MARIA DORINA PAŞCA

MINUTUL VORBEI

EDITURA MUREŞ Târgu Mureş, 2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PASCA, MĂRIA DORINA. MINUTUL VORBEI/ Măria Dorina Pasca,

Târgu-Mureş: Editura Mureş, 2009

ISBN 978-973-1947-07-5

------------------------------------------------------ Editura Mureş - Târgu Mureş,

Consilier editorial: Eugeniu Nistor Secretar de redacţie. Rozalia Cotoi

Copyright © Măria Dorina Pasca 2009 Toate drepturile rezervate

Apărut 2009 --------------------------------------------------

GERAR 1

Mătur în zori ore de zăpadă înaintea cântatului de cocoş,

precum adunatele flori de cireş ce le ţin în amintirea verii, pe când

număram plopii şi-mi ieşeau întotdeauna fără soţ.

Mă tulbură albastru de alb, dar troienesc fluturi în cuibare de

curcubee. Îngheaţă apele şi se fac sloiuri de vise nerostite, pe când

„puşcaşii” puşcă zăbrelitele gânduri din caleaşca de timp a

cuvintelor.

Îmi încălzesc sufletul din palmă cu aburinda mireasmă a

vinului cald şi aştept sănii să se răstoarne-n infinituri de alb.

Mestecenii ascund iarna rusească, iar pe ferestrele ce străjuiesc la

capătul lumii, înfloresc stele de liliac ca-n poveşti cu zăpezi

nesfârşite şi prinţese în blănuri de hermină.

E iarnă-n Gerar şi-n înţelepciunea bufniţei din fundul

grădinii, încercelatele ramuri străjuiesc la templul luminii,

ascunzând în omăt slove, căci, ninge puzderie, lăsând potcovite,

drumurile ce-n teancuri de nesfârşite scrisori de ger şi artificii

sticlind în luciul gheţii după un singur dor.

Doar în pădurea noastră de argint, mi se topeşte sufletul în

ramuri de melin şi m-ascund după umărul tău ca să nu tulbur

tăcerea din zori ce ne leagă, pe când, visul unei nopţi de iarnă ne

ninge-n gene, pulberi de ceruri şi infinită speranţă.

E Gerar şi apa-n căldări şi fântâni pune de-o răcitură, vulpea

trece şi nu trece pe gheaţă ca la şase din patruzeci şi nouă, iar peste

toate, la şase şi jumătate trecute fix, cască plictisită clanţa de la

poartă căci, încă neştiutul omăt mai dăinuie în faţa porţii. Şi-l mai

iau pe tălpi şi-l fac bulgări de nori şi ţintesc obraznic firul de vânt şi-

un ciob de libelulă prinsă-n acorduri de Vivaldi şi lacrimi de

chihlimbar.

Şi-apoi, încep a mătura resturi de alb, căci, întârziate la

concert, ciorile croncănesc, apoi, în tăcerea albă, caut urme de stele

căzătoare dintr-o infinită iarnă ascunsă-n ţurţuri de la streaşina

satului pierdut prin neantul de gând… şi ninge iar…

2

Am început din nou drumul cuvintelor. „ Pietrele vorbelor se-

aştern precum coralii la marginea şirului, făcând loc visului dintr-o

târzie noapte scandinavă.

Mă prefac a voi altfel a număra „ staţiile” timpului, încercând

a lăsa urma infinitului aici, unde, sufletul iernii se topeşte-n mălinii

albi. Scârţâie strâmtoratele impozite pe la uşi, iar Boboteaza adună

toţi Ionii, mai puţin în bănci şi mai mult pe lângă cănile cu vin cald

aburinde la şoapta Măriei cu iz de cozonac cu nucă.

Mi-am rânduit apoi pe umeraşul sărbătorilor, hainele de „

Crăciun fericit” şi „ La mulţi ani”, încheind la două rânduri,

gândurile bune şi strângerile de mâini cu vecinii.

E început de an şi- „ un minut pe săptămână” se vrea clipa pe

care TU, cititorule s-o aduci lângă gândul tău curat, bun, dar mai

ales înţelept nelăsându-te dus de val, promisiuni şi comisioane, ci

doar de bunul tău simţ care ştie când „ te uită cum ninge…” şi

spusa ce răstoarnă vorbele din scrisorile încă nescrise ale anului ce-

şi scutură pe pragul casei, ninsorile de sparanţe.

3

Încep să se liniştească zăpezile căci, până la vremea ploilor mai

este cale de răzvrătiri sentimentale, eforturi bugetare şi planuri pe

comisii.

Au început iar ghiozdanele a se rândui în bănci, iar studenţii

se-nghesuie la cursuri precum sesiunea ce-o să-i aştepte la cotitură.

Mi-am făcut plinul la filme cu Moş Crăciun buni, frumoşi şi burtoşi,

concerte-n halat şi papuci că la Viena nu mai sunt locuri şi-acum

poleiul mă ţine-n casă, iar neuronii-şi cer porţia lor de … lectură şi

ochelari.

Sar peste vreo două rânduri de poezie şi-o scară de proză şi mă

opresc răbdătoare la ceasul cu cuc ce-şi mocneşte durerea, lăsând

doar din ceas în ceas, un singuratic „ cu-cu, cu-cu” să-şi cânte

cântarea şi s-adoarmă apoi un alt rând de timp de tristeţe.

Şi-atunci, mi-adun dintre mormane de ştiute şi neştiute vorbe,

rostindu-mi rugăciuni la capătul nerostitului gând ce încă mai

îngână colinzi prinse-n covrigi, mere şi nuci, aduse-n prag de

nerostita speranţă că „ tu ai luat mărul şi vei termina cu bine şi

gând bun povestea…”

4

E mijlocul lui Gerar şi mi-am deschis la şase trecute fix,

drumul de zăpadă din faţa casei. Adulmec liniştea clipei precum

vânătorul- prinţ, ochii calzi ai căprioarei. Aştept, să se oprească

sania trasă de patru cai şi cana cu vin cald să-mi încălzească

iubirea. Cerne albe mătănii, iar pe gene-mi presar praf de fulg şi

nemurire de stele.

De-a valma vin veştile-n plicuri de ţurţuri, iar postaşul din

tolba-i cu horoscoape, scoate timbre de sărbători după calendele

dinainte şi de după. Marele Anonim mă pândeşte la uşa istoriei, dar,

dând ocol gândului, găsesc infinitul plecat şi dunele din deşert,

răsturnate.

E bine cu tine, citindu-ţi ziarul pe sentimente, orgolii şi poze.

Măcar stai acasă şi pufăi din pipa păcii uitată la ultimul congres al

nefumătorilor, la vestiar. Nu ştiu ce se mai poartă, dar mă îmbrac în

cuvinte şi îmi scurtez umorul mai sus de genunchi. Din dischete-mi

fac mănuşi, iar nasturii mi iau de la mătuşa din colţ.

Citesc intelectual şi-mi şterg ochelarii cu umbre de libelule şi

format patru pe patru a iubirilor uitate în culisele nopţii. Pun semn

de carte, nucul din grădină, căci, bufniţele venite din pădure s-au

instalat în crengile-i ce plâng încă cerându-şi drepturile după „

bătutul” din toamnă.

Mama desface istorii de rânduri în şosetele nopţii, iar pe foc, „

un cartof, doi cartofi”, te-mbie la film şi uitare. Oare… ( dar, a

trecut… un minut)

5

Caut între lemnele pădurii, semnele dimineţii somnoroase,

neuitând a scoate vinul limpezit după bolboroseala sa parlamentară,

de pe drojdie, şi-a pune cep, vorbelor nesătule de ceartă, aflându-mi

astfel, căutarea.

Sar coarda norului de nea mângâind înţelepte coline, pândind

amorul platonic dintre vulpea şi peştele din carul cu poveşti. Accept

încă o cană cu vin şi-o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene,

ca totul să înceapă cu „ a fost odată”, iar zânele să poată ajunge la

cursurile de mânuit: baghete, cratiţe, guverne şi pantofi roşii, de

lângă filarmonica unde, eternul spărgător de nuci, face curte unei

văduve vesele.

Se-nfurie apele strânse-n canoanele modei-vreme, şi dau pe

dinafară în danteluri şi creneluri, spumegând precum mârţoaga ce

mânca jăratic. Şi-apoi, citez din mine, ascultând Vivaldi pe-un ciob

de chihlimbar şi-un scârţâit de poartă, căci, vecinul pleacă s-asculte

verdele de alb al grâului pe hotar. Iar eu, încep a mătura iar şi iar,

resturi de alb, căci întârziate la concert, ciorile croncănesc, pe când,

în tăcerea albă, caut urme de stele căzătoare dintr-o infinită iarnă

ascunsă-n ţurţurii de la streaşina satului, pierdut prin neantul de

gând, căci… ninge iar.

6

Îmi râde-n barbă poleiul ajuns ulei de mirodenii pe cocoaşa

străzii. Stă şi-aşteaptă paşii pierduţi să-şi pună botine de ghips, iar

crăcănatele scări, să pufnească-n artificii de aşchii.

Poarta-mi doreşte mărire de risc, căci, neastâmpăraţii urători

au vrut s-o scoată din ţâţâni, precum Păcală plecat cu uşa-n spinare,

că-şi lăsase cheia în grija Sfântului Petru la poarta raiului.

Omul de zăpadă mă priveşte strâmb chiar dacă nasturii săi

sunt epicentre de neant iar oala, misiune cosmică, căci, nasu-i de

morcov măsoară tensiuni politice pe-un fir roşu, lângă mătura

disciplinată ce-aduce liniştea furtunii.

N-am timp de oratorii pe zăpadă că iată, una, două, infinitul

plouă cu rouă-n cuburi, iar sfinţii înghesuiţi în Gerar, mestecă

calendare cu mireasmă de tămâie.

Şi totuşi, Doamne, de ce aştept vulpea să treacă?

7

N-am timp să răstorn carul orologiilor pustii în drumul mare,

şi-mi fac rost de beţigaşe de cristalide ce, arse la focul iubirii, să

adulmece păcatul nespus lumii în taina-i cuvenită.

Miroase-n casă încă a poeme aruncate pe geam la zbenguirea

noului an, venit într-un picior din ţara lui nimeni.

Teii nu mai răspund la telefon, iar curtea şcolii adună bulgării

de zăpadă întârziaţi la ore. Pauza mestecă fulare, mănuşi şi zâmbete

prinse-n buze de floare, pe când, uşa-mătuşa-Nana-termopana ,

asmute clanţa spre inima bolnavă de iubire a iernii.

Ascult un vers din dor de Eminescu şi simt că n-o să-mi satur

lacoma-mi ureche, de neştiutul încă miez de poezie.

Întârzie sufletu-mi pe-o frunză de zăpadă, privind cu jind la

florile de gheaţă, făcute timbre poştale pe scrisoarea de geam a

lumii.

Da, oare, adrisantul răspunde?

8

Mi-aş face andrele din barometre de fum, atinse de umbra

ţurţurilor încă la streaşina casei din amintirile mele uitate pe uliţa

mare a satului.

Pomii livezii îmbrăcaţi în alb de dalb, mustesc în poveşti de

floarea nespusă încă urechii ce-ascultă inima pământului.

Mă-npresoară precum lumina, gardul din nuielele lui Moş

Nicolae, rămase în stoc, căci, furnicile nu-ncalţă conduri de

nestemate şi nu-mbracă blănuri de hermină.

Opresc clipa cu degetele-mi ce-ncălzesc florile de pe geam,

dorind a aprinde lumini de verde în ghioceii ascunşi păcatului

dintâi. Nu-mi duc gândul până la poartă căci, mi-alunecă cuvintele

printre degete, virgulele au pornit spre punctele de suspensie, iar

liniuţele de dialog, suspină după ghilimele.

Ce fac în rest? Adun cioburi de fulgi şi-mi astâmpăr dorul

cu… visul unei nopţi de iarnă.

Da, ce credeai?

9

În scrum de alb, urma paşilor adânciţi în omătul de gânduri ai

iernii, aduce măruntaiele cuvintelor spre focul iluziilor pierdute.

Stau împânzite, aşteptata corolă de minuni a lumii şi

neastâmpărul dorului dor, acolo unde şi trenul adulmecă linii

îndrăgostite, iar acarul Păun pune saboţi vagoanelor cu miresme de

bine. Aştept încă un tren în gara nimănui care, precum Hamlet, să

pună întrebări ce-au aplecat păcatul lumii într-o parte, făcându-l să

curgă.

Mă prind a pune semne de întrebare ghicitoarei în bulgări de

nea şi văd fluturi de cuvinte că-mi rostuiesc litera mare, aşteptând

începuturi.

Iau încă pere din casa dinainte a sufletului meu, îmbălsămând

cu mireasmă de busuioc, cărarea de timp ce-alunecă spre hârbul

ceasului trecut, oprit la barieră.

Mă depărtez de Gerar precum nebunul de floare şi calul de

pălărie, aşteptând ca poştaşul să nu mai sune de trei ori, iar poleiul

să plece în ţările calde.

Păi, nu?!

10 S-au pornit iar, cuvintele ce-au zăcut închise în tăcutul lăcat al

gândului dus de mine şi lăsat pe-un vârf de pagină adormită-n

uitare.

Acum, când caut fulgii plecaţi în călătoria de nuntă a poleiului

cu promoroaca, găsesc, aruncate peste poarta ce-ngăduie poveşti de

broască prinsă-n ţâţâni de nopţi pierdute, ţarca ce porneşte a certa

nucul din fundul grădinii.

Stau şi-aştept a fi iarnă, dar, trecând ochiul ciclopului peste

gardul vecinului ca-n grădina Edenului, mi se opreşte imensa

uimire pe armata de ghiocei obraznici ce uită că, Boboteaza stă la

vreo două săptămâni depărtare, pe când mama, se sileşte a împleti

ciorapi de lână pentru o altă iarnă, că asta e uitată-n colet şi

transmisă ramburs înapoi.

Unde? Acolo unde, stâlpii de fum stau răsturnaţi de visele albe

ale nopţilor, iar, derdeluşul e plin de zăpada netrimisă pe timbru

celor ce-aşteaptă încă scrisori de la Moş Crăciun:

- Şi oare nu mai vine?

- Cine?

- Ştie ea!

- Da, mai are timp?

- Când?

- Acum!

- Dac-o prinde trenul de februarie că asta-i scurtă şi nu mai

ştiu de-o primeşte!

11

Mi-am înmuiat buzele în vinul cald ce ţinea încă visele în cana

de lut ce-mi aburea încet, mersul gândului aflat la trecătoarea dintre

ani.

Scorţişoara făcea bolboroseala înmiresmată să mistuie

infinituri, iar urmele săniilor cu „ Iordan botezându-te” se-aplecau

spre cântarea răguşită a cantorului. Fur din busuiocul viselor

aşteptând noaptea înţeleaptă a rândui rânduiala ca apoi, să pornesc,

a croi cuvinte pe măsura înţeleptului.

Nimic nu aduce a vânt şi furtună ci, miroase în fapt a zăpadă

făcută bulgări şi-a mături prinse-n braţe de omul cu oală-n cap şi

nasturi de pietre zburătoare-grăitoare.

Încă scârţâie urma paşilor mei pe poteca omătului scos din

dicţionarele iernii, deşertând mireasmă de crăciuniţă şi bomboane

de pom şi-acum.

Adun ace de brad precum nasturi de cuvinte şi-nţeleg a fi

înţeleaptă precum zorii ce-aşteaptă răsăritul neuitând a da… A da

ce, cititorule! Ce cititorule? Ce?!!

12

Bolborosesc sarmalele pe soba iernii ca şi babele adunate pe

banca de la poartă, aşteptând ciurda satului cu nuiaua de alun în

mână.

Se face cald în casă şi pereţii transpiră de poveştile sobei ca şi

cum florile de gheaţă de pe fereastra lunii n-ar fi destule.

Pisica stă ghemuită numărându-şi vieţile şi din deşert,

aşteptând cana cu lapte dulce al iepelor uitate în povestea cu viaţă

veşnică, ştiind că, nimeni nu va distruge visul prins în promovarea

iernii într-o vreme când, primenitele gânduri, durau amintiri.

Scaunele stau tăcute în jurul mesei rămânând în picioare

precum tainicul cuvânt la uşa vorbei, ascultând cântul uitat al

cocoşului depănat de amiezi.

Totul pare încă pătruns de povestea anului ce-a venit deja,

chiar dacă, cel plecat încă n-a achitat chitanţă timpului pierdut,

ştiind că restanţa face pui de bulgări înzăpeziţi în mintea înceţoşată

a nopţii fugită de-acasă.

În rest, mi-am cumpărat papuci de casă pe post de şoşoni cu

ursuleţi, răzbind astfel prin noianul urmelor lăsate în omăt de zilele

ce-au trecut. Cum? N-aţi văzut urmele? N-aş crede! Chiar aşa?!?

13

Mi-e dor de-o sanie trasă de cai, iar zăpada, precum peniţa

scârţâind pe hârtia supărăcioasă, să lase dâre din omătul albastru

prins de un capăt de cer.

Mi-e dor de clopoţeii prinşi în coama de poveste a cailor,

desprinşi cu fulgii rătăciţi între genele lor.

Mi-e dor de potcoavele de-argint ale inorogului petrecut cu

lumina dintr-un ochi de mare spre adâncul privirii pădurii de

cleştar.

Mi-e dor de hamal ce-struneşte vântul printre crengile rămase

fără frunze într-un sfârşit de toamnă, înscris în calendarul ploilor

târzii.

Mi-e dor de-un dor nebun de iarnă rusească prinsă într-o

copcă de vin şi ameţită de-un ger năprasnic în care, doar pietrele pot

crăpa în armonia celestă a deşertului în noapte.

Ţie, ţi-e dor de dor??!!

14

M-ascund în casa dinainte între miresme de roade prinse-n

grinda-i de brad cu râsetele iubirii dintâi.

Cu ochii de boabe, strugurii se stafidesc de plăcerea din vară,

perele cresc în clepsidre de forme, merele se topesc în poveste, iar

gutuile rămase fără puf, cântă la orgă „ fugile” grădinii şi trântitul

porţii spre seară.

Lampa din geam se pierde-n lumina albului ce-acoperă gândul

răvăşit de-o iubire făcută bulgăre de vise şi naivă, durere de-o clipă.

Şi peste toate, trosneşte şăgalnic cărarea din buşteanul ce

mocneşte-n focul sobei, ştiind că, râsul pădurii ascunde iubirea din

noi, iar eu, mă las în voia gândului din gardul troienit de anii noştri

de lumină.

Ce caut Doamne-n casa dinainte? Ce caut?!?!

15

Mă trezesc cu florile de gheaţă prinse-n buchet pe sticla

geamului, precum vitraliile la ramele de răsfăţ ale lunii, şi-ncep a

descoperi ascuţimea frunzelor de ţurţuri de la capătul casei.

E vremea vulpii care-şi pregăteşte păcăleala pentru gheaţă, dar

nu ştiu dacă se ştie la mersul vremii sau nu, căci vedetă de meteo,

şireată şi codata iernii, este.

Şi-apoi, mătur şi iar mătur neaua gândului ştiind că, fulgii se

răzvrătesc în litere ce, ajunse pe foaia pământului, se prefac în

cuvinte.

Şi spulberă vântul vreo două virgule, trei puncte şi-o grămadă

de întrebări şi mirări ca apoi, zâmbindu-mi de pe altă pagină, să-mi

spună cu nonşalanţa gheţii prinsă pe-o patină:

- Da ce, ţi-ai dori altceva în Gerar? Când ai vrea să vin?

- Pârtie! Pârtie! Pârtie!

16

Mi-am prins sania de mănuşă şi-am pornit s-o scot în lume, pe

dealul ce coboară iubiri şi urcă neînţelesuri, ştiind că, alunecă pe

orice răsfăţ de gând.

E prima ei zăpadă şi tălpile-i de flori se fac aşchii de scântei,

ascultând povestea stelei fără nume de pe peronul unei gări uitată-n

lămpaşul acarului Păun.

Are şi hăţuri din ghemul Ariadnei ca semn de-ntors, lăsatu-i-

am Olimpul şi Caleea Lactee atunci când, Prometeu va clipi în vraja

focului, dându-ne înţelesuri pe-o formă de întârziată Crăciuniţă.

Şi mă las a coborî în neant ca lumina în adâncuri, astfel încât,

dorurile se fac drumuri, iar iubirile, fântâni cu apă fermecată.

Ce fac? Îmi dau gândul cu sania şi-l pândesc la cotitură să nu

sară gardul, nimerind în… primăvară. Mai şti? Că dacă te iei după

vreme…

17

Trec sărbătorile beculeţelor, brăduţilor şi bucatelor de pe mese,

şi-ncep a se încărca sforile din curţi, cu ascunsele noastre poveri,

puse la îngheţ după o iarnă de ani, spălate de vecini, pe-nserat.

Uite, aşternutul e plin de visele uitate pe marginea pernei, iar

nesomnul se-nghesuie pe-un capăt de cearşaf pregătindu-şi … fuga.

Apoi, rânduitele prosoape prind feşele noastre de toate zilele

lucrătoare, uitând a şterge râsul verii şi ghioceii de la tâmple. Ceva

nedefinit par a fi, de pe umbra unor şosete lăsate la capătul lumii

într-o dună de nisip obraznic, iar formele ce-au rămas atârnate, par

nedesluşite idei ce-au blocat maşina de spălat a timpului.

Eu? Eu spăl cu mâna şi clătesc cu inima, aşa că, sfoară-mi fac

din promoroacă, iar prinzători, din fluturi de sticlă şi brăţări de-

argint.

Păi, vezi!!!

18

În înţelepciunea sa, mama face fărâmături la masă, zâmbind

precum ştiutele zâne bune, doar la gândul că ciripiturile de la geam,

aşteaptă mirabila sămânţă a iubirii prefăcută-n doruri mărunte.

Şi-apoi, precum în templele greceşti, vestala se-nconjură de

viitoare primăveri şi veri prinse în ciocul ciripitului de-o fărâmă.

Şi astfel, mama hrăneşte gândul de-a face bine, măiestrind

zâmbind, fărâmături la masă, iar clipa de eternitate prinde-n

sufletu-i de-argint credinţa celui ce sădeşte-n crăpături de timp

uitate-n vremi, iubiri şi-nţelepciune.

Şi-apoi, preface iar în fărâmături, pâinea bunătăţii, adunând

cântătoarele îngăduinţei noastre pe firul vieţii, în palmele-i de

lumină.

Ce se aude? Ciripit, căci, pervazul ferestrei noastre dinspre

soare de câteva zile face… păsări din înţelepciunea mamei, fiind în

vremea în care, la masă, făcea fărâmături din vise şi ….

FĂURAR

19

Stau şi mestec încă firele de nea croşetate, una pe faţă şi una

pe dos, pe podeţul ce leagă aşchiile de timp ţintuite la poalele

Olimpului.

E inutil să-mi număr paşii pierduţi încă în zăpezile lui Făurar

la ceasul amiezii, căci, sufletul meu aşteaptă încă melinii albi în

gara în forma inimii tale, când stăteai la ghişeul pentru bilete în

duminica orbului.

E încă îngheţată apa din căldarea lumii ce-şi spală păcatele în

prăpastia timpului, uitându-şi cheile de la taina cerului în scoica de

făcut oameni buni.

E Făurar şi parcă adie mâncătorul de zăpadă scăpat de la

terapia intensivă a iernii, făcând tumbe, pe când din cănile de lut, se

prelinge aburindă, iubirea ce-ncălzeşte vinul. E clipa în care s-

apropie Dragobete şi vreau să uit de Sfântul Valentin căci, al meu

mi-aduce-n noapte, ghioceii pădurii noastre de argint şi-mi prinde-n

gene, sărutări de violete, pe când eu, învăţ să tac, ascultându-mi

dorul dorului de dor.

Se strâng gândurile truditorului la uşa pământului şi ca azi,

mâine, câmpul va mirosi a verde şi-a bate barză cu ciocu-i de

călătoare în fereastra lumii, aducând Mediterană şi nisip între gene.

E soare cu dinţi, gheţuş cu picioare cruciş, grade scăpate din

termometre, vin cald şi ţuică fiartă, lipsă de azot şi gând de arătură,

iar, peste toate, luna tulburător de albă, alunecă-n nea, numărând

furnicile îndrăgostite-n… fe-martie.

Mă pregătesc să-mi uit paşii-n ore de omăt, pe când, răpuşi de

lumină, pomii odihnesc în mugurul adormit al vremii. Şi-aşa, corbii

veniţi zgribuliţi din pădurea secată de alb, par a fi scăpaţii Turnului

Londrei şi uitaţi în nucul grădinii, ca eternul măr în raiul florilor de

păcat.

Aştept streaşina să curgă, doar fumul de pe horn face aerobic,

pe când, în sufletul meu, se primeneşte casa dinainte căci, cred că,

iarna ascunsă-şi amână plecarea. Oare?

Dar, pas să reziste! Se sparge ca şi vorba în ţândări de cuvinte

şi din scrisu-i pe alb, apar ghiocei şi brânduşe. Da, o mai poţi

crede?!?!

20 E Făurar şi potcoavele din crivăţ la copitele cailor zăpezii, se

prind cu solfegii de argint şi chihlimbar, acum când încă, mai

alunecă o zi, se mai sfarmă un drum şi mai pocneşte un gând.

Simt că musteşte şoapta apei în pumni de zăpadă, da, alung

licuricii din creanga pădurii şi-aştept să fluiere trenu-n gară a

pagubă şi rădăcini de timp pierdut prins de-un acar la barieră. N-am

timp de rebus intelectual şi grâu încolţit pe hotar, dar parcă, mi-e

dor de o mie de ani pace acum când, se mai văd urmele apei ieşită

din ţâţâni şi păduri răsturnate-n alabastru de verde.

Aştept cu palmele-mi făcute căuş pe povârnişul de vise, la

poarta înţeleptului unde, cheia de lemn mărturiseşte zarul

infinitului vers, iar ţarca bate-n clanţă, şi bemoli şi fa diezi, ascunşi

de carii vechiului neam. E liniştea plecată, iar înţeleptul numără

pietre de nea pentru templul de frunze al cheii.

Şi-aştept ca soarele să răsară după creasta cocoşului, căci, am

intrat în anul lui chinezesc, uitând de bezmetica, nebunatica,

războinica şi imprevizibila maimuţă, dosindu-ne liniştea chiar

împăunată uneori a celui stăpân peste cârdul de găini.

Şi-atunci, a câta oară mă întreb retoric, anul acesta cântă

numai cocoşul sau şi găina pe ici, pe acolo, prin casele…

colaterale?

21 Stau şi mestec încă firele de nea croşetate una pe faţă şi una pe

dos, pe podeţul ce leagă aşchiile de timp ţintuite la poalele

Olimpului.

Mătur zăpada la şase şi un sfert trecute fix când încă câinii

comunitari mai dorm visând la stăpâni buni şi consilieri cu

judecată, căci, scârţâie urma de alb pe alb a paşilor de ieri, uitaţi ca

zălog lui Zeus ce nu mai văzuse ciorchini de tămâioasă la colţ de

stradă.

Încerc să gândesc, dar inima mai stă la ghişeu pentru bilete în

duminica orbului încercând a prinde în piscuri, floarea de colţ şi

aerobuzului spre lună.

Mai caut printre rafturile bibliotecii uitată-n sacul nesfârşit al

istoriei dar, nu găsesc decât aiurite scuze şi bolboroseli de strângeri

de mâini. Totul adoarme precum săbiile-n teci, iar pe tratate de

pace, coconii ies din cristalide şi milenii prăfuite.

Şi iar mătur la şase şi un sfert trecute fix, căci atunci, stelele n-

au şcoală, luna nu bântuie, iar ziua abia trezită, mestecă ceaţă cu

zâmbet de zei şi pâine cu sarea pământului. Mă opresc aici căci…

răstorn infinituri şi e doar… şase şi un sfert trecute fix.

22

Stau şi vorbesc, tălmăcesc şi adun în bulgări de cuvinte,

povestea încă… albă a omului de zăpadă. Uitat în curtea şcolii

printre nerostite ofuri şi necitite bileţele, singuraticul îşi înăbuşă

iubirea pentru teracotă şi tihna uitatului în cuier, a fularului de

moş.

Cărbune de diamante-i sunt de ce nu, albaştrii ochi, iar pietrele

de râu atârnă greu pe hermina-i de vise. Mătura e prinsă-n aşchii de

vorbe pe când, cocoţată pe creştetul lumii, cratiţa- pălărie cu

margaretă la bor, e uitata scrisoare a mării pe marginea de manşetă

a muntelui din adâncuri.

E filosof, omul meu de zăpadă, căci, ierni la rând se şcoleşte-n

ace de brad şi viori de mesteceni, ca apoi, să-şi arunce-n vânt,

biblioteci de nea şi ediţii princeps de ţurţuri de la streşinile istoriilor

suspendate-n codice de nemurire.

E tulburător să te plimbi c-un om de zăpadă căci, inima lui e

foc mocnit la gura sobii unde, încă se mai scriu în alb, versuri cu

rimă. E tulburător…

23 E vremea de Dragobete şi-n firul ierbii nerostit de Gea, se-aud

paşii iubirii prinşi în pătimaşul zbor al vulturului şi-a lebedei. Îmi

zboară-n Caucaz gândul şi prefac în scrisori de dor, petalele de „ nu

mă uita” culese-ntr-o dimineaţă când, încă pâinea caldă mirosea a

busuioc şi floare de muşcată. Şi-apoi, îmi prefac inima în frunză cu

riduri

de-atâta dor şi-aştept ca nescrisa simfonie a iubirii mele, să-

nfierbânte galeria şi să se prefacă-n nuntă de argint jucată cu casa-

nchisă.

Îmi leg şireturile de gândurile tale şi plecăm amândoi în

pădurea de argint unde, mi se topeşte sufletul în melinii albi,

precum neştiuta noastră iubire ce dăinuie.

Ţi-aş scrie în versuri ce şi-au pierdut rima în vârful de ghiocei

aduşi în miez de noapte, da, mă tem că dragul de drag să nu sperie

pădurea de albastru a ochilor tăi. Şi, nu ştiu de ce şi nu ştiu a câta

oară, aştept aşteptarea pe treptele de lemn a Apusenilor şi-a

gândului uitat în căldarea izvorului din grădina nepământeană a

râsului tău.

Şi-atunci, „ doar ţie”, „ numai ţie” şi „ tot ţie” sunt nerostitele

vorbe aşa, într-o zi de Dragobete când, sfiosul soare se preface-n

inel de verde în palma-mi de brânduşe şi ghiocei de-atâta drag şi dor

de TINE.

24

Mă uit la Crăciuniţa ce se sprijină încă pe pervazul lumii şi-mi

amintesc de florile deşertului prinse-ntre dunele gândului aflat în

noaptea zilei uitată în mine.

Sfioase ca şi izvoarele întortochiate ale apei emoţionate,

candelabrele de flori luminează roşiatica unduire a zâmbetului făcut

petală.

E o grădină de miresme într-o floare plecată în călătoria de

neant, spre fulgii de nea ascunşi în barba lui Moş Crăciun. Şi ce

dacă a trecut Crăciunul? Barba şi Moşul nu mai rămân? Se ascund

în fundul sacului şi răstoarnă infinituri, acolo?

Privesc cum încet, pe vârfuri, se retrage în noaptea astrală,

gândul de iarnă al florii, rămânând ea, aleasa albă, plină de

mirodeniile sărbătorii, s-aştepte din nou răbdătoare ca o Penelopă,

clipa.

Să nu-mi spui că iubeşti Crăciuniţa doar de Crăciun! N-aş

crede! Şi dacă ar fi altfel, cine-ţi luminează Speranţa?

25

Privesc sfertul de soare ce se ascunde după turla bisericii şi-

aştept ca nepotolita limbă a clopotelor, să mărunţească poveştile de

la vecernie precum meliţa în spălătoarea verii, adună poveri.

Simt că şi semaforul cerului e programat, căci, tumba de nori

trece jucând şotron, iar ploaia trezită din somn, face autostopul spre

Sahara. Oare prinde ceva sau mai aşteaptă încă vreun „ Carul

Mare” să-i ducă coşarca cu sute şi mii de ani de nemărturisite ploi.

