+ All Categories
Home > Documents > Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Date post: 27-Oct-2015
Category:
Upload: ursu-gheorghe
View: 65 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
22
PARTICULARITĂŢILE SPIRITUALITĂŢII FILOSOFICE 1.1 Ce este filosofia. Încercări de definire a filosofiei 1.2 Obiectul şi problematica filosofiei 1.3 Specificul filosofiei. Filosofia şi simţul comun. Trăsăturile principale ale filosofiei 1.4 Modalităţi de filosofare. Conştiinţa filosofică 1.5 Raportarea filosofiei la alte domenii ale vieţii spirituale (ştiinţă, religie, artă)
Transcript
Page 1: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

PARTICULARITĂŢILE SPIRITUALITĂŢII FILOSOFICE

1.1 Ce este filosofia. Încercări de definire a filosofiei

1.2 Obiectul şi problematica filosofiei 1.3 Specificul filosofiei. Filosofia şi simţul comun.

Trăsăturile principale ale filosofiei 1.4 Modalităţi de filosofare. Conştiinţa filosofică 1.5 Raportarea filosofiei la alte domenii

ale vieţii spirituale (ştiinţă, religie, artă)

Page 2: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

1 PARTICULARITĂŢILE SPIRITUALITĂŢII FILOSOFICE

1.1 Ce este filosofia. Încercări de definire a filosofiei Apărută din nevoia de teoretizare a diverselor răspunsuri la

marile probleme ale existenţei în general şi ale existenţei umane în special, filosofia s-a conturat ca mod distinct de gândire şi ca domeniu specializat al culturii, delimitându-se de alte tipuri de „reconstrucţie∗” a lumii (mistic, religios, artistic, ştiinţific), acum aproximativ 3000 de ani, în sec. X-IX î.e.n. în China şi India şi în sec. VII-VI î.e.n. în Grecia.

Cuvântul „filosofie” provine de la doi termeni din limba greacă∗∗, philia – iubire, căutare, urmărire – şi sophia – înţelepciune, cunoaştere, arta de a trăi, de a te comporta rezonabil, de a suporta cu seninătate încercările, referindu-se iniţial la înclinaţia omului către căutarea, dobândirea şi respectarea înţelepciunii. Cu timpul aceste sensuri au rămas doar „condiţii ale filosofiei”, insuficiente pentru definirea conceptului. După Heraclit din Efes (?540-?475 î.e.n.) numai cel numit – philosophos – trebuia

∗ Eforturile omului de a se defini pe sine ca fiinţă aparte a mediului în care

trăieşte, integrându-se armonios în acesta sau detaşându-se de el, ca şi eforturile de a cunoaşte mediul înconjurător, s-au concretizat de-a lungul timpului în forme variate de „reconstrucţie” a lumii, cu ajutorul raţionalităţii şi sensibilităţii sale.

∗∗ Anton Dumitriu explică în Philia sophias (Eseuri, Editura Eminescu 1986, pag. 378-386) că pentru vechii greci „philia sophias” însemna „tensiunea spre cunoaşterea existenţei”. Ea a început prin mirarea în faţa existentului şi chiar a existenţei fizice a subiectului care se întreabă: de ce există tot ce există aşa cum există? Cu timpul „tensiunea” s-a orientat către o speculaţie abstractă asupra problemelor ridicate de mirare, păstrând totuşi ca ideal, rezolvarea concretă a „celei mai mari mirări” – problema omului şi a existenţei lui, deci descoperirea esenţei umane.

Page 3: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

să surprindă esenţa lumii care nu putea fi gândită sau numită de un matematician, geograf, poet etc. Acest „philosophos” avea capacitatea să dezvăluie şi să conceptualizeze ceea ce întemeiază în mod universal∗.

Capacitatea omului de a gândi filosofic, sau altfel spus modul filosofic al gândirii este, după vechii greci, miracolul constatării că existenţa omului aparţine Fiinţei universale (esenţei universului), miracol care rezultă din experienţa trăită de om şi care declanşează varietatea actelor filosofice. Filosofia este în acelaşi timp un mod de viaţă şi un anumit gen de cunoaştere, o mântuire şi o ştiinţă∗∗.

De la tema existenţei ca existenţă (Aristotel) la „explicarea fiinţei întru fiinţă” (C. Noica) demersul filosofic a fost rezultatul efortului progresiv al spiritului uman de a se cunoaşte pe sine printr-o raportare mai amplă sau mai restrânsă la exterioritate, la lume în ansamblul ei∗∗∗. ∗ Heraclit sintetiza în felul următor distincţia dintre condiţiile filosofiei şi

filosofia ca atare: „cei iubitori de înţelepciune trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri; mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai minte; înţelepciunea înseamnă să te conformezi adevărului dând ascultare naturii lucrurilor (physis); înţelepciunea este un singur lucru: să ai capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate lucrurile prin mijlocirea tuturor lucrurilor; naturii lucrurilor îi place să rămână ascunsă. Aşadar, iubitorul de înţelepciune care are şi capacitatea de a identifica natura tainică a lucrurilor, comună tuturor, dar care nu poate fi numită, gândită de un poet, un geograf, un astronom etc., ci, numai de un filosof, dezvăluie şi conceptualizează ceea ce întemeiază în mod universal (vezi: I. Banu, Heraclit din Efes, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963).

∗∗ Vezi André Vergez, Denis Huisman, Curs de filozofie, Editura Humanitas, 1995, pag. 8.

