Gavril ŞTEFAN

Economie agrară

Curs,1

Invăţământ la Distanţă

Capitolul 1Economia agrară – parte componentă a sistemului ştiinţelor

economice

1.1. Obiectul de studiu

“Economia agrară” face parte din familia ştiinţelor economice şi are ca obiect, studiul formelor particulare şi concrete ale legilor care guvernează fenomenele şi mecanismele economice din agricultură, respectiv cercetează şi explică conţinutul relaţiilor agrare şi a procesului de producţie agricolă.

Definiţia enunţată mai sus presupune înţelegerea principalilor termeni cuprinşi în ea, respectiv: “ştiinţa economică”, “agricultură”, “relaţii agrare” şi “procesul de producţie agricolă”.

I. Ştiinţa economicăÎn sens iniţial termenul de economie provine de la grecescul “oikia” care semnifică

casa şi “nomos” care semnifică regula – arta de a “gira” casa, cu alte cuvinte, organizarea şi conducerea diferitelor activităţi domestice cu scopul de a asigura pe cât mai bine posibil existenţa membrilor familiei. În timp casa a devenit o ţară, un grup de ţări, pământul întreg şi, de la peroadă la perioadă s-au produs importante schimbări. Progresul tehnic a adus mijloace din ce în ce mai eficiente, relaţiile dintre oameni şi grupuri de oameni s-au dezvoltat, activităţi noi au apărut, populaţia a fost şi este într-o creştere continuă,….dar, noi ne confruntăm cu aceleaşi probleme: cum organizăm resursele limitate de care dispunem pentru a face faţă nevoilor noastre şi a ne asigura existenţa la nivel individual şi colectiv? În acest sens trebuie să răspundem la trei întrebări: ce trebuie să producem pentru a asigura satisfacerea nevoilor noastre? care sunt modalităţile? cum repartizăm aceste bogăţii produse între oameni?. Maniera în care activităţile umane răspund la aceste trei întrebări constituie astăzi domeniile economiei.

Ştiinţa economică vizează deci, studiul fenomenelor economice (producţia, consumul, schimbul etc.), a mecanismelor (confruntarea cererii şi a ofertei pe piaţă) şi a interacţiunilor existente între aceste fenomene (producţia este tributară investiţiilor şi invers).

Din punct de vedere al conţinutului, importantă este distincţia între macro-economie şi micro-economie, între disciplinele care studiază anumite părţi din viaţa economică a unei ţări. Astfel,

macro-economia are ca obiect studiul economiei la nivel naţional sau mondial, respectiv observă şi analizează următoarele elemente:-acţiunea diferitelor categorii de actori economici şi a mecanismelor care regizează funcţionarea lor;-producţia realizată pe ansamblul întreprinderilor naţionale;-consumul plobal al gospodăriilor;-repartiţia populaţiei active pe sectoare de activitate;-intervenţia statului în economie;-rezultatele comerţului exterior;-inflaţia;-relansarea sau accelerarea creşterii economice etc. micro-economia are ca obiect studiul fenomenelor, mecanismelor şi relaţiilor economice care au loc la nivel de unitate de producţie (întreprinderea) sau

2

la nivel de unitate consum (individul), sens în care se interesează de domeniile de activitate ale economiei – tehnic, comercial, financiar,…, de gestiunea întreprinderilor, de analiza comportamentului consumatorilor sau sintetizând de răspunsul la întrebarea - cum întreprinderea sau consumatorul gestionează resursele de care dispune pentru aşi satisface cât mai bine interesele sau obiectivele?.Disciplinele care studiază viaţa economică a unei ţări, formează sistemul ştiinţelor

economice, care include:1. Ştiinţe economice fundamentale – economia politică, istoria gândirii economice,

statistica, ştiinţa conducerii.2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative – economia rurală, economia agrară, economia

industriei, economia comerţului, economia construcţiilor, economia serviciilor etc.3. Ştiinţe economice de graniţă – econometria, sociologia economică, istoria economică,

geografia economică, ecologia, cibernetica economică.În cadrul acestei clasificări economia agrară face parte din grupa ştiinţelor economice

teoretico-aplicative, care se ocupă cu studiul unei părţi din organismul economic – agricultura – şi vizează răspuns la următoarele probleme:

cum utilizăm resursele agrare pentru a face faţă nevoilor la nivel individual şi colectiv în condiţiile conservării mediului înconjurător?; care sunt cele mai eficiente căi de creştere şi dezvoltare economică a agriculturii şi a diferitelor activităţi economice legate de aceasta?; care trebuie să fie pârghiile de piaţă pentru a se evita suboferta sau supraoferta de produse agricole şi care sunt efectele acestor fenomene asupra agricultorilor şi a economiei în general?.

II. Agricultura – cuvântul agricultură în interpretare strict toponimică semnifică cultivarea pământului (provine din asocierea latinescului ager = câmp, cu latinescul colere = a cultiva). Acest sens restictiv continuă să fie utilizat de istorici şi etnografi, fapt care reduce ramura economică a agriculturii numai la activitatea de cultivare a plantelor, deşi dicţionarele precizează corect că agricultura are două mari diviziuni: cultura plantelor (inclusiv exploatarea suprafeţelor acoperite de păşuni şi fâneţe) şi creşterea animalelor. Pe lângă termenul de agricultură se utilizează termenul de sector agroalimentar.

Aagroalimentarul, - desemnează un ansamblu de activităţi economice care înglobează producţia agricolă destinată consumului uman, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi aprovizionarea exploataţiilor agricole cu produse (factori de producţie – ingrăşăminte, pesticide, maşini, utilaje etc.) şi servicii (consultanţă tehnică şi economică, executarea diverselor lucrări agricole etc.). Cu alte cuvinte “agroalimentarul”, desemnează spaţiul economic “post-recoltă”, numit avalul agriculturii în care produsele agricole “brute” sunt transformate în produse alimentare şi distribuite consumatorilor finali şi, spaţiul economic “ante-recoltă” care cuprinde activităţi economice din amontele agriculturii legate de furnizarea de bunuri şi servicii intermediare necesare agricultorilor numite generic “agrofurnituri”, (fabricarea şi distribuirea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole şi de industrializare a produselor agricole etc.

În afara sectoarelor de activitate menţionate mai sus, agroalimentarul înglobează de asemenea şi activităţile agricole şi industriale care nu produc produse alimentare cum ar fi: producţia de alcool destinată diferitelor industrii sau producţia de textile (lână şi produse din lână, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase naturală etc). Întrucât aceste produse nu sunt destinate consumului alimentar, literatura de specialitate se foloseşte de un concept mai larg , şi anume cel de “sistem agroindustrial”, care cuprinde toate activităţile economice din amontele agriculturii, agricultura propriu-zisă şi toate activităţile economice din avalul agriculturii care transformă şi comercializează produsele agricole alimentare şi nealimentare. Astfel, conceptul de agroalimentar se foloseţte exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activităţi economice care au ca obiectiv obţinerea produselor alimentare, iar relaţia cu conceptul de agroindustrial este de la parte la întreg (sistemul agroalimentar este partea din “întreg” - numit sistem agroindustrial).

3

“În literatura engleză de specialitate se utilizează expresiile “farming” cu sensul de a desemna procesul tehnic de producţie agricolă (vegetală + animală) şi “agriculture”, cu sens mai larg incluzând toate domeniile (unelte şi maşini, sisteme de agricultură, solurile, landsaftul, conservarea, prelucrarea şi industrializarea produselor, calitatea producţiei, comercializarea produselor, transporturile, construcţiile, îmbunătăţirile funciare, organizarea teritoriului, propaganda agricolă, statistica agricolă, organizarea muncii şi a producţiei s.a.). Restul domeniilor adiacente (din grupa instituţiilor, relaţiilor şi ideologiilor) intră în noţiunea de “agrarian”.

Oficial la nivel mondial (conform definiţiei adoptate de banca mondială în anul 1993 şi OECD în anul 1994, respectiv conform sistemului de conturi ONU) sub denumirea de “agricultură” sunt cuprinse următoarele sectoare de activitate economică:

producţia agricolă propriu-zisă; silvicultura; acvacultura şi pescuitul; vânatul.În evidenţa statistică din România termenul de agricultură se utilizează în sens

restrâns, înţeiegându-se prin acesta producţia vegetală şi producţia animală.

III. Relaţii agrareCuvântul “agrar” provine de la latinescul agrarius din familia lui ager (= câmp) şi

are sensul de activitate ce are legătură cu pământul sau care priveşte proprietatea pământului, proprietate funciară şi problemele politice, juridice, economice etc, legate de pămînt. În acest sens relaţiile agrare cuprind toate manifestările omeneşti legate de agricultură (producţia prpriu-zisă, aprovizionarea cu factori de producţie, valorificarea producţiei, instituţiile, politicile agricole etc).

Uneori noţiunea de agrar este echivalentă cu cea de rural sau se stabileşte o egalitate între agrar şi agricol, sens în care precizăm că este vorba de o impreciziune terminologică, respectiv cele trei noţiuni, nu pot fi confundate şi nu sunt sinonime. Sfera noţiunii de rural este mai largă, cuprinzând în interiorul său şi noţiunea de agrar iar aceasta la rândul ei cuprinde şi noţiunea de agricol (coloana vertebrală a ruralului este agrarul, iar picioarele sunt: instituţiile şi comunitatea, infrastructura, sursele de finanţare şi creditul rural, serviciile şi activităţile neagricole-ex: intreprinderile mici si mijlocii care au ca obiect de activitate utilizarea resurselor neagricole; coloana vertebrală a agrarului este agricolul, iar picioarele sunt: instituţiile şi politicile agricole, întreprinderile producătoare de factori pentru agricultură, serviciile agricole, întreprinderile de valorificare a producţiei agricole).

Prestigiosul cercetător român în domeniul istoriei agrare, Dr. Eugen Meves, a adus o imporantă contribuţie la delimitarea conţinutului şi la identificarea releţiilor dintre cele trei concepte larg utilizate: AGRAR – AGRICOL – RURAL. Astfel,1. “Fenomenul agrar are o bază obiectivă: pământul, este suma activităţilor legate de

aceeaşi sursă.2. “Fenomenul agrar nu se suprapune cu mediul rural, o parte a activităţilor din acest

mediu neavând aceeaţi bază.3. “Fenomenul agrar cuprinde o parte variabilă a mediului urban propriu-zis putând

ajunge până acolo încât să-i determine caracterul.4. “Agricultura (ca proces de producţie vegetală şi animală) este doar o parte a

fenomenului agrar, dar care joacă un rol determinant.5. “Raportul agrar/agricol este raportul dintre întreg şi parte.6. “Raportul agrar/rural este raportul dintre parte şi întreg.7. “Raportul rural-agricol este raportul dintre întreg şi parte.8. “În proiecţie rurală, raportul între cei trei termeni merge descrescând: rural-agrar-

agricol”.

IV. Procesul de producţie agricolă

Procesul de producţie agricolă este definit ca o sumă de activităţi şi operaţiuni de transformare a unor factori de producţie (sămânţa, îngrăşămintele, furajele, energia etc), cu ajutorul forţei de muncă şi a mijloacelor de muncă, în produse agricole. Rezultă astfel că, în

4

procesul de producţie agricolă se transformă factorii de producţie numiţi intrări (input-uri) în produse agricole numite eşiri (output-uri).

Procesul de producţie agricolă urmăreşte două obiective principale, respectiv: minimizarea consumurilor de factori de producţie şi maximizarea rezultatului procesului de producţie, cu alte cuvinte a producţiei agricole. Din punct de vedere financiar se urmăreşte maximizarea diferenţei dintre expresia valorică a eşirilor (produsele) şi a intrărilor (factorii de producţie), diferenţă care poartă denumirea de profit.

În exploataţiile agricole producţia poate fi organizată sub formă simplă şi complexă. Producţia agricolă simplă presupune organizarea unui proces de producţie pentru obţinerea unui singur produs principal. Producţia agricolă complexă presupune organizarea în paralel, a mai multor procese de producţie, de la fiecare obţinându-se câte un produs principal.

1.2. Informaţia şi metoda de cercetare

Economiştii analizează realităţile vieţii economice şi sociale plecând de la un număr cert de “date cifrice” care au diferite origini – recensăminte, sondaje statistice, studii, fişe de întreprindere,…..- şi sunt publicate în diferite surse – reviste, jurnale, cărţi, documente administrative etc. Aceste informaţii statistice sunt utilizate pentru cuantificarea evoluţiilor care se produc în domeniile producţiei şi consumului, pentru cunoaşterea repartiţiei populaţiei active între diferite sectoare de activitate, pentru a urmări evoluţia preţurilor, pentru a analiza situaţia pieţei interne şi externe etc. Rezultă astfel că, aceste “date cifrice” devin “informaţie economică” iar utilizarea lor presupune anumite precauţii în funcţie de caracteristicile pe care le prezintă. Astfel,

-cifrele “exacte” (absolute) permit măsurarea unui fenomen economic – volumul producţiei, modificările de preţ, numărul muncitorilor, volumul cheltuielilor etc, respectiv permit ordonarea şi ierarhizarea variabilelor economice care ne interesează, indicând în acelaşi timp tendinţele acestora ( aceste cifre se exprimă în unităţi naturale – kg, l, buc. etc.).

-cifrele “relative” (exprimate în procente) permit studiul structurii şi evoluţiei unui fenomen economic – sructura economiei naţionale, structura producţiei, structura forţei de muncă pe domenii de acivitate, evoluţia populaţiei rurale, evoluţia forţei de muncă din agricultură etc şi rezultă din prelucrarea cifrelor absolute.

-cifrele “agregate” (exprimate în unităţi valorice sau convenţionale) arată situaţia şi evoluţia activităţilor economice a căror elemente componente sunt diferite între ele. Spre exemplu, cuantificarea importanţei şi evoluţiei producţiei agricole din România în cursul unei perioade date (3, 5, 10, …, ani) presupune analiza şi evaluarea părţilor componente – producţia de cereale, carne, lapte, fructe, …etc, utilizând ca numitor comun valoarea monetară.

Cunoscând conţinutul şi sensul “datelor cifrice” (informaţiei economice), economia agrară utilizează pentru studiul realităţilor economice ale agriculturii următoarele metode (methodos în limba greacă înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare):

I. Analiza economică – presupune descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente cu scopul de a studia părţile componente şi relaţiile dintre părţi. Analizele economice se clasifică astfel:

- după sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă (inducţia, când modul de raţionare este de la parte la întreg, de la particular la general, de la faptele concrete la generalizarea ştiinţifică.) şi deductivă (deducţia, când modul de raţionare este de la parte la întreg);

- după conţinut, analiza este calitativă (surprinde fenomenul economic în complexitatea sa “cauze-realităţi-efecte”) şi cantitativă (surprinde fenomenul economic sub aspectul dimensiunii cuantificabile);

- după modul cum surprinde desfăşurarea fenomenelor economice în evoluţia lor analiza poate fi statică (prezintă realitatea economică la un moment dat) şi dinamică (surprinde mişcarea/evoluţia organismului economic în spaţiu şi timp).

Pentru cercetarea conditiilor concrete şi a resurselor din agricultură, economia agrară utilizează frecvent cinci metode de analiză economică, respectiv, 1. analiza indicatorilor

5

statistici, 2. analiza SWOT, 3. analiza comparativă, 4. analiza input-output şi, 5. analiza regională.

1. Analiza indicatorilor statistici, presupune cercetarea agriculturii prin prisma indicatorilor ce cuantifică locul agriculturii în economie ( ex: produsul intern brut realizat în agricultură şi ponderea acestuia în total economie, valoarea adăugată realizată în agricultură şi ponderea acesteia în total economie, capitalul fix utilizat de agricultură, forţa de muncă ocupată în agricultură, productivitatea muncii, produsul intern brut obţinut la 1 leu capital fix, valoarea adăugată obţinută la 1 leu consumuri intermediare etc.), potenţialul agricol (structura fondului funciar, teren agricol pe locuitor, structura culturilor în terenul arabil, notele de bonitare ale terenurilor agricole, indicile de utilizare intensivă a terenurilor agricole, efectivele de animale, structura efectivelor de animale, densitatea animalelor la 100 hectare etc.), sistemele de exploatare (consumul de factori de intensivizare – îngrăşăminte, pesticide, furaje combustibili, energie, cai putere etc - pe hectar sau pe animal, tehnologiile aplicate, tipul şi dimensiunea exploataţiilor agricole etc), potenţialul exploataţiilor agricole (suprafaţa medie pe exploataţie agricolă, gradul de asociere în exploatarea terenului, gradul de integrare a activităţilor agricole, producţiile medii, capitalul fix pe hectar, capitalul fix pe animal, mărimea exploataţiilor agricole, venitul pe hectar, nivelul de rentabilitate etc.), eficienţa economică a producţiei agricole (producţia medie pe hectar sau pe animal, costul de producţie, producţia marfă, venitul unitar, marja brută, profitul, rata profitului etc) piaţa produselor agricole ( preţul, cererea, oferta, conjunctura pieţei etc). Analiza sistemului de indicatori cantitativi, dau posibilitatea celor care studiază agricultura ca ramură economică, să-şi formeze o imagine “statică” despre realităţile acesteia, iar prin corelare cu analiza calitativă să identifice căile şi strategiile de dezvoltare a fenomenelor agricole analizate.

2. Metoda analizei SWOT (denumirea metodei provine de la iniţialele din limba engleză a cuvintelor: Strengths – puncte tari, Weaknesses – puncte slabe, Opportunities – oportunităţi, Threats – pericole şi este o metodă importantă a managementului strategic). Din punctul de vedere al economiei agrare analiza SWOT oferă o imagine completă a sistemelor şi unităţilor de producţie din agricultură prin studiul concomitent al caracteristicilor interne şi al influenţelor externe exercitate asupra lor, ţinând cont atât de variabilile pozitive, cât şi de cele negative.

Tabelul 1.1.Analiza SWOT

CONDITII/FACTORI INTERNI EXTERNIPOZITIV Puncte tari OportunităţiNEGATIV Puncte slabe Pericole

În cadrul analizei SWOT se parcurg următoarele etape: a) evaluarea specificului intern al sistemelor sau unităţilor agricole respectiv evidenţierea urmatoarelor aspecte,

puncte tari:- Care sunt avantajele noastre? (potenţialul agricol, costul muncii, infrastructura,

calificarea forţei de muncă, organizărea teritoriului agricol, accesul la informaţie etc.);

- Ce facem bine? (produse cu specific local etc).puncte slabe- Care sunt dezavantajele noastre? (dotarea tehnică, infrastructura, structura

economică, sursele de finanţare etc.);- Ce facem rău? şi, Ce fac alţii mai bine? (managementul agricol, legislaţia,

managementul pieţelor etc).

b) evaluarea influenţelor externe asupra producţiei agricole (efectele exterioare pozitive sunt considerate ca oportunităţi, iar cele negative ca pericole, primejdii, ameninţări.), respectiv a:

oportunităţilor

6

- Care sunt evenimentele, schimbările externe pozitive importante pentru noi? (prezenţa programelor regionale, naţionale şi internaţionale de sprijinire a activităţilor agricole, infrastructură, zone defavorizate etc);

- În ce domenii avem şanse bune? (producţia vegetală, producţia animală, procesarea producţiei agricole, agroturism etc).

şi a riscurilor,- Care sunt cerinţele greu de satisfăcut? (criteriile de selecţie a proiectelor, ce pot

primi asistenţă financiară, prezenţa factorilor generatori de dezvoltare etc); - Care sunt schimbările exterioare nefavorabile pentru noi? (legislaţia; normele

metodologice; piaţa factorilor de producţie etc).

c) evaluarea rezultatelor obţinute şi elaborarea strategiilor de acţiune.

Analiza SWOT serveşte în primul rând la evaluarea situaţiei din teritoriu şi constituie pasul fundamental în întocmirea programelor de dezvoltare.

3. Analiza comparativă, se bazează pe compararea rezultatelor unor măsuri de politică agrară, a unor metode de management şi a comparării rezultatelor de ansamblu a unor sisteme de exploatare a resurselor agrare.

4. Analiza input-output, vizează identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor dintre factorii de producţie, producţie şi piaţă dintre agricultură, industrie şi restul economiei.

5. Analiza regională, are ca scop identificarea variabilelor de ordin geografic, demografic şi economic care caracterizează zonele agricole.

Agricultura, ca sector al economiei rurale, privită într-o perspectivă dinamică, se pare că va pierde tot mai mult din importanţă în raport cu celelalte sectoare, în timp ce se accentuează rolul sau privind mediul înconjurător şi cultural.

II. Observarea directă, oferă posibilitatea să surprindem cât mai multe aspecte ale fenomenului cercetat, utilizând ca procedee principale monografia, experimentul şi ancheta economică.

1. Monografia – presupune observarea directă a unui sistem economic sau a unei unităţi social-teritoriale, cu scopul de a descrie şi a evidenţia toate aspectele ce caracterizează întregul (o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie etc) ca subiect de studiu. Rezultă astfel că prin monografie obiectul cercetat este supus studiului în toată multitudinea aspectelor sale şi la întreaga mărime a tuturor problemelor ce se manifestă.

Cercetarea monografică trebuie să se desfăşoare după un plan. În acest plan, nu pot fi, de regulă, cuprinse de la început toate problemele ştiinţifice pe care le poate ridica cercetarea unei unităţi socio-economice (sat, întreprindere, ramură economică etc.), întrucât fiecare segment are particularităţile sale. De aceea, planul are la început un caracter general, care urmează să fie adaptat la împrejurările particulare şi completat. Important este să se ştie ce trebuie cercetat, sens în care o monografie cuprinde:

1) studiul cadrului natural în care se găseşte “unitatea” cercetată. Obiectul nostru de studiu fiind economia producţiei agricole, se impune de la început, să cunoaştem condiţiile naturale în care se desfăşoară activitatea agricolă, întrucât, acestea influenţează structurile de producţie, randamentele de producţie şi rezultatele economice generale.

2. studiul mediului demografic (numărul populaţiei, mişcarea populaţiei, starea de sănătate a populaţiei etc) şi a raportului dintre societate şi viaţa economică a membrilor ei.

3. studiul cadrului psihic şi al tradiţiilor - se cercetează, legăturile dintre viaţa sufletească a ruralilor şi viaţa lor economică, dintre tradiţii şi economia locală. Se urmăreşte gradul de solidaritate şi de “coeziune socială” a comunităţii în rezolvarea propriilor probleme; cum se comportă faţă de “nou”; în ce măsură este prezentă cooperarea economică şi cât de dezvoltată este aceasta.

4. studiul realităţilor economice – structura economiei locale pe ramuri şi sectoare de activitate; suprafaţa şi structura fondului funciar pe categorii de folosinţă; numărul, dimensiunea şi mărimea agenţilor economici; dotarea tehnică, randamentele şi rentabilitatea diferitelor activităţi economice; infrastructura; bugetul de venituri şi cheltuieli al populaţiei; indicatorii consumului; indicatorii producţiei; externalităţile şi internalităţile economice.

7

5. studiul mediului social - se întocmesc statistici cu gradul de şcolarizare al populaţiei; se evidenţiază prezenţa bibliotecilor publice şi personale; numărul de abonamente la presă şi TV; numărul de locuitori pe medic;…, se cuantifică calitatea vieţii.

6. studiul mediului instituţional - se va analiza cum funcţionează primăria, consiliul local şi alte instituţii ale statului, băncile şi instituţiile de creditare, seviciile de consultanţă etc şi, care este influienţa acestora asupra economiei locale.

2. Experimentul – în economie îşi are specificitatea lui comparativ cu alte domenii – biologia, chimia, fizica etc. Astfel, viaţa economică ca parte a existenţei umane nu poate fi studiată în “eprubetă”, de ce?, pentru că orice eşec economic ca rezultat al unui experiment atrage după sine pirderi foarte mari de resurse, de timp şi influenţează negativ demnitatea subiecţilor aflaţi în cercetare. Totuşi experimentul economic îşi face tot mai mult loc atunci când este vorba de evaluarea rezultatelor obţinute ca efect al aplicării unor modele de management şi marketing. Experimentul economic este deci folosit sub forma unităţilor economice numite etalon (pilot), la nivelul cărora se cuantifică rezultatele obţinute în urma aplicării unor măsuri de utilizare a resurselor, de management, de marketing etc. Rezultă că, experimentul economic este o observaţie dirijată care parcurge mai multe etape:

a) crearea condiţiilor de observaţie a fenomenului;b) introducerea variabilelor;c) stabilirea consecinţelor acestora;d) controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.Scopul oricărui experiment îl constituie verificarea ipotezelor reieşite din observaţii

anterioare. Rezultatele obţinute pe baza experimentală sunt comparate cu rezultatele obţinute prin folosirea altor tehnici şi cu datele aceluiaşi fenomen sau proces economic desfăşurat în absenţa oricărei intervenţii.

Experimentul constituie un mijloc deosebit de însemnat şi eficace în investigarea şi ameliorarea realităţilor economice. Spre exemplu măsurile luate de stat privind perfecţionarea vieţii economice şi sociale (privatizare, economie de piaţă, descentralizarea economiei) sunt, în fond, experimente economice iniţiate de stat. Orice schimbare a măsurilor de politică economică sunt, în fond, experimente ale căror efecte sunt analizate şi materializate în noi atitudini manageriale.

3. Ancheta economică sau socio-economică - este o metodă de cercetare în teren a realităţilor economice sau socio-economice şi se foloseşte în corelaţie cu alte metode de cercetare (monografia, analiza economică etc).

Ancheta economică presupune culegerea informaţiilor din teritoriu utilizând ca tehnici de cercetare “chestionarul” şi “interviul“. Particularităţile anchetei privesc tehnicile folosite, numărul de subiecţi cuprinşi în cercetare, modul de prelucrare a informaţiilor, etc.

a) tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că numărul, ordinea întrebărilor, numărul de persoane supuse chestionării sunt stabilite cu precizie de la început.

b) la alegerea subiecţilor investigati se are în vedere asigurarea cerinţei de reprezentativitate prin intermediul eşantionului.

c) concluziile unei anchete rezultate din prelucrarea informaţiilor obţinute de la subiecţi au la bază legile statisticii matematice.

Abordarea socio-economică este aţintită asupra a tot ceea ce probează comportamentul grupurilor sociale, a “actorilor” economici care locuiesc, îşi desfăşoară activitatea în zonele rurale, produc venit şi folosesc serviciile rurale. În această privinţă, au fost realizate numeroase anchete în ultimii ani în vederea identificării legăturilor dintre gospodăriile agricole şi restul economiei rurale. S-a arătat cu acest prilej că o mare parte din veniturile exploataţiilor agricole sunt furnizate de către activităţile neagricole – această parte a veniturilor reprezintă cca 50% din venitul familial în Europa. Anchetele menţionate arată de asemenea că, în medie, venitul total al exploataţiilor agricole este comparabil cu cel al menajelor neagricole.

III. Cercetarea sistemică, presupune abordarea agriculturii din punctul de vedere al sistemelor economice respectiv are ca fundament analiza relaţiei “INTRĂRI – REALITATEA AGRICOLĂ PROPRIU-ZISĂ – EŞIRI (EFECTE)”. Demersurile sistemice implică regândirea mijloacelor metodologice disponibile pentru analiză, diagnostic şi acţiune în sensul că iau în considerare totalitatea elementelor ce compun sistemul, interelaţiile dintre

8

elementele sistemului, interelaţiile sistemului cu mediul înconjurător (mediul natural, economic, social, juridic etc) şi reacţia sistemului la acţiunea unei variabile externe, socotită “intrare în sistem”. Cercetarea sistemică presupune o cooperare interdisciplinară (modelări matematice, calcule statistice, analize economice etc) care să furnizeze suportul ştiinţific politicilor de dezvoltare a agriculturii. Pluridisciplinaritatea este “soclul” cercetării sistemice fapt ce determină pe cercetătorul economiei agrare să fie “la zi” în propria disciplină şi în acelaşi timp să aibă o foarte bună pregătire în domeniile conexe (economia rurală, economia mediului inconjurător, economia serviciilor, politici agricole, administraţie etc).

Făcând bilanţul metodelor de cercetare utilizate de către economia agrară şi considerând obiectul de studiu al acesteia, apreciem că faţă de cele enunţate mai sus, cercetarea sistemelor agricole mai utilizează şi următoarele metode: calculul probabilistic (în evaluarea producţiei, în stabilirea daunelor produse de calamităţi etc), calculul normativ (metoda variantelor multiple şi metoda planning utilizate în optimizarea structurii producţiei agricole având ca obiectiv maximizarea profitului, minimizarea cheltuielilor etc), programarea liniară (pentru programarea producţiei), calculul balanţei legăturilor dintre diferite ramuri agricole (înlesneşte stabilirea unor proporţii optime între ramurile de producţie pornind de la fluxurile interramuri) etc.

1.3. Economia agrară – evoluţie, tendinţe

Modul de abordare a problemelor ce fac obiectul de studiu al economiei agrare a suferit schimbări în decursul timpului. În acest sens se disting trei mari etape:

I) Etapa iniţială, care a durat de la apariţia economiei agrare ca ştiinţă şi până la mijlocul deceniului şapte al secolului XX. Astfel, de-a lungul secolului al XIX-lea agricultura a pus probleme specifice care au determinat actul de naştere al economiei agrare (numită o mare perioadă de timp economie rurală) ca subdisciplină în cadrul economiei. Aceste probleme au avut în vedere:

a) administrarea exploataţiilor agricole – ce trebuie produs?, în ce cantitate?, cu ce mijloace?, cu ce tehnologii?, care sunt costurile?, care este profitul? etc. Aceste întrebări au făcut obiectul de studiu al economiştilor neoclasici, care au dat răspunsuri cunoscute sub denumirea de “teoria producţiei”. Punctul de vedere sub care economiştii generalişti abordau aceste întrebări era diferit de al economistului agrar. Astfel economistul generalist se preocupă să răspundă la întrebarea cum se explică faptul că producătorii de grâu produc o cantitate aproaximativ egală cu consumul întrgii societăţi fără ca să existe o relaţie anterioară de înţelegere între părţi, iar economistul agrar se întreabă dacă o fermă de “n” hectare dintr-o anumită zonă are interesul să producă grâu şi de ce.

b) studiul pieţelor – care ar trebui să fie pârghiile de piaţă pentru a se evita suboferta sau supraoferta de produse agricole pe anumite pieţe?, cum să se creeze transparenţa informaţiilor privind piaţa? etc. Răspnsurile la aceste întrebări au fost fundamentate prin “teoria consumului” şi “teoria elasticităţii cererii şi a ofertei”. Sub aspectul modului de abordare a problematicii pieţei produselor agricole, economiştii agrari se deosebesc de economiştii generalişti. În timp ce primii se întreabă cum pot fi ameliorate condiţiile de echilibru pe piaţă? (studiind preţurile şi cantităţile vândute la bursa grânelor din Londra Gregory King – 1648-1712 – a observat că încasările erau mai mari în caz de penurie decât în caz de abundenţă, fapt ce la determinat să concluzioneze că elasticitatea cererii la produsele agricole este subunitară sau slab elastică, iar efectele nu determină echilibrarea pieţei) ceilalţi se întreabă de ce o piaţă este în echlibru şi care sunt efectele acestui fapt?.

c) zonarea (localizarea) producţiei agricole, ştiut fiind faptul că producţia agricolă este dependentă de condiţiile naturale, foarte importantă pentru cei interesaţi devine o hartă pe care să fie localizate diferite producţii agricole pe criteriul “celor mai bune randamente din punct de vedere economic” (care sunt criteriile ce trebuie luate în considerare la amplasarea diferitelor producţii agricole în teritoriu?, spre ex: este mai dificil să produci portocale în Norvegia decât în Grecia). Primul autor care a abordat această problematică a fost S.H. Von Thunen (1783-1850). Despre acesta Schumpeter spune că “…a fost ănainte de toate, un agronom educat în spiritul lui Thaer şi un economist rural…” şi, “…trebuie plasat deasupra lui D. Ricardo, sau a oricărui economist din timpul său..”. După Thunen puţine

9

contribuţii au mai fost aduse la zonarea producţiei, iar principiile de bază au rămas aceleaşi, respectiv avantajul comparativ, renta de localizare şi comerţul între state sau regiuni având ca bază dotările relative cu factori de producţie.