Dar, până atunci, încremeneşte-n aşteptare poarta grădinii,

pregătită să numere dându-şi în bobi, straturile şi paşii pierduţi

printre bolboroseala bulgărilor de pământ.

Apoi, iar aştept să prind un sfert de soare, dar, nu pot căci,

turla e tot acolo, poveştile-s noi, babele au plecat, iar strâmta lume

încearcă mersul pe sârmă şi uitarea-n mărunţişuri.

Oare, soarele se dă pe bicicletă? Se ştie?

26 Caut în căutarea vorbei cuvintele cele care, răsturnate în

mijlocul drumului, cresc în fire de praf de consoane şi vocale

pierdute din car în vreme ce, căutarea acului de prins aţa gândului

adus pe traiectoria sensului unic al nebuniei, devine povestea

punctului.

Le adun în căuşul cărţii aşezându-le în poveşti ce nu mai

adorm copiii, lăsându-i să umble desculţi printre coperte şi pagini,

simţind aşchiile de vorbe ce se agaţă-n ştiutul călcâi a lui Achile,

precum punctul neterminatului rând.

Mi se strecoară apoi, ele, cuvintele în buzunarele tainice ale

toamnei, moşind comete uitate în merele din vara anului în care,

primăvara s-a uitat ghioceii în Făurar.

Nu vor să plece la alte curţi împărăteşti de cuvinte căci, pânda

neputinţei e mare, iar urcuşul greului asudă şi talpa Pământului. Ce

fac în rest? Stau şi păzesc jarul ca nu cumva viitoarea prefăcută

cenuşă să-şi ia zborul spre nisipurile mişcătoare ale gândului celui

ce nu se ştie la cuvinte.

Oare e neştiutor? Se face? Sau nu cunoaşte semnul celui ales a

citi şi-n apa ploii şi-n pana tulburătoare a ţărcii ce ştie a mesteca

veştile pornite din cenuşa nescrisului cuvânt? E bine?

27 E încă caldă soba ce-adună supa poveştilor garnisite cu

mănuşile lipite de gheaţă şi ghetele ce mustesc a omăt descoperit

într-o noapte de veghe la capătul lumii.

Doar scaunul stă smerit pe cele patru picioare ale pădurii şi-

ascultă vătuita haină cum doarme-n poeme-ntr-un vers, rătăcite în

buzunarul iubirii de-o clipă. N-aud scârţâit de umbre nici cântat de

cocoş răguşit, ci, doar lopata ce mai vântură încă noian de zăpadă,

lăsând singuri paşii pe lună şi bibliotecile deschise.

Aşa, nu-mi zăvoreşte amintirile, dar, mă lasă s-o îmblânzesc

melancolic, punându-i clopoţei la ţâţâni şi lapte dulce la cheie, pe

când, pragul adus de scârţâieli răguşite, spurcă cu vorbă dulce,

picioarele zeilor ce-i calcă cocoaşa.

Nu pot sări pe scările sufletului meu căci ele, mă-nvaţă

şotronul grădinii făcând din nemiluita-i bunătate, hrană săracilor

cu duhul întru ale neputinţei.

Şi iar mă-ntorc la sobă, căci, plânge buşteanul după brânduşa-

i vecină, iar firul de iarbă rămas etern repetent de verde, vrea la

capăt de poveste, inel de viorea şi casă de dragote. Fi-vor oare acasă

iubirile pe-o frunză şi lacrima uitată în colţul ochiului ce mira odată

lumea cu albastrul pornit spre scoica ce încă mai făcea oameni

buni? O fi ajuns?

28 Îmi este dat a nu mai crede în moşi şi-n zăpezi cu bulgări

răsturnaţi şi ţurţurade servite-n capăt de casă la streaşina din colţ,

pe dreapta. Aşa e acum. S-a-ntors infinitul spre capătul ghemului şi

adulmecă încă adormit o clipă, mugurul ce se apropie de verde, iar

pietrele vorbesc între ele despre păcatele ploii necăzută-n grăunţe de

basm, pe când, găinile-şi caută nisip de-o scăldătoare în avans,

iarna.

Şi totuşi, a trecut şi vremea de-o „ Scrisoare a –III-a” şi-un

nufăr şi-un lac şi-o nesperată pădure de argint, chiar dacă, doar

cuvintele-i apasă umerii ce purtau odată, nămeţii prinşi între iambi

şi-un dor ascund al Cătălinei.

Şi tot caut a privi spre un nor de zăpadă ce n-are forma

croşetată a gândului de sanie, supărată fiind că am lipsit la

întâlnirea cu omul de zăpadă. Oare el ce face? Suferă de iarnă sau

de iubiri topite-n potirele cu vin? Nu ştiu că, nebătându-mi la

poartă, l-am lăsat agăţat de-un fir de Făurar ce-mi şoptea din

înţelepciunea lui ştiută că „ precis pe iarnă n-o mănâncă lupul şi că

vine ea!”

Da, da, dar dacă, nu-i lupul acasă? Oare, el ştie de iarnă? Şi

cu noi, cum rămâne?!?!

29 Stau iar şi iar, ghioceii-n grădina vecinului, aliniaţi ca şi

coloanele de la Delphi, aşteptând vestea cea bună. Şi-n

obrăznicătura lor de verde, au dat a-nflori precum frunza de pe

călcâiul lui Achile, chiar dacă, brazda se cere răsturnată de-un mare

gând înzăpezit şi nespus nimănui.

E totul aşa, deşertat de la cuviinţa timpului încât şi cocoşii

caută în miezul nopţii mai devreme, iar călătoarele se uită pe

calendar şi se-ntreabă : „ să vină? sau să nu vină?… să ce?”

Şi astea cu toate că, iată, am prinse-n ochiul meu de Făurar pe

cea venită mai devreme şi păcălită aşa, ca o dobândă, găsind-o

aciuită-ntr-un picior din catul ferestrei de la bancă. Doamne! Oare

aşteaptă să se deschidă, şi-o fi lăsat puii aici să puiască, a venit prea

devreme, aşteaptă un împrumut sau vrea… acasă. Cine? Barza. N-

am ajuns s-o-ntreb, căci, aripa de dobândă nu-mi răspundea, iar la

casierie n-avea mărunt.

În rest, florile de paie fac concurenţă obrăznicăturilor ieşite

deja în lume la balul ce se va ţine peste vreo trei luni, aşteptând a-mi

linişti sufletul aninat de nesperata rază de lumină ce se face acum,

căci, mi-e dor de vremea când, plângeau sub sobă, bocancii mustind

a zăpadă, ascultând focul iubind lemnul ce trosnea în îmbrăţişarea

ce topea infinituri.

Mi-e dor… da, se simte că de… iarnă?

30 Îmi privesc iar şi iar ghioceii grăbiţi să-nflorească ca şi cum

întors de la tropice, ursul polar vrea pălărie de paie, uitându-se cu

jind la găinile ce-aleg boabele de porumb dintre bârfele curţii,

căutând pe furiş, creasta cocoşului.

Nu-mi potolesc deloc mirarea văzând armata mea de ghiocei,

ducând arma ignoranţei la picior, dând onor la dreapta, burlanului

ce-aşteaptă apa ploilor ce n-au ajuns încă. Oare, n-are carte de

identitate să treacă de vama vremilor şi să vină?

Întreb trotuarul cum se simte aşa, nemăturat de zăpadă, da

capacul de canal mă tot face câte un Morse cu talpa piciorului

navetist spre trenul de dimineaţă când, încă luna-i trează şi-şi

numără stelele ce-i ies ca plopii, cu frunze argintii şi… atât.

Altfel, crăciuniţa şi-a terminat candelabrele roşiatice mirosind

a sărbătoare şi cuminte cum e ea, aşteaptă un nou Crăciun. Când?

Da, cu vremea asta mai poţi ştii? Păi, nu?

31

Încerc să-mi potrivesc ochelarii deştepţi prin care lumea se

vede colorată, nu de alta da, de atâta roşu de soare pe la şapte

dimineaţa în Făurar, totul arată bine.

Simt aşa că, nici gardul nu stă degeaba şi-şi mai face rost de-o

cioară, poarta mea scârţâie că de la frig e siluetă, iar apa ce mai

dârdâie de frig încă, îngheaţă cu nonşalanţă.

Păi vezi! Uite aşa se întâmplă în Făurar care te joacă pe

degete, precum roata norocului, că nu ştii câte zile numără. Ba cu

soţ, ba fără soţ, ba aşa, ba nu aşa! Da, domnule, ce stare civilă are

Făurar acesta, ca să ştim şi noi!

Aha! Se lasă cu iubiri pe pervaz şi flori zâmbind stinghere în

palmele puternice ale bărbatului îndrăgostit? Cum? Se poate şi aşa,

fără internet? Poţi să-l vezi pe stradă? Mare minune, da, atunci

totuşi, trag nădejdea că-ncepem să fim normali.

Cum? Era deja cazul? Corect, aprob şi eu… pozitiv!

32

Aştept în fiecare dimineaţă s-aud paşii clopotarului pe treptele

încă înfrigurate ale bisericii, ca să ştiu că, iar a pornit o zi în lumea

plină de liane ale gândului, uitat nerostit dintr-o noapte ce n-a

apucat să fie târzie.

Apoi, aprind lumina lumii şi nu găsesc alături decât vorbele

nerostite din era iubirii şi vreo două scrisori rătăcite printre boabele

de cafea măcinate de reproşuri.

Fac ochi precum nişte găini bete, şi-aştept ceasul să sune ora

bătăliei cu simţurile mele puse de cu seară la uscat pe sfoara

inteligenţei. Cum încă sunt pline de apă, le las amorţite, să

plănuiască lupte cu prinzători şi vânticel la butonieră.

Aş servi şi micul dejun da, mă-npiedic de frunzele nepuse-n

arătura grădinii şi fac tot felul de planuri cu prăbuşite crengi ce de-

o iarnă aşteaptă proteze de verde pe coloana lor de frunze.

N-am stare şi aştept iar s-aud limba clopotelui cum rupe

destine, ştiind că ziua mea, astăzi merge la grădiniţă şi-nvaţă poezia

despre… raţă sau viaţă? Tu o ştii?

33

Sorb din ciocolata caldă şi rămân cu amprenta plăcerii pe buze

precum boaba lăsată să vină cu vaporul spre mine. Adun în ceaşcă,

rotocoale de samba făcând linguriţa, solistă pe ring, pe când, gândul

meu coboară o clipă pe strada Speranţei, bătând c-un corn de inorog

la uşa inimii tale.

Nu-mi răspunde nici chiar fosta amantă plecată la pension,

dar, aştept totuşi, răbdătoare la sughiţuri, să prefac munţi de linişte

în praf de neant şi rose de salbe.

Şi-mi ghicesc destinul în pereţii ceştii făcuţi anotimpuri

pierdute în nopţile de jar, ca apoi, să-şi plimbe năbădăiosul fir de

creangă de alun, peste inele mele prefăcute-n aripile fluturilor de

argint treziţi în albastrul iernii.

Ajung iar la capătul ceştii ce-o găsesc stând rebelă pe-o aşchie

de vis, aşteptând personalul de ziuă să facă cruce cu cel de noapte,

pornind apoi, adulmecând mireasma încolţită-ntr-o boabă de cafea,

spre pragul ce adoarme în ştersături de urme iubirea declarată unei

stele ce-avea programare în fa diez pe-o creangă de cireş-

34

Încă-mi pătrunde frigul, oasele prinse parcă la brăţările-mi de

argint ce ating gheţurile de pe fundul mării. Coloana atinge lumina

soarelui prefăcută-n vertebre de verde, visând la stele căzătoare şi

munţi de asfalt.

Îmi bâzâie ploaia pierdută în spaţiu, atingând marginea clipei

cu stropul făcut mărgea de poveste, iubirea nespusă. Şi totuşi în,

palmele-mi străbătute de căile nepătrunsului ştiut, stropul se face

destin, spărgânduse-n aşchii de fericire.

Adun ştire de ploaie în stele căzătoare şi pornesc spre minunea

ce prinde-n ţâţâni de poveste, lumea începută în zori. Totul trece

puntea ce leagă infinitul de oasele prefăcute-n poveste pe vremea

când, Atlas ţinea Pământul în loc, sigur ca nu cumva răutatea să-l

ajungă şi să-nceapă a-şi dori oameni buni, babe frumoase şi copii

cuminţi.

Dar, n-am timp decât să-mi îndrept coloana şi să păşesc

precum cocoşul ţanţos printre găini, luminat de lampa lui Aladin

uitată aprinsă din povestea trecută. Da, oare baterii mai are sau

merge la priză? Cine? Lampa!!!

35

Se pregăteşte Făurar a lua expresul de amiază târzie, făcându-

şi loc într-un album cu file de Dragobete. Mă pierd pe cărările

pădurii ca şi cum despletiţii copaci îşi prind la soarele încă zgribulit,

ramurile uitate în visul iernii.

Aştept primul cântec de aripă a vântului prins în ciocul pădurii

de-un toporaş ieşit la siestă. Dar, nu găsesc decât timide triluri şi-o

urmă de pas în care, prins de călcâi, ghiocelul clipoceşte a taină.

Se trezeşte oare pădurea? Nu ştiu, dar cu siguranţă, hainele

din dulap se vor pe sfoară, iar umeraşele, să-şi dezgolească idilele

pe-un pumn de naftalină.

Încep să intre la idei şi găinile trezite peste noapte, de tupeiste

cloşte, aşa încât, caut a mă pune bine cu ceasul de lumină ce

măreşte ziua măsurându-mi deja cărarea grădinii.

Ce face sapa? Aşteaptă bucătura de mirodenii s-o-ntreacă spre

lumină, iar ţarca să-şi plimbe caţa prin curtea vecinului. Ce vine?

Vine-un dor de ducă spre o Itacă uitată-n ghemul Penelopei ce

străjuia lumina iubirii.

36

Cred că în lumea asta mare si-ntoarsă ca un buzunar de haină

a vremurilor, anotimpurile au luat-o razna. Că e în legea firii a

manevra maşina timpului e una, dar să-mi înflorească iar ghioceii

în zile de Făurar, mă face ca să mă-ntreb, uitându-mă în oglinda

sufletului meu: „ Da, iarna când vine, chiar vine şi de arătat cum

mai arată”?

Căci, uite, se supără şi-ncălţările începând de la

morocănoasele cizme ce nu-şi doresc noroi pe feţe, până la,

nepregătiţii pantofi cu toc, cărora nu le prieşte… frigul.

Şi totuşi, cineva se bucură. Cine? Animalele cu … blană, căci,

doar ele mai rămân astfel îmbrăcate, făcând turul podiumului de

modă cu… flori la urechi şi frunze-n smocuri şi mustăţi.

În rest, închid şi deschid dulapul stând cu ochii pe geam şi

aşteptând încă să… ningă. Voi, nu?!?!

37

Nu ştiu când se trezeşte pădurea, căci, nu-i aud trosnindu-i

stejarii ce-au visat victorii şi coroniţe, nici cărările uitate în visul

unei nopţi de iarnă, ci doar, ascult umbletul sufletului meu prin

trilul ceasului deşteptător, întors din veşnicia primei iubiri.

Ce face pădurea? Îşi numără frunzele încă somnoroase după

balul vlăstarilor din inima ticăind a şoaptă şi mugur, pe când,

cuiburile şi-au deschis ferestrele spre lumea de după pădure,

adunând în cupe de cer, picuri de ploaie uitaţi într-o scorbură de-

argint.

Poate-un mormăit uitat în povestea cu roşcata, visează la masa

familiei în care, tata moşu şi mama mare, rostuieşte priviri la

marginea pădurii din gândul nostru.

Ce-şi spun? Aş vrea să ştiu dar, pădurea înaripată s-a mutat în

nucul grădinii şi într-o clipă bate gongul la… concert. Adică,

numai-n luncă şi-n grădină, nu????

38

S-a supărat fermoarul pe-o cizmă şi-a făcut grevă de… ciorap

la piciorul ce se credea Zeus într-o vreme în care, frigul n-o mai

strânge, mătura-i concediată că n-are obiectul muncii, capul care

se-nfierbântă la iubiri, iar slănina începe a se topi, plângând in

poala şoricului cu boabe de grăsime.

Da, mai poţi zice ceva? Uite, s-a umplut şi şanţul de apa ce-

aşteaptă o gură de canal, poarta grădinii începe să scârţâie, iar

câteva verdeţuri se vor… primaşe la făcut straturi.

Doar eu, fata pădurii, aştept zăpezile din gând să-mi facă

bulgări amintirile, ca apoi, pornite spre infinit, să se prefacă-n

praguri de iubiri la casa celui ales şi sortit.

Cine vine? Vine Dragobetele şi prinde a se pregăti, chiar şi

morocănoasa vreme, zâmbind printre norii plecaţi după zăpezile din

noi. Când se-ntorc?

Poate, într-o vreme…

39

Şi se face a fi azi, Dragobetele, primire de inimi, flori, doruri şi

iubiri la casele în care pragurile înmuguresc, iar uşile se fac flori de

„ nu mă uita”.

Păsările pădurii si-au reînnoit repertoriul de triluri aplecându-

şi aripile spre vântul săgalnic, pe când, florile prinse-n iz de

primăvară, se strecoară printre frunze, aşteptând la post restant,

veştile iubirii scrise pe petale de văzduh coborât dintre zei.

Şi zeii? Privesc prin lumina lumii, aşteptând a se deschide

porţile dorului spre freamătul celui dintâi mugur pornit pe poteca

pădurii.

Unde? Acolo, departe unde, încolţită dintr-un bob de gheaţă şi-

o clipă de lumină, iubirea dă în floare.

Când? Azi, de Dragobete!

MĂRŢIŞOR

40

M-au năpădit cuvintele şi e ora pădurilor. Aleg pentru tine,beteală

de alb şi val de fum, albastru de vale şi verde de jad, şi-ţi rostuiesc

înţelesuri în răzvrătitele forme ale pădurii.

Îmi alunecă clipele printre degete şi-apoi îmi scapă o lacrimă de

mâţişori şi bănuţi de-argint la poarta de vânt cu-ncuietori de

toporaşi şi brânduşe.

Ţi-s ochii albastri de atâtea viorele, iar bucuria ta, e tristeţea

omului de zăpadă ce-n plânsul streaşinei de la capătul casei,

aminteşte de muzica primei zăpezi.

Pădurea se topeşte-n verde, clipind din muguri şi foşnindu-şi

aripile călătoare rămase din povestea nesfârşită din vremea lui „ a

fost odată...”

Fac colăcei de mucenici şi moşii par Feţi Frumoşi, iar babele

Ilene Cosânzene, pe când tălpile-mi mângâie trupul subţire al ierbii,

lăsând urmă de nemărginirea lumii.

În grădini se rescriu geometrii de straturi cu compasuri de

sape şi sfori întinse, iar via-şi ascute auzul la ţăcănitul de rod într-

un plâns de licoare.

Florile se pregătesc de balul floral, pe când eu, îmi prind clipa

de Mărţişor şi Dochie, de ramura mărului biblic din fundul grădinii,

rostindu-mi iubirea.

E Mărţişor şi lacrima de ghiocel prinsă-n părul vântului, îmi

aşterne sufletul în palmele ce căuş făcute, adorm infinita clipă a

frumuseţii căci, e ceasul iubirii şi...

41 Nu ştiu cum stau alţii cu „ visul unei nopţi de iarnă” dar eu,

mi-am lăsat la post restant, ghioceii înfloriţi în decembrie şi-acum,

ascult inima pomului, căci, aninate de crengile-i pline încă de

durerea zăpezii, stau firul vieţii: iubire şi moarte, ziuă şi noapte, alb

şi roşu de mărţişor.

Îmi alunecă clipele printre degete şi-mi scapă o lacrimă de

mărţişor şi bănuţi de argint la poarta de vânt cu încuietori de

toporaşi şi brânduşe. Aşa e în ceasul de început al Dochiei ce-şi

leapădă iubirile şi păcatele în bezmetice înflorituri de „ hanna” pe

palmele mironosiţelor la prima atingere a norului pe umărul cerului

adus de primul păcat.

Plânge zăpada după podurile de gheaţă şi ţurţurada din colţ,

iar eu, scriu scrisori pe aripi de călătoare care, adopostite în arhivele

casei dinainte a sufletului meu, răspund la apeluri de mugur şi

„mesaje” de viorele, brânduşe şi toporaşi, pe credit de primăvară,

aşteptând ca „ banca din parc” să-şi primească fidelii clienţi cu

dobândă de ...iubiri.

42

În acorduri de Vivaldi, aştept numărătoarea inversă a firului

de iarbă, prescris în reţetele nimfelor de trei ori pe clipă şi rouă, ca

vrajă a Geei pentru neatinsul cer.

Bolboroseşte în nuanţe de verde, frunza încă neatinsă de aripa

ploii, pe când, ultima urmă albă a imaculatei, porneşte pe infinita

potecă a lumii, spre învinşii de vânt ai iernii trecute. Scapără lumini

de verde în ace de brad prinse în norii scuturaţi de ploile începătoare

ale primăverii prinsă clandestin la trecerea frontierei.

Zâmbesc de pe paşaport şi nu recunosc decât albastrul de

viorea şi argintul de ghiocel, în rest, profilul de brânduşă mă

avantajează, iar poza „ facută la ... minut”, e un preludiu de cuvinte

turnate în formă de rotund, o dată pe săptămână.

43 Au trecut şi zilele babelor precum număraţii stâlpi de telegraf

ce ies ca şi plopii, cu soţ şi fără soţ, iar liniile începute cu „ a fost

odată”, sfârşesc într-o poveste unde gazdele te primesc cu pâine şi

sare.

Încerc să mă uit după fracuri zburătoare dar, nu văd decât

nori primăvăratici şi corespondenţă de seminţe, încă nedeschisă la

post restant. Berzele sunt în tratative cu : firul scurt, firul roşu, firul

lung şi firul 112, căci azi, mâine, şi-or prinde în cioc suzete şi-or

începe recesământul timpului liber al celor cu pirostrii şi fără. Da

ce? Monoparentala nu se practică? Da, ce, foloseşte cuiva?Grea

întrebare pentru un filosof al primăverii uitat cu papion din coadă

de rândunică în corul robilor ce-şi cântau numele:” cu-cu, cu-cu”.

Grea meserie şi asta, domnule!

Da, şi-ar face loc şi vreo băltoacă cu broaşte, har Domnului

sunt peste numărul par al capetelor înregistrate dar, pas a găsi

repartiţie pe poziţie şi-a deschide o afacere de ... bine.

În rest, înghit minutele precum paracetamolul de pe o reţetă

antică cu antet de „ gratuit la Candele greceşti”, şi aştept orologii de

verde să-mi nesocotească paşi.Aştept...

44 Scriu de Bunavestire şi-mi primesc nesăbuita bucurie de a

răsturna cuvintele în cupa vinului necules, aşteptând aşteptarea

clipei de-o clipă în atingerea-ţi tandră.

Mi-am uitat restul de lume în cuibul de la streaşină unde,

venită cu nisipul Nilului pe aripi, rândunica-şi reintră în drepturile

celui ce ştie că şi caii albastri ai lui Nichita păşteau iarba verde din

versul său uitat pe pajiştea mării.

„ Mi-aş dezmorţii scleroza la soare” vorba vecinului de peste

drumul apei, dar mi-e teamă că mă voi învăţa să stau iar drept,

precum trestia şi papura la concertul în doi pelicani şi patru măsuri

de cocostârci ai Deltei.

Şi totuşi, într-un postul Paştelui cu smerenia firului de iarbă ce

murmură-n mătănii de galben, păcatele cărăbuşului de sticlă, se

sparg.

Apoi, privesc peste umărul drept, nesocotind frunza prinsă-n

călcâi şi-aştept săgeata, fumând ca pipa păcii să-mi prindă durerea

unei curbe aflată pe traiectoria inimii pliată-n marca de scrisoare

din duminica orbului. Ce văd? Nu-ţi spun căci, a trecut precum

mireasma dorului de duminică...

45 A trecut şi mâncătorul de zăpadă, rămas flămând după norii

din hârtie şi corigenţa de anotimp şi iata-mă stând şi-aşteptând ca la

Dragobete, şoapta dintre gene.

Prind mărţişorul în povara grădinii peste arătura de amintiri a

toamnei, căutând ascunsul mugur al clanţei ce toacă încă ploile

mărunte ale gândului ascuns, în treacăt, sub nisipuri mişcătoare.

Mărşăluiesc printre cuvintele ce le-nghesui dimineaţa în maxi-

taxi precum cloncănitul încă nedefinit al trecutelor găini, prefăcând

semafoarele în puncte iar trecerile în propoziţii simple.Cotrobăiesc

în fraza zilei, dar nu găsesc decât rămăşite de verbe, substantive

adormite şi adjective gata să treacă graniţa fără viza de bun simţ a

cuvântului vămuit.

Şi totuşi, începe martie cu „ M” de la primăvara uitată-n

calendarul din noiembrie, da ce mai contează atunci când ne-am

pus termopane chiar dacă caldă mai este Doamne, vremea!

Şi-atunci, cu lemnele de foc ce mai fac acum când, noroc cu

porcul ce guiţă-n zodia lui, se zice că n-o să mai scârţâie nici

balamalele lumii, dar, după cum se-nvârte roata, mai ştii?

46 Mi-am terminat ghemul de ghiocei, înghesuindu-i între

ceasornicele frunzelor plecate la promenadă. E vremea acum, a

trenurilor de brânduşe şi viorele, prinse de acarul Păun fără bilet şi

chitanţă de frunză la capăt de primăvară.

Totul se prinde-n creion de iarbă uitat iar pădurea de nori a

mării trecută prin strâmtorile cutelor Olimpului, de zeii puşi pe

râsete hilare, descurcându-şi bărbile de rouă, s-adoarmă

aşteptând… primăvara.

Iată Carul Mare răsturnat în iarba timpului de-un melc, scrib

la poarta grădinii. I s-au împrăştiat roţile de stele printre nevolnicele

fire de ploaie, iar oiştea aşteaptă a găsi cărarea cerului adulmecată

de joaca toporaşilor în bolboroseala luminii.

Se-adună cu greu din pământeana umbră a tălpilor de spiţe

prinse-n rădăcini de muguri şi troienite-n albastru de aripă. Boii nu

mai trag soarele-ntre coarne, iar tunetele se-adună la barieră ca să

prindă mugitul pământului, când a trece cu greutate de om,

cuvântul.

Ploile nu mai bat la geamuri ci, se târăsc în streşini de verde spre

ramele înguste ale tăcerii. Şi totuşi, se-adună mucenicii să pună vreo

patruzeci de pupeze moldoveneşti în carul lumii, cinstind liniştea ierbii la-

nceput de drum şi prinzând pasul luminii spre nemurire, într-o vreme în

care, nimic nu era întâmplător la Curtea Omului.

47

Am prins umbra pietrii râzând de cuiul din talpă ce ieşea la

lumină prin pocnitori de vânt. Îşi făcea loc spre cuibul de vorbe din

tânărul cais prins în vârtejul iubirii de-o sfioasă coardă de vie.

Stă ploaia prinsă-n papucii mei, bălăcindu-se în clipoceli de

paşi făcuţi prin imensa durere a iernii ce n-a fost. Mustecesc de

privirile unde, hainele uitate pe sfoara vieţii, după spălarea

păcatelor în apa providenţei.

Tor aştept gânduri uscate în forma lăsată de ploaie pe

marginea inimii mele, dar, speranţa plecată la târg, adulmecă

mărgelele de turtă dulce şi nimica de doi lei, uitând în buzunarul

plecat spre ţările calde, o secundă de nisip.

Mă-nfior la primul ţipăt al călătoarelor încercându-mi iar

mersul pe acoperişul ierbii, prăbuşit în pădurea noastră de argint. Şi

tot aud sacadată tânguirea ierbii uitată-n umărul dealului prefăcut

în ridurile răbdătorului plug.

Oare, e vremea de a-mi ara gândurile.

48

Mă scald în verdele de floare şi-mi clătesc părul în bâzâitul

albinelor de la răsăritul speranţei. Sensul vieţii nu devine giratoriu,

iar eu, ascult ascunsă-n porţelanurile din vitrină, ruga postului ce

aşteaptă răbdător, la ceasul păcătosului.

Înmiresmată e roata plăcerii ce-adulmecă iubirile uitate-n

hainele timpului date la spălat. Se rostogoleşte-n inima pădurii,

adunând supărarea crengii sfărâmată de vânt şi freamătul

mugurului plecat în Arcadia ierbii.

Se-ndreaptă spre poartă, narcisele prinse-n suliţi de dimineţi,

pe când, adormitele crizanteme îşi fac rădăcini de casă dinainte.

Pitite, aşteaptând telefonul, zorelele au prins drag de numele

adrisantului, şi-aşteaptă veşti pe frunza placată în lume să-mprăştie

fluturaşi cu „ zile pierdute-n folosul iubirii”.

Dacă, se plătesc şi restanţele păcatului nespus decât oglinzii de

ridurile nopţii, noi, ce facem?

49

Mi-au amorţit cuvintele de-atâta primăvară şi stau nepermis de

cuminţi, aşteptând în ştergătoarea paşilor uitaţi, încuviinţarea de

plecare.

Caut în pădurea din palmă, minunile lumii, dar, nu-mi

rostuiesc decât săruturile prinse pe inelar şi date-n judecată de

index.

Închid în mine, nerostitele mângâieri şi-aştept iar cocorul a se

strânge-n pana pierdută de ochiul lumii şi a florii trezită la cântatul

cocoşului ajuns Cronos din întâmplarea unei nopţi.

Dar, mă bucur că, lipit de clipa nerostită încă, soarele-şi

prinde-n bretele, razele scăpate de sub bretonul orizontului ce zace

pe luciul pietrei. Îmi privesc rotundul de galben scăpat dintr-un

gălbenuş astral şi-mi mijesc ascuţimile, pe coroana mărului uitat

înflorit şi-n toamnă.

N-am timp s-acult soarele şi de aceea-l programez la post

restant, aşteptându-l a-ntinde sfoara cărărilor din grădină.

Da ce, iar ceapa şi usturoiul nu mai pot sta decât drepţi şi pe

sârmă, la o poveste de sămânţă şi cuib de apă? Da, ce-au, dragă?!?

50 Sfios precum nemărturisita lumină a bobului de rouă, caisul

îşi deschide florile spre înţeleapta rostuire a lumii. Mijeşte întâi

pleoapa de petale ca apoi, să prindă curaj de frunză şi să pornească

precum piatra filosofală, spre jarul cântatului de liră. E atâta linişte

în jurul lui încât, viorelele şi-au ascuns poveştile în iarba proaspăt

crescută noaptea încă vreo două degete, iar narcisele stau strânse-n

buchet de tufă la margine de casă.

Nimeni nu-l întrece căci, în anul acesta e primul la floare şi

cugetarea părului de după gard, păcătuieşte. Totul adună neştiute

vânturi şi adormiri de vise dar pe-aproape, se simte deja bâzâit de

lume bună şi şase laturi de fagure.

Unsă de ploi, poarta nu mai scârţâie, chiar dacă zorelele încă

mai aşteaptă plicuri cu vânt şi furtună să poată pleca-n lume, la ora

de drum.

Ce face mătura? Păzeşte subtil caisul ca nu cumva una din

cele şapte vieţi ale pisicii ce moţăie pe prag, s-ajungă a-şi ascuţi

ghearele pe pielea frumuseţii. Ce ţi-e şi cu multe altele! Se prefac în

ieroglife de ploi şi-apoi, pornesc spre călimara de verde a pietrii şi-

aşteaptă scrisul. Cât? Cât e nevoie, nu?

51 Stau la poveştile spuse de ghiocelul abia trecut în primăvară de

Baba Dochia ce-şi numără cojoacele precum pânza Penelopei în

serile în care Ulise vrăjit de sirene, naviga în neant.

Şi se leapădă vremea şi vremurile în buzunare de verde ce stau

aninate încă de cojocul cocoţat pe-o cuşmă de omăt de pe creasta

muntelui vrăjit într-o noapte.

Stă iar şi pufăie vântul primăvăratec ce spulberă visele

sfioaselor viorele ieşite-n prag de bal şi pas dansant de menuet. Dar,

iar nu se mai satură Dochia de soare şi mai strânge vreo doi-trei

nasturi în pădure aproape de valea năpădită de fugarnicul gând de-

acasă.