∗∗∗ Immanuel Kant (1724-1804) considera filosofia ca fiind „cunoaşterea raţională prin concepte pure, teoria supoziţiilor, a condiţiilor cunoaşterii, a acţiunii şi în acelaşi timp sistemul cunoaşterii filosofice”. În acest context el afirmă că „există o filosofie pură, care ar însemna cunoaşterea prin raţiune pură, o filozofie empirică, ce ar cuprinde cunoaşterea raţională prin principii empirice, o filozofie a naturii, ca teorie a tot ce există şi o filozofie a moravurilor, în calitate de teorie a tot ce trebuie să fie”. În concluzie,

Page 4: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Dobândirea în ceea ce priveşte termenul filosofie, a unei semnificaţii precise ca rod al multiplelor teoretizări aparţinând celor aproape 3000 de ani de gândire filosofică este relevată de înţelegerea cvasiunanim acceptată a faptului că filosofia ni se prezintă sub următoarele ipostaze, pe cât de bine conturate, pe atât de strâns legate între ele: a) mod de gândire filosofic, generator al unei spiritualităţi distincte în sfera creativităţii ideatice a omului, b) ansamblu de idei, concepţii, teorii, purtând amprenta acestui mod de gândire şi rezultând din el, şi c) conştiinţa filosofică,

filozofia în ansamblul ei ar cuprinde „ceea ce pot să ştiu, ceea ce trebuie să fac şi ceea ce îmi este permis să sper”. (Vezi Im. Kant, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 601, 621-624). La Hegel (1770-1831) filosofia cuprinde „determinările esenţiale ale realului, ceea – ce – se – pune – el – însuşi – şi trăieşte în sine, fiinţa – în – fapt în conceptul ei, procesul care îşi produce şi parcurge momentele sale, această întreagă mişcare constituind pozitivul şi adevărul său”, sau altfel spus „adevărul ajuns la forma sa autentică şi care este capabil „să fie bunul oricărei raţiuni conştiente de ea.” (Vezi Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, pag. 32, 46). Mircea Florian (1888-1960) afirma despre filosofie că este "acea disciplină teoretică, organizată metodic, care are drept scop „căutarea factorului prim care trăieşte prin el însuşi şi dă o bază de nezdruncinat pentru orientarea umană în lume şi în viaţă”. (M. Florian, Reconstrucţia filozofică, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, pag. 276). În gândirea lui Heidegger (1889-1976) filosofia caută existentul ca existent, drumul spre fiinţa existentului, nefiind nici ştiinţa ce cuprinde cunoaşterea definită, nici religia cu dogmele ei, care depăşesc cunoaşterea definită. (M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Introducere la „Ce este metafizica?”, Editura Politică, Bucureşti, 1988). Pentru Lucian Blaga (1895-1961), „metafizicianul este autorul unei lumi. Un filosof care nu ţine să devină autorul unei lumi îşi suspendă vocaţia; el poate fi orice, chiar un genial gânditor câteodată, dar rămâne un adept al neîmplinirii. Lumea unui metafizician este în primul rând o lumea a sa; datorită adâncimii şi măreţiei viziunii, datorită argumentului şi câteodată datorită sugestiei proprii cuvântului ce ştie să-l aleagă, metafizicianul are însă posibilitatea de a-şi impune şi altor muritori lumea sa. Desigur că o viziune metafizică nu este niciodată ceva definitiv...” (vezi Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, în Opere, vol. 8, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, pag. 74).

Page 5: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

în calitate de condiţie obligatorie a filosofiei, ce ne ajută să înţelegem ansamblul acestor însuşiri cu care este înzestrată fiinţa umană şi care fac posibilă atât deschiderea omului obişnuit către modul de gândire filosofic, cât şi crearea de către teoreticianul specialist a ideilor, teoriilor, sistemelor filosofice. Sinteza celor trei ipostaze ne permite considerarea filosofiei ca sistem coerent de cunoştinţe ce oferă o interpretare totalizatoare a universului, implicând o anume înţelegere a condiţiei umane∗, ca şi răspunsuri la întrebări ce privesc destinul omului în lume şi raporturile lui cu natura şi societatea.

O astfel de înţelegere a filosofiei nu exclude ideea că filosofia este mai degrabă căutarea adevărului şi nu posesia lui, este mai mult un mod de a fi decât de a avea, fiind orientată, în conformitate cu sensul ei grecesc, simultan spre cunoaştere şi acţiune implicând şi o metodă care priveşte atât cunoaşterea cât şi acţiunea. Înţelepciunea, ca atitudine critică, distanţează modul de gândire filosofic de prejudecăţi şi dogme, de atitudini fanatice sau nihiliste. Aceste însuşiri ale filosofiei îşi au sursa în esenţa ei reflexivă, în capacitatea gândului filosofic de a se întoarce către sine, de a elabora judecăţi despre o judecată, de a realiza o cunoaştere a cunoaşterii şi o teorie a teoriei.

∗ Condiţia umană este un concept care începe să capete o largă circulaţie în

perioada Renaşterii (Montaigne) presupunând ansamblul caracteristicilor comune tuturor oamenilor, modul lor specific de a se comporta, de a se integra în natură şi societate. Are o încărcătură concret-istorică, spre deosebire de „esenţa umană” sau „natura umană”, ale căror grade de abstractizare sunt mai înalte. Prin „condiţia umană”, afirma filozoful român D.D. Roşca, trebuie să înţelegem, „nu numai condiţia unei fiinţe economice şi politice, care luptă alături de semenii săi pentru libertatea sa socială şi politică şi pentru apărarea demnităţii sale, ci înţelegem, mai cu seamă condiţia omului - fiinţă spirituală, creator de valori spirituale şi capabil să transforme cu ajutorul acestora realitatea ce-l priveşte, s-o umanizeze transformându-o”. (vezi D.D. Roşca, Oameni şi Climate. Editura Dacia 1986, pag. 205).

Page 6: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Filosofia conferă capacităţii intelectuale a omului şansa dezvoltării nelimitate şi asigură culturii universale deschiderea permanentă către noi orizonturi creatoare.

