Capitolul 3

ŞTIINŢA POLITICĂ ŞI CELELALTE ŞTIINŢE SOCIALE

Mattei Dogan

Disciplina ştiinţei politice este “prost definită, amorfă şi eterogenă”.

Cu acest diagnostic, editorii Fred I. Greenstein şi Nelson W. Polsby îşi deschideau

prefaţa la primul Handbook of Political Science (1975: 1). Douăzeci de ani mai tîrziu,

principalele trăsături ale ştiinţei politice sînt: specializarea, fragmentarea şi

hibridizarea. Frontierele sale sînt deschise şi în mişcare şi nu au nevoie să fie definite.

Procesul de specializare a generat o creştere a fragmentării în sub domenii, care nu

sînt “amorfe” ci mai curînd bine organizate şi creative. “Eterogenitatea” a fost din plin

hrănită de schimburile cu disciplinele învecinate prin construcţia de puní între

domeniile specializate ale diverselor ştiinţe sociale. Acest proces de fertilizare

încrucişată este realizat de hibridizare.

Relaţiile dintre ştiinţa politică şi celelalte ştiinţe sociale sînt în realitate relaţii

între sectoare ale diferitelor discipline, nu între discipline în totalitatea lor. Nu este o

întreprindere “interdisciplinară”. De vreme ce nu există progres fără specializare, inter

schimburile creative au loc între sub domenii specializate, de cele mai multe ori la

marginile disciplinelor formale. Avansarea curentă a ştiinţelor sociale poate fi

explicată într-o măsură însemnată de hibridizarea segmentelor ştiinţelor. Ar fi

imposibil a concepe o istorie a ştiinţei politice şi a curentelor sale contempoarane fără

a face referinţă la celelalte ştiinţe sociale.

1 Specializare, fragmentare, hibridizare

S-a trasat o distincţie între specializarea din cadrul disciplinelor formale şi

specializarea la intersecţia subdomeniilor monodisciplinare. Ultima, hibridizarea

1

poate avea loc numai după ce prima a ajuns la deplina sa dezvoltare. În istoria ştiinţei

se poate vedea un proces dublu: pe de o parte, o fragmentare a disciplinelor formale,

pe de alta, o recombinare a specialităţilor care rezultă din fragmentare.Noul cîmp

hibrid poate deveni independent, ca economia politică; sau poate continua să susţină o

loialitate duală, ca geografia politică. În ultimul caz, nu putem fi siguri dacă ar trebui

să plasăm o lucrare în categoria geografiei sau cea a ştiinţei politice.

Criteriul ar putea fi predominanţa uneia sau alteia dintre componente, sau

afilierea formală a autorului. Antropologia politică este o ramură a antropologiei dar

este şi un subdomeniu al ştiinţei politice. Unde se termină sociologia istorică şi unde

începe istoria socială? S-ar putea să ne simţim şi mai puţin siguri cînd ne confruntăm

cu o recombinare în trei. Cum proporţiile relative nu sînt întotdeauna evidente, rămîne

oarecum arbitrar să spunem unde este afilierea esenţială, de vreme ce gradul de

rudenie dintre specializări variază atît de mult.

A Cercetare interdisciplinară sau recombinarea fragmentelor din ştiinţe?

Unii cercetători laudă “interdisciplinaritatea”. O atare recomandare vine adesea

dinspre cei mai creativi oameni de ştiinţă, deoarece ei sînt primii care văd problemele

cauzate de prăpastia dintre discipline. Dar această recomandare nu este realistă. Azi,

nu mai este posibil pentru nimeni să posede o cunoaştere minuţioasă a mai mult decît

o disciplină. Dat fiind că aceasta implică abilitatea de a fi familiarizat cu şi de a

combina discipline întregi, idea cercetării interdisciplinare este iluzorie.

Întrucît este atît de dificil pentru un singur cercetător să fie cu adevărat

interdisciplinar, unii metodologi sînt conduşi la promovarea muncii de echipă.

Aceasta este ceea ce propune Pierre de Bie în monumentala lucrare publicată de

UNESCO (1970). Munca în echipă este productivă în marile laboratoare de ştiinţă,

dar în ceea ce priveşte ştiinţele sociale este dificil a o realiza în practică. Singurele

exemple de lucru în echipă cu succes privesc producţia sau colectarea de date, şi

foarte rar interpretarea sau sinteza (arheologia fiind aici, excepţia).

Abordarea multidisciplinară este iluzorie deoarece ea susţine felierea realităţii.

Unii cercetatori procedează pe bucăţi, cu abordări filologică, antropologică, istorică,

etnologică, psihologică şi sociologică. Aceasta alternare de abordări, care aproape

niciodată nu permite întîlnirea disciplinelor, rezultă în cel mai bun caz, într-un

folositor paralelism – dar nu într-o sinteză. De fapt, cercetarea care înrolează mai

2

multe discipline implică o combinaţie a segmentelor de discipline, a specializărilor şi

nu a disciplinelor întregi. Punctul de contact fructuos este stabilit între sectoare, şi nu

de-a lungul graniţelor disciplinei. Considerînd curentele contemporane din ştiinţele

sociale, cuvîntul”interdisciplinaritate” apare ca inadecvat. El conţine un iz de

superficialitate şi diletantism, şi în consecinţă ar trebui să fie evitat şi înlocuit cu

hibridizarea fragmentelor de ştiinţă.

B Specializarea şi fragmentarea

În gîndirea carteziană, a analiza înseamnă a sparge lucrurile în părţi. Toate ştiinţele,

de la astronomie la zoologie, au progresat din secolul 16 încoace, prin diferenţiere

internă şi stimulare încrucişată între specialzările emergente. Fiecare specialitate a

dezvoltat un patrimoniu de cunoaştere, pe măsură ce cunoaşterea sa asupra lumii a

avansat. Cu creşterea acestor patrimonii, specializarea a devenit mai puţin o alegere şi

mai mult o necesitate. Specializarea din ce în ce mai focalizată a condus la crearea

subdisciplinelor, din care multe au ajuns autonome.

Există în literatură duzini de lamentări şi ieremiade despre fragmentarea

ştiinţei politice. Citez aici numai două plîngeri recente. “Astăzi nu mai există un

singur punct de vedere dominant…disciplina este fragmentată în concepţia sa

metodologică...studenţii nu mai sint siguri despre ceea ce este politicul."”(Easton şi

Schelling 1991: 49). În ţările nordice, “ştiinţa politică a demonstrat tendinţe de

dezintegrare în subdomenii, dar acestea încă erau subdomenii ale ştiinţei politice.

Totuşi, dezintegrarea a continuat şi a luat în ultima vreme forme diferite care renunţă

la identitatea de ştiinţă politică” (Anckar 1987: 72).

În realitate, fragmentarea rezultă din specializare. Diviziunea disciplinei în

subdomenii tinde să se instituţionalizeze, aşa cum se poate vedea în organizarea unor

mari departamente de ştiinţă politică din numeroase universităţi americane şi

europene.

Un bun indiciu al fragmentării disicplinei este numărul în creştere al revistelor

de specialitate. În ultimii doisprezece ani au fost lansate o sută de reviste de

specialitate în limba engleză, relevante pentru ştiinţa politică. Cele mai multe din

aceste reviste intersectează graniţele a două sau trei discipline, şi multe din ele sînt

localizate în Europa. Alte cîteva reviste hibride au apărut în franceză şi germană.

3

Unificarea europeană are un impact asupra dezvoltării revistelor transnaţionale,

concentrîndu-se asupra unor domenii speciale.

Specializarea din ce în ce mai mare poate avea consecinţe asupra rolului

asociaţiilor profesionale naţionale şi a revistelor generale.

“Pe măsură ce oamenii de ştiinţă au devenit din ce în ce mai specializaţi, unii membri

(ai American Political Science Association APSA) au conchis că intresele lor sînt mai

bine servite de alte organizaţii. Un specialist în guvernare compartivă de arie, spre

exemplu, poate găsi că el/ea are mai mult în comun cu economiştii, sociologii şi

antropologii care lucrează în aceeaşi arie, decît cu ceilalţi politologi. Aceasta poate de

asemenea să descrească valoarea publicaţiei American Political Science Review…

Specializarea a devalorizat raţiunile de aderare la APSA (Lynn 1983: 114-15).”

Acelaşi fenomen poate fi observat şi în Europa. Asociaţiile profesionale

naţionale pierd teren în favoarea organizaţiilor transnaţionale care reprezintă

speicalizări topice între discipline.