Apoi, mai dă în bobi o dimineaţă pe-o noapte înstelată, crezând

că nimic nu preface pietrele în stele decât nemărturisirea albastră a

iubirii, lăsată la post restant din vremea ghioceilor de verde.

Şi mai apoi?Şi mai apoi, nimic nu-ntrece-o babă la pierdut

cojoace ca şi cum dintotdeauna a fost un împărat şi-o împărăteasă

ce-aveau trei fete de măritat şi... ţine povestea aşa ca primăvara,

adică, frumos şi cu lăutari la poartă. Nu?!?!

52

Îmi arunc privirea peste gardul grădinii şi-mi opresc gândul

plecat aiurea, pe speteaza scaunului rămas peste iarnă s-adune

poveşti. Pământul pare adormit de mustul zăpezii strecurată printre

mânecile largi ale iernii, iar straturile dorm încă în amintirea unei

brazde. În geometria ei, grădina se supune măsurătorii astrale şi

lasă urme de linii supuse adierii vântului şi răzmeriţei gândului.

Via stă tăcută şi-ascultă şoapta tinerilor corzi ce-şi doresc a

prinde un loc mai în faţă, pe când, neştiuta povară de ciorchină se

pregăteşte în secret pentru întâlnirile uitate.

Poarta încă mai scârţâie din ţâţâni ca e-mailul meu personal,

făcând concurenţă unei ciori ieşită la pensie înainte de termen pe

motiv de ... croncănit.

În rest, sapa stă pregătită lângă poartă, s-atace prima,

problema straturilor pe când, hârleţul în formă de zile mari, sughite

deja de dor după o porţie zdravănă de pământ reavăn. Ce facem noi,

gospodarii? Dar, se mai pune întrebarea?

53

Am umplut sfoara de haine cu poveşti nemuritoare şi ude,

aşteptând să se usuce în bătaia tânărului şi neliniştitului vânt, prins

în cârligele lui martie, precum neştiutul în furcile caudine.

Ameţite de înălţime, poveştile-şi atârnă umerii adunaţi de

sfârşituri proaste, privind spre capătul sforii în speranţa unui

terminal fericit. Şi totuşi, vântul le suceşte memoria pe cârlige de

plastic, semănând a picioroange plecate la târg fără stăpân, melon şi

baston.

Le-ar usca soarele gândurile mai repede, dar, plecat în misiune

de primăvară, uită clipa nemuririi în clepsidra tainei, nevenindu-i a

crede că lumina lui e pregătită mai încolo să apară.

Se ceartă apoi, gulerul cu nasturii porniţi pe bâlbe deocheate

pe când, pline de udate ploi, mânecile atârnă bezmetice de-atâta

primăvară.

Disperare? Nu, astenie că doar e primăvară, nu?!?!

54 N-aş lăsa creionul s-alerge pe hârtie dacă n-aş şti că urma lui

aduce liniştea în colţurile rotunde şi pătrate ale sufletului meu

plecat momentan de-acasă.

Aşa că, prins între silabele nerostite şi două puncte

echidistante, gândul nerostit al rândului pornit din infinit spre

terminus, se face urmă de bâzâit de albină, aşteptând la semaforul

paginii... maşina timpului.

E timpul astfel ca, adunate la gura focului, cuvintele lui să

pornească spre tine, ştiind că lalelele de la poartă au deja frunzele

pregătie, iar colile albe de zambile, aşteaptă prima teză a primăverii

cu subiect unic de ... iubire.

Şi necunoscutele vorbe? Aşteaptă şi ele cuminţi, intrarea pe

pagină stând pe poante şi măcinând între degete de paranteze,

solfegii uitate în antice flori de fluturi prinşi în mărgăritarele

luminii, meşteşugind dantelării de poeme scrise cu albul tuş al

zorilor de mâine.

Şi doar atât, pe-un petec de gând? Sau... şi-mi alunecă din

rând cu vântul unui gând. Oare, până când?!

55 Supăraţi sunt ghioceii mei de ianuarie, pe uitata, da, veşnica

zăpadă din fe- martie. Uite aşa, clepsidra răsturnată în omătul

gândului, spulberă vise şi face nopţi albe, aşteptând motanul

vecinilor să se mai zburlească o dată.

Altfel, s-au pornit iar Babele- ielele să-şi plimbe cojoacele de

zile, de la răsăritul iubirii şi până-n apusul cuvântului nespus, doar,

doar le va vedea şi pe ele Făt Frumos, de-o zi plecat în ţara

nesperatelor iluzii. Dar, cum mersul vremii a luat-o pe scurtătură,

Babele suferă, feciorul se miră, iar brânduşele fac ochi dulci,

toporaşilor şi… şi…

Da, ce ţi-e şi cu vremea asta? Oare, vine când vine, sau nu

mai vine? Că Marte e… Marte!!

56 Da şi 13, da şi vineri, da şi pisica vecinului… albă, de ce să

gândesc la negânditul gând? Numai ca să-mi recapitulez nasturii, să

mătur podul şi să aştept căldările nopţii pline cu stele?

Ei, vezi! Azi e vineri e şi 13, iar ghioceii mei se revoltă sub

zăpadă, făcând grevă de verde şi soare cu dinţi.

Şi uite aşa, zilele sunt scrisori de iubire uitate-n pragul casei,

iar streaşina ce-ar vrea să le plângă în vreo arie de stropi, îşi amână

concertul de-o clipă. De ce? Ce-o fi… vineri!??

O, nu! Doar că, i-au intrat partiturile la apă, iar suflătorii

pocnesc din urechi pe când, urma uitată de-o iarnă, se descalţă la

mare.

Păi, vezi? Mai vrea careva 13 şi vineri, că se poartă!!!

57 Încep a şoşoti de căldură, umerii mei pe care, precum

cocostârcul, stă cocoţat încă paltonul, stăpân pe… săptămâna de

lucru.

Se lasă greu descheiat şi cu fulare-n vânt, da, umerii se

vorbesc şi pun în şoaptă de-o scurtă de… primăvară. Şi-atunci,

supăratele mâneci, vor răscroi bazele de ploi stinse în jarul unui

trăsnet.

Aşa e de mărţişor, florile se îmbulzesc prin buzunare, nopţile

cad în păcat, iar şoptitul în şoaptă, se aude cale de-o poştă.

Şi peste toate, mă adun în paltonul meu că, Babele se joacă iar

de-a uite nu-i, aşa că-mi iau rapsodii la pachet şi pornesc spre

revărsatul călimarei cu cerneală.

Când? Când uit să privesc cerul ce-mi aprobă ziua bună de

probă şi supărarea de dispreţ. Ei! Aşa, parcă sună mai bine, nu!?!!

58 Îmi privesc degetele ce se prefac în flori şi simt cum iarna-mi

inundă palma, prinzând în vraja-i, doi pui de gând, rămaşi din

toamnă, în plasa nemuririi-n cui.

Totul se trezeşte din cărţile de poezii, umplând cu miresme,

ceasurile de vorbe, arătând ora iubirii pe poteci de neant.

Joc şotron de vorbe cu florile grădinii şi-aştept ca scârţâita

poartă să dea semnalul de alergare, grăbitelor lalele ce înfloresc în

van.

Apoi, sorb din căuşul palmelor amânatele iluzii ca, după

trăsnetul din nori, să mă ascund, jucându-ma de-a fericirea. Dar, nu

ajung căci, iată, cocoşul se răsfaţă în ceasuri de Dali, iar eu, aştept

ca punga cu doi bani şi-un pic, să facă pui într-un cuibar cu stele.

Ieşi-vor vise sau nopţi de numărat osiile Căii Lactee? Mai

ştii!??

PRIER

59

Mă doare gândul dar, mă vindecă clipa atunci când, ascunsa şi

năvalnica-mi tinereţe, mi-aruncă mănuşa primăverii, căutând loc de

duel. E Prier!

Aud primul tunet ce sperie sămânţa ce doarme în staturi, iar

mugurii pomilor aşteaptă la vama timpului să-şi primească „ viza de

primăvară”, a curţii mele. Caut cioburi de vis şi cuiburi de berze

recenzate şi ele, şi aş vrea, să cred din nou în povestea cu „ barza ce

aduce copii şi bunăstarea de la ţară”

Raliuri de tractoare ară uitatele hotare dintr-o nesfârşită

toamnă ce ar ţine până la Crăciun, când umbrela de după uşă-şi

face antrenamentul de mâner şi spiţe pe simfonii de picuri în

acorduri de pervaz şi tobe de băltoace.

Se cer la soare şi vânt, papucii şi botinele, iar fustele şi

manşetele alunecă fulminant între coate şi glezne după „ cotele

apelor Dunării” la „ doişpe trecute fix”.

Pe Nil, rândunica-şi lasă pe robot noile adrese, apoi se-mbarcă

precum Ulise spre casa lăsată acolo unde, descuietori de-argint se

prefac în toporaşi şi brânduşe, ascunse după valul pădurii prins în

cioc de cântătoare.

E vremea sfinţilor şi iubirile-şi primesc cămările cu mireasmă

de busuioc şi gânduri nebănuit de bănuitoare. E Sântoader şi-apoi

Gheorghe ce amintesc că ţarca toacă veşti, cad cloştele, iar puii

prematuri din curte, joacă cuvinte încrucişate în visele cu bani şi

câştiguri.

Sfintele Paşti mutate mai la vale, mi-amintesc de hainele noi

din târgul de vineri, pe când, florile-şi încearcă rochiile din petale şi

frunze, iar litra de porumb măsoară tensiunea banului de hambar,

sac şi rozătoare autohtone.

E Prier şi-n păcăleala-i veşnică, aud un „ rezon Coane

Iancule!” şi-un „ curat murdar”, iar pe „ Strada Mare” doar Goe se

grăbeşte să prindă „ belet de Bucureşti”, căci, miroase iar a

scumpire şi „ remuneraţie mică după buget”.

Parol! Coane Pier! Parol!

60

Plâng streşinile după apusele zăpezi, iar bolboroseala vremii

face bârfa „ apei de ploaie”.

Ne păcălim unii pe alţii ca-n jocul „ Nu te supăra frate”, dar

parcă săturaţi de atâtea găleţi goale şi pisici negre, aşteptăm cloşca

cu puii de aur să-şi facă program de prins rădăcini în curtea regală

a orătăniilor.

Ninge cu petale de floare şi-mi doresc ca arpagicul să se

alinieze normelor, salutându-se cu răsărita salată din grădina popii.

Se opresc la uşă, rândurile nescrise, căci, pixul n-are licenţă să

treacă pragul cuvintelor, iar tocul de peniţă doarme în frunza

pădurii de la marginea gândului meu nerostit. Şi uite aşa, se aude

ploaia pe luciul lacului din adâncitura inimii mele acum când,

berzele-şi bat ciocul şi cocostârcii-şi arată picioarele trecute-n

catastifuri de stuf şi năduf.

În rest, mărturiesc că, minutele se prefac în prăfuite drumuri

de gânduri nerostite, căci, e deja vreamea când…

61

S-au topit deja zăpezile sufletului meu şi şiroiesc în versuri

albe, pâraiele umflate de atâta poezie ce curge în detunături de

gheaţă şi poteci de sloiuri.

Miroase a Prier şi încă nu-mi mărturisesc iubirea de verde şi

albastru căci, la barieră şi marfarul cu iluzii face semne disperate

acarului Păun. Am mutat teii la poartă ca zeii să ademenească

zumzetul de albină prinsă-n lacrima luminii de chihlimbar atunci

când, plecaţi pe Pământ, au întâlnit femeia cărând în găleţile

cerului, apa vieţii plină de misterele lumii.

Aud primul tunet ce sperie sămânţa ce doarme în straturi iar,

mugurii pomilor aşteaptă la vama timpului să-şi primească „ viza de

primăvară” la curţile mele. Caut cioburi de vise în îngheţate

curcubee, dar, nu găsesc decât uitate răvaşe de nisip dintr-o

tumultuoasă iubire a malului cu apa.

Trec pe strada mea, furioase, pufăind grăbite tractoare, gata de

„marşul lor de pace” spre înţelenita iarbă a fiarelor şi înfundate

şanţuri de obraznicele ploi. Râde după uşă, umbrela cu trei spiţe

rupte, pe când, telefonul îşi cere plata de vise, iar contorul de la gaz,

joacă la ruletă.

Ce vine? Cu siguranţă nu vine… Moş Crăciun!

62

Încerc să-l conjug pe „ 13” dar, stau pe strada Norocului şi

zâmbesc neclasificat, coşarului responsabil cu geamurile sparte şi

nasturii ce-ncheie adormitele clipe de… greutate şi garderobe uitate

la index.

Soarele supărat pe lume, se scoală devreme, lăsând cocoşii cu

punguţa-n cioc, şomeri, iar luna, numărând grabnic stelele

căzătoare din şirul mărgelat al cerului. Iarba se lăfăie pe şanţurile

de poeme şi printre strâmtele gânduri de ducă a celor uitaţi în

armătura toamnei, culegând sămânţă de vânt coaptă la soare.

Pipăi pământul cu aripa cărăbuşului în trecuta-i emoţie şi-

aştept să plângă-n floare, cireşul din fundul grădinii pe când,

buturuga ce-l ascultă, face curte gardului din lemnul plopului ieşit

fără soţ.

Îmi mătur apoi, paşii pe proprii-mi papuci zburători,

mestecând infinituri în şireturile uitate-n nisipul ce iubea odată

ascunsa oază din prăvălita durere a soarelui ce făcea insolaţie pe

vremea nespuselor…

Dar, oare, mă poţi opri a spune şi gânduri ce-ai vrea tu să le

spui? Încearcă!

63

Şi balaurul lui Sfăntul Gheorghe străpuns de suliţa de foc a

lumii, se pierde-n limba ascuţită a urzicii, atunci când fetele ies cu

căldările pline cu apa vieţii, în bătaia soarelui uitat ca „ semn de

carte” la lecţia de sărit coarda destinului.

Pădurea freamătă de cărările pierdute prin lucirea stelelor, iar

gâzele fac congrese de recunoaştere a aripilor, mestecând nectar de

verde şi viitor de galben de păpădie.

Îmi număr degetele din galaxia filosofiilor mărunte şi-mi ies

dureros reumatismele uitate-n secolul luminii, iar pielea mea

miroase a poezie când seara, aşteaptă la semafor, „ verde de dor”.

Aştept la poarta înţeleptului Prier pe pragul cuvântului ca, cheia de

lemn ce mărunţeşte infinitul vers, să prindă mlădiţă de lumină în

ceasul de răsărit al speranţei din îndepărtata Atlantidă.

Pe drumul pietruit cu gândul dorului, înhămate la căruţa

speranţei, visele „ cară” verbe neconjugate şi substantive prinse la

butoniera stropului de ploaie din ciocul berzei ce bate ritmul iubirii

în pas de vals şi de mazurcă.

Stau apoi, şi-aştept dar, trecut minutul, coaja aburindă a clipei,

acoperă misterele lumii.

64

E Vinerea Mare şi smerit ca şi firul de iarbă, mi-e gândul

nemărturisit ce duce cu el, dor de tămâie şi smirnă. Stau şi măsor în

paşi uitaţi pe lespezi de mătănii, cana de lut plină cu vinul

înveşmântaţilor noştri şi florile ce spulberă vieţile prea devreme.

Aştept să-mi mărturisesc păcatele de cuvinte, dar învălmăşita

cărare a necunoaşterii, mă face să-mi doresc busuioc sub pernă şi

rozar în palmă. M-au năpădit mieii cu albul lor de verde de m-am

pierdut în poezia lui Nichita şi arabescurile din ţărci, gata să

trâmbiţe că venit-au odată magii, iar giulgiul şi-a prins urma de

lacrimă pe lespedea-i de credinţă.

Mă-nfior când, ascult dangătul de clopot şi n-aş vrea să fiu

funie ci doar ecou de nădejde. Sunt muritor aprinzând o lumină a

speranţei, căutând cele ştiute şi neştiute, aşteptând a rosti cu evlavie

şi prisosinţă:

„ Hristos a Înviat!

65

Vin Sfintele Paşti şi mieii cuminţi în tăcerea firului de iarbă,

stau şi-aşteaptă a se preface-n ofrandă pentru păcatul omenescului

din noi.

S-au pornit a plânge până şi nucul cel tânăr din grădină, semn

că zmeura va prinde rug, iar caisul, sprijinit de geamul casei,

vorbeşte deja-n cuvinte de floare, venite pe lume în nopţi nepermise.

Şi uite, e sărbătoarea ce vine şi-n hainele cumpărate din târg

ce stau mândre şi solemne precum foile de ceapă ce-aşteaptă a lua

ouăle la bolboroseala frunzelor de păpădie şi a norocosului cu patru

foi.

Plâng zgribulite-n dimineţi de pier şi pernele scoase pe pervaz

ca semn al rânduielii gospodarului ce nu-şi uită tocmelile cu cerul şi

pământul, lăsând arginţii îngropaţi în gând.

Şi mai văd încă pe la streşini, cuiburi ce-şi primenesc

aşternuturile-n ram de răchită, mirate-n puf de-atâta primăvară.

Şi-apoi, drumul anunţă-n muţenia lui, Învierea, purtând pe trupu-i

de tălpi, lumina aprinsă.

Şi-n veci fi-va gândul curat şi primenit al psalmilor atinşi în

nemurirea lor, de şoapta blândă a luminii, aplecată peste umărul

LUI.

66

Mi-a bătut iar cu noaptea-n cap, în pervazul ferestrei ce stă cu

faţa la stradă, vântul prins între o gripă la tropice şi-un fior rătăcit

printre gheţuri cu atâta putere, de credeam că vrea să-mi citească

toate crengile răsfoite prea repede şi făcute pagini de pădure.

Şi-apoi, prierul îşi lăsase norii prinşi la reverul cerului, să-şi

plângă pletele, purtând încă pe tălpi, răgazul de-o vorbă, pierdut pe

strâmtoratele cărări ale iernii.

Mi-am rătăcit cu voia înţelesului din mine în brânduşele ce

stau în că în palma de zăpadă a muntelui, odihnind precum banca

adunată-n poveşti de lemn, lângă troiţa prinsă-n rugăciunea

drumului spre Calea Lactee.

N-aud decât gardul ce plânge-n apa pădurii căutându-şi tatăl

de lemn şi mama de iarbă, precum calul rătăcit ce pierduse şi

primăvara ce-o ţinea-n caiele potcoavelor de flori.

În rest, tăcerea nu mai bate, iar vorba sa se pierde încă în

praful ce azi, mâine, norii de ploaie îl vor şterge, adunând pe umeri,

plete de brumă şi ceaţă.

67

E mijloc de Prier şi zilele se-nşiră ca paşii învăţaţi din nou cu

cărarea grădinii. Răsar verdeţurile ca stelele ce uitate-n straturile

brăzdate de guraliva sapă, aşteaptă şi-o gură de ploaie în călcâiul lui

Achile. Mai pune mama vreo duzină de sonete făcând gropi în

palma grădinii, lăsând-o a ţine discursuri înţeleptului nuc, via

plânsă-n căuş de lumină la răsucirea şiretului cârcel.

Încep poştalioanele de fluturi a face exerciţii precum gândurile

mele lăsate la bariera iubirii ce-nnoptase-ntr-o gară părăsită de noi

doi, cu şinele furate de vise. Lalelele au luat-o şi ele la vale cu diezii

prinşi la caleaşca pădurii, pe când, năvalnica rândunică-şi încearcă

fracul pentru concertul în si bemol de streaşină la două caturi şi

patru pervazuri, dat de bolboroseala ploii.

Astfel, praful se prăfuieşte, nisipul se nisipeşte, rostirea se

rostuieşte, iar apa clocoteşte, prinzând Pegasul spre staţia terminus

a gardului uitat pe malul lunii trecute ce-şi dădea examenul de

primăvară. Îi venise la oral, propoziţia în doi, iar la scris, banca din

parc, explicaţi semnele: două inimi şi-o săgeată. Şi se cerea : nu

răspundeţi încă, mai aşteptaţi vreo douăzeci de fire de iarbă şi-apoi,

puneţi iubirea-n ecuaţie de trei. E oare corect?

68

Mi-e dor de-o poezie uitată la margine de buzunar. Mi-e dor de

versul alb uitat în unghia de var.

Mi-e dor de umbra ceştii şi de rostitele poveşti când, prind a se

culca găinile deştepte ce stau în curtea mea.

Mi-e dor de dor şi-un drum pe scurtături de gând ce-atinge

semn de libelulă într-un sfârşit de vânt.

Mi-e dor de neştiuta apă ce stă-ntre pietrele ce sapă, sfioase

doruri de pădure, ferigă şi rug de mure.

Mi-e dor de vorbele ce pleacă cu noaptea-n cap, căci nu-

ncăpeau în fraza de duminică a popii.

De ce mi-e dor? Da nu-ţi pot spune că uite, au pornit la vale,

turmele de-alune, nebune după vorbe bune.

Şi-apoi, am să-mprăştiu semne de-ntrebare, de ce oare e pusă

virgula acolo, e asta regula ca ea, mirarea să fie floarea din capul

punctului pe „ i”. Mai ştii?!!!!

69

În ochiul de iarbă, viorele albe, stau împrăştiate precum sfada

de pe tabla de şah, făcând plecăciuni reginei din turnul păzit de

nebunul vânt de primăvară.

Le văd fluturându-şi sfioasele ofuri, făcând ca spinii

trandafirului vecin, s-asculte la telefonul fără fir, într-o amiază de

Prier, vestea venirii celui doar de tine ştiut şi aşteptat.

Stau apoi şi privesc mişcarea ierbii ce-nvăluie picioarele

caisului pregătit să răbufnească-n floare, ca şi cum, flaşneta din

colţul străzii, ar căuta numai aria vântului uitat la întâlnirea dintre

zei, undeva, după uşa ce făcea cerul mai albastru.

Şi totuşi, albe precum nopţile de la capătul pământului,

viorelele-şi scriu jurnalele de grădină, povestind azi, mâine,

mişcarea negânditului gând scăpat din nisipul cărţilor făcute…

praf.

Oare, sună bine? Nu ştiu, dar, oricum, ceva tot se va face…

praf şi pulbere. Păi, nu?!?!

70

În grămezi de corzi şi cercei, via proaspăt rânduită pe sârma

vinului stă tăcută, mustind a înţelepciune.

Şi duse la poartă, grămezile de gânduri aşteaptă uşor

neliniştite precum pulberea de verde, discursul întortochiat de cârcel

al paharului cu picior, uitată în boaba făcută acum stafidă, la

cererea… vremii.

Dar, paşii grăbiţi ai paznicului vremii trecute, doboară zidul

speranţei, lăsând la vedere, imensa nelinişte a corzii ajunsă la

pensie, butuc.

Încă nu plânge grămada de la poartă, dar, legată cu-n fir de

pădure, suspină după cărarea paşilor de frunze. Oare, doare durerea

de pădure şi vorba nerostită?

Cine ştie! Dar, poate, paznicul de vorbe ne zâmbeşte-n silabe

de descântec şi ca mieii pierduţi în iarba tăcerii, îşi vor striga

mamele pe limba… oii. În fond, de ce nu?!?!!!

71

Astăzi, mi-am împărţit pe la casele lor, pe cei patru fraţi de

nuci, precum apostolii între cele sfinte.

Unul, ca ştiutor al locului dintre căpşuni şi zmeură, l-am lăsat

acolo, rămânând mai departe să ţină cheile casei de … nuci.

Pe cel plecat spre nucul-tată, l-am adus mai aproape de

mireasma florii de melin, ştiind că frunza-i şoptită de soare, se va

preface-n vecin de nădejde al gardului celui veşnic plecat în

expediţii… neexpediate.

Apoi, celui de-al treilea, i-am dăruit locul din curtea în care

azi, mâine, puii ce dorm încă în bănuţul de soare al oului de găină,

se vor scălda la nisipul plajelor uitate, pe când cel mai mic, stă încă

smerit la poarta grădinii, speriat de straturile ce şerpuiesc pline de

seminţe, infinitul, ştiind doar drumul pe cărarea ce duce la primul…

frate nuc.

Iar în rest, aştept primul mesaj pe-o frunză din cele patru zări

de… nucă, s-aducă croncănit de ciori şi aplecări de vânt. Doar

atât?!

72

S-apropie sărbătoarea sufletului nostru atât de păgân

câteodată, încât, îmi vine a pleca într-o lume în care, lăcatele şi

cheile să se fi pierdut în spaţii astrale.

Acum, spre purificarea ţărânei din sufletul meu, aştept întru

smerenie, atingerea cuvântului ce-aduce înţelepciune, ştiind că

fruntea plină de urmele crucii, m-ar duce spre rugăciune şi

sfioşenie.

Şi-atunci, dintr-un plin al ştiutelor şi neştiutelor, îmi fac

împreunare de palme, ţinând gândul spovedaniei aproape de focul

nestins al credinţei ce păşeşte pe pragul casei dinainte a sufletului

meu.

Dar, oare, pot singură a găsi drumul spre lumină? Poate,

numai atunci când, din lumină, spre lumină, ajung la lumină, spre a

lua… lumină.

Şi e bine, căci, ştiind lumina, nu sunt singură ci, îndreptându-

mă spre lumină, ajung la sfatul luminii ce luminează gândul,

mintea, dar mai ales sufletul sufletului de… lumină.

Hristoa a Înviat!

73

Mă uit la „pădurea” mea de cireşi şi aştept a veni sâmbăta să-i

împart după raza vânturilor, făcând fericiţe, straturi de verde şi

zâmbete de galben.

Da, stau şi aştept totuşi, cuminţenia Pământului a-mi ghici în

sâmburi de-nţelepciune ca apoi, să iau între palme, amintirile

tinerilor cireşi, uitaţi la capătul anului dintâi.

Apoi, să-i găsesc culcuş de poveşti nemuritoare şi cântat de cocoş,

ca cireşele coapte-n altă eră glaciară, să nu iasă albastre sau să

pornească singure spre borcanele din cămară.

Şi-i mai privesc încă o dată, neştiind care câştigă lozul cel mare de

după magazie unde, gardul vecinului face floare de soc şi pază de

noapte.

Pe vreo doi cireşi de tort, crescuţi cât un amor de-o vară trecută, îi

fac pierduţi printre ierburile gândurilor nespuse, aşteptând.

Oare, ce… aşteptând?!

74

Mă navetesc pe Calea Lactee şi văd mijind la cotitura dintre galaxii,

aripa pescăruşului ieşită din apa adormitului lac ce-a uitat a da

peşte de vreo câţiva ani de piatră pierduţi pe drum.

Acum, mă lasă să-l privesc prin geamul aburind de-atâtea suspine

de… frâne, şi-i vad ciocul dornic dup-o vorbă de apă şi-o poveste cu

neştiutul peştişor de aur ce nu mai face minuni. Şi-i privesc

întinderea de apă a aripilor sale, şi-mi aduc în palme, răsturnate

corăbii de iubiri eşuate în furtuni de poezii nespuse într-o noapte cu

lună.

Apoi, nu pot decât să-i măsor în cuvinte, pliscul plin de poamele

lumii, făcând loc unei primăveri ce plânge-n ploi despletite de nori

precum bolboroseala drumului prins în forma neumblaţilor paşi.

Se mai roteşte o dată aşteptând semn de apă, ca apoi, dintr-o dată să

ţâşnească- ntr-o nedumerită undă a lacului prins în clipocit de Prier

precum, durerea unei curbe.

Şi… şi ce?

75

Mi se prefac degetele-n lumină căci, ele se desprind din

lumina ce vine a lumina nespusa pâlpâire a sufletului meu, uitat

aprins într-o clipită a neputinţei mele.

Îmi dogorăşte mintea, cuvântul nespus încă de rugăciunea ce-

aşteaptă a aduna smerenia plecaţilor mei ochi, ca apoi, să-mi privesc

chipul desprins din miracolul lumii.

Şi să simt plecata atingere a mântuirii, ştiind că, peste tot şi

toate, mi se topeşte sufletul în palmă neînţelegând înţelesuri, doar

măsurând lumina în paşii înţeleptului gând.

Lumânarea-mi frige nespusa iubire spre EL, cel care, ne lasă

a-i afla mântuirea în neputinţa noastră.

Ne poţi ajuta, Doamne, a ne găsi pe noi înşine, mai buni şi

mai milostivi?!

76

Mi-au scăpat cuvintele printre degete şi se rostogolesc spre

propoziţii de verde şi flori, neterminate.

Oare, se prefac în praf şi pulbere de înţelepciune sau se ascund

în dicţionare fără început şi sfârşit de cuvinte prinse-n menghine de

înţelesuri uitate-n anticamera celui ce credea în bunătatea şi pacea

rostitei vorbe.

Dar, neştiind precum răbufnita ultimă ninsoare din Prier,

cuvintele se fac cânt şi zălog în jurul inimii făcută aşchii de vorbe,

în fraze pătrăţoase cu imagini date de-a dura într-o cochilie de melc.

Nu-ndrăznesc a mai spune ceva, căci, vorbele au pornit

furtuna scrisului, iar adunatele rânduri se fac deja, cale ferată

pentru trenul poveştii noastre dintr-o pădure de argint.

Unde opreşte trenul? În singura gară rămasă la drumul mare

a inimii tale ce, apucase a prinde cocorul pe post de semn din cartea

peronului, şters de cerneala veniţilor tăi paşi.

Când? La un sfârşit de… Prier.

FLORAR

77

Au înflorit melinii şi mireasma lor adună tunetele primăverii

în lumini şi parfumuri ascunse-n sertare de durere. E Florar şi mi-

am lăsat umbletul să cunoască firul de iarbă, iar degetele să

mângâie petală de rouă la cântecul cocoşilor.

Cărarea din grădină desparte precum odată, estul şi vestul,

leneşii cartofi ce nu-şi arată încă frunza, de bătăioasa ceapă ce gata-

i să-nfulece cu slană şi pită de casă, liniştitele ceasuri de la ţară cu

ţârâitul de greier.

Iese praf după umbra paşilor mei căci, doar de frunze se

zdobesc boabele de lăcrămioare ce n-ajung să plângă de durerea

neştiutei ploi ce nu mai vine.

Sunt „ fata pădurii” şi-aştept la uşa firului de iarbă, ca

răsturnatul soare de păpădie să-mi poarte gândul aiurea, iar

privighetoarea s-adune în triluri operele nescrise, concertele

pierdute.

Vântul spulberă valurile-n zări de speranţă, pe când, părul e

mireasa primăverii, iar noaptea-şi prinde în nori, florile de măr

nemărturisite. Fluturi de salcâm adorm în cristalide de rouă, atunci

când, bradul face „mugur de copil” în eternul verde de nemurire a

zilei care vine.

Mi-e dor de urma paşilor tăi, uitaţi pe poteca pădurii de argint

şi lipesc plicuri de speranţă cu timbre „ adrisant plecat fără adresă”,

sincopat în vers de haiku. E Florar şi se ivesc nopţi aprinse şi

prinse-n dimineţi când roua mătură ceasuri de iubire şi ceaiul de la

ora cinci, mocneşte-n samorave pierdute-n mătăsurile bunicii

mirosind a lavandă şi încrucisări de manşete şi guleraşe.

E iar Florar şi... „ şi-au înnebunit salcâmii şi tu vrei să fiu

cuminte?”

78 E galbenul de păpădie ce „ croşetează” pe verdele de iarbă,

imensă bucurie a zilei în care soarele, sculat la cântatul de cocoş,

aşteaptă ninsoarea florilor de mai. E atâta bucurie în „ zumzetul

muncitoresc” al albinelor încât, crezi cu adevărat că şi banca de la

poartă-ţi prinde povestea, iar straturile-s seifuri de mirabele seminţe

la încolţit de gând.

Răstorn vers de Blaga peste odihna grădinii şi-ascult ţarca

măsurând norul nelăsat să se răzbune pe adierea din aripa libelulei.

Sămânţa pare a găsi cununi de solară iubire, acum când, pădurea

miroase a păcat, iar cărarea prăfuită de dorul paşilor tăi, tăinuieşte

sărutul dintâi al iernii trecute.

Mi-aplec mirarea spre cel „ mut ca o lebădă” şi nu vreau decât

s-aud din „ muţenia necuvintelor sale”, sfiala dăruită-n vorbe la

gândul că „ sufăr de prea mult suflet”.