Răspunsul la aceste întrebări a reprezentat baza progresului tehnic din agricultură care, de la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent a produs efecte neimaginabile pentru economiştii anilor 1800. Spre exemplu, producţia medie de grâu la ha, în Europa apuseană a crescut de la sub 800kg la începutul secolului al XIX-lea, la 2000kg la mijlocul secolului al XX-lea şi la peste 7000kg în prezent. În acest fel sau produs transformări profunde în ce priveşte factorii de producţie puşi în funcţie de agricultură. De exemplu, capitalul ce revine pe lucrător sau pe ha creşte iar numărul lucrătorilor (forţa de muncă) se reduce – sa trecut de la un om pe ha (densitate caracteristică secolului al XIX-lea, sau ţărilor slab dezvoltate) la un om pentru 100ha sau 200ha (densitate caracteristică astăzi în “fermele moderne”). Aceste mutaţii au determinat o bulversare a lumii rurale concretizată în migrarea unei părţi importante a populaţiei rurale spre oraşe, respectiv creşterea continuă a productivităţii în agricultură a făcut din spaţiul rural un furnizor permanent al oraşului de forţă de muncă, de bunuri şi de materii prime. În consecinţă din punct de vedere economic fenomenul a fost considerat ca făcând parte din progresul societăţii şi mulţi specialişti credeau că nu mai este cale de întoarcere sau chiar mai mult, apreciau că “sfârşitul ruralului este aproape”.

Efectele acestor mutaţii au determinat industrializarea agriculturii, termen prin care economiştii au desemnat influienţa industriei asupra transformărilor fundamentale pe care le-a cunoscut agricultura în evoluţia sa. Astfel în această etapă agricultura a cunoscut trei perioade de dezvoltare:

Prima perioadă este aceea în care sau produs schimbări instituţionale şi comportamentale necesare creerii condiţiilor de dezvoltare agricolă (apariţia structurilor agrare, ameliorarea structurii funciare, consolidarea pieţelor de produse agricole, consolidarea sistemului de circulaţie a informaţiilor privind progresul tehnic şi pieţele agricole, consolidarea sistemului de învăţământ şi de corectare a poziţiei agricultorilor faţă de progres).

A doua perioadă este cea a creşterii eficienţei proceselor de producţie agricolă prin utilizarea inovaţiilor tehnice şi comercealizarea agriculturii. Comercealizarea agriculturii presupune transformarea agriculturii tradiţionale (economie naturală) bazată pe autoconsum în agricultură de piaţă bazată pe reducerea autoconsumului până la excluderea acestuia (agricultorul devine cumpărător de produse alimentare ca şi populaţia neagricolă) şi pe reducerea autoaprovizionării cu mijloace de producţie, respectiv procurarea acestora din afara agriculturii (din ramurile neagricole). În această perioadă are loc în paralel cu creşterea productivităţii muncii (ca efect a procesului de intensivizare), un transfer semnificativ de forţă de muncă şi pământ către ramurile neagricole.

A treia perioadă a evoluţiei agriculturii este caracterizată prin “capital intensiv” şi “economisire de muncă”, într-un cuvânt prin capitalizare.

Capitalizarea agriculturii presupune creşterea capitalului folosit pentru realizarea producţiei, creştere care se apreciază prin valoarea capitalului utilizat la unitate de suprafaţă sau pe animal, la unitate de muncă, la unitate de produs, la valoarea producţiei finale, la valoarea adăugată etc. În acest sens, spre exemplu agricultorul vest european este de 4 ori mai bine dotat cu capital ( valoarea capitalului ce revine pe hectar este de 6536$) şi în consecinţă obţine o producţie de 2,7 ori mai mare decât agricultorul român (în România valoarea capitalului ce revine pe hectar este de 1636$).

În această perioadă greutatea relativă a agriculturii în economie scade în mod continuu prin dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei (industrie, servicii etc). Astfel, dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor şi a tehnologiilor a susţinut creşterea necontrolată a producţiei care, în “mod silenţios” a creat noi nevoi ce trebuiau satisfăcute, respectiv goana după noi resurse. In acest sens filozofia economică a epocii era creştrea economică cu orice preţ şi amânarea pentru viitor a consideraţiilor de echitate între oameni (paradoxal apăreau noii săraci în special din rândul agricultorilor). Rezultatul net al acestei situaţii în termeni economici sa concretizat într-o criză economică violentă în anii 1970 (criza resurselor energetice etc). Astfel, plafonarea rapidă, în jurul anilor 1973-1974 a producţiei agricole a determinat criza alimentară cea mai gravă pe care a cunoscut-o lumea pe timp de pace.

10

Această situaţie a determinat o insatisfacţie generală privind strategiile de creştere economică urmate până atunci şi, ca efect sa reconsiderat întreaga teorie şi practică a dezvoltării.

Problema agrară a revenit în actualitate cu două mari preocupări. Prima era bazată pe atitudinea agricultorilor în lupta de a supraveţui din punct de vedere economic sens în care, factorii care erau consideraţi ca opuşi dezvoltării - justiţia socială, interrelaţiile dintre factorii tehnici, economici şi sociali, accesul echitabil la pieţe, participarea, complexitatea activităţilor economice etc-, acum, au început să fie apreciaţi drept condiţii ale acesteia. Cea de a doua era de a găsi pe baza experienţelor trecute noi strategii de dezvoltare a agriculturii care să reducă riscul economic şi care să asigure o viabilitate sporită a exploataţiilor agricole pe piaţă. În consecinţă a apărut tendinţa de a aborda în mod global (sub toate aspectele ei –pozitive şi negative) activitatea economică având la bază conceptul de dezvoltare integrată. Acest moment coincide cu o nouă etapă in evoluţia economiei agrare.

II). Etapa a doua, din a doua jumătate a deceniului şapte şi până în prima perioadă a deceniului opt (secolul XX), când strategiile de dezvoltare agriculturii au fost identificate prin prisma conceptului de dezvoltare integrată.

Dezvoltarea integrată este un concept pluridisciplinar după abordare şi plurisectorial prin realizare. Dezvoltarea integrată este deschisă tuturor activităţilor economice care găsesc condiţii de dezvoltare în exploataţiile agricole şi elimină specializarea (care în general este însoţită de un grad mare de risc economic, spre exemplu: într-o întreprindere în care cultura cerealelor este “singura” ramură ce asigură veniturile, declinul acestei ramuri are consecinţe negative mult mai mari decât intr-o exploataţie în care structura economică este complexă – agricultură-mica industrie-servicii etc.). Noul concept presupune o reexaminare fundamentală a politicilor de dezvoltare, iar în esenţă se rezumă la “adoptarea unei filozofii de dezvoltare care conduce la antrenarea micilor agricultori, a fermierilor, a celor care nu au pământ, respectiv a populaţiei rurale active, în activităţi economice care înbină producţia agricolă, producţia neagricolă şi serviciile astfel încât să rezulte un acces mai facil la resursele productive, un portofoliu mai complex al locurilor de muncă, venituri mai mari (ex: îmbinarea producţiei agricole cu industriile prelucrătoare determină “plus de valoare adăugată” pentru economia spaţiul rural) şi o creştere fermă a calităţii vieţii”.

Efectul noilor orientări a făcut ca ruralul să înceapă să se mişte. Astfel economiştii şi sociologii declarau în a doua jumătate a deceniului opt că “..teritoriile rurale îşi recapătă încet vitalitatea, …. exodul populaţiei rurale nu a mai progresat…în unele zone există o migraţie inversă, de la urban la rural…”.

III). Etapa a treia, după 1990 când economia agriculturii a început să fie abordată în termeni de dezvoltare integrată durabilă sau dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea durabilă pune accentul pe protecţia mediului înconjurător, (aer, apă, sol, peisaj, biodiversitate etc), pe protecţia particularităţilor locale (tradiţii, cultură etc), pe protecţia şi gestiunea resurselor neregenerabile (petrol, fosfor, potasiu etc), într-un cuvânt sunt încurajate strategiile de dezvoltare flexibile, capabile să combine eficacitatea economică “prezentă” cu protectia mediului şi a resurselor pentru generaţiile viitoare. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost pus în valoare de cercetarea ştiinţifică, începând cu anii 1981, devenid un obiectiv economic prioritar după conferinţa de la Rio de Janiero din anul 1992. Rădăcinile noii filozofii economice în esenţă, îşi au originea în următoarea constatare: - modelul economic orientat spre producţie, a permis dezvoltarea spectaculoasă a agriculturii vest- europene din anii 1970, care ajunsă la un anumit prag a determinat supraproducţie, iar ca efect a început să se înregistreze scăderea veniturilor agricultorilor, scăderea calităţii produselor (agricultura intensivă determină obţinerea de produse alimentare cu conţinut ridicat de elemente distructive asupra corpului omenesc), scăderea productivităţii consumurilor intermediare (utilizarea de cantităţi crescânde de factori de indensivizare determină scăderea productivităţii marginale pe unitatea adiţională de factor consumat), accentuarea disparităţilor interne între agricultori şi manifestarea caracterului elitist al agriculturii moderne, o puternică dependenţă de exterior (industrie, servicii etc) şi efecte nagative asupra mediului înconjurător (cantităţile mari de substanţe chimice solicitate de agricultura intensivă au început să poluieze din ce în ce mai mult solul, apa, aerul, biodiversitatea etc) . Toate acestea au repus în discuţie tot sistemul, respectiv sa ridicat problema dacă nu este oare timpul să ieşim din era risipei şi să încercăm alte forme de

11

dezvoltare care să se bazeze pe mai multă economie, mai multă responsabilitate faţă de mediu, faţă de resursele naturale şi faţă de generaţiile viitoare, mai multă autonomie? Răspunsul la acestă problemă este dat în abordarea durabilă a dezvoltării şi creşterii economice.

Astfel a apărut în anii 1990 conceptul de agricultură durabilă care în esenţă se referă la armonizarea dezvoltării agriculturii cu păstrarea echilibrului ecologic.

Dezvoltarea durabilă, se exprimă prin faptul că “orice activitate economică, trebuie să se realizeze în condiţii de “viabilitate” şi “sustenabilitate”, iar efectul asupra mediului social si ecologic numit “externalitate” să fie pozitiv.

Viabilitatea exprimă capacitatea economică şi managerială a unei unităţi de a exista (rezista) o perioadă cât mai mare de timp în cadrul structurilor economico-sociale impuse de piaţă.

Sustenabilitatea este un concept care exprimă capacitatea de autosusţinere a unui sistem şi a fost folosit prima dată de către biologi în definirea pragurilor naturale - ca efect al relaţiei ce se creează între o anumită populaţie, activităţile sale şi mediul înconjurător. Din punct de vedere economic sustenabilitatea exprimă capacitatea unui sistem economic (ex: agricultura) de aşi asigura interesele de producţie luînd în considerare menţinerea unui nivel minimal al capitalului natural. Astfel conceptul de sustenabilitate presupune respectarea următoarelor reguli în activitatea economică:

- definirea capitalului natural critic care trebuie supus unor norme minimale de salvare, determinând astfel un prag de utilizare a acestui capital, în scopul prezervării unui anumit stoc natural;

- utilizarea resurselor naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare decât rata de reînnoire proprie a resursei respective;

- resursele epuizabile trebuie tratate în permanenţă prin prisma eventualei lor înlocuiri de către resursele reînnoibile;

emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a acestora de către mediu;

- alegerea opţiunilor de producţie prin prisma menţinerii portofoliului de resurse naturale pentru generaţiile viitoare (acestă regulă este cu atât mai justificată cu cât scara pericolelor potenţiale la care este supus capitalul natural se lărgeşte tot mai mult).

Între creşterea economică şi calitatea mediului există o relaţie biunivocă. Pe de o parte creşterea economică pe termen lung este îngrădită de necesitatea conservării şi dezvoltării mediului ambiant, iar pe de altă parte ameliorarea calităţii mediului nu se poate face fără resurse, ceea ce presupune o creştere economică susţinută.

Externalităţile exprimă efectele externe pe care le determină o activitate economică asupra altor activităţi, asupra mediului şi asupra societăţii considerate ca un tot, plecând de la postulatul că - întreprinderile au interesul financiar de a polua “mediul în care îşi desfăşoară activitatea” datorită costurilor (protejarea mediului solicită costuri suplimentare de producţie).

Există două tipuri de externalităţi, respectiv: externalităţi pozitive numite economii externe şi externalităţi negative numite dezeconomii externe.

Economiile externe cuprind:- economii externe de producţie, ex: apicultorul şi pomicultorul – externalitatea este

reciprocă, respectiv cele două activităţi au efecte pozitive una asupra alteia şi nu există o plată monetară pentru aceasta;

- economii externe de consum, ex: întreţinerea sediului administrativ al unei firme şi amenajarea unui spaţiu verde dă satisfacţie vecinilor, fără ca cel ce face asta să fie răsplătit;Dezeconomiile externe sunt:

- dezeconomii de producţie, ex: unii agenţi economici dăunează altora fără a exista o compensare financiară - un agent economic aflat în amontele unui râu poluează apa, care va fi utilizată de un altul situat în avalul râului;

12

- dezeconomii externe de consum, ex: tutunul afectează pe ceilalţi fără a exista o compensare materială.

Startul dezvoltării durabile pentru agricultură poate fi considerat că este dat, atunci când din interiorul comunităţii apare necesitatea implementării exploataţiei agricole viabile şi înţelegerea implicaţiilor rezultate din următoarele acţiuni:

a) La nivelul fermierilor, este necesar ca aceştia să devină conştienţi şi capabili să decidă pentru a acţiona în consolidarea exploataţiei sau să recurgă la schimbări radicale cre să conducă la:

-decizia de a moderniza exploataţia agricolă, având în vedere modelele de exploataţii viabile;

-evaluarea şi opţiunea acestuia pentru activitatea care are condiţiile de maximă eficienţă şi cea mai bună vocaţie.

b) La nivelul comunităţii, a structurilor guvernamentale şi legislative prin: Promovarea tendinţelor pentru creşterea mărimii exploataţiilor agricole, care

pun bazele unei exploataţii viabile prin formele cunoscute, din ţările dezvoltate; Mediatizarea şi conştientizarea, ca fiecare gospodărie individuală să-şi

evalueze corect potenţialul de producţie şi resursele de muncă, vocaţiile profesionale sau meşteşugăreşti, să renunţe la producţia agricolă de subzistenţă, să adere la forme asociative, în favoarea formării exploataţiilor agricole viabile locale şi să devină rentier;

Creşterea capacităţii comunităţii de a elabora şi promova proiecte, care să reprezinte interesele comunităţii;

Promovarea tendinţelor privind orientarea capitalului şi a economiilor locale, pentru dezvoltarea activităţilor specifice care să conducă la performanţă în producţia şi serviciile pentru care zona are vocaţie.

Diversificarea serviciilor utilizate de fermieri; Crearea unor alternative pentru dezvoltarea activităţilor specifice economiei

rurale. Elaborarea unui pachet de măsuri care să stimuleze membrii comunităţii, în

demararea propriilor activităţi şi afaceri, care să pună în mişcare economia rurală prin crearea de stimulente şi facilităţi pentru producătorii agricoli, în scopul obţinerii de profit, pentru a-şi consolida proprietatea şi a se afirma pe plan local;

Existenţa unui cadru instituţional şi legislativ care să conducă la stimulente şi facilităţi pentru întreprinzători.

Păstrarea echilibrului ecologic, exprimă în esenţă tipul de activităţi economice şi sociale, care asigură evitarea degradării mediului. Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu legile ecologiei:1. toate se leagă de toate (ex: reducerea poluării chimice în producţia vegetală are ca efect

direct protecţia solului, a apei şi a aerului iar indirect are ca efect creşterea calităţii produselor zootehnice);

2. totul trebuie să se ducă undeva (ex:în urma activităţii umane rezultă “produse secundare” care nu sunt prelucrate sau consumate şi în consecinţă sunt deversate în mediu - poluândul );

3. natura se pricepe cel mai bine (ex: activităţile agricole trebuie considerate activităţi semiartificiale sau seminaturale care vin să completeze pe cele naturale în folosul omului şi al mediului natural; legile naturii sunt atotcuprinzătoare şi, omul prin activităţile sale nu trebuie să înpiedice nici într-un fel buna desfăşurare a acestora);

4. nimic nu se capătă pe degeaba (ex: exploatarea neraţională a terenurilor agricole, luate în cultură pe “gratis” a condus la degradarea calităţii acestora, fapt ce solicită cheltuieli tot mai mari cu îngrăşămintele, cu carburanţii etc pentru a obţine aceleaşi producţii agricole; această lege îşi găseşte utilitatea în a considera unele resurse naturale – terenuri agricole şi neagricole, apa, peisajul, fauna şi flora – bunuri economice, ale căror preţuri se stabilesc pe piaţă.).

În prezent, tehnologiile moderne practicate în agricultură şi oferite ca alternative agricultorilor sunt foarte diversificate şi cu influenţe faţă de mediu.

13

Cu cât se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă, prin stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe chimice, cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului, asupra ecosistemelor naturale.

În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi ecologie.

În ansamblul conceptului de dezvoltare durabilă se înscrie şi cel referitor la agricultura durabilă, elaborat de cercetarea ştiinţifică şi validat de practica din ţările dezvoltate, care în esenţă se referă la armonizarea constrângerilor de natură ecologică cu o agricultură care poate funcţiona profitabil din punct de vedere economic. Cunoaşterea mai îndeaproape a mecanismelor intime ale agriculturii durabile, perfect integrate în armonia generală a naturii, poate constitui un atu deloc neglijabil în lupta pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei.

În elaborarea politicilor agricole îndreptate spre armonizarea agriculturii cu protecţia mediului este indispensabil să se ţină seama de câteva elemente esenţiale, dependente unele de celelalte: necesitatea de a spori contribuţia pozitivă a agriculturii faţă de mediul înconjurător; reducerea la maximum a poluării provocate de agricultură mediului; politica agricolă să ţină seama de mediul înconjurător (C. Răuţă, 1992).

Rezultă astfel că, agricultura durabilă are ca scop menţinerea calităţii solului şi asigurarea unei corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea oamenilor şi menţinerea calităţii mediului înconjurător.

Acţionând raţional pentru o dezvoltare durabilă, trebuie evitată cu orice preţ distrugerea solului, pe considerente de ordin economic, care au rezultate scontate numai pe termen scurt şi pot avea implicaţii negative mari pe termen mediu şi efecte dezastruoase pe termen lung. În acest sens agricultura durabilă se foloseşte de conceptul de agricultură biologică.

Agicultura biologică presupune restricţii ecologice de producţie, care au ca obiectiv obţinerea de produse nepoluate prin următoarele direcţii de acţiune:

Rotaţia culturilor; Reciclarea resturilor de culturi şi a gunoiului de grajd; Folosirea în limite reduse a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor

substanţe chimice; Extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului, inclusiv

leguminoase fixatoare de azot; Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor

Astfel, ca tendinţă pentru viitor, se doreşte un nou mod de dezvoltare, făcut de o economie mai puţin productivistă, dar mai calitativă prin diversificarea activităţilor neconsumatooare de spaţiu şi resurse prea încet regenerabile (producţie biologică necontaminată chimic prin adoptarea unor sisteme de producţie mai extensive, practicarea pluriactivităţii - artizanat, turism rural, agroturism, industriea mică utilizatoare a resurselor locale pentru lărgirea şi consolidarea perenităţii locurilor de muncă) şi, reconsiderarea “naturalului”. Naturalul a devenit un argument puternic pentru susţinerea şi dezvoltarea spaţiului rural: - o casă aplasată într-un cadru natural “curat” capătă valoare; habitatul individual este preferat habitatului colectiv caracterizat prin anonimat şi “noxe”; produsele naturale biologice sunt superioare produselor artificiale; …reţeta bunicii este mai apreciată decât reţa “modernă”;… existenţa agitată şi robotizată a oraşului păleşte în faţa calmului, cadrului natural şi valorilor socio-culturale ale ruralului; plecarea spre oraş nu mai este considerată o promovare socială etc.

În ultima perioadă în ţara noastră situaţia spaţiului agrar a fost abordată în mod sistematic prin luarea în discuţie a interrelaţiilor existente între oferta ecologică a acestuia - condiţiile de climă şi sol în principal – şi necesităţile diferitelor plante de cultură, conturându-se în acest mod conceptul de agroecosistem.

Dacă până nu demult practica agricolă curentă viza în principal tamponarea elementelor naturale nefavorabile unei anumite culturi prin crearea în mod artificial, mai mult sau mai puţin agresiv, a unor condiţii propice dezvoltării acesteia, în etapa actuală se caută găsirea unor soluţii noi în concordanţă cu principiile unei agriculturi economic-ecologice, care trebuie să aibă în vedere, pe lângă obţinerea de randamente ridicare la

14

culturile agricole, şi elemente de protecţie şi conservare a fondului funciar şi a mediului ambiant.

În ultima vreme începe să-şi facă loc din ce în ce mai mult concepţia ecologică îmbinată cu cea economică, concepţia economico-ecologică, de abordare a problemelor în agricultură, punându-se accentul pe menţinerea şi mărirea capacităţii de producţie a agroecosistemelor, pe împiedicarea poluării sub diversele ei forme, pe realizarea – în asemenea condiţii – de profituri.

Optimizarea repartizării teritoriale a amplasării culturilor în cadrul unui agroecosistem trebuie realizată în aşa fel încât pământul, acest input specific al producţiei agricole, să-şi menţină şi să-şi sporească fertilitatea. Toate aspectele trebuie privite prin prisma economico-ecologică, pornind de la ideea că în cadrul agroecosistemelor exploatarea economică trebuie să fie compatibilă cu producţia naturală. Ca atare, atenţia trebuie să fie îndreptată, în viziunea economico-ecologică, spre relevarea unor aspecte referitoare la funcţiile şi rolul solului în cadrul agroecosistemului; la locul şi rolul asolamentului şi rotaţiei într-o agricultură ce se cere a fi tot mai mult ecologică; la tehnologiile de cultivare a plantelor ca modalitate principală de acţiune antropică, în vederea realizării dezideratului de a obţine cantităţi sporite de produse agricole la un anumit nivel de eficienţă, în condiţiile menţinerii şi amplificării fertilităţii solului şi diminuării sau chiar anihilării riscurilor de poluare a sa, toate acestea se realizează pe fundalul amplasării teritoriale judicioase a culturilor.

Avantajele ecologice fac parte din rândul avantajelor economice pe termen lung. Deoarece sistemele ecologice reprezintă fundamentul activităţilor economice prin care are loc o transformare activă a resurselor naturale, avantajele ecologice sunt avantaje economice pe termen lung, care limitează avantajele economice pe termen scurt. Avantajele ecologice se corelează pozitiv cu avantajele economice, dar nu întotdeauna şi viceversa (Jansson, Annmari; Wu, D., 1992).

Dezvoltarea durabilă a agriculturii nu reprezintă numai preocuparea obţinerii de produse agricole de bună calitate, ci şi asistarea procesului de transformare a produselor agricole în produse alimentare, pe baza unor procedee tehnologice de fabricaţie, la care sunt supuse produsele agricole. În urma procesului de transformare a produselor agricole sunt obţinute deşeuri, reziduuri, ape uzate etc., care negestionate corespunzător, conduc la degradarea mediului înconjurător.

În general, întreprinzătorii, procesatorii de materii prime, în realizarea proiectelor de investiţii, urmăresc indicatorii de eficienţă economică, rentabilitatea randamentelor de valorificare şi a celor de extracţie a substanţei utile la nivelul materiilor prime sau la nivelul tehnologiilor utilizate, urmărindu-se, în primul rând dezvoltarea în plan economic.

Orice strategie a unei dezvoltări durabile îi obligă pe întreprinzători să-şi analizeze proiectele şi din punct de vedere ecologic, aceasta conducând, de regulă, la creşterea costurilor de realizare.

Prin acest mod de abordare a problemelor, există o relaţie de dependenţă, prin faptul că, activitatea economică trebuie să fie analizată şi prin implicaţiile sale în plan ecologic. Numai prin menţinerea sub observaţie a relaţiilor de dependenţă dintre cele două planuri se poate ajunge la o dezvoltare durabilă a agriculturii.

Capitolul 2

Agricultura în ecuaţia creşterii şi dezvoltării economice

2.1. Creştere şi dezvoltare economică – delimitări conceptuale

O primă afirmaţie – istoria economiei arată că există trei sisteme economice principale:

15

sistemul economiei naturale; sistemul economiei de schimb (de piaţă); sistemul economiei planificate.Economia naturală este sistemul economic prin care fiecare comunitate îşi satisface

nevoile din producţia proprie (nu se produce pentru piaţă).Economia de schimb este sistemul economic care pune în valoare forţele pieţei,

respectiv se produce pentru piaţă (numai schimbul de mărfuri determină profit) funcţie de nevoile acesteia care rezultă din raportul cerere – ofertă (piaţa impune să se producă ceea ce se cere de către consumator).Economia de schimb are următoarele trăsături:

-este o economie multipolară (există o multitudine de centre de decizie economică);-este o economie descentralizată (fiecare agent economic are autonomie de opţiune,

decizie şi acţiune);-este o economie de întreprindere (întreprinderea este baza activităţilor din

economie);-este o economie în care statul exercită un rol secundar – de intervenţie indirectă, cu

scopul de a corecta eventualele distorsiuni ale pieţei şi de a veghea la buna funcţionare a ei;-este o economie a profitului (profitul este obiectivul central al agenţilor economici –

deşi alte obiective pot coexista cu acesta, maximizarea profitului le depăşeşte pe celelalte).Economia planificată este o economie centralizată (cu un singur centru de decizie),

respectiv statul are un rol prioritar în dirijarea fluxurilor economice pe piaţă, în sensul că îndeplineşte funcţiile ei (nu se ţine cont în totalitate de legea cererii şi a ofertei – activitatea economică este bazată pe planuri la nivel naţional, care ipun o anumită structură a portofoliului de produse, în multe cazuri neconforme cu cererea economiei şi, este ignorată legea concurenţei).

Un sistem economic cuprinde un ansamblu format din următoarele componente:1. actorii economiei, tipul de organizare şi mecanismele care regizează

funcţionarea acestora;2. scopul activităţilor economice şi interesele dominante ale actorilor economiei;3. tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor.Actorii economiei sau agenţii economici cuprind indivizii, grupurile de indivizi şi

organizaţiile care constituie centre de decizie şi acţiune în viaţa socială şi economică, respectiv prin deciziile şi alegerile acestora se crează fluxuri de resurse (fluxurile reale şi fuxurile manetare) în ansamblul economiei considerate. Se disting cinci categorii de actori: 1. gospodăriile (menajele), care constituie grupul de consumatori, respectiv consumul;2. întreprinderile, care constituie grupul de producători, respectiv producţia;3. băncile sau instituţiile de credit, au ca activitate principală finanţarea economiei;4. statul sau administraţiile, care asigură în special servicii destinate ansamblului

colectivităţii;5. mediul extern reprezentat de ansamblul agenţilor economici situaţi în afara spaţiului

naţional sau a altor spaţii la care ne referim.Funcţia principală a gospodăriilor este consumul. Gospodăriile consumă sau

utilizează un bun pentru aşi satisface o nevoie. Pentru economişti, noţiunea de consum şi cumpărare este sinonimă, fapt ce determină ca nivelul consumului să fie măsurat la un moment dat, cu nivelul achiziţiilor de pe piaţă, iar achiziţiile presupun ca gospodăriile să dispună de venituri.

Funcţia întreprinderilor este producţia. Actul producţiei constituie o combinare de resurse naturale, de bunuri intermediare, de echipamente, de muncă şi de procedee tehnice, care au ca rezultat obţinerea unui produs ce urmează a fi pus la dispoiziţia gospodăriilor sau a întreprinderilor.

Funcţia băncilor este de a servi ca intermediari între actorii care economisesc şi actorii care împrumută o parte din resursele financiare necesare realizării proiectelor pe care aceştea vor să le realizeze. Rolul lor este de a finanţa economia şi de a emite monedă.

“Statul” este un termen general care desemnează ansamblul administraţiilor publice şi private de la nivel naţional, regional şi local, care intervine în activitatea economică

16

(securitate, redistribuirea veniturilor, ajutoare pentru diverse întreprinderi,…) cu mijloace foarte diverse (reglementări, fiscalitate, subvenţii etc).

Mediul extern sau schibul cu exteriorul exprimă nivelul angajamentelor economiei naţionale în economia mondială. Relţiile cu exteriorul fac obiectul organizaţiilor mai mult sau mai puţin elaborate (zone de liber schimb, uniuni economice şi vamale,…etc) şi determină schimburile monetare internaţionale.

Tipul de organizare şi mecanismele de regizare a funcţionării actorilor economiei au la bază relaţia cerere-ofertă-concurenţă-preţ respectiv cele două legi economice obiective: legea cererii şi a ofertei şi legea concurenţei.

Scopul activităţilor economice este de a obţine bunuri care în general sunt oferite pieţei cu interesul declarat al agenţilor economici de a obţine profit.

Tehnologiile de obţinere a bunurilor şi serviciilor se referă la tehnicile de transformare a factorilor de producţie (inputu-ri) în produse şi servicii (outputuri) destinate consumului final al populaţiei.

A doua afirmaţie – creşterea şi dezvoltarea economică a devenit o preocupare dominantă a secolului XX, constituind – în prezent – un obiectiv declarat al politicilor economice.

Practica dovedeşte că orice om, indiferent de nivelul de pregătire, la întrebarea „ce înţelegi prin creştere şi dezvoltare economică?” poate răspunde în sensul realizăţilor economice prezente – locuri de muncă, nivelul veniturilor, modul de viaţă, nivelul de trai etc. Putem fi siguri că majoritatea populaţiei ştie ce ar vrea şi simte când apare un progres în viaţa ei, simte când o duce mai bine sau mai rău. Aceşti oameni, sunt capabili să facă şi previziuni pentru perioada următoare, însă bazate pe viaţa prezentă. Dacă au un prezent mediocru, viitorul va fi prezentat de regulă în termeni mediocri.

Problema este să definim şi să delimităm cine este acela care poate influenţa mersul vieţii economice. În complexitatea problematicii economico-sociale actuale, omul prin cunoaştere este motorul creşterii şi dezvoltării economice. Ca umare, el trebuie să cunoască foarte bine termenii şi conţinutul acestora.

Ca noţiune termenul de creştere se identifică frecvent cu cel de dezvoltare, deşi nu sunt sinonimi.

Creşterea expimă un fenomen de extindere a activităţi economice dintr-un teritoriu, “cantitativ” şi cuantificabil cu ajutorul unor indicatori statici redaţi în formă valorică sau fizică: volumul şi evoluţia producţiei, dinamica produsului intern brut (PIB), numărul şi evoluţia locurilor de muncă, nivelul şi evoluţia veniturilor populaţiei etc. Programele economice care generează creştere, pun accentul pe extinderea capacităţilor de producţie, pe extinderea pieţelor, pe creşterea vânzărilor, pe crearea imediată a locurilor de muncă, pe reducerea şomajului şi pe creşterea veniturilor.

Dezvoltarea, în schimb, exprimă fenomenul de transformare calitativă necuantificabil direct prin indicatori statici, a condiţiilor de producţie (investiţii) a structurilor economice, politice, şi sociale, a modului de viaţă, a calităţii vieţii, a conştiinţei umane (se au în vedere schimbările de concepţii şi mentalităţi faţă de actul producţiei, al consumului etc), a mediului înconjurător etc, a coportamentului general al sistemului economico-social considerat ca un tot.

Dezvoltarea poate să implice şi creştere, dar legătura nu este directă, căci, de exemplu, locul de muncă poate să fie schimbat cu unul mai bun, fără schimbarea numerică a acestora. Programele de dezvoltare au în vedere schimbarea condiţiilor fundamentale (ex: creşterea productivităţii individuale), ceea ce necesită timp îndelungat. Sunt dezvoltate instituţiile, posibilităţile, resursa umană şi nu se oferă numai un simplu sprijin asigurând creşterea resurselor, pe termen scurt. Dezvoltarea este, în esenţă, întotdeauna o acţiune cu caracter strategic.

2.2. Rolul şi locul agriculturii în creşterea economică2.3. Funcţiile agriculturii în creşterea economică2.4. Particularităţile producţiei agricole şi impactul asupra procesului de

creştere economică

17

Capitolul 3

Structurile agrare

3.1. Conţinut, metodologie de analiză

Structurile agrare sunt efectul relaţiilor agrare şi cuprind: tipurile de exploataţii agricole, reţeaua de distribuţie a materialelor necesare agricultorilor, reţeaua de prelucrare a materiilor prime din agricultură, reţeaua de valorificare a produselor agricole primare şi a produselor alimentare, reţeaua financiară de creditare şi de asigurare şi reţeaua de asistenţă tehnică de specialitate. Toate aceste reţele împreună cu exploataţia agricolă se constituie într-un sistem complex, care defineşte structura agrară prezentă într-un teritoriu. Metodologia diagnozei structurilor agrare trebuie concepută pentru a evidenţia şi caracteriza cât mai fidel posibil situaţia dezvoltării agriculturii la un moment dat. În acest scop apreciem că trebuie analizate toate componentele structurale, după modelul prezentat în tabelul 3.1.