C Specializare în hibridizare

4

Este necesar a sublinia ambele părţi ale procesului: fragmentarea în cîmpuri speciale

şi specializarea prin hibridizare. Interacţiunea dintre cele două procese, şi nu fiecare

izolat, a fost aceea care a condus la remarcabila avansare atît a ştiinţelor naturii, cît şi

a celor sociale. Continua restructurare a ştiinţei politice, ca cea din alte ştiinţe sociale,

a fost rezultatul acestor două procese competitive. Totuşi, atît fragmentarea, cît şi

corelatul său, hibridizarea, s-au dezvoltat recent, mult mai mult, în ştiinţa politică,

decît altundeva. În trecutul îndepărtat, cîmpurile hibride erau rezultatul prăpastiei

dintre disciplinele întregi. Azi, prăpastia apare între subdomenii specializate dintre

subdiscipline învecinate. Ca rezultat, fragmentarea disciplinelor în subdomenii

specializate din ultimele cîteva decenii a condus la dezvoltarea specializărilor hibride.

Specializările hibride nu stau cu necesitate la jumătatea drumului dintre două

discipline suverane. Ele pot fi enclave ale unei secţiuni a ştiinţei politice într-unul din

sectoarele unei alte discipline. Ele combină două domenii delimitate, nu discipline

întregi. Aceste domenii nu trebuie să fie adiacente.

Hibridizarea apare în lista comitetelor de cercetare sponsorizate de

International Political Science Association. Dintre cele patruzeci de grupuri

recunoscute în 1995 o majoritate este legată de specialităţi din alte discipline şi sînt,

ca atare, hibride: Sociologie politică, Filosofie politică, Geografie politică, Psihologie

politică, Religie şi politic, Elite sociale şi politice, Forţele armate şi politicul,

Alienarea politică, Politica şi etnicitatea, Educaţia politică, Economia politică

internaţională, Ordinea economică internaţională, Studii comparative juridice,

Biologie şi politic, Afacerile şi politicul, Ştiinţa şi politicul, Pluralism socio-politic,

Politici de sănătate, Rolul sexelor şi politicul, Schimbarea globală a mediului, Analiză

conceptuală şi terminologică, etc. Fiecare dintre aceste grupuri este în contact cu

specialişti aparţinînd formal de alte discipline.

Studiile sociometrice arată că numeroşi specialişti au mai multe legături cu

colegi care aparţin oficial de alte discipline, decît cu colegi din propria disciplină.

“Colegiul invizibil” descris de Robert Merton, Diana Crane şi alţi sociologi ai ştiinţei,

este o instituţie eminent interdisciplinară, deoarece ea asigură comunicarea nu numai

dintre o universitate şi alta şi peste graniţele naţionale, dar deasemenea, şi mai presus

de toate, dintre specilişti ataşaţi administrativ la discipline diferite. Reţele de influenţe

5

transdisciplinare sînt de o asemenea natură încît ele oblitererază vechea clasificare a

ştiinţelor sociale.1

II Împrumutul de la disciplinele învecinate

Procesul de hibridizare constă înainte de toate, în luarea şi darea cu împrumut a

conceptelor, teoriilor şi metodelor. O revedere a procesului de împrumutare ne-ar

duce prea departe. Trebuie să renunţ, aici, la o astfel revedere. În orice caz, ştiinţa

politică a luat întotdeauna mult mai mult cu împrumut, decît a dat.

A Difuziunea conceptelor între discipline

De un secol şi jumătate, de la volumul lui Sir George Cornewall Lewis, din 1832 The

Use and Abuse of Some Political Terms, la colecţia editată în 1984 de Giovanni

Sartori despre Social Science Concepts, numeroşi oameni de ştiinţă denunţă confuzia

conceptuală şi polisemia termenilor din diferite discipline şi, în mod deosebit, din

ştiinţa politică. Una dintre raţiunile acestei polisemii este indicată de Sartori (1984:

17): “Nu putem forma o propoziţie dacă nu ştim deja semnificaţiile cuvintelor pe care

le conţine…Nu este vorba despre faptul că, cuvintele dobîndesc semnificaţie via

propoziţiile în care ele sînt plasate, ci mai curînd, înţelesul unui cuvînt este specificat

de propoziţia în care este plasat.”

1 Într-adevăr, am putea construi un “Arbore genealogic al ştiinţei politice” transnaţionale. “Conţinutul cercetării din ştiinţa politică suedeză era înainte de 1945 dominată de trei curente principale: fiecare din aceste curente era orientat spre o altă disciplină academică: drept constituţional, istorie, filosofie” (Ruin 1982: 299). În India, “în vreme ce în trecut ştiinţa politică a fost masiv irigată de curente de gîndire originînd în discipline ca filosofia, dreptul şi istoria… azi, nici un profesor de ştiinţă politică din India nu poate să-şi permită să fie în afara ultimelor noutăţi din discipline ca sociologia, antropologia socială, economia, management şi administraţia publică.” (Narin şi Mathur 1982: 197). În Olanda “aproximativ jumătate din actualii profesori de ştiinţă politică au studiat iniţial un alt domeniu decît cel al ştiinţei politice, de obicei sociologia sau dreptul” (Hoogerwerf 1982: 227). În Scandinavia “grosul eforturilor de teoretizare a rămas în cea mai mare parte sociologic ca stil şi orientare. Cadre sociologice explicite pentru analiză politică au fost dezvoltate de Erik Allard în Finlanda, Ulf Himmmelstrand în Suedia, Wilhelm Aubert, Johan Galtung, Stein Rokkan, Ulf Torgersen, Francesco Kjelberg şi Oyvind Osterud în Norvegia. Această operă este în paralel cu alte întreprinderi la graniţa dintre sociologie şi politică” (Kuhnle 1982: 259). În perioadele mai îndepărtate, în Statele Unite, ştiinţa politică “nu a avut o metodologie distinctă. Nu avea un subiect clar definit care să nu să fi fost conţinut de una, sau mai multe din disciplinele surori. Diferitele sale părţi ar fi putut supravieţui pur şi simplu ca istorie politică, sociologie politică, geografie politică, filosofie politică, şi psihologie politică – subdomenii în alte discipline. Alte părţi ar fi putut rămîne drept constituţional, drept public, şi drept internaţional. Într-adevăr, ele au şi rămas astfel. Fiecare dintre celelalte discipline sociale emit pretenţii la o parte din ştiinţa politică” (Andrews 1988:2).

6

O altă raţiune importantă a acestei probleme semnatice, vine de la peregrinarea

conceptelor de la o disciplină la alta. Conceptele împrumutate au nevoie de o oarecare

adaptare la contextul noii discipline, deoarece un concept nu este numai un termen,

este şi o noţiune sau o idee. Un studiu recent a mai mult de 400 de concepte folosite

în ştiinţele sociale a descoperit puţine neologisme. (de Grolier 1990: 271), iar acest

lucru poate fi explicat prin faptul că, conceptele mai mult sînt împrumutate, decît

create. Unele concepte sînt reanimate după o lungă obliviune. Max Weber a resuscitat

conceptul de charismă după secole de neglijare. David Apter a făcut uz de conceptul

de organizaţie consociaţională, care originar se aplica instituţiilor presbiteriene din

Scoţia. El l-a folosit pentru a analiza conflictul politic din Uganda. Arendt Lijphart şi

mulţi alţii l-au dezvoltat mai departe, în legătură cu democraţiile europene mici,

Canada şi Africa de Sud.

Putem neglija etimologia conceptelor pentru a sublinia cum fertilizează

imaginaţia, împrumutul. Cuvîntul “rol” vine din teatru, dar Max Weber i-a dat un

înţeles sociologic. De la sociologie acest concept s-a răspîndit peste tot. Cuvîntul

“revoluţie” a fost propus de Copernic, dar a fost aplicat pentru prima dată la politică

de Ludovic al XIV lea. Istoricii l-au adoptat, sociologii l-au articulat, înainte de a-l

oferi ştiinţei politice.

Patrimoniul ştiinţei politice este plin de concepte împrumutate, care sînt

hibride în sensul că ele au fost inventate în alte discipline şi replantate cu pricepere în

grădina ştiinţei politice. Această disciplină a generat, totuşi, pentru propria sa

folosinţă, o serie lungă de concepte importante, cel mai vechi fiind cel “putere”

formulat de Aristotel, iar cel mai nou “implozie”, sugerat de căderea Uniunii

Sovietice.

Folosind International Encyclopaedia of Social Sciences (Sills 1968) şi

indicele analitice al cîtorva cărţi importante, am compilat un inventar cu ceva mai

mult de două sute de concepte “importate” în ştiinţa politică. În procesul de adoptare

şi adaptare multe din aceste concepte şi-au schimbat înţelesul lor semantic. Ştiinţa

politică a împrumutat următoarele concepte importante (excluzînd termenii “laici”):

Din sociologie: acomodare, agregat, asimilare, circulaţia elitelor, clasa

muncitoare, clasă socială, clică, coeziune, comportament colectiv, control

social, etica protestantă, ierarhie, inconsistenţa statususlui, individualism,

integrare socială, legitimare, mass media, militarism, naţionalism, secular,

7

segregare, socializare, societatea de masă, structură socială, tip ideal,

variabile de pattern, Gemeinschaft-Gesellschaft.