Îmi privesc palmele uitate-n petale de floare şi-aştept ca cireşul

din fundul grădinii să-mi răspundă la telefon, iar melinii s-adune

prima mea iubire nerostită decât gândului ce-mparte lumea-n

tăinuite forme de dulci poveri şi nerostite patimi.

Ce număr? Număr minute ce-mi ies cu soţ şi fără soţ şi unde

totul...

79 Şi iar au înflorit melinii şi mireasma lor adună tunetele

primăverii şi lumini de parfumuri ascunse-n sertare de durere. E

Florar şi mi-am lăsat umbletul să cunoască firul de iarbă, iar

degetele să mângâie petala de rouă la cântatul cocoşilor.

Şi-atunci, la mine la Oarba, în ceasul de smerenie al firului de

iarbă, las vorba să adune jumătăţi de inimi şi flori de busuioc aici,

unde, în acea toamnă a neşfârşitului 44, 944, cărţile rânduite pe

bănci, au aşteptat să se sfârşească întâi plânsul puştilor din deal,

căci, ora de istorie începută deja pe mal, străjuie şi azi la capătul de

infinit, eternul unsprezece şi iar unsperzece, unsprezece mii de mari

anonimi.

Ca apoi, rânduri, ca la parada neamului, s-aud răspunzând

prezent:

- Sunt firul de iarbă, soldat ION!

- Sunt firul de iarbă, soldat GHEORGHE!

- Sunt firul de iarbă, soldat VASILE!

- Sunt firul de iarbă, soldat...

Şi-n floarea de cireş prinde iar a rămâne scara de mireasmă ce

porneşte spre abisul de mai al celor unsprezece mii de eroi anonimi

ce-n fire de iarbă şi-au scris istoriile eterne.

Pe firul de iarbă, iarbă, iarbă...

80 Mi-odihnesc cuvântul de vineri pe scaunul ce străjuie gândul

grădinii. Stau şi privesc cărarea ce desparte precum odată, estul şi

vestul, leneşii cartofi ce nu şi-au arătat încă frunza, de bătăioasa

ceapă ce gata-i să-nfulece cu salnă şi pită de casă, liniştitele ceasuri

de la ţară cu tâtâit de greier şi bătut de toacă.

Îmi zâmbeşte caisul vecinului de peste gard, jinduind parcă

după o cană de apă vie şi-o umbră de fata morgană. Aştept orăcăitul

broaştelor din baltă, dar n-aud decât vaiet de inimă bolnavă prinsă-

n astmul asfaltului, pe când, în tălpile-mi de iarnă, cuiele de flori

răstigneau pământul ispitei din vremuri de dor.

Pocnesc în miezul nopţii uitate-n ţigaretul primei întâlniri,

mugurii de floare, precum nasturii scăpaţi nerupţi în clasa a IX-a ,

când sidefata scoică, se mărita cu valul de mare.

Stau şi privesc via ce-mi plânge şi nu cunosc a-i da de leac, da-

i fac vorbire despre rubinii cristale, mutate.n deal şi damigenele din

pod.

Şi-apoi, adorm gândind la floarea necuprinsă de spaima ploii

ce-mi bătea în geam. Şi-aveam oare roleta trasă?

81 Plecată din locu-i de strajă, pădurea prinse a cutreiera plină de

floare, păienjenişul de tulburătoare vise, din ceasul fără de cuc al

florilor de mai.

O caut ascunsă-n buzunarul în care, pierdute-n liftul ierbii, au

rămas adormite vreo patru păpădii, iar scorbura ţine loc de căldare

a lumii unde ploaia spală mărul uitat în rai.

Privesc sapa ce muşcă încă pământul şi-nţeleg supărarea

bulgărului vătămat în plexul solar de ştirba greblă a uitatului de

veac, cu dinţi roşii de invidie şi plombaţi cu iluzii pierdute.

Fac vorbire cu salcâmii popii a-mi lăsa mintea-ntreagă, slobodă şi

năzdrăvană, dar simt trosnind noduri de nuc şi pari ce fost-au pajii

nesăbuitelor boabe de fasole, într-o apusă istorie a vremii.

Mă ţine-n lesă şi n-am astâmpăr de mireasmă, floarea uitată-n

roşu de cireaşă, pe când bondarii-şi bondăresc poeme, iar ei, salcâmii,

înnebuniţi, mă vor a fi de-a lor, dar mai ale, cuminte.Oare?

Nu-ncerc a-mi stâmpăra pornirea ce-mi lasă-n loc concert de

greieri, ci fac a dăinui povestea neştiutei flori albastre, purtată-n dorul de

oftat a cucului ce n-are nume, de sfinţi, prinţese şi ... mirese.

Şi totuşi, te întreb a căta... floare: „ şi-au înnebunit salcâmii şi

tu vrei să fiu cuminte?”...

82 Mi- a trecut un bondar pe la ureche, grăbit a prinde

acceleratul de primăvară ce-opreşte doar la cantonul păpădii de la

marginea firului de iarbă.

Îl urmăresc cu ochiul de petală ce străbate Calea Lactee până

la palma pământului, în rotirile antice ale zeilor lăsaţi o clipă

eternă, să privească grăbita furnică. Apoi, mă-ntorc în infinita-mi

pădure de gând unde, vitezele lăcrămioare au pornit agale spre

poartă. Sfidând streaşina pusă pe ceartă pentru gura de ploaie ce nu

mai vine şi ochii mânjiţi de verde ai pisicii ce-i numără paşii de

clipe, boaba de rouă ţinteşte spre balamalele de petale ale porţii,

căutându-şi vorbe cu lalelele sfioase şi gălăgioasele garofiţe puse pe

şotii.

Ce se întâmplă oare? Nimic, doar atât că, florarul s-a oprit la

poarta-mi, întrebând de adrisant.Şi cum ele, codanele, i-au făcut cu

ochiul, el, florarul, şi-a răsturnat tolba în pragul grădinii, împărţind

mandatele şi telegramele, ciripiturilor dintre straturile ce-aşteptau

veşti de la o haină de ploaie. Ei, ce zici? Vine sau nu vine!? Cine?

Doar tu ştii!!!

83 Străjuit de doi pui de cireş şi-un colţ de gard, melinul sfios de

floarea-i neîncepută încă, aşteaptă clipa desfătării. Trage cu ochiul

de frunză la părul ce-mprăştie mireasmă de floare, precum licuricii,

lumină în miezul nopţii, pregătindu-se să joace şotron.

Îşi face căsuţele din firul Ariadnei, apoi, ia pietricelele de

cărăbuş şi-ncepe a meşteşugi timp de zarzăr, cais şi piersic, făcându-

i loc într-un sfârşit de seară, viei ce plânge-n sughiţuri de muguri,

lăsând-o şi pe ea în jocul căldurii de mai, să sară-ntr-un picior de

coardă, şotronul.

Vântul plimbă petalele trecându-le fraudulos în curtea

păsărilor, unde, aşteptate de găini, îşi fac drum spre ciocurile lor de

rubin, amăgind aşteptările celor ce voiau pere mălăieţe şi mere

aurii, la vara de la post restant.

În rest, nucul îşi ascultă cântăreţii printre frunzele pornite pe

drumul zilei, pe când mierlele, sticleţii şi ciocănitoarele, repetă cu

pauze de-un scârţâit de poartă, melodiile imprimate deja în vocea

pădurii de la marginea satului.

Da, oare de ce stă întotdeauna pădurea la margine? Poţi să-mi

spui?

84 Trezite doar după micul dejun, păpădiile-şi aruncă ochii de

galbeni, spre verdele răcoros al braţelor de frunze, aşteptând

povestea pasului ce n-a mângâiat încă firul de iarbă. Stau la capăt

de cărare şi ciupesc din umbra frunzelor de căpşuni ce-şi plimbă

triumvuratul la vedere.

Oh! Îşi ridică galbenul spre zumzăitul albinei îndrăgostită de

petalele cireşului ce se rostogoleşte-n alb de mireasmă. Rugul de

mure se face spătar scaunului de cărare, ascultând nucul ce creşte-n

frunze de miez şi aromă de cozonac, pe când încă, sămânţa ascultă

pământul.

Apoi, alerg la iarba porţii unde, împânzite-n vorba drumului,

păpădiile stau de veghe la roata carului ce-adună anii pădurii în

osteneala osiilor. Şi se iau , ele, la întrecere cu galbenul de soare,

prăvălindu-se apoi în piuitul de puf ce umple curtea, iar bănuţul se

doreşte încă, coroniţă de premiant şi număr în cartea de citire.

Au adormit păpădiile? Doar un pic de verde, căci galbenul lor,

împrăştie lumină. Unde? În încuietorile de iarbă ale florarului prins

în palma cerului.

85 Cireşul meu din fundul grădinii, se-ncumetă a fi stup de

zumzăit şi mireasmă de floare. Nu ştiu ce-şi spun „ zumzăitele” dar,

privindu-le, simt că degetele mele se lipesc, gândindu-se deja la

miere. Oare este miere de cireş sau cireşe cu iz de miere?

Aplecate-n poveşti cu rugul de mure ce trece iar gardul popii,

florile-ş etalează ţoalele şi aventurile, privind apoi spre alte grădini

cărora le duc dorul. N-are frunze cireşul meu, dar floarea-l îmbracă

în aripă de albină. Grăbite, fac km. De petale, încercând a-mi

explica ce greu e a nu sta cu vrăbiuţele de vorbă sau că, n-au timp

de căpşunii ce-şi doresc o ştire de frunză.

Parcă la pândă, pisica stă-ntre straturi şi priveşte cireşul ce azi,

mâine, se face paşi de cireşe, ascultând concertul. E ac de aripă la

pupitru şi petale pe portativ. Ce face restul? Aşteaptă şi ascultă. Ce

ascultă? Sonata de cireş opus albină pentru grădină în mi bemol de

petală. Linişte! Se cântă!!!

86 Ninge grădina mea cu petale de mireasmă de păr ca şi cum

omul de zăpadă ar mai pândi la colţ, măcar aşa, o ninsoare a

mieilor pe ultima sută de metri.

Dar, în bâzâitul bondarilor şi-n vorba florilor, fluturi-şi fac loc

cu aripile, aducând ocheane de cioburi din primăverile

anotimpurilor trecute. Toate acestea după ce, supărată pe mine,

zarul de la poarta grădinii îşi povesteşte divorţul de-o pană de lemn,

rândunicii plecată după apa vie la capătul potecii de neant.

Mă prefac supărată da, gardul viu, nesăţios după florile de

cais, îmi sporovăieşte că viitoarele căpşuni ascunse după o pisică

adormită ca sfincşii în iarbă, vor preface clanta de seminţe la

scandal prinse-n scârţâitul nefiresc al vântului, într-o dimineaţă

pământeană.

Şi ca toate să-mi meargă din plin, clopoţeii de lăcrămioare

răspândesc sunet de mireasmă, aşa încet, şi să vreau altceva în

florar, nu pot căci, şi urma paşilor mei are formă de floare, iar

inima-i chiar o grădină în care şi-acum seminţele de oameni dau

rod de suflet şi tril de lumină.

Tu, cum stai cu inima-n florar?

87 M-am trezit la poartă, invadată de-o aromă de păpădii plecate

să caute un câmp verde. Erau, precum răsturnatul soare, între

albastrele în verde, presărate la marginile infinitului.

Mă uitam la ele cum îşi spuneau gâlcevile lumii, trezind

revolta pietrei deşteptată de supărarea unei călcături din umbra

amiezii. Da, ce-o fi având de-o doare şi pe ea gândul nerostit al

cuiului din talpă?

Nu ştiu, dar, cu siguranţă, încreţita frunză a păpădiei, poartă

încă forma vorbei ascunsă de spaima lumii, între ierburi.

Mi-aş face-o coroniţă din ele, precum ielele zburdalnice pe

tărâmul iubirii, dar, mă frige galbenul de patima verdelui şi las

atunci totul în voia mângâierilor cu degetele prefăcute-n aripi de

libelulă.

Ce-mi doresc iaraşi? Poate-o căruţă cu roţi de păpădii

înhămată la firul sănător de trifoi cu patru foi, rătăcit la poarta

casei, ca semn de noroc şi leac de voie bună.

Şi-n căruţă ce voi pune? Hai, ghiceşte!?!!

88 Îmi răscolesc clipele, amintiri de melin, vechi de-o veşnicie şi-o

zi, acum când, călcând cu piciorul bătătorita cărare a grădinii,

ajung să-mi uit timpul, în floarea iubirii.

Îi caut mireasma prinzând între degete, nopţile fără somn ce-

apuneau în dimineţile adormite pe pragul casei, ştiind că n-au altă

scăpare.

Apoi, fără regrete tardive, ca orice apă stătută şi băută din

nesăţiosul obrăzniciei precum întâlnirile uitate, aduc melinul în

cingătoarea de cristal a vazei din casa dinainte, ştiind că aşa se

pedepsesc singure, florile ce-au uitat a fi aduse atunci când, ochii

povesteau poveşti de dragoste.

Dar, ea, ştiutoarea secretelor din taina cuvintelor, zâmbeşte

apei de gând, făcând din frunzele-i de dimineţi, aripi de cărăbuş şi

săruturi de verde.

Şi stau acum, privindu-i floarea ca şi cum ochii tăi s-ar

preface-n neşoptite riduri ale prăfuitelor zile scurse printre degetele

noastre împreunate. Îmi simţi mângâierea de floare de melin?

89

Un melc mă aştepta azi dimineaţă în poartă, cerându-mi parcă

adresa căsuţelor cu ferestre spre sufletul celor uitaţi pe-o margine de

mal, sau dacă nu, măcar să-i arăt „ puntea suspinelor” între două

fire de iarbă şi-o lalea supărată pe vântul ce-i aplecase prea

mult...talia.

M-am uitat la înţeleptul melc ce-şi purta clanţa de la uşă în

spinare, spunându-i între două vocalize ale cocoşului din împărăţia

curţii că, nimic nu întrece galbenul de păpădie şi bâzâitul albinelor

aşa, pe la pauza din grădiniţa florilor, fără a auzi vorbele...vorbind.

Dar, antenele-i îndreptate spre soare răsare, prefăceau paşii

mei în nasturi de semne prinse de radarul telefonului fără fir,

anunţăndu-mă că mă ştiu la tras fire de iarbă prin acul dimineţii şi

că, a fi melc nu înseamnă să gândeşti...încet.

Dar, mai pot spune ceva?!?!!

90 Mă pierd prin verdele din fundul grădinii, ascultând căpşunii

cu se ceartă-n flori, zmeura cum s-agaţă-n gardul vecinului într-o

idilă de-o vară, ca apoi, stând pe scaunul ce-adună-n spătar, istorii

de hârtie de-o vară, să privesc spre buburuza grăbită să-mi cunoască

degetul mic.

O las să privească de la înălţimea degetului mic, mulţimea

celor cinci de-o palmă, ca apoi, să-i caut mărunţiş spre unde a

zbura.

Mai stau preţ de-o frunză de nucă în povestea grădinii,

ascultând limba sapei c-o vorbă din teacă precum bătrânul berzei

din ciocu-i de telegraf.

Şi peste toate, mai trece-o aripă de ţarcă croşetată în alb şi

negru aducând neamurile la poartă şi poveştile prin vecini, ca apoi,

liniştită să-mi fure bănuţii din ouă şi puii de pe Lună.

Da, e posibil? Poate căci, uitându-mă în calendar, am nimerit

în luna lui...Florar!!!!!!!!!!!

91 Mi-am făcut căuş, firele ierbii de-o zi, ce-ascund în

cuminţenia lor, cărăbuşii de sticlă ce-aşteaptă adierea şăgalnicului

vânt, să-i poarte spre cetăţile de nisip ce făceau odată boabe de

ochean întors spre vibraţii de fluturi.

Şi să-i ducă-n caleaşca Florarului la poarta ce deschide

infinitul mugurului pregătit spre Calea Lactee, lăsându-l pe frunza

treptei dintâi a începutului vis.

Toate acestea pe când, o albină prinsă-n vraja iubirii, spunea

versuri pe-o petală de gând, într-o vreme pe care doar bobocii de la

poartă o ştiau de la-nceputuri.

Şi văd vitralii de răsturnate păduri în solfegii de poteci şi chei

de ramuri, pregătind parcă noaptea, în care, pierduţi printre triluri,

eram nespusa taină a infinitelor vorbe.

Şi… cărăbuşii de sticlă?

92 Stau pe scările casei prefăcute-n jilţuri de flori împărăteşti şi-ascult

ţarca ce-i povesteşte nucului, idila rătăcitorului de drumuri în

poiana albastrului gând.

Şi aflu că, nepermisul oftat al bujorului, pleacă tulburătoarea talie

a gherghinei făcută paj la poarta nemuririi noastre.

Apoi, mai incolo, scuturatele lăcrămioare, jelesc în frunze de

smarald, pierdutele nopţi într-o floare cu arpegii de perle. Nu pot

decât să-mi aplec zâmbetul spre-o muşcată sfioasă şi să-i găsesc de

grabă, o pălărie de mire şi-o cămaşă cu iz de busuioc.

Doamne, ce greu e greul florii plecată-n amintiri de chihlimbar pe

când eu, privind din infinitul scării, aştept să scârţâie poarta iar

pasul, să joace şotron în poveştile ude ale streaşinei din colţ.

Da, mai ştii de n-o fi aşa?

93 Au plecat buburuzele în călătoriile de nuntă, făcându-şi din

puncte, zaruri de iubiri date de-a dura şi flori prinse la cotitură de-o

lăcustă bezmetică.

Şi-au făcut bagajele de pe vremea greierilor ce ţârâiau la balul

furnicilor uitate harnice-ntr-o fabulă, ce, citită la stele, dădeau-n

bobi Lunii şi frământau cuvinte-ncrucişate.

Le-au urmat la marginea ierbii, poteca făcută cărarea iubirii

şi vântul prins într-o casă de melc plecat la alergat fluturi. Şi,

numărând din şapte în şapte nopţi pe mantia lor de mac, au amuţit

şi şoaptele iar, iubirea prefăcută-n bârfă de flori, face pui de…

buburuză.

Adică, numai unii să petzreacă cu lăutari de broască şi chei la

poartă şi alţii doar cu… trântituri?

Ce ţi-e şi cu buburuzele astea?

Parcă-s trifoi cu patru foi şi „unde-or zbura, acolo m-oi

mărita”.

Da, mai ştii?

94 Nu ştiu ce m-aş face fără cărarea grădinii mele astrale, da, cu

siguranţă mi-aş pierde „uzul raţiunii”, iar între căpşuni şi zmeură

m-ar aştepta doar câteva bârfe scăpărate prospete din gardul popii.

Adică, ce fac grădinile- vecinele? Pălăvrăgesc şi se… sapă una pe

cealaltă. Ba că morcovii din stânga nu se văd de salata din dreapta,

ba că melcii de pe varză nu-s neamuri cu furnicile dintre ridichi, ba

că ceapa-i prea răsărită în vest şi usturoiul prea breaz de… praz şi

ute aşa, rămân înmărmurită cu pisica şi cele şapte vieţi ale sale,

ascultând facerea lumii în trei grădini, opus trei garduri şi-o sapă la

temelie pe post de… poveste.

În rest, în mai nu mai stau nici florile la ascultat ştirile scuturatelor

de mult, iar păsările şi-au etalat, central- dreapta, cuiburile cu pui

cu tot. Adică, dacă-i bal… bal să fie, precum coada rândunicii la

anunţat stele uitatea-n nopţile iubirii.

Ce nu e voie? Să rupi biletul la intrare? Cum? E valabil şi la anul?

Dar, noi oare, fi-vom… valabili?

Nu ştii, dar întreabă-ţi grădina că ea oricum… bârfeşte cu vecina

de…

se-nverzeşte gardul cu năbădăioase flori.

CIREŞAR

95

Mă prăvălesc în versul lui Nichita şi adoarme noaptea din

florile zilei de mâine, căci, drumul mocneşte-n poeme rostite de

năpăditele ierburi.

E Cireşar, şi plânsul florii topeşte salcâmii din noi. Joc şotron

cu căpşuni pistruiaţi, iar coada o sar cu raze de soare topite în formă

de cireaşă. Se rostuieşte în Frunze crestate, răţoitul morcov la

împănata varză, pe când apa cărată-n stropitori de lumină, dăruieşte

verde de frunză sfioasei muşcate.

Coasa-şi plimbă deja limba-i ascuţită şi neastâmpărată ca

trăncăneala femeilor la poartă, peste trupul de poveste al firului de

iarbă uitat în vama tăinuitului suflet. Curge lumina în semn de mac

şi flori de măr adunată-n cupe de ghindă şi tipare de drumuri

prăfuite.

E Cireşar şi semnul teiului are formă de Eminescu iar prin

şcoli miroase a banchete, sughiţuri, adrese, iubiri ascunse şi uitate,

examene pe foi îndoite în colţuri de margarete şi mireasmă de

bujori.

Ovăzul dă admitere la secerat, iar ciocârlia mânuieşte

ceasurile dimineţii precum stau ochelarii mei la marginea gândului

făcând autostopul, pe când eu, aştept neruşinarea, iubirea ploii ce în

ruga ei, aprinde scaieţi uitaţi în rame din cărăbuşi de sticlă.

Măsor anii în mere de Petru şi Pavel, căci, privighetoarea-şi

adună smerenia visului, turnând argintul nopţii în dimineţi de iarbă.

E Cireşar şi vara nu mai face coade la ambasade, iar barza

proaspăt angajata la Romtelecom, schimbă stâlpi şi prefixe precum

bugetele şi anexele prinse-n siguranţa acului de cronometru.

Timpul se topeşte în ceasul lui Dali iar eu, stau sub cireşul din

fundul grădinii, aşteptând infinitul de linişte şi pace, căci aici, totul

e ascuns într-o … cireaşă.

96 E Cireşar şi plânsul florilor topeşte salcâmii din noi. Joc

şotron cu căpşunii pistruiaţi, iar coarda o sar cu raze de soare topite

în formă de cireaşă, precum vara ce doarme-n sâmburele ascuns în

mirabila sămânţă.

Drumul pare prăfuit de mângâieri de fluturi, pe când iarba

şanţului transmite neîntrerupt, ştirile culese de la ciurda satului la

şase trecute fix şi mestecate până ce ploile de-o vară, s-or stâmpăra

în borboroseala streaşinei de la capătul lumii.

Adun în mine, pacea ce vine din răbdare şi-ascult în zgomotul

tăcerii, licuricii ce aduc pe vârfuri, răsturnând în perdele de ceaţă,

aripi de libelulă.

M-am săturat de ploile ce fac autostopul spre inima cireşii,

dar, ascult tropăit de nori şi scări de tunet, atunci când, sătulă de

vorbă, coasa-şi plimbă deja limba-i ascuţită şi neastâmpărată ca

trăncăneala femeilor de la poartă, peste trupul de poveste al firului

de iarbă, uitat în vama tăinuitului trup.

Mai aştept mireasma petalelor plecate din corcoduşul din

curtea nesăbuitului timp, ce se-chide deja-n căsuţa-i de fruct,

anunţându-mă la post- restant:” pierdut trenul cu flori pe ultima

şină de vânt….”

Şi eu cu biletul de …frunză, ce fac?

97 Azi îşi ia vacanţă, clopoţelul. Atârnat de timpul unui an şcolar

şi cuminte în ultima bancă, catalogul se gândeş-te la arhivă cu gust

de fistic şi cerneală de promenaadă la vreo întâlnire de peste zece,

cinsprezece, douăzeci, treizeci şi infinit de ani.

Ascund în mare caietul cu pătrăţele făcând bărci din ecuaţii şi

corăbii plutitoare din absenţe şi problem cu trenurile plecate spre A

şi reîntoarse în B. Din motivări îmi fac castele de nisip şi capacităţi

ratate, iar la bacalaureat, trag subiectul iubirii pe-o coajă de nucă

pornită pe strada Speranţei, 13/bis.

Pe dictando îmi scriu poemele ce-aprind cuvântul, iar jăratecul

de albastru, se-ascunde în visul ce-adoarme durerea unei curbe,

lăsând titlul fără pagină şi punctual fără virgulă.

Se dau la ierburi, tălpile-mi goale ce sfârşesc în aşchii de vorbe

pe plaja de leandrii, iar eu, ce-am pierdut coroniţa într-o zi aruncată

peste umăr, fac comandă din manualul iubirii, la adresa scrijelită-n

palma băncii din curtea şcolii.

Şi peste tot şi toate, mi-e dor de semn de… Eminescu, şi-adorm

în mireasma teilor ascunşi în cireşele prinse-n poarta destinului,

precum lacul codrilor albastrii ascuns în nuferii galbeni ai neştiutei

taine.

98 Mi-am uitat cerneala de verde în spinii trandafirului ce mă

priveşte pătimaş. Stau şi-i măsor înţelepciunea privind la pisica ce-i

străjuie. Bate din coadă, tarantela, aşteptând parcă a-ndrăzni a mă

apropia. Dar, las paza cerberului să domine şi mă pripăşesc la o

bârfă cu gura leului ce stă rezemată la clanţa porţii. E supărată, vezi

Doamne, pe cârcelul de la vie ce-i încurcă aranjamantele prinse-n

gardul viu al rondului de noapte.

De, aşa e lumea! Apar stelele prea devreme, iar zorile încă mai

dorm şi lenevesc pe pajiştea cerului.

Mă-ncumet apoi a lăsa margaretele-n coroniţele premianţilor

ştiind că inima bobocului de clasa-ntâi se aude de la capătul străzii:

tic-tac, tic-tac-ta-ca-ta-ca-tac.

Răbdătoarele, buchetele aşteaptă cărţile ca schimb pe diploma

de bună purtare, pe când Buna-bună mai moşeşte vreo plăcintă cu

cireşe, uitând precis vreo doi, trei sâmburi, aşa, ca aducere aminte

printre rândurile de cocătură.

Altfel, deja miroase a vacanţă şi n-aş vrea să-ţi spun cu ce tren

o aştept din Franţa, dar, nici nu-ncerca să mă întrebi până în

toamnă ce fac. De ce? Nu-ţi spun!!!

99 Au luat-o razna gândurile şi-au pornit-o în vacanţă. Se joacă

de-a baba-oarba, cuvintele şi trişează la numărat, ieşind fără de rost,

cu soţ şi fără soţ pe pagina lunii.

Dau cheile Sfantului Timp şi-aştept pe peron “ trenul din

Franţa” să m-arunce-n iluzii cu timbre de izmă creaţă şi croncănit

de ciori. N-aşteptaţi să vă scriu, căci, au rămas în dulapul clasei,

ochelarii cu care făceam autostopul la margine de gând.

Apoi, mi-am luat piersica cu urechi dintr-o poveste, şi-am

aruncat-o într-o ceaşcă unde înnota un ocean prins în carapacea de

porţelan a ţestoasei. Tot acolo l-am întâlnit şi pe cămipapacalul

pornit la bunici pe-o frunză de brusture rămas clandestin la

marginea satului, uitându-se după o aprigă urzică.

E vară şi-mi spun poezia uitată-n frigider la o mănuşă şi

norocesc apelului telefonic al bulgărelui de gheaţă ce se vrea munte.

Apoi, joc şotron cu cinci arici licurici şi-aştept ca să-şi încalţe şoseta

japoneză ascultând povestea pisicii ce-a mâncat peştele pe care nu-l

mai durea viaţa, căci murise într-o seară.

E grea învălmăşeala de cuvinte ce-a dat buzna pe gura cheii în

tolba plină de fluturaşi ai gândului meu. Nici o teamă. Am să trimit

ariciul de serviciu să strângă… creioanele. Gata cu joaca. E deja…

vacanţa MARE!

100 Mi-am regăsit iar lumea de la capătul cărării mele din grădină

ce face din Calea Lactee, felinar în noapte.

Stau, precum Gea şi-ascult “ tăcerea” grădinii. Căpşunii s-au

copt şi se răstesc la somnoroasa zmeură ce-aşteaptă zburătorul de

peste gardul popii, nucii cei tineri trecuţi printr-un îngheţ îşi fac iar

bezele, iar cireşul scuturat de floare, stă şi priveşte neputincios,

verdele de cartof.

Aliniaţi ca la paradă, parii de la fasole îşi schimbă gradele şi

rangul, după vrejul pe care vrăjitorul urcă-n poveste, iar gutuile

stau şi-aşteaptă mărirea în greutate şi sporul de … neant.

Pătrunjelul a luat-o razna că, oricum e rar şi-aşteaptă supa

albă şi vorba ascuţită a cuţitului ca să se facă mărunţel şi …

nebăgat în seamă.

Ce-are grădina mea? Cu siguranţă, ochi de pomi şi straturi de

mirodenii, poartă ce scârţâie da şi scaun ce-alină durerea. Păi,

nu?!!!

101 Şi-au rămas nebuni, salcâmii de luna trecută, aşteptând a-mi

cuminţi eu, iubirea. Aş! E-atât de prinsă-n balamalele de flori ale

rădăcinilor de rouă, încât nu-ndrăznesc a trezi amintirea ce va veni

din clipa nespusă decât de zicerea zorilor.

N-apuc a face pasu-mi de frunză, căci, cerceii de cireşe se

revolt la macul uitat în cartea grâului. Toul pare a aştepta iar

năprasnica boabă de ploaie, gălăgioasă ca cearta norilor la povestea

nespusă a cerului.

Se preumblă apoi, ca alaiul cireşelor pe taraba uitatului gând,

bujorul ce încă păzeşte furtuna de la marginea foii neîncepută a

cerului.

Clocotesc streaşinile de zăpuşeala vorbelor coapte la soare

până când, prinsă-n puterea tunetului, ploaia porneşte. Unde?

Precis pe Strada Mare, luând cu ea vreo doi copaci, ţigle,

acoperişuri ştirbe şi canale rătăcite de atâtea şiroaie.

Ei, vezi la ce sunt bune amintirile din Florar? Citeşte…

bibliografia si răzbaţi în … Cireşar!

102 Răstorn în buzunarul de duminică, cuvintele prinse-n poeme şi

aştept cântăreţii la capăt de vers, dându-le forme de irişi.

Apoi, dau crezare versului “ a pleca” şi-l caut în nepriceputele

scâncete a regretelor pierdute-ntr-un carneţel de bal. E timpul totuşi

să nu-l mai caut căci, ascuns în căsuţa melcului, aşteaptă clipa să

fugă peste drum la casa cu “ nu mă uita”, dreapta mai sus pe

bulevard.

Răsucesc pe degete , fărâmături de cuvinte şi sporesc taina

neştiutului cant. Mă silesc să-nvăţ a le scrie, dar, mi se preling

printre degete, ca potopul de vorbe şi-mi inundă tăcerea.

Apoi, aştept să se scurgă totul în palma-mi făcută căuş,

încercând a număra rimele şi iambii, înaltul şi măruntul, ajungând

a-mi spune că iar liniştea aduce nelinişti.

Şi, mai răstorn nimicul din noi ca să dau gust gâlcevei. Când

se termină totul? O, Doamne, întâi întreabă-ne dacă vrem. Da,

vrem?

103 Stau pe scări şi număr anii lumină a petuniilor ce râzgâiate

cum sunt, mă salută de pe rândul de sus. La privesc ca pe

demoazelele de la Union şi-aştept un Rică să-mi şoptească vorbe de

amor. N-am ce auzi, căci îşi saltă pălăriile – stil Dali şi de la borul

lor, lumea începe cu albastru, prăvălind în clipa de aşteptare,

ninsori de galben.

Şi-ncep a schimba semn de Frunză pe aripă de future, dar stau

să-nţeleg Morse de fir pe fir. Nu prind mişcarea lor de zăpăcit

petunia, dar, mă silesc a-mi stâmpăra dorul de albastru, c-un măr

văratec de Sân-Petru. Îl las sfios lângă petunia, îmbrobodind

povestea păcatului de doi bani, în urma de nisip a ploii.

Ce face mărul? Din sfânt ajunge mergător de rânduit păcate

pe când, grăbit, nu mai doreşte paradisiac nimic, nici chiar inel de

verde sau şarpe încolăcit pe trup.

Filosofăm? O, nu! Mâncăm cu poftă un măr în ploaie şi ne-

ascultăm păcatu-n gând. O, greu e a fi muritor de rând în zi de

sărbătoare!

104 Simt în spatele meu, rugul de zmeură care mă-nbolnăveşte

poetic, dorind a citi rândurile scrise în forfota grădinii.