Iată de ce filosofia nu a fost niciodată un act ornamental, un produs de lux la care eventual s-ar putea renunţa. Ea a apărut, există şi va exista în forme din ce în ce mai complexe, ca o necesitate firească, ca o nevoie stringentă a spiritului uman de a se recunoaşte pe sine, atât în structurile ei abstracte, cât şi în deschiderile spre celelalte domenii ale creativităţii umane. În demersul ei continuu spre adevăruri fundamentale, ca modalitate de explorare a problemelor vieţii, ca formă de conştientizare a raporturilor om: natură, om: om, om: comunitate socială, filosofia devine „un uriaş laborator în care se făureşte libertatea.”1

1.2 Obiectul şi problematica filosofiei Prin urmare, obiectul şi problematica ei au evoluat în istoria

culturii o dată cu amplificarea capacităţii spiritului uman de a-şi defini şi teoretiza propriile-i determinaţii şi de a găsi noi mijloace de surprindere a temeiurilor universului în ansamblul său.

Dacă iniţial „philia-sophias” cuprindea totalitatea elaborărilor teoretice ale vremii, pe măsura maturizării gândirii în general şi a celei de tip filosofic în special, ea începe să se constituie, o dată cu secolele VII-VI î.e.n., ca domeniu relativ autonom al culturii, cu obiect, problematică şi finalitate specifice, pe care nici o altă formă a culturii nu şi le pot asuma. „Filosofia”, afirma Lucian Blaga, „o socotim, printre celelalte preocupări ale spiritului uman, ca un domeniu autonom, în sensul deplin al acestui cuvânt. Filosofia este ea însăşi. Pentru a se legitima, ea nu are nevoie nici de prestigiul condiţionat de diverse calităţi, revenind ştiinţei, nici de demnitatea, condiţionată şi ea de realizarea unor 1 Constantin Tsatsos, Filosofia socială a vechilor greci, Bucureşti, Editura

Univers, 1979, pag. 7

Page 7: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

anume valori ce este proprie artei. Gândirea filosofică se afirmă în cadrul spiritului într-un fel ireductibil, ea implică valori proprii, orizonturi care sunt ale ei şi numai ale ei, mijloace ce-i aparţin în exclusivitate şi procedee care o singularizează.” 1

În acest context, orice sistem filosofic cu viziunea lui asupra lumii, nu poate fi controlat şi verificat prin confruntare directă cu realitatea. Legitimitatea lui constă în faptul că pe de o parte este de sine stătător, are o logică internă şi rezistă ca un întreg, iar pe de altă parte, sugestiile revelatoare ce se degajă din el privind transcendenţa, pot fi tratate numai imanent.

Sintetizat în definirile notabile date filosofiei, obiectul acesteia are un caracter de maximă generalitate, pentru că orice teorie, reflecţie, concepţie filosofică se referă la univers în ansamblul său, la lume în integralitatea ei, la existenţă, din punctul de vedere al totalităţii formelor ei trecute, prezente şi viitoare. Chiar dacă un gânditor îşi propune teoretizarea unor probleme cu caracter mai puţin general (originea şi evoluţia omului, relaţia de cauzalitate, determinaţiile esenţiale ale vieţii sociale, capacitatea de valorizare a omului etc.), el se va angaja în demersul respectiv, numai raportându-se direct sau indirect la o imagine totalizatoare asupra întregului, numai asigurând teoriei o anume integrare în contextul explicativ general.

În acelaşi timp, în masa spaţio-temporală milenară a sistemelor filosofice, în ciuda marii varietăţi a liniilor de gândire, a teoriilor contradictorii, a mişcărilor paralele, a evoluţiilor şi involuţiilor, a hiaturilor, a diversificării în evantai, a păienjenişului de raporturi şi a discrepanţelor şi discontinuităţilor, se conturează o problematică comună, concentrată în formularea marilor întrebări şi răspunsuri filosofice referitoare la trăsăturile esenţiale ale existenţei umane şi extraumane, la raporturile omului cu universul 1 Lucian Blaga, Despre conştiinţa filozofică, în Opere vol. 8, Bucureşti, Editura

Minerva, 1983, pag. 72.

Page 8: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

natural şi social, la capacitatea de cunoaştere şi creativitate a individului şi a colectivităţii etc. Acest proces este însoţit de maturizarea cugetării filosofice, reflectată, pe de o parte, într-o dezvoltare treptată, o amplificare, o extindere a limbajului şi problematicii filosofice, iar pe de alta, într-o simplificare de tip sintetic, o clarificare prin sistematizare, sau chiar o purificare (katharsis), datorată ierarhizării aproape riguroase a valorilor. Ambele tendinţe se explică prin însăşi evoluţia omului, a culturii şi civilizaţiei sale, a apropierii fireşti de absolut şi universal.

Aşadar, atât obiectul, cât şi problematica filosofiei, în ciuda evoluţiei, a dinamismului de necontestat, relevă continuitatea, stabilitatea, cadrul general de definire, permiţând clasificări ale curentelor, sistemelor, şcolilor filosofice în funcţie de existenţa unei tematici fundamentate.

Este posibilă astfel sistematizarea temelor de reflecţie în cadrul unor domenii specializate, cum ar fi: ontologia∗ - teoria generală a existenţei gnoseologia∗∗ - teoria generală a cunoaşterii logica filosofică - reflecţia filosofică asupra conceptelor

fundamentale ale logicii, teoria condiţiilor gândirii corecte şi a legilor raţionării veridice asupra metodelor formale şi asupra finalităţii logicii

axiologia∗∗∗ - teoria generală a valorilor filosofia ştiinţei - teoria problemelor metodologice,

epistemologice şi ontologice ale ştiinţei filosofia culturii - teoria legilor genezei şi dezvoltării culturii,

∗ De la ontos – fiinţă şi logos – cuvânt, raţiune, teorie (în greaca veche) ∗∗ De la gnosis – cunoaştere şi logos – cuvânt, raţiune, teorie (în greaca veche) ∗∗∗ De la axia – valoare (axios – preţios) şi logos – cuvânt, raţiune, teorie

(în greaca veche)

Page 9: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

a structurii şi funcţionalităţii valorilor culturale etc.

filosofia istoriei - teoria sensului istoriei, a legilor generale ale procesului istoric, a problemelor metodologice ale cunoaşterii istoriei etc.

antropologia∗ filosofiei

- teoria filosofică ce îşi propune o tratare sintetică a problematicii umane

filosofia socială - teoria generală a structurilor sociale etica - teoria generală a principiilor moralei estetica teoria creaţiei artistice şi a receptării

acesteia. 1.3 Specificul filosofiei. Filosofia şi simţul comun.