Tabelul 3.1.Structura agrară – elemente definitorii

Specificare Indicatori

1. Fondul funciar1.1. Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă1.2. Structura fondului funciar pe forme de proprietate1.3. Structura culturilor în terenul arabil

2. Efectivele de animale

2.1. Structura efectivelor de animale

3. Exploataţia agricolă

3.1. Structura exploataţiilor agricole pe forme de proprietate şi categorii de mărime 3.2. Suprafaţa medie pe tipuri de exploataţii 3.3. Gradul de asociere în exploatarea terenului

4. Aprovizionarea exploataţiilor agricole cu factori de producţie

4.1. Structura reţelelor de aprovizionare a exploataţiilor agricole

5. Transformarea producţiei agricole

5.1. Prelucrarea produselor agricole

6. Distribuţia produselor agricole

6.1. Structura reţelelor de distribuţie

7. Integrarea activităţilor agricole

7.1. Gradul de integrare

8. Sistemul de credidare

8.1. Structura sistemului de creditare a producţiei agricole

9. Sistemul de asigurare

9.1. Structura sistemului de asigurare a producţiei agricole

10. Asistenţa tehnico-economică de specialitate

10.1. Structura sistemului de asistenţă tehnico-economică de specialitate

11. Veniturile fermierilor

11.1. Nivelul veniturilor pe tipuri de exploataţii11.2. Structura veniturilor agricultorilor

18

Diagnoza complexă a structurilor agrare implică parcurgerea următoarelor etape

(6,19):

1. Punerea la punct a metodologiei care face posibilă trecerea de la informaţiile analitice furnizate de cele 11 criterii la informaţiile sintetice care furnizează o imagine globală asupra dezvoltării structurilor agricole. Valoarea indicatorilor şi a criteriilor utilizate pentru studierea structurilor agrare este diferenţiată. Criteriile 1-10, au o funcţie de diagnozare a stadiului în care se află dezvoltarea dezvoltarea structurilor agrare. Criteriul 11, pe lângă această funcţie are şi funcţia de identificare şi punctare a factorilor care au un rol principal în dezvoltarea endogenă a agriculturii. Între indicatorii celor 11 criterii, poate fi făcută o distincţie operaţională prin împărţirea lor în două grupe separate, astfel: indicatori ce exprimă situaţii şi indicatori ce exprimă resurse.

Utilitatea unei asemenea distincţii este actuală în planul direcţiilor strategice de dezvoltare, deoarece aceasta exprimă:1. informaţiile ce caracterizează situaţia structurilor agrare şi vizează în principal evaluarea

nivelului de dezvoltare a acestora;2. informaţia ce reprezintă resursele pentru a indica politicile de dezvoltare, care s-ar putea

referi, de ex., la îmbunătăţirea exploatării terenului agricol, a dotării tehnice şi a infrastructurii agricole etc. şi a căilor de valorificare cât mai eficient posibil a potenţialului specific fiecărei zone.

În etapa 1 se parcurg 4 operaţiuni: a) selectarea indicatorilor relevanţi pentru constituirea indexului de criterii agregate;b) stabilirea ponderii fecărui indicator, respectiv criteriu, în cadrul calculelor algoritmului

indicilor agregaţi;c) evaluarea intensităţii comportamentului indicatorilor în funcţie de scara stabilită pentru

fiecare indicator;d) computerizarea scorului obţinut de către fiecare criteriu pentru fiecare indicator/criteriu.

2. Definirea unor arii cu ajutorul fiecărui criteriu pe baza algoritmului de agregare şi a integrării lor în trei categorii: peste medie, în jurul mediei şi sub media valorilor naţionale.

3. Identificarea structurilor rezultate din punctul de vedere al localizării lor geografice.

4. Transpunerea pe hartă a zonelor cu structuri agrare omogene funcţie de fiecare criteriu; prezentarea grafică a zonificării după fiecare criteriu include trei reprezentări: o hartă cu indicatorii iniţiali incluşi în analiză, o hartă care arată rezultatul cumulării indicatorilor şi o hartă care arată zonarea finală;

5. Prezentarea problemelor dezvoltării structurilor agrare.Rezultatele informaţilor agregate arată că zonele agrare variază în privinţa mărimii

geografice şi a gradului lor de dezvoltare, putând fi identificate zone cu bază adecvată de dezvoltare şi zone cu perspective scăzute de dezvoltare. Diagnosticul final reprezintă o sinteză a caracteristicilor spaţiului analizat care conduce la zonificarea acestuia după gradul de variaţie al variabilelor considerate ca un sistem multicriterial.

Rezultatele obţinute reprezintă punctul de plecare pentru formularea principiilor, politicilor (direcţiilor) şi obiectivelor strategice de dezvoltare a agriculturii.

3.2. Tipologia structurilor agrare

În funcţie de factorii care condiţionează dezvoltarea endogenă a agriculturii (valoarea indicatorilor calculaţi) se identifică zonele cu caracteristici relativ omogene. Astfel luând în considerare multitudinea problemelor ce trebuie rezolvate în cadrul zonelor, au fost identificate două tipuri de structuri agrare (4, 6, 19, 22):

-tipul european, bazat pe ferma familială de dimensiuni mici şi mijlocii (mărimea medie a fermei este cuprinsă între 4,3 ha în Grecia şi 69,3 ha în Anglia). Ferma familială mijlocie bazată pe proprietatea privată asupra pământului (sau pe arendare/închiriere), pe forţa de muncă a familiei (cu excepţia fermelor mari care angajează muncă salariată) şi pe o producţie diversificată din care o bună parte este destinată pieţei, este considerată drept modelul politicii agricole comunitare.

19

-tipul american, bazat pe ferme de dimensiuni mari intensive şi cu grad ridicat de specializare şi comercializare (mărimea medie a fermei este de 180 ha – anul 1999).

În cadrul tipului european se identifică două modele: Modelul sudic, caracterizat prin ferme foarte mici şi mici (4-8 ha) administrate de

către fermieri în vârstă, este tipic în Grecia, Italia, Portugalia (cu excepţia regiunii Alentejo) şi numeroase regiuni din Spania (ex. coasta atlantică, Valencia Murcia). În aceste zone, aproape 3/4 din numărul fermelor au mai puţin de 5 hectare. Majoritatea fermierilor (57 până la 63 % în medie la nivel naţional) au peste 55 de ani. Fermieri tineri administrează doar puţine exploataţii mai mari decât ale fermierilor mai în vârstă.

În Grecia, unde mărimea medie a unei ferme, este de numai 4,5 ha (cea mai mică din UE) şi înregistrează o tendinţă foarte lentă de creştere (reducerea numărului de ferme este, de mai puţin de 1% pe an). În Italia, reducerea numărului de ferme s-a accelerat puţin în cursul ultimilor cinci ani dar este încă modest (singură această ţară numără aproape o treime din numărul total de ferme din UE). În Portugalia, scăderea numărului de ferme în favoarea creşterii suprafeţei medii, a fost semnificativă în ultimii cinci ani (18%). În Spania, numărul fermelor a scăzut în mod semnificativ în toate regiunile (13%), dar există structuri contrastante. Fermele mici, comparabile cu cele portugheze, pot fi găsite pe coasta atlantică şi în Valencia şi Murcia. Pe platoul central (Castilla y Leon, Castilla-Mancha, Aragon, Extremadura) fermele mari co-există cu cele mici.

Problema ce se ridică priveşte viabilitatea pe termen lung a modelului “Sudic”. Dată fiind structura demografică a populaţiei agricole, o scădere substanţială a numărului fermelor ar putea fi posibilă în următorul deceniu, acompaniată de o largă restructurare. Cu toate acestea, piramida vârstelor este dezechilibrată de multă vreme şi există impresia că fermierii îşi păstrează fermele cât mai mult posibil. Aspecte culturale şi legale ale transferului şi moştenirii pot de asemenea să împiedice restructurarea.

O introspecţie interesantă în viabilitatea posibilă pe termen lung a modelului “sudic” este furnizată de analiza regională a agriculturii europene care examinează printre alte lucruri, transferul fermelor. Analiza s-a bazat pe interviurile cu fermierii (Arkleton Trust, 1944). Această analiză se referă la o perioadă de cinci ani 1987 – 1991. Eşantioanele de gospodării au fost luate din acele regiuni caracterizate ca rurale, puternic dependente de agricultură, dar în care sectorul agricol nu a suferit o reală modernizare (ex: vestul Irlandei, Andaluzia, zonele din interiorul central şi sudic al Italiei etc.), care constituie un procent mai ridicat de moştenire familială (79%) decât media pe UE. În aceste regiuni este mai puţin obişnuit ca fermele să fie vândute înafara familiei (7%) sau să fie abandonate fără succesor (14%). Comportamentul fermierilor în regiuni caracterizate printr-un sector agricol important, puternic şi orientat pe piaţă (ex. estul Irlandei, Languedoc, Catalonia etc.) a fost exact invers. Moştenirea familială a reprezentat numai 26%, în timp ce 53 % nu asigurau înlocuitor iar 21% dintre fermele din eşantion au fost vândute înafara familiei.

Dezvoltarea agriculturii italiane între 1980 şi 1990 ilustrează compromisul dintre rezistenţa modelului “sudic” la schimbări şi ajustările acestuia către noile forme de organizare. În cursul celor zece ani nu au fost schimbări majore în marele număr de “micro” ferme (ex: sub un ha). Dar este clar că aceste schimbări importante sunt în curs. În general, tendinţă foarte mare a utilizării “serviciilor externale” este unul semn de agregaree a exploatării terenurilor fărămiţate.

Fermele foarte mici nu pot asigura un nivel de trai real satisfăcător, cu excepţia cazurilor în care ferma este specializată în anumite culturi, şi când cea mai mare parte a fermierilor au şi alte surse de venit, eventual pensii. În acest sens, putem aprecia că la un capăt al scării valorilor, aceste ferme au plusuri mai mari în domeniul aspectelor culturale şi mai puţin în producţie. La cealaltă extremă (fermele mari), intensitatea este mai mare în aspectele productive şi de piaţă. Cu toate acestea s-a dovedit că fermele mici sunt, pe termen scurt şi mediu, mai puţin sensibile la schimbările preţurilor şi ale pieţei, dezvoltând o capacitate de supravieţuire care ar putea face unele îmbunătăţiri calitative ale structurilor agrare care, de altfel ar fi dificil de realizat.

Modelul nordic, caracterizat prin ferme de mărime mijlocie şi mare (media naţională fiind cuprinsă între 17 ha până la 69 ha), se găseşte în principal în Irlanda, Benelux, Germania, Danemarca, Franţa şi Anglia.

20

În cea mai mare parte a regiunilor nordice, fermele sunt în mod tipic de mărime medie sau mare. Cele mai mici dimensiuni (15-17 ha) se întâlnesc în Flandra şi în Olanda (excepţie nordul), legate de o specializare în producţii cu muncă intensivă (fructe şi legume, flori, creşterea intensivă a animalelor) şi în regiunile din sudul Germaniei (Bavaria, Baden-Wurttemberg, Rheinland-Pflaz), unde fermele practică pluriactivitatea şi agricultura cu timp parţial. Irlanda urmează cu o concentrare a pământului pe o fermă în jurul unei medii de 27 ha.

Cele mai mari ferme sunt în Germania răsăriteană, în Anglia, Danemarca şi Franţa. În Germania răsăriteană, fostele gospodării colective au fost împărţite şi privatizate, dar exploataţiile sunt încă foarte mari în raport cu standardele UE, în general mai mari de 200 ha. Proporţia fermierilor mai în vârstă de 55 de ani este remarcabil scăzută în comparaţie cu alte regiuni, posibil ca urmare a privatizării. În timp ce în Germania de Est numărul exploataţiilor a sărit de la 5000 la 30000 în ultimii şase ani, Germania de Vest dovedeşte o continuă scădere a numărului de ferme, în cursul aceleiaşi perioade, de la 650000 la 510000, un declin de circa 3% pe an. În mod corespunzător, terenul agricol pe o exploataţie în Germania de Vest a crescut de la 18 ha în 1989, la 26 ha în 2001. În Germania de Est, unde fiecare fermă are în medie 180 ha, fermele sunt mult mai mari decât în vestul ţării.

În Anglia, mărimea medie a unei ferme este de 70 ha, dar această caracteristică a rămas stabilă din 1989, la fel şi numărul de ferme. Însă, aproape jumătate dintre fermieri au peste 55 de ani (excepţie Scoţia).

În Franţa, cele mai mari ferme sunt localizate în nord, est şi centrul ţării, care sunt regiuni orientate cel mai mult spre culturi cerealiere sau spre o producţie animală extensivă. În toate regiunile, numărul fermelor a scăzut rapid şi este notabil că fermierii tineri au ferme mai mari decât fermierii mai în vârstă. Această situaţie este probabil rezultatul politicilor naţionale aplicate în anii 80 şi în primii ani 90 (retragerea la 60 de ani, pre-pensionarea la 55 de ani, instalarea tinerilor fermieri). Un fenomen similar, dar la o scară mai mică, se poate observa şi în Danemarca, unde tinerii fermieri tind, de asemenea, să aibă ferme mai mari. În Franţa, "ancheta asupra structurii fermelor din 1995” relevă faptul că numărul fermelor a scăzut cu 4,2 % pe an. Singura breşă în acest declin vine de la fermierii pensionaţi care şi-au luat înapoi fermele. Patru din zece fermieri au peste 55 de ani, şi nu mai pot amâna pensionarea pe termen lung. Pământul disponibilizat serveşte în principal pentru a mări fermele existente, iar numărul exploataţiilor care adoptă statutul de societate cu răspundere limitată continuă să crească. În 2000, mărimea medie a unei exploataţii agricole a fost mai mare de 40 ha. Între anii 1993 şi 1999, terenurile luate de aceste ferme în extindere a fost de peste 2,5 milioane ha, respectiv o medie de 11 ha pe fermă. Terenul agricol utilizat a fost astfel concentrat în unităţi mai mari: mai puţin de 3% din numărul de ferme aveau mai mult de 200 ha în 1999, reprezentând 13 % din totalul terenului agricol. În sectorul creşterii animalelor, numărul producătorilor a fost de asemenea în scădere, iar mărimea medie a fermelor a crescut. Tendinţa fermelor de a se specializa într-un număr redus de produse este confirmată ca o caracteristică a agriculturii franceze.

În ciuda diferenţelor de politici cadru, structura fermelor austriace este foarte similară cu cea observată în sudul Germaniei, în mod particular în Bavaria. Mărimea medie a unei exploataţii este de 15 ha cu o tendinţă uşoară de creştere. În Finlanda, mărimea medie este de 21 ha, fără a include rolul considerabil al pădurii asupra multor ferme. Fermele suedeze sunt mari (34 ha în medie), în special în partea de sud a ţării, iar pădurile sunt de asemenea foarte importante pentru multe ferme.

Distribuţia zonelor pe aceste două tipuri permite constatarea ca există o grupare relativă care face posibilă identificarea unor regiuni mici sau mari în care se constată în mod omogen circumstanţele unui anumit fenomen. În felul acesta s-ar putea realiza o zonificare tipologică a trăsăturilor criteriale ale structurilor agrare în concordanţă cu tipul major existent în teritoriu.

Zonificarea este o fază absolut necesară pentru stabilirea strategiilor şi politicilor de dezvoltare sectorială care răspund nevoilor specifice şi care permit conservarea individualităţii fiecărei regiuni. Caracteristicile specifice ale zonelor vor da un conţinut relativ diferenţiat politicilor destinate fiecărui tip de zonă şi în cadrul fiecărui tip, un conţinut diferenţiat actualelor zone. Din multitudinea zonelor trebuie identificate mai ales acelea care

21

au dificultăţi şi pentru care trebuie adoptată o atitudine de sprijinire în procesul lor de dezvoltare şi de regenerare.

Zonificarea finală asigură cadrul necesar pentru formularea diferenţiată, pe baze realiste a politicii de dezvoltare integrată a zonelor agrare care trebuie aplicată pe tipuri de zone identificate prin diagnoza structurilor agrare. Delimitarea şi identificarea zonelor reprezintă rezultatul mixt al interpretării informaţiilor statistice prelucrate pe baza algoritmilor matematici şi a opiniilor experţilor care participă la analiza şi diagnoza structurilor agrare.

3.3. Exploataţia agricolă – funcţii, clasificare

Exploataţia agricolă este definită ca un agent al activităţii economice din agricultură care, sub autoritatea unui centru de decizie, reuneşte un număr cert de factori (sau resurse) şi tehnici în vederea producerii de bunuri care sunt în general oferite pe piaţă şi care permit obţinerea de profit.

Această definiţie arată că intreprinderea reuneşte următoarele funcţiuni: 1. întreprinderea este o unitate de producţie, cuprinde ansamblul persoanelor şi bunurilor

care contribuie la realizarea unei categorii de produse sau servicii destinate a fi vândute pe piaţă şi, a satisface o anumită nevoie.

2. întreprinderea este o unitate de consum de resurse, pentru funcţionare utilizează un număr de factori şi tehnici de producţie care, sunt achiziţionaţi de pe pieţele din amonte: piaţa muncii, piaţa bunurilor intermediare, piaţa echipamentelor, piaţa de capital etc.

3. întreprinderea este o unitate de repartiţie a veniturilor, consumurile angajate pentru a obţine producţia reprezintă costuri pentru întreprindere şi venituri pentru toţi cei care furnizează bunurile ce fac obiectul consumului. Astfel întreprinderea repartizează veniturile din muncă (salariile) şi veniturile de capital (dobânzi, profit).

4. întreprinderea produce o bogăţie suplimentară în măsura în care valoarea producţiei realizate şi vândute pe pieţele din aval este superioară valorii resurselor consumate.

5. întreprinderea are o dublă finalitate: economică şi socială, contribuie la viaţa economică şi socială sub diferite aspecte: creează produse şi servicii în funcţie de nevoi, favorizează prosperitatea altor întreprinderi prin relaţiile pe care le determină, contribuie la creşterea şi dezvoltarea economică generală cu efecte pozitive în plan social.

Pentru aşi îndeplini funcţiunile în viaţa economică, întreprinderile capătă forme foarte diverse. Astfel pentru studiul diferenţelor dintre diferite tipuri de întreprinderi, se impune clasificarea lor după anumite criterii.

Literatura de specialitate utilizează în general următoarele trei criterii de clasificare a întreprinderilor: forma juridică; mărimea activităţii desfăşurate; tipul activităţii desfăşurate;.I.) după forma juridică întreprinderile se grupează în trei mari sectoare: sectorul privat, sectorul cooperatist (asociativ) şi sectorul public.

A. sectorul privat regrupează întreprinderile a căror bază juridică este prorietatea privată asupra capitalului şi cuprinde două grupe de întreprinderi: întreprinderi individuale şi întreprinderi societare.

Întreprinderile individuale se caracterizează prin:1. nu sunt organizate juridic, respectiv nu au existenţă autonomă, fiind proprietatea unei

singure persoane fezice, neexistând o distincţie netă între bunurile întreprinderii şi bunurile proprietarului;

2. nu se supun unor criterii unice de măsurare exactă a venitului respectiv, în analizele economice apar probleme legate de repartiţia venitului între bunurile proprietarului (familiei) şi bunurileunităţii de producţie, probleme legate de remunerarea muncii proprietarului şi a familiei sale, probleme legate de remunerarea capitalului investit, probleme legate de raportul ce se crează între nivelul producţiei obţinute şi autoconsum.

În această categorie intră exploataţiilor agricole individuale.Întreprinderile societare se caracterizează prin:

1. sunt organizate juridic, au existenţă proprie distinctă de cea a proprietarilor şi efectuează în nume propriu toate operaţiunile necesare funcţionării lor (declaraţii fiscale, acţiuni în justiţie, acte comerciale etc.).

22

2. capitalul este repartizat (divizat) între mai multe persoane(minim două) sub formă de titluri numite părţi sociale (societăţi agricole, societăţi cu răspundere limitată,) sau acţiuni (societăţile comerciale pe acţiuni).

B. sectorul cooperatist regrupează întreprinderile care sunt asociaţii de persoane, cu scopul de a creşte puterea lucrativă a acestora, deci nu pun pe prim plan profitul. Întreprinderile cooperatiste cuprind: cooperative de consum (apare ca o grupare de consumatori, care cumpără “en gros” pentru a vinde “en detail”), cooperative de producţie (regrupează un anumit număr de lucrători care îşi propun să rezolve împreună problemele producţiei şi ale gestiunii, se întâlnesc în industrie, construcţii, agricultură etc.), cooperative(asociaţii) agricole (au o importanţă deosebită în agricultura occidentală şi toate serviciile necesare fermierului – aprovizionare, desfacere, mecanizare şi prelucrarea produselor agricole.) şi societăţi mutuale (au apărut domeniul creditului şi al asigurărilor, din ideea de a propune servicii ieftine comparativ cu întreprinderile de credit şi asigurări private.).

Tabelul 3.2.Tipuri de producători în agricultura românească contemporană

Producători fără personalitate juridică

- Gospodării ţărăneşti de subzistenţă- Exploataţii agricole familiale- Ferme familiale în sistem de arendă- Asociaţii familiale

Producători privaţi cu personalitate juridică

Societăţi de persoane

- Societăţi agricole

Societăţi de capital

- Societăţi cu răspundere limitată- Societăţi comerciale pe acţiuni

Unităţi agricole cu capital privat majoritar de stat şi cu capital mixt

Societăţi comerciale agricole

- Societăţi de producţie agricolă

Societăţi comerciale de servicii în agricultură

- S.C. COMCEREAL pentru achiziţionarea si depozitarea cerealelor- S.C. de producerea seminţelor- S.C. de producţia nutreţurilor combinate- S.C. de mecanizare a agriculturii AGROMEC

Regii autonome

- Agenţia naţională a produselor agricole- Regia de îmbunătăţiri funciare- Regia cailor de rasă

Unităţi cooperatiste

- Cooperative de consum şi aprovizionare- Cooperative de comercializare- Cooperative de servicii pentru agricultură- Cooperative de producţie- Cooperative de prelucrare- Cooperative de credit mutual- Cooperative de risc- Asociaţii de cooperative

Sursa: Letiţia Zahiu, “Management agricol”, Editura Economica, 1999, p.94.

Sectorul cooperatist a fost desfiinţat aproape integral după evenimentele din decembrie 1989, modul în care s-a desfăşurat această acţiune de destrămare afectând negativ baza tehnico-materială existentă la acea vreme.

Originea teoretică a mişcării cooperatiste o regăsim la începutul secolului al XIX-lea în ideile socialiştilor utopici Robert Owen (Anglia) şi Charles Fourier (Franţa), la bazele acestei forme de organizare aflându-se următoarele principii:

1) voluntariatul – fiecare membru era liber să intre şi să iasă din organizaţie conformvoinţei sale;

2) democraţia – egalitatea tuturor membrilor în ceea ce priveşte luarea deciziilor;3) capitalul era considerat ca un mijloc subordonat exploataţiei, rezultatele obţinute

fiind repartizate pentru rezerve, provizii, fonduri pentru investiţii sau locrătorilor în funcţie de munca depusă şi nu de ponderea în capitalul social;

23

4) perenitatea – asigurată prin interdicţia partajării rezervelor, care face imposibilă orice formă de dobândire individuală a activului social de către asociaţii actuali sau viitori.

Ca principale forme menţionăm: cooperativele de consum, cooperativele de producţie, cooperativele agricole şi societăţile mutuale (în domeniul creditului şi al asigurărilor).

C. Sectorul public, grupează întreprinderile a căror bază juridică asupra capitalului este porietatea publică şi cuprinde întreprinderile semi-publice şi întreprinderile publice.

Întreprinderile semi-publice sunt acelea la care finanţarea şi gestiunea se asigură parţial de către stat şi parţial de către persoane private. din această categorie fac parte: societăţile mixte (capitalul provine în parte de la stat şi în parte de la persoane private), concesiunile (sunt unităţi private cărora o colectivitate publică le încredinţează exploatarea unui serviciu public) şi regiile interesate (sunt unităţi publice a căror gestiune este încredinţată unui administrator, remunerat printr-o sumă fixă şi o participare la cifra de afaceri sau profit).

Întreprinderile publice sunt acelea a căror capital este în întregime de stat. Din această categorie fac parte regiile directe (unităţi exploatate direct de stat sau de colectivităţile publice locale) şi întreprinderile publice industriale, agricole şi comerciale.

MărimeaMărimea exploataţiei agricole este un indicator complex şi controversat sub aspectul

cuantificării. Pentru calcularea acestuia se apelează la date extrem de diverse referitoare la: suprafaţă, structura producţiei, dotarea cu maşini şi tractoare, resursele de forţă de muncă şi la date privind rezultatele economice.

În terminologia curentă noţiunea de mărime a întreprinderii se foloseşte pentru a exprima nivelul de concentrare a elementelor necesare producţiei, precum şi a rezultatului însuşi. Alături de această noţiune se foloseşte şi termenul de dimensiune. Uneori aceste noţiuni sunt considerate sinonime, iar alte ori ele sunt folosite cu înţelesuri diferite.

Prin mărimea unei întreprinderi, de obicei, se înţelege capacitatea de producţie a acesteia. Deci se poate face o distincţie clară între noţiunea de mărime şi noţiunea de dimensiune. Mărimea reprezintă nivelul maxim al producţiei ce poate fi obţinută într-un an, ca rezultat, desigur, al resurselor existente şi al gradului de folosire a acestora în cadrul procesului de producţie. Cu alte cuvinte, mărimea întreprinderii arată cuantumul rezultatului economic posibil de obţinut şi reflectă latura calitativă a procesului de concentrare a producţiei.

Date fiind particularităţile întreprinderii agricole, unde pământul reprezintă principalul mijloc de producţie, nivelul producţiei posibil de obţinut, dar şi structura resurselor materiale şi umane solicitate, se află întotdeauna în dependenţă cu mărimea suprafeţei de teren ce poate fi folosită.

Pentru a exprima mărimea întreprinderii agricole în mod direct, se folosesc indicatorii de rezultate economice (valoarea totală a producţiei, venitul total anual şi cifra de afaceri), iar pentru a exprima mărimea în mod indirect se folosesc indicatorii dimensiunii.

În întreprinderile agricole din ţara noastră, pentru exprimarea mărimii s-a folosit metoda gradării (15). Metoda presupunea încadrarea unităţilor agricole în diferite grade de mărime în funcţie de numărul de unităţi de producţie convenţionale (U.P.C.) întrunit.

Pentru determinarea numărului de U.P.C. s-a considerat ca bază 1 ha de cereale neirigate, celelalte activităţi agricole evaluându-se în U.P.C. cu ajutorul unor coeficienţi de transformare, spre exemplu:

1 ha cartofi = 6;1 ha vii pe rod sistem clasic = 6;1 ha vii pe rod sistem intensiv = 8;1 ha livezi sistem clasic = 5;1 ha livezi sistem intensiv = 6;o vacă pentru lapte = 1,8;tineret porcin = 0,1.Totalul U.P.C. se corectează în funcţie de gradul de mecanizare a lucrărilor,

influenţa zonei pedoclimatice, gradul de dispersie etc.

24

La nivel european pentru exprimarea mărimii se foloseşte indicatorul venitul brut standard (VBS) care împarte exploataţiile agricole în 8 clase de mărime (14, 15, 19, 22). Convenţional s-a hotărât (decizia 463/1978 a Comisiei CEE) exprimarea VBS în unităţi de dimensiune economică (UDE) – 1 UDE = 1000ECU (EURO).

Astfel clasa 1 cuprinde exploataţii cu un VBS total de până la 1 UDE;clasa 2: VBS = 1….2 UDE;clasa 3: VBS = 2….4 UDE;clasa 4: VBS = 4….8 UDE;clasa 5: VBS = 8….16 UDE;clasa 6: VBS = 16….40 UDE;clasa 7: VBS = 40….100 UDE;clasa 6: VBS = peste 100 UDE;Între 1 şi 40 UDE exploataţiile agricole sunt considerate mici, între 41 şi 100 UDE

sunt considerate mijlocii şi peste 100 UDE sunt considerate mari.Structura exploataţiilor agricole pe clase de mărime, caracterizează în linii generale

potenţialul de producţie agricolă, direcţiile de specializare şi intensificare ale agriculturii şi profilul general de producţie (funcţie de structura VBS).

Cunoaşterea în detaliu a mărimii exploataţiilor agricole poate asigura pentru organele de decizie un instrument pentru aplicarea acelor măsuri economico-sociale care să ducă la utilizarea completă şi corectă a resurselor funciare (amplasarea obiectivelor economice în mediul rural, concentrarea şi specializarea producţiei etc.).

Tipul activităţii desfăşurate

Clasificare după profilul de producţie are un grad ridicat de complexitate presupunând identificarea activităţilor desfăşurate în cadrul exploataţiei agricole şi determinarea corectă a ponderii lor valorice în totalul veniturilor exploataţiei. Pe baza rezultatelor obţinute în acest mod şi a combinaţiilor de activităţi se poate proceda la integrarea exploataţiei în clasa care corespunde cel mai bine cu profilul sau subprofilul rezultat din calcule. Ulterior, se poate efectua o analiză de grup a exploataţiilor cu profil similar, comparaţiile putând fi realizate în funcţie de marja brută la hectar sau profitul agricol/net.

În sinteză, clasificarea exploataţiilor agricole în funcţie de producţie se poate prezenta astfel:

A. Exploataţii agricole cu producţie vegetală1. Exploataţii agricole specializate în culturi de câmp* Subprofil strict cerealier* Subprofil cerealier şi alte culturi (rădăcinoase, oleaginoase, plante textile, tutun,

bumbac etc.)2. Exploataţii agricole specializate în legumicultură şi floricultură* Subprofil legumicol* Subprofil floricultură şi plante ornamentale* Subprofil legumicultură, floricultură şi alte culturi în aer liber, în sere, ciupercării3. Exploataţii agricole specializate în culturi permanente* Viti-vinicole* Fructe* Combinaţii ale diverselor culturi permanente

B. Exploataţii agricole cu producţie zootehnică4. Creşterea animalelor cu nutreţuri vegetale* Bovine pentru producţia de lapte* Bovine pentru producţia de carne şi tineret bovin* Combinaţii ale subprofilelor anterioare* Ovine şi caprine5. Creşterea animalelor cu alimentaţie bazată pe nutreţuri concentrate5.1. Porcine- Ferme specializate în creşterea porcinelor

25

- Ferme specializate în îngrăşarea porcinelor- Ferme specializate în creşterea şi îngrăşarea porcinelor5.2. Păsări- Ferme specializate în producţia de ouă- Ferme specializate în producţia de carne- Ferme specializate în producţia de ouă şi carne5.3. Combinaţii cu alte animale cu hrană bazată pe nutreţuri concentrate

C. Exploataţii agricole cu policultură vegetală6. Exploataţii agricole cu mai multe culturi vegetale6.1. Exploataţii agricole cu producţie combinată de legume şi culturi permanente

(fructe şi struguri)6.2. Exploataţii agricole cu producţie combinată de legume, culturi de câmp şi

fructe6.3. Exploataţii agricole cu producţie combinată de culturi de câmp şi cultura viţei

de vie6.4. Exploataţii agricole cu producţie combinată de culturi de câmp şi culturi

permanente (vii şi livezi)6.5. Exploataţii agricole cu mai multe culturi de câmp6.6. Exploataţii agricole cu mai multe culturi permanente sau legumicole

D. Exploataţii agricole cu profil zootehnic diversificat7. Exploataţii agricole cu cu mai multe specii de animale7.1. Exploataţii agricole de creştere a mai multor specii de animale a căror hrană o

constituie nutreţurile vegetale7.2. Exploataţii agricole de creştere a mai multor rase de animale a căror hrană o

constituie nutreţurile concentrate

E. Exploataţii agricole cu profil mixt8. Exploataţii agricole cu producţie combinată de culturi de câmp şi creşterea

animalelor cu hrană nutreţuri vegetale9. Exploataţii agricole cu mai multe culturi vegetale şi creşterea a diferite rase de

animaleClasificarea după forma de conducere

Acest criteriu presupune luarea în considerare a raporturilor dintre proprietate, exploataţie şi forţa de muncă. Din acest punct de vedere se poate ajunge la următoarea diferenţiere a exploataţiilor agricole.

- exploataţia agricolă ţărănească, definită ca fiind cea în care cel puţin ¾ din volumul lucrărilor se realizează cu membrii familiei;

- exploataţia de tip capitalist – apropape în totalitate munca fizică este asigurată cu forţa de muncă salariată;

- exploataţia agricolă ţărănească – capitalistă – formă intermediară a celor prezentate anterior, forţa de muncă angajată din afara exploataţiei asigurând 25-75% din volumul total de muncă. În acest tip pot fi incluse şi cele care sunt profilate pe culturi sezoniere nereuşind să asigure în restul anului ocuparea integrală a timpului disponibil la nivelul membrilor familiei.