Din psihologie: afect, alienare, ambivalenţă, aspiraţie, atitudine,

comportament, conştienţă, dependenţă, empatie, mişcare socială,

personalitate, stereotip, Gestalt.

Din economie: alocarea resurselor, arii subdezvoltate, cartel, corporatism,

deficit, diminuarea profitului, industrializare, liberalism, mercantilism,

produsul naţional brut, revoluţia industrială.

Din filosofie şi grecii antici: anarhism, aristocraţie, consens, democraţie,

facţiune, fratrie, libertate, idealism, monarhie, oligarhie, pluralism, tiranie,

valoare, voinţă generală, Weltanschauung.

Din antropologie: aculturaţie, afinitate, castă, nepotism, patriarhie,

societate plurală, rites de passage.

Din teologie: anomie (indiferenţa faţă de legea divină), charismă.

De la jurnalişti şi politicieni: imperialism, internaţionalism,

izolaţionism, lobby, neutralism, nihilism, patronaj, plebiscit, propaganda,

socialism, sindicalism, Stînga şi Dreapta.

Multe concepte au origini multiple. Autoritarianism are două rădăcini, una

psihologică, şi una ideologică. Este adesea neglijent înlocuită cu despotism,

autocraţie, absolutism, dictatură etc. Autoritatea a fost analizată din

perspective disciplinare diferite de către Malinowski, Weber, Parsons,

Lasswell, Kaplan, B. de Jouvenel şi C.J. Friedrich, printre alţii. Conceptul de

cultură (civică, politică, naţională) are multe variante: convergenţă culturală,

configuraţie culturală, evoluţie culturală, integrare culturală, întîrziere

culturală, paralelism cultural, pluralism cultural, relativitate culturală, sistem

cultural, cultură post-materialistă. În ultimele două decenii oamenii de ştiinţă

politică au fost foarte productivi în acest subdomeniu.

Max Weber şi Karl Marx, ambii cercetători hibrizi, au fost cei mai

prolifici generatori de concepte. Numai Aristotel este comparbil cu ei. Almond

şi Parsons sînt de asemenea părinţii unui număr impresionant de concepte.

Conceptele sînt adesea sîmburi germinatori de teorii: structura a generat

structuralismul, sistemul a devenit sistemism, capitalul a generat capitalismul,

ş.a.m.d.

8

B Teorii dincolo de garniţele disciplinare

Paradigma este un cuvînt uzitat sau abuzat adesea în ştiinţa politică, la fel de

mult ca şi în sociologie, în locul cuvintelor teorie sau teorie mare. Thomas

Kuhn, care a inventat acest cuvînt, a recunoscut explicit că în ştiinţele sociale

folosirea lui nu este justificată. El explică în prefaţa lui la The Structure of

Scientific Revolutions (Kuhn 1957:viii), că s-a petrecut în timpul unei şederi

la Palo Alto Center for Advanced Studies, în compania unor oameni de ştiinţă

din domeniul socialului, inclusiv de politologi, momentul cînd el a fost condus

la formularea conceptului de paradigmă, cu chiar scopul de a face clară

diferenţa esenţială dintre ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. Raţiunea oferită

de Kuhn a fost absenţa unui consens teoretic în oricare dintre disciplinele

sociale. Azi, dacă cineva “doreşte să legitimeze teoria sau modelul său ca

realizare revoluţionară, există întotdeauna cîţiva care nu se vor strînge în jurul

steagului” (Weingart 1986: 270).

Există oare în ştiinţele sociale exemple de vîrfuri paradigmatice

comparabile cu cele create de Copernic, Newton, Darwin sau Einstein? Pot

teoriile lui Keynes, Chomsky sau Parsons să fie descrise ca paradigmatice? Se

petrece oare progresul în ştiinţele sociale prin revoluţii paradigmatice sau prin

procese cumulative? Există paradigme reale în ştiinţele sociale?

În cadrul unei discipline formale, mai multe teorii majore pot coabita,

dar există o paradigmă numai cînd o singură teorie testabilă domină toate

celelalte teorii şi este acceptată de către întreaga comunitate ştiinţifică. Cînd

Pasteur a descoperit microbul, teoria generaţiei spontanee a eşuat: contagiunea

a devenit noua paradigmă. În ştiinţele sociale, totuşi, vedem în cel mai bun caz

o confruntare între teorii non-testabile. De cele mai multe ori nu este nici

măcar o confruntare, ci o evitare mutuală grijulie, indiferenţă impunătoare de

toate părţile; acest lucru este relativ uşor de făcut datorită mărimii

comunităţiilor ştiinţifice, şi a diviziunii sale în şcoli. Acest lucru este adevărat

pentru toate ţările, mici sau mari.

Această indiferenţă este o practică veche în ştiinţele sociale. La

începutul secolului, marii oameni de ştiinţă nu comunicau, sau comunicau

9

foarte puţin. În scrierile lui Weber nu există nici o referinţă la contemporanul

său Durkheim. Şi cu toate acestea, Weber era familiarizat cu jurnalul lui

Durkheim L’Annee sociologique. La rîndul lui, Durkheim, care citea germana,

face o singură referinţă fugară la Weber. Şi totuşi ei au lucrat un număr de

subiecte identice, cum ar fi religia. Durkheim nu face mai mult decît să-i

menţioneze în treacăt pe Simmel şi Toennies. Aspru criticat de Pareto,

Durkheim nu a făcut niciodată vreo referire la opera lui Pareto. Judecata lui

Pareto asupra cărţii lui Durkheim despre sinucidere a fost nefavorabilă. “Din

nefericire, scrie el, argumentelor lui le lipseşte rigoarea” (citat în Valade

1990:207).

Weber pare să nu fi fost conştient de teoria lui Pareto asupra circulaţiei

elitelor, iar Pareto la rîndul lui, nu spune nimic despre teoria weberiană asupra

conducătorului politic. Weber şi Croce au avut o singură întîlnire, şi aceea

scurtă. Nu a fost nici un schimb între Weber şi Freud. Ernst Bloch şi Georg

Lukacs s-au întînit regulat cu Weber la Heidelberg, dar opera lor nu arată nici

un semn al influenţei lui. Şi nici nu a existat vreo comunicare între Weber şi

Spengler. Dintre contemporanii lui Weber, singurul care a făcut referire la el a

fost Karl Jaspers, dar el a fost filosof (cf. Mommsen şi Osterhammel 1987).

Aşa cum a observat Raymond Aron, fiecare dintre cei trei mari oameni de

ştiinţă au urmat o “cărare solitară”.

S-ar putea cita numeroase exemple de oameni de ştiinţă co-existînd

fără a se influenţa unul pe altul, ca Angus Campbell şi Paul Lazarsfeld, care cu

toate acestea şi-au consacrat o mare parte a vieţilor lor studierii aceluiaşi

comportament politic. Aceeşi remarcă poate fi făcută cu referire la alte

domenii actuale. Nu este un lucru rău aducerea teoriilor în arenă de luptă.

Trebuie să existe o dezbatere. Nu există paradigme în ştiinţele sociale

deoarece fiecare disciplină este fragmentată.

Pentru a exista o paradigmă, trebuie să fie îndeplinită şi o altă condiţie:

teoriile trebuie să se refere la aspecte esenţiale ale realităţii sociale. Totuşi, cu

cît este mai ambiţioasă o teorie, cu atît mai puţin poate să fie testată direct de

către datele aflate la îndemînă .În ştiinţele sociale nu există “descoperiri

fundamentale”, aşa cum se întîmplă uneori în ştiinţele naturii. În loc de

aceasta, se construiesc teorii neverificabile, parţial datorită faptului că

realitatea socială ea însăşi se schimbă. Deasemenea, şi mai important, greşelile

10

făcute de giganţii din ştiinţele naturii sînt, de cele mai multe ori, greşeli

metodologice; în ştiinţele sociale ele sînt greşeli de bază.