Trăsăturile principale ale filosofiei Modalităţile de definire a filosofiei ca şi precizarea

obiectului şi a problematicii ei permit conturarea specificităţii discursului filosofic, pe care se întemeiază autonomia acesteia, distincţia lui de celelalte forme ale culturii (ştiinţa, religia, arta, morala etc.).

Putem considera, ca punct de plecare în caracterizarea filosofiei, clarificarea deosebirii dintre filosofie şi simţul comun, deosebire ce poate permite precizarea locului filosofiei în ansamblul creaţiilor spirituale ale omului, întrepătrunderea ei cu acestea, ca şi detaşarea de conţinutul lor. Filosofia, prin obiectul ei, se raportează la totalitatea activităţilor şi aspiraţiilor umane, ceea ce, la o primă apreciere, ar presupune integrarea în structura ei a modului de înţelegere a lumii la nivelul simţului comun. În realitate însă, între modul de gândire filosofic şi cel al omului obişnuit, respectiv simţul comun, există o diferenţă esenţială. Constituit în ∗ De la anthropos: om şi logos: cuvânt, raţiune, teorie (în greaca veche)

Page 10: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

virtutea unor idei asimilate de individul uman în procesul obişnuit al vieţii, în convieţuirea cu semenii săi, simţul comun judecă în termeni de acţiune şi utilitate, reflecţia deliberată, argumentele abstracte, teoretizarea, speculaţia intelectuală fiind de regulă ocolite, dacă nu chiar excluse din desfăşurarea concretă a satisfacerii trebuinţelor cotidiene.

Simţul comun, afirmă Lucian Blaga, apare „ca o realitate psihologică spirituală” reprezentând o „medie just echilibrată de reacţiuni intelectuale proprii unei colectivităţi umane, aceasta înţeleasă mai curând ca masă omogenă, difuză şi fără limite precise, decât ca o organizare diferenţiată şi de un profil deplin concretizat. Simţul comun se constituie în virtutea unor idei asimilate de individul uman încetul cu încetul, prin convieţuirea cu semenii săi. El este deci în individ un exponent al sociabilităţii acestuia şi se manifestă într-o seamă de atitudini şi judecăţi ce implică anume norme adoptate de colectivitatea umană. În general, simţul comun se călăuzeşte în judecăţile, aprecierile şi demersurile sale, de atitudinea unui realism, ce acordă simţurilor o nemăsurată, naivă încredere. În raport cu lumea concretă simţul comun se comportă receptacular, într-atât că nici nu vrea să admită că în procesul de luare în primire a lumii ar fi implicată şi vreo activitate a subiectului uman. Simţul comun are despre sine conştiinţa pe care, în relaţia cu lumea concretă ar avea-o o oglindă, dacă în oglindă fenomenele de răsfrângere ar fi însoţite de actele unei lucidităţi. În consecinţă simţul comun va aprecia că tot ce se comunică subiectului prin ferestrele deschise ale simţurilor "există aidoma”1.

Simţul comun poate asimila elemente ale unui sistem filosofic, fără însă a-şi depăşi condiţia sa de receptivitate la componentele strict utile vieţii obişnuite. Înţelepciunea care îşi are sorgintea în simţul comun, se dezvăluie în ceea ce numim „bunul simţ” – sinteză a modalităţilor de rezolvare a multiplelor situaţii de 1 Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, în Opere, pag. 81-83

Page 11: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

viaţă, bazată pe o judecată corectă şi pe respectarea normelor şi prejudecăţilor curente aparţinând colectivităţii umane respective.

Astfel, multe din soluţiile empirice oferite marilor întrebări de natură filosofică, conţin în ele fragmente de explicaţii cu caracter logic sau generalizări neintenţionate ale unei experienţe îndelungate. Cu toate acestea modul de gândire filosofic are o structură atât de diferită∗ de cea a simţului comun şi chiar a bunului simţ, încât nu rareori depăşeşte chiar modalităţile prin care ştiinţa, în evoluţia ei, înlătură prejudecăţile concrete ale simţului comun.

Dintre principalele trăsături ce constituie specificitatea filosofiei şi asigură argumente ideilor exprimate anterior amintim:

a) Filosofia are posibilitatea şi capacitatea de a interpreta în mod totalizator universul, oferind o sinteză a relaţiilor între originalitatea creatorului, ce realizează o nouă imagine despre lume şi reflecţia metodică cu caracter ordonator şi integrator asupra pluralităţii experienţelor de cunoaştere ale omului.

Ea exprimă o concepţie despre lume privită în ansamblul ei, ca totalitate, căci, numai făcând apel la o imagine totalizatoare asupra universului îşi poate îndeplini rostul său de a răspunde la întrebările ce privesc raporturile dintre om şi cosmos, dintre om şi om, dintre individ şi societate şi de a conferi un anumit sens existenţei umane. Ca interpretare totalizatoare a universului, bazată pe încercarea de aflare a fundamentelor acestuia, filosofia se sprijină pe datele ştiinţelor, apelând în acelaşi timp la un sistem conceptual discursiv şi argumentativ. Dar întrucât totalitatea ∗ „Gândirea filosofică izbuteşte prin mişcări ce-i sunt caracteristice şi care îi

reliefează profilul, să violenteze simţul comun, să-l suspende, să-l deruteze, şi anume nu simţul comun sub forma conţinuturilor sale accidentale, ci simţul comun sub aspectul structurilor sale fundamentale. Filosofia înseamnă, aşadar, a te păstra disponibil pentru moduri de a gândi care structural nu sunt proprii simţului comun; şi în lumina aceloraşi consideraţii filosofarea rămâne pentru simţul comun „o durere, o suferinţă”. Lucian Blaga, ep. cit., pag. 91-92