După regimul de proprietate, exploataţii agricole se împart în:- exploataţii organizate pe teren propriu – situaţie frecventă în cazul gospodăriilor

cu dimensiuni mai mari;- exploataţii pe terenuri luate în arendă – când micul întreprinzător nu dispune de

teren propriu sau are puţin pământ, sau cazul unor asociaţii sau firme care dispun de întreaga sistemă de maşini şi utilaje agricole şi îşi procură prin arendă şi suprafeţele necesare;

- exploataţii organizate atât pe terenul propriu cât şi pe alte suprafeţe luate în arendă – situaţie posibilă când un agricultor întreprinzător doreţşte să extindă, de exemplu, cultura/culturile de pe propriul lot şi pe parcelele învecinate pe care le ia în arendă. În practică se pot ivi mai multe variante care să conducă la acest tip de exploataţie.

26

După profilul tehnico-economicAcest criteriu de clasificare este utilizat în mod curent în ţările Uniunii Europene,

începând din anul 1978 (Decizia 463/1978 a Comisiei C.E.E.), impunând determinarea în prealabil a ponderii fiecărei activităţi în totalul veniturilor obţinute la nivelul exploataţiei. Orocedura este asemănătoare cu cea prezentată la clasificarea după profil cu precizarea că aici intervine un indicator specific: “venitul brut standard” (VBS). Indicatorul menţionat se calculează pentru fiecare activitate (sau grup de activităţi înrudite) ca diferenţă între valoarea producţiei brute şi anumite cheltuieli specifice (cu seminţe, îngrăşăminte, pesticide, furaje etc.) exceptând însă cheltuielile cu forţa de muncă şi utilizarea mijloacelor tehnice. VBS şi costurile “standard” se determină prin calcularea mediei pe trei ani a elementelor deja menţionate, la nivelul fiecărei regiuni şi, în cadrul regiunii, separat pe forme distincte de relief. VBS se exprimă în unităţi monetare; convenţional s-a hotărât exprimarea sa în UDE (unităţi de dimensiune economică), 1 UDE = 1000 ECU.

Pentru realizarea celor prezentate anterior se stabileşte dimensiunea economică a fiecărei activităţi productive prin multiplicarea numărului de hectare cultivate sau a numărului de animale cu VBS unitar. Apoi se determină ponderea VBS al fiecărei activităţi în total VBS pe exploataţie. Combinaţia de activităţi obţinută în acest fel se compară cu schema prezentată în tabelul 1.2. urmând să aibă loc plasarea exploataţiei în unul din următoarele profiluri:

- profil specializat, când VBS al uneia sau mai multor activităţi productive înrudite depăşeşte 2/3 din VBS total al exploataţiei;

- profil bipolar, când VBS de la două activotăţi sau sectoare productive se situează între 1/3 şi 2/3 din VBS total;

- profil parţial dominant, când un singur sector de activitate dă între 1/3 şi 2/3 din VBS total al exploataţiei.

VBS şi costurile “standard” se determină prin calcularea mediei pe trei ani a elementelor deja menţionate, la nivelul fiecărei regiuni şi, în cadrul regiunii, separat pe forme distincte de relief. Se stabileşte dimensiunea economică a fiecărei activităţi productive prin multiplicarea numărului de hectare cultivate sau a numărului de animale cu VBS unitar. Apoi se determină ponderea VBS al fiecărei activităţi în total VBS pe exploataţie. Combinaţia de activităţi obţinută în acest fel se compară cu schema prezentată în tabelul 1.2. urmând să aibă loc plasarea exploataţiei în unul din următoarele profiluri:

- profil specializat, când VBS al uneia sau mai multor activităţi productive înrudite depăşeşte 2/3 din VBS total al exploataţiei;

- profil bipolar, când VBS de la două activotăţi sau sectoare productive se situează între 1/3 şi 2/3 din VBS total;

- profil parţial dominant, când un singur sector de activitate dă între 1/3 şi 2/3 din VBS total al exploataţiei.

În formă procentuală VBS este folosit la stabilirea profilului tehnico-economic iar în mărime absolută este utilizat ca element de diferenţiere a exploataţiilor agricole pe clase de mărime economică.

Forma de conducereAcest criteriu presupune luarea în considerare a raporturilor dintre proprietate,

exploataţie şi forţa de muncă. Din acest punct de vedere se poate ajunge la următoarea diferenţiere a exploataţiilor agricole.

- exploataţia agricolă ţărănească, definită ca fiind cea în care cel puţin ¾ din volumul lucrărilor se realizează cu membrii familiei;

- exploataţia de tip capitalist – apropape în totalitate munca fizică este asigurată cu forţa de muncă salariată;

- exploataţia agricolă ţărănească – capitalistă – formă intermediară a celor prezentate anterior, forţa de muncă angajată din afara exploataţiei asigurând 25-75% din volumul total de muncă. În acest tip pot fi incluse şi cele care sunt profilate pe culturi sezoniere nereuşind să asigure în restul anului ocuparea integrală a timpului disponibil la nivelul membrilor familiei.

După forma de exploatare a pământului, exploataţiile agricole se împart în:

27

- exploataţii organizate pe teren propriu – situaţie frecventă în cazul gospodăriilor cu dimensiuni mici;

- exploataţii pe terenuri luate în arendă – când micul întreprinzător nu dispune de teren propriu sau are puţin pământ, sau cazul unor asociaţii sau firme care dispun de întreaga sistemă de maşini şi utilaje agricole şi îşi procură prin arendă şi suprafeţele necesare;

- exploataţii organizate atât pe terenul propriu cât şi pe alte suprafeţe luate în arendă – situaţie posibilă când un agricultor întreprinzător doreţşte să extindă, de exemplu, cultura/culturile de pe propriul lot şi pe parcelele învecinate pe care le ia în arendă. În practică se pot ivi mai multe variante care să conducă la acest tip de exploataţie.

Tabelul 3.3.Schemă tipologică a exploataţiilor agricole după profilul tehnico-

economic în U.E. (forma simplificată)Categoria de

profil tehnico-economic

Principalele profiluri

Subclase de profiluri

1.Agricultură generală

1.1. Cereale111. Cereale exclusiv orezul112. Orez113. Cereale inclusiv orezul

1.2. Alte culturi

121. Plante plivite122. Cereale şi plante plivite123.1 Legume în cultură liberă123.2 Culturi diverse

2. Horticultură

2.1. Horticultură

211. Legume în cultură de câmp212. Legume în cultură de seră213. Legume în cultură de câmp + seră214. Flori în cultură de câmp215. Flori în cultură de seră216. Flori în cultură de câmp + seră217.1 Legume şi flori în cultură de câmp217.2 Legume şi flori în cultură de seră

3.Culturi permanente

3.1. Viţă de vie

312. Viţă de vie comună312. Viţă de vie pt.consum de masă313. Viţă de vie mixtă

3.2. Livezi de pomi fructiferi

321. Fructe322. Citrice323. Măslini324. Culturi permanente

4.Creşterea animalelor erbivore

4.1. Bovine pentru producţia de lapte

411. Pentru producţia de lapte 412. Pentru lapte şi sporirea efectivelor

4.2. Bovine pentru carne

421. Pentru carne422.Pentru carne şi sporirea efectivelor

4.3. Bovine profil mixt

431. Bovine pentru lapte/carne432. Bovine pentru carne/lapte

4.4. Alte erbivore

441. Ovine442. Bovine şi ovine443. Erbivore diverse

5.Creşterea animalelor cu alimentaţie bazată pe nutreţuri concentrate

5.1. Porcine511. Pentru sporire efective512 Pentru îngrăşare513 Subprofil mixt

5.2. Alte categorii

521. Găini ouătoare522. Păsări pentru carne523. Subprofil mixt

(14)

28

Gradul de integrareClasificarea după acest criteriu conduce la două categorii:- exploataţii integrate pe orizontală (prin contracte de cultură, contracte cu

furnizorii, cooperări etc.)- exploataţii integrate pe verticală (cooperative, consorţii productive, centre de

asistenţă tehnică, servicii de dezvoltare agricolă integrată). Fenomenul integrării producătorilor agricoli devine tot mai pregnant în condiţiile actuale tocmai ca o măsură de autoprotejare la acţiunea diferiţilor factori de risc şi de sporire a eficienţei economice.

Luarea în considerare a criteriilor de clasificare prezentate anterior face posibilă caracterizarea complexă a exploataţiilor agricole dintr-un anumit areal geografic, permiţând identificarea tipurilor existente în zona respectivă şi, eventual, compararea lor după anumite elemente comune. Prin prelucrarea datelor cu privire la producătorii agricoli se poate ajunge la o schiţă tipologică a structurilor agrare pentru o anumită regiune.

3.4. Tendinţe privind structurile agrare în UE

Mărimea fermelor

În agricultura vest europeană s-au produs mutaţii profunde în ceea ce priveşte modernizarea structurilor economico-sociale, distingându-se mai multe etape în evoluţia lor temporală:

-într-o primă etapă, în care predomina mica producţie, are loc demararea procesului de modernizare şi dezvoltare a agriculturii, puternic susţinută de politicile agrare naţionale;

-a doua etapă este marcată de constituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), urmată de integrarea economică, promovarea progresului tehnico-ştiinţific şi creşterea masivă a producţiei agricole;

-cea de-a treia etapă, aflată încă în desfăşurare, este caracterizată prin accentuarea măsurilor de ajustare structurală, prin intensificarea reformei structurilor la nivel comunitar şi prin promovarea noilor orientări ale politicii agrare comunitare (P.A.C.).

Potrivit anchetelor agricole făcute periodic în statele membre ale UE, populaţia agricolă se află într-o scădere continuă în toată Uniunea Europeară. Pe o perioadă de zece ani, numărul gospodăriilor agricole a scăzut cu 18,8 %, de la 8,6 milioane în 1987 la 7,8 milioane în 1993 şi la 6,99 milioane în 1997. Scăderea a fost mai mare de 20% în Danemarca, Luxembourg, Franţa şi Spania, în timp ce în Olanda, Grecia, şi Potugalia s-a sa înregistrat chiar o creştere de 10%, în Anglia numărul fermelor agricole a rămas stabil.

În cursul aceleiaşi perioade, suprafaţa agricolă utilizată (SAU) a continuat declinul său scăzut, cu 1%, existând 128,4 milioane hectare în folosinţă agricolă în 1995. Mărimea medie a unei exploataţii agricole a crescut de la 15 ha în 1989/90 la 16,4 ha în 1993 şi la 18,4 ha în 1997. Dar media pe UE ascunde disparităţi adânci între statele membre, şi chiar între regiunile aceluiaşi stat (tab.3.2., 3.3. şi 3.4.).

Tabelul 3.2.Evoluţia exploataţiilor agricole în ţările membre ale UE

SpecificareNumăr exploataţii – mii Suprafaţa medie – ha

1987 1993 1997 1987 1993 1997Belgia 78,8 76,3 67,2 17,3 17,6 20,6Danemarca 86,0 73,8 63,2 32,5 37,1 42,6Germania de vest 670,7 606,1 534,4 17,6 28,1 32,1grecia 703,5 819,2 821,4 5,3 4,3 4,3Spania 1539,9 1383,9 1208,3 16,0 17,9 21,2Franţa 911,8 801,3 679,8 30,7 35,1 41,3Irlanda 216,9 159,4 147,8 22,7 26,8 29,4Italia 1974,1 2488,4 2315,2 7,7 5,9 6,4Luxemburg 3,8 3,4 3,0 32,2 37,4 42,5Olanda 117,3 119,7 119,7 17,2 16,8 18,6Austria - - 210,1 - - 16,3Portugalia 384 489,0 416,7 8,3 8,1 9,2Finlanda - - 91,4 - - 23,7

29

Suedia - - 89,6 - - 34,7

12sw

Marea Britanie 242,9 243,5 233,2 68,9 67,3 69,3Total UE 8599,8 7799,5 6989,1 16,5 16,4 18,4

Sursa: Eurostat

Evoluţia pe termen lung a numărului de ferme este rezultatul unui complex de factori socio-economici, care include consideraţii de piaţă şi elemente de politici economice. Până spre 2003 se apreciază că dezvoltările vor fi dominate de trendurile demografice. Măsurile recente de pre-pensionare a fermierilor, luate în perioada 1993-1997, se apreciază că nu vor influenţa numărul fermelor la începutul anilor 2000. Calculaţiile au fost făcute pentru un orizont mediu de prognoză, considerat o construcţie rezonabilă a posibilelor evoluţii viitoare. Ele au fost făcute pentru EUR-12, pe următoarele baze:

* pentru ţările din nord, o proiecţie pur demografică, bazată pe schimbarea grupelor de vârstă într-o perioadă de 10 ani (1993-2003) şi pe trendurile istorice de retragere şi de instalare a fermierilor;

* pentru ţările din sud, s-au făcut simple extrapolări ale tendinţelor din trecut.Principalul rezultat al acestor proiecţii constă într-o prognoză posibilă de reducere cu

20 % a numărului de exploataţii agricole între anii 1993-2003, adică de la 7,8 milioane exploataţii la 6,2 milioane exploataţii pe ansamblul UE. Situaţia reieşită din prognoza pe ţări este variată. Reducerile previzionate vor fi peste această medie în Olanda (-32%), Anglia (-29%), Belgia (-28%), Portugalia (-28%), Luxembourg (-24%), Franţa (-21%), Danemarca (-20%), Spania (-19%), Irlanda (-19%) şi vor fi mai mici decât media pe EUR-12 în Grecia (-9%) şi Italia (-6%). Aceste date au fost confirmate pe parcursul anilor 1995-1999.

Astfel cele mai recente anchete privind structura agrară confirmă că tendinţa se îndreaptă către mai puţine ferme şi o creştere a scării economice a producţiei . Această concentrare a producţiei într-un număr tot mai mic de ferme este, în unele cazuri, amplificată de continuarea concentrării teritoriale a anumitor producţii în anumite regiuni. Acesta este cazul în special pentru porci şi păsări, dar global, nu este o tendinţă care să fi fost urmată într-un grad ridicat. În fapt, comparând anii 1985 cu 1995, două treimi din toată producţia de carne din această perioadă a provenit din 40 de regiuni care au cunoscut o remarcabilă stabilitate a agriculturii.

Tabelul 3.3.Distribuţia exploataţiilor pe clase de mărime în ţările UE (1995) (%)

Clasa de mărime

(ha)U.E. Franţa Italia Olanda Belgia

Dane-marca

Grecia

1-5 49,2 18,2 67,9 24,9 27,7 29,4 69,45-10 16,8 11,8 16,9 18,4 18,1 17,7 20,010-20 13,5 19,2 8,7 25,0 24,5 22,1 7,620-50 13,7 32,8 4,6 27,3 23,9 24,8 2,5>50 6,8 18,0 1,9 4,4 5,8 6,3 0,5

Număr total

exploat.100 100 100 100 100 100 100

Sursa: Eurostat Tabelul 3.4.

Ponderea suprafeţelor agricole din ţările UE pe clase de mărime a exploataţiilor (1995) (%)

Clasa de mărime

(ha)C:E.E. Franţa Italia Olanda Belgia

Dane-marca

Grecia

1-5 7,1 1,5 20,2 3,1 4,2 4,3 32,15-10 7,1 2,8 15,0 7,8 7,6 7,3 25,510-20 11,6 9,1 15,4 21,1 20,6 18,3 19,120-50 25,6 34,4 17,9 17,7 41,8 43,3 13,2

30

>50 48,6 52,1 31,6 19,6 25,8 26,8 10,0Supra-

faţa100 100 100 100 100 100 100

Sursa: Eurostat

Veniturile agricole

Structurile agrare vest-europeane, bazate pe exploataţia privat-familială de talie mijlocie, se caracterizează atât prin performanţe tehnice (tab.3.5.), cât mai ales prin performanţe economico-financiare (tab.3.6.). Aceste performanţe sunt comparabile din punct de vedere economic cu cele din alte ramuri ale economiei. Numai aşa fermierii acceptă condiţiile mai grele ale vieţii rurale. Rezultatele economice sunt apropiate de cele din industrie, servicii etc.

Diferenţele privind nivelul venitului agricol între statele membre şi tendinţele acestuia ar putea fi abordate cu ajutorul valorii adăugate nete (VAN), calculată pe baza costului factorilor de producţie, raportată la unitatea de muncă anuală (UMA), adică VAN/UMA. Pentru a îmbunătăţi comparabilitatea, valorile pentru fiecare stat membru au fost comparate cu media pe UE. Apare clar că între statele membre există diferenţe considerabile în ceea ce priveşte venitul pe o unitate de muncă anuală (profitul pe o persoană ocupată în agricultură în UE este în medie de 10.000 EURO, cu oscilaţii de la 3.400 EURO/persoană în Portugalia la 26.546 EURO/persoană în Olanda). Este evident de asemenea că nivelele relative şi ordinea de venit ale statelor membre s-au schimbat puţin în perioada 1981-1995, şi se schimbă la fel dacă se ia ca bază de calcul EURO sau PCS (puterea de cumpărare standard).

Tabelul 3.5.Producţiile medii la principalele culturi în UE - 1997

Specificare Grâu PorumbFl.

soareluiSoia Cartof Măr Tomate

Belgia 9030 9700 - - 40200 56400 286000Danemarca 6990 - - - 36000 - -Germania 7800 7830 2390 2170 37000 39300 -Grecia 2580 8160 1100 - 20000 22900 52600Spania 3250 3960 1100 1800 20000 17200 58100Franţa 7270 8380 2190 2830 35700 32600 84000Irlanda 9000 - - - 43190 - 30100Italia 9650 9390 2310 3200 21200 26600 52700Luxemburg 6570 - - - 25400 - -Olanda 8960 8000 - - 61980 - 43600Austria 5060 7690 2400 - 29800 64800 105600Portugalia 1980 4400 790 - 15400 9800 -Finlanda 4070 - - - 92000 4800 277300Suedia 6190 - - - 34600 9000 30300Marea Britanie

8110 - - - 40700 17600 340200

Total UE 6620 8410 1680 - 33100 - -Sursa: EurostatTrei state nord-europene (Danemarca, Belgia şi Olanda) se află în topul scării

venitului, măsurat prin indicele: VAN/UMA pentru 1995 în EURO, cu valori de două ori mai mari decât media pe UE (tab.3.4.). În Anglia, Franţa şi Luxembourg venitul agricol este de asemenea considerabil faţă de acest nivel (cu 40-50% mai mare). Germania, Spania şi Austria au un venit agricol aproape de media UE; Spania şi Austria fiind chiar la nivelul mediei, iar Germania cu 11 % în plus faţă de media UE. Venitul agricol este în mod clar sub media UE în alte ţări: cu circa 20-30% mai scăzut în Irlanda, Grecia, Suedia, Italia şi Finlanda şi la aproape o treime faţă de medie în Portugalia. Totuşi, comparaţiile directe între statele membre, în special utilizând EURO, ar trebui tratate cu precauţie, se poate trage

31

concluzia că diferenţele privind media veniturilor încasate de o persoană (fie auto-angajat sau angajat) în agricultură ar putea fi foarte substanţială, în special în unele cazuri extreme (Danemarca şi Portugalia).

Ca şi mărimea fermelor, veniturile agricole sunt foarte diferenţiate între diferitele regiuni şi, în cadrul fiecărei regiuni, în funcţie de zone (munte sau alte zone mai puţin favorizate). Evoluţia veniturilor agricole este de asemenea foarte eterogenă. Utilizând valoarea adăugată netă pe o unitate de muncă anuală (VAN/UAM) în termeni reali, ca principal indicator al venitului, şi perioadele 1987-1989 şi 1991-1993 ca două perioade de referinţă, pot fi făcute următoarele observaţii, la nivelul EUR-12.

Tabelul 3.6.Profitul şi rata profitului în fermele din unele ţări comunitare (1997)

Ţara

Clasa de

profit mii

EURO

Valoarea producţiei brute

ProfitulRata profi-

tului %mii EURO

EURO/hamii

EUROEURO/ha

Franţa

< 5 ha 43300 1113 0 0 0,005-10 55800 1413 10500 190 15,52

10-20 78500 1695 14300 303 22,2720-30 103600 2012 24200 470 30,48

>30 116700 3089 54000 944 40,69TOTAL 78600 1754 14200 317 22,05

Ger-mania

<5 ha 47300 2112 -1000 -45 -2,705-10 62900 2330 7500 278 13,54

10-20 84200 2770 14300 470 20,4920-30 115600 3108 27300 653 26,62

>30 171900 3596 42900 897 33,26TOTAL 76500 2657 10800 374 15,50

Olanda

<5 ha 139900 2733 1700 116 4,455-10 97800 5315 8000 434 8,91

10-20 117300 5778 15000 738 13,3420-30 154300 6680 24600 2064 19,42

>30 259400 9607 52300 1937 25,25TOTAL 169200 7691 25700 1182 17,91

Grecia

<5 ha 9000 1579 2500 434 38,405-10 17500 2536 6900 1000 66,69

10-20 27600 3172 13200 1577 91,6720-30 47600 3808 23400 1872 96,69

>30 63200 6257 44500 4406 225,88TOTAL 13700 4900 767 55,68

Media pe UE

<5 ha 18000 1216 1300 88 7,785-10 30800 1571 7300 372 31,06

10-20 58400 953 14200 477 32,1320-30 93000 2161 24300 633 35,57

>30 168500 3173 51700 974 44,26TOTAL 41500 1869 1900 401 20,89

Sursa: EurostatComparate cu media pe UE a venitului agricol, veniturile sunt mai mari cu 26 % în

zonele ce nu fac parte din ZMPF (zone mai puţin favorizate), mai mici cu 19 % în zonele “simplu” ZMPF şi mai mici cu 45 % în zonele montane. Dar în cursul perioadei de referinţă evoluţia a fost următoarea: veniturile în zonele ZMPF au scăzut cu 5,5% între 1987-1993, ele au descrescut cu numai 3% în ZMPF şi au crescut uşor (+0,7%) în zonele montane.

Printre regiunile sau zonele care au venituri agricole peste media pe UE figurează:1. aproape întreg nordul care nu face parte din zone mai puţin favorizate (ZMPF): Franţa,

Germania, Marea Britanie, Irlanda, Benelux, Danemarca, unele zone din Italia (Molise,

32

Lombardia, Sicilia, Emilia-Romagna) şi unele zone din Spania (Aragon, Castilla y Leon, Andaluzia, Navara);

2. multe ZMPF din nord, în particular în Franţa, Germania, Anglia (excepţie Irlanda de nord), unele zone din Spania (Castilla la Mancha, Castilla y leon, Baleares) şi din Italia (Puglia, Sicilia, Emilia Romagana);

3. cea mai mare parte a munţilor francezi (excepţie fac Auvergne şi Midi-Pirenees), şi unele zone montane din Spania şi Italia.

Printre regiunile sau zonele cu venituri agricole sub media pe UE, este relevant să distingem pe cele în care veniturile au evoluat mai bine decât media pe UE, de cele în care veniturile au evoluat mai prost. În primul grup găsim în special Irlanda şi multe zone din Spania şi Italia. În al doilea grup găsim aproape toate zonele din Grecia şi Portugalia, precum şi numeroase zone din Italia.

Analiza pe sectoare agricole arată că veniturile agricole sunt determinate puternic de mărimea fermei agricole, în termeni de suprafaţă agricolă pentru cultura plantelor, şi de numărul de animale pentru sectorul creşterii animalelor. O analiză a venitului global agricol pe locuitor (măsurat prin PNB pe locuitor sau persoană) în toate regiunile din UE relevă faptul că disparităţile privind venitul agricol pe agricultor sunt mult mai pronunţate decât disparităţile în veniturile regionale. Deşi pare că ar exista tendinţa ca venitul agricol să crească drept consecinţă a îmbunătăţirii performanţelor regionale, corelaţia nu este foarte puternică, ba chiar se constată că, cu cât este mai mare venitul regional cu atât devine mai slabă corelaţia. Unele regiuni europene bogate (ex: sudul Germaniei) au în fapt venituri agricole scăzute. Totalul venitului familiei de agricultori este adesea mult mai ridicat, în măsura în care economiile regionale prospere oferă oportunităţi mai bune pentru suplimentarea veniturilor agricole din alte surse.

Analiza în termeni de evoluţie în timp (1989-1993) arată că dezvoltarea veniturilor agricole merge adesea paralel cu evoluţia venitului global. Principalele excepţii sunt:1. o parte din Anglia în care venitul agricol este ridicat şi în creştere, în timp ce venitul

global este scăzut şi în descreştere;2. numeroase regiuni montane şi deluroase din nordul Italiei unde venitul agricol este

scăzut şi se află în descreştere, în timp ce venitul global este ridicat şi se află în creştere.Venitul agricol este numai o componentă a venitului total al multor exploataţii

agricole. Agricultura cu timp parţial, pluriactivitatea şi, pe un plan mai larg, folosirea într-o mai mare măsură a altor surse de venit, a mărit în ultimii ani şi probabil va continua să mărească şi în viitor venitul familiilor rurale. Pentru ţările din UE (EUR-15) s-a estimat că agricultura asigură locuri de muncă timp complet pentru mai puţin de o pătrime din cele 16 milioane de persoane care lucrau în acest sector în 1993. În Grecia, Portugalia şi Italia, numai circa 10% din populaţia care lucrează în agricultură este folosită pe bază de timp complet în această activitate, în timp ce proporţia este de 50% în Danemarca, Irlanda, Olanda, Austria şi Finlanda.

În însăşi cadrul fermelor, fermierii pot fi priviţi din ce în ce mai mult ca “antreprenori rurali” care produc un ansamblu întreg de bunuri pe lângă produsele agricole, furnizează servicii, inclusiv cele furnizate de mediul înconjurător, şi combină în mod necesar un număr de priceperi în domeniul tehnic, financiar şi comercial.

3.5 Tendinţe privind structurile agrare în România

Mărimea fermelor

Cu 14,7 milioane hectare de teren agricol (62,2% din total) România este al doilea mare producator agricol în Europa centrală şi estică, după Polonia şi de un nivel mediu în Europa (tab.3.7.).

Structura agrară are ca celulă principală exploataţia agricolă ţărănească (ocupă peste 77% din suprafaţa agricolă a ţării) de mici dimensiuni (2,36 ha) bazată pe munca familiei, cu o suprafaţă fragmentată în mai multe parcele (tab.3.8.) şi dotare tehnică precară (tab.3.9.). Pe lângă acest tip de exploataţie, care comparativ cu standardele UE nu corespunde definiţiei de fermă (are mai mult o funcţie socială, asigurând mijloacele de subzistenţă a populaţiei rurale), există asociaţii familiale şi societăţi agricole (tab.3.10.).

33

Mica exploataţie ţărănească în anul 1999 deţinea 77% din suprafaţa agricolă, 86% din suprafaţa arabilă, 45% din păşuni, 95% din fâneţe, 78% din vii şi 75% din livezi (tab.3.11.).

Pe zone geografice, exploataţiile individuale ocupă o pondere de peste 80% în judeţele din zona montană şi Podişul Transilvaniei. În judeţele din Câmpia Română şi Dobrogea ponderea este ceva mai scăzută, sub 60%. La nivelul anului 2000 asociaţiile familiale ocupau 4.4% din suprafaţa agricolă totală a ţării şi 6.9% din suprafaţa arabilă, înregistrând o dimensiune medie de 95ha teren agricol pe exploataţie (tab.3.12.).

Tabelul 3.7.Indicatori macroeconomici privind agricultura în ţările CEFTA* – 1999

Mod de folosinţă

România Bulgaria Cehia Polonia Slovacia Slovenia Ungaria

Supr. agricolă – mil. ha.

14,7 6,2 4,3 18,4 2,4 0,8 6,2

Populaţia totală –mil. loc.

22,4 8,1 10,3 38,6 5,4 1,9 10,0

Supr. agric./loc ha/loc.

0,65 0,76 0,41 0,47 0,44 0,42 0,62

Ponderea pop. ocupate în agric.

41,7 22,6 5,2 18,1 7,4 10,2 7,1

PIB-$/loc- 6000

4959 (anul 1998)

12953 8164 10200 169009973 (anul 1998)

Ponderea agric. în PIB

15,5 17,3 3,7 3,8 4,5 3,6 5,5

*CEFTA – Acordul Central European al Liberului Schimb

Pe intervalul de timp 1993-1996 se constată o creştere numereică a asociaţiilor familiale, concomitent cu o reducere a suprafeţelor agricole şi arabile medii deţinute de acest tip de exploataţie. Ulterior, începând cu anul 1997, numărul asociaţiilor agricole familiale scade, mărimea lor crescând doar temporar în anii 1998 şi 1999. Declinul formelor asociative (în anul 2000 ocupau numai 4,4% din suprafaţa agricolă totală a României) poate fi explicat prin înzestrarea tehnică modestă, slaba pregătire managerială a conducătorilor, capitalul insuficient pentru dezvoltarea producţiei, practici şi mentalităţi învechite etc. În plan teritorial ponderea asociaţiilor familiale în suprafaţa agricolă, înregistrează valori ridicate în special în judeţele din Câmpia Română, Dobrogea şi Lunca Prutului (peste 17%) în timp ce valori minime se înregistrează în zonele montane şi submontane (0-5 %).

Tabelul 3.8.Exploataţia agricolă ţărănească pe clase de mărime - 2000

NumărSupr.agric.mii ha

ha/trac-tor

Clasele de mărime - ha

sub 1 1-3 3-5 5-7 7-10 >10

4.259.933

10.054 69,71.704.574

1.374.951

691.619 296.723 171.461 20.065

100,0 - - 40,0 32,3 16,2 7,0 4,0 0,5Suprafaţa medie-ha/expl.

2,4 0,5 1,7 3,8 5,6 7,8 11,1

34

Număr parcele/expl.

3,9 1,3 3,0 4,8 5,4 6,4 6,6

(15, 21)

Tabelul 3.9.Dotarea tehnică şi cu forţă de muncă a agriculturii -2000

Ţara

Suprafaţa arabilă + culturi permanente (SAU)-mii ha-

SAU pe un tractor-ha-

Consum de îngrăşăminte-kg s.a./ha SAU-

Înzestrarea cu forţă de muncă-pers./100 ha SAU-

Austria 1479 4,2 156,8 14,2Benelux 785 7,4 407,6 11,1Danemarca 2373 5,9 187,5 5,0Finlanda 2129 10,9 145,1 7,3Franţa 19468 14,8 260,5 5,0Germania 12060 9,9 236,9 9,3Grecia 3915 16,6 129,2 20,7Irlanda 1346 8,0 501,5 12,3Italia 10927 7,4 168,5 13,5Olanda 935 5,4 535,8 27,8Portugalia 2900 19,3 82,4 23,5Spania 19164 22,8 107,6 7,2Suiedia 2799 16,9 110,4 5,8Marea Britanie

6425 12,9 327,6 8,5

România 9900 60,7 31,8 33,2Bulgaria 4511 180,5 42,1 40,5Cehia 3331 38,7 94,3 14,9Polonia 14424 11,0 111,1 31,2Slovacia 1605 62,4 73,5 17,3Ungaria 5047 54,7 85,2 10,9

În zonele cu ponderi ridicate şi dimensiunea medie a asociaţiilor familiale este mai mare decât media pe ţară, variind între 110-355 ha.

Tabelul 3.10.Situaţia exploataţiilor agricole private în România –2000

Specifi-care

Exploataţii individuale Asociaţii familiale Societăţi agricole

Număr-mii% în supraf. agr.

Număr% în supraf. agr.

Număr% în supraf. agr.

Dec. 2000 4259 84,8 6836 4,4 3724 10,8(15)

Tabelul 3.11Evoluţia ponderii exploataţiei agricole ţărăneşti în total suprafaţă agricolă (perioada 1991-1999)

Anual% din Supraf. agricolă

% din Supraf. arabilă

% din Păşuni

% din Fâneţe

% din Vii % din Livezi

35

1991 69,8 79,0 33,6 92,8 69,0 66,01992 70,3 79,8 33,9 93,0 71,9 67,01993 69,9 79,9 31,7 93,0 73,6 66,41994 70,0 80,3 31,5 90,0 73,7 66,81995 72,3 83,6 31,7 93,6 75,3 68,01996 72,3 83,6 31,8 93,7 75,5 68,11997 70,5 80,9 31,7 93,6 75,0 68,21998 70,8 81,2 31,7 93,8 75,2 68,01999 77,6 86,1 45,6 95,5 78,3 75,6

(20, 21)

Tabelul 3.12Evoluţia micii exploataţiilor agricole ţărăneşti în perioada 1993-2000

AnulNr. exploataţii individuale

Suprafaţa agricolă totală (ha)

Suprafaţa arabilă (ha)

Suprafaţa medie (ha)

1993 3474447 7374703 3848433 2,121994 3556902 8119365 4164989 2,281995 3580094 8308869 4402233 2,321996 3610494 8277905 4569918 2,291997 3973329 8897000 *** 2,241998 3946121 9182000 *** 2,331999 4119611 9377000 *** 2,282000 4259933 10054000 *** 2,36(21, 26)

În anul 1996 societăţile agricole cu personalitate juridică deţineau: 15% din suprafaţa agricolă, 22% din suprafaţa arabilă, 0,5% din păşuni, 0,6% din fâneţe, 7,75% din vii şi 4,62% din livezi.