Să luăm spre considerare, de exemplu, malthusianismul. Este ea o

teorie sau o paradigmă? Malthusianismul este una din teoriile majore din

istoria ştiinţelor sociale. Malthus a influenţat mulţi oameni de ştiinţă, în primul

rînd pe Charles Darwin, care a recunoscut-o ca una din sursele sale de

inspiraţie. O mulţime de sociologi, teoreticieni politici, demografi şi

economişti, şi-au bătut capul cu el, fie pentru a fi de acord cu el, fie pentru a

nu fi. Dar atunci cînd în vest s-au schimbat condiţiile demografice, proiecţiile

sale au fost invalidate, şi el a fost condamnat ca fals profet. Totuşi, dacă

considerăm azi prăpastia dintre dezvoltarea economică şi creşterea populaţiei

în Africa, Asia sau America Latină, el ar putea fi ovaţionat ca un mare

vizionar. Trebuie numai să fim de acord asupra unei comparaţii asincronice

dintre Anglia timpului său şi Lumea a Treia, pentru a admite validitatea

asincronică a teoriei sale. Să mergem mai departe şi să vorbim despre

paradigma malthusiană?

Există oare cel puţin progres cumulativ în ştiinţele sociale? Clar, există

un astfel de progres de vreme ce disciplina are moştenirea sa de concepte,

metode, teorii şi parxis. Nu se poate recunoaşte repede dacă cineva este un

profesionist sau un amator. Există progres cumulativ chiar în cîmpul teoretic.

Dacă o teorie devine demodată, sau este invalidată, rămîne, cu toate acestea,

ceva din ea, care este încorporat în noi teorii, pentru că se învaţă foarte multe

din greşeli. Noi nu repetăm o greşeală care a fost denunţată. În vremurile

recente, progresul din ştiinţa politică a fost asigurat printr-o lungă serie de

descoperiri empirice sectoriale. Spre exemplu, corelaţia stabilită de D. Lerner

(1958: 63) între gradele de urbanizare, ştiinţa de carte şi comunicare. Este un

fapt dovedit care rămîne valid. În aceste sectoare specializate – fie hibride, fie

monodisciplinare – nu este nevoie de teorii ambiţioase, este suficient pentru

ele să fie ceea ce Merton (1973) a numit “teorii de clasă medie”.

Să luăm un exemplu concret de proces cumulativ. Una dintre marile

descoperiri din ştiinţa politică este influenţa tehnicilor electorale asupra

sistemelor de partid. O bibliografie, chiar şi una selectivă, pe această temă ar

putea uşor să cuprindă două sau trei sute de titluri în limba engleză, fără a

menţiona numeroasele diferite observaţii derivate din expereinţa directă a

11

politicienilor din multe ţări. De la Condorcet, Bachofen, John Stuart Mill, Hare

şi Hondt, la Hermens, Downs, Duverger, Sartori, Lijphart, teoria se bazează pe

contribuţii şi îmbunătăţiri susccesive realizate de un foarte mare număr de

specialişti. Consecinţele pentru reprezentarea proporţională au fost deja

descrise de Bachoven în 1850.

Este acum recunoscut că “nici o paradigmă nu mai caută să ordoneze,

şi încă mai puţin să unifice, cîmpul ştiinţelor sociale” (Annales 1989: 1322).

Cuvîntul paradigmă ar trebui să fie exclus din vocabularul ştiinţelor sociale,

dacă nu este pus între ghilimele.

Clarificînd astfel contradicţia teoretică aparentă între hibridizarea

specializărilor şi paradigma disciplinară, să aruncăm o privire asupra unora

dintre teoriile hibride. Exemplele de fertilizare teoretică încrucişată, abundă.

Cea mai citată lucrare din teoria grupurilor de interes, cartea lui David B.

Truman, The Governmental Process, se inspiră masiv din teoriile sociologice

ale grupurilor. Atacul lui Mancur Olson asupra teoriei tradiţionale a grupurilor

de interes, The Logic of Collective Action, s-a bazat pe economie. Între timp,

sociologii şi economiştii au împrumutat din teoriile grupurilor de interes

dezvoltate depolitologi.

Teoriile disciplinelor surori au avut deseori confruntări între ele pe

terenul ştiinţei politice, cu rezultate benefice pentru toţi cei interesaţi. “Analiza

alegerii raţionale” este un caz de vîrf. Această abordare s-a dovedit a fi destul

de impenetrabilă în faţa criticismului empiric: argumentul că un politician dat

este iraţional, spre exemplu, nu este de obicei considerat ca fiind o ameninţare

pentru teorie. În loc, modificările, sau atacurile asupra alegerii raţionale au

avut tendinţa să vină din partea teoreticienilor fie cadrul disciplinei, fie din alte

discipline. Cele mai puternice critici au fost construcţia de alternative

teoretice. O teorie este discreditată numai de înlocuirea ei, de obicei cu

ajutorul teoriilor din afara disciplinei. Psihologia a furnizat fundamentul

pentru cîteva astfel de atacuri. Teoria lui Herbert Simon se inspiră nu numai

din economie, dar şi din psihologie şi din studiul administraţiei publice din

cadrul ştiinţei politice.

Teoreticienii sistemelor politice au folosit adesea analogii extinse cu

sistemele biologice. Biologii au dezvoltat pentru prima dată conceptul de

“sistem” ca o modalitate de organizare a vieţii şi a sistemelor organice ca

12

fenomene nereductibile la chimia lor constitutivă. Cîţiva structuralişti

funcţionalişti au susţinut că sistemele sociale se aseamnănă cu sistemele

biologice, prin aceea că ele sînt autoregulatorii şi homeostatice. Aceşti

teoreticieni au notat de asemenea, că anumite funcţiuni trebuie să fie

performate în orice sistem biologic şi au folosit analogia pentru a investiga

care sînt funcţiile vitale pentru sistemele sociale. “Funcţionalismul era bine

instituit în anii 1920 şi fusese folosit independent în analiza freudiană a

studiului personalităţii şi în studiul societăţilor primitive. De atunci s-a

răspîndit în toate ştiinţele sociale, şi odată cu el s-a răspîndit scepticismul logic

privitor la statusul exact al cuvîntului funcţie” (Mackenzie 1967: 91). Teoria

sistemelor, fie cea a lui David Easton în politica comparată, fie cea a lui

Morton Kaplan, Richard Rosecrane şi Keneth Waltz în relaţiile internaţionale,

s-au inspirat în primul rînd din astfel de surse din unele sectoare ale

sociologiei.

Teoria dependenţei, care a sedus atît de mulţi specialişti latino

americani, se originează în lucrările unui grup de economişti, sociologi şi

demografi, în cooperare cu statisticieni de la Naţiunile Unite. Printre ei sînt:

Fernando H. Cardoso şi Enzo Paletto (autorii lucrării Dependencia y Desarollo

en Latin America), Andre Gunder Frank, Theotonio Dos Santos, Ruy Mauro

Marini.

Teoriile decad. Cum sînt înlocuite teoriile vechi de cele noi, este o

bună întrebare. Dar mai este una, ridicată de Daniel Bell, fenomenul teoriilor

care merg rău sau se se îndreaptă către o fundătură: “De ce devine ceva ce

odinioară a fost privit ca un progres, un cul-de-sac?” (D. Bell, în Deutsch et al.

198: 220). Cineva ar putea citi azi, cu cel mai mare interes duzini de filosofi şi

mari teoreticieni din trecut şi să îi citeze cu plăcere. Dar numai o mînă din

teoriile formulate înaintea celui de al II lea Război Mondial mai sînt încă vii.

Teoriile supravieţuiesc mai uşor în lingvistică şi economie. Castelele

construite pe nisip de către oamenii de ştiinţă politică se dărîmă la prima

ploaie. În 1912, Gustave le Bon scria în La Psichologie Politique că regulile

formulate de Machiavelli în Prinţul, nu mai sînt valide deoarece societatea pe

care florentinul a analizat-o nu mai exista.

13

Dar nu vom face un pelerinaj în cimitirul teoriilor politice. Este

suficient să notăm că în această necropolă sînt mai puţine morminte pe aleea

teoriilor hibride, decît pe aleea teoriilor monodisciplinare.

Domeniile specializate au nevoie de orientări teoretice, dar disciplina

ştiinţei politice ca întreg, nu poate avea o teorie universală şi monopolistă.

Metodele au o speranţă de viaţă mai îndelungată şi unele sînt chiar achiziţii

perpetue peste graniţele disciplinelor formale.

C Împrumutarea metodelor

Ar trebui să se facă distincţia între raţionamentul ştiinţific – în tradiţia lui J. S.

Mill, Durkheim, Claude Bernard sau Hubert Blalock – strategia de investigare,

metode de cercetare şi abilităţile tehnologice. Toate patru sînt la întretăierea

disciplinelor. O să mă concentrez asupra împrumutului metodelor de către

oamenii de ştiinţă politică, care arareori importă direct din logică, matematică

sau statistică. De obicei ei găsesc un intermediar în anumite sectoare ale

psihologiei, economiei sau sociologiei, toate cele trei jucînd un rol crucial în

îmbogăţirea metodologică a ştiinţei politice. Demostraţia tabelară, prezentarea

grafică, totalizarea, măsurile variabilităţii, proporţii, rate, distribuţia

eşantionului, inferenţa statistică, fallacia ecologică, distribuţie binomică,

regresie multiplă, corelaţie lineară, contingenţă, analiză factorială ş.a.m.d. –

nici una din aceste metode nu a fost imaginată de oamenii de ştiinţă politică.