Stropitoarea mestecă stropii de apă, pe când, vorba vecinilor

trezeşte ceapa adormită după o serie de răbufneli usturătoare cu un

bulgăre de neant.

Astea toate după ce, nesupusă, salata mişună straturi precum

gălăgioasele albine în florile de salcâm, iar tăinuita fasole-şi ridică

talia, sprijinită de aracul prins de mijlocu-i în nopţile cu lună.

Toată gradina-i în aşteptarea cănii cu apă vie, iar adierea

vântului pare a fi dorul de ducă al nesupusului ciripit, prins în

gardul popii, de volbura repezită şi tupeistă precum călătorul de vise.

Ce-mi face grădina? Ascultă!!!

105 Se rumenesc la faţă căpşunii prinşi în febra soarelui, aşa

precum, stau în razele lumii, nespusele frunze ale iubirii tocite pe la

margini.

Stau prinse în mănunchi de vorbe, aşteaptă să prindă loc la

soare, aşa cum străjuite de gladiole, aşteaptă roşu de fragă. Se uită

încreţindu-şi frunzele spre albinele ce bântuie zmeura, aşteptând

parcă mierla să-şi facă rânduiala printre frunzele de nuc. Dar,

plecată în concediu-i de-o aripă, mierla-şi lasă creanga de cântec

sturzului ce-aşteaptă aplauze de trandafir şi plecăciuni de margaretă

pe-o aripă de vânt.

Ce fac restul?

Varza şopteşte, ţarca anunţă neamuri de sâmbăta, iar eu, stau

şi-ascult ascultarea. Cum se face? Ascult-o şi cu siguranţă ai s-o

auzi. Ce? Ascultarea!

106 Am terminat rânduiala apei, strâmutând grămezi de gânduri la

picioarele scaunului din fundul grădinii.

Cireşul plin de cercei bucălaţi, şi-apleacă crengile spre vorbele

spanacului prins între ştirile nopţii şi mersul divin al melcului

călător.

Nu prind măsura decât în fa diez la două cireşe, aşteptând tuba

de tunet să-şi facă intrarea, precum durerea porţii prinsă-ntr-un

şurub de vorbă aruncată-n vânt.

N-am timp de prelucrat ierburi tocate de călcătura adâncă a

pietrei aruncată de vorba aspră a vecinului ce rânduieşte precum

răspunsul din catalog, ţinutul tăcerii.

Şi totuşi, e cireşar şi-n borcanele subţiate-n talie, aşezate-n

rânduială, meteoric, vocalele prinse de Nică-n grădina mătuşii

Mărioara. Ce caută Nică? Cutia poştală pentru frunza prospect

trimisă promoţie cireşului uitat între amintirile pensionate înainte de

vreme. Să-l cred? Încearcă!!

107 Mi-amintesc privirea cu petalele bujorului ce-mi strjuieşte

poarta infinitului şi simt că nerostitele ierburi, stau în aşteptarea

ploii de vară. N-am timp de sporovăiala lor regească şi-mi strecor

degetele printre marea de frunze, rostuind luminile asfinţitului în

preajma durerii de-o clipă.

Aş vrea să-mi topesc nespusul gând în urma de petală, dar,

bondarul ce-aşteaptă rânduiala ploii şi-a florii, mă-mpinge-n

cărarea uitării cu bâzâitul tulburător de ironic al zile trecute.

Şi-atunci, privesc tufa precum triburile beduine şi-aştept ca

margaretele să se trezească din somnul astral, făcând din Calea

Lactee, drum de diligenţă pentru iubirile mele uitate la post restant,

o clipă de-o clipă.

Ce vine apoi?

Vine căldură mare, cone Iancule, căldură mare!!!

108 Mă strâng intelectual papucii de-atâta scris dar, nu pot s-

ajung a trece podul cuvintelor până când, şireturile nu se vor

scălda-n cereneala vieţii, iar tocurile nu se vor înfige în marginea

versului neterminat.

Aşa că, mă strecor printre prăfuitele vorbe şi călduroasele

virgule, uitând a trage storurile la biblioteca răspunsurilor

nerăspunse, la nescrisa depeşă uitată-n acul de pălărie al cucului

făcut zapis cântător de irepetabile adrese neadresate decât în

călcătura adâncă a intelectualilor mei, papuci.

Îi las în căldură să prindă culoare de roman scris cu sirop de

gaze lacrimogene dar ei, pătimaşii, par ştergători din capitolul doi,

făcând amorezul praf de pulbere şi roze cu parfum de piatră în

sertarul dintâi.

Şi-mi pleacă eroii în şlapii de nuntă căci, soarele arde, iubirea

a dat în clocot, iar sarea din mare a plecat la… munte.

Ce se întâmplă? E Cireşar, şi-al meu coşar, scutură-n coş,

cercei ce ştiu doar ei, că strânşi de şiret, papucii mei, se scriu la

concret, de-şi lasă pe prag, cantata de mag.

Ei, vezi! Intelectuali de intelectuali de… papuci!

109

Mi-am uitat adresa la post- restant şi-am pornit a schimba lumea

cântându-i gândurile prin buzunare şi neştiute-le-n… papuci.

Dar, n-am găsit decât câteva vârfuri de munte netăiate de talpa

piciorului, vreo trei mări nescufundate-n sticle şi dopuri, ca la urmă,

pe-o fărâmă de pământ să mă-mpiedic de-un fir de iarbă, uitat dintr-

o altă eră glaciară.

Şi, nu ştiu cum, timpul mă toacă şi-mi cere mărunt pe-un pumn de-

argnţi, iar eu, disperat, vând oameni la preţ redus şi suflet condens.

Norocul meu stă-n căldura ce-mi prăvale visu-n deşert şi văd totul

întors spre mersul înapoi al lumii de ieri, pe-o caleaşcă de timp,

uitată la soare pe vremea căluţilor de mare.

Acum, mi-am luat şi bilet, să zbor peste nori, cu capul pătrat de

atâtea maşini ce-mi fac anii roboţi şi paşii şuruburi.

Şi ce să fac? Să regăsesc codul poştal şi să m-adun pe-o coală de

scris unde precis n-o să mai zac cu capul în sac, ci doar pe un nor,

răpus de… dor.

Of!

110

De căldură, cuvintele au pornit-o la vale, trecând peste capătul

paginii şi-ajungând în stradă.

Stau speriatele la trecere, aşteptând caii putere să prindă maşini de

tocat timp, iar vieţile să pornească spre nemurire.

Le este sete de-o paranteză şi-un citat din memorie, dar, se

stâmpără c-o pagină albă uitată printre cele scrise.

Nu-şi fac probleme de circulaţie căci, cald fiind, alunecă-n

paragrafe şi se opresc în bibliografii ca apoi, să prindă viteză spre

titlu şi caractere de-o şchioapă.

Se vor şi vedete, aşa că, încearcă o introducere, dacă nu, şi

concluzia e bună când, eroul pleacă-n concediu pe-o pană de scris

şi-o casă lacustră.

În rest, se mai înghesuie vreo două răsărite-n prefaţă căci, la

cuprins s-a dat concurs, iar aliniatul e în mare vogă.

Ce fac cuvintele la căldură? Se dilată şi se scaldă-n stradă,

domnule! Se scaldă!

111

Îmi alunecă gândul într-o floare de cireş, precum noaptea-n zi

ca totul să se prefacă-n libelule şi licurici ascunşi între stele.

Privesc spre capătul drumului de cireş, dar nu găsesc decât

cireaşa de pe tort plecată la ora de vocalize, pe-o ureche şi-un pian

fără coadă.

Apoi, mă strecor printre frunze şi prind din vecini, mireasmă

de salcâmi şi nebunie de-o clipă.

Ce fac? Mă prefac în cuvinte şi-adorm apoi în spusa

nespusului gând. Când? Când cireşii erau veri cu vişinii, caişii fraţi

cu piersicii, corcoduşele erau proaspăt măritate, iar prunele se

făceau cu tandreţe şi cu peliţă subţire.

Şi să nu uit că, merele se rotunjeau în floare, părul se

pieptăna-n petale iar praful drumului, contabiliza paşii pierduţi.

Şi- acum? Acum… plouă!!!

CUPTOR

112

Ard cuvintele, tipare de gând şi-n grădina casei mele,

busuiocul şi floarea de muşcată sporovăiesc ca la nunta lor de

argint şi-n petale de mac soarele apune.

Cârcelul de la vie se prinde-n părul meu, iar boabele grele şi

verzi, aşteaptă pârguri de chihlimbar şi beţii de amoruri, precum în

cioburi de iazmie, zâmbesc clipe de zăpadă.

La poartă, gura leului se ceartă cu ochiul boului, floarea de

piatră stă martoră la proces, iar regina nopţii, împrăştie zvonuri de

iubire la neştiute case, când fluturii de argint dorm la caleşti de

ceaţă.

Geometrii de verde prind dealurile-n compendii şi-n zgomotul

tăcerii, licuricii aprind felinare şi se-nalţă pe vârfuri. Grâul

îngălbenit în gelozia soarelui îşi pleacă roşul de mac sub zimţuite

secerători, iar porumbul novice precum soldatul recrut, numără

zilele până-n toamna bobului de ceară.

E Cuptor şi argintul nopţii toarnă în forme, dimineţi de iarbă.

Mă pierd în curba ploii şi prind luminişuri de perle, căci, într-o zi

aruncată peste umăr, mi-am uitat numele.

Şi peste şcoli, în franjuri de nori, doar florile de câmp din

coroniţa premiului întâi suspină după albastrul ochilor de pe locul

doi ce-adună zâmbete ascunse şi clipeşte sfios locului… trei.

Fac ploile autostopul spre inima de cireaşă a verii, iar prinsă-n

clanţa porţii, iubirea ţâţânilor neunse cu mirodenii, scârţâie.

E iar Cuptor şi iar e vară şi doar cocostârcul lui Sorescu „

umblă descheiat la gât” căci, nu-i uşor s-aştepţi pe seară, vaca de la

ciurdă, bărbatul de la coasă, copiii de la joacă şi s-auzi femeia-

cuminţenia pământului, că te strigă la cină unde, blidul cu lapte

rece pus până la dungă, iar aburinda mămăligă îţi face cu ochiul.

Căldură mare la ţară, căldură de cuptor, căldură, iar vacanţa

înregistrată în con de brad, boabă de nisip şi val de mare, îşi face

temele cu prisosinţă. Cine oare şi-ar permite o corigenţă tocmai

acum când la cuptor e plăcintă cu … vacanţa mare? Cine?…

113 De dimineaţă, nucul grădinii face mierle. S-au adunat

fluierături în si bemol refuzate de pădure şi fa diez promovaţi la

centru cu contract pe ramură. Stau şi dau la o parte în gând,

frunzele nucului ce-mi aduce neliniştea ta. Vântul întoarce partitura

verii, iar ploaia se crede dirijor cu tunetul la tobe şi trăsnetul la

xilofon, prim soliste.

E greu căci, iar s-au sunat furnicile la poarta-mi. Doamne,

nehotărâte mai sunt! Aduc sau nu aduc ploaia? Stau şi le privesc

lăsând peste noapte, poarta deschisă. Dacă se hotărăsc să intre?

Cum? Adică, ele mă păzesc? Sunt încuietorile porţii mele umflată de

ifosele verii? Ce bine! Apoi, pot auzi praful drumului cum lasă

urmă, iar paparudele cum fac grevă, căci toată lumea s-a săturat de

„ udata-i vorbă”. Da, mai odihnească şi ele!

Puiul de tei creşte străjuit de bujorul îmbujorat cu vreo şapte

pumni de floare, la care, doar uitându-te, păcătuieşti, pe când

frunzele-i se zburlesc la tăcuta bancă ce-a prins rădăcini.

Apoi, aduc apa vieţii în găleată de la fântâna vecinului şi mă

tot mir cum nimănui nu-i este sete pe drum. Oare, s-a terminat dorul

de viaţă?

114 Ard cuvintele, tipare de gând şi-n grădina casei mele,

busuiocul şi floarea de muşcată, sporovăiesc ca la nunta de argint,

turnând în forme, dimineţi de iarbă.

Cârcelul de la vie se prinde-n părul meu, iar boabele grele şi

verzi aşteaptă pârguiri de chihlimbar şi beţii de amoruri, precum în

cioburi de iazmie, zâmbesc clipe de zăpadă.

La poartă, gura leului se ceartă cu ochiul boului, floarea de

piatră stă martoră la proces, iar regina nopţii împrăştie zvonuri de

iubire la neştiute case, atunci când fluturii dorm caleşti de ceaţă.

Grâul îngălbenit de gelozia soarelui, dă-n judecată obeza

combină, pe când, neghina-şi face relaţii de-o boabă la alte partide,

aruncându-şi amărăciunea precum picionga, mirosul de ploaie.

E vară şi ciorile-şi dau în avans corigenţele pe acoperişul

şcolii, pe când, stai s-aştepţi vaca de la ciurdă, bărbatul de la coasă,

iar copiii de la joacă lumii, cu gândul la blidul cu lapte rece pus

până la dungă şi aburinda mămăligă ce nu te-ntreabă-n galbenu-i

sfidător :” da câtu-i gramul de aur? Da cel de oameni şi omenie

câtu-i?” De, aşa e vara!

Se tot întreabă, se tot întreabă, întreabă şi oare întrebată…

rămâne vara?

115 Mi-a scăpat gândul şi mi-au „ deraiat” din nou cuvintele.

Adică: „ luna luceşte lin lunecând lângă lacul lăsat la latitudinea

lămpii laserului, luminând lungimea lungului lat, lăcrimând

lapidar”.

Da. Scurt. Asta este. Uite, ce poate face vorba lăsată să ia

trenul de la barieră şi să-mprumute pădurea ce-o luase din loc pe

patine cu rotile, unora ce: „ Taie trăsnetul tăietura tunetului, Totul

transformă tenebrele tunele. Tuşul termină trasarea:

- Taci! Tună trăsnetul. Toporul taie tăietura toamnei,

Trosneşte!” Aşa e cu nepoftitele vorbe. Au adus şi toamna, vara ca

pe vremea poveştilor ude şi-a farmecelor Floricăi.

Nu mă-ncumet a râde de vorbe căci n-oi mai prinde aerobuzul

de Lună, iar corabia lui Columb o să-nghită hapuri dacă:” Dănuţ

deschide dulapul dublu descoperă dopuri, damigene, degerate,

dischete. Dulceaţă de dude doreşte Dănuţ, dar, desface dopuri

debusolate de drojdie, duminică dimineaţă. Deci, deschide dulapul

dublu darnicul… Culumb?

N-am stare s-ascult căci, cireşele s-apucă a se-nroşi de ruşinea

pârguielii lor, iar Ilie se supără iar că-şi uită carul în neputinţa

cerului de-al face cuminte şi ascultător. Dar întrebatu-l-ai Doamne

pe Ilie dacă vrea? Că iar pune de-o… ploaie şi-o căruţă!

116

Stiloul meu curge-n verde de mentă adunând poveşti cu

aprinse candelabre de castani. Le-a trecut vremea, dar nespusa

castană încă, mestecă frunze cât palma şi miresme de crin japonez.

Ud seara grădina aşteptând citaţia stropitoarei c-o folosesc la

apusul soarelui fără ca gureşa-i vorbă s-o poată înţelege cel ce

păzeşte lumea. Încremeniţi sunt parii de fasole, precum soldaţii

templului uitat închis la răsărit de soare cu luna-n pătrate şi

marchize de tuberoze.

Cuminte, mătura-mi propteşte uşa jinduind după pisoii pisicii

ascunşi în nepieptănata-i podoabă prinsă-ntr-un ciorap ţinut la

păstrare pentru ouăle de Paşti. Dar singuraticul tei prins de floarea

ce plânge în ceşti de ceai, aşteaptă rondul de noapte, descoperind

privighetori ascunse-n pianul obosit de atâta neatingere.

Mi-aş rostogoli visul pe plaja mirării, dar, mi-e teamă de

nescrisa povaţă a plopului ce făcea pere şi răchita micşunele. Parcă

le atacă căldura în rafale de suferinţi şi-atunci, te aduni ca melcul

în casa-ţi şi aştepţi să treacă valul şi să devii om. Da, oare trece

valul?

117

Stau în casa dinainte a Lunii şi-ascult cum trosneşte dulapul.

Supărată pădurea pe neştiutul cânt al cocoşului, s-ascunde-n

şifonier şi macină poveşti cu carii şi tinere molii.

Amândoi mustim la căldura lui Cuptor, mărunţind praful adus

pe gene de vis, de piatra alunecată prea devreme în râu. Ştiu

bolboroseala apei ce-ajunge sfârtecată în căni şi găleţi, dar eu o iau

în pumn şi-o alint cerându-i albastru de verde la-nceput de lumină.

Masa şi scaunele ne privesc regeşte cântărind în talere de brad,

mireasma florii de colţ ajunsă piatră de hotar între pisica cu cele

şapte vieţi şi râsul nepotolit al pădurii. Mă-mpiedic de cărarea

uitatului gând bun pentru mine, dar, găsesc cocoloşi de poveste de

când, din nimicul nimic, se scriu poeme şi cărţi cu copertă groasă în

mărimea cordului natural.

Las lăsarea să se lase seara, şi-adorm dormind somnul cel

neprimit în bunătatea-i de cele sfinte, doarme la poarta raiului

aşteptând arginţi, într-o vreme în care, rânduiala rânduielii nu mai

rânduieşte nimic.

Acolo să-i dăm Doamne? Sau, să ne învrednicim fără ei!

118 E atât de cald încât, mi s-au topit amintirile. Curg în picături

de ierburi şi se strâng în pocale de eucalipt şi semne de vânt.

Aşa mi-am găsit într-o zi abecedarul prelins printre crăpăturile

băncii ce purta încă forma creionului şi-a petei de cerneală de la ora

de caligrafie. Problemele şi-au cumpărat pământ, exerciţiile –case

de vacanţă iar adunările şi scăderile, înmulţesc şi împart pietricele

celor ce-au timp să le-arunce în ideile plecaţilor s-adune-n coşuri,

nestăvilitele ploi.

Scările, topite şi ele în paşii urcaţi şi coborâţi din clipa pierdută

în creta ce umplea tabla, nu mai urcă nici coboară, ci stau făcute

armonică, între degetele zeului ce-şi repetă-n pauză, poezia florii

neînflorite.

S-au ofilit de-atâta scârţâit şi poarta ce râde strâmb acum,

după ce lăcatul norilor fereca noaptea în pătrunsul gând al zalelor,

făcând-o vers în liniştea nepătrunsului gând.

Şi-acum, după ce mi-am topit şcoala-n cubuleţe de margarete

şi salcâmi făcuţi praştie pentru albinele şugubeţe, simt că pleacă si

notele la recuperări de sentimente, iar arhiva, deschisă şi ziua,

adună poşta restant a celor făcuţi licoare de-nţelepciune şi cioburi

amare de vise.

Cine-i de vină? Căldura, domnule, căldura!

119

E luna lui Cuptor şi fata morgana-şi poartă vălul ilar în

falduri de năucă bezmetică şi răzvrătită, într-o lume ce-şi caută-n

nelinişti, bucuria risipită.

Prind între degete, fire de nisip făcute smaralde de iarbă într-

un timp în care, luna şi soarele-şi vorbeau la un ceai din rouă şi

stele, iar ceasul dădea pe dinafară, orele întârziate.

În vremea aceea, pornind de la căldura închisă cu năduf în

cuptorul în care, buna rumenea pita de casă dusă pe lopitău în

înţelepciunea tăciunilor făcuţi scrum.

Acum, aştept a rupe coaja făcută ţesătură de vise pe obrajii

pitei, ştiind că binecuvântarea căldurii aduce aprinsul cuvânt,

răcorit doar de nebănuitul gând. Oare?

120 Mi-am făcut timp a mă ascunde între coperţile cărţilor mele şi-

a sta acolo, nespusă la nimeni, aşteptând solia de pace a gândului

revărsat în torente de nesăbuite iubiri, într-o vreme în care, parcă

nici iarba nu mai vrea s-audă coasa mărturisindu-i aleele de vorbe.

Totul pare a fi nescrisa curbă a nespusului cuvânt ce, aplecat

spre infinit, ucide cu vorba-i şi puţinul neant rămas în era

oamenilor buni. Dar, pentru că există şi un dar, descopăr în

ascunzişul uneia dintre cărţi, leacul leacului ce stâmpără nepermise

doruri. Uit de mine şi răsfoiesc istorii nescrise ca apoi, prinse între

două puncte, să citez din memorie :” scrisul furtunii mi-aprinde

cuvântul”, arzând până la cuprins unde , „ mă doare gândul dar mă

vindecă clipa” ce, trăită, scapă de sub controlul rebel al cărţilor.

Cine sunt eu? Librarul cărţilor ce-o să vină după ce, reţinute

de bariera gândirii, vor prinde ultimul tren al garniturii ce duce spre

tine. Când? Când va fi nevoie şi va veni şi vremea ascultării!!!

121

Într-o noapte, cocoşul din farfuria de Horezu ce-şi ţinea-n

plisc de vreo vreme astrală, cântatul de ziuă, s-a săturat şi-a bătut

din aripi pornind de deasupra uşii, lăsându-mă doar cu zgomotul

rebel al plecării.

M-am trezit din infinitul cocoşilor de Horezu, plănuind a-l

aduce între cioburile ce strigau durerea cântatului necântat şi-a

aripilor strânse. Dar, n-am găsit din lutul prins pe ghearele

cocoşului, decât zorii zilei în care, ademenit în roata timpului, şi-a

adunat cântatul pe blidul aşezat pe peretele obosit de-atâta linişte a

încătuşaţilor în rouă.

Acum? Acum, n-are rost să-l mai aştept căci ştiu că, lumesc

fiind, îşi plimbă în eterna-i destrămare, penele lucind a licurici, iar

cu ciocul, sfidând rubinul, va cânta simfonia trecutului blid.

Oare, tot într-o noapte vor pleca şi ceilalţi cocoşi ce invidioşi,

privesc locul unde acum, odihnesc nişte flori de lut fără cioc şi

pene?

Da, nu te poţi aştepta şi la aşa ceva? Mai ştii!!!!

122

Mi-am consolidat încă cireşele nemâncate de grauri, încercând

a le preface-n vorbele grădinii din borcanele rânduite milităreşte în

cămara raiului.

Şi, după lungi discuţii filosofice precum cele cu Demostene la

poalele Acropolelui, mi-am lăsat a le mângâia urechile de boabă,

fiind sigure că, din sâmburele adormit peste iarnă, în primăvară îl

voi face, precum Bach, o „ fugă” până în grădină, dându-i rod de

pământ şi viaţă veşnică.

Apoi, le-am scăldat în dulcele sirop dându-le botezul focului

sacru, şi numărate ca bobii, le-am dat drumul în misterioasa lume

a… borcanelor. Bolborosind proverbe, zicători, snoave şi poveşti

vânătoreşti, stau rânduite o vreme în patul cald a lui Procust,

aşteptând apoi nopţile de zăpadă şi linguriţa de botez a Lunii, să le

rostuiască-n compoturi.

Câte borcane de rubine ai? M-aş încumeta să-ţi spun dar, se

zice că nu e bine să dai secretele din casă. Păi, vezi?!?!

123 Nerăbdătoare în a mai aştepta trenul, patru maci stau la o

bârfă de vinerea, între şinele de cale ferată. Acolo, aplecate spre

fierul de verde, prind cu urechea de frunză, şoptitul trenului ce va să

vină. Uuuuuuuuu!!!

Curajoasele flori îşi înalţă roşu spre întrebările lumii,

aşteptând ca acceleratul de seară să le-ntrebe de ploaia trecută cu

personalul în vremea când, soarele încă stătea proptit într-o suliţă,

precum ciobanul mioritic, iar cocoşii-şi răspundeau alarmant de

repede la saluturile lor cavalereşti.

M-aş apropia de ele dar, precum calul troian, mi-aş înşela

clipele vieţii şi-aş putea cădea în păcatul şinei de maci. Oare-s ispite

şi-aş păţi ca Ulise?

Nu ştiu dar, rămân privindu-le ca-n tablourile-ncremenite,

ştiind că acum, nerăbdătoare de-a mai aştepta trenul pe peron, şi-au

găsit timp de … floare, între… şine. Oare, când trece acceleratul?

Da, azi e vineri?

124 Încă mi-a rămas mireasma în căuşul palmelor prinse în

puterea nopţii de stelele ce ne însoţeau paşii în teribila noastră

rostuire sub teii oraşului. M-ascund după umărul tău şi mărunţesc

vorbe pe care, spuse sub tei, se prefac în mari neînţelesuri, ştiind că,

paşii acoperiţi de zăpezi, mustesc în floare, acum.

Mă joc apoi de-a baba oarbă cu stelele ce se zbenguie-n poala

cerului şi-a nopţii, precum plină de taină, scoica rodeşte perle, iar

paşii noştri, amintiri.

N-aş pierde o clipă din zgârcenia clipelor tale, de aceea, ascult

tăcerea privirii şi-mpart timpul în cioburi de vorbe, chiar dacă

marginea lor se prăvăleşte-n abisuri.

Apoi, te leg cu aţa timpului de mine, păcălindu-mă precum

păţise Ilie cu carul său de foc, şi-o ploaie bună va şterge totul.

Oare totul? Da, cu mireasma de tei, cu paşii noştri uitaţi în vise

şi vorbele nevorbite, cum rămâne? Tu te ştii?!

125 Mi se sfarmă între degete, rubinele de zmeură prefăcând

cereştile galaxii, în dulce de vară şi mireasmă de busuioc.

Alături, vişinele sporovăiesc cu găinile ce se-nghesuie la ouat

în scaunul prefăcut în cuibar de talente, pe când în cuptor, zilele ard

de-atâta iubire, iar pompierii se fac fântânari.

Marea se umple de trupuri, nisipul de şlapi, iar muntele,

supărat pe pădurile pieptănate de noi cărări, bolboroseşte-n flori de

colţ şi-n poiene cu iele, jurăminte de dor.

Praful adapă copite de cai, iarba-şi înşeală amanţii, porţile

caută zaruri închise, timp în care, licuriciul rămâne treaz vărsând

lacrimi efemere pe aripi de libelulă, iar cheia adoarme legănată de

un vis de vară.

Şi totuşi, încerc a prinde clipa pierdută în rugăciunea nopţii,

dar nu fac decât a aprinde mocnitul jar al soarelui aplecat spre o

margine de zi şi-a răsturna lumea.

Adie vântul? Nici gând, doar frunzele-şi şoptesc cu voce tare

noile întâlniri galactice. Unde? Păi, pe o nouă… şoaptă de …

frunză!

GUSTAR

126

Uitat în podul cerului, Sfântul Ilie, mă ameninţă iar cu lumea

răsturnată a fulgerelor în crengi rupte, ţigle sparte şi ţipetele

furtunii cu fructe rămase veşnic verzi şi tinere ca bradul de Crăciun

din pădurea noastră de argint.

Asta e şi nu pot decât s-aştept pârguirea porumbului să-l pot

mânca în lapte şi să mă gândesc la Tibilisi şi Telavi, unde, bani grei

dădusem pe boaba de miere şi soare.

E încă vremea concediilor şi în zori, trenul albastru mai prinde

umbra stelelor, iar roua rostogoleşte aprinşii scaieţi uitaţi în hotarul

din marginea satului. Îmi iau iarăşi picioarele la spinare şi pornesc

spărgând vorba în ţăndări de cuvinte şi rostuind mări şi ţări, oameni

şi locuri, ape şi pământuri, precum se vor desface amintirile de

verde, întorcându-mă apoi cu desaga plină de drumuri şi lumi

ascunse.

Azi, mâine e schimbarea la faţă şi frunza se preface-n inimă cu

riduri, liniştea nopţii răstoarnă pădurea, pe când eu, cos gândul cu

aţa nebuniei şi colind plopii auzind orologii de ceaţă bătând trecute

fix.

La mare nu mai e strop de apă şi boabă de nisip, căci trupurile

cu preţ redus şi copii cuminţi. E vară şi e nebunie, e gustar şi lumea

e o boabă de muştar.

Freamătă busuiocul în grădini şi-n palmele tremurânde de

rugăciuni căci, sărbătoarea Sfintei Marii aşterne smirnă, tămâie şi

lumină peste sufletele noastre prinse-n iubiri mărturisite la ceas de

taină.

Şi totuşi: se fac detaşări, transferări, cununii, divorţuri, numiri

şi pensionări, căci vara-şi face bagajele de nopţi şi zile atunci când

muntele îşi pleacă norul de zăpadă în luminişul de verde al pădurii,

luând tren pe şine dilatate de promisiuni şi întâlniri regale, spre o

Pragă în care cuvintele prescurtate se vor înghesui la metru pătrat

într-un târziu de toamnă. E Gustar şi-n luna lui se fac şi desfac

planuri, se ţes idile şi amăgiri de pace, se schimbă fixe şi prefixe, iar

eu, umblu prin mit şi glorii, neputând decât s-adaug precum zicea

prietenul meu latin:

- „ Auguri Augustus, auguri!”

127 Stau pe banca ce-mi mărturiseşte neîmplinita sa tulpină de

pădure, ş-ascult cum mierla-mi suflă notele prinse-n conul de brad,

iar florile întoarse spre adâncul firii, prind lumina.

Veveriţa-mi priveşte picioarele desculţe ce povestesc cu firele

de iarbă scăpate din cordeluţa timpului, pe când trandafirul îşi

aşteaptă miresele, iar libelula-şi vălureşte, vălureşte rochiile de

aripi, întrecându-se. Nu ştiu cât de cuminte e verdele din jurul meu,

dar, buburuza ce-mi escaladează Everestul călcâiului lui Achile,

caută frunza istorică pierdută-n anticul război din vremea căluţilor

de lemn ce-ascundeau năpădăioşii soldaţi.

N-am habarul timpului căci, clepsidra am uitat-o-n boabele de

nisip ce-au luat-o razna într-o nesperată zi de vară, pe drumul fără

întoarcere a prafului de puşcă şi-a paşilor pierduţi în ediţii de iubirii

pierdute.

În rest, scările de piatră-şi doresc stropitori nărăvaşe, iar

asfaltul stelar de urme de „ toace”, tălpi normale şi aşezate la umbra

stâlpului prins în pioneze de bitum.

Ce mai vine? Nu ştiu, dar oricum, aş vrea ca Meteo să mai dea

şi greş, iar pacea şi liniştea să mai locuiască şi pe „ strada noastră”.

Ce zici? Batem palma sau dăm cu capul de pereţi unde scrie… „ loc

de …”?

128 Mestec neputinţa de a face linişte-n zmeurişul ce povesteşte la

poalele cireşului, dar, ascult apoi cuminte, frunza de ceapă ce

zâmbeşte adunatelor din grădină la ştirile boabelor de fasole făcute

păstaie pe-o rotundă de gulie uitată la-ngrăşat într-un strat pus pe

şotii.

Ce face lumea? Aşteaptă ceasul lui Dali să curgă iar,

măsurând şiruri de petunii şi tuberoze pe cântarul dării de mână şi-

a nestăvilitului astâmpăr al foamei de zi şi de noapte.

Ce-aduce ziua de mâine? Întreabă curcubeul uitat în căderea

sa de ploaie pe-un nor ce făcea odată, perle de nea pe boabe de

promoroacă. Înţelegi, nu?

Mă privesc ochelarii de soare ca pişcătura de ţânţar, fix din

creştetul capului unde se spune că, porneşte cărarea spre creşterea

normală a bunului simţ în progresia matematică a lumii rămasă

restanţieră la capitolul, omenie.

Nu mă satur să privesc liniştea din palma hotarului plin de rod

ce mocneşte-n seminţe. E Gustar şi limba plescăieşte cu năduf

atunci când, obraznicul semafor îi clipeşte. Perele încep a se pârgui

de mireasma de peltea şi şerbet servit regeşte pe danteluţa bunicii

ieşită să vadă fanfara-n parc şi gulerul berii rămas pe mustăcioara

locotenentului de cavalerie că, roşiorii nu-i plăceau. De! Aşa-i vara

şi mai poţi zice ceva?