Tabelul 3.13.Evoluţia asociaţiilor familiale în perioada 1993-2000

AnulNr. asociaţii familiale

Suprafaţa agricolă (ha)

Suprafaţa arabilă (ha)

Suprafaţa medie (ha)

1993 14206 1727305 1627113 121,61994 14944 1726493 1585272 115,51995 13897 1695418 1504814 122,01996 15031 1498538 1384664 99,71997 9489 1000000 *** 105,01998 7175 950000 *** 132,01999 6264 869000 *** 139,02000 6836 648000 *** 95,0

(21, 26)

Pe zone geografice societăţile agricole au o pondere mai mare (peste 20% din suprafaţa agricolă a judeţului) în Câmpia Româna si Dobrogea, zone în care predomină culturile de câmp. O reprezentare mai slabă o au în zona de munte şi Subcarpatică, aici predominând exploataţiile agricole de tip individual.

Ca şi în cazul asociaţiilor familiale, numărul societăţilor agricole cu personalitate juridică a scăzut continuu, o uşoară diminuare producându-se şi la nivelul dimensiunii medii, în anul 2000 aceasta fiind de 427 ha (tab. 3.14.).

Tabelul 3.14.Evoluţia societăţilor agricole cu personalitate juridică în

perioada 1993-2000

AnulNr.societăţi agricole

Suprafaţa agricolă totală deţinută de societăţile agricole (ha)

Suprafaţa arabilă deţinută (ha)

Suprafaţa medie (ha)

36

1993 4319 1910577 1835742 442,41994 4070 1784029 1729884 438,31995 3979 1728059 1685422 434,31996 3956 1733442 1690381 438,21997 3913 1714000 *** 438,01998 3578 1558000 *** 435,21999 3573 1416000 *** 396,12000 3724 1592000 *** 427,2

(21, 26)

Tabelul 3.15.

Evoluţia exploataţiilor agricole individuale pe clase de dimensiune

Clasa de dimen-siune (ha)

1993 2000Variaţia nr. de exploat. agric. 2000/ 1993 (%)

Nr. de exploataţii agricole

Pondere în nr. total de exploataţii

Nr. de exploataţii agricole

Pondere în nr. total de exploataţii

Sub 0,5 ha

32880 0,9 558704 13,1 + 17 ori

0,5-1 ha 1214627 35,0 1145870 26,9 - 5,7 %1-3 ha 1327065 38,2 1374951 32,3 + 3,6 %3-5 ha 545259 15,7 691619 16,2 +26,8 %5-7 ha 250234 7,2 296723 7 + 18,6 % 7-10 ha 103204 2,97 171461 4 +66,1 %Peste 10 ha

1177 0,03 20605 0,5 +17,5 %

Total 3474446 100 4259933 100 -Sursa: prelucrare după Anuarul statistic al României – 2001

Analiza evoluţiei exploataţiilor agricole confirmă că tendinţa pe termen scurt, este de creştere a numărului de gospodării individuale şi de reducere a numărului de asociaţii familiale şi societăţi agricole. De asemenea se înregistrează o tendinţă de creştere a scării economice a producţiei în cazul gospodăriilor individuale (numărul exploataţiilor individuale de peste 5 ha a crescut în medie cu peste 30%) şi de reducere a acesteia în cazul asociaţiilor familiale şi societăţilor agricole.

Acest fenomen este contrar tendiţelor europene şi are repercursiuni directe asupra productivităţii muncii din agricultură.

Venitul agricol

Comparativ cu alte ramuri ale economiei naţionale, veniturile producătorilor agricoli sunt în medie mai mici, cu variaţii de la o zonă la alta, de la o exploataţie la alta şi sunt instabile, depinzând de o serie de factori ce caracterizează incertitudinea producţiei agricole. În urma unui studiu efectuat de Banca Mondială într-un număr de aproape 1400 gospodării din ţara noastră (tabelul 3.16.) rezultă că, la nivelul anului 1997, aproximativ 60% din veniturile unei familii din mediul rural erau venituri în natură (produse agricole din gospodăria proprie). Din diferenţa de 40% ce o reprezentau veniturile băneşti, 46% razulta din valorificarea unor produse agricole, 14% din salarii pentru activităţi agricole, 18% erau venituri din activităţi neagricole, 18% din pensii şi alocaţii pentru copii. Ponderea mare a veniturilor în natură (60%) precum şi faptul că doar 18,7% din veniturile gospodăriei reveneau din valorificarea produselor agricole proprii ne arată caracterul necomercial al majorităţii exploataţiilor agricole familiale.

Tabelul 3.16.Venituri medii ale exploataţiilor agricole individuale - mii lei –

37

Venituri 1994 1995 1996 1997Venituri totale din care: 198,2 353,7 544,5 1178,11. Venituri în natură din gospodăria proprie 105,3 185,2 312,9 696,12. Venituri băneşti din care: 92,9 168,5 231,6 4822.1.Venituri băneşti din valorificarea de produse agricole proprii2.2.Salarii2.3.Venituri din alte meserii2.4.Alocaţii pt. copii, pensii, ajutoare etc.2.5.Alte venituri

27,728,216,412,48,2

71,631,331,327,17,2

99,843,936,835,215,9

220,467,286,584,723,2

Sursa: Sondajul Băncii Mondiale şi C.N.S. – decembrie 1997

Ca şi la nivelul UE analizele sectoriale arată că veniturile agricole sunt determinate puternic de mărimea fermei. Astfel în comparaţie cu ţările Uniunii Europene (UE), productivitatea agricultorului român reprezintă un nivel foarte redus. În anul 2000, producţia finală pe un lucrător agricol se cifra în România la numai 3.012 EURO în timp ce în Belgia-Luxemburg valoarea aferentă era de 73.908 EURO (tab.3.17.).

Pe termen lung se aşteaptă o concentrare a producţiei într-un număr tot mai mic de ferme, amplificată de considerentele de ordin economic şi legislativ (profitul creşte pe măsură ce scara producţiei creşte iar subvenţiile se acordă începând de la o anumită dimensiune a fermei).

Tabelul 3.17.Producţia finală (Pf) ce revine pe lucrător agricol -2000

ŢaraPf-mil. EURO-

Populaţia activă din agricultură-mii persoane-

Pf/lucrător agricol-EURO/pers.-

Decalaj-nr ori-

Pf/hectarEURO/ha

Austria 3.553 211 16.839 5,6 1.040Benelux 6.430 87 73.908 24,5 4.517Danemarca 6.199 119 52.092 17,3 2.305Finlanda 2.147 156 13.763 4,6 988Franţa 46.187 977 47.274 15,7 1.630Germania 32.043 1.118 28.661 9,5 1.867Grecia 8.834 814 10.853 3.6 2.524Irlanda 4.430 166 26.687 8,9 1.020Italia 35.694 1.479 24.138 8,0 2.406Olanda 16.694 1.479 24.138 8,0 8.096Portugalia 3935 683 5761 1,9 1.029Spania 26.642 1.397 19.071 6,3 1.039Suiedia 3.252 162 20.074 6,7 1.046Marea Britanie

17.838 547 32.610 10,8 1.103

România 9.927 3.296 3.012 1,0 671Cehia 2.568 497 5.167 1,7 599Polonia 11.996 4.506 2.663 0,9 651Slovacia 1.559 278 5680 1,9 638Ungaria 4.346 551 7.887 2,6 705

Capitolul 4

Determinanţii producţiei agricole

38

4.1. Fondul Funciar

Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt definite sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

Fondul funciar definit astfel reprezintă o componentă esenţială a avuţiei naţionale, avuţie care trebuie folosită, protejată şi ameliorată în deplină concordanţă cu interesele societăţii.

În funcţie de destinaţie, fondul funciar este alcătuit din următoarele grupe de terenuri:

terenuri cu destinaţie agricolă; terenuri cu destinaţie forestieră; terenuri aflate permanent sub ape; terenuri din intravilan; terenuri cu destinaţii speciale.

Terenurile cu destinaţie agricolă formează suprafaţa agricolă iar terenurile cu destinaţie forestieră, aflate permanent sub ape, din intravilan şi cele cu destinaţii speciale formează suprafaţa neagricolă (tab. 4.1).

Tabelul 4.1Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă

SpecificareSuprafaţa

mii ha % %Fond funciar – total, din care: 23839,1 100 -1.Suprafaţa agricolă–total, din care: 14797,2 62,1 100* teren arabil 9337,1 39,2 63,1* păşuni naturale 3392,4 14,2 22,9* fâneţe naturale 1497,7 6,3 10,1* vii şi pepiniere viticole 292,4 1,2 2,0* livezi şi pepiniere 277,6 1,1 1,92.Suprafaţa neagricolă–total, din care

9041,9 37,9 100

* păduri 6680,1 28,0 73,9* ape 888,3 3,7 9,8* drumuri 392,5 1,6 4,3* curţi + construcţii 629,6 2,5 7,0* teren neproductiv 451,0 2,0 5,0

I. Terenurile cu destinaţie agricolă sunt folosite, în principal, pentru producţiea agricolă vegetală şi cuprind: a) terenuri agricole productive – care includ trei categorii de folosinţă: terenul arabil,

plantaţiile (pomicole, viticole, de hamei şi duzi) şi pajiştile naturale. Terenul arabil şi plantaţiile formează suprafaţa cultivată dintr-un anumit teritoriu iar pajiştile cuprind păşunile şi fâneţele naturale;

b) terenurile cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice (ex: păşunile împădurite);

c) terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare;

d) terenurile ocupate cu sere, solarii şi răsadniţe;e) drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă; f) platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole; g) terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă.

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele prin două aspecte principale:- după modul cum se acţionează asupra solului (cu factori de producţie şi sisteme de

cultură);- după acoperirea vegetativă.

39

Exemplu: În cadrul terenului agricol arabil, poziţia solului se modifică annual sau chiar de mai multe ori pe an, iar acoperirea vegetativă este de scurtă durată (cu aceeaşi specie) şi foarte variată (numărul speciilor de plante care se cultivă pe terenul arabil este relativ mare). Pajiştile naturale se deosebesc de arabil prin aceea că solul nu-şi schimbă poziţia iar acoperirea vegetativă este permanentă şi neschimbată ca structură (compoziţie floristică) timp îndelungat. Plantaţiile se aseamănă cu terenul arabil în ceea ce priveşte acţiunile care se întreprind asupra solului şi cu pajiştile naturale în ceea ce priveşte acoperirea vegetativă.

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele şi din punct de vedere al efectului economic pe care îl are producţia obţinută. Astfel la ordonarea categoriilor de folosinţă după importanţă se utilizează următoarele criterii:- numărul produselor care se obţin;- valoarea de întrebuinţare a produselor obţinute;- valoarea producţiei pe unitate de suprafaţă.

Analizând aceste aspecte, rezultă superioritatea categoriei arabil, urmată de plantaţii şi pajişti naturale.

Modificarea în timp şi spaţiu a structurii modului de folosinţă a fondului funciar, urmează modificările privind cererea de produse agricole pentru societate.Astfel, din punct de vedere cantitativ, în ultimii 50 de ani a avut loc o creştere a terenului agricol al ţării, cu deosebire a categoriilor sale superioare de folosinţă. Această creştere a reprezentat în 1995 faţă de 1950, 700000 ha. Creşterea terenului agricol a ţării, care astăzi reprezintă circa 14,8 mil.ha, din care circa 9,4 mil.ha teren arabil, a avut loc pe seama lucrărilor de îmbunătăţiri funciare cu deosebire pe seama îndiguirilor, a desecărilor şi a lichidării unor suprafeţe forestiere cu potenţial redus.

Din punct de vedere calitativ, evoluţia fondului funciar în perioada 1950-2000 nu a înregistrat mutaţii semnificative în sensul că ponderile diferitelor categorii de folosinţă în total suprafaţă agricolă au înregistrat o dinamică scăzută:- arabil de la 65,6 % la 63,1 %;- plantaţii de la 2,8 % la 3,9 %;- pajişti naturale de la 31,6 % la 33,0 %.

O mutaţie calitativă importantă o constituie modificarea structurii culturilor în terenul arabil prin creşterea suprafeţelor cultivate cu culturi intensive şi diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, astfel:- cerealele pentru boabe ocupau în 1950 - 73,9 % din terenul arabil, iar în prezent ocupă

62,2 %;- leguminoasele pentru boabe ocupau 1,9 %, în prezent - 0,7 %- plante tehnice ocupau 8,7 %, în prezent - 12,1 %;- alimentare ocupau 4,6 %, în prezent 5,2 %;- furajere ocupau 8,1 %, în prezent 12,8 %;- seminceri ocupau 0,3 %, în prezent 0,4 %;- teren nelucrat ocupa 2,5 %, în prezent 6,8 %.

Ponderile culturilor tehnice, alimentare şi furajere indică gradul de intensivizare a agriculturii, iar mutaţiile înregistrate în structura culturilor din terenul arabil indică o evoluţie pozitivă cu menţiunea că culturile cerealiere deţin încă o pondere mare.

Resursele de fond funciar atrase în circuitul producţiei agricole reprezintă un factor de producţie – care, prin cantitate (suprafaţa), particularităţi, calitate (nivelul fertilităţii) şi preţ determină potenţialul, modul de organizare, structura şi eficienţa economică a producţiei agricole.

I.a. Potenţialul agricol

Potenţialul agricol al unei zone este caracterizat cu ajutorul a trei indicatori economici: terenul agricol pe locuitor, structura folosinţei agricole şi încărcătura de animale la 100 hectare.

Terenul agricol pe locuitor, este un indicator de arealitate, care exprimă raportul dintre suprafaţa agricolă a comunei şi populaţia acesteia. Acest indicator oferă informaţii despre potenţialul general de producţie agricolă la nivelul unităţii teritorial-administrative investigate. Fiind un indicator de mare variabilitate în spaţiu, rezultat al condiţiilor

40

geografice, economice şi sociale specifice foiecărei comune, cunoaşterea valorilor sale poate avea o funcţie de orienatare pentru strategia agrară a diverselor zone rurale. Valoarea indicatorului este în medie pe total spaţiu rural de 1,40 ha/locuitor şi este superioară mediei naţionale (0,65 ha/loc.).

Structura terenului agricol pe categorii de folosinţă, caracterizează în linii generale potenţialul de producţie agricolă, direcţiile de specializare şi intensificare ale agriculturii şi profilul general de producţie.

Cunoaşterea în detaliu a structurii folosinţei agricole poate asigura pentru organele de decizie un instrument pentru aplicarea acelor măsuri economico-sociale care să ducă la utilizarea completă şi corectă a resurselor funciare (amplasarea obhiectivelor economice în mediul rural, concentrarea şi specializarea producţiei etc.).

La nivel naţional există o structură avantajoasă a fondului funciar datorită ponderii înalte a terenurilor agricole (62%) şi în primul rând a celor mai valoroase din punct de vedere economic – suprafeţele arabile (63% din total agricol) şi suprafeţele cu vii şi livezi (4% din total agricol).

Densitatea (încărcătura) animalelor la 100 ha (UVM - unităţi vită mare/ 100 ha), se calculează ca raport între numărul total de animale exprimat în UVM (întregul efectiv se transformă pe bază de coeficienţi - bovine = 1,00; porcine = 0,30; ovine = 0,15; păsări = 0,004) într-o unitate convenţională – unmitatea vită mare, oferind posibilitatea unei analize pertinente şi a comparabilităţii.) şi totalul terenului agricol al comunei îmulţit cu 100. Indicatorul obţinut reflectă relaţia existentă între potenţialul agricol animal şi cel vegetal. El prezintă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic.

Analiza încărcăturii medii de animale pe ansamblul spaţiului rural, de 55,3 UVM/100 ha, arată că acest indicator are o valoare mai redusă decât media calculată la nivel naţional care este de 59 UVM/100 ha agricole. În acelaşi timp, analiza arată că 95% din spaţiul rural are o încărcătură suboptimă (considerând optim: 1 UVM/1 ha teren agricol).

I.b. Particularităţile pământului ca factor de producţie în agricultură şi impactul acestora supra utilizării lui eficiente

Pământul – ca obiect de analiză economică, este un bun particular, nemobil, nereproductibil şi eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile (forma, suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe funcţii (producţie, consum, valoare – refugiu, speculaţie).

Din punct de vedere economic pământul este mijloc de producţie, putând îndeplini, funcţie de natura activităţii economice, fie calitatea de mijloc de muncă, fie de obicâect al muncii.

Pentru producţia agricolă (în principal cea vegetală) pământul este principalul mijloc de producţie. Aceeaşi canlitate are pământul şi în cazul unor activităţi economice extractive (minerit, cariere etc.). Pentru activităţile economice neagricole, pentru turism, habitat etc., pământul are rol de spaţiu şi de desfăşurare a proceselor economice sau sociale. În procesul economic pământul are unele caracteristici care îl diferenţiază net faţă de celelalte mijloace de producţie.1. Pământul este un produs al naturii, putând să servească la obţinerea de bunuri materiale numai în procesul investirii în producţie de noi factori – resurse materiale, muncă etc., având astfel valoare de întrebuinţare iar ca orice valoare are un preţ. O astfel de particularitate face necesară evaluarea economică a terenurilor pe clase şi categorii de fertilitate, funcţie de capacitatea lor efectivă de producţie.

2. Pământul este limitat ca întindere (suprafaţă), aspect care determină ca, creşterea producţiei agricole să aibă loc numai pe cale intensivă prin folosirea factorilor de intensivizare. Cu foarte puţine excepţii (Olanda, Israel), unde suprafaţa agricolă s-a extins prin lucrări de recuperare din mare sau deşert, suprafaţa agricolă este în diminuare (lentă) ca efect al extinderii construcţiilor, drumurilor, canalelor, terenurilor cu destinaţii speciale, în general a scoaterii din circuitul agricol, degradării (deşertificare, înmlăştinare, sărăturare, erodare etc.).

La această dată se poate aprecia că rezerva de teren care poate fi luată în cultură este epuizată sau practic neglijabilă la scară mondială, continentală şi naţională (în majoritatea

41

ţărilor). Din punct de vedere al suprafeţei agricole utile şi arabile pe locuitor, România se situează în primele 4-6 ţări europene. Ţările europene care au S.U.A. (suprafaţa agricolă utilă) mai mare decât România sunt Ucraina, Franţa, Spania, Polonia, Germania, Italia şi Anglia, neluând în calcul Rusia.

Rezultă deci, că din punct de vedere al resurselor funciare, România este o ţară mijlocie spre mare, cu potenţial agricol natural ridicat.

În România suprafaţa agricolă reprezintă 63% (15 mil.ha) din total suprafaţă, revenind pe locuitor 0,65 ha teren agricol comparativ cu 0,7 ha în Franţa, 0,24 ha în Germania, 0,39 ha în Italia , 0,4 ha pe plan mondial. Deoarece în ţara noastră nu mai este posibilă extinderea deosebită a suprafeţelor agricole şi arabile, calea principală de utilizare raţională a pământului o constituie sporirea randamentelor la unitatea de suprafaţă, ceea ce are loc numai prin folosirea factorilor de intensivizare (sămânţă, îngrăşăminte, pesticide, irigaţii etc.) în agricultură.3. Pământul nu se uzează în procesul utilizării ca factor de producţie comparativ cu ceilalţi factori care se uzează şi în cele din urmă sunt cu totul scoşi din folosinţă. Practica a arătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit, aplicându-se sisteme de cultură raţionale, cu atât pământul îşi măreşte fertilitatea. Această particularitate stă la baza însăşi a progresului în agricultură şi la analiza optimistă a dezvoltării agriculturii, în general. Dacă am avea în vedere că pământul este limitat spaţial şi nu ar putea să-şi ridice calitatea, ar apărea limitarea nivelului producţiei agricole. Totuşi trebuie luat în considerare faptul că o exploatare neraţională duce la degradarea fertilităţii solului a cărei refacere cere o perioadă mare de ani şi necesită cheltuieli mari. 4. Pământul se caracterizează prin imobilitate spaţială – deci procesul de producţie în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce imprimă zonarea, repartizarea teritorială, specializarea şi concentrarea producţiei agricole. De asemenea, acestă particularitate determină un volum mare de transporturi şi probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi folosirea mijloacelor mecanice (tractoare, maşini agricole etc.).5. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea productivă naturală exprimată printr-un grad diferit de fertilitate. Astfel, în procesul de producţie, pe terenurile cu potenţial productiv ridicat şi cu o poziţie bună faţă de piaţă se poate obţine un venit net suplimentar sub forma rentei diferenţiate, comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere, unde cheltuielile de producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari.6. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de producţie, fapt ce impune creşterea continuă a potenţialului său de producţie prin practicarea unei agriculturi moderne şi durabile.

I.c. Fertilitatea naturală şi economică a pământului

Fertilitatea evidenţiază productivitatea pământului (solului) prin care înţelegem capacitatea solului de a oferi plantelor soluţiile nutritive necesare creşterii şi dezvoltării.

Fertilitatea poate fi apreciată din două puncte de vedere: a) cantitativ – atunci când o exprimăm prin conţinutul solului în soluţii nutritive raportat la

unitatea de suprafaţă sau volum;b) calitativ – atunci când se ia în considerare gradul de accesibilitate al soluţiilor nutritive

pentru plante, adică forma sub care se găsesc în sol şi care determină nivelul producţiei raportat la unitatea de suprafaţă.

Cantitativ, fertilitatea poate fi exprimată în formă naturală adică rezultă din acţiunea factorilor naturali (temperatură, precipitaţii, regimul hidric, acoperirea vegetativă, vântul, relieful etc.) şi în formă artificială numită şi fertilitatea potenţată, aceasta fiind rezultatul intervenţiei omului care acţionează asupra solului cu mijloace şi unelte de producţie, cu amenajări tehnice, cu sisteme de agricultură, cu asolamente, cu tehnologii de cultivare a plantelor etc.

În funcţie de modul de exprimare se deosebesc următoarele categorii de fertilitate a solului: fertilitatea naturală, fertilitatea potenţată, fertilitatea de tranziţie şi fertilitatea economică.

Fertilitatea naturală este capacitatea productivă, ecologică a pământului în momentul luării în cultură. Fertilitatea naturală este în funcţie de factorii naturali (ecologici) ai solului, nefiind un rezultat al muncii omului. Fertilitatea naturală exprimă potenţial

42

productiv al solului şi nu se exprimă prin cantitate de produse agricole (în recolte) la hectar. Fiind o funcţie de factori variabili (compoziţia chimică, însuşirile fizico-mecanice, componenta hidrică, căldura, lumina, relief, expoziţia etc) se determină prin acţiunea de bonitare a terenurilor agricole. Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un procedeu de cuantificare a calităţii şi a influenţei fiecăruit factor ce constituie fertilitatea unui teren.

Metodologia de bonitare, elaborată de Institutului de Cercetări Pedologice şi Agrochimice se bazează pe gruparea ansamblului de factori care concură la realizarea producţiei în două mari categorii: factori naturali şi factori tehnico-economici, care mai sunt denumiţi factori de potenţare sau caracterizare tehnologică a terenurilor supuse bonitării.

Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali (patru grupe) – solul, hidrologia, clima şi relieful – se obţine nota de bonitare naturală, iar prin cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se obţine nota de bonitare potenţată. Potrivit metodologiei de bonitare, influenţele celor două mari grupe de factori – cei naturali şi cei tehnico-economici – se cuantifică separat, în două etape succesive. În prima etapă este stabilită nota de bonitare naturală, iar în cea de-a doua etapă nota de boniztare potenţată care se stabileşte prin adăugarea la nota de bonitare naturală a influenţelor pozitive pe care le exercită eventualele lucrări hidropedoameliorative ale solului asupra fertilităţii acestuia.

Folosind procedeul de notare a celor patru grupe de factori naturali cu puncte, li s-au stabilit următoarele limite de notare:- solul, între 0 şi 50 puncte;- clima între –20 şi +20 puncte, câte 10 puncte pentru temperaturi şi precipitaţii;- relieful, între limitele de –15 şi +15 puncte;- hidrologia, între limitele de –15 şi +15 puncte.

Un punctaj maxim se poate obţine numai în situaţia când toţi factorii naturali luaţi în considerare ar prezenta o favorabilitate optimă pentru o anumită cultură. Lucrările de bonitare a terenurilor agricole au fost precedate de cartarea pedoclimatică a teritoriului, ceea ce a presupus stabilirea arealelor de terenuri omogene în ceea ce priveşte solul, relieful, clima şi hidrologia, cunoscute sub denumirea de “unităţi de teritoriu ecologic omogen” (T.E.O.).

Pentru categoria de folosinţă arabil, nota de bonitare se calculează ca media aritmetică a punctajelor realizate de primele patru culturi stabilite în ordinea favorabilităţii pentru T.E.O., unitatea, microzona sau zona agricolă pentru care se face aprecierea economică a terenurilor.

Notele de bonitare rezultate prin bonitarea terenurilor agricole exprimă deci, diferenţele existente între diferite suprafeţe de teren în funcţie de condiţiile naturale şi economice ale zonelor în care sunt amplasate şi au valori de la 1 la 100 puncte (tab.4.2.) atunci când exprimă fertilitatea naturală şi poartă denumirea de note naturale de bonitare şi de la 1 la 200 puncte când exprimă fertilitatea potenţată şi poartă denumirea de note potenţaţe de bonitare.

Tabelul 4.2.Notele de bonitare ale terenurilor agricole pe principalele culturi

Categoria de folosinţă a terenului agricol sau cultura

Româniakg/punct de

bonitareNote

naturale de bonitare

Note potenţate

de bonitare1. Arabil, din care: 45 78 -- grîu 47 72 40- orz 46 73 45- ovăz 41 69 39- porumb 42 74 52- soia 41 72 16- floarea-soarelui 42 64 16- sfeclă pentru zahăr 41 73 280- cartof 38 68 240- lucernă 43 89 370

43

2. Păşuni naturale 31 49 1453. Fâneţe naturale 28 42 1524. Vii - de masă - de vin

3035

4851

165180

5. Livezi - meri şi peri

20 37 370

- prun 25 41 280- cireşi + vişini 28 45 70- caişi + piersici 12 17 290

Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea de producţie a terenurilor modificată ca urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilităţii actuale prin lucrări de amelioraţii funciare. Se evaluează prin note de bonitare pe o scală de la 1 la 200 puncte. Capacitatea de producţie a terenului ameliorat este estimată prin produsul dintre notele de bonitare naturală şi indicii de potenţare, evidenţiind astfel posibilitatea maximă de creştere a producţiei la nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţelor agricole, atunci când sunt aplicate integral toate măsurile de ameliorare ireversibilă a terenurilor.

Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu (perioada 1 comparativ cu perioada 0), când se reliefează doar aportul unor factori de potenţare aplicaţi până la acea dată.

Pentru a ilustra evoluţia fertilităţii solului din ţara noastră pentru principalele culturi, în tab. 4.3. sunt prezentate notele de bonitare.

Se observă că într-o perioadă de circa douăzeci de ani nivelul de favorabilitate al pământului exprimat prin note de bonitare s-a schimbat, ceea ce a făcut ca şi valoarea sa să se modifice substanţial. Studiile de zonare şi bonitare a terenurilor agricole din ultima vreme au arătat că faţă de potenţialul productiv actual al terenurilor agricole din ţara noastră care, apreciat prin nota de bonitare naturală, este de circa 39 puncte, măsurile de sporire a capacităţii productive, cunosctute ca posibile de aplicat, pot duce la un spor mediu de 25 – 30 puncte, ceea ce ar reprezenta o mărire a capacităţii productive a terenurilor cu peste 70%, nota de bonitare ajungând la un nivel de 67 puncte.

Întru-cât în momentul când terenurile sunt luate în cultură nu mai este cu putinţă să delimităm exact efectul intervenţiei naturii şi a omului în formarea fertilităţii, rezultatul acţiunii comune determină formarea aşa-numitei fertilităţi economice.

Fertilitatea economică se exprimă prin nivelul producţiilor ce pot fi obţinute la diferite culturi pe unitatea de suprafaţă, creîndu-se astfel o fertilitate efectivă. Gradul de fertilitate economică a solului este determinat atît de nivelul de folosire a fertilităţii naturale a solului, cât şi de cel al investiţiilor, prin care se obţine un adaos de fertilitate. De aceea fertilitatea economică este un însoţitor şi un rezultat direct al procesului de muncă din agricultură, ea neputînd fi conceputăă în afara acestui proces. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi a ştiinţelor agricole se schimbă şi fertilitatea pământului, prin faptul că se modifică mijloacele cu care pot fi valoriticate imediat elementele solului.

Tabelul 4.3.Evoluţia notelor de bonitare pentru principalele culturi

în anii 1975, 1985 precum şi după 1995Nr. crt. Cultura 1975 1985 după 19951. Grâu 50 62 652. Orz 48 62 693. Porumb 46 66 714. Floarea-soarelui 43 57 615. Cartof 39 51 576. Sfeclă pentru zahăr 42 62 687. Soia 42 57 618. Mazăre, fasole 48 61 649. In ulei 49 61 6510. In fuior 36 45 4811. Cânepă 40 52 54

44

12. Legume 38 55 5813. Lucernă 45 65 7014. Trifoi 44 52 55

Sursa: Exterra aurum nr.215/1990, I.E.A. – A.S.A.S.

Calitativ fertilitatea se exprimă, de asemenea, sub două forme: absolută şi relativă, ambele măsurându-se cu ajutorul producţiei care se obţine pe unitatea de suprafaţă.

În cazul fertilităţii absolute se ia în considerare producţia medie fără a ţine seama de intervenţiile succesive (anuale) ale omului. Aşadar, vom spune că un sol are fertilitate absolută mai mare dacă producţia medie (la o anumită cultură), folosind aceeaşi tehnologie de cultivare, este mai mare.

În cazul fertilităţii relative, se ţine seama de intervenţiile pe care le face omul în scopul creşterii fertilităţii, nivelul acesteia stabilindu-se în funcţie de sporul de producţie obţinut la unitatea fizică sau valorică cheltuită suplimentar. Fertilitatea relativă prezintă cea mai mare importanţă, pentru că atunci când acţionăm asupra creşterii fertilităţii vom dirija cheltuielile, cu prioritate, asupra solurilor care au fertilitatea relativă mai mare, deoarece ele asigură rentabilitatea cea mai mare a investiţiilor. Fertilitatea relativă şi diferenţierea ei pe culturi constituie un factor deosebit de important în procesul zonării şi repartizării teritoriale a producţiei agricole, precum şi la fixarea preţurilor din agricultură inclusiv a pământului. De asemenea, cu ajutorul fertilităţii relative putem determina şi pragul rentabilităţii investiţiilor pe care le facem cu scopul creşterii fertilităţii solului.

Calitatea solurilor este determinată şi prin ponderea suprafeţei afectată de factori de limitare a calităţii în total suprafaţă agricolă şi exprimă gradul de deteriorare a calităţii solurilor prin fenomene de eroziune, acidifiere, alcalinizare, excs de umiditate, compactare etc., care influenţează pretabilitatea terenurilor pentru multiple folosinţe, favorabilitatea solurilor pentru diverse culturi vegetale şi funcţia ecologică a acestora. Indicatorul calitatea solurilor se calculează ca raport între suprafaţa afectată de factori de limitare a calităţii solului şi suprafaţa totală agricolă.

Pe 12 mil. ha din cele 14,8 mil. ha teren agricol, solurile sunt afectate de factori ca eroziunea, înmlăştinarea şi sărăturarea prin ridicarea nivelului apelor freatice, compactarea, acidifierea, poluarea chimică cu pesticide, metale grele, fluoruri, petrol etc. Circa 3,7 mil. din cele 9,4 mil. ha terenuri arabile întrunesc condiţiile pentru o agricultură durabilă şi eficientă.

Cea mai importantă propblemă o constituie eroziunea solurilor care afectează aproximativ 7 mil. ha teren agricol şi care manifestă tendinţa de extindere şi intensificare. Eroziunea eoliană a solului pe aproximativ 400.000 ha, are tendinţa de extindere datorită defrişării unor păduri şi perdele de protecţie în zone mai expuse pericolului spulberării de către vânt. Circa 7,5 mil. ha teren agricol au soluri cu rezerve mici şi foarte mici de humus.

Compactarea solului se manifestă pe o suprafaţă de circa 6,5 mil. ha. Alte aspecte se referă la nivelul azotului (deficitar pe o suprafaţă de 3,7 mil. ha), al fosforuli (deficitar pe o suprafaţă de 4,7 mil.ha) şi al altor microelemente (zinc, mangan, fier, calciu, magneziu, nichel).