Toate au fost importate, iar unele, după ce au fost îmbunătăţite, au fost

exportate în forme cizelate.

Împrumutarea metodelor nu s-a diminuat, de vreme ce Oliver Benson

admitea, în 1963, că “cea mai mare parte a literaturii matematice relevante

pentru ştiinţa politică este scrise de outsider-i, de acei care nu s-au putut

identifica în primul rînd, ca cercetători ai fenomenului politic” (Benson 1963:

30). Împrumutarea metodelor este uşoară. Odată ce este finalizat procesul de

inventare şi elaborare iniţială, metoda poate fi folosită de către oricine, cu sau

fără imaginaţie.

14

Un număr substanţial de oameni de ştiinţă politică sînt familiarizaţi cu

metodele de descuamare elaborate de către psihologi, cu analiza traiectoriilor

importată din biologie via economie, cu raţionamentul şi măsurarea

multivariată a sociologului Paul Lazarsfeld, cu relaţia structurală lineară

inventată de statisticianul Joreskog. Numeroşi reprezentanţi ai altor discipline

au colaborat cu bogata metodologie din American Soldier editată de Samuel

Stouffer.

Pînă la un anumit punct, introducerea matematicii în ştiinţa politică a

fost valoroasă nu numai pentru contribuţiile sale proprii, dar şi ca o intrare

pentru împrumuturi adiţionale. Adoptarea acestor metode şi modele

matematice a plătit cîteva dividende: rigoarea necesară pentru modelare,

pentru exemple, a fost deasemenea de nepreţuit pentru dezvoltarea unor

demonstraţii riguroase şi logice, chiar pentru lucrările care se dispensează de

prezentarea matematică.

Întrucît nu este nevoie a se obţine licenţă pentru adoptarea unei metode

sau a unei tehnici de cercetare, importul a fost uneori nediscriminat. De ceea

ce este nevoie, este bunul simţ în aplicarea metodei la un domeniu nou. Mult

prea mulţi oameni de ştiinţă politică încă mai confundă raţionamentul

ştiinţific, strategia de cercetare şi instrumentele metodologice. Azi sursa

principală a disputelor dintre politologi nu este, aşa cum mulţi ar putea crede,

ideologia, ci metodologia, cea mai mare parte a ei exogenă ştiinţei politice.

Dezbaterile între ideologi sînt posibile, chiar dacă adesea sterile; dar între

şcolile metodologice ele sînt neconcluzive.

Împrumutarea metodelor şi tehnicilor statistice nu este întotdeauna

benefică. Numeroşi oameni de ştiinţă a politicii care folosesc metode

cantitative extind graniţele cunoaşterii politice. Totuşi, alţii sînt motivaţi în

principal de interesul în tehnică, mai degrabă decît de substanţă. Ei construiesc

din rutină modele neverificabile, supracuantifică şi supramodelează. Ei adesea

aleg să discute chestiuni minore, cheltuind mult talent şi energie pentru a

îmbunătăţi un coeficient de corelare, împart firul în patru cu analiza factorială.

Ei sînt cercetători productivi – orice input în calculator va rezulta, automat,

într-un output. Puţine din lucrările lor văd lumina zilei în reviste importante,

pentru că cei mai mulţi sînt caracterizaţi de un contrast dureros între tehnicile

15

analitice extrem de sofisticate şi o imaginaţie săracă în design-ul cercetării, sau

date prea slabe ca să sprijine tehnicile puternice utilizate (Dogan 1994).

Comerţul liber interdisciplinar de metodologie trebuie sa fie ghidat de

strategia ştiinţifică şi nu de facilităţi mecanice, îndeosebi în unele dintre marile

universităţi, unde numeroşi absolvenţi în ştiinţe politice se plîng de faptul că

sînt “oprimaţi” de un program greoi importat de tehnici statistice, în

detrimentul raţionării ştiinţifice.

III Domenii hibride

Dacă fiecare dintre cele douăsprezece ştiinţe sociale principale s-ar întretăia cu

toate celelalte, am obţine în teorie, o grilă cu 144 de pătrate. Unele pătrate ar

rămîne goale, dar mai mult decît trei pătrimi din ele ar fi umplute de specilizări

hibride care se bucură de o oarecare autonomie. (Dogan şi Pahre 1990). Aceste

specilizări hibride se ramifică la rîndul lor, şi dau naştere, la a doua generaţie,

unui număr şi mai mare de hibrisuri. Nu se poate obţine o inventariere totală a

tuturor combinaţiilor existente, întretăind disciplinele două cîte două la nivelul

celei de a doua generaţii, de vreme ce unele docmenii hibride dintre cele mai

dinamice au o origine multiplă. În plus, domeniile hibride ca preistoria, care îşi

au rădăcile parţial în ştiinţele naturii, nu ar apărea în grila de 144 de pătrate,

limitată, aşa cum este, la recombinarea segmentelor ştiinţelor sociale.

Configuraţia domeniilor hibride este într-o schimbare constantă. Psihologia

politică, sociologia politică, şi economia politică au fost de mult recunoscute,

în timp ce antropologia politică nu este, deocamdată, autonomă.

A Psihologia politică

Între psihologie şi ştiinţa politică există un domeniu hibrid care îşi flutură

propriul steag; psihologia politică. Acesta este un hibrid de a treia generaţie,

16

pentru că psihologia ea însăşi s-a născut ca o disciplină hibridă, cu rădăcini

parţial în ştiinţele naturii şi parţial în ştiinţele sociale. Psihologia politică are

două surori: una mai vîrstnică, psihologia socială, recunoscută formal în toate

universităţile majore din lume; şi una mai tînără, ştiinţa cognitivă, astăzi cea

mai bine dotată, de ambele părţi ale Atlanticului, dintre ştiinţele tinere.

Psihologia politică se întîlneşte rareori cu ştiinţa cognitivă, dar este în

permanent contact cu psihologia socială.

Într-un sondaj recent, D. O. Sears şi C. L. Funk (1991: 346) scriu că

psihologia politică, fiind “o întreprindere interdisciplinară, în instituţiile

academice, se află în pericolul de a cădea printre crăpături “ datorită

presiunilor pentru “ortodoxia disciplnară indusă de inerţia birocratică”. Dar

inventarul pe care ei îl fac, arătînd felul în care psihologia politică a penetrat în

departamentele de ştiinţă politică, nu justifică această teamă. Revista Political

Psichology, este o bună fereastră spre acest domeniu hibrid.

Pe teritoriul său aflăm provinciile socializării politice, teoriei rolului,

alienării, psiho-biografia, analiza personalităţii, atitudini şi credinţe politice,

analiza tipologică a liderilor politici, caracterul naţional, participarea de masă,

generaţiile, insatisfacţia politică, şi o bogată arie metodologică (măsurarea

atitudinilor, măsurare sociometrică, analiză de conţinut, metoda clinică,

abordarea cvasi-experimentală şi, în special, cercetare prin sondaj).

Foarte puţine domenii hibride celebrează un părinte fondator. Dar

psihologia politică americană are unul: Harold Lasswell. Urmaşii săi îi includ

pe Fred I. Greenstein, Robert Lane, Herbert Hyman, Erik Erikson, Sidney

Verba şi James C. Davies, între mulţi alţii.

În Europa occidentală domeniul hibrid al psihologiei politice este

instituţionalizat în puţine universităţi, dar literatura legată de domeniu este

bogată şi de o mare varietate, cum este ilustrată în Franţa, spre exemplu, de

opera lui Phillippe Braud, iar în Germania de contribuţiile lui Erwin K,

Scheuch la metodologia eşantionării în sondaje şi problemele compatibilităţii

în psihologia politică şi socială. Scheuch are meritul de a fi descoperit “fallacia

individualistă” (Scheuch 1968; 1969). Printre cărţile aparţinînd domeniului

psihologiei politice, ar trebui evidenţiată Political Action, editată de Samuel

Barnes şi Max Kaase. Tipologia lor de protestatari, activişti, reformişti,

conformişti, şi inactivi este pertinentă pentru numaroase ţări.