129 Grădina mea e iarăşi năzdrăvană căci, lângă gardul popii,

căpşunii fac furnici precum plopul pere şi răchita micşunele. Da, la

mine e de adevăratelea. Pe cuvânt. Le-am întrebat ce caută-n

căpşuni, iar ele, şugubeţele-mi răspundeau din balcon, că scriu

partituri pentru greieri, păzite fiind de zmeura ce stă la uşă, iar

cireşele, văruşane cu urechile timpului, zornăiesc la geamuri.

Timpul macină melcii plecaţi în căutarea stelelor căzute-n

minutarul de păpădii aflat la marginea infinitului, dinspre murele

ce-aşteaptă spărgătorii de nuci în ziua ce urma să vină după

neuitata noastră noapte.

Nesperat cară căruţa timpului coşuri pline cu ore pierdute şi

găleţi cu minute muiate-n pârguiala ceasurilor ce curg solare, spre

nisipul deşertului strecurat în buzunarul inimii tale. Şi trag caii

poveştilor, căruţa timpului scurs pe osiile roţilor, dar nimeni n-

adulmecă pierderile de timp şi statul în picioare a nopţilor uitate pe

peronul zilei.

Totul aşteaptă la barieră căci, acarul Păun scrie poezii pe calea

ferată, precum frunza de vie, iar săgeata uitatului Amor, zace pe

tabla „ interzis, depăşit greutatea maximă”, a gândului bun uitat în

marfarul ce trecuse în mileniul rămas la fereastra iubirii mele.

Îndrăzneşte doar o clipă să nu mă crezi. Îndrăzneşti?!

130 Aş ridica pe umeri stâlpii casei s-aud tăcerea-i şi să văd dacă

înţeleptul şarpe mai păzeşte liniştea mea. Se face că nu mă vede în

neliniştea mea, stând mai departe prins în foamea casei, netrecând

la lumină şi nesperiind melcul rătăcit pe drumul de la poartă la

scări, nedumerit de gardul verde şi îngrozit de mătura ce păzea

papucii prinşi în jocul ştergătoarei de-a „ ghici, cine vine la noi?” „

Nu-ţi spun”!

Ţarca-şi transmite semnalele morse pe boabele de mazăre

aşezate soldăţeşte în teaca grădinii, într-o vară pierdută-n norii

nărăvaşi ai ploii şi capricioasă ca şi salata creaţă uitată la plocă,

printre plopii fără soţ din faţa şcolii, rămaşi paznici peste vacanţă.

Gălbenelele de la poartă şi-au ridicat petalele-n cap şi stau

ţepene de atâta frumuseţe, nu care cumva deochiul trecătorului dus

după timpul trecut, să se sfarme-n blestemele iubirii. Îmi zâmbesc

sfioase, ascunse de frunzele comunitare şi-aşteaptă-n secret,

serenade sub ferestre şi bileţele ascunse-n miezul stelelor, de iubire.

Ce fac? Liniştesc şarpele casei spunându-i că totul e bine, iar

pe masă, supa de tăiţei e şi duminica prezentă, c-aşa-i ardeleanul,

mănâncă şi mestecă-n tăcere, dar, gândeşte, filosofeşte….

131 Aştept noaptea să se liniştească de-atâta căldură, dar mi-e

greu, căci, nici drumul nu mai tace, găinile încă bârfesc prin coteţ,

copiii mai cer o zăbavă de-o clipă, iar casa nu vrea să m-asculte.

O aud fremătând pe ea, noaptea ca şi cum încă florile nu se pot

culca fără şoapta albinei, zorelele mai trebăluiesc la poartă, scările

sunt încă fierbinţi, iar ferestrele nu-s dispuse să-şi tragă storurile.

Nu se linişteşte noaptea! Stelele joacă zaruri pe norii de ploaie

ce-o să vină sau ba, asfaltul n-ajunge să judece toţi paşii rămaşi în

umărul lui, iar becul de la poartă pocneşte de năduf şi n-are cine-l

sparge cu o piatră.

Nu vrea s-adoarmă noaptea, dar, el, iar trânteşte poarta

dorului prea tare trezind lătratul cu care se-nţelesese a-l ierta, pe

când trosneşte creanga nucului a supărare, c-avea şi el o cioară

care-l plăcea, da, uite, a plecat şi ea.

Nu mai doreşte a dormi ea, noaptea, că stă s-aştepte roua de pe

geana dimineţii, ştiind că florile uitate-n ceasul ierbii, sunt ale ei de

la temuţii zei.

Nu mai aştept nimic chiar dacă aş vrea ca într-o noapte,

noaptea s-adoarmă liniştită-n poala Carului Mare uitat încă la

capătul drumului spre nespusa vorbă din povestea în care, sigur

împăratul avea trei fete, cocoşul cânta de trei ori, iar cei ce nu

iubeau lumea, erau cu siguranţă plecaţi de-acasă. Păi, nu?!?!

132 Privesc rotundul rotund al lebeniţei cocoţată în braţele mele şi

nu ştiu dacă povestea cu „ Sesam deschide-te” prinde bine sau nu. O

privesc iar pe toate părţile şi nu-i găsesc decât drumurile şi paşii

celor veniţi s-o dădăcească-n bucăţi de apă şi sâmburi.

Ar putea fi altceva? Râde de mine că stau şi-o privesc rotundă

cum e şi-i gata a se rostogoli în poveştile felului trei la masa unde,

încă, la începutul ei se binecuvântează pâinea şi se mulţămeşte

pentru fiecare bucătură.

Mă pregătesc a-i spune rugăciunea cuţitului ca apoi, plânsul

de zeamă să mi se strecoare printre degete, iute ca şi gândul răzleţ al

verii ascuns într-o lebeniţă.

Scârţâie lama cuţitului în coaja verde a neputinţei, ajungând

să sfarme lăcatele de la porţile sâmburilor nepuşi încă la uscat.

Tai o felie şi-o sorb din ochi căci, e obraznic de roşie, tupeist de

frumoasă şi mândră ca o muşcată uitată lâng-un fir de busuioc din

Olimp.

Precum nasturii ispitei, sâmburii stau gata de atac, dând de

dinţii albi ai gurii ce muşcă şi se-nfruptă cu plăcerea păcatului

dintâi. Doamne, fie-ţi milă şi lasă-mă pierdut între ispite,

adulmecând încă din felie, strigătul apei făcut bucăţi de mac

ascunse-ntr-un rotund.

Scorbesc până la coaja verde deşteptând oceanul adormit în

rotund şi tresar spunând filosofii când, printre degete mi se preling

amintiri făcute rouă şi nor. Oare, mai am dreptul la o felie?

133

Trec pe drumul vechi a lui Traian, carele cu fân precum

ofrandele spre Olimp, cumpănind între piatra filosofală şi scârţâitul

apostolic al roţilor.

Adulmec mirosul de verde al ierbii trecută acum de prima

iubire a romaniţei şi-aud albastrul cicorii răsturnat printre nori,

zbătându-se la mal. Prinde fânul forma căpiţei clădită din metereze

de gânduri nerostite nici la spovedania lunii, dar, uitate ca semn,

duminica în cartea de rugăciune. Picioarele-mi calcă ofurile serilor

fără scârţâit la poartă, tăvălind ierburi pe pragul casei.

Şi totuşi, simt şoaptele la călcâi, mângâierile la degete şi

sărutul la fluierul piciorului. Aha! E prima otavă ieşită la hora verii

înfiorată încă de roua dimineţii. Se lasă furată de dinţii ştirbi ai

înţeleptei greble ca apoi, ascunsă-n comănacul uitat lângă marginea

lumii, să scrie poeme.

Să se răstoarne carul? N-aş crede căci, plină de nespuse e

fânul ce ajuns în şură, va prinde somnul curat de copil, dar şi

iubirea într-o noapte cu lună.

Şi tot mai trec încă pe drum, care cu fân căci…

134 Privesc cum ploaia-şi poartă rochia de bulbuci cu bretele şi

fulgere şi-nţeleg de ce râul se umflă şi cerul pufăie ca un amorez

gelos pe vecinul din fundul grădinii, prins la furat de vise.

Încă mai stau gladiolele la marginea arenei de căpşuni şi

zmeură, aşteptând fiorul de albastru al nespusului gând, chiar dacă

nucii cei tineri se-ngrămădesc la poarta grădinii, pocnind din

frunzele tălpilor lor, ca aluna uitată-n căuşul verii, şi-atât.

Nimic nu stăpâneşte liniştea mai mult decât nuca pornită spre

infinita rotire a zilei spre noaptea, atunci când şi brotacul uitat între

solfegii, plagiază iubirea nespusă a berzei plecată să-şi caute pene

de nuntă la al treilea telegraf ce prindea odată, filme alb-negru în

care trenul ce venea spre mine, se prindea în rama viselor uitate în

nisip de păsările călătoare întoarse la mal.

Se-aude un tunet şi regina nopţii tresare la gândul că iar a

uitat fereastra iubirii deschisă şi-o să plouă în cămara inimii cu

descântece precum menta îndrăgostită de cişmeaua din curte ce

picoteşte a iubire, aşteptând ceainicul s-o binecuvânteze pe colţul

sobei.

Oare, mai plouă, că tunetul a plecat din visul uitat la marginea

verii sau picurii s-au terminat?

135

N-ascult nici drumul şi nici urma ce-mbracă umbra înserării,

ci pornesc mai departe în mine, călătorind spre nespusa taină în

care, busuiocul ascuns într-o rugă, oftează-n petale de muşcată, iar

comănacul uitat în parul din gardul grădinii, adulmecă pana lăsată

de cuc, adresă nemuririi.

Se-ntinde la soare presărat cu rouă, fasolea încă lăsată păstaie

pe un par rămas recrut din toamna când iubea o roşie dubios de

rumenă între gogonelele cremuite cu antirid, felii şi gel. Nu priveşte

în jos, căci jocul de gleznă al guliilor trecute, face gafe la meciul cu

verzele topite-n frunze opărite de varul nestins şi albastrul de metil,

în vreme ce scaunul ascultă zmeura mustind a căpşună.

Doar ceapa ajunsă coardă de sărit toamna şi iarna, citeşte

filosofii ce miros a usturoi, borcanelor rânduite-n alai de:

compoturi, dulceţuri, ghiveci şi zacuscă, pe când, castravetele

încălzit la soarele neputinţei sale, s-acreşte de ciudă şi umflă

curcubeul celofanului în nasturi de morcovi cu miros de

promenadă.

Să fie rost de-o toamnă-n plusul zilei ce se prelinge pe bărbie

precum sâmburii de noapte a lebeniţelor rămase ştirbe sau…

136

Am ajuns şi-n Gustar pe-o coadă de mătură, vecină c-o greblă

uitată-n marginea gândului de vacanţă.

E atât de cald încât, doar cocostârcul lui Sorescu n-a luat

bacul, că, el învăţase din carte şi nu de pe benzi desenate, aşa că

acum m-ascund după roletele din casa dinainte, care, în jocul lor,

lasă dungi pentru cei bătuţi în cap de soarele pătrăţos.

Îmi fuge gândul fără paşaport peste mări şi ţări şi se-aşează

excesiv de cuminte pe zidul chinezesc, aşteptând o medalie de jad să-

i facă inima, pulbere de stele. Dar, până atunci, mă-nvăţ cu orez şi

înscrisul pe el, iar beţişoarele le iau de la parii fasolii, făcută iahnie

pentru amintirile din armata recrutului rămas fără „ drepţi- pe loc

repaus”.

În rest, poarta mea face cură de slăbire, că nu mai scârţâie, iar

zorelele, supărate pe domeniul de trotuar, nu mai stau la vedere, ci

ascunse după un măr de… strugure cu mătuşă… gogonea.

Ce facem restul? Aşteptăm: poşta, pensia, facturile, dar, mai

ales… hornarul că, doar el aduce… norocul!

137

- Mi-e dor a-mi uita genunchii într-o rugăciune, pe când

clopotele trase de funia de nisip a timpului, s-aducă-n smerenia

tămâiei, semn de bunătate de la Fecioara Maria.

- Mi-e dor să-mi uit iar paşii pe lespedele locului unde, ieslea

era cântecul nemuririi, iar scâncetul copilului răsturna înţelesuri şi

neînţelesuri.

- Mi-e dor de-un colind în plină vară, iar lacrimile adunate-n

cartea de rugăciune, să facă flori de crin şi nestemate din picurii

lumânărilor ce-au rămas în liniştea întâmplării neîntâmplate.

- Mi-e dor de chipul tău, Fecioară Marie, aşa precum apa

izvorâtă din piatră face minuni, iar mângâierea ochilor tăi, aduce

liniştea drumului plin încă de păcatul pasului uitat în nesăbuinţă.

- Mi-e dor şi-aştept ştiind că poştaşul o să-şi deşerte veştile în

cutie, umplând-o cu iubiri, iar telefonul, gentleman de coridor, o să

zumzăie cu papion cu tot, la vorba dulce şi spusă de amor.

- De ce mi-e dor?

- Mi-e dor de dor, căci Eu am fost acolo şi mi-e dor…!!!!

138 Pierdute în iarbă precum cireşele uitate-n şirag la gâtul verii,

nectarinele noastre , „ bucălate” ca obrajii unui copil venit de la

scaldă, se joacă cu mine „ de-a Baba Oarba”. Ba se ascund după

margaretele drepte ca nişte proaspete cătane ce n-au ajuns încă la

pensie, nici în retragere, ori se joacă fotbal cu furnicile scoase

recent în societate.

Şi-apoi, stau nemişcate, precum păianjenii cu pânza lor

nerostită din noapte, aşteptând ca pisoii vecinului să nu-nceapă cu

ele golf, nobile cum sunt. Da, mai ştii?

Acum, stau şi-şi fac somnul de după amiază în căuşul palmelor

mele, aşteptând ca vorbele dulci ale ierbii să le poarte la curtea-

mpărătească unde, aricii străjuiesc la porţi, iar veveriţele bat step pe

ramura pădurii.

Dar, n-apucă visul să fie scris în cărţile de vară căci, buzele

mele le mângâie, iar muşcătura lasă amprenta dinţilor ca

ademenirea Evei de către şarpe. Se-aude un „ of” şi resemnată ca o

domnişoară uitată-ntr-un colţ la bal de prinţul ce n-avea cal să vină,

mestec bucătura ce plânge-n zeama ce se prelinge pe bărbie ca

plânsul ploii.

Oare-i bine? Cu siguranţă!

139 Îmi iau în fiecare zi „ porţia de pepene” uitându-mă la

rânduiţii ce stau la şosea aşteptând, oare ce? Să-i ia cineva la

ocazie? Să vină taxi-maxi şi să-i ducă la serviciu? Sau fac ochi dulci

de sâmburi, maşinilor ce trec, imaturele, cu viteza luminii şi şoferi

cică, nemuritori? Mai ştii?

Am semne de întrebare atâtea, ca şi cum trecerea de pietoni nu

s-ar fi săturat de dungile călcate în picioare şi-şi doreşte acum ,

defilarea cu tropot de cai şi artificii în nopţile de lună plină.

Şi rotunde ca nişte mingi de nu ştiu ce sporturi, lebeniţele şi ele

rânduite lângă „ galbenul de şosea”, stau pregătite de-a prinde

mirosul de ploaie şi-ajunge pe scaunul din fundul grădinii,

aşteptând povestea spusă la gard.

Şi, cum gardul încă povesteşte cu vinetele vecinului, rotundul

de verde se rostogoleşte spre ciocul găinilor ce milostive, îl curăţă de

sâmburii scăpaţi întregi din trânta dată cu lumea plecată la mare.

Şi noi, adică, mai fac „ astea” pe traseistele sau nu?

140 Cică pică vacanţa-ntr-o vineri aşa că şi şcoala începe într-o

luni pornită de joi şi ajunsă marţi, ca miercuri să fie la mijloc iar

sâmbătă să se nuntească, apoi duminica să aţipească la slujbă.

Cam aşa se rostuiesc cele şapte zile uitate-ntr-o săptămână ce

stătea vrăjită de-o lună care mergea pe drumul uimirii, un an de

cuvinte.

Dar, ordonată cum sunt, le-am adunat în căsuţe de calendar,

cu ţurţuri la streşini, verde pe tălpi, zorele la poartă şi struguri în

formă de ploi, ca să le-arăt lumea pe dos în joc de şah aşa precum,

gheaţa vrea la mare, meduza la munte, iar „ opera de trei parale”

face…patru.

Aşa e în concediu. N-ai măsura banului, nopţile se fac albe, iar

iubirile se-ascund în dormitoare de torturi şi mirese furate, date-

napoi pe-o … ladă de bere.

Şi normalul? E şi el plecat în vacanţă da, se-ntoarce cu faţa

spre gară şi trenul ce n-apucă tunelul, porneşte. Unde? Spre zilele

rămase lucrătoare că vezi bine, doar una e regină cu carte de muncă

în stupul minţii noastre, făcut parc auto pentru bicicleta bunicului

rămasă-ntr-o roată.

Da ce, în concediu nu se „poartă” toate astea? Păi…

RĂPCIUNE

141

Nu caut în dicţionar, nume de zile şi nopţi, căci toamna-mi

inundă foile cu merii înfloriţi a doua oară, trecerea de pietoni a

iubirii miroase a colecţii de-o vară, iar înscrierea bobocilor la

şcoală, e treabă de cârduri şi stoluri, bunici agitaţi şi părinţi

închiriind guvernante.

Se coc corigenţele iar sâmbătă seara, preotul uneşte destine şi

torturi de mireas.

În rest, voie bună de la Banul Ghica într-o vreme fără fond şi

izmă creaţă cred, dimineaţa, în perdelele de ceaţă s-aprind aripi de

libelulă precum dârele de dune ce macină geografii în adâncuri de

gând adunând vise întoarse la vamă. Luna-şi face comenzi noi de

pasteluri de maro, porumbul se-ntrece în glumele-i galbene de

boabe, nucile pocnesc în ciocuri de ciori, iar graurii se pregătesc de

campania de cules… struguri.

Prunele au rămas cu dorul de ţuică uitat într-un cazan fără

recipisă, iar borcaniada e în plină desfăşurare. Rubensianele vinete

se pregătesc de dor pe soba „ Vesta”, ardeii certaţi cu gogoşarii

depun plângeri europene, pe când gazda, de mila casei, plânge cu

sughiţuri de ulei şi măsline.

Aşa e acum, mai odihneşte românul că vine şi Măria cea Mică

şi Ziua Crucii şi vai de cel ce nu şi-o poate duce şi tot stă cu mâna-

ntinsă. Da la ce? Se-adună apoi ceasurile, seara ca trubadurii sub

balconul Julietei să-ncerce uniforme noi cu măsuri stas de miss, iar

ghiozdanele-şi mătură vorbele de creioane în caietele ce în curând

se vor face avioane şi bilete de amor, căci rata hormonilor… urcă.

Aşa e, de Răpciune, zici că e tot septembrie tot timpul şi

toamna plânge-n mere pârguite, sughiţând după salcâmii topiţi în

candelabre de verde, inele de logodnă şi naşi frumoşi cu cântăreţi la

poartă.

Urc în caleaşca timpului şi m-opresc la capăt de mare unde,

încă mai aud poveşti ude, căluţii se mai dau în bărci, iar grămezile

de zile aşteaptă toamna la colţ. Oare chiar vine sau numai se face?

Mai ştii?!

142

Da, stai să te minunezi când vezi că zorelele, pătimaşele şi

gureşele, croşetează pe poarta-mi prinsă-n urechea timpului la capăt

de drum, dantelării cu modele violete, flori şi neastâmpăraţi cercei

ce-şi strigă impertinenţi?

Iar, la măna dreaptă, nesperata lumină trece prin frunza de

vie, precum săgeata uitatului Amor, ascunsă de platoşa de vise ale

fetelor rămase la uşa măritatului de formă şi în pripă, sperând totuşi

că lămâiţa să se prefacă-n „ DA” sâmbătă seara în biserica satului

la ceasul lăutarilor, rochiilor lungi şi-a binecuvântării creştineşti.

Pe banca ce ascultă pădurea casei mele, fluturele-şi odihneşte

Picasso-urile prinse-n loc de aripi căci, tulburaţi de frumuseţea-i,

soldaţii de plumb ce-l privesc, s-au prefăcut în margarete regale ce

străjuiesc gardul lunatic al ierbii crescută între doi caişi şi-o piersică

ce ascunde-n ea, nasturi de sâmbure cu iz de costume, taioare şi

frunze de toamnă dar, de care, să nu vorbim încă în casa abia

plecatului… Gustar.

Păi, nu?

143

Pe geamul deschis în miezul nopţii, mă inundă stelele rămase

pe cer a se juca de-a „ Carul Mare” şi „ Carul Mic”, lăsând

deoparte leagănul în care Luna trage cu ochiul la o coadă de cometă

ce se-ndreaptă spre o nemărturisită iubire.

Aud în noapte, mersul stelelor, precum Ursa Mare

domesticeşte întunericul, iar greierii întârziaţi la concertul zilei,

repetă partituri de vânt pe prispa dealului, aşteptând rodul livezii.

Neştiute lumi adună noaptea-n răsturnatele coşuri de stele ce

stau rânduite, aşteptând împlinitul infinit al crăpatului de ziuă. N-

aud bubuituri şi nici scârţâieli, ci doar o lumină stelară apleacă

nemărginita durere a nopţii ce pleacă să-şi spună poveştile cu stele,

în găurile negre.

Ai stat cititorule a te uita bezmetic şi „ uitat” de lume, la stele?

N-ai timp? Fă-ţi, că doar nu-ncerci să crezi că eşti nemuritor! Nu?

144

Deja miroase livreşte de la uşa ce deschide cuvântul şi trece,

aşa, ajungând a se aşeza cuminte în banca ce adună-n linii şi pete,

forme de matematici şi lupte pe ape, dintr-o eprubetă vărsată de-un

scripete emoţionat la ora cântatului pe-o bancă de gimnastică.

Gata. Am înţeles. Ghiozdanul se burduşeşte de sâmburii de

lebeniţă căzuţi o vară-ntreagă pe când, soarele ascuns în rânduitele

boabe ale porumbului, aşteaptă poveştile nucilor verzi prinse a

cădea înainte de vreme, ca bâlbâiala soneriei fâstâcită la vederea

bobocilor de clasa-ntâi.

Se mai găsesc încă gladiole scăpate dintr-o luptă-n arene,

aşteptând precum berzele-n baltă, ca El să le vadă, şi-apoi să se

apropie. Se rumenesc perele, se-nvineţesc prunele, iar gutuile-şi

consumă nesperatele reţete de siluete, uitate de corcoduşele ce-n

vară făceau vorbele prin praful drumului, să zbârnăie tele…novela

de la capătul firului.

Apoi, croncănesc ciorile, lăsând hornurile o clipă-n răgaz de-o

nouă toamnă ce miroase deja a uitate veri şi zile de concediu.

145

Ar trebui să scriu povestea ploii, dar va fi aşa de udă căci,

uitând să iau umbrela, m-am trezit mâncând mere cu picuri de

ploaie, stând şi-aşteptând pe peron ca vântul s-adune frunzele, iar

păsările călătoare să pornească de la linia „ ţărilor calde”, fără

întârzieri, bagaje şi adrese pierdute la prima întâlnire.

O aud pe ea, ploaia cum bate-n vorbe, frunza de vie ce, plecată

spre şoapta-i, o „ varsă-n” palmele ce prind clanţa ruginită de

poveste a porţii ce duce-n drum, pasul grăbit spre ghiocul lumii

ieşită la vedere.

O ştiu şi noaptea când se ceartă cu ciutorna şcolii, neştiind

care au lipsit de la ora cu fereastra deschisă şi-apoi, au stat limpede

pe peretele ce, adus de spate şi sătul de bârfe, miroase a igrasie.

Da, îmi place de ea când n-o bagă nimeni-n seamă şi-atunci,

ori se supără şi pleacă, dusă cu totul, ori, şi-atunci n-o mai doresc,

toarnă şi toarnă, uitată: găleţi, ciubere şi tot ce poate, răsturnând

apele şi făcându-şi de cap, spumegând şi învolburându-se.

E înşelătoare, feminina de ploaie, da, m-am gândit să-i găsesc

o slujbă la „ vremea” şi-atunci, o da poate Domnul a-i veni mintea

la cap şi-o face tărăboi doar de Sfântul Ilie şi cuminţită, va sta s-

aştepte paparudele şi norii plecaţi să-şi conducă rafalele de vânt la

studii în străinătate. Ei! Ce zici! O vrei aşa?

146

Stau cu ochii pe maioneză să nu se taie, precum Carul Mare şi

Carul Mic, ca nu cumva să dau cu oiştea-n gard, c-aşa se-ntâmplă

atunci când, clocesc trei cloşte un ou şi nu ştii ce iese. Dar ce

primordială e problema lor în cauza ce-aşteaptă dezlegare!!

Aşa şi eu, plimb lingura de lemn ce are 50 de ani de căsnicie pe

drumurile ce fac sensul lumii să semene cu cochiliile de melci şi

scoici descoperite în dealul ce făcea odată, valuri de mare

preistorică şi poveşti cu zâne şi căpşuni de sfârşit de săptămână.

Apoi, pierd rostul liniilor din pădurea luminii căci lingura

despică atentă tomuri de ceaţă necitite încă, dar scrise-n bibliografia

lumii la „ făcătoare de minuni”, adunând istoric uleiul în galbenul

de ou, ca bănuţii pierduţi din puii ce nu vor avea niciodată cloşcă iar

cocoşii vor plânge în cântat, progeniturile făcute maioneză.

Şi totuşi, miroase-a mister ciobitura blidului din care florile au

pornit spre margine, lăsând lăfăitul galben de drum solar, să

mestece măruntaie de gânduri într-o după amiază târziu de târzie.

Oare ceapa se taie mărunt şi după aceea se plânge în picuri de

ulei cerându-i maionezei daune de lună de miere şi vals regal, sau…

147 Adun cu dinţii ştirbi ai greblei, frunzele viei ce plâng în boabe

de verde după floarea făcută praf de uitare, de-o foarfece

responsabilă cu datul din gură şi tăcerea nepermisă a pragului

călcat în picioare.

Prinse-n menghină de gând, corzile făcute ghem de supărare,

mestecă neprihănita rouă a dimineţii, turnând în avans poveştile din

jurul sobei când, cănile uitate-n jar, vor mirosi a cald, scorţişoară şi

iubire.

Da, până atunci, umărul meu agaţă smaralde pe ciorchinele ce

duhnesc a cură de-ngrăşare, pierd nopţile-n poveşti cu Ursa Mare,

visând potire şi atingeri de cristal pe malul răsărit din val.

Iau iar în palme, lumi de frunze şi-adulmec mirosul de verde

prins pe călcâiul lui Achile, speriat de malul săgeţii uitată-n atingere

de ursitoare la ceasul începutului de an. N-am loc de-ntors gândul

pe dus, căci, iar mă prind în boaba-i prea rotundă, şi-aştept

marfarul ultimului vin, să-ntârzie în şoapta licorii ce mă-nbie să uit

de zei şi păpădii ce le purta în colţul gurii, paharul plin de lumi

pierdute ce nu mai vin.

148

Cică, s-au adunat valorile, precum carul cu proşti atunci când

acul căutat, stătea ţeapăn într-o gogoaşă de-a lui Mitică la vremea

datului din mâini şi-a bătutului din palme.

Nimeni n-a simţit nimic căci, plecată de acasă era şi uşa,

ferestrele zburaseră pe geam, iar focul stătea stins şi răvăşit de minţi

bolnave, într-o cană spartă pe-un scaun şchiop de papagal.

Acum, aştept duminica orbului ca să se facă lumină, precum

neliniştitul gând al celui dus să se ascundă, fiind frate cu Sisif pe

neumblatele căi, să se afunde.

În rest, se face tot mai frig în colţuri de uitare, inima parcă nu

mai conjugă „ a trăi”, iar drumurile încep să vrea să meargă acolo

unde nu duc…nicăieri, deci, la… culcare.

E totuşi trist când… boii nu-s acasă!

149 Mi-e dor de-mi trosnesc degetele de la picioarele lumii, de

iubirea fânului prins şcolăreşte în căpiţele ruşinate de-atâta lucire

de stele. Stau la capăt de gând, precum gara uitată-n mersul lumii

şi-aştept mireasma să-mi prindă talpa udată-n tulnicele de rouă ca şi

firul scăpat de coasa limbută în visul de ieri al neştiutului cânt.

Acum, mestec nespusele cărări ale vorbei pierdută-n pietrele

apei de floarea smeritului gând, pe când încercam a-mi aduce

chipul lăsat în oglinda de o mie de ceasuri, să semene mărgele de-

argint şi opal, pe geana uitată-n pădurile ce grabnic fac poezii de

adormit copii, în mod normal.

Şi-aş vrea s-ajung în vârful clăii, dar tălpile adună postatele pe

rând, iar degetele-mi prind de firul ploii ce grăbită, îşi scapă ghemul

printre vii. Urc zumzetul luminii făcut scăriţa urechii ce-auzea

sirene şi prăbuşiri de stele, lăsând pe pragul casei, infima mea pisică

să toarcă ştiri din gazeturi şi garduri şi uliţi, pe când eu, adulmec

năvăliri de zile-n fân.

Numai privirea-mi porneşte la vale s-ajungă la drumul smerit

printre ierburi de neamuri ce-adună istorii ca ploile ce vara cu

evantaiele de fulgere, îşi fac alene, vânt.

150 Porneşte vorba a săpa cărare scrisului uitat în gând. Îşi moaie

tocu-n val de mare şi-l lasă, picurând în călimări de-argint din cel

dintâi, adus în scoici de rândunici. Şi-mi fac papirus dintr-un ban

uitat din era glaciară ca rest la foaia de jurnal ce apărea tot într-o

seară ce aducea a mirodenii de caval.

Şi-ncepe-a mesteca la vorbe ca ploaia ce îmi bate-n geam,

făcând zeiţar, un tunet priponit de-un dor venit la mal prin ciocul

rândunicii în seara ei de bal. Nu prind esenţa vieţii că n-am habar

de puii făcuţi bani într-un hambar, dar toc vreo două pliscuri de

berze şi-apoi, meliţ cânepa cu ouă chisăliţă în cuibar.

E scrisul înaintea vorbei alunecat spre seara cea plecată că

luna nu mai răsărise-n par, iar banca unde prinsa rădăcini uitarea,

se odihnea -n acelaşi parc.

Ce fac acum? Închei o vorbă ce pleacă singură la drum, chiar

dacă a citi înseamnă a sta o clipă în clamă pe-o margine de fluture-

n tipar, din frunza vechiului arţar- ziar- ierbar.

151 Caut numerele uitate pe vreme în acele ariciului ce-mi păzeşte

spiritual casa, şi revăd picurii de ploaie adunaţi în muşcătura

mărului din toamna abia plecată.

Nu spun nimic, dar simt mustrătoarea căutătură a boabei de

strugure netrecută de vama brumei şi zgribulită pe ciorchina ce-

aşteaptă s-o vadă stafidă, pe când eu, mă-nţep de dor în acele

ariciului pornit spre fundul grădinii, ca şi temerarul Ulise în lunga-i

tăcere.

Şi dorul prinde forma frunzei uitată-n păcatul mărului, vestind

celor ca mine că totuşi, floarea stă ascunsă, iar înserarea bate-n

pragul casei aşteptând scârţâitul nopţii precum zarul trântit hoţeşte

să-nchidă visele-n uitare.

Şi nu ştiu dacă, gândul ghem al ariciului din grădină adună

eseuri pe coajă de nucă sau versuri pe uitatele foi ale prunului ce- a-

nflorit a doua oară, dar, arunc banul în para căzută din pom,

aşteptând ciocul cocoşului să-l îndese în punga ce numără

aşternuturi de ploi.

Mai caut…

152

Mă- nvăluie -ntr- o mantie de nespuse poveşti, ceaţa lăsată pe

umerii goi ai dimineţii, precum valul ce mai spală dantele de nisip şi

scoici la picioarele mele uitate în mare.

Florile aşteaptă în zadar caleştile cu fluturi căci, plecate din

vară la capătul pădurii, s-au împotmolit în vise şi dorm acum

rezemate de Calea Lactee.

Este-nceput de Răpciune şi încă roşiile mai roşii ca altădată,

aşteaptă bulionul târziu, precum varza să-şi termine împachetatul de

frunze, iar morcovii să-şi întindă la soare, picioarele sfioase de

cavaler tomnatic, cu burtă şi cu şal.