Pe o suprafaţă de 2,3 mil. ha se manifestă fenomenul de acidifiere puternică şi moderată. Pe 600.000 ha, sărăturarea solului se datorează lucrărilor de irigaţii aplicate necorespunzător încă 900.000 ha sunt afectate de excesul periodic de apă din sol, alte 3,7 mil. ha suferă de o secetă frecventă. Pe 3,1 mil. ha sunt amenajate sisteme de irigaţii, dar funcţionează doar o treime în prezent. Deşeurile şi reziduurile solide acoperă 18.000 ha. Dejecţiile de la combinatele zootehnice afectează 900 ha, iar 50.000 ha sunt poluate cu petrol şi apă sărată de la exploatările petroliere. Poluarea chimică afectează 900.000 he din care 200.000 ha sunt neproductive. Soluri foarte acide de la ploile acide (oxizi de sulf şi azot) se constată în jurul combinatelor de îngrăşăminte azotoase, fabricilor de acid sulfuric, combinatelor de metalurgie neferoasă.

După gradul de degradare a solurilor şi deci din punctul de vedere al calităţii solului, comunele sunt grupate în patru categorii, astfel: 14% dintre comune sunt caracterizate de soluri nedegradate; 37% prezintă soluri cu degradare moderată; 44% degradare puternică şi restul de 5% degradare foarte puternică. În primele două categorii (soluri nedegradare şi soluri cu degradare moderată) se încadrează zonele montane şi parţial zonele de podiş.

45

II. Terenurile cu destinaţie forestieră cuprind:a) terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori

administrare silvică; b) terenurile destinate împăduririlor, determinate prin amenajamentele silvice;c) terenurile neproductive – stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi – dacă

sunt cuprinse în amenajamentele silvice.În conformitate cu prevederile Codului silvic, pădurile şi terenurile afectate

împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie forestieră constituie fondul forestier.

Noţiunea de pădure nu este identică cu aceea de fond forestier, pădurea constituind elementul component principal al acestui fond. Noţiunea de pădure în sensul atribuit prin normele silvice include terenul care face parte din fondul forestier şi este acoperit cu vegetaţie forestieră, care a atins vârsta de exploatare şi este cuprins în amenajamente silvice.

Potenţialul forestier, se apreciază cu indicatorul “suprafaţa forestieră pe locuitor”, care se calculează ca raport între suprafaţa forestieră a comunei şi numărul de locuitori. Pe baza datelor furnizate de CNS la nivelul anului 1988, analiza acestui indicator arată că media naţională de 0,3 ha/loc., situează România la un nivel mediu pe plan european, alături de Austria – 0,40 ha/loc., Bulgaria – 0,40 ha/loc., Portugalia 0,30 ha/loc. În mediul rural, media atinsă de acest indicator este aproape dublă 0,60 ha/loc.

Calitatea fondului forestier se apreciază cu indicatorul suprafaţa împădurită neafectată/sduprafaţa afectată de poluare. Acest indicator reflectă pe de o parte, gradul de împădurire a terenurilor şi, pe de altă parte, prezenţa fenomenelor de poluare a pădurilor.

Îmbunătăţirea calităţii mediului în România depinde în mare măsură de creşterea calităţii pădurilor. Se impune împădurirea terenurilor degradate, crearea de perdele forestiere în zonele secetoase şi amenajări silvice adecvate.

III. Terenurile aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor şi bălţilor naturale, cuvetele lacurilor de acumulare la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.

În clasificarea generală din punctul de vedere al administrării, apele se împart în: ape internaţionale şi ape naţionale.

După aşezarea lor, apele sunt diferenţiate în: ape de suprafaţă şi ape subterane.După destinaţia economică, apele sunt: de folosinţă generală, ape destinate

agriculturii şi ape cu destinaţie specială.Din prima categorie fac parte apele pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, când apa

apare ca obiect de consumaţie individuală. Din cea de-a doua categorie fac parte apele care se folosesc în special pentru irigaţii. Apele cu destinaţie specială sunt cele care se utilizează pentru navigaţie, plutărit, producerea energiei electrice, pescuit şi ca mijloc de producţie.

IV. Terenurile din intravilan sunt cele aferente localităţilor urbane şi rurale, cuprinse în perimetrul construibil aprobat potrivit legii, pe care se află grupate construcţii de locuit, curţi, obiective social-culturale, obiective economice, construcţii agrozootehnice, pieţe şi reţele stradale, precum şi alte terenuri care servesc nevoilor de construcţii şi amenajări de ordin tehnic edilitar, inclusiv terenurile agricole şi forestiere.

Perimetrele construibile ale localităţilor sunt stabilite prin schiţele de sistematizare a localităţilor urbane şi rurale. Intravilanul localităţilor este cel existent la 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar, el putând fi modificat numai în condiţiile legii.

V. Terenurile cu destinaţii speciale sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările miniere şi petroliere, cariere şi hale de orice fel, pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi alte asemenea.

Din grupa de terenuri cu destinaţie specială fac parte următoarele categorii de terenuri: terenurile destinate transportului rutier; terenurile destinate transportului feroviar; terenurile destinate transportului pe apă; terenurile destinate transportului aerian; terenurile destinate producerii şi transportului energiei electrice; terenurile destinate exploatărilor

46

miniere şi petroliere; terenurile destinate rezervaţiilor şi monumentelor naturii; terenurile destinate staţiunilor balneoclimaterice; terenurile destinate monumentelor de cultură.

Eficienţa economică a utilizării fondului funciarConceptul de „eficienţă economică a utilizării fondului funciar“ (E.ec.F.f.) reflectă

raportul dintre efectele economice legate direct sau indirect de exploatarea fondului funciar (Ef.ec.F.f.) de care dispune o unitate agricolăîntr-o perioadădatăşi efortul funciar exprimat prin suprafaţa de teren (S.F.f. – hectare) sau prin valoarea de patrimoniu a acestuia (V.P. – lei).

sau

Sistemul de indicatori ce exprimăeficienţa economicăa utilizării fondului funciar se împarte în trei grupe:

1.1.Indicatori ce cuantifică efortul funciar1.2. Indicatori ce cuantifică rezultatele economico-financiare obţinute ca efect al

utilizării fondului funciar1.3. Indicatori ce reflectă eficienţa economică propiu-zisăa utilizării fondului

funciar 1.1.Indicatorii ce cuantifică efortul funciar

„Efortul funciar“ exprimănivelul resurselor funciare alocate producţiei agricole, respectiv defineşte cauzele care determinăanumite rezultate economice.

Indicatorii utilizaţi în cuantificarea efortului funciar se subdivid în douăgrupe:

A – indicatorii parţiali – se exprimăîn unităţi naturale;B – indicatori generali – se exprimăvaloric.A. Indicatorii parţiali:1.1.A.1. Fondul funciarFondul funciar cuprinde totalitatea suprafeţelor de teren aflate în proprietatea unui

agent economic privat sau în proprietatea publicăaparţinând unei localităţi, unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ), ţări, continent etc. Dupădestinaţie, terenurile care alcătuiesc fondul funciar se împart în douăcategorii de folosinţă: terenuri agricole şi terenuri neagricole. Unitatea de bazăpentru măsurarea fondului funciar este hectarul. Se mai folosesc submultiplii acestuia – arul şi m2, precum şi multiplul lui – km2. La rândul lor, terenurile agricole şi neagricole se subîmpart în mai multe categorii de folosinţă, având la bazăscopul şi importanţa acestora.

1.1.A.1.1. Suprafaţa agricolăcuprinde următoarele categorii de folosinţă: arabil, plantaţii de hamei, plantaţii pomicole, plantaţii viticole, păşuni naturale, fâneţe naturale. Se calculeazăînsumând categoriile menţionate, folosind o formulăde forma:

Sagr. = a + ph + pp + pv + pn + fn

1.1.A.1.2. Suprafaţa neagricolăeste alcătuitădin următoarele categorii de folosinţă: suprafaţa forestieră(păduri şi lunci), suprafaţa ocupatăde aşezări omeneşti (localităţi), suprafaţa ocupatăcu ape (lacuri, bălţi, râuri), suprafaţa ocupatăde terenuri cu destinaţii speciale (căi de comunicaţii, reţele electrice, exploatări subterane, aeroporturi, poligoane, rezervaţii, pustiuri etc.). Formula de calcul a suprafeţei neagricole este:

Sneagr. = Sf + Sl + Ssp.

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se împart în superioare (intensive), în care se includ terenul arabil şi plantaţiile, şi inferioare (extensive), în care sunt cuprinse pajiştile naturale (păşuni şi fâneţe). Mărimea suprafeţei ce revine unei exploataţii reflectăposibilitatea de organizare a producţiei agricole şi de folosire raţionalăa fondului funciar, în primul rând a terenului agricol.

47

1.1.A.2. Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă

Exprimă ponderea procentualăpe care o ocupădiferitele categorii de folosinţăîn raport cu suprafaţa fondului funciar sau a terenului agricol.Se determinăfolosind următoarea relaţie:

, în

Is – indicele de structură– în %;Si – suprafaţa din categoria de folosinţărespectivă– în ha;St – suprafaţa totalăla care se raporteazăcategoria de folosinţăanalizată– în ha.

Structura fondului funciar poate fi analizată la nivelul unei unităţi de producţie (exploataţie agricolă), a unei localităţi, a unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ), a unei zone etc. În exemplul nostru ne vom raporta la judeţul Iaşi (tab. 4.1).

Tabelul 4.1Structura fondului funciar şi a terenului agricol pe categorii de folosinţăîn judeţul Iaşi

Categoria de folosinţă

Total judeţ

mii ha% faţăde:

Total fond funciar

Agricol

Fonf funciar total, din care: 547,5 100,0 -A – teren agricol, din care: 376,1 100,0a - arabil 248,9b - păşuni naturale 85,3c - fâneţe naturale 20,1d - vii şi pepiniere viticole 12,7e - livezi şi pepiniere pomicole 9,1B - teren neagricol 171,4

1.1.A.3. Gradul de intensivitate a utilizării terenului agricolSe exprimăcu ajutorul indicelui de utilizare intensivăa terenului agricol, care se

calculeazăpe baza raportului dintre suprafaţa terenului agricol (exprimatăîn ha arabil convenţional) şi suprafaţa reală(fizică) a acestuia, folosind relaţia:

, în care:

Iu.i. – Indicele de utilizare intensivăa terenului agricol;Si – suprafaţa categoriilor de folosinţă„i“ ale terenului agricol;Ki – coeficientul de transformare în ha arabil convenţional a categoriei de folosinţă„i“.Notă: Pentru transformarea categoriilor de folosinţă în ha arabil convenţional se vor folosi următorii coeficienţi: arabil neirigat = 1,0; arabil irigat = 1,3; păşuni naturale = 0,4-1,0; fâneţe naturale = 0,5-1,0; plantaţii pomicole = 1-3,5; plantaţii viticole 1,0-4,0; vegetaţie forestieră= 1,0.

1.1.A.4. Structura suprafeţelor cultivate pe terenul arabilSe determinăpe culturi şi grupe de culturi, pe forme de proprietate şi tipuri de

exploataţii agricole, folosind relaţia:

Ponderea suprafeţelor ocupate de plantele de culturăse poate raporta şi la grupa de culturi din care acestea fac parte (cereale boabe, leguminoase boabe, plante tehnice etc.), utilizându-se aceeaşi formulăde calcul.

1.1.A.5. Capacitatea de producţie a terenurilor agricoleNivelul diferit al fertilităţii naturale a terenurilor agricole determinăobţinerea unor

rezultate economice (producţii) inegale cu acelaşi consum de muncăvie şi materializată.

48

Aprecierea gradului de fertilitate a terenurilor agricole se face prin note de la 1 la 100 puncte şi se bazeazăpe studii de bonitare care permit exprimarea diferenţelor ce apar între unităţile de teren (parcele, sole), din cadrul unităţilor agricole.Pentru obţinerea punctelor de bonitare se iau în considerare următorii factori: condiţiile de sol (pentru care se acordăîntre 0 şi 50 puncte); condiţiile de climă(se acordăîntre -20 şi +20 puncte); condiţiile de relief (-15 pânăla +15 puncte); condiţiile hidrologice (-15 pânăla +15 puncte).

Nota de bonitare obţinută prin însumarea punctajului acordat factorilor enumeraţi se corectează(prin înmulţire) cu coeficienţii corespunzători categoriei de teren, în funcţie de cele douăgrupe de criterii prezentate în tabelul 4.2.

Rezultă astfel nota de bonitare efectivăa fiecărei unităţi de sol în raport cu care terenurile se clasificăîn cinci clase, respectiv 3 categorii de calitate (tab. 4.3).

Tabelul 4.2Coeficienţii de apreciere a terenurilor dupăcompactitate, dispersie, formăa parcelelor,

distanţăşi calitatea drumurilorDescrierea terenurilor CoeficientA. Dupăcompactitatea sau dispersia solei, formăşi obstacole(stâlpi, pomi, etc.)

Solăcompactă; parcele cu forme regulate (dreptunghiulare sau pătrate); fărăobstacole

1,00

Idem, cu obstacole 0,98Solăcompactă; parcele cu forme neregulate 0,96Idem, cu obstacole 0,94Sole dispersate; fărăobstacole 0,90

0,88B. Dupădistanţa de la centrul gospodăresc şi calitatea drumurilor

mică(0-5 km), cu drumuri modernizate 1,00medie (5,1-10 km), cu drumuri modernizatesau mică(0-5 km) cu drumuri nemodernizate

0,96

mare (10,1-15 km) cu drumuri modernizatesau medie (5,1-10 km), dar cu drumuri nemodernizate

0,92

foarte mare (peste 15 km) cu drumuri modernizatesau mare (10,1-15 km), dar cu drumuri nemodernizate

0,88

Categoria A cuprinde terenuri cu sol uniform, cu forme şi mărimi apte pentru mecanizare, bine grupate, drumuri foarte bune, acces uşor şi distanţămicăde centrul gospodăresc sau gară.

Tabelul 4.3Încadrarea terenurilor pe clase şi categorii

în raport cu nota de bonitare efectivă

Clasa de bonitare(puncte)

Categorii de terenuri dupăcompactitate, dispersie, formă, distanţăşi calitatea drumurilorA B Cmax. min. max. min. max. min.

I (100-81) 100 93 92 86 85 81II (80-61) 80 73 72 66 65 61III (60-41) 60 53 52 46 45 41IV (40-21) 40 33 32 26 25 21V (20-0) 20 13 12 6 5 0

Categoria B include terenurile cu sol moderat uniform, cu forme şi mărimi ce au condiţii medii de mecanizare, moderat grupate, acces mediu, cu drumuri mediocru întreţinute şi cu distanţămoderatăfaţăde centrul gospodăresc sau gară.

49

Categoria C este formatădin terenuri cu sol neuniform, cu forme şi mărimi ce au condiţii dificile de mecanizare, dispersate, acces dificil datorităstării necorespunzătoare a drumurilor (uneori fărădrum) şi la distanţe mari faţăde centrul gospodăresc sau gară.

Studiile de zonare şi bonitare a terenurilor agricole efectuate la noi în ţarăpânăîn anul 1989 au asigurat inventarierea diferitelor categorii de folosinţă, pe clase de calitate (tab. 4.4).

Întrucât teritoriile ecologice omogene (unităţile de sol) dintr-o exploataţie agricolăse caracterizeazăprin întinderi şi note diferite este necesar a se calcula nota medie ponderatăde bonitare a fiecărui teritoriu cu ajutorul relaţiei:

, în care:

– nota medie ponderatăde apreciere economicăa terenului;a1 .....an – nota de apreciere economicăpentru fiecare teritoriu ecologic omogen (TEO) şiS1 .... Sn – suprafaţa fiecărui TEO luat în calcul.

Tabelul 4.4Structura terenului agricol din România pe clase de calitate

Clasa de calitate

Categorii de folosinţăArabil Păşuni Fâneţe Vii Livezimii ha % mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %

I 2580 25,8 39 1,3 10 0,7 21 7,7 22 6,6II 1860 18,6 439 14,6 196 14,0 74 27,2 40 12,0III 2260 22,6 757 25,2 272 19,3 66 24,3 96 28,7IV 1750 17,5 746 24,8 390 27,8 61 22,4 103 30,8V 1630 16,3 1023 34,1 535 38,2 50 18,4 73 21,9Total 10080 100 3004 100 1043 100 272 100 334 100

Aprecierea economicăa terenurilor agricole se utilizeazăpentru fundamentarea programării producţiilor medii la hectar în profil teritorial.

Programarea se efectueazăpentru fiecare culturăîn parte (tab. 1.8), folosind următoarea relaţie de calcul:

qm = r Nb, în care:qm – producţia medie la hectar pe teritoriul la care ne raportăm;Nb – nota medie de bonitare pentru fiecare culturăîn parte;r – producţia medie pe un punct de bonitare.

, unde:

– producţia medie ponderatăcalculatăpentru zona din care face parte teritoriul la care ne raportăm.

În practică, notele de bonitare se utilizeazăşi pentru rezolvarea următoarelor probleme (pe lângăprogramarea producţiilor medii la ha): stabilirea structurii culturilor în vederea obţinerii unor venituri maxime la unitatea de suprafaţă; fundamentarea ştiinţificăa sistemului de impozitare agricol; fundamentarea preţului pământului şi a arendei.

B. Indicatorii generali:1.1.B.1. Valoarea de patrimoniu a pământuluiValoarea de patrimoniu a terenurilor agricole a fost stabilităprin Hotărârea

guvernamental ănr. 746/1991 Capitalul social al unităţilor agricole a fost majorat cu valoarea de patrimoniu a

terenurilor aflate în proprietatea lor.Evoluţia inflaţiei în perioada în care a urmat a impus necesitatea elaborării unei

metodologii de actualizare a valorii de patrimoniu a terenurilor agricole corelatăcu evoluţia preţurilor produselor agricole. Aceastămetodologie ia în considerare evoluţia preţurilor în funcţie de structura suprafeţelor cultivate, calculându-se indicele mediu de creştere a

50

preţurilor faţăde anul 1991, care serveşte la recalcularea valorii de patrimoniu a terenurilor.

1.1.B.2. Preţul pământuluiÎn teoria şi practica economicăsunt cunoscute douămetode de stabilire a preţului

pământului în funcţie de modul de exploatare al acestuia: pe bazăde rentă, când proprietarul îşi arendeazăpământul; pe bazăde profit, când proprietarul îşi exploateazăpământul.

Determinarea preţului pământului pe bazăde rentă. Evaluarea pământului pe bazăde rentăse poate face luând în considerare o culturăde bazădominantăîn zonăsau o structurăde culturi, cu ajutorul relaţiei:

P = VQ R N K,în care:P – preţul pământului – lei/ha;VQ – valoarea producţiei medii la hectar din zona respectivă, în condiţii normale din punct de vedere tehnologic – lei; R – ponderea rentei în producţia fizică– %; N – perioada de funcţionare a capitalului fix, 25-35 ani; stabilitădin punct de vedere economic; se considerăcăea reprezintăperioada medie de activitate a unei generaţii, posibilitatea maximăde prognozare a unui fenomen cu un grad acceptabil de certitudine; K – coeficientul de corecţie al preţurilor.

Considerând un teren dintr-o zonăîn care grâul este cultura dominantă, se porneşte de la cunoaşterea următoarelor elemente: producţia medie 3000 kg/ha; un preţ mediu de vânzare = 4000 lei/kg; rentăpracticată– 15%; perioada – 25 ani; coeficientul de corecţie al preţurilor – 1,7.

Va rezulta un preţ de 76500 mii lei stabilit astfel:P = 3000 4000 0,15 25 1,7 = 76500 mii lei

În situaţia în care se ia în considerare structura culturilor din cadrul asolamentului reprezentativ este necesară calcularea valorii producţiei la hectar în structura dată.

Determinarea preţului pământului pe bazăde profit. Prima problemă care se pune în legăturăcu stabilirea preţului pământului, al unui hectar de teren agricol, este aceea a determinării profitului care se poate obţine, în mod normal, prin cultivarea suprafeţei respective. Factorii direcţi care influenţeazăpreţul pământului sunt profitul care se poate obţine la hectar prin cultivarea terenului şi rata dobânzii.

Profitul fiind diferenţăîntre valoarea brutăa producţiei şi cheltuielile totale, rezultăcăpreţul pământului va depinde de evoluţia elementelor care determinăprofitul şi anume:1. randamentul la hectar ca expresie materialăa gradului de fertilitate a terenului;2. evoluţia preţurilor de vânzare a produselor agricole;3. evoluţia preţurilor celorlalţi factori de producţie (tractoare, maşini agricole,

îngrăşăminte chimice, alte substanţe chimice, seminţe, forţăde muncăetc.);4. alte cheltuieli pentru producţie (dobândă, taxe, impozite etc.).

Conform acestei metodologii pentru calcularea preţului pământului se foloseşte relaţia:P = PB C N K

PB = VQ – CP, în care:PB – profitul brut; VQ – valoarea producţiei; C – coeficientul de corecţie pentru ponderea capitalului funciar la obţinerea profitului brut.

În situaţia unei culturi dominante în zonă, de exemplu grâul, şi menţionând căprofitul la hectar este de 1200 mii lei, preţul unui hectar de teren se va calcula astfel:

P = 1200 0,8 25 1,7 = 40800 mii lei/haÎn situaţia unui asolament trebuie luatăîn considerare structura culturilor pentru

determinarea profitului mediu la hectar.

51

Multitudinea de factori care influenţează preţul pământului face ca acesta să fie foarte diferit pe plan internaţional. Pentru o orientare generală, în tabelul 4.5. sunt prezentate preţurile la hectar în dolari (pentru asigurarea comparabilităţii).

Tabelul 4.5Comparaţii internaţionale privind preţul pământului

Ţara Preţ pe hectar exprimat în dolari S.U.A.Germania 14128-24374Austria 5413-27067Cehoslovacia 5268-15009Franţa 8098Polonia 6003S.U.A. 2962-4938Italia 2738C.S.I. 2477-2917Spania 1771-3507România 1300-3200*

*) sunt preţuri calculate dupămetodologia prezentată1.2.Indicatori ce cuantifică rezultatele economico-financiare obţinute ca efect al

utilizării fondului funciarGrupa indicatorilor utilizaţi pentru comensurarea rezultatelor economico-financiare

ca expresie a efectelor economice obţinute în urma utilizării fondului funciar se împarte în douăsubgrupe:

1. indicatori care exprimă rezultatele economico-financiare la nivelul producţiei agricole;

2. indicatori care exprimărezultatele economico-financiare la nivelul exploataţiei agricole (fermei).

1.2.1. Indicatori ce cuantifică rezultatele economico-financiare la nivelul producţiei agricole

1.2.1.1. Producţia medie (qm) – exprimărandamentul obţinut (kg, l, buc.) pe unitate de producţie (ha, animal) şi se calculeazăcu relaţia:

sau

1.2.1.2. Venitul la ha sau pe animal (VT/ha, VT/cap.) – reflectăvaloarea producţiei obţinute pe hectar sau pe animal şi se calculeazăcu formula:

VT/ha= qm1 Pvsau

VT/cap. = qm2 Pv,unde:Pv – preţul de vânzare – lei/kg;1.2.1.3. Marja brutăeste un indicator care reflectăcompetitivitatea relativăa

diferitelor activităţi de producţie, respectiv exprimă„profitabilitatea“ activităţilor de producţie individuale (producţia de grâu, producţia de porumb, producţia de lapte etc.).

Marja brută(Mb) se calculeazădupăurmătoarea relaţie:Mb = VT – Cv, unde:

VT – producţia finalăsau veniturile totale calculate ca sumăîntre valoarea producţiei principale şi a producţiei secundare – lei;Cv – costuri variabile (includ valoarea mijloacelor de producţie cumpărate sau produse în fermăcare au fost consumate cu scopul de a obţine producţia. Ex.: sămânţa, îngrăşăminte, pesticide, carburanţi şi lubrifianţi, plăţile pentru utilaje închiriate, dobânzile la capitalul utilizat).

52

Indicatorul „marja brută“ este folosit pentru:1. compararea performanţei diferitelor activităţi de producţie (tab. 4.6 şi 4.7.);2. analiza structurii de costuri;3. calcularea profitului fermei.

Tabelul 4.6Calculul indicatorului „marja brută“ în producţia vegetală

GRÂU (1 ha)Venitul total (VT): Valoare

(lei)producţia (Qt): 4000 preţ , 4000 lei/kgCheltuieli (costuri) variabile:sămânţa proprie: 300 kg 2000 lei/kgîngrăşăminte: 4000 kg 3000 lei/kgpesticide: 430000 leiutilaje închiriate: 2010000 lei*munca angajatăsezonier: 30 ore 7000 leidobânzi la capital: 4500000 lei 0,5 0,1Total costuri variabileMarja brută:PORUMB (1 ha)Venitul total (VT):producţia (Qt): 3500 kg preţ, 4000 lei/kgCheltuieli (costuri variabile):seminţe: 30 kg 15000 lei/kgîngrăşăminte: 400 kg 3000 lei/kgpesticide: 350000 leiutilaje închiriate: 1350000 leimunca angajatăsezonier: 100 ore 7000 leidobânzi la capital Marja brută:

Tabelul 4.7.Calculul indicatorului marja brutăîn producţia animală

PRODUCŢIA DE LAPTE (1 vacă, 1 an)Venitul total (VT): Valoare

(lei)lapte: 4000 l preţ , 4000 lei/lviţel: 1100000 leivacăreformă: (600 kg 10500 lei/kg)/6 aniCheltuieli (costuri) variabile:junincă: (8100000 lei/cap.)/6 lactaţiipremixiuni: 40 kg 3500 lei/kgporumb: 800 kg 4000 lei/kggrâu: 150kg 4000 lei/kgservicii veterinare: 220000 leidobânzi la capital: (8100000 lei 0,5 0,1)Marja brută:PRODUCŢIA DE CARNE (CAP.)Venitul total (VT):producţia : 100 kg preţ, 16000 lei/kgCheltuieli (costuri) variabile:purcel: 350000 lei/kgpremixiuni: 10 kg 3500 lei/kgporumb: 200 kg 4000 lei/kggrâu: 70 kg 4000 lei/kgorz: 80 kg 3800 lei/kg

53

servicii veterinare: 50000 leidobânzi la capital Marja brută:

Dacăcunoaştem care este marja brutăpentru fiecare activitate de producţie, profitul poate fi calculat ca diferenţăîntre marja brutăşi costurile fixe.

Pr = Mb – Cf, unde:Pr – profitul fermierului – lei;Cf – costurile fixe (munca familiei, energie, amortizarea fondurilor fixe, întreţinerea

fondurilor fixe, arenda, asigurările, impozite etc.).1.2.2.Indicatorii care exprimărezultatele economico-financiare la nivelul exploataţiei

agricole1.2.2.1. Producţia totală(Qt) – exprimăcantitatea de producţie (kg, l, buc.)

obţinutăde un agent economic într-o perioadăde timp (de regulăun an calendaristic sau un ciclu de producţie) funcţie de cantitatea şi calitatea factorilor utilizaţi.

Qt = Sc qmsau

Qt = Em qm1.2.2.2. Producţia finalăîn agricultură– este un indicator de calcul al venitului net

şi al valorii adăugate şi reprezintăexpresia valoricăa producţiei agricole şi a veniturilor din alte activităţi economice (producţia neagricolă) obţinute într-o anumităperioadăde timp, de obicei un an.

I. Producţia finală agricolă(P.f.agr.) se va determina folosind metoda de ramură, potrivit căreia, aceasta rezultăprin însumarea producţiei finale vegetale (P.f.veg.) şi a producţiei finale animale (P.f.anim.).

P.f.agr. = P.f.veg. + P.f.anim.A. Producţia finală vegetalăse calculeazăînsumând valoarea produselor principale

şi secundare, cheltuielile cu înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor viti-pomicole pânăla intrarea pe rod, la care se adaugăsoldul producţiei vegetale neterminate, folosind formula .

P.f.veg. = (Qp Pv1) + (Qs Pv2) + SPN + Chelt. cu înfiinţarea plantaţiilor şi întreţinerea lor pânăla intrarea pe rod,unde:Qp – producţia principală– kg; Qs – producţia secundară– kg; Pv1, Pv2 – preţul de vânzare – lei/kg; SPN – soldul producţiei neterminate – lei.

Valoarea producţiei vegetale principale rezultădin însumarea valorii produselor principale realizate într-un an calendaristic de la culturile de câmp (cereale boabe, culturi tehnice, alimentare, furajere, plante pentru producerea de seminţe şi seminceri), culturi în sere, solarii şi răsadniţe, cât şi de la plantaţiile viti-pomicole şi pajiştile naturale. În cadrul producţiei vegetale principale trebuie săse includăîntreaga producţie realizatăde la culturile respective (culturăîn ogor propriu, intercalatăsau succesivă).

Valoarea producţiei vegetale secundare este reprezentatăde suma valorii tuturor produselor secundare cu utilitate economicăobţinute din ramura vegetalăîn timpul unui an calendaristic.Cantitatea de producţie vegetalăsecundară(paie, pleavă, coceni, vreji, frunze etc.) se determină, de obicei, în mod direct prin cântărire. În cazurile când nu este posibilădeterminarea directă, se procedeazăla calculul indirect, pe baza unor coeficienţi stabiliţi ca raport cantitativ între produsul principal şi secundar. În acest caz, cantitatea totalăde producţie secundară(Qs) se obţine prin înmulţirea cantităţii de producţie principală(Qp) cu coeficientul specific culturii respective (k).Qs = Qp kCunoscând cantitatea de producţie vegetalăsecundarăobţinutăde la fiecare cultură, aceasta se înmulţeşte cu preţul de vânzare (sau contractare), obţinându-se valoarea producţiei secundare.

Valoarea producţiei vegetale neterminate rezultădin suma cheltuielilor efectuate în anul de program, dupăîncheierea ciclului de producţie, pentru producţia anului următor. Cele mai importate lucrări care fac obiectul producţiei neterminate, se referăla arăturile adânci de toamnă, pregătirea terenului pentru însămânţările de toamnă, pregătirea

54

terenului pentru însămânţările de toamnăîn câmp, în grădina de legume, în sere şi răsadniţe, însămânţările şi plantările de toamnă, lucrările de toamnăefectuate în vi şi livezi dupărecoltare, fertilizarea şi amendarea solului etc.Deoarece producţia neterminatăde la începutul anului calendaristic este rezultatul muncii din anul precedent, ea nu trebuie inclusăîn producţia finalăa anului curent, deoarece în cursul anului, aceastăproducţie neterminatădevine finităşi ar da naştere unei duble înregistrări (o datăca producţie neterminatăşi o datăca producţie finită). Pentru eliminarea dublei înregistrări se impune necesitatea scăderii valorii producţiei vegetale neterminate de la începutul anului calendaristic (de program) folosind formula:

SPN = PNs - PNî

în care:PNs – valoarea producţiei vegetale neterminate de la sfârşitul anului calendaristic;PNî – valoarea producţiei vegetale neterminate de la începutul anului calendaristic.Soldul producţiei vegetale neterminate poate fi pozitiv (când se va adăuga la

celelalte elemente ale producţiei finale), negativ (când se va scădea) şi egal cu zero (când PNs = PNî).

Cheltuielile pentru înfiinţarea plantaţiilor pomiviticole şi de întreţinere a acestora pânăla intrarea pe rod se evalueazăla nivelul preţului de deviz, respectiv la nivelul cheltuielilor efective şi cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate cu:înfiinţarea plantaţiilor (desfundarea terenului, terasarea, arat, săpat gropi, plantat, etc.);întreţinerea plantaţiilor tinere (inclusiv materialul de susţinere);completări de goluri.

B. Producţia finală animală. Se obţine din însumarea valorii creşterii în greutate a animalelor (carne), a valorii produselor principale şi secundare şi a soldului producţiei neterminate (tab. 1.22) folosind formula:

P.f.anim. = VPp + VPs + SPN – (VAc + VAr),în care:VPp – valoarea producţiei principale – lei;VPs – valoarea producţiei secubdare – lei;SPN – valoarea soldului producţiei neterminate – lei;VAc – valoarea animalelor cumpărate – lei;VAr – valoarea animalelor reformate din turma de bază.

Creşterea în greutate vie nu se calculeazăpentru cabaline şi albine, ci se are în vedere sporirea numericăa acestora (capete la cabaline şi familii de albine). Sporul în greutate vie se calculeazăfolosind următoarea relaţie:

Spt = (Gf + V + S + M) – (Gi + I),în care:Spt – sporul în greutate vie al animalelor tinere şi la îngrăşat pe specie – t;Gt – greutatea vie a animalelor la sfârşitul anului – t;V – greutatea vie a animalelor vândute – t;S – greutatea vie a animalelor sacrificate pentru consum intern sau de necesitate – t;M – greutatea animalelor moarte – t;Gi – greutatea vie a animalelor la începutul anului – t;I – greutatea iniţialăa animalelor intrate din cumpărări şi praşila proprie (fătări) – t.

După determinarea sporului în greutate vie şi a creşterii numerice a animalelor se calculeazăvaloarea fiecărui element în parte, folosind preţul mediu de vânzare. la păsări, în valoarea creşterii în greutate vie se va include şi valoarea puilor de o zi livraţi în afara unităţii.