Page 12: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

studiată de filosofie nu se poate reduce la părţile componente studiate de ştiinţă, iar universalul urmărit de filosofie nu poate fi cunoscut prin experienţă, viziunea de ansamblu specifică filosofiei nu este rezultatul unei simple însumări sau generalizări a datelor oferite de ştiinţe∗. Interpretarea filosofică presupune un efort teoretic propriu, distinct de cel ştiinţific, care realizează o coordonare sintetică a generalităţilor de tip ştiinţific cu multiplicitatea valorilor ce guvernează viaţa omului, conducând la formularea unor idei, care au drept obiect absolutul, universul, infinitul, existenţa, fiinţa etc. ∗∗

b) Filosofia conţine în ea o modalitate specifică de cunoaştere, care se sprijină parţial pe cea ştiinţifică, confruntându-se în acelaşi timp cu aceasta. Exprimându-se în termeni conceptuali (noţiuni cu cel mai înalt grad de abstractizare, ca: existenţă, devenire, fiinţare, spaţiu, timp, cauză, efect, necesitate, întâmplare, libertate etc.), filosofia se ordonează într-o structură demonstrativă cu funcţii explicative, deci într-o teorie construită potrivit unor reguli metodologice.

Este aşadar „o cunoştinţă ce rezultă din construcţia conceptelor”1, o luare de poziţie raţională faţă de totalitatea

∗ “Filozoful, conştient de vocaţia sa, îşi îndreaptă atenţia şi puterea de

interpretare spre tot, iar când îşi circumscrie interesul la un anume câmp de fenomene, el adânceşte numaidecât problematica acestui câmp, într-un sens, că prin soluţiile ce le dă, deschide ferestre, într-un fel sau altul şi spre totul existenţei. Soluţiile ştiinţei, luate fiecare în parte, nu au această rezonanţă largă, nu răspund în existenţa privită ca Tot.”, Lucian Blaga, op. cit., pag. 95

∗∗ „Filozoful este prin intenţie autor al unei lumi. Prin aceasta se lămureşte de la sine cum se face că în cuprinsul filozofiei experienţa şi construcţia teoretică se declară, în general, amestecată în alt dozaj, decât în cuprinsul ştiinţei. Pentru filozof experienţa în totalitatea ei este un pretext pentru o interpretare de extremă, superlativă amploare, care rămâne ţinta demersurilor sale”, Lucian Blaga, op. cit., pag. 95

1 Im. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 621

Page 13: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

realului. Termenul de raţional opune filosofia luărilor de poziţie pur practice sau afective, ori credinţelor acceptate pur şi simplu2.

Aptă să construiască un ansamblu coerent de enunţuri, formulate cu ajutorul unor categorii, teze şi principii referitoare la determinaţiile fundamentale ale lumii ca totalitate, dintre toate formele culturii, numai filosofia este o concepţie despre lume elaborată în abstracţii de maximă generalitate, care nu neagă însă, ci presupun, chiar dacă uneori numai ca „pretext”, experienţa trăită, acţiunea umană, structura senzorial-afectivă a universului subiectiv. Ca formă de cunoaştere, filosofia încearcă să-şi croiască drum spre adevăr, cultivând intens capacităţile intelectuale ale omului, impunând un riguros exerciţiu facultăţilor de gândire şi urmărind realizarea efortului speculativ de tip filosofic.

În acelaşi timp însă, tezele filosofice sunt rezultatul unor generalizări, ce nu pot fi controlate până la ultimele lor consecinţe, ele depăşind experienţele şi argumentele raţionale şi presupunând factori subiectivi de diverse naturi. „Filosofia se străduieşte să arate, spunea D. D. Roşca, nu numai ce este realitatea în general şi lumea omului în special, ci ea tinde să traseze şi o imagine despre ceea ce trebuie să fie omul şi lumea lui umană. Propune adică un ideal de realizat”.3 Ea îşi îndeplineşte prin urmare rolul său cognitiv în strânsă legătură cu cel axiologic; propune viziuni totalizatoare asupra universului, deschizând în acelaşi timp orizonturi valorice, care îi conferă o finalitate morală şi umanistă.

c) Filosofia urmăreşte nu numai explicarea, interpretarea, crearea unei viziuni asupra universului, ci şi raportarea acesteia la condiţia umană. Geneza, evoluţia, sensul, finalitatea filosofiei, atrag atenţia asupra caracterului ei antropocentric. Direct sau indirect, punct de plecare sau concluzie, recunoscut sau negat, omul, ca esenţă sau existenţă, ca subiect sau obiect, este prezent în 2 Jean Praget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1970, pag. 70 3 D.D. Roşca, Oameni şi climate, Cluj, Editura Dacia, 1976, pag. 212-213

Page 14: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

orice discurs filosofic. „Omul nu trebuie părăsit prea repede, iată întâia lecţie pe care o profesează filosofia”, afirmă Constantin Noica1.

Gândul filosofului urmăreşte semnificaţia general-umană a diverselor cunoştinţe despre univers, implicând în acelaşi timp întreaga personalitate a creatorului. Faptul acesta ne explică o dată în plus nu numai varietatea şi caracterul contradictoriu al ideilor, discursurilor, teoriilor, sistemelor, conceptelor, şcolilor filosofice, ci şi progresul cunoaşterii de tip filosofic, bine conturat, în ciuda dificultăţilor de a conferi unitate multitudinii de interpretări oferite universului în ansamblul său.