Cloşca-şi lasă puii de izbelişte că uite, siluetele – suratele, fac

ochi dulci cocoşului, pe când puii trecuţi de puf, încep poveştile cu „

a fost odată…” şi mănâncă grăunţe.

În rest, mătur mai des curtea şi-adun literele toamnei din

cărţile vremii, iar undeva, departe, un nor se pregăteşte să plângă

într-o vreme târzie.

A venit toamna, ia-mă de mână şi ţine-mă aşa …

153

- A venit toamna şi din buzunarele-mi de frunze, versurile curg

precum stropii de ploaie atinşi de iubire, ce scriu pe pervaz, bilete

de-amor.

- A venit toamna şi papucii de casă sforăie-n coridor adormiţi

în forma de noapte târzie a zilei.

- A venit toamna şi frunzele azvârlite-n curcubee, răstoarnă

lumi paralele şi alungă ciripituri spre ţările calde.

- A venit toamna şi soarele încă mai doarme în valuri pe când

veveriţa-şi începe numărătoarea alunelor din scorbura pădurii.

- A venit toamna şi umbrela vorbeşte deja de modă ca şi cum

norii n-ar avea decât veşnic, poveşti ude.

- A venit toamna, acoperă-mi inima… păi, vezi?!?!

154

Mă uit la cuibul de berze din vârful stâlpului ce zăreşte

infinitul şi nu mai văd „ consiliul de familie înaripat”, semn că „ şi-

au luat bilete” de „ dus” spre alte vise. M-am întrebat ce cărţi de

geografie or fi citind berzele şi câtă şcoală fac ele acolo, ca apoi să

se poată întoarce spre cină la vechea aşezare. Or fi având busolă-n

cioc sau vântul le spulberă aripile-n şoapte?

Nu ştiu dar, precis sunt o familie unită: mama-barză, şi tata-

bărzoi şi-au luat concediu de Mil să-şi crească odrasla, iar poveştile

satului şi-a stăpânului i le spun la culcare.

Da, de dat din cioc mai dau şi bat, precum toaca da, nimeni nu

s-adună nici la vecernie şi nu se-mbulzesc nici pe la porţi căci, în

vorba lor, doar Morse săracul mai poate înţelege ceva.

Cum, încă nu v-au plecat berzele? Ia uitaţi-vă mai bine pe

fereastră şi … Da, au plecat ?!?!

155

Mi-adun pe tălpi poveştile verii şi simt încă iarbă ce, de verde

ce era, mărunţea-n flori de câmp şi straşnice margarete, totul.

Îmi stă cuminte şi poarta străjuită de zorele, iar scârţâitul ei

înfurie-o ciorchină gata să se coacă pe părţi de-atâta căldură.

Încep a număra ceasurile ce s-au adunat în noapte şi parcă

stelele-au plecat la cursuri, iar şcolile-şi fac deja de cap printre

atâtea uniforme. Curtea ei nu mai suferă după paşii pierduţi, iar

clopoţelul ce şi-a-nghiţit limba peste vară, se-agită precum şcolarul

din clasa-ntâi, cică „ student în anul întâi la litere”.

Aştept câte-o nucă să-şi piardă şirul gravitaţiei precum perele

să-ajungă-n gura lui Nătăfleaţă, iar eu, pierdută-n zmeuriş, să caut

nopţile pierdute.

- Ale cui nopţi?

- Ale visului dintr-o noapte de vară! E bine…!

156 Mi-am cumpărat coşuri s-adun în ele, seminţe de vise şi ceaiuri

de leac pentru inima-mi bolnavă după stafide de ochi, mireasmă de

busuioc şi tăcutul gând al cimbrului plecat să găsească aripa de

rândunică uitată-n povestea cu blocul fără chiriaşi, dar, cuiburi la

geamuri şi berze pe horn.

E toamnă şi nasturii s-au îndrăgostit de butoniere, buzunarele

de mărunţiş, iar vântul de umbrele. Răstorn răsturnatele frunze în

curcubeul picturilor astrale şi-ajung să cred că albastru de verde şi

roşu de galben prin ghem de muzeu pe când ramele sofisticate,

plâng după uitata poveste a cariilor ce şerpuiesc, căutând universul

de lemn al sufletului de piatră.

Filozofie de-o frunză şi-o uşă trântită pe când, fereastra

ascunde curentul casnic de gândite rafturi şi poveţe ce se termină

într-o şedinţă lunară, ţinută gospodăreşte în cămara bântuită de

fantoma borcanelor ce caută miresme de murături şi dulcegării de

dulceţuri de-o clipă.

Mi-e gândul casnic, căci, iubirea trece prin stomac, iar

rubedeniile venite pe cerut de: ghiveci, zacuscă, salate şi reţete de

frigidere şi ladă, stau şi-aşteaptă încă, verde de pătrunjel şi poveste

de tarhon, iar bruma stă să cadă şi lumea să-şi ia o clipă de linişte în

umblatu-i gând de toamnă şi-n hambar.

BRUMĂREL

157

Pe-ncălţări de fum , ceaţa se scoală pe la amiază, uitându-şi

lemnele de foc în pădurea din capul satului. Funza de vie stă

zghibulită în crestata-i formă de tipar, iar boabele uitate la poartă,

ascund vinul de răsfăţata brumă.

În bătaia pendulei trec armate de ore, iar taioarele se-ncheie la

două rânduri de nasturi, ciorapii înlănţuie vise cocoţate pe toace, pe

când, bărbaţii-şi ridică pălăria cu boruri, în grădină, nuca pocneşte

regal în ciocul de toamnă al ciorii, cocoşii şi corbii se-ntrec în diezi,

varza se-nvăluie în frunze, iar buze de zmeură sfârşesc în mângâieri

de fluturi amorezaţi şi netrataţi din …varză.

Apăsată de ploi, toamna îşi cumpără umbrelă, căruţele gem de

promise recolte, parii de la fasole se-ntorc pe la casele lor precum

eu, ce m-amestec cu lumea stând departe de ea, cumpărându-mi

cărţi din papirus pline de nespusele mele poveşti neterminate…

Pe câmp, floarea soarelui asfinţeşte-n lumânări aprinse, iar în

cute de nori, plâng strivitele ploi ce-aşteaptă ca în cuibarul minţii,

oul lumii ce cloceşte mocnitul jar, să scoată asul din tălpile

bătrânului zeu, dăruindu-i iubirea drumului spre noi, muritorii de-o

clipă.

E Brumărel şi-ngălbenite, frunzele au mai scăpat de-o

hepatită, iar sticlele din pivniţe, îşi spală gândurile dup-o beţie în

vechiul coş al strugurilor de pe deal. Lângă mine, pisica-mi toarce “

anotimpurile” de Vivaldi la şale, iar busuiocul stă-n şir nupţial,

ascultând ruşinoasa muşcată sporovăind de hora de duminică şi

vădanele din drum.

Da, pregătiţi de Brumărel, suntem?

158 Stau ochelarii-mi pe zăpada foii, ascultând ploaia ce-mi

mărunţeşte nervii pe acoperişurile sătule de istericalele căldurii şi

geamurile ce sticlesc de atâta neputinţă a iubirii.

Se vede prin ei, lumea aşteptând trenul de marfă din fulgerele

cometelor consummate într-o gaură neagră, să înceapă a porni pe

Calea Lacteea şi-a opintii la ruda Carului Mare.

Ramele stau ruşinate pe dioptriile iubirii şi-nghit în sec

mărunţişuri de stele şi nasturi de meteoriţi. Nimic nu pare a semăna

cu altceva, doar de departe, aştept un cântec de cocoş să spulbere

norii în bucălate bobârnace date celor ce mestecă tunete şi-ndoaie

cercuri de stele.

Se-nghesuie încă, muştele adormite-n perdeluţele geamului,

dar, nu sesizez stropii de rouă uitaţi în bulgării de zăpadă şi măsor

iar, a nu ştiu câta oară, stelele din fântâna lumii unde, neştiuta mea

iubire înfloreşte în flori de-argint la butoniere de pădure.

În rest ochelarii-mi sughită după vreme bună, iar eu, alerg

spre despicătura cerului ce miroase încă a izmă creaţă, busuioc şi

muşcata din casa dinainte a lui Ion, ce-şi agăţa de grindă : mere,

pere, struguri şi gutui, aşteptând răbdător, cuminţenia pământului

la un pahar de … toamnă.

159

Azi, în plin Brumărel, mă joc cu norii. Stau cu capul înşurubat

în mireasma zilei bătută de gând, privind cerul plin de norii aflaţi în

pauză. Ce, ei să n-aibă grădiniţă şi şcoală? Adică, să nu ştiu de unde

vine “ cu capul în nori”?

Şi văd ( şi de ce n-aş vedea) facerea lumii în învolburarea de

tulburătoare atingere a degetelor ce picură lumină. Mai sus, se

răzbună puternicul gând de mărunta faptă, iar urma calului troian

face valuri în marea de nori. Lângă mine, munţii de nori se sfarmă

în pietre de ploaie pe când, soarele îşi potriveşte perna de culcare pe

umărul asfinţitului de munte.

Liniştea priveşte prin ochii de rouă aripa călătoare a timpului,

aşteptând ca într-o după amiază de pâine, grâul să mai iubească în

taină, mişcătorul vânt.

Rămân cu degetele agăţate de-un nor, precum privirea

perdută-n ascunzişul nopţii, atunci când, odată, florile povesteau

albinelor cum cheia de lemn a ajuns pensionarea, iar ţiglele casei

jucau popice cu boabele de nori, râzând de bucuria lumii.

160

Răsturnat ca şi cutia Pandorei, coşul plin de roadele toamnei,

doarme sub vălul de ceaţă al frunzei porumbului, aşteptând să

sosească cu poşta, cântatului de cuc din plină Toamnă.

Şi nu ştiu de ce, murmur de două zile într-o perpetuă emoţie “

a venit toamna/ acoperă-mi inima cu ceva”, susţinând că încă

Everestul va avea zăpadă, iar cărarea de munte se va prinde pe talpa

de iarbă a neamului tău. Găsesc în mine, putred de verde, gândul

ascuns al toamnei, căci doar aşa crizantema va face gard din valul

de mare, iar scrisoarea împăturată pe tiparele de fum, va prinde

forma zilei aruncată peste umăr.

Caut în josul dealului, hotarul cu floarea soarelui, dar nu

găsesc decât lumânări aprinse-n asfinţit şi vrăbii adunate la vorbă-n

presa de ulei a nopţii.

Îmi bat în poartă supărate de brumă, zorele prinse în forme

cereşti, pe când grăbită, arătura şi-arată colţii negri de adânc

năpădit de gânduri bune.

Aştept truditorul la ceasul dintâi lăsându-l a prinde în calda-i

cătare,urma iubirii verii târzii.

Şi-ţi numeri toamnă iarăşi anii?

161

Aş aduna frunzele în jarul toamnei, dar butucii de ore,

mărşăluiesc spre clepsidra clipei în care, verdele serpentină de apă

în adâncul de stâncă. Caut aprinsul în frunza pădurii dar, scăpat

din necuprinsu-i, curcubeul macină jaruri mocnite în cioburi de

ceaţă.

Ridic gulerul hainei precum cireşul ce-ngălbenit în frunză-i,

doarme cu gândul la vara rotundă. Caut apoi cheile toamnei în

adâncitura gândului, dar nu găsesc decât inimi lăsate pe bănci şi

sărbători regale în pocale de argint.

Vântul pocneşte nuca prinsă în căderea-i astrală de ciocul

ciorii şi aşteaptă precum ultimul gong, să cadă cortina. N-am

astâmpăr şi mătur iremediabilii şi irepetabilii picuri de ploaie prin

concertele serii, doar s-o auzi bisuri de la galerie. Şi nu-mi răspund

decât scaieţii cu învelitorile de brumă, prinşi fără bilet la întâlnirea

cu mine.

Mi-e dor de un dor ce-mi spulberă durerea şi privesc mărul ce

udat de ploi, străluceşte-n palma mea. Să mai stau în rai, ori să-

nfăptuiesc păcatul? Apostolică întrebare şi răspuns pământesc!?!

162 Privesc cocoţatele pere-candelabre din vârful ce răzbate peste

acoperişul unde în pod, stau tolănite la poveşti, nucile adunate între

crăpăturile grinzilor ce-aud pădurea trecută în luminişul iubirii din

vremea împăratului Verde.

Frunzele s-au zbârcit doar la mirosul de cazan şi palme

doritoare de sâmburi, pe când, tălpile vor purta încă urma livezii

până-n zăpezile ce-or acoperi întârziatele şi neruşinatele flori

pornite într-o a doua venire spre toamna uitată-n raftul lumii.

Doar preşul din neadunatele boabe ale brumei, calcă zmeura

din fundul grădinii, uitând pe scaunul înţeleptului, oftatul albinei

venită să-adune lumină atunci când, prinsă în mireasma de nuc,

uitat-a drumul spre reîntoarcerea în căuşul palmei, ce-i adoarme

iubirea în formă de fagure, pe-o aşchie de vânt.

Şi peste toate, se-aude căzând o pară-candelabru, iar verdele

de galben se face nestatornic gând amnarului stins de frunza plecată

spre călcâiul lui Achile.

Oare şi anticii aveau toamne sau numai iubiri?

163 Prinsă în sarango-ul de ceaţă, mândra octombrie aşteaptă să-i

bată în poarta grădinii, nucile căzute din cuibul ciorilor ascunse-n

hornurile de noroc şi s-o-nvăluie în miresme, obositul ciorchine

venit în zori din altarul trecutelor veri.

Zgribulite de gânduri, frunzele încă verzi , zăpăcesc cerul dorit

a fi veşnic albastru, căutând în tic-tacul ceasului uitat într-o haltă pe

vremea acarului Păun, înţelegerea înţeleptului melc ce-adoarme

cuvântul în casa părăsită de cărţi.

Nu mai scârţâie poarta, iar zorelele se plâng de durerea

peretelui ce-nchină streaşina, ploii uitată în nori, zădărnicind

iubirea cârcelului de vie ce-apucase spre clanţa uitată apăsată din

vremea în care, plopii erau cu soţ iar gândurile stăteau la poveşti cu

pietrele uitate pe drum într-un pumn de ceaţă.

Şi peste toate, aud cum cad merele raiului şi păcatele se

rostogolesc în râsul nopţii ascunsului gând, căci fericite sunt cele

care, lăsatu-şi-au vremii, într-o altă venire, aducând acum doar,

iubirea toamnei.

Şi întreba-voi: mai sunt iubiri de venit?

164 Mă lupt filosofic în citate de frunză cu graurii dornici de

seminarii prelungite, atunci când boaba de strugure abundă-n

aforisme, iar pliscul hrăpăreţ, închide ermetic citatul.

N-au şanse de câştig, dar învăţ că via păzită de-un cerber –

paparudă stârneşte piese idilice şi haos în circulaţia stirilor de după

amiază. De aceea, Brumărel e frate de … brumă cu Brumar şi rudă

de toamnă cu Răpciune, răpus de-o ceaţă şi-un frig ce-au încurcat

anotimpurile de cu seară.

Caut apoi un melc uitat pe scara dintâi luni dimineaţa, pe când

azi, vineri, l-aş lua cu mine la târgul de păcate, dar nu-l mai găsesc

căci, cu antene fiind, a prins postul local de locuri de muncă şi- a

fugit la … bloc.

Ce face? Aşteaptă la interfon o muscă ameţită de-un miros de

zacuscă să-şi facă intrarea pe scară ca apoi, casa să şi-o depună la

post- restant, iar trupul, într-o conservă la bucătărie.

De , aşa e toamna, gătesc oamenii, gătesc…

165

Sunt astăzi “ spărgătoare de nuci” şi “ hoaţă de pere”, pe când

stau cu buzunarele grădinii pline de vorbele vecinilor şi bătutul de

telegraf al ţărcii, uitată-n aceeaşi haină-aripă de la … particulele

primordiale.

Privesc para ce abia o pot cuprinde-n palmă cu formele-i de

clepsidră şi mă-ntreb obraznic dacă “ missurile” se fac după pere

sau invers, căci zemoasă şi apetisantă, se lasă, ruşinoasă fiind, a o

dezbraca de coajă cu mişcări tainice din lamă de cuţit şi sunet

siropos de vreo frunză plecată în curtea vecinilor să facă dezvăluiri

la ziar.

O savurez muşcându-i din trup, lăsându-mi ecuaţiile de vise

nerezolvate şi plombele scoase de păcat la iveală. Apoi, binecuvintez

sfioştenia miresmei şi-i fac alteia loc în casa dinainte, desfătându-ne

doar noi într-o vreme când florile se vor lipi de geam iar zăpada îşi

va scrie troienele-n catrenele în cartea de citire.

Dar până atunci, mai dezbrac o pară murmurându-i în şoaptă

dansul nupţial al toamnei şi mai întorc o zi din drum spunându-mi

că e … vară.

Nu e … vară?!?

166 M-aş târgui cu ploaia ce-mi bate-n brăţările de argint în loc de

inimă, dar nu ştiu dacă minunea albastră fi-va acasă, sau pecetea

primului sărut mai ţine pe hrisovul lui “ da” spus printre sughiţuri

de vise, într-o vreme când iarna se făcea inel verde, iar pădurea de

argint, iubirea pătimaşă din iarna rusească.

Acum , calc în bălţile neputinţei şi las loc în urmă de neştiute

vorbe mestecate cu truda vântului şi-mprăştiate apoi la culesul

porumbului, nemaiaşteptând arătura de toamnă precum biciul de

lacrimi pe-un obraz în dizgraţia iubirii.

Dar, deschid umbrela ce-adună necazurile-n spiţe şi mă apăr

de gândul meu plouat de ofuri şi ud de-atâta vorbă de apă de ploaie.

Apoi, îmi fac loc la butonieră c-o crizantemă rătăcită în faţa casei şi-

aştept iar ceasul să mai doarmă o vară pe când eu, neştiută de

nimeni, să sfarm între buze, o zi de octombrie. Ce gust de lume

nebună s-adună-n cuvinte! Ce lume! Da, ce cuvinte!!!

167 E vremea vremurilor în care, boabele prinse din vară,

porumbul se adună-n sori precum versurile-n strofe şi strofele-n

cărţi, eu căutându-le rimele pierdute-n graba mare dintr-o oală ce

făcea în timpul liber sarmale, iar în rest, povestea istoria apei

prinsă-n iubirea lutului pe-o roată ce uita să se mai oprească-n

asfinţitul cuvântului.

Şi totuşi e vremea căpăţânilor de varză tăiate de ghilotina

toamnei, să se-adune-n lacrima murată a butoiului, stând, precum

ursul la hibernare, pe-o frunză şi-o cană cu moare.

Şi iar e vremea de adunat obraznice zarzavaturi ce se vor iar în

cărţile şcolii, în flancuri de morcovi şi coloane de rotunde roşii

făcând bullion pe paste, ca apoi, mărunta fasole să-şi dea în bobi,

gogşarul să mestece iuţeala vorbei, iar sfecla roşie să se prezinte la

primul ei bal.

Când o fi vremea aceea? N-aş şti a spune, doar într-un ceas în

care supărat, nucul va plânge-n frunze, iar straturile pustii s-or

aduna pe tâmplele mele, sigure fiind că şi mâine va fi o zi de …

adunat prin grădini. Ce? Încearcă şi vezi!!

168

Mă-nvăluie ceaţa în dimineţi astrale precum părul Fetei

Morgana în deşertăciunea cuvântului prins în propoziţia vremii.

Nu mă mai regăsesc şi-atunci, încep a-mi căuta punctele

cardinale ale inimii, ştiind că ele-mi arată întotdeauna iubirea şi

ura, viaţa şi moartea. Şi nu ştiu dacă cel ce se-ncumetă pe calea

vieţii accelerează promisiunile acesteia, ştie că, dăruită fiind, ea te

lasă s-o trăieşti precum roua în zilele de vară când, şoşotind cu

soarele, se face… nevăzută.

Şi-mi pătrunde ceaţa pe la mâneci încercând a se cuibări în

crizantema sufletului meu dar, întârziată cum e, se pierde prin

propriul val şi atunci, orbecăind şi caută, şi…

Da, şi caută vise pierdute în ceaţa ce, făceau odată stopul la

trecerea prin viaţă, dar care, nebăgate în seamă de anii ce duşi erau

spre capătul străzii, se prefăceau în iluzii vândute la gard.

Aşa e cu ceaţa, te-nvăluie şi te face pierdut, mărunţindu-şi

trecutele nopţi. Când? Da, nu ţi-am spus că într-o dimineaţă-n ceaţă

m-am pierdut… măgarul?Era ceaţă deasă? Păi?!?

169

Stau şi-aştept ca şi Nătăfleaţă să-mi pice para mălăiaţă între

cuvintele ce se adună în propoziţia despre toamnă, dar, împrăştiată

precum norii, uit să casc gura şi pierd ca găina ce se uita

nedumerită la profilul meu de …curte.

Nu mă bagă-n seamă căci ea, deşteaptă, se cuibăreşte-n

povestea mea cu ouăle de aur şi toarce lână de vise pentru puful din

lumea celor ce se dau cu banul: ori oul ori găina. Dar, până când li

se vor face albastre penele deatâta cer ciugulit de fântână, aştept să

cadă-o pară, precum un măr, iar teama de dulceţuri, să se ascundă-

n borcane.

Nu-ndrăznesc a aprinde stelele de pe cer căci, în nebunia lor,

perele – caldelabre, vor dori săli de bal, uitând de bucătării şi

borcane ceruite cu ceasuri de sobă “ Vesta” şi celofan de “

alimentara”.

În rest se zvoneşte că perele se vor părui spre seară într-o

partidă de “ păr lins şi păr creţ” aşa că, plec, închizându-mi gura şi

aşteptând cuminte o altă toamnă si-un alt tomnatic de Nătăfleaţă

uitat în povestea lui… Mălăiaţă…

170

Mi-am dorit să calc întotdeauna bălţile în picioare, luându-le

apa-n forme şi poveşti de talpă, uitată-n urma de încălţările lumii.

Să fac pleosc şi să simt picurii cum, treziţi din somnul de nor,

să se răţoiască la ciorapul din caierul lunii, prefăcând totul în strop

de sărut uitat în arcul lui Cupidon plecat să-şi ascută săgeţile într-o

inimă albastră.

Şi-apoi, să-ascult sonetul plescăitului în baltă, ştiind că odată

băteam în poartă SOS de stropi şi raze de soare, ţinând între ace,

pagini de tunete cu fulgere de cuvinte fumegânde.

Şi calc mai departe în bălţile sufletului meu, uitând câteodată

să-mi scot bocancii iar ţintele lor mă dor. Şi-atunci, îndoită de

durere, îmi văd în baltă semnul divin şi-ncep a primeni apa şi-a

răsturna infinituri.

Seacă balta şi broaştele-şi caută bârfele-n alte colţuri, precum

Brumărul se brumăreşte, iar Brumarul se iveşte. Îl vezi? Uite-l!

Sigur acum calcă-ntr-o baltă şi … pleosc, vine!

BRUMAR

171

M-ascund sub umbrela de crizanteme şi-aud picuri de

Rapsodii din Ţara lui Topârceanu curgând pe la straşina casei,

îmbulzindu-se să prindă ultima cursă „ fără viză tur- retur”- ţările

calde, apoi, în veşmânt de pădure, colind pământul la apususl

soarelui într-o gutuie, ascultând roţile căruţelor în tulburătoarea

meşă a ştiuleţilor doborâţi de greutatea bobului prins în dulcea

mămăligă.

Prind în infinitul măturat al frunzelor, imagini din Pirinei,

Alpi şi Apuseni, măsuri de Vivaldi şi lumini de Renoir, iar după

Baba, învăţ ariile de brazdă şi lan şi iarăşi aripă de ţarcă, pe când în

parc, pierdut dintr-un vers de Minulescu, tot plouă de trei ori pe

săptămână lângă castanul ce gândeşte case lacustre.

Scot morcovii şi pătrunjeii din grădină şi mă socot armurier al

armatelor ascunse-n puterea pământului, aşteptând ca la un semn

de frunză de nuc, să-mi prin în păr, fluier de vânt alb şi s-ascund în

buzunarele cămăşii ardei răsuciţi în războiul cu cel iute şi gras,

pornind...borcaniada pe rafturi, măsuri , comenzi, gusturi, funii

răsucinte-n ceapă şi usturoi.

Caut printre ploi, guturai, must în căni de pământ, sonete şi

menuete şi găsesc chei de bemoli şi frunze ca să tai merele-n forme

zimţate de Sfântul Mihai, pe când, pe umeraşe, hainele se strâng în

promisiuni de modă şi parfum de tămâioasă, iar gheunoaia dă reţete

compensate, pădurii bolnave de toamnă aurie, freamăt de ceţuri şi

iubiri târzii de înflorite ramuri.

Aştept în aşteptarea gândului ieşit din ceaţa primei iubiri să

ningă încă o dată cu frunze şi apoi, dintr-o diurnă, Zeus să-şi

cumpere care noi şi roţi de-ngheţ şi să se prăvale a luare aminte

peste noi, muritorii nemuririi noastre, la ceas de foc în sobă, fular

de promoroacă şi castane prăjite la stopul din colţul Olimpului.

Şi iar caut şi mai caut rătăcitele boabe de licoare cu iz de

cramă, ziua recoltei şi zeama de varză dar, mă prind în ştiri deşarte

şi contradictorii : Vine? Nu vine? Ne lasă? Nu ne lasă? Ne văd? Ori

nu ne văd? Da, oare?

172 Nu ştiu ce filosofie adoptă pisica mea intelectuală ce-mi aduce

toamna, şoriceii ei ameţiţi de necunoaşterea morţii, de mi le lasă pe

pragul casei. Crede oare c-o fi poarta raiului şi de aici începe visul

cu verdeaţă? Mai ştii?

Atunci, cu siguranţă şi cocoşii din blidele mele de pe pereţi vor

începe a „cucuriga”, iar ceasul din sfori îmi va arăta întotdeauna

ora iubirii mele astrale. Apoi, umbrela de după uşă va linişti ploile

ascunse în nucile puse la uscat, pe când, busuiocul din vază,

binecuvintează botezuri, nunţi şi iartă păcatele nespuse nici chiar la

spovedania drumului ce-adună paşii supuşi dragostei dintâi.

În rest, încă mai plâng în seminţe zorelele de la poartă,

strugurii trăiesc din amintirile ciorchinelor de anul trecut, iar

gardul viu ce reazămă visul nemărturisit al casei, ascunde apeluri

neapelate ale vântului spre burniţa adusă într-o cursă, de ceaţa ce-

ntunecă şi răbufnită a urzicii ce-a murit în vară de ciudă că nimeni

n-a dorit iubirea ei. Păi, vezi?!?

173 Caut printre: ploi, guturai, must în căni de pământ, sonete şi

menuete şi găsesc chei de bemoli şi frunze, ca să tai merele-n forme

zimţate de Sfântul Mihai, pe când pe umeraşe, hainele se strâng în

promisiuni de modă şi parfum de tămâioasă, iar gheunoaia dă reţete

compensate pădurii bolnave de toamnă aurie, freamăt de ceţuri şi

iubiri târzii de înflorite ramuri

Ceaţa se face stăpână pe nopţile albe ale visului meu uitat în

sertarul de sus al şifonierului toamnei, adus acum pe calea strâmtă

lăsată de şoşonii bunicii, din durerile dreptei făcută curbă.

Adun frunze-n palmele greblelor pornite în marşul lor nupţial

spre coşurile ce-adună miresme de mirodenii şi capete de pensule

uitate-n culoare din toamna trecută. N-am timp de poveste căci,

focul bubuie-n sobă, iar grădina reclamă ierburile pierdute pentru o

gură hrăpăreaţă de hârleţ ce mănâncă pământ pe... felie. Ei, vezi?!?

174 Mă găsesc ceasurile neîntoarse ale mersului infinitului, de

vorbă c-o frunză prinsă-n colţul hainei. Stă şi-mi priveşte brăţările

căutând cele ale deşertului şi ale Ţării Sfinte, dar nu găseşte decât

alb de argint aşteptând prima zăpadă. Nu-i ştiu povestea, dar precis

vine din grădina popii unde merele rămase-n măr plâng în sughiţuri

după strugurii culeşi de graurii nostri comuni.

Ruginită de atâtea vorbe spuse după slujba de duminică,

frunza-mi din cot, caută descântece-n noroiul prins pe apocalipticele

urme ale oamenilor de pe Lună. Se uită pe furiş la reverul hainei,

dorindu-şi a ajunge lacrimă de chihlimbar într-o târzie lumină,

ascunsă-n frunzele de porumb lăsate ca semn pe hotarul prins în

bucături de spovedanii.

Totul se prinde apoi în tiparele de fum ale cuvintelor ce iar mi

le-am aruncat peste umăr în ziua în care, hârtia scria poeme iar

tuşul zăpezii părea să încolţească. O desprind din cot, luându-i

măsură de mănuşă şi aşteptând ca în sacul plin de frunze să fie

răzvrătită ca la prima strigare, să stârnească nori.

- Şi unde se duc când se duc, atâtea frunze?

- În Ţara Frunzelor.

- În Ţara Frunzelor?

- Da.

- Mergem?

- ...

175 Se-nghesuie-n gândul meu, bulgării de zăpadă ce se visează cu

nas de morcov şi minte ţinută-n loc de-o cratiţă răposată într-un par

din gardul vecinului. Îmi place s-adun mieluşeii de nea la prima lor

venire în palmele-mi ce-mi miroase a poezie, adunându-i apoi în

tarafuri de stele şi cozi de comete apuse.

Stau cu nasul lipit de geam şi-adulmec gândurile oamenilor

care trec, purtându-şi la vedere păsurile-n pungi şi iubirile între

degete. Mă-npiedic de nespusa durere, dar parcă aud acolo, departe,

un ţipăt răzleţ de pescăruş şi-o fără de sfârşit poveste a nopţilor de

noiembrie.

Inelul de verde face pietre de agat răstrunate-n şiruri de istorii

mesopotaniene, pe când, fânul doarme-n căruţa zeilor de-o zi.

Cerneala miroase a proză, iar podul e plin de nuci, pe când, ţiglele

aşteaptă mângâieri de alb. După o cură de toamnă, umflata poartă

se-nchide precum poarta Cetăţii Sfinte lăsând doar gândul răsleţ să-

i fie încuietoare, azvârlind apoi cheia nesupusă uitării, în catul

gândului din vara trecută.

E bine? Da, oricum totul se va face alb, iar gândul meu

pândeşte lebedele prefăcute-n cuiburi de sidef într-o scoică uitată-n

amintiri. E ...

176 Aplecate stau frunzele la rădăcina tomnaticului gând,

aşteptând ca înfiorata vară să plece, iar ele, să-ntindă poteci de

ceaţă şi ace de brumă, răsturnând mări şi păduri, ceruri şi munţi,

jucând şotron precum boabele de porumb pe drumul de fum al

arăturii proaspete.

Te stropeşte balta cu atestat de culoare scos la iveală de cocorii

ce-şi rânduiesc zborul precum peştii în nesătula iubire a pelicanului,

doborât de valul pornit de la mal spre nufărul galben cocoşat pe

picioroangele ce păşesc pe apa măsluită cu creneluri de grinduri şi

stufăriş.

Doar ţipătul dintâi al frunzei ce-a-ngălbenit întâia oară,

trezeşte cocoaşa dealului adormit de brazde şi ciori ce-şi pecetluiesc

croncănind, durerea prinsă-ntre plopii din malul abrupt.

În rest, paşii eterni caută bălţile înşiruite de-a lungul memoriei

toamnei, căci, a călca pe aceeaşi urmă, lasă nedeşluşite formele din

morile de vânt ascunse-n cărăbuşii de sticlă, precum apa-n iubirea

dintâi.

177 Privesc prin ochiul de geam, vârful bradului ajuns să se certe

cu trecătoarele ploi prinse-n conurile rătăcite şi uitate de vânt,

acolo, sus.

Şi mai încolo, dând perdeaua la o parte ca şi holdele verii

trecute, ajung a vedea degetele pădurii uitate-n coama dealului de

unde, rostogolite vin vorbele frigului aduse pe furiş sub aripile celor

călătoare plecate fără adresă.