17

B Geografia politică

Geografia – o disciplină stăpînă în trecut – azi nu mai are centru. Este divizată

între numeroase subdomenii: biogeografie, geografie socială, urbană, istorică,

economică, geografie politică. Există multiple întîlniri între ştiinţa politică şi

geografie: geopolitică, geografie electorală, politică urbană, bazele teritoriale

ale federalismului, organizarea spaţială a societăţii, centru-periferie, oraş-

hinterland, probleme de mediu, diferenţe urban-rural, aspecte teritoriale ale

mobilizării sociale, etc. Demografia este o dimensiune care intervine în

geografia politică.

De la lucrarea lui H. J. Mackinder din 1904 “Geographical Pivot of

History”, la “harta conceptuală a Europei” a lui Stein Rokkan (vezi numărul

special dedicat concepţiei sale de Revue Internationale de Politique Comparee

din 1994), s-au publicat numeroase eseuri în domeniul geografiei politice, şi

nu numai în Europa. Lucrarea lui F. J. Turner, The Significance of the Frontier

in American History, tratează la fel de mult despre geografie, ca şi despre

istorie.

În colecţia Kasperson şi Minghi, The Structure of Political Geography

(1969), există multe capitole de interes chiar pentru politologi care nu sînt

orientaţi spre geografie (legile lui Ratzel a creşterii spaţiale a statelor, regiuni

geopolitice, analiza fluxurilor tranzacţionale, teritorii centrale, teritorii

marginale, impactul emigraţiei negrilor, ş.a.m.d.). Conceptul centru-periferie

are în mod evident o dimensiune geografică.

Ştiinţa politică şi geografia se mai întîlnesc şi pe domeniul geografiei

electorale, în mod deosebit pentru analiza datelor agregate în ţările

caracterizate de o mare diversitate teritorială, şi pentru care informaţia este

disponibilă la nivelul unităţilor administrative mici. Ţările privilegiate din

aceste punct de vedere, sînt, sau au fost pînă nu demult: Franţa, Italia, Spania,

Portugalia, Belgia, Norvegia, Finlanda, Austria, Canada. Andre Siegfried

(1913) a făcut cercetări despre nord-vestul Franţei, V. O. Key despre Politicile

sudului, (1949), Rudolf Herberle (1963) despre Schleswig-Holstein în timpul

Republicii de la Weimar, Erik Allardt (1964) despre Finlanda, Mattei Dogan

18

(1968) în Italia, Stein Rokkan şi H. Valen (1964) despre contrastele regionale

în politicile norvegiene, Juan Lintz şi Armado Miguel (1966) despre cele “Opt

Spanii”, R. E. De Smet şi R, Evalenko (1956) şi Frognier et al. (1974) despre

Belgia. Această abordare geografică a fost, totuşi, contestată într-o analiză

prin decili, în care teritoriul dispare în favoarea înregistrării sociologice a

unităţilor teritoriale şi a variabilelor (Dogan şi Derivry 1988). Acest domeniu

hibrid are o serie de reviste specializate care sînt punţi interdisciplinare:

Economic Geography, Urban Geography, International Journal of Urban and

Regional Research, şi în mod deosebit, Political Geography.

Politologii încă mai adoptă statul-naţiune ca unitate de analiză, într-un

timp cînd există în lume mai multe oraşe gigant cu peste patru milioane de

locuitori, decît state independente care ating acest nivel. Lumea este din ce în

ce mai mult dominată de oraşe gigantice (Dogan şi Kasarda 1988). Geografii

şi urbaniştii sînt în primele rînduri în acest domeniu, propunînd cadre

teoretice, concepte şi metode de măsurare. Studiile urbane sînt în expansiune;

ele ar putea deveni în curînd, o disciplină independentă. Azi, în aproape toate

ţările, avasate şi în dezvoltare, numărul specialiştilor în “urbanologie” este mai

mare decît numărul politologilor. “Politica urbană” este un domeniu în

creştere.

C Sociologia politică

Ştiinţa politică şi sociologia au un condominium: sociologia politică. Aceasta

este un hibrid vechi, recunoscut deja în anii 1950, aşa cum declară Neil

Smelser:

“În ramurile mai noi ale ştiinţei politice, care s-au grupat larg sub titlul de

abordare comportamentală, metodele de cercetare sînt, excepţie făcînd

accentul relativ, aproape de nedeosebit faţă de metodele sociologiei…

Politologii au utilizat un vast sortiment de metode de culegere de date,

manipulare statistică şi metode comparative, care sînt deasemenea folosite

curent în sociologie (Smelser 1967: 27)”

19

Suprapunerea este evidentă.

Giovanni Sartori face o distincţie între sociologia politică şi sociologia

politicului. Pentru el, ultima este o ramură a sociologiei, ca sociologia religiei.

S-ar putea trage o line de demarcare luînd în considerare accentul pe

variabilele dependente sau pe cele independente. “Variabilele independente –

cauzele, determinanţii sau factorii – din sociologie sînt, fundamental, structuri

sociale, în timp ce variabilele independente din ştiinţa politică sînt,

fundamental, structuri politice” (Sartori 1969: 67). El conchide că: “sociologia

politică este un hibrid interdisciplinar încercînd să combine variabilele sociale

şi politice, adică inputurile sugerate de sociolog, cu inputurile sugerate de

omul de ştiinţă a politicii” (Sartori 1969: 69).

Numeroşi dintre cei mai cunoscuţi cercetători din ştiinţa politică sînt

sociologi de frunte. Un număr destul de mare dintre ei, au sau au avut numiri

duble în ştiinţa politică şi în sociologie, printre ei R. Aron, S. M. Lipset, R.

Bendix, J. Linz, G. Sartori, M. Kaase, J. D. stephens, Mildred A. Schwartz,

Ch. Ragin, şi M. Dogan. Azi economia politică tinde să slăbească legăturile

privilegiate dintre sociologie şi ştiinţa politică.

D Cum a cucerit ştiinţa politică teritoriile economiei

Unii economişti susţin o “expasiune imperialistă a economicului în domeniile

tradiţionale ale sociologiei, ştiinţei politice, antropologiei, dreptului şi bilogiei

sociale” (Hirshleifer 1985:53). Mai mulţi astfel de imperialişti sînt cercetători

renumiţi, inclusiv cîţiva laureaţi Nobel. În American Economic Review, s-a

publicat un soi de manifest, care merită să fie citat:

“În cele din urmă este imposibilă decuparea unui teritoriu distinct al

economicului, mărginind celelalte ştiinţe sociale dar separat de ele.

Economicul le interpenetrează pe toate şi este reciproc, penetrat de ele. Există

o singură ştiinţă socială. Ceea ce dă economicului puterea sa invadatoare

imperialistă este faptul că, categoriile noastre analitice – deficit, cost,

preferinţe, oportunităţi etc. – sînt cu adevărat universale în aplicabilitate…Ca

atare economia realmente constituie gramatica universală a ştiinţelor sociale.

Dar există reversul fierbinte al acestui fapt. În timp ce în antropologie şi

20

sociologie şi ştiinţa politică şi celelalte, munca ştiinţifică va deveni din ce în ce

mai indistincă faţă de economie, economiştii vor trebui reciproc să devină

conştienţi de cît de constrîngătoare este funcţia lor. În cele din urmă, economia

bună va trebui să fie deasemenea bună antropologie, şi sociologie şi ştiinţă

politică şi psihologie (Hirschleifer 1985: 53).”

Această viziune este anacronică şi contrastează cu percepţia economicului ca

ştiinţă care se contractă: “economia ca o disciplină formală suferă datorită

faptului că realizările sale principale – conceptualizare, teorie, modelare şi

matematizare – au fost însoţite de o izolare excesivă de celelalte ştiinţe

sociale” (Beaud 1991: 157).

În realitate, istoria recentă a ştiinţelor sociale arată că arii enorme de

cunoaştere ştiinţifică au fost abandonate de ştiinţa economicului. Aceste arii au

fost preluate de disciplinele învecinate. Într-un singur moment special,

economia a atins punctul de răscruce: ar fi putut alege expansiunea

intelectuală, penetrarea celorlalte discipline, cu costul diversificării şi cu riscul

dispersării (un risc asumat de ştiinţa politică); în loc, ea a ales să rămînă

neclintit pură, credincioasă sieşi, pierzînd astfel vaste teritorii. Cu toate

acestea, numeroşi economişti consideră că alegerea purităţii, rigorii

metodologice şi terminologiei ermetice a fost alegerea bună.

Ca atare este clar că auto suficienţa, pentru a folosi un cuvînt familiar

economiştilor, duce mai devrerme sau mai tîrziu la contractarea graniţelor. Dar

aceasta nu implică sărăcire în general, din moment ce terenurile abandonate

de economişti au fost curînd cultivate de alţii. Acele teritorii abandonate au

acum propriile lor stindarde: managementul, economia politică, ştiinţa

dezvoltării, studiul comparativ al ţărilor din Lumea a Treia, istorie economică

şi socială. Poziţia economiei în constelaţia ştiinţelor sociale ar fi putut fi

individiată azi, dacă nu s-ar fi retras în sine.