O concepţie filosofică fundamentează un mod distinct de a înţelege locul şi rosturile omului în lume, raportând întregul eşafodaj teoretic la acest sistem de referinţă. Ea conferă o anume accepţiune sensului existenţei umane şi destinului colectivităţilor omeneşti, conturând implicit sau explicit o atitudine morală, idealuri şi norme de viaţă. Iată de ce limbajul filosofic, în ciuda caracterului său abstract conţine o apreciere individuală şi socială a lumii, întemeiată pe o anumită scară de valori, permiţând sinteza cunoştinţelor (ceea ce ştie omul la un moment dat) cu idealurile (ceea ce vede, doreşte, urmăreşte). Individul uman, ca moment esenţial al realităţii devine, în filosofie, centru de semnificaţii şi valorizări, conferind acesteia însuşirea de a fi „forma supremă a conştiinţei de sine a omului”. Cunoaşterea totalizatoare se realizează aşadar din perspectivă axiologică.

Orientându-şi preocupările sale tematice către om, îi oferă acestuia un model de existenţă, de percepere şi reflecţie asupra lumii, de interpretare a unei imagini de ansamblu asupra universului, de manifestare atitudinală, de acţiune asupra mediului înconjurător.

1 Constantin Noica, Trei introduceri la Devenirea întru Fiinţă, Editura Univers,

1984, pag. 38

Page 15: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

d) Filosofia se caracterizează prin însuşirea auto-reflexivităţii. Gândul filosofic se întoarce (reflexiv) asupra experienţelor, cunoştinţelor, elaborările teoretice anterioare, cutându-le sensul, oferindu-le semnificaţii noi integrându-le, dacă n-a făcut-o până atunci într-o scară de valori. Lucian Blaga surprinde determinările acestei însuşiri a filosofiei în analiza pe care o face uneia din ipostazele ei: „conştiinţa filozofică”. În „Conştiinţa filozofică” afirmă Blaga, filosofia – ca unul din fundamentalele moduri umane de a rezolva raporturile cu ceea ce „este” – prinde ştire de sine. Nu s-ar putea imagina aşadar o conştiinţă filozofică fără de o seamă de acte de reflectare ale gândirii filozofice asupra ei însăşi.1”

Ansamblul acestor trăsături ale filosofiei permit înţelegerea deplină a faptului că, datorită orientării către condiţia umană, datorită posibilităţilor pe care specificitatea ei le oferă deschiderii către straturile mai mult sau mai puţin profunde ale formării personalităţii, nevoia de filosofie rămâne o constantă în dezvoltarea civilizaţiei umane.

1.4 Modalităţi de filosofare. Conştiinţa filosofică Autoreflexivitatea filosofiei ne permite să înţelegem mai

clar distincţia dintre „filosofarea spontană” legată de simţul comun∗ şi "filosofarea conştientă" al cărei specific presupune ansamblul trăsăturile amintite anterior.

1 Lucian Blaga, op. cit. pag. 190 ∗ Hegel afirma în legătură cu această distincţie următoarele: „în privinţa

filosofiei propriu zise, vedem că în locul drumului lung al cultivării, în locul mişcării atât de bogate, pe cât de adânci în care spiritul ajunge la cunoaştere, revelaţia nemijlocită a divinului şi simţul comun care nu s-a străduit şi nu s-a cultivat cu vreo altă cunoaştere, nici cu filosofarea propriu zisă, se socotesc nemijlocit drept un perfect echivalent şi ca un tot atât de bun surogat, precum cicoarea este renumită a fi un bun surogat al cafelei”, Fenomenologia spiritului, Bucureşti, 1965, pag. 45

Page 16: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Dacă la nivelul simţului comun viaţa este privită ca valoare doar în mod intuitiv, fiind totuşi situată mai presus decât toate ideile despre ea, formele specializate ale spiritualităţii umane, printre care în mod deosebit filosofia, au ca ţel, explicaţia şi prezentarea logică a unor argumente, ce depăşesc interesul pentru desfăşurarea practică, imediată a momentelor de viaţă. Ele îşi propun elaborarea unor modele de inteligibilitate a lumii şi omului, prin care viaţa însăşi apare altfel.

Filosofarea conştientă, presupunând instrumentaţia teoretico-reflexivă şi metodologic-demonstrativă, disociază adevăratele interogaţii de cele false, anulează elementele eteroclite ale gândirii cotidiene, înlătură ambiguitatea unor construcţii intelectuale comune şi pregăteşte terenul pentru efortul de interpretare şi concepţie subordonat însuşirilor generale ale filosofiei∗.

Îndelungata experienţă în studiul modalităţilor diverse de filosofare conştientă, contactul asiduu cu operele marilor creatori în domeniu, efortul de asimilare a operelor acestora ca şi exerciţiul facultăţilor spirituale proprii gândirii de tip filosofic, creează premisele formării „conştiinţei filosofice”. Ea se constituie ca o stare posibilă, mai complexă a conştiinţei, un produs de supremă veghe a omului, o stare de luciditate cu privire la particularităţile demersului filosofic. „Cel ce şi-a alcătuit cu suficient discernământ şi datorită unui proces multiplu condiţionat, o conştiinţă filosofică, menţionează Lucian Blaga, ştie foarte bine că filosofia, într-o cuprindere de ansamblu, îşi are „fiinţa” şi „autonomia” ei1.

Conştiinţa filosofică creează inteligenţelor şi spiritelor receptive, fie că ele aparţin omului obişnuit, savantului sau poetului, climatul prielnic pentru aprecierea justă a unei gândiri filosofice oarecare. În acelaşi timp însă, ea călăuzeşte în cercetările, analizele, sintezele, intuiţiile şi construcţiile sale pe filosoful de ∗ Vezi capitolul 1.3 1 Lucian Blaga, op. cit., pag. 63

Page 17: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

vocaţie, asigurându-i un ascendent în tot ceea ce întreprinde; căci nu s-ar putea imagina o conştiinţă filosofică fără o seamă de acte de reflectare ale gândirii filosofice asupra ei înşişi.