Degeaba aştept în staţie aşteptarea aşteptatului vis căci, doar

un croncănit de-un nor morocănos deşteaptă plecatele trenuri din

gările veşnicului val ce nu-şi mai scoate bilet în boaba de nisip

mărunţită la mal.

Ochiul de geam adoarme-n ronţăitul de nuci şi pocnituri de

vreasc, iar eu, precum neatinsul neştiut abis, aştept ca-n umărul de

deal, să prind în cupe, struguri de vin cald şi iz de scorţişoară.

Aştept!!!!

178 Începe a bolborosi vinul precum o soacră scăpată la târg,

amintind de vaietul picioarelor urcate pe scară şi braţele întinse

după boaba obositor de obraznică a soarelui, făcută ciorchină de

plăcere.

Stau şi privesc la frunzele ce-mi calcă, precum vântul, urma

paşilor prin grădină şi nu ştiu dacă mai are rost să rânduiesc visele

boabelor de porumb nefăcute sau să repar c-o poveste, piciorul de

lemn al scaunului, prins în chingi de ploi reci şi dubios de guturale

în partitura alto a toamnei.

Caut în şifonierul ornat în casa dinainte de două gutui

supărător de rumene şi galbene, niscai busuioc făcut pulbere prin

buzunarele ce-au văzut lumea. Şi nu pot decât s-aud ruga de

mulţumire a florii bisericeşti c-am purtat-o-n-vara asta şi la Loudes

şi la Fatima, da că, am lăsat-o de veghe şi în Padova la Sfântul

Anton.

Şi-apoi, închizând uşa precum ultima filă a cărţii încă

nescrisă, aştept să mi se prăjească bostanul în sobă, iar mănuşile să-

şi potrivească degetele pentru ninsoarea ce-o să vină.

Oare vine?...

179

Ştiu că azi, înţelepciunea-mi şopteşte de dimineaţă că Sfântul

Andrei este rugă lăsată la margine de mare şi de aceea, alerg

desculţă în mintea mea, pentru a ierta păcatele neştiinţei mele.

Măsor apoi în cuvinte, teascuri de frunze uitate-n biblioteci de

toamnă şi şterg praful viilor cu rugi întregi de zmeură făcută-n

fundul grădinii pe-un gard de libelule.

Nu ştiu dacă iertate sunt bălţile ploii căzută fără ştire dar,

telefonul sună cocorii ce nu mai răspund la aripa apel a toamnei.

Doar cerul lăsat plumburiu dintr-un vers uitat pe pragul unei case

lacustre, se sprijină pe umerii mei uitaţi în mângâierea ta, de

noaptea trecută.

Şi stelele? Ele se fac artificii precum licuricii-n iarbă într-o

noapte în care-ţi voi spune şoapta primului fulg pierdut în iubirea

cerului cu marea.

M-ai putea crede? Încearcă dar, lasă-ţi mai întâi gândul

hoinar a zăbovi o clipă în ploaie, la poarta lunii şi-adâncului cer.

Încerci?

180 Stau tolănite pe tava sculptată în inima pădurii de tata cu un

cuţit de bucătărie, ca zestre a mamei, aşteptând siesta zilei de

toamnă, două gutui obosite de-atâta... şedere.

Prinsă frunza-pălărie în puful de gutuie, lumea se roteşte după

busola ceţii de dimineaţă agăţată pe mal, de-o apă gurmandă şi

uitucă.

M-apropiu de moţăitele gutui şi simt mireasma zilelor de vară

ascunsă-n căsuţa sâmburilor ce azi, mâine, se vor preface-n peltea

pentru regretele de îngheţată uitate-n gâtul copiilor ce scot la

comandă limba la doctor.

Nu le desfac somnul de frumuseţe că nu ştiu alt cântec de

leagăn decât cel al frunzelor plecate-n staţiuni de vise unde, pe

cărări, zilele trec leneşe aşteptând rafala vântului să le promoveze-n

noapte.

Ce face? S-a schimbat ceasul? Da, orele mai ştiu când să se

culce şi oare n-o fi încurcat drumul spre ziuă? Ce zici, te ştii?!?

181 Îmi bate-n geam cu aripa-i bună de-o galerie de artă, o ţarcă

pusă pe-o poveste c-o piersică de vie şi-o ciorchină emoţionată, gata,

gata să se-mprăştie într-o palmă de iarbă, uitată ... verde.

Mă uit la ecuaţia frumuseţii sale şi nu ştiu dacă găinile o să-i

dea ouăle sau cocoşul o s-o oţărească cu cântecul lui, dar, sunt

sigură că veştile au ajuns deja la poarta-mi, încercând clanţa

înţepenită iar de-o poveste a zorelelor tupeiste, c-un cârcel lemnos al

viei.

Şi-aş vrea ca ţarca să-mi mestece vorbele verii uitate-n mări şi

putate pe uscat în încălţările de nori a zeilor, măsurând astfel

stropul de iubire uitat în pocalul cucutei ce-şi străpezea sufletul c-o

frunză de mătrăgună, atunci când, nucul grădinii era poştaş şi

stinge şi aprinde lumina grădinii.

Când? Păi, pe timpul poveştii ţărcii ce-şi făcuse obiceiul a-mi

lăsa vorbele pe pragul buzelor. Păi, vezi?!?

182 Ascunsă-n urma pasului meu, ploaia-şi lasă la vedere

amintirile acoperite de-o frunză de păr, uitată-n punctul ce adormea

o proporţie despre toamnă, prinsă-ntr-o inimă lăsată pe banca

parcului, de-un bribeag îndrăgostit de-o nimfă în ultima clasă la ...

tren.

Şi cum subiectul n-avea umbrelă, au început stropii să prindă

ritmul clănţănitului de dinţi şi călcatul în băltoace aşa încet,

predicatul a plecat în altă propoziţie unde, se culegea via iar ţarca

bătea trâmbiţa în fa diez la două ciori şi o bufniţă timidă.

Supărată, ploaia şi-a retras ambasada de picuri şi-a plecat în

ţările calde să facă plajă pe-o boabă de nisip, lăsând moştenire

vremea, îngheţatelor cuvenite de pe pagina plânsului de nor.

În rest, caut să-mi cumpăr un vocabular gata scris cu ploi

mărunte şi vijelii de frunze ca apoi, când a cerne Zeus prin sita

cerului, puzderia de fluturi, să prind vreo doi, trei şi să-mi fac

brăţări de-argint şi cercei de nea, pe-o frunză încremenită pe

creanga plecată pe neanunţate în concediu. Unde? Unde n-o găseşte

nimeni şi... da, de ce oare?

183 Stă ascuns între uşi, frigul, aşteptând smechereşte s-o

zbuchească sub soba din bucătărie atunci când, vremea amiezii va

deschide drumul casei, iar nucile vor fi adormite.

Agăţat între două iubiri nemărturisite cu clama pe sfoara

vieţii, frigul joacă piese-ntr-un act scrise pe-o prună acrită şi făcută

paharnic la nunţile din vara care vine - n caleaşca melcului de-o zi.

Şoşonii-l strâng, haina-i atârnă iar fularul de brumă pierdut

printre straturile grădinii, se destramă-n rapsodii şi sonete pe când,

pofta-i pusă-n cui a gândului răzleţ ce citeşte printre rânduri, căci

postul aduce înţelepciune.

Şi-ar lua şi-o pereche de mănuşi de ger, dar, nu ştie câte degete

i-au mai rămas din iarna trecută, aşa că, suflă-n pumni şi aţâţă

focuri în inimi, lăsând speranţe-n prag şi bonusuri în cutia poştală.

Şi totuşi, ajuns sub sobă, frigul croşetează ploi şi brodează

geruri iar când lampa amintirilor se stinge, se ghemuieşte-n colţ

aşteptând ceasuri de vise şi pace. Aşa-mi trebuie, c-acum nu mai pot

ţine pisica sub sobă că doar n-o sta cu doua vise pierdute! Păi, nu

?!?

184 Îmi fac încălzirea la „ cu datul cu mătura şi făcut troiene” că,

azi, mâine m-oi trezi cu mătuşa cerându-şi porţia de alb şi ger. Iubiri

de-o vară la dreapta, trecute peste drum , iubiri de-o toamnă, în pod

cu nucile-n păstrare, iar cele de la o cană cu vin cald, mai aproape

ca să nu pierd şirul măsuratelor clepsidre pierdute-n amintiri.

Aştept ca-ntr-o dimineaţă să mă trezesc pe dungă de drum alb,

măsurat cu rigla tăcerii, învăţată s-adune risipiri în forme de-argint.

Şi-ncet, să pornesc vitejeşte prin noianul troienit de gând, să-

mi fac drum de iluzii, ca apoi, cu vreascurile tăcute, să fac capcane

pentru ochii uitaţi să se vadă.

Să nu-mi pese că mătur gene de nea, chiar dacă visul unei

nopţi de vară-mi roade ca şi statornicii carii, mobila gândului meu

într-o vreme a începutului de decembrie. Ce fac până atunci? Ascult

vânt şi bat ger, aşteptând toaca să scârţâie-n poarta tăcerii, chiar

dacă... te-apropii, decembre!

INDREA

185 Mă desprind de aripa curcubeului şi pornesc spre „ Ţara

gândului „ uitat în staţia de metro a zăpezii încă necernute. Caut

biletul compostat de pliscul condurului în ritm de şerpuitoare cărări

de munte şi-aştept ca Sfântul Nicolae să-mi uite în bocancii ţitaţi,

amintiri de albe bugete locale neautorizate, programate de tocat

deşteptăciunea românului în ceasul al doisprezecelea, câştiguri la

loto, reţete compensate, tone de zăpadă, praf de iubire, ofuri cu

sacul şi-n nuieluţă pentru cei uitaţi să se-ntoarcă.

Te uită cu ninge-n decembre, cu clipe de taină, vin cald ce te-

mbie la dor şi păcat, iar geamul cu florile-n gheţuri uitate, adoarme

ştiut de pietre, povestea din drumul zăpezii-n neant.

Şi-ascult vântul ce-aduce la uşă nămeţi de cuvinte şi răstorn pe

dunele albe, cămile de sănii ascunse-n căzătoare stele, iar povara

speranţei de dor , mă leagă de tine.

Mătur etrna prăvălire de infinituri şi-aduc în nămeţi, tristeţi

din an şi nasturi uitaţi în stocuri de ierni fierbinţi. Mi-e dor de-o

iarnă rusească şi-o babă plecată-n alaide tătari, de mirosul colacului

pus după uşă şi colidatul ce trece ca postul, avan.

Mi se topeşte sufletu-n palmă şi albe ramuri de melin prinse în

brăţările-mi de-argint, odihnesc după drumuri scrise-n pergamente

de jurnale.

Mai port în mine schije de dor ca şi funza ce stinge-n plânsul

aramei, iar vinul ascuns încă-n boabele de la porţi, macină-n bătăi

de pendule armate de ore.

Naftalina-i regină-n dulapul cu rochii de seară, şampania

sparge bule-n pahar, cucul se bâlbâie-n pendula de lemn, focul

trosneşte-n jăratice vorbe, iar eu, stau şi-ascult la bădia Ion şi bădia

Mihai, clipe de-amintiri şi Luceferi.

Te uită cum ninge-n decembre şi spune-mi să m-ascund în

flori de cireş să mă uit chiar pe mine în cajul din palmă, căci totul se

poate când, iată că vine în ceaşca-ţi de ceai, aducând mirodenii,

eterna iarnă cu dor de poveşti.

... şi-mi trăiesc fericirea numărându-mi infinitele clipe de dor

când, geamul aburind de colinde, prinde în rama de gheaţă, fluturi

de alb în căleşti... uite cum ninge...

186

Te uită cum ninge-n decembre, cu clipe de taină, dor şi păcat,

iar geamul ce floarea de gheaţă îşi face, adoarme în albul seminţei

de jad. Şi–ascult apoi vântul ce-aduce la uşă, nămeţi de cuvinte,

răsturnând pe dunele albe, cămile de sănii ascunse-n căzătoare

stele, ce poartă povara speranţei de dor în ani.

Mătur eterna prăvălire de infinituri şi-adun în nămeţi, tristeţi

din an şi nasturi uitaţi în stocuri de ierni fericite pe lacul din mal.

Mi-e dor de o iarnă rusească şi-o babă plecată-n alai de tătari,

de mirosul colacului pud după uşă şi colindatul ce trece ca postul,

avan.

Mi-e dor, dor, dor...

187 Mi se topeşte sufletu-n palmă şi albe ramuri de melin în

brăţările-mi de argint, odihnesc după drumuri scrise-n cărări de

şine de cale întoarsă a trenului uitat înzăpezit în iubirea de anul

abia plecat.

Mai port în mine schije de dor şi-armate de ore când, în

picioare de crengi, drumul mestecă poveşti, iar în căni de lut ,

iubirea încălzeşte vinul ca şi ambra, cu sclipiri de pelin.

Din pulberi de ani, zăpezile-nfloresc pe câmp, întârziate la

concert, ciorile croncănesc amintind de visul unei nopţi de iarnă pe

când, trec fluturi de alb în căleşti de clepsidră, iar ceasul arătând

eterne erori de alb pe alb.

Te uită cum ninge-n decembre şi spune-mi să m- ascund în

flori de cireş şi să mă uit chiar pe mine în cajul din palmă, căci totul

se poate când, iată că vine în ceaşca-ţi de ceai, aducând mirodenii şi

ierni de poveşti, numai şi numai, EA.

Te uită cum ninge afară...

188 Privesc urma paşilor mei ce-atârnă-n şireturi, spranţa ce mă

leagă de tine. Mă poartă pe drumul cuprins de tipare de fum, ce-

aduce-n iluzii de timp, visul tăcutului val, oprit de nepătrunsul mal

de gând.

Simt că se-adună zilele-n turme de idei şi cuvinte, sfârşind

între strâmtele pagini ce cuprind nefirescul, firesc , ca apoi, să

pornească-n cărămizi de pădure, spre uitatul drum al înţeleptului

etern.

Aşa ajung s-adorm şi visul prin cuvinte, călcând pe urma

paşilor de nea, uitaţi de dimineţi cu jarul ce mocneşte-n fluturi, pe

marginea de munte ce-adulmecă a alb.

Aştept o herghelie de albi mesteceni să coboare in tainica

pădure a iernii prinsă-n teasc, ca apoi, să-nvrednicesc căutatura-ţi

tandră, cu lacrimi de aşteptare în staţie, de-un an. Mă uit la apa din

căldare şi mă cuprind de chingi de dor, şi-aştept bolborosind o rugă,

ca din izvor pornind o clipă, să se prefacă-n scaune de nori.

Mă prinde albul, dalb de nea şi mă prăvale-n aşchii de cuvinte

ce irosesc în lumi, poeme scrise-n truda pământului de peste ani.

Şi câtă trudă pusa-m Doamne-n ele!

189 Mi-aştept din nou colidătorii cu mere şi cu nuci, precum eterna

Penelopă pe neuitatul ei Ulise, care, găsind iar Itaca, aşteaptă la

capăt de drum, troici de melini şi lumânări aprinse.

Îmi bate-n geam, gerul rămas în amintirile-mi afară, cerşind

colaci de rouă şi boace de smarald pe când , ascunse după sobă, stau

trei poveşti din an în an.

Miroase-n casă a busuioc şi brad, căci gândul nepătruns al

pietrei, se prinde azi de acele muiate-n primăveri de jar, pe când

betelele din nouri, aştern scrisori de vânt la poale de buştean.

E-atâta linişte încât, pocensc şi pietrele-n tăcere, iar clopotul

ce-atârnă-n timp de frânghii de nuiele, se plânge singur porţii-

nzăpezite că a rămas doar el şi clopotarul, la sfat de-un pas. Şi-apoi,

aud din nou colindătorii şi totul se adună-n căni cu vin ce lasă

urmele lor de sănii, pe dealul făcut vale de-atâta dor de alb de dalb.

Veni-vor şi păstorii cu darurile sfinte ce aşezaţi la masa din

casa dinainte, se vor uita la mine şi înţelept vor spune:

Tu eşti Tu, eşti iarăşi Tu!

190 E cald, e linişte şi pace-n pădurea gândurilor mele căci, uite,

pe jumătatea dreaptă a mesei, se-aud frânturi de nuci şi de ciocan,

că doar aşa, se vor prăji pe note în cuptor, tot ce putea un „

spărgător de nuci” să cânte-n fa diez pe prag, o arie de neuitat pe-un

fag.

Aşa că, prăjite la flacăra de jar, cu gândul leneş la un vin cald,

şi-o floare îngheţată pe un geam, stau şi le-aştept cu ochii-n

bocanci, pe Nicolae făcut sfânt de peste an, s-apară chiar şi pe-un

cal alb.

Şi iată că, primesc ca dar, o mână bună de zăpadă, o viorea

grabită să-nflorească iară, şi-o cupă de cleştar plină cu nesfârşite

valuri sparte-n vară, pe-o buză de pahar.

Ce fac în schimb? Îmi plimb şoşonii prin casă ca semn de

trecere prin an, c-apoi să-mi amintesc de tine, zdrobind în degete un

vis ilar. Şi poate că-ntr-o vreme o să şi ningă, întâi cu noi apoi cu

nea, căci uite şi tâmplele se fac poveste şi moşul ce venea o dată-n

an.

Asteptaţi? Da, curăţate sunt gândurile şi-ncălţările ce se-

ndoiesc de-atâta dor şi-alean, mă-ntreabă abia şoptit un leat de moş,

mai tânăr cu un ...an.

191 Mi-a lăsat Moş Nicolae cana cu vin cald făcut cu mirodenii şi

scorţişoară, pe poliţa cuvintelor ce-aşteaptă deşertare in

bolboroseala scrisului cea urma să vină, îndemnându-mă la

semănat vorbe.

Da până atunci, strâng zăpadă ascunsă de-o obrăznicătură de

margaretă ce întârziată la coroniţa premiantului din vară, îşi face

acolo loc cu coatele de frunze spre supărata frunză de vie uitată şi

ea de vânt de post restaurantul de pe scară. Închid iar apa ce şiroise

o vară întreagă între firele de iarbă prinse într-o clamă de viorele ca

apoi, să-mi număr nucii pregătiţi pentru primăvara ce-o să vină,

zărită deja de aripile ciorilor ce-aşteaptă a-i croncăni pe prag.

Mi-am pregătit şi gândul pentru zăpadă ştiind a face cărare şi

drum din neastâmpăratele ploi prinse la munte de marfarul întârziat

al toamnei. Noroc cu mănuşile de ceaţă crestate de pădurea făcută

mătuşă înţeleaptă pe când, îşi număra potecile şi-şi pieptăna părul

de frunze în poala muntelui uitat să plece la Olimp.

Ce fac? Aştep ascensorul de gheaţă să-şi schimbe patinele ca

apoi, pinşi de gerul înfofolit în neaua venită pe nepregătite, să facem

repetiţii la viscol şi îngheţ în opus mi bemol la buhai şi solo voce de

colind. Se-aude bine, nu!!!

192 Am aşezat şcoala pe sanie si i-am dat drumul cu avânt pe

derdeluşul vacanţei, uitând a-i spune de serpentinele şi hopurile cu

sughiţuri prinse în regretele ochilor ce nu se vor vedea decât după

Anul Nou.

Apoi, am făcut lista cu globurile năzdrăvane făcute din turtă

dulce şi inimi îndrăgostite, ca prinse-n Pomul de Crăciun, s-aducă-

speranţă în casa dinainte, precum Cenuşăreasa ce culegea odată

liniştea din cenuşă ca să-şi găsească prinţul pentru balul nopţii de

vis. Apoi, darurile ce se vor rândui sub Pom, sta-vor mărturia

plecatului gând la Împărăţia Dragostei de Oameni, neuitând a şopti

Soartei, neputinţa de a găsi Drumul spre Lumina sufletului nostru

pângărit de-atâtea ispite.

Şi după toate acestea, aştept colindătorii cu nuci şi mere,

prefăcând pentru o clipă totul în bucuria sărbătorilor, uitând

răutatea gândului ascuns.

Deschideţi ferestrele să ne primim sufletele şi să-ascultăm

colindătorii!

Primeşte-ne Doamne aşa cum suntem, luminându-ne cu

Înţelepciunea TA!

193 Se face iar cald în casa unde, mama m-aşteaptă cu mireasmă

de-nţelepciune, iar gândurile-mi troenesc ca lemnele măcinate de

poveşti la gura sobei. Stau la geam şi privesc vorbirea mută a

gardului cu piatră rece ce-şi găseşte adăpost între crengi uscate.

Pare că în sfârşit, după oboseala verii şi căratul în spate a căruţelor

toamei, poate aştepta hermina ce-o va învălui în regeasca-i mantie.

Număr iar plecăciunile măturii în faţa bocancilor mei, ştiind

că fulgii complotează a joacă din care, îmbujorată, voi prinde în

căuşul iernii, o cană cu vin cald şi cozonac drămuit în miez de nucă

şi boabe de mac.

Caut pe acoperişul casei hornul, dar, aplecat spre povestea

unei ciori, acesta tuşeşte a fum şi bolboroseşte în căldură, ştirea că

Moş Crăciun se-apropie şi face pârtie de daruri spre bradul veşnic

pus pe şotii şi belele, aşezat nu ştiu cât de cuminte la ... colţ.

Ei, vezi! De-asta tăvile mai aşteaptă cocăturile să le alinte, iar

vinul nu mai vorbeşte singur de mult, dorindu-şi locul dintâi la

masă, dăruind cristalinului, noaptea romantică ce-o să vină. Ce ţi-e

şi cu iarna asta! Te-ndeamnă la tandreţe şi iubire. Recunoşti? Da!

Atunci e ... bine!

194 Ninge, ninge şi iar ninge şi-aş vrea să ningă cât o pagină de-

abecedar ca ea, ştiută uliţă din poezie, s-apară iar şi iar.

Mi-acopăr iar cu dalb de alb, brazda întoarsă din grădină unde

nici zmeura ce făcea şi scaune de har, nu mai cuvântă decât în

boabe îngheţate de rubine şi smarald. Şi nu mai caut nici ţarca cea

plecată cu poşta pe hotar căci ştiu, cu-nţelepciunea urmei uitată în

nisipul unui mal, că vor trosni azi, mâine ca şubrede iubiri,

cuvintele rostite-n graba iernii, la un pahar de vin.

Aş vrea s-acopăr iar curbura nespusului cuvânt, dar uit c-o

babă iarnă, m-aşteaptă-n şiruri de cântări de vânt. Şi-apoi, încep a

căuta la globurile ca şiruri de betele căci, uite, precum ele şi cocorii,

plecat-au după semn de-o toamnă lungă, acolo unde, pe clopoţei de

verde, pădurea cântă-n flori de chihlimbar.

E totu-n visul unei nopţi ce adormită-n vară, se prefăcu în alb

şi-ncremeni pe-o sanie de-o boabă de muştar.

Ce fac acum? Învăţ colizi şi cern faină-n saci de nea căci, uite,

iar afară, răstoarnă baba iarnă, carul cu vreme rea.

195 Mă ceartă mănuşile ude de-atâta îngheţ încât, se simt

împărătese pe-o funză de santal. Mi-ar povesti şi poveşti de ierni în

care pe tălpi de munte, se prăvaleau în vale, bucăţi de doruri prinse-

n cascade de tipar.

Şi-apoi, ca palmele cuprinse de amintiri de-un an, ar prinde

nasturi pe bulgări de calvar ce se topeau în cingători de streşini şi

ţurţuri despărţiţi de van.

Şi-ar prinde formă omul meu de nea , cu ochi de cer şi pipă a

păcii ca lulea, spunând poveşti la gura sobii ce înnoptase într-o

vară, pe buturuga unui ram. Şi-ar arde amintirile făcând pe semne

maldăre de jar, din virgule şi puncte uitate-n buturugi precum

cântatul la fluier şi la nai.

Dar uite, moleşite de căldură, mănuşile adorm în forma oului

primordial ca iar, când gerul le va prinde cu sania pe derdeluşul

cutiilor de ceai, să le prefacă-n pulbere de nea, încremenite-n praful

alb al almanahului cu poze înălbite de-acum un an.

Cum e? Te recunoşti în poze sau uite, mănuşile îmi fac un

semn, să tac!?!

196 Se mai adună un an într-un căuş al palmelor ce-au obosit de-

atâta mângâiere şi alint. Miroase-a brad şi-a lumânări aprinse, iar

pe la geamuri s-aud colindători. Ce bine Doamne, se mai primenesc

şi norii, iar stelele se vor în corul colacilor ce-adorm încă în

fereamătul şi neştiutul sâmbure şi-a miezului de nucă.

Mi-am rânduit şi merele pe rafturi, precum făceau strămoşii

cu tăbliţele ce-nghesuiau în ele, poveşti, dureri şi răzmeriţe. Îmi plac

să fie roşii ca macii din rubine şi galbene ca sorii ascunşi în lan de

grâu, în „ Oda bucuriei” să le tot dărui copiilor la rând, pe mal de

mal.

Şi astfel peste toate, Crăuciun şi Crăciuniţa să-mi lase-n prag,

calupuri de iubire şi coşuri pline de sănătate, bucurie, har şi vorbe

de alean. Iar, dacă vor să şi închine un pahar, îi las să intre-n casa

dinainte ca în mireasma de struguri să îmi strecoare-n palmă,

bănuţul de-argint ce peste un an, se va preface-n strop de bunătate

şi jar de chihlimbar.

Mă-nchin cu sănătate şi vreau ca peste ani, să tot citeşti

minute încremenite în tipar de-nţelepciune şi vorbe ce prefăcute-n

flori de gheaţă, s-aprind şi luminează la tine-n geam, spunându-şi :

„ La mulţi ani!”

197

Mătur troienele albe de neaua depusă pe gândurile şi visele

mele, ştiind că şi valul precum drumul, e nesfârşit, iar în căsuţa din

sufletul meu s-au răsturnat infinituri ca zvonul cu meteoritul pornit

spre necunoaşterea umbrei pasului meu.

Adun minutele-mi în căluşul palmelor dăruindu-le celor ce-au

zăbovit o clipă de zâmbet asupra semnelor de suflet ca apoi, cu

îngăduinţă, să adopostească-n cămăruţa inimii, mireasma de

busuioc şi sporovăiala zorelelor de la poartă, stăpânindu-mi bătăile

inimii.

Nu pot decât s-aştern pe pragul acelui cititor anonim, scrisul

gândului meu,00 făcut pulbere de stele într-o cupă îndestulată de

sănătate, bine, iubire şi smerenie.

La mulţi ani cititorule cu mulţumirea că, o clipă am stat pe

aceeaşi bancă a minunii cuvântului, aşteptând un nou... minut.

Binecuvântat fii întru mulţi ani, cititorule!

198 Dragă cititorule!

Ce cuminte sunt că nu ţi-am cheltuit o oră într-un an citind „

Un minut pe săptămână” Îţi mulţumesc c-ai avut răbdare să te

strecori prin gardul cuvintelor mele, ca să înţelegi şi să te bucuri de

taina de nepătruns a minţii neînţeleasă întotdeauna.

Mi-au mai rămas şapte, opt minute dintr-o oră, pe care ţi le

deşert la uşa cumintei tale case, dorindu-ţi numai bine, linişte şi

pace. Şi ţi-aş mai spune că , tona de cuvinte, aşteaptă-n gara

gândului curat, garată la obiectele găsite pe drumul ce aduce din

neant şi a ta vrere de-a le ştii pe ele.

Şi fi-va bucurie de ţi-a plăcut ce-am scris, având cu

plecăciune, al meu condei ce sigur prinde-a spune:

„Creştine să fii bun”

şi

„La mulţi ani!”

199

De mult nu mi-am mai pierdut iubire-ntr-o poezie, aşa că acum,

când versul mătură trecătoarea strofei, caut rimă cu mimă şi alb de

dalb căci…

N-aş putea să-ţi spun cât o să adun ca să dea gust pe-o gură de

must, poezia mea pentru a fi a ta, dar şi iar, mă voi sili şi silabisi, să

scriu pe loc, chiar fără toc, în patru timpi, un anotimp.

Deci, ca la meci, în ochii tăi îi văde pe-ai mei, în palma ta stă palma

mea, iar tic- tac ca şi un ac, coase încet, pe internet, pe-un fir întins

şi-apoi prelins, ceasuri de nori, ofuri cu dor şi tot la fel, doar pentru

el, chiar dacă şi parcă, eram într-o barcă, pe-un strop de dop, şi-o

apă la… sticlă, n-am zis… adică?

Şi-n strofa ce vine, te iau cu mine, să vezi şi să crezi că am şi o casă,

unde pe masă, stau patru mere şi pere, făcute vecine, doar pentru

tine.

Ei, vezi! Şi-acum la final, ţi-oi spune banal, că pierdută-n iubire,

am tras fără ştire, lozul cu care, voi face mişcare şi vers cu mers,

când ţi-oi scrie, o altă poezie, te-oi urma şi m-oi semna, a… TA…

mai vrei ceva?

200 Şi n-aş putea să-nchei, chiar dacă în precedenta vorbeam de un

final, fără să-ţi las la capăt de banal, poeme într-un vers făcute cale de mers spre-o cană cu vin, căci sunt de alint şi-un verde de brad iar cuvintele ard:

Frunză, inimă cu riduri. * Iarnă, floare de mălin. * Toamnă, plânsul unui măr. * Cană de dor, lacrima florii. * Dimineaţa coboară râsul în cerc. * Lacrima trezeşte nopţile din noi. * Adoarme visul, durerea unei curbe.

* Lasă-ţi albastrul între pietrele apei. * Răsare colţul ploii pe ruginite flori. * Liniştea nopţii răstoarnă pădurea. * Cos gândul cu aţa nebuniei. * Vara doarme pământu-n cireşe. * Colind plopii şi-aud orologii de ceaţă. * Clipa-mi picură rouă de vorbe. * Umbra zăpezii sfârşeşte într-o stea. * Scrinul furtunii mi-aprinde cuvântul. * Rugăciunea adună frunze-n utrenii. * Iau dunele, forma prăvălitelor ore. * Prind în caj, scoici cu poveşti încă ude. * Dorm dunele în liniştea cămilei. * În noapte, şişa aprinde deşertul. * Ungherele trupului meu, tăinuiesc nisipul. * Pe vârful de nisip "rose de sabie". * Împotmolit în deşert. Carul Mare adoarme. * Aud bolboroseala prafului ce-nvăluie lumina. * Ruine romane îmbracă strâmbele umeraşe ale lumii.

* Mă doare gândul, dar mă vindecă clipa. * Într-o zi aruncată peste umăr, mi-am uitat numele. * Liniştea ta, mi-aduce nelinişti. * Plânsul florii topeşte salcâmii din noi. * Se desfac pietrele în amintiri tăcute. * Tuşul zăpezii prinde floare de cireş apusă. * Năpădit de ierburi, drumul mocneşte în poeme. * Răpuşi de lumină, pomii odihnesc. * E putred de verde gândul ascuns al toamnei. * Singuratecul tei aşteaptă rondul de noapte. * În mori de arici zac vânturi prăbuşite. * Adun cărăbuşi în cioburi de lacrimi.

* În petale de mac, soarele apune. * Şi cu-acest dar, spus în cuvintele cu har, las zeii să se plimbe

desculţi prin iarba cerului de nea, aşteptând o clipă iar să ningă cu rouă şi cu vorbe de mărgăritar.

Şi uite-aşa, va face ceasul vieţii în loc de cuci şi tobe, minute de cleştar şi... vorbe.

Păi vezi, de ce se-ntoarce ceasul spre sufletu-mi din palmă, dorindu-şi nemurirea în vorba ce-o spuneam?

Oare să-nchei sau să mai las loc, da te uită cum ninge afară şi...

CUPRINS

GERAR (Ianuarie) ................................................................. 7

FĂURAR (Februarie) .......................................................... 33

MĂRŢIŞOR (Martie) ........................................................... 65

PRIER (Aprilie) .................................................................... 94

FLORAR (Mai) .................................................................. 119

CIREŞAR (Iunie) ............................................................... 149

CUPTOR (Iulie) .................................................................. 173

GUSTAR (August) ............................................................. 195

RĂPCIUNE (Septembrie) .................................................. 226

BRUMĂREL (Octombrie) ................................................. 251

BRUMAR (Noiembrie) ...................................................... 277

INDREA (Decembrie) ........................................................ 298