Această situaţie este în mod particular surprinzătoare, prin aceea că

puţini oameni de ştiinţă – de la Marx şi Weber la Schumpeter, Polanyi,

Parsons şi Smelser (Martinelli şi Smelser, 1990), fără a-l uita pe Pareto – au

eşuat să atribuie un loc central în teoriile lor, relaţiei dintre economie, societate

şi politic. O întreagă armată de faimoşi economişti americani, au acordat

prioritate studiului fenomenului politic, chiar dacă ei au rămas cu jumătate de

21

picior în economie. Printre ei sînt Kenneth Arrow, Anthony Downs, Kenneth

Boulding, Charles Lindblom, James Buchanan, Gordon Tullock, Albert

Hirschman, John Harsanyi, Herbert Simon, Duncan Black, Jerome

Rothenberg, Thomas Schelling, Richard Musgrave, Mancur Olson şi alţii.

Unii economişti eclectici denunţă reducţionismul susţinut de alţii, în

mod deosebit cu referinţă la cercetarea aasupra dezvoltării.: dezvoltarea este

redusă la dezvoltare economică; aceasta este redusă la creştere; care la rîndul

ei este redussă la investiţie, cu alte cuvinte la acumulare. A fost nevoie de

cîteva decenii pentru a detrona PNB pe cap de locuitor ca indicator compozit

al dezvoltării. Gunnar Myrdal i-a blamat pe economiştii care erau în favoarea

modelelor unidisciplnare.

În numeroase ţări mulţi economişti s-au închis în turnuri de fildeş, şi ca

rezultat arii întregi au scăpat cercetării lor. Contribuţiile lor la problema

dezvoltării Lumii a Treia, spre exemplu, este destul de modestă în comparaţie

cu cea a politologilor şi a sociologilor.Acest lucru este mai ales adevărat în

Statele Unite, America Latină şi India.

Dacă o disciplnă are tendinţa de a se închide în ea însăşi, dacă ea nu se

deschide suficient, dacă specialităţile sale nu hibridizează, teritoriile învecinate

nu rămîn sterpe. Mulţi economişti au avut o atitudine oarecum condescendentă

faţă de ştiinţa politică. Aceasta a rezultat în dezvoltarea de-a lungul şi în

competiţie cu economicul, a unui corp corporatist, cu foarte activi şi numeroşi

membri în statele Unite, Marea Britanie, şi Scandinavia: economia politică a

fost protejată numai de unul dintre părinţăă săi şi rebotezată cu un vechi nume

resuscitat din nomenclatura franceză a ştiinţelor. Economia politică este în

mod curent, una din provinciile principale ale ştiinţei politice americane – cu

un output larg şi cu reviste renumite. Este una din cele mai populare sectoare

printre doctoranzii din ştiinţa politică. Ştiinţa politică este cel mai mare

beneficiar al auto privării monodisciplinare de libertate a economiei.

Acum treizeci de ani F. A. Hayek scria că “nimeni nu poate fi un mare

economist dacă este numai economist – şi chiar sînt tentat să adaug că

economistul care este numai economist este foarte probabil să devină o

pacoste, dacă nu cumva un pericol pozitiv” (Hayek 1956: 463). Pentru

economişti ar putea fi tîrziu, acum, să recucerească teritoriile cucerite de

ştiinţa politică, sociologie, istoria economică şi mai ales de economia politică.

22

Unii economişti încă mai speră: “Este necesară reducerea uzitării clauzei

ceteris paribus, în vederea adoptării unei abordări interdisciplanre, ceea ce

înseamnă a spune deschiderea economiei spre multidisciplinaritate” (Bartoli

1991: 490). Abandonarea raţionamentului prin asumpţii şi prin teoreme nu va

fi suficientă, deoarece realitatea s-a schimbat: “problemele economice s-au

politizat şi sistemele politice au devenit din ce în ce mai interesate de

chestiunile economice” (Freiden şi Lake 1991: 5).

E De la antropologia politică la studiile de arie hibride

În cîţiva ani de la sfîrşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960, aproximativ

cinzeci de colonii şi-au realizat independenţa naţională. La acea vreme

aproape trei mii de oameni de ştiinţă americani din ştiinţele sociale, printre ei

şi mulţi politologi, au fost trimişi – cu sprijinul financiar al fundaţiilor

americane – în Asia, Africa şi America Latină în scopul de a studia noile state-

naţiuni independente. Ei au acoperit planeta cu sute de cărţi şi articole. Ei au

devenit specialişti de arie. Ei i-au înlocuit pe cercetătorii europeni care s-au

întors acasă după retragerea Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Olandei şi

Portugaliei din coloniile lor.

Aceasta generaţie spontanee de specialişti de arie s-a născut hibridă.

Subiectele cercetării lor au estompat graniţele disciplinelor. Ei şi succesorii lor

au fost limitaţi la ţările non-occidentale subdezvoltate, la societăţile fără stat,

la ceea ce Joel S. Migdal numeşte “state slabe şi societăţi puternice” – ceea ce

înseamnă a spune, la teritoriul privilegiat al unei vechi discipline,

antropologia, care a înflorit în Europa occidentală aproximativ la sfîrşitul

secolului 19. Antropologii europeni au descoperit aceste societăţi “primitive”

cu mult înainte ca să facă acest lucru specialiştii de arie americani.

Există o diferenţă fundamentală între cele două. Antropologii europeni

erau cercetători monodisciplinari cu identitate, vocabular şi cadru teoretic

clare. Ei au fost exportatorii de cunoaştere în întregul spectru al ştiinţelor

sociale. Unii dintre ei au avut ambiţii imperialiste, proclamînd că antropologia

este ştiinţa stăpînă. Toate celelalte discipline, inclusiv ştiinţa politică şi

23

sociologia, erau considerate, de aceşti imperialişti academici, provincii ale

antropologiei.

Dar cînd imperiile europene, care au acoperit jumătate de planetă, au

început să se dezintegreze, aceşti antropologi şi-au pierdut cîmpurile de

cercetare. Antroplogia s-a contractat. Teritoriile abandonate au fost predate

specialiştilor în studiile de arie. Spre deosebire de predecesorii lor, noii

invadatori nu au venit sub un steag discipilnar. Puţini dintre ei erau antrenaţi în

antropologie, şi cei mai mulţi dintre ei nu erau nici teoreticieni, nici

metodologi. Cele mai faimoase excepţii sînt David Apter, Leonard Binder,

James Coleman, Lucian Pye, Fred Riggs, Dankwart Rustow, Richard Sklar şi

Myron Wiener.

David Easton a fost atunci dornic să întemeieze un nou subdomeniu:

antropologia politică. El a publicat în 1959 un eseu cu acest titlu. Retrospectiv,

se poate spune că, acesta a fost un copil bolnăvicios, născut înt-.un moment

cînd noua putere hegemonică avea nevoie de specialăşti non-disciplinari din

aceste ţări noi – şi nu experţi în antropologie, o disciplină care începuse să fie

colonizată de alte discipline. Este semnificativ că în acelaşi moment Margaret

Mead (1961: 475) era înspăimîntată să-şi vadă disciplina “înghiţită” şi “izolată

de comunitatea de oameni de ştiinţă şi cercetători”. “Buna şi bătrîna

antropologie a decăzut de la imperialism la o “magazie ştiinţifică

necorespunzătoare” (Mead 1961: 476).

Antropologia politică nu înfloreşte azi pentru că ea este prea

antropologică şi insuficient politică, într-o vreme cînd ţările sărace se dezvoltă,

cu excepţia Africii, şi ele trăiesc experienţa unei diversificări interne mărite, în

confruntarea cu lumea economică globală. Eseul seminal al lui Lucian Pye din

1958, “The Non-Western Political Process” are nevoie de o serioasă aducere la

zi, prin reducerea scalei dihotomiilor. Domeniul antropologiei politice pare a fi

singurul domeniu hibrid în declin.

Între timp, un demograf-economist-sociolog francez, Alfred Sauvy

(1952; 1956) a sugerat ca aceste ţări noi, subprivilegiate să se numească

“Lumea a Treia”, prin analogie cu Starea a Treia dinaintea Revoluţiei

franceze. Această etichetă a supravieţuit cu toate că “A Doua Lume” a făcut

implozie în 1989. Este probabil că, mai devreme sau mai tîrziu, această

etichetă va fi abandonată, deoarece ea include o varietate enormă de ţări:

24

civilizaţii vechi precum China şi state artificiale din Africa; ţări bogate ca

Arabia Saudită şi unele extrem de sărace. Care va fi disciplina care va propune

etichetele noi?