Dacă există aşadar motive în a susţine că o conştiinţă filosofică nu poate fi decât de un real folos creatorilor de filosofie, se poate afirma de asemenea cu certitudine, că ea este un util factor de îndrumare pentru amatorii de filosofie. O conştiinţă filosofică deficientă sau nulă lipseşte pe iubitorii de filosofie de satisfacţiile profunde, ce le pot oferi preocupările în acest domeniu, după cum pasionaţii artei rămân, când sunt ocoliţi de conştiinţa artistică, în afara bucuriilor pe care le pot afla, apreciind o creaţie artistică.

1.5 Raportarea filosofiei la alte domenii ale vieţii

spirituale (ştiinţă, religie, artă) Conchizând asupra ideilor prezentate anterior, vom analiza

în acest capitol notele caracteristice filosofiei – parte componentă a culturii spirituale –, prin surprinderea nuanţată, atât a numeroaselor relaţii, legături, apropieri, cu ştiinţa, religia, arta etc., cât şi prin sublinierea distincţiilor de esenţă dintre ele.

Filosofia şi ştiinţa. Deşi au fost şi sunt legate prin multiple şi complexe fire una de cealalaltă, amândouă caracterizându-se prin cunoaştere, filosofia şi ştiinţa nu se suprapun, nu se confundă şi nu se pot înlocui una cu cealaltă. Principalele deosebiri dintre ele, privind obiectul şi procedeele folosite în construcţiile teoretice (metodologice) pot fi structurate astfel:

a) dacă filosofia studiază existenţa în ansamblu sau ipostaze ale acesteia în mod totalizator, ştiinţa cercetează un anumit domeniu al existenţei şi îşi păstrează caracterul particular chiar atunci când îşi propune un studiu exhaustiv asupra unor componente ale universului. „Aria unei probleme filosofice, afirmă Lucian Blaga, o constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit, totul existenţei (lumea), iar zarea interioară a unei

Page 18: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

probleme filosofice rămâne totdeauna într-un mare grad indeterminată; din contră, o problemă ştiinţifică are totdeauna o arie circumscrisă şi o zare interioară complex determinată”1.

b) filosofia se exprimă în noţiuni cu grad ridicat sau maxim de generalitate, pe când ştiinţele particulare au propriile lor noţiuni specifice, care servesc necesităţilor teoretice sau practice ale fiecăreia.

Limbajul ştiinţific presupune interpretări univoce, este precis, exact, riguros, neinterpretabil, în timp ce limbajul filosofic implică o justificare în raport cu o scară de valori, suscitând mai multe interpretări filosofice, fiecare cu propria ei valoare teoretică. "În filosofie, afirmă Blaga, oricât de avansat ar fi momentul istoric pe care l-am lua în considerare, problemele se constituie în jurul unor idei propulsive, pe care uşor le identificăm printre categoriile abstracte ale inteligenţei: în jurul conceptului de „existenţă” la Parmenide, în jurul conceptelor de „existenţă” şi „devenire” la Platon, în jurul conceptului de „indeterminat” la Plotin, în jurul conceptului de substanţă la Spinoza, în jurul conceptului de „act” la Fichte.”2

c) în timp ce filosofia raportează întreaga sa problematică la condiţia umană, implicând personalitatea omului sub toate aspectele sale, ştiinţa tinde să excludă structurile afective şi voliţionale ale individului uman, solicitând intens pe cele raţional-logice.

d) filosofia se foloseşte de mijloace de convingere justificându-şi ideile cu ajutorul valorilor şi construind o viziune asupra lumii, care propune idealuri şi norme de viaţă. Orice filosofie defineşte o atitudine şi se defineşte ca atitudine, spre deosebire de ştiinţă, care nu depăşeşte sfera demonstraţiei riguroase şi a tehniciilor de investigare specifice fiecărei discipline. 1 Lucian Blaga, op. cit., pag. 104 2 Lucian Blaga, op. cit., pag. 106

Page 19: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Cunoaşterea de tip ştiinţific tinde aşadar să fie cât mai adecvată obiectului pe care îl vizează, urmărind o desubiectivizare a demersului cognitiv, o detaşare de tot ceea ce ar putea perturba procesul de explicare a realului. Modalitatea filosofică de cunoaştere formulează însă teze generale, privind determinaţiile existenţei, luate în totalitatea ei, construind în acelaşi timp modele teoretice referitoare la ce ar trebui şi cum ar trebui să fie omul. Scopul ei este conştientizarea statutului existenţial al acestuia, prin raportare la tot ceea ce îi este exterior, la lume.

Ştiinţa şi filosofia s-au aflat de-a lungul timpului în raporturi atât de diferite, încât în anumite perioade istorice filosofia includea elementele domeniului ştiinţific, încă neconturat (perioada de început a elaborărilor teoretice) sau era situată deasupra ştiinţelor(sec. XVII), pentru ca în altele, să fie considerată de către unii teoreticieni inutilă în raport cu valoarea ştiinţei, sau cel mult capabilă să completeze ştiinţa (sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX).

O analiză pertinentă a relaţiilor dintre aceste două importante forme ale culturii presupune luarea în consideraţie a puternicelor legături dintre ele, fără a nega distincţiile de esenţă amintite anterior. Astfel, orice filosofie trebuie să fie compatibilă cu spiritul ştiinţific al unei epoci, folosindu-se în acelaşi timp de metodele şi mijloacele de investigare ale ştiinţei. Chiar dacă ea teoretizează modele de viaţă şi oferă omului criterii de valoare, realismul proiectelor axiologice depinde de gradul de ştiinţificitate încorporat în premise. Descoperirile ştiinţifice reprezintă pentru filosof pretextul unor interpretări de amploare care generalizează noile date ştiinţifice, fără a se opri însă la ele. Saltul la universalul filosofic se realizează prin raportarea explicită la statutul ontologic al omului şi la posibilele modificări ale acestuia.