Valoarea produselor animale principale se referăla lapte (de vacă, bivoliţă, oaie şi capră), ouă, lână, miere de albine, pielicele (de miei), peşte proaspăt din iazuri special amenajate, gogoşi de mătase, blănuri ale animalelor, din crescătorii etc., toate evaluate la preţurile medii de vânzare.

Valoarea produselor animale secundare se calculeazăînmulţind cantitatea de produse secundare rezultate de la animale şi care au utilitate economicăcu preţul unitar al acestora (gunoi de grajd, ceară, puf, fulgi ş.a.).

Producţia animală neterminată cuprinde valoarea efectivelor de animale şi păsări tinere existente în stoc la sfârşitul anului, cât şi valoarea animalelor la îngrăşat a căror

55

proces de îngrăşare nu s-a terminat pânăla 31.XII. La ovine adulte (berbeci, oi fătătoare şi batali), producţia neterminatăeste echivalentăcu cheltuielile de întreţinere aferente trimestrului IV. La peşti producţia neterminatăeste reprezentatăde puietul din crescătorii existent la sfârşitul anului.De asemenea, din valoarea obţinutăprin însumarea elementelor prezentate mai sus, se va scădea valoarea animalelor tinere şi la îngrăşat cumpărate şi valoarea animalelor reformate din turma de bază.

II Producţia finală neagricolăcuprinde valoarea producţiei obţinute prin prelucrarea materiilor prime agricole şi neagricole, suma încasatădin pretările de servicii, veniturile obţinute din cooperarea cu alte unităţi economice şi alte venituri neagricole.Spre deosebire de modul de determinare a producţiei finale agricole, calculul producţiei finale neagricole se va face prin metoda de întreprindere, adicădin valoarea producţiei obţinute prin prelucrarea industrialăse va scădea valoarea materiei prime agricole sau de altănatură– provenitădin producţia proprie a unităţilor. Nu se va scădea însămateria primăfolosităîn procesul de prelucrare, provenitădin cumpărături. În calculul producţiei finale neagricole se va include şi soldul producţiei industriale determinate (semifabricate, vin şi ţuicăla învechit, ouăîn incubator, preparate din carne în curs de prelucrare etc.).Producţia finală totală obţinută în agricultură rezultă din însumarea producţiei finale agricole şi a producţiei finale neagricole. Pentru a evidenţia contribuţia diferitelor ramuri la realizarea producţiei finale totale se va determina ;i structura acesteia.

1.2.2.3. Producţia marfă(Qm) constituie acea parte a producţiei totale destinatăvalorificării în afara exploataţiei agricole.Se poate determina folosind douămetode: directăşi indirectă.

Metoda directă– constăîn calcularea producţiei marfăagricole prin însumarea produselor vegetale şi animale vândute pe diferite căi: prin sistemul de contractări, achiziţii, pe piaţa liberăetc.

Metoda indirectă– constăîn calcularea producţiei marfădupărelaţia următoare:Qmt = (Si + I) – (P + Ci + Sf),

în care:Qmt – producţia marfătotală– tone, hl, buc; S i – stocul iniţial de produse agricole –

tone; I – intrările din producţia anului curent şi din alte surse (în perioada analizată) – tone;P – pierderi normate de produse – tone; C i – consumul intern de produse – tone;Sf – stocul final de produse agricole – tone.

Dupădeterminarea cantitativă a producţiei marfă(Qm) separat pe produse, valoarea acesteia (cifra de afaceri sau venituri totale – Vt), rezultă făcând produsul între cantitatea de producţie marfă (adusăla STAS) şi preţurile medii de vânzare (Pv) corespunzătoare fiecărui produs

=

Este un indicator ce se foloseşte pentru calcularea profitului.Exemplul 1: O societate comercialăagricolălivrează, pe bazăde contract, cantitatea

de 2730 tone grâu, având următorii indici de calitate:greutate hectolitrică= 77 kg;corpuri străine = 6%;umiditate = 17%.

Pentru calculul veniturilor totale ce urmeazăa fi încasate de societatea comercială se parcurg următoarele etape:a) se determinăcantitatea utilăcomparând indicii de calitate efectivi cu cei de bază(STAS):indicii de bază(STAS):75 kg gr. hl. 3% c. str. 15% umid.indici efectivi: 77 kg gr. hl. 6% c. str. 17% umid.Diferenţe: 2 -3 -2 = -3

Pentru exemplul luat rezultăcăcantitatea predatăse va micşora cu 3% ca urare a realizării unor indici de calitate inferioară:

b) cantitatea utilă(STAS) = 2730 – 81,9 = 2648,1 tone.

56

Astfel, dacăpreţul de vânzare (negociabil) va fi de 4000 mii lei pe t STAS, atunci veniturile de încasat sunt: 2648,1 t 4000 mii lei/t = 10592400 mii lei.Cunoscând veniturile totale şi cantitatea STAS predată, se poate determina preţul mediu realizat, care se comparăcu cel programat, evidenţiindu-se în acest fel abaterile pozitive sau negative, determinate de calitatea producţiei.

Preţul mediu realizat:

La porumb, preţul se majoreazăcu 1% pentru fiecare procent de corpuri străine în minus şi cu procentul corespunzător din tabelul Duwal pentru fiecare procent de umiditate în minus faţăde indicii calitativi de bază. Preţul se micşoreazăcu 1% pentru fiecare procent de umiditate în plus faţăde indicii calitativi de bază.La porumbul care se livreazăsub formăde ştiuleţi şi la care determinarea producţiei de boabe (randamentul) se face în bazele de recepţie cu mijloacele mecanice ale acestora, spărturile mai mici de jumătate de bob vor fi considerate corpuri străine în procent de maximum 1%. Spărturile peste aceastălimităse preiau ca produs de bază.

Exemplul 2: O societate comercialăagricolăa livrat la baza de recepţie o cantitate de 80000 kg porumb ştiuleţi. Proba brutăconstituităa fost de 210 kg, iar în urma batozării cu mijloace mecanice ale bazei de recepţie, a rezultat cantitatea de 157,5 kg. Se determinărandamentul în boabe:

În urma analizei probei de porumb boabe constituităau rezultat următorii indici de calitate:umiditate = 20;corpuri străine = 5% (păşuni, mătase, boabe stricate);a) se determinăcantitatea de porumb boabe:80000 0,75 = 60000 kg.b) se determinăcantitatea utilăSTAS:Indici de bază3% c. str. 17% umiditate;Indici efectivi 5% c. str. 20% umiditate.Diferenţe: -2 -3,6 (dupăformula Duwal)

Total = -5,6%.Datorităfaptului căporumbul predat este superior indicelui de bazăla corpuri străine cu 2%, pentru stabilirea cantităţii utile se va face suma celor douăinfluenţe:(-2) + (3,6) = -5,6%Cantitatea utilă(STAS) = 60000 – 60000 0,036 = 56640 kgc) dacăpreţul de vânzare (negociabil) este de 4000 mii lei pe tonă, veniturile vor fi:56640 4000 = 226560 mii leiDacănu dispunem de tabelul Duwal, calculul pentru umiditate se face folosind formula Duwal:

în care:x – procentul cu care se reduce sau se majoreazăcantitatea predată(datorităumidităţii);a – umiditatea efectivăa porumbului predat;b – umiditatea ca indice de bază(17%);În cazul de mai sus:

1.2.2.4. Indicatorul care exprimăcel mai bine rezultatele economico-financiare la nivelul exploataţiei agricole este „venitul net“ al fermierului. În funcţie de tipologia fermelor sau de scopurile analizei se utilizeazăîn tot sau în parte şi indicatorii prezentaţi la punctul 1.2.1.

57

În practica agricolă, în funcţie de factorii de producţie (pământ, muncă, capital) pe care întreprinzătorul agricol îi are în proprietate, întâlnim 4 tipuri de bazăde fermieri, respectiv 4 relaţii de calcul ale venitului net (tab. 4.8), astfel:

1. proprietar de capital funciar şi capital de exploatare, iar în activitatea de producţie nu foloseşte salariaţi:Vn = VT – CI = Sa + St + D + Ar ± Pr, unde:Vn – venit net; VT – venitul total; CI – consumuri intermediare (cheltuieli variabile);Sa – salarii; St – stipendii; D – dobânzi; Ar – arenda; Pr – profitul brut;

2. proprietar de capital funciar iar în activitatea de producţie apeleazăla credite bancare şi foloseşte salariaţi:Vn = VT – (CI + Sa + D) = St + Ar ± Pr;

3. proprietar de capital de exploatare iar în activitatea de producţie foloseşte salariaţi:Vn = VT – (CI + Sa + Ar) = St + D ± Pr.

Aceste variante sunt corespunzătoare figurilor „limită“ ale întreprinzătorilor, în practicăîntâlnindu-se şi alte tipuri intermediare.

Tabelul 4.8Calculul venitului net în funcţie de tipul de fermier

Specificare Tipul fermierului1 2 3 4

Venitul total (mil. lei), din care: 850 850 850 850producţia agricolă 650 650 650 650venituri nonagricole 200 200 200 200activităţi de afaceri 80 80 80 80servicii (salarii) 40 40 40 40dobânzi la capital 35 35 35 35arendăşi chirii 45 45 45 45alte venituri (cupoane, prime etc.)

- - - -

Cheltuieli (costuri) totale (mil. lei):1. Cheltuieli variabile (consumuri intermediare):sămânţă, îngrăşăminte, pesticide, utilaje închiriate, furaje, carburanţi şi lubrifianţi

583 583 583 583

munca angajatăsezonier, - 45 45 45dobânzi de capital* - 12 - 12servicii sanitar-veterinare, altele - - - -2. Cheltuieli fixe:munca angajatăpermanent - 30 30 30cotele de amortizare 6 6 6 6cotele de întreţinere 8 8 8 8arendăşi chirii - - 33 33impozite, contribuţii, alte obligaţii 9 9 9 9C. Marja brută, mil. leiD. Venitul net, mil. leiE. Cheltuielile familiei fermierului (taxe personale, consum casnic, asigurare, altele) – mil. lei

76 76 76 76

F. Venit net disponibil (modificarea capitalului propriu) – mil. lei

* pot fi incluse şi la cheltuieli fixe.

Analizând comparativ rezultatele economice exprimate prin indicatorul „venit net“, rezultăcăîn exploataţiile agricole unde tipul de fermier determina cel mai înalt cost rigid (obligatoriu), înregistreazăcel mai scăzut nivel al eficienţei este cazul întreprinzătorului care arendeazăpământ şi plăteşte arenda; care împrumutăcapitalul de exploatare şi plăteşte

58

dobânzi şi care utilizeazăsalariaţi şi plăteşte salarii, iar în exploataţiile agricole unde tipul de fermier determinăcel mai scăzut cost rigid, înregistreazăcel mai ridicat nivel de eficienţă– este cazul întreprinzătorului care are pământ în proprietate, care foloseşte capitalul propriu şi munca proprie.Care este explicaţia?Răspunsul poate fi dat analizând structura elementelor care compun venitul net. În primul caz, venitul net este determinat aproape în totalitate de prezenţa profitului (a cărui realizare, datorităparticularităţilor agriculturii, este aproape imposibilăîn condiţiile unei economii instabile, care nu are capacitatea de susţinere a agricultorilor) iar în al doilea caz, în componenţa venitului net intrăo serie de elemente, cum ar fi: salariul, arenda, dobânzile, stipendiul care, împreună, în final, pot determina viabilitatea exploataţiilor fărăa fi necesarăprezenţa profitului în fiecare an.

1.3. Indicatori care exprimă eficienţa economic propriu-zisă a utilizării fondului funciarAceşti indicatori evidenţiază gradul în care sunt valorificate resursele de pământ în raport cu rezultatele obţinute.Aceastăgrupă de indicatori se subdivide în:

1.3.1. Indicatori care reflectărezultatele economico-financiare la hectar:1. producţia medie – kg/ha, buc./ha;2. producţia finalăla hectar – lei/ha;3. marja brutăla hectar lei/ha;4. venitul total la hectar – lei/ha;5. venitul net la hectar – lei/ha;6. profitul la hectar – lei/ha.

1.3.2.Indicatori care reflectărezultatele economico-financiare la 1000 lei valoare de patrimoniu a terenului:1. producţia finală;2. marja brută;3. venitul total;4. venitul net;5. profitul.

4.2. Munca

a) Conceptul de “muncă”Munca este reprezentată pe ansamblu, de persoane care în decursul unei perioade

date exercită sau caută să exercite o activitate profesională remunerată. Munca are o dublă semnificaţie, ea reprezintă, în acelaşi timp o categorie economică şi o categorie socială. Din punct de vedere economic munca este un factor de producţie, iar din punct de vedere social reprezintă o parte a populaţiei totale. Ca factor de producţie, munca se caracterizează prin cantitate (număr de persoane), calitate (nivel de pregătire pe specializări profesionale) şi preţ (salariu/oră) şi reprezintă un element al cheltuielilor de producţie.

Raportată la populaţia totală, munca este reprezentată de persoanele cuprinse între anumite limite de vârstă (ex: 16-65 ani), limite care se diferenţiază în funcţie de mai multe criterii: nivelul de dezvoltare economică; zona geografică; speranţa de viaţă; vârsta medie; gradul de civilizaţie; modul de producţie; sex; domeniul de activitate; condiţiile de muncă; prevederile instituţionale cu privire la vârsta minimă de muncă; vârsta de pensionare şi legislaţia salarială.

Persoanele care se încadrează în limitele vârstei de muncă formează populaţia în vârstă de muncă care cuprinde: populaţia aptă de muncă şi inaptă.Populaţia aptă pentru muncă formează potenţialul de muncă al unei zone şi se împarte în: forţa de muncă activă sau efectivă (cuprinde persoanele încadrate în procesul muncii) şi forţa de muncă inactivă (cuprinde persoanele în curs de pregătire – elevi, studenţi, în stagiu militar, bolnavi, şomeri etc.).

59

b) Importanţa economică a munciiRezultă din următoarele aspecte:1. – este singurul factor de producţie activ, capabil să organizeze un proces

economic, respectiv să pună în funcţiune toţi factorii de producţie care concură la realizarea unui bun sau a unui serviciu;

2. – este factorul determinant al nivelului rentabilităţii tuturor activităţilor economice – pentru faptul că reprezintă un element al cheltuielilor de producţie (în agricultură “munca” reprezintă 20-50% din totalul cheltuielilor de producţie, funcţie de tipul de exploataţie şi de sistemele de producţie intensive sau extensive care se practică) a cărui efect economic este direct influenţat de gradul de instruire şi de specializare a indivizilor care o compun.

3. – este factorul primordial al dezvoltării şi bunăstării oricărei societăţi omeneşti (se diferenţiază de ceilalţi factori de producţie prin faptul că este efectuată de oameni care au diverse motivaţii şi care pe ansamblu caută soluţii de reducere a timpului de muncă pentru a obţine un produs, presând astfel continuu în sens pozitiv asupra progresului tehnic prin noi inovaţii şi tehnologii.

c) ClasificareDin punct de vedere economic, respectiv al calculării costurilor de producţie, munca

se clasifică în: munca autonomă munca dependentă

1. Munca autonomă cuprinde activitatea profesională a întreprinzătorului şi a familiei sale în întreprinderea proprie fără a primi o plată (preţ) directă pentru aceasta, respectiv este un element de cost implicit şi reprezintă un venit al întreprinzătorului.

Acest tip de muncă este larg utilizat în agricultură şi în firmele mici, unde pune probleme de evaluare şi calcul. Motivele sunt determinate de următoarele aspecte:- este dificil să se stabilească numărul orelor de muncă pe care cultivatorul direct (fermierul) şi familia sa le realizează efectiv pentru activităţi legate de exploataţie (aceasta pentru că prezenţa permanentă în intreprindere se confundă cu necesarul efectiv de muncă);- nu există un criteriu unic de estimare a salariului orar sau annual pentru munca prestată de către fiecare membru al familiei în exploataţia agricolă care le aparţine.

În acest sens legislaţiile naţionale şi regionale ale ţărilor din U.E. indică cu caracter orientativ, un volum de muncă egal cu 2300 ore/om/an, volum care poate fi modificat în funcţie de structura producţiei.

În ce priveşte estimarea salariului orar, se iau în considerare alternativele posibile de utilizare a muncii în afara exploataţiei agricole. Astfel, dacă predomină cazurile de folosire a muncii în alte exploataţii agricole, munca prestată în propria fermă trebuie să fie evaluată pe baza salariului muncitorilor agricoli, iar dacă predomină posibilităţile de muncă în industrie sau sectorul terţiar, munca este evaluată conform salariului mediu al muncitorilor neagricoli.

Plecând de la aceste considerente valoarea muncii autonome va fi egală cu produsul dintre numărul de ore calculat în funcţie de volumul de muncă şi salariul orar calculat în funcţie de specificul zonei, respectiv de alternativele de muncă oferite de economia locală. Salariul astfel evaluat pentru munca autonomă din exploataţiile agricole are funcţiune de venit şi nu de cheltuieli, pentru că nu este avansat ca un preţ plătit la o terţă persoană.

Munca dependentă cuprinde activitatea profesională desfăşurată de persoanele angajate în intreprinderi cu scopul de a ceda munca lor în vederea obţinerii unui preţ care poartă denumirea de salariu. Acest tip de muncă este un element de cost explicit şi corespunde unei plăţi monetare pe piaţă.

Munca dependentă se plăteşte în raport cu gradul de calificare şi efortul depus, iar între părţi există un contract annual de muncă în care este prevăzut nivelul salariului negociat.

d. Oferta, cererea şi preţul muncii

Plecând de la regulile aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor am putea aprecia că oferta de muncă pe piaţă va creşte atunci când preţul său (salariul real) sporeşte. În realitate această regulă nu funcţionează în totalitate pentru că intră în joc două elemente care operează

60

în direcţii opuse ca urmare a opţiunilor populaţiei active între muncă şi odihnă, respectiv cât timp va dedica uneia din aceste două alternative.

Astfel vom întâlni:a) efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de ore de muncă

oferite cu scopul sporirii salariului real, caz în care indivizii tind să substituie odihna prin muncă;

b) efectul de venit, care acţionează în sensul reducerii numărului de ore oferite ca urmare a creşterii preţului pe oră, caz în care indivizii obţin un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate şi vor putea să consume o cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consumau anterior.Analizând cele două situaţii s-a observat că la niveluri salariale relativ scăzute, dacă

acestea cresc, cantitatea de ore de muncă oferite sporeşte (efectul de substituţie este mai puternic decât efectul de venit), obţinându-se de către intreprindere un plus de venit. Plusul de venit este dat de faptul că fiecare lucrător suplimentar va produce mai puţin decât cel precedent când capacitatea de producţie şi tehnologia rămâne neschimbată datorită scăderii productivităţii muncii şi costurilor suplimentare solicitate de acesta cu noul loc de muncă.

În această situaţie intreprinderea va înceta să angajeze lucrători suplimentari.Dacă nivelul salariului real este suficient de mare, o nouă creştere are efect invers,

respectiv scade numărul orelor de muncă oferite de lucrătorii angajaţi iar intreprinderea este nevoită să angajeze noi lucrători sau să modifice tehnologiile de producţie în sensul performanţei acestora, astfel încât cererea de muncă să rămână aceeaşi sau să scadă.

e. Resursele de forţă de muncă

Resursele de forţă de muncă, în general, sunt determinate de relaţia ce se creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată.

1. Populaţia totală

Populaţia totală a unei unităţi administrativ-teritoriale (comuna, oraş, judeţ, regiune, ţară) este rezultatul mişcărilor naturale determinate de fenomenele demografice (natalitate, mortalitate, sporul natural de creştere al populaţiei) şi de mişcările migratorii de la o zonă la alta şi se exprimă prin indicatorul “numărul de locuitori” (ex: la 31 decembrie 2001, populaţia totală a Romîniei era de 22.607.620 locuitori).

Elementele care definesc populaţiei totală a unui teritoriu sunt: densitatea populaţiei, factorii de creştere a populaţiei, gradul de înbătrânire şi gradul de înoire al forţei de muncă (populaţiei active)

I. Indicatorul economic folosit pentru cuantificarea densităţii este “numărul de locuitori/km²”. Acest indicator exprimă distribuţia populaţiei pe teritoriul administrativ al unei comune, la un moment dat şi permite distincţia dintre diferitele modele de populare a teritoriului, identificând zonele de concentrare a populaţiei şi zonele cu populaţie rară, dispersată. Densitatea populaţiei este un indicator folosit în ţările UE pentru a defini graniţa dintre ariile urbane şi rurale.

II. Factorii de creştere ai populaţiei sunt: rata medie a natalităţii, rata medie a mortalităţii, sporul natural de creştere al populaţiei şi rata medie a migraţiei nete.

III. Îmbătrânirea demografică, este una din problemele care tinde să aibă caracter de generalitate în spaţiul rural românesc. Pentru analiza acestui fenomen social se folosesc 2 indicatori: a) indicele de îmbătrânire a populaţiei, calculat ca un raport între populaţia în vârstă de 60

de ani şi peste şi populaţia în vârstă de 0-14 ani. b) ponderea populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. În România, ponderea populaţiei

vârstnice s-a apropiat în ultimele două decenii de nivelurile Europei Occidentale (în România 14,4% în 1977 şi 17,9% în 1997; în Europa de Vest circa 18-19% în prezent).

IV. Înnoirea forţei de muncă

61

Procesul de înnoire a forţei de muncă este analizat cu ajutorul indicelui de înnoire a forţei de muncă, calculat ca raport între populaţia din grupa de vârstă de 15-29 de ani şi populaţia din grupa de vârstă de 30-40 de ani. Valoarea acestui raport semnifică – pentru prezent – existenţa unei presiuni pe piaţa muncii rurale, nepregătită să-i absoarbă pe tineri, iar pentru viitorii 15 ani nici contingentul local al populaţiei mature.

2. Populaţia activă

Populaţia activă disponibilă se compune din persoane care declară la recensământ că exercită o activitate profesională sau care, fără să lucreze, declară că sunt în căutare de loc de muncă. Populaţia activă disponibilă constituie resursele de mână de lucru sau mâna de lucru potenţială.

Volumul populaţiei active este influenţat de două categorii de factori: structurali şi conjuncturali. Dintre factorii structurali amintim: durata de şcolarizare, vârsta de pensionare, gradul de folosire a forţei de muncă feminine. Factorii conjuncturali sunt reprezentaţi de participarea la activitatea economică a tinerilor, a vârstnicilor şi a femeilor. Aceştia pot fi folosiţi într-o măsură mai mare sau mai mică, fenomen numit “flexiune conjuncturală”.

Elementele care caracterizează populaţia activă sunt: durata de muncă (săptămânală şi anuală) şi repartiţia populaţiei active după categoriile de activitate şi după categoriile socio-profesionale.

Categoriile de activitate sau activităţile economice se împart în mod sistematic în următoarele trei sectoare: primar, secundar, terţiar.

Sectorul primar cuprinde agricultura, pomicultura, silvicultura şi de asemenea, industriile extractive de materii prime; sectorul secundar cuprinde industria, iar sectorul terţiar cuprinde activităţile de servicii (transport, comunicaţii, comerţ, finanţe, administraţie şi apărare naţională etc.).

Această grupare a activităţilor economice în câteva sectoare principale permite caracterizarea economiei unei naţiuni în timp şi spaţiu.

3. Populaţia ocupată

Populaţia ocupată cuprinde, potrivit metodologiei balanţei forţei de muncă, toate persoanele care, în anul de referinţă, au desfăşurat o activitate economico-socială aducătoare de venit sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.

Ramura cu ponderea cea mai mare în populaţia ocupată este agricultura. Evoluţia populaţiei ocupate acum în agricultură este în contradiscţie cu evoluţia înregistrată în ţările dezvoltate economic. Astfel, sunt ţări ca Anglia, SUA, Germania, Suedia care au în jur de 3%, ponderea populaţiei ocupate în agricultură, cu tendinţă de reducere în viitor.Sursa: Anuarul Statistic al României, 1997.

4. Şomajul, constituie un fenomen complex, statisticile curente permiţând numai o apreciere imperfectă, măsurarea lui fiind făcută în diferite moduri, în funcţie de o ţară sau alta. Există o definiţie internaţională a şomajului adoptată de Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.).În acest sens, şomeri sunt persoanele de 15 ani şi mai mult, care în perioada de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:- nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele 4 săptămâni demersuri pentru a-l găsi (înscrierea la oficiile de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri, apelarea la prieteni, rude, colegi, sindicat etc.) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.

Şomajul se cuantifică cu indicatorii: “numărul de şomeri”, “rata şomajului”, “structura şomerilor pe categorii de vârstă”, “structura şomerilor pe categorii socio-profesionale”, “structura şomerilor după nivelul de instruire” şi “durata medie a şomajului”.

62

Numărul total al şomerilor definiţi în sens B.I.M. rezultă din statistica naţională, iar rata şomajului se calculează ca raport între numărul şomerilor şi populaţia activă ori 100.

f. Productivitatea munciiProductivitatea muncii se poate calcula folosind mai multe metode: metoda

unităţilor naturale (fizice), metoda unităţilor convenţionale şi metoda unităţilor valorice.3.1. Metoda unităţilor naturale (fizice) se utilizează în cazul unei producţii

omogene sau a unui singur produs. Relaţia de calcul este următoarea:

, în care:

W – productivitatea muncii; Qt – producţia totală sau volumul total de lucrări; T – fondul total de timp de muncă consumat – ore-om.

Inconvenientul acestei metode constă în faptul că nu se ia în calcul şi producţia secundară, care se obţine cu acelaşi fond de timp de muncă cheltuit. Metoda se limitează la determinarea productivităţii muncii pe produs, nefiind posibilă calcularea acesteia pe ramuri sau unităţi agricole.

3.2. Metoda unităţilor convenţionale se utilizează în cazul calculării productivităţii muncii la un grup de produse sau activităţi asemănătoare, care se transformă în unităţi convenţionale cu ajutorul unor coeficienţi de echivalenţă specifici. Relaţia de calcul este următoarea:

în care:Qi – cantitatea din produsul „i“, unde i = 1,2, ...., n;Ki – coeficientul de echivalare a produsului „i“ în unităţi convenţionale;Ti = fondul de timp de muncă consumat pentru produsul „i“.

3.3. Metoda unităţilor valorice se utilizează atunci când există o diversitate de produse de natură diferită, care au ca singur element comun – valoarea, exprimată prin preţ, dând astfel posibilitatea ca întreaga producţie obţinută (principală, secundară, neterminată) să se transforme în lei). Se exprimă cu ajutorul a doi indicatori (producţia finală, respectiv marja brută realizată la o unitate de timp de muncă cheltuită):

în care:Pfi – producţia finală a produsului „i“, unde i = 1, 2, ..., n;Mb –Marja brută obţinută la produsul „i“, unde i = 1, 2, ..., n.

Preţurile de evaluare a produselor agricole pot fi diferite. De aceea, pentru a nu influenţa rezultatul final, toate produsele şi activităţile trebuiesc evaluate cu aceeaşi categorie de preţ.

Metoda unităţilor valorice prezintă avantajul evidenţierii calităţii produselor, dând posibilitatea calculării productivităţii muncii atât pe produs, pe lucrare, pe ramură de producţie, pe sector, cât şi pe întreaga agricultură. De asemenea, permite compararea nivelului productivităţii muncii atât pe produs, cât şi pe unităţi şi ramuri de producţie din zone cu condiţii de climă şi sol asemănătoare.

În agricultură, productivitatea muncii este influenţată de factorii naturali. De aceea, în anumite zone de producţie, la acelaşi fond de timp de muncă consumat, se pot obţine rezultate diferite. Acest fapt impune ca indicatorii productivităţii muncii să se calculeze pe zone de producţie agricolă, unde condiţiile de realizare a producţiei sunt asemănătoare. De asemenea, pentru a elimina influenţa condiţiilor pedoclimatice este absolut necesară utilizarea datelor medii pe o perioadă de cel puţin 3-5 ani.

63

.

4.3. Capitalul

a). Conceptul de capitalCAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de

mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit sub formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-lea de către fiziocratul francez A. J. Turgot, după care capitalul reprezintă un participant la producerea de valoare şi de profit.

Resursele de capital cuprind: 1. resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea

economică cu scopul de a obţine alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit - clădări în care se desfăşoară activităţi agricole, industriale, comerciale, de cercetare ştiinţifică, prestări de servicii etc., maşini, utilaje, instalaţii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini agricole, poduri, autostrăzi, şeptelul viu, plantaţii, , materii prime, materiale, semifabricate, seminţe, furaje, îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori, combustibil şi energie etc. Pământul, în măsura în care încorporează lucrări care-i îmbunătăţesc calitatea, rolul şi funcţiile, devenind un factor de producţie reproductibil se transformă din pământ resursă naturală în pământ capital, fiind considerat atât în teorie, cât şi de practicieni ca element al factorului capital.);

1. resursele nemateriale sau calitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea de cercetare şi experienţa practică a populaţiei în diferite domenii - stocul de informaţii, brevete şi documentaţii tehnico-ştiinţifice, tehnică electronică de calcul şi programele adecvate, capacitatea managerială, capacitatea de inovare tehnică etc.)

b). Impotanţa capitaluluiResursele de capital prezente într-un teritoriu reprezintă factori de producţie care

favorizează:2. creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor naturale care atrase în circuitul

economic devin factorii primari ai producţiei (ex: pământul, munca etc).3. uşurarea muncii, respectiv permite factorului muncă să se concentreze spre activităţi

care solicită creativitate.4. ca economia şi firmele să devină mai productive (de exemplu, dacă fermierul lucrează

terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului va fi mai scăzută comparativ cu situaţia când apelează la mecanizare, irigaţii, îngrăşăminte, insecticide etc.)

5. reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se cumpără la

preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile. Dreptul de proprietate asupra capitalului conferă deţinătorilor capacitatea de a-l înstrăina, folosi şi gestiona cu scopul de a obţine profit.

c). Clasificarea capitaluluiÎn literatura şi practica statelor cu economie de piaţă termenului de capital i se

asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc.

Pentru a usura definirea şi analiza economică a capitalului litereatura şi practica utilizează următoarele criterii de clasificare a capitalului: economic, juridic şi contabil.

1. Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbrăcăminte, alimente etc., în general bunuri destinate consumului final) pentru că aceste bunuri nu produc venit. Capitalul tehnic ca factor de producţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de forma bănească a capitalului), pentru că banii (chiar cei disponibili pentru

64

cumpărarea de maşini, echipamente, pământ, animale, alte facilităţi productive) ca atare nu produc nimic şi nu pot fi consideraţi ca o resursă economică.

După modul în care participă la activitatea economică, după modul cum se consumă şi se înlocuiesc, bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în:

1. capital fix sau active imobilizate;2. capital circulant sau active circulante

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri care se caracterizează prin:

durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de producţie); în timpul folosirii nu-şi modifiă forma iniţială; au valoare mare de inventar; se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub forma cotei

de amortisment, care se calculează pe baza relaţiei:

în care:Am - cota anuală de amortisment – lei; Vi – valoarea iniţială de inventar a unui bun

– lei; Vf – valoarea finală (reziduală) a unui bun după ce a fost casat – lei;T – durata economică de utilizare.

Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea acestuia în capital fix activ (participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri, construcţii, unele mijloace de transport etc.)

Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un singur ciclu de producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi trebuie înlocuite după fiecare ciclu de producţie precum materii prime, materiale, energie, carburanţi, lucrifianţi, apă tehnologică etc. El îşi transmite valoarea într-un singur ciclu de producţie şi trebuie să fie reconstituite tot anul. El poate fi asimilat cu “consumuri intermediare” care include bunuri şi servicii utilizate pentru a obţine producţie agricolă totală ca: furajele cumpărate, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei – aprovizionările, producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate dar nevândute.

Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix, este apreciat prin nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură.

Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă pentru gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma amortizării; cel circulant se include integral îmbrăcând forma costurilor directe (variabile) şi indirecte. Randamentul utilizării capitalului circulant depinde esenţial de consumul specific şi de viteza de rotaţie; randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare.

2. Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ include toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază.

3. Din punct de vedere contabil, capitalul cuprinde totalitatea surselor de finanţare aflate la dispoziţia unui agent economic în vederea formării de active. Este format din capitalul social (sume aduse de proprietar, asociaţi, acţionari) la care se adaugă rezervele (profituri nedistribuite) şi mijloacele atrase şi aflate la dispoziţia firmei pe termen lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare.

Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit) prin folosirea lui (investiţii, împrumut etc.); capital bancar, format din fondurile băneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi (persoane fizice şi morale sau juridice), folosite pentru acordarea de credite purtătoare de dobânzi; capital mobiliar (fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină un flux de venituri pe termen lung sau formă de dividend (pentru acţiuni) şi dobândă (cupon) pentru obligaţiuni, titluri financiare de credit; capital de rezervă, partea din capitalul societăţii,

65

care se alimentează din profitul obţinut şi serveşte la completarea capitalului social (când acesta se depreciază) şi la plata dividendelor (dacă profitul aannual a fost suficient); capitalul nominal alcătuit din elemente pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani, creanţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile; capitalul statutar, cel care aparţine unei societăţi, bănci etc. şi se formează prin contribuţia memebrilor societari, care fac vărsăminte în acest scop; capital subscris, totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participanţilor la societatea comercială; capital vărsat, cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare asociat; poate fi egal cu cel subscris sau mai mic, dacă vărsămintele se fac eşalonat, la termene prevăzute în statutul societăţii; capital naţional, suma activelor nete obţinute de persoanele fizice şi juridice dintr-o ţară.

În practica economiei rurale capitalul este grupat în: capitalul funciar şi capitalul de exploatare.

Capitalul funciar

Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional, din capitalul funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile pomiviticole. Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile şi plantaţiile, care se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe baza acestui considerent în optica modernă clădirile amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de exploatare.

Capitalul de exploatare

Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare şi este este constituit din: şeptelul mort, şeptelul viu, plantaţii şi consumurile intermediare.

Şeptelul mort este format din ansamblul utilajului tehnic (tractoare, maşini, instalaţii de dotare tehnică a localităţilor, utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă etc), construcţii, infrastructură (ex: căi de comunicaţie) şi amelioraţii funciare.

Şeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o zonă la un moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o componentă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte:- animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.)- animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte, berbeci, scroafe etc.).

Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere destinate vânzării (tăuraşi la ăngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având toate caracteristicile capitalurilor circulante.

În perioada care a urmat anului 1989, inclusiv în 1998, a avut loc o reaşezare considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 1998, comparativ cu 1989, diminuarea efectivelor a fost de: peste 50% la bovine; peste 50% la porcine, 45% la ovine şi 48% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor se înregistrează numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 36%.

Pentru alegerea raselor de animale de producţie se apreciază următoarele aspecte: caracteristicile privind cerinţele faţă de factorii naturali şi faţă de condiţiile de

microclimat; potenţialul genetic privind randamentele posibil de obţinut (producţia medie de

lapte – l/zi furajare), sportul mediu zilnic de creştere în greutate – g/zi furajare, producţia medie de lână – kg/cap, producţia medie de ouă – buc/cap etc.

consumurile specifice de furaje (U.N./l lapte, U.N./cap, U.N./kg spor de creştere în greutate vie, kg furaj/kg spor de creştere în greutate vie etc.);

structura raţiilor furajere solicitate; consumurile de forţă de muncă solicitate; reacţia la intensivizare; investiţia specifică;

66

termenul de recuperare al investiţiei.

Plantaţiile, în funcţie de specie (pomi, viţă de vie, hamei), formează ramuri de sine stătătoare ale producţiei vegetale şi se caracterizează prin următoarele aspecte:1. au durată mare de folosinţă (10 – 50 ani), fapt ce determină ca producţia (de fructe, spre

exemplu) să se caracterizeze printr-o rigiditate ridicată din punct de vedere al sortimentului pe specii şi soiuri de la un an la altul;

2. necesită un volum relativ mare de investiţii pe unitatea de suprafaţă, a căror recuperare se realizează după un număr mare de ani, în funcţie de perioada de la înfiinţare până la intrarea pe rod, de durata de exploatare şi eficienţa economică a producţiei;

3. durata de folosinţă a investiţiei este determinată de sistemul de exploatare (clasic, intensiv, superintensiv), specie, soi, frecvenţa accidentelor naturale etc.;

4. în perioada de folosire, productivitatea este neuniformă cu implicaţii asupra acţiunii de amortizare a investiţiei iniţiale;

5. prin exploatare neraţională în pomicultură se poate instala fenomenul de periodicitate în rodire;

6. plantaţiile, în general, folosesc intensiv mijloacele de producţie, inclusiv pământul şi forţa de muncă, comparativ cu celelalte ramuri ale producţiei vegetale;

7. reprezintă filtre naturale contribuind la îmbunătăţirea mediului ambiant, precum şi perdele de protecţie împotriva poluării, incendiilor, furtunilor.

Indici tehnico-economici cu ajutorul cărora apreciem plantaţiile sub aspect economic sunt: densitatea la unitate de suprafaţă; producţia medie; costul de producţie; profitul pe unitatea de produs şi pe unitatea de suprafaţă; cheltuieli la 1000 lei Qm; investiţia specifică; durata de la plantare până la intrarea pe rod; durata de exploatare a plantaţiei; termenul de recuperare a investiţiilor iniţiale + cheltuielilor solicitate cu întreţinerea de la plantare până la intrarea pe rod.

4.4. Cheltuielile de producţie

În producţia agricolă propriu-zisă, vegetală şi animală, cheltuielile de producţie cuprind următoarele elemente:1. cheltuielile materiale (Chm);2. cote de amortizare (Am);3. cote de întreţinere sau menţinere a mijloacelor fixe (Qm);4. cote de asigurare (Qa);5. impozite, taxe şi contribuţii (Imp);6. salarii (Sa);7. dobânzi (D);8. arenda (Ar).

Pentru organizarea şi conducerea activităţii economice din agricultură, o importanţă deosebită o are cunoaşterea modului de funcţionare a cheltuielilor de producţie şi a modului cum influenţează acestea nivelul producţiei obţinute.

A) Astfel, după natura lor funcţională, cheltuielile de producţie se clasifică în:1. Cheltuieli explicite care reprezintă cheltuielile efective plătite la terţi

(cheltuielile materiale, cotele, impozitele, contribuţiile, taxele şi salariile) şi au caracter de cheltuieli rigide, întrucât sunt anticipate fie ca prestaţii, fie ca preţ plătit;

2. Cheltuieli implicite sau cheltuieli-venit care se referă la remunerarea figurilor economice care participă la procesul productiv. În exploataţiile agricole ele includ: munca proprietarului (St) pământul şi construcţiile care aparţin familiei sau proprietarul fondului (arenda), banii familiei utilizaţi pentru funcţionarea unităţii de producţie (D).

67

Cheltuieli implicite au caracter elastic întrucât suma lor se realizează la sfârşitul ciclului productiv şi nu sunt plătite efectiv de către întreprindere, putând astfel, în funcţie de rezultatul economic, să fie considerate ca venituri. De exemplu: plata arendei va fi cost elastic pentru întreprinzătorul – proprietar, dar va fi rigid pentru arendaş. Putem spune astfel că întreprinzătorul agricol neproprietar de pământ şi capital agricol va avea cel mai înalt cost rigid (unicul termen elastic este stipendiul) iar exploataţia ţărănească proprietară, minim de cost rigid limitat numai la cheltuielile materiale, fapt ce explică superioritatea acestui tip de exploataţie şi chiar răspunde la întrebarea „de ce se munceşte în agricultură în condiţiile în care venitul este mai mic în comparaţie cu alternativele existente pe piaţă“.

B) În funcţie de modul cum variază în raport cu volumul producţiei, cheltuielile de producţie (Cht) se împart în cheltuieli fixe (Chf) şi cheltuieli variabile (Chv). Sunt fixe cotele, salariile referitoare la lucrătorii cu timp nedeterminat, dobânzile asupra capitalurilor fixe, arenda şi impozitele. Sunt în schimb variabile unele cheltuieli materiale, dobânzile asupra capitalului circulant şi salariile lucrătorilor temporari sau ocazionali (tab. 4.9).

C) În funcţie de modul de includere în costul unitar al produselor obţinute, cheltuielile pot fi directe şi indirecte (tab. 4.9).

Cheltuielile directe sunt acelea care se pot individualiza pe obiecte de calculaţie (culturi, categorii de animale) `n momentul efectuării lor şi se pot include direct în costul produselor obţinute din acea activitate (cheltuielile cu furajele, medicamentele, îngrăşămintele, seminţele salariile directe, etc.). Practic, această grupă de cheltuieli cuprinde cheltuielile variabile de producţie.

Cheltuieli indirecte care nu se pot individualiza în momentul efectuării lor pe obiecte de calculaţie, întrucât se referă la mai multe obiecte (cuprinde grupa cheltuielilor fixe). Aceste cheltuieli necesită să fie colectate şi apoi repartizate, în cote părţi (se calculează coeficienţii de repartizare) asupra tuturor activităţilor la care se referă. Din cheltuielile indirecte fac parte: cheltuielile comune şi cheltuielile generale.

Cheltuielile comune sunt cheltuieli de administrare a fermelor şi cuprind salariile şefilor de fermă, ale economiştilor, cheltuielile cu amortismentul activelor fixe, cu reparaţiile, cu iluminatul etc., ale clădirilor unde îşi are sediul ferma.Coeficientul de repartizare a cheltuielilor comune pe obiecte de calculaţie se calculează în funcţie de valoarea cheltuielilor comune şi directe pe total fermă.

,

în care:Kc – coeficientul de repartizare a cheltuielilor comune – %;Ch.c.f. – cheltuieli comune – lei;Ch.d.f. – cheltuieli directe – lei.

Cheltuieli generale sunt cheltuieli de administrare a întreprinderii în ansamblul ei şi sunt formatate din salariile personalului administrativ şi de conducere a întreprinderii, amortizarea şi întreţinerea activelor de interes general, cheltuieli de poştă, telefon, deplasări, etc.

Coeficientul de repartizare a cheltuielilor generale pe obiecte de calculaţie se calculează `n funcţie de valoarea cheltuielilor generale şi a cheltuielilor directe plus cheltuielile comune pe total fermă.

,

în care:Kg – coeficientul de repartizare a cheltuielilor generale – %;Chg – cheltuieli generale – lei.

Cunoscându-se cheltuielile totale de producţie şi producţia obţinută, se poate calcula costul de producţie.

68

Tabelul 4.9Structura cheltuielilor de producţie în sectorul vegetal

Nr. crt. Cheltuielile de producţieCultura (grâu)mii lei %

A CHELTUIELI VARIABILE1. Materii şi materiale – total, din care:

Sămânţă şi material de plantatÎngrăşăminte chimiceÎngrăşăminte organiceErbicide şi insectofungicideAlte materii şi materiale

2. Lucrări mecanicecu mijloace propriiexecutate de terţi

3. Irigaţii4. Transporturi

cu mijloace propriiexecutate de terţi

5. Salarii (lucrători sezonieri)I. Total cheltuieli directe (1+2+3+4+5)B CHELTUIELI FIXE6. Salarii (lucrători permanenţi)7. Impozite şi asigurări sociale (lucrători permanenţi)8. Închirierea utilajelor9. Întreţinerea utilajelor10. Amortizarea utilajelor11. Ulei, lubrifianţi12. Întreţinerea clădirilor13. Amortizarea clădirilor14. Maşina folosită la fermă15. Asigurările fermei16. Taxele fermei17. Energie, apă, telefon, rechizite18. Arenda, chirii, dobânzi la credite19. Cheltuieli de aprovizionare20. Uzura obiectelor de inventar21. Alte costuri indirecteII. Total cheltuieli indirecte (6+7+...+21)III. Producţia neterminată la 1.IIV Total cheltuieli de producţie (I+II+III)V Producţia neterminată la 31.XIIVI Total general (IV-V)VII Valoarea producţiei secundare

VIIICheltuieli aferente produsului principal(VI-VII)

69

Tabelul 4.10Structura cheltuielilor de producţie în creşterea animalelor

Nr. crt.

Cheltuielile de producţieProdusul – laptemii lei %

A CHELTUIELI VARIABILE1. Materii şi materiale – total, din care:

furajemedicamente şi servicii sanitar-veterinarealte materii şi materiale

2. Lucrări mecanicecu mijloace propriiexecutate de terţi

3. Salarii (lucrători sezonieri)I. Total cheltuieli directe (1+2+3)B CHELTUIELI FIXE4. Salarii (lucrători permanenţi)5. Impozite şi asigurări sociale

6.Întreţinerea activelor fixe(clădiri, utilaje etc.)

7.Amortizarea activelor fixe(animale, clădiri, utilaje etc.)

8. Ulei, lubrifianţi9. Transporturi10. Taxele şi asigurările fermei11. Energie, apă, telefon, rechizite12. Chirii, dobânzi la credite13. Uzura obiectelor de inventar14. Alte costuri indirecteII. Total cheltuieli indirecte (4+5+...+14)III. Producţia neterminată la 1.IIV Total cheltuieli de producţie (I+II+III)V Producţia neterminată la 31.XIIVI Total general (IV-V)VII Valoarea producţiei secundare

VIIICheltuieli aferente produsului principal(VI-VII)

Costul de producţie (Cp) reflectă cheltuielile de producţie ce revin pe unitatea de produs şi se poate calcula prin mai multe metode:

a) metoda diviziunii simple se aplică în cazul în care la o cultură se obţine un singur produs principal, fără produse secundare (ex.: cartofi, porumb masă-verde şi siloz):

,

în care:Cht – cheltuieli totale de producţie – lei; Q – producţia totală – t.b) metoda valorii rămase se foloseşte în ramurile în care pe lângă produsul

principal se obţin şi produse secundare (ex.: cereale boabe):

,

în care:Vps – valoarea producţiei secundare – lei; Qp – producţia principală – t:Vps = Qs Pv

70

în care:Qs – producţia secundară – t; Pv – preţul de vânzare – lei.c) metoda coeficienţilor se foloseşte când există mai multe produse principale, ca

de pildă la ovine:

,

unde:Ki – ponderea produsului „i“ în valoarea totală a produselor principale ( ), stabilită pe baza preţurilor medii de vânzare.

unde:Qpi – producţia principală pentru care se calculează costul de producţie – t.Costul complet comercial (Cc.c) este un indicator de calcul al profitului brut şi

exprimă valoarea cheltuielilor de producţie şi de desfacere a producţiei marfă pe unitate de măsură; se calculează cu relaţia:

Cc.c = Cp + Cd,

unde:Cd – cheltuielile de desfacere – lei/U.M.; Chtd – cheltuieli totale de desfacere a

producţiei marfă – lei. Venitul total exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor vandabile obţinute într-o exploataţie agricolă. Termenul „vandabil“ exprimă faptul că se ţine cont nu numai de bunuri şi servicii efectiv vândute pe piaţă, dar şi de acelea destinate remunerării factorilor de producţie (autoconsumul, plăţi în natură) sau ţinute ca stocuri de magazie în aşteptarea vânzării.

Nu intră în veniturile totale, întrucât ar comporta o dublă înregistrare, produsele intermediare folosite în procesele interne ale exploataţiei agricole (de ex.: furaje, îngrăşăminte organice). Venitul total corespunde astfel producţiei finale din care se scad refolosirile (R), adică:

VT = Pf – RÎn fapt, la calcularea acestui indicator se ţine cont de cât a fost vândut în timpul

anului şi, de asemenea, de eventualele variaţii ale stocurilor de magazie între începutul şi sfârşitul anului. Astfel, relaţia de calcul devine:

în care:Qm – producţia marfă – kg, l, buc.; Pvi – preţul de vânzare al produsului „i“ –

lei/U.M.; S – variaţia stocurilor de magazie – kg, l, buc.Profitul (Pr) reprezintă compensarea care se cuvine unui întreprinzător şi se

calculează scăzând din veniturile totale (VT) toate componentele cheltuielilor de producţie (tab. 4.11):

Pr = VT – (Chm + Am + Qm + Qa + Imp + Sa + D + Ar)sauPr = (Qm Pv) – (Cht + Chd)sauPr = Qm (Pv – Cc.c)

Scăzând din profitul brut, impozitul pe profit (Imp/Pr) se obţine profitul net (Prn).Prn = Pr – Imp/Pr

71

Rata profitului (Rp) este un indicator relativ care exprimă nivelul profitului realizat la fiecare 100 lei cheltuieli de producţie şi se determină astfel:

sau

sau

Aplicaţie:Să se calculeze indicatorii venitul total, marja brută, profitul şi rata profitului pe

produse utilizând datele din tabelul 4.4.Tabelul 4.11

Specificare U.M.

Produsul

porumb cartofifloarea soarelui

struguri pentru vin

mere lapte

Producţia marfă t, hl 120 211 85 160 70 1100

Preţul de vânzaremii lei/t, hl

4000 3000 5100 3500 3800 400

Venitul total mii leiCheltuieli variabile mii lei 250000 295400 204000 306000 110000 210000Marja brută mii leiCheltuieli fixe mii lei 88000 124000 67000 120000 90000 105000Profitul brut mii leiImpozitul pe profit mii leiProfitul net mii leiRata profitului %

4.5. Politici agricole

Politica, în sens general, este definită ca o intervenţie a statului în economia de piaţă. Astfel, prin termenul de politică se înţelege “cursul acţiunii alese de guvern în ceea ce priveşte un aspect al economiei (ex. Industria, agricultura, servicii, venituri, preţuri etc.), incluzând scopurile alese de guvern a fi realizate şi metodele alese pentru a realiza aceste scopuri. În acest sens, politica agricolă este parte componentă a politicii economice a unei ţări.

P.E.G. = Pmonetară + Pfiscală + Ppreţuri + Pcomercială + Pagricolă + Pvalutară + Pinvestiţii + Pregională + Pindustrială + Altepolitici

În ce priveşte conceptul de politică agricolă există mai multe puncte de vedere:- politica agricolă reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuţie şi

administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare şi valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al producătorilor agricoli;

- politica agricolă cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare;

- politica agricolă este ansamblul acţiunilor politice direcţionate cu prioritate spre sectoarele de exploataţii agricole şi de agrobusiness, cu influenţe asupra deciziilor producătorilor individuali şi a firmelor.

72

Plecând de la aceste considerente putem concluziona că politica agricolă este definită ca ansamblul hotărârilor deciziilor şi acţiunilor pe care le aplică statul asupra factorilor cererii şi factorilor ofertei cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al producătorilor.

Sfera de acţiune a politici agricole se extinde în mod corelat cu alte politici economice (fiscală, preţuri, industrie etc.) şi cuprinde următoarele noţiuni: politica preţurilor, politica de marketing, politica imputurilor, politica de credit, politica de mecanizare, politica de reformă funciară, politica de cercetare, politica de irigare etc.

Politica preţurilor – acţiuni desemnate a influenţa nivelul şi stabilitatea preţurilor primite de fermieri pentru produsele obţinute din ferma lor = tipuri de preţuri.

Politica de marketing – priveşte drumul parcurs de produsele agricole de la poarta fermei la consumatorul domestic sau la consumatorul extern.

Politica imputurilor – influenţează preţurile plătite şi cheltuielile efectuate de către fermier pentru obţinerea produselor.

Politica de mecanizare – are ca obiectiv modernizarea agriculturii prin adoptarea de noi tehnologii mecanice.

Politica funciară – are ca obiectiv condiţiile de acce la pământ ca resursă a producţiei agricole.

Politica de cercetare – urmăreşte generarea şi difuzarea noilor tehnologii destinate să crească productivitatea resurselor în procesul de producţie agricolă.

Politica de irigare – are ca obiectiv aprovizionarea cu apă, ca resursă în procesul de producţie agricolă. Adesea include investiţiile publice în infrastructura fermei de producţie.

Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale şi au ca scop să influenţeze dezvoltarea socială şi economică a sectorului agricol, distinctiv de economia rurală (aceasta conţine şi alte activităţi adiţionale producţiei fermei).

Obiective- sunt subordonate obiectivelor generale ale politicii economice precum şi valorilor

normative de bază acceptate de societate într-o perioadă dată. (ex: libertatea, egalitatea şanselor, dreptatea, siguranţa, participarea, dezvoltarea etc.).

Obiectivele politicii agricole include consideraţii privind stabilitatea politică şi socială, integrarea economiei naţionale, dezvoltarea securităţii alimentare, creşterea exportului, prevenirea malnutriţiei, creşterea veniturilor unui grup particular de fermieri săraci) regional (ex: îmbunătăţirea producţiei agricole în regiunea “X” defavorizată din punct de vedere economic) şi naţional (ex: acoperirea unui deficit al balanţei de plăţi).

Obiectivele politicii agrare pot fi împărţite după criterii de eficienţă, stabilitate, distribuţie şi libertate economică:

1. După eficienţă:- alocarea resurselor între sectoare (mobilitatea factorilor de producţie agricolă);- alocarea resurselor în cadrul sectorului (structura exploataţiielor);- diviziunea muncii între regiuni;- diviziunea internaţională a muncii;- influenţele externalităţilor (mediul înconjurător şi locurile comune).2. După stabilitate:- preţuri de consum stabile;- preţuri de producţie stabile;- asigurarea satisfacerii cererii alimentare;- balanţa de plăţi echilibrată.3. După distribuţie:- între grupuri economice (fermieri, producătorii de mijloace de producţie,

consumatori);- între gospodării (cerinţe sociale);- între regiuni (regiuni rămase în urmă);- între generaţia prezentă şi viitoare;- sprijin internaţional pentru dezvoltare, ajutor alimentar.4. După libertatea economică:- lege agricolă liberală;

73

- politica competitivităţii;- existenţa individuale.Arhitecţii politicilor agricole din diferite perioade şi ţări se orientează după

principii generale cum sunt:- asigurarea stabilităţii politice şi sociale;- stabilitatea economică;- influenţarea transformărilor structurale necesare în economie;- creşterea economică;- echitate socială etc.Obiectivele politicii economice pot fi grupate în felul următor:- obiective de venituri reale, care vizează nivelul, stabilitatea, creşterea, distribuţia

veniturilor;- stabilitatea economică, adică stabilitatea valutei naţionale, a cursului valutar;- obiectivele politicii externe privind relaţiile comerciale şi cele necomerciale.În acest cadru general, politica agricolă are un caracter de politică structurală,

regională, cu interdependenţe stricte cu politica comercială, fiscală şi monetară.Obiectivele majore ale politicii agricole sunt:- asigurarea securităţii alimentare (self-suffienci) – autoaprovizionare;- atingerea competitivităţii în comerţul agricol mondial;- dezvoltarea agriculturii în vederea transferării unei părţi a veniturilor agricole în

alte ramuri (industrie, infrastructură).Majoritatea ţărilor încearcă să îmbine, chiar cu …..? relativă diferită, toate cele trei

obiective care, în esenţă, se împart în două:- obiective ale creşterii economice- obiective care să îmbunătăţească distribuţia veniturilor.Obiectivele pot fi formulate explicit sau urmăritefără transparenţă. Spre ex:, scopul

creşterii competitivităţii pe plan mondial generează obiectivul favorizării unităţilor mai mari, în detrimentul fermelor familiale mici, fără ca acest obiectiv să apară formulat clar.

Problemele principale ale agriculturii şi alternativele de abordare a acestoraSuma de probleme specifice agriculturii ar putea să difere de la o perioadă la alta şi

de la o ţară la alta, dar natura problemelor este în esenţă aceeaşi şi vizează în principal următoarele aspecte:

1. – locul şi rolul agriculturii în cadrul economiei naţionale;2. – politica de proprietate şi de exploatare a fondului funciar;2. – piaţa agricolă;4. – politica veniturilor;5. – sistemul de finanţare;6. – capacitatea de întreţinere;7. – integrarea europeană.Direcţii de orientare a politicilor agricole:a) – se corectează funcţie de mecanismele pieţei;b) – se orientează după combinarea factorilor de producţie care maximizează

eficienţa economică;c) – se acordă prioritate dezvoltării veniturilor din mediul rural;d) – se îmbină pragmatic soluţiile anterioare.În continuare se indică în contextul problemelor specifice agriculturii (1–7),

modalitatea în care ele sunt abordate (a – d). 1. Rolul agriculturii în economiea) condiţiile pieţei definesc, de regulă, reducerea ponderii agriculturii, deci nu sunt

necesare intervenţii speciale din partea statului;b) acest rol este determinat exclusiv de piaţă;c) susţinerea rolului agriculturii ca ramură care asigură ocuparea forţei de muncă

din mediul rural şi care poate asigura surplus pentru export;d) stabilizarea cu cointeresarea creerii unor structuri competitive.2. Politica de proprietate şi politica exploataţiilora) clarificarea dreptului de proprietate;

74

b) susţinerea fermelor (întreprinzătorilor) eficiente prin garantarea proprietăţii lor;c) consolidarea sistemului de proprietate;d) promovarea achiziţiei de terenuri pentru fermieri.Piaţa agricolăa) intervenţii de reglementare în cazul unor distorsiuni majore prin intermediul

organizaţiilor de piaţă;b) reglementarea uşor administrabilă a pieţei în legătură cu mecanismele acesteia –

dezvoltarea instituţiilor pieţei, dezvoltarea comerţului şi a canalelor de marketing.4. Politica veniturilora) subvenţii “limitate” doar pentru evitarea imposibilităţii de funcţionare a

veniturilor;b) alocaţii de venit pe baza mecanismelor pieţei;c) îmbunătăţirea condiţiilor de realizare a veniturilor, programe extinse pentru

prevenirea crizelor de diminuare accentuată a veniturilor;d) îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale ale realizării veniturilor – programe de

management pentru stări critice.

Motivele intervenţiei statului în agricultură * instabilitatea ofertei datorită influenţelor factorilor naturali;* imperfecţiunile pieţei – micii producători se impun greu pe piaţă faţă de

monopolurile de comercializare şi de prelucrare;* siguranţa alimentară (self-sufiencies);* conservarea resurselor naturale;* diferenţa de venituri între agricultură şi alte ramuri;* instabilitatea cererii;

* influenţa proceselor de transformare a structurilor de exploataţii.Intervenţia statului urmăreşte întotdeauna găsirea unui compromis pentru

armonizarea intereselor, de regulă contradictorii, ale celor trei actori principali ai politicilor agricole – producători, consumatori şi guvern, ale bugetului de stat.

La nivelul producătorilor problemele diferă pe orizont scurt şi lung.Pe orizont scurt, problema majoră constă în instabilitatea preţurilor de achiziţie a

produselor agricole. În ţările dezvoltate, atât oferta cât şi cererea mai ales pentru produsele agricole inferioare, prezintă elasticitate redusă în raport cu modificarea preţului, ceea ce înseamnă că o variaţie relativ mică în volumul ofertei sau cererii implică variaţii mari de preţ (curba cererii şi a ofertei are formă abruptă).

Se observă că o variaţie relativ mică în producţie implică schimbări mari în preţ, respectiv oscilaţia preţului este accentuată chiar şi la mici modificări ale ofertei (sau ale cererii).

Pe termen lung, apar următoarele inconveniente pentru fermieri:- mobilitatea redusă a resurselor de produse agricole limitează elasticitatea ofertei

chiar şi pe termen lung (plantaţii, maşini specializate, forţă de muncă cu pregătire inadecvată), limitează posibilitatea oriectării ofertei după cerere;

- progresul tehnic – W creşte şi presează asupra reducerii preţului la produsele agricole;

- elasticitatea cererii este redusă în raport cu veniturile (în ţările dezvoltate).Acestea generează în final reducerea veniturilor fermierilor. Politica agricolă

încearcă să contracareze efectele acestor tendfinţe economico obiective prin măsuri de susţinere a preţurilor sau a veniturilor produselor agricole. Aceste măsuri impun însă preţuri de consum mai ridicate şi cheltuieli bugetare susţinute.

Instrumente ale politicii agricolea) După natura intervenţiei:- directe;- indirecte.b) După nivelul la care se aplică măsura:- la nivelul fermei;- la nivelul pieţei interne;

75

- la nivel de frontieră.c) După piaţa influenţată:- care afectează piaţa produselor;- care afectează piaţa factorilor de producţie.d) In funcţie de interesul fermierilor:- care măresc veniturile;- care micşorează cheltuielile de producţie.a) - directe- reglementările preţurilor;- piaţa pământului (renta);- costul imputurilor industriale în agricultură;- reglementarea exportului şi importului;- practicarea sistemului de asistenţă socială. - indirecte- influenţarea formării unor structuri de exploataţii agricole viabile;- politici vamale şi comerciale care influenţează favorabil piaţa internă;- dezvoltarea infrastructurii – transport, reţele informaţionale – comunicaţii;- dezvoltarea pregătirii profesionale, a reţelei de consultanţă, a reţelei de cercetare.b) – măsuri pentru fermă- plăţi de compensare pentru fermieri care reprezintă o subvenţie variabilă plătită

pe unităţi de produs egală cu diferenţa dintre preţul orientativ (ţintă) garantat şi preţul madiu al pieţei;

- subvenţia fixă pe unitate de produs;- subvenţia pe input (dobândă subvenţionată);- subvenţiainvestiţiei (pământ, maşini etc.);- contingente de producţie;- cote obligatorii cumpărate prin contracte;- prime pentru terenuri scoase de sub cultivare (set-oside). – măsuri pentru piaţă- crearea sau dezvoltarea sistemului de comercializare şi depozitare în poziţie de

monopol – care pot influenţa nivelul preţurilor interne;- cumpărări intervenţioniste la preţuri dinainte cunoscute şi constituirea de stocuri

publice;- subvenţii la consumatori (TVA mic);- taxe de accize pentru unele produse prelucrate;- subvenţii acordate industriilor prelucrătoare;- dezvoltarea infrastructurii, învăţământului şi cercetării. – măsuri la frontieră- tarife de import;- subvenţii de export;- contingente la import;- bariere nontarifare (reglementări sanitar-veterinare, prevederi privind etichetarea

produselor, cerinţe tehnologice speciale).

Efectele măsurilor politicii agricoleMăsurile de politică agricolă au impact asupra a trei mari actori economici –

producătorii agricoli, consumatorii şi bugetul naţional.Analiza efectelor politicilor agricole are la bază evidenţierea transferului

monetar valoric între cei trei actori, respectiv trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

- cine câştigă şi cine pierde?- câştigurile unora acoperă sau nu pierderile celorlalţi?- Costurile de realocare a resurselor sunt mai mici sau nu?, faţă de

economiile sau câştigurile de devize rezultate din reducerea importurilor sau creşterea exporturilor.

76

Efectele generate de măsurile de politică agricolă se grupează în: efecte de preţ, efecte de producţie, efecte de consum, efecte asupra balanţei comerciale, efecte asupra bugetului de stat, efecte de redistribuire.

Exemplele pe care le vom lua se referă la piaţa unui produs pentru o ţară cu economie deschisă care nu afectează preţurile mondiale. În realitate situaţia este mult mai complexă, având în vedere determinanţii cererii şi ai ofertei pe piaţă (preţul, piaţa unui produs depinde de piaţa altor produse, piaţa produsului este influenţată de piaţa de imput, piaţa internă este efectul politicilor vamale etc.).

Într-o economie de piaţă liberă, preţul joacă rolul cheie în transmiterea informaţiilor de la cumpărători la producători şi de la producători la cumpărători

1.Susţinerea preţurilorConsiderente strategice cum ar fi competiţia pe pieţele mondiale şi securitatea

alimentară fac ca guvernele să susţină preţurile peste preţul de echilibru al pieţei libere (preţul mondial).

Care este efectul acestei măsuri?

ElementeSituaţia Nat

ura variaţiei

iniţială nouă

Preţ Pe P CreşteOfertă Oo O1 CreşteCerere Co C1 ScadeDisponibil la export O Exp. Creşte

Efectul asupra bunăstării sociale a:- consumatorilor: C = - (a + b);- producătorilor: Pr = + (a + b + c);- bugetul statului: B = - (b + c + d).

=> Bunăstarea globală - W = - b – d

- se aplică (aplicat) în S.U.A. - depozitarea producţiei ca să influenţeze preţul mondial.

Cum: a) în cazul în care preţul real al pieţei interne se ridică peste nivelul preţului

garantat fermierul poate valorifica produsul pe piaţă şi rambursează creditul obţinut la începutul campaniei agricole;

b) dacă preţul pieţei nu se ridică la nivelul preţului garantat, prestabilit administrativ, fermierul poate să livreze producţia la stat, la preţul garantat adică în contul datoriei;

Concepte de bază

77

Dezvoltare economică Producţia totalăCreştere economică Producţia medieStructuri agrare Producţia finalăFactori de producţie Producţia marfăFond funciar Cheltuieli totale de producţieMunca Costul de producţieCapitalul Venitul totalPiaţa Marja brităPreţurile ProfitulPolitici agricole Rata profitului

Probleme de discutat1. Structurile agrare – definiţii, tipologie, tendinţe2. Particularităţile producţiei agricole şi factorii care influenţează eficienţa economică a

acesteia 3. Analiza producţiei, costurilor, veniturilor şi profitului în agricultură4. Piaţa şi efectul politicilor agricole în dezvoltarea agriculturii

Bibliografie1. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrară, Ed.USAMV Iaşi2. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara3. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi

Referate(fac parte din evaluarea finală a parcurgerii cursului de economie agrară)

1. Analiza structurilor agrare din comuna “n”2. Analiza costurilor şi a rentabilităţii producţiei agricole din cadrul exploataţiei

agricole “m”3. Analiza corelaţiei cost-volum-profit în producţia agricolă

78