Filosofia la rândul ei, fără să dea soluţii directe diverselor probleme ştiinţifice, caută să întreţină un climat favorabil găsirii

Page 20: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

acestora, oferind deseori demersului cognitiv orientarea metodologică generală. Mai mult decât atât, în condiţiile în care ştiinţa nu mai poate fi considerată doar un mijloc de producere a cunoştinţelor, ci trebuie privită ca un fenomen social-cultural, cu un impact puternic asupra omului şi a vieţii sociale, ea are o profundă nevoie de filosofie. Uriaşele cuceriri ştiinţifice sunt rodul unei munci colective din ce în ce mai diversificate, ele tinzând progresiv să devină opera întregii umanităţi. Marele lor risc este acela de a crea noi constrângeri, care fac să fie uitat omul. Aici intervine în cea mai mare măsură rolul filosofiei. Rezultatele întregului demers ştiinţific, cu marea sa varietate şi diversitate de mijloace, metode şi tehnici, trebuie să stea la baza modului de concepere, analiză şi situare a omului în structura societăţii, cu scopul emancipării lui de servituţile interne şi externe∗. Astfel, revoluţia ştiinţifico – tehnică, ce străbate lumea contemporană, aduce în actualitatea nemijlocită, direct sau indirect, problema conţinutului categoriei filosofice de umanism, necesitatea reexaminării şi revalorificării, în condiţiile actuale, a ceea ce s-a acumulat de-a lungul timpului în cunoaşterea şi aplicarea dimensiunilor ei. ∗ Astăzi este o temă familiară şi îngrijorătoare aceea a tehnicianului – ucenic-

vrăjitor. Groaznicul pericol pe care îl constituie existenţa armelor nucleare, susceptibile de a distruge de mai multe ori planeta, la fel ca şi primejdiile de „robotizare” constituite de automatizarea existenţei noastre, subliniază cu strălucire că tehnica nu ţine loc de înţelepciune, după cum ştiinţa nu ţine loc de filosofie. Tehnica nu-i dă omului decât mijloace de acţiune. Ea rămâne mută în ceea ce priveşte scopurile care trebuie să călăuzească conduita noastră. Mai mult ca oricând avem nevoie de o înţelepciune pentru a ne lămuri asupra scopurilor pe care trebuie să le urmărim. În lumea actuală, prestigiul puterilor noastre omeneşti face să apară într-o lumină tragică ambiguitatea vrerilor noastre. Iar dacă tehnica este o mediere necesară pentru a concilia puterea şi vrerea, numai filosofia ne poate permite să vedem limpede în vrerea noastră. Numai filosofia pune problema valorilor” André Vergez, Denis Huisman, Curs de Filosofie, Editions Nathan, 1990, Humanitas, 1995, pag. 12

Page 21: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Filosofia şi religia. În tentativa de a constitui o imagine totalizatoare asupra lumii, exprimând în acelaşi timp şi o atitudine faţă de aceasta, clădită pe o scară de valori, oferite omului ca suport al idealurilor sale, filosofia prezintă analogii cu religia. Amândouă, atât filosofia, cât şi religia, răspund unor nevoi profunde ale fiinţei umane, privind orientarea multiplelor faţete ale psihicului uman către un model de viaţă, de existenţă, de concepere într-un anumit fel a raporturilor omului cu natura şi societatea, cu universul în general, şi, nu în ultimul rând, cu sine însuşi.

Analogia se grefează însă, pe următoarele, principale distincţii dintre filosofie şi religie:

a) în timp ce filosofia este un sistem teoretic, care operează cu categorii, fiind construit, după reguli metodologice axate pe o demonstraţie riguroasă, religia apelează la reprezentări şi dogme.

b) dacă filosofia îşi propune să explice, impunând forţa raţiunii şi permiţând căutarea adevărului prin cercetare, analiză, construcţie etc., religia se sustrage în general legitimării raţionale, apelând în primul rând la credinţă şi adresându-se de regulă, structurile afective ale personalităţii.

Filosofia şi arta. Specificul filosofiei poate fi înţeles şi prin surprinderea elementelor care o apropie de creaţia artistică.

Deosebirile se referă, în esenţă, la următoarele aspecte: a) filosofia foloseşte, în procesul construcţiei lumii,

conceptele, recurgând la analiză şi demonstraţie, iar arta recreează realitatea naturală sau socio-umană, cu ajutorul imaginilor artistice, a forţei lor sugestive şi expresive.

b) filosofia are caracter totalizator, general, universal iar arta unul particular, individual. În acelaşi timp însă, atât filosofia, cât şi arta, întreţin şi dezvoltă „conştiinţa de sine” a omului, angajează integral personalitatea creatorului, ca şi pe aceea a omului în general, au amândouă o puternică viză antropocentrică, propunând idealuri de urmat şi caracterizându-se printr-o amplă funcţie proiectivă.

Page 22: Manual Filosofie Ase Capit 1. PDF

Considerând aceste elemente doar ca puncte de plecare în analiza relaţiilor filosofiei cu ştiinţa, religia, arta, trebuie să precizăm că, studiul istoriei culturii scoate în evidenţă complicatele păienjenişuri spirituale ale creativităţii umane, în care filosofia, ştiinţa, religia, arta, nu pot fi teoretizate pertinent, decât prin găsirea unor procedee adecvate şi de anvergură, care să asigure reflectarea specificităţii fiecăreia ca şi a puternicelor legături dintre ele, în dinamismul desfăşurării vieţii sociale şi a dezvoltării personalităţii.

*

* *

O privire de ansamblu asupra filosofiei surprinde însuşirea ei de a fi în acelaşi timp interpretare totalizatoare a lumii (o formă specifică de cunoaştere), reacţie axiologică în faţa universului (implică un proiect) şi nu în ultimul rând, opţiune şi decizie în procesul permanent de construcţie a umanului (presupune manifestare atitudinală), fapt ce conferă produselor ei capacitatea de a deschide drum inteligibilităţii şi perfectibilităţii omului.


Recommended