Studiile de arie din Lumea a Treia dau proiritate unor subiecte care par

importante pentru înţelegerea unei anumite ţări. “Ele nu respectă graniţele

disciplinare” (Lambert 1991: 190). În studiile de arie, umanioarele sînt bine

reprezentate. “Este posibil că specialiştii de arie care sînt în ştiinţele sociale

vor avea un conatct mult mai mare şi activităţi intelectuale împărtăşite cu

ştiinţele umane, decît au cei mai mulţi din colegii lor din disciplinele care nu

sînt orientate spre studii de arie”; la conjuncţia antropologiei, istoriei,

literaturii şi ştiinţei politice “se desfăţoară cea mai mare parte a adevăratei

munci interdisciplinare din studiile de arie” (Lambert 1919: 192).

Descriind lupta dintre disciplinele convenţionale şi studiile de arie,

care a afectat identitatea de sine a cercetătorilor, Lucian W. Pye (1975: 3)

scrie: “Emergenţa specializărilor de arie a schimbat perspectivele şi a ridicat

întrebări care ajung la fundamentele ştiinţelor sociale.” Aceste fundamente au

fost alterate mult mai mult de domeniile hibride de la interstiţiile disciplinelor,

decît de transversalele studii de arie hibride.

F Dezvoltare politică între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale

Distribuţia geografică a diverselor tipuri de regimuri politice este un fenomen

izbitor. Dar el a fost absent din literatură în timpul ultimelor cîteva decenii, ca

o reacţie împotriva exagerărilor sociologului Ellsworth Huntington, care a fost

sever şi pe drept criticat de sociologul Pitirim Sorokin în 1928. Această critică

a convins o întreagă generaţie de sociologi şi politologi americani să nu ia în

considerare factorii de mediu şi climatici.

Dar mulţi economişti proeminenţi nu au tăcut. În 1955, W. Arthur

Lewis nota în a sa Theory of Economic Growth: “Este importantă identificarea

raţiunilor pentru care ţările de la tropice au rămas în urmă, în procesul creşterii

economice în timpul ultimilor două sute de ani,” (Lewis 1955: 53). John

Kenneth Galbraith scria în 1951: “Dacă am marca cu o centură de două mii de

mile în lăţime, încercuind pămîntul la ecuator, am descoperi că înăuntrul ei nu

este nici o ţară dezvoltată…Peste tot standardul de viaţă este scăzut iar durata

25

vieţii omului este scurtă” (Galbraith 1951: 39-41). Charles Kindleberger

(1965: 78) scria cinsprezece ani mai tîrziu: “Rămîne faptul că nici una din

tările de la tropice nu a atins, în timpurile moderne, un stadiu înalt de

dezvoltare economică.” Kenneth Boulding (1970: 409) face un pas mai

departe: “Eşecul principal al economiei, cu siguranţă în ultima generaţie, s-a

aflat în cîmpul dezvoltării economice [care] a fost în cea mai mare parte un

produs al zonei temperate”.

Aceşti economişti sînt citaţi de Andrew Kamarck, directorul

Institutului de Dezvoltare Economică al Băncii Mondiale, în a sa The Tropics

and Economic Development (1976). În acea carte nu este nici o referire la

politică, dar ea reuşeşte cu toate acestea să conteste percepţia noastră a

politicului din acele zone tropicale. Trypanosomiasis, purtată de muştele ţeţe, a

oprit o mare parte a Africii spre progresul dincolo de nivelul subzistenţei: “de

secole, prin faptul că a omorît animalele de transport, ea a urzit izolarea

Africii tropicale faţă de restul lumii şi izolarea diferitelor popoare africane

unul de celălalt” (Kamarck 1976: 38). Acum douăzeci de ani, într-o zonă a

Africii mai mare decît cea a Statelor Unite, s-a interzis creşterea animalelor

(Kamarck 1976: 39). Producţia agricolă la tropicele umede este limitată de

condiţiile de sol, care au devenit laterit (Kama rck 1976: 25). Sondajele din

anii 1960, realizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de Organizaţia

Mondială pentru Hrană, au estimat că viermii paraziţi au infectat mai mult de

un bilion de oameni la tropice şi subtropice. Boala Hookworm, caracterizată

prin anemie, slăbiciune şi febră, a infectat 5000 milioane de oameni din aceste

zone (Kamarck 1976: 75).

Aceşti factori ecologici sînt confirmaţi de o cantitate considerabilă de

cercetări din zonele tropicale în timpul ultimelor două decenii, realizate de

geologi, geografi, biologi, zoologi, botanişti, agronomi, epidemiologi,

parazitologi, climatologi, experţi ai Băncii Mondiale şi mai multe agenţii ale

Naţiunilor Unite, şi de asemenea de politologi hibrizi, pricepuţi în agricultura

tropicelor, exploatarea mineralelor şi condiţiile sanitare din aceste ţări. Situaţia

s-a îmbunătăţit în timpul ultimei generaţii, în conformitate cu zecile de

rapoarte realizate de organizaţiile internaţionale.

Traducînd aceste condiţii economice şi sociale în termeni politici,

merită să punem întrebări cum ar fi:

26

De ce se află aproape toate democraţiile industriale pluraliste în zone

temperate?

De ce India – care după unele teorii “nu ar trebui să fie democratică”, şi

care este o ţară tropicală relativ săracă – a avut, cu toate acestea pentru o

lungă periaodă de timp, un regim democratic?

Există vreo relaţie între faptul că mai mult decît 30 milioane metri pătraţi

din Africa continentală (excluzînd ţărmul mediteranean) sînt la tropice, şi

faptul că acest continent este cel mai sărac şi nu are nici o singură

democraţie pluralistă adevărată capabilă să supravieţuiască mai mult de doi

ani?

În ce măsură ar trebui să fie incluşi factorii ecologici în parametri

dezvoltării economice, sociale şi politice?

Astfel de întrebări pot fi puse nu numai de vechea “şcoală de dezvoltare”, dar

şi de către succesorii ei, noua “şcoală a tranziţiei”. O echipă (G. O’Donnell, P.

C. Schmitter şi L. Whitehead) a dat cărţii sale un titlu prudent: Transitions

from Authoritarian Rule, care nu indică rezultatul final. O altă echipă (condusă

de L. Diamond, J: J: Linz şi S. M. Lipset) şi-a asumat riscul de a sugera, în

titlul cărţii, Democracy in Developing Countries, că instituţiile democratice

într-adevăr prind rădăcini în aceste ţări, care înainte fuseseră considerate de

către unul dintre aceşti co editori, ca ne răspunzînd “cerinţelor democraţiei”

Nici una din aceste două echipe nu a făcut o distincţie explicită şi

funcţională între democraţia pluralistă adevărată., poliarhia lui Dahl, şi faţada

limitată, parţială sau tipul embrionar de democraţie. Procesele de

democratizare, stadiile de modernizare, liberalizarea, jocurile electorale,

respectul pentru drepturile omului, sînt numai paşi spre “modelul occidental”.

Astăzi, cuvîntul “democraţie” fără adjectiv, poate induce în eroare. Aşa cum ar

admite oricine, există o mare varietate de regimuri democratice. Democraţia

vine gradual, aşa cum demonstrează datele colectate de Raymond Gastil în

seria lui Freedom in the World. Numai printr-o clară distingere între tipuri de

democraţie, ar fi posibilă formularea unei tentative de răspuns la prima

întrebare pusă mai sus: de ce pînă acum democraţiile cu adevărat avansate au

avut tendinţa să înflorească în zonele temperate?

27

India ca ţară democratică este un caz clinic, o “anomalie” ştiinţifică în

sensul dat acestui cuvînt de Thomas Kuhn. Comparativiştii interesaţi de acest

caz ar trebui să procedeze aşa cum fac biologii cînd au norocul să descopere o

anormalitate; ei ar putea urma sfatul lui Claude Bernard din Introduction a la

medicine experimentale (1865), care încă mai este o carte pertinentă. Ei ar

putea începe cu unul din cei mai buni indicatori pe care îi avem în politica

comparată: mica proprietate din agricultură. Ţăranul indian este sărac, dar el

este proprietar !2

În ce priveşte Africa tropicală şi alte zone similare, ar trebui aduse în

tablou ştiinţele naturii şi demografia atunci cînd întrebăm, aşa cum face

Samuel Huntington: cîte ţări vor deveni democratice? Teoria dependenţei ar

putea fi de un oarecare ajutor pentru America Latină şi Europa de est, dar este

mult prea puţin pentru Africa tropicală. Literatura despre parametri ecologici

ai tropicelor poate fi contrastată cu literatura despre transferul florei şi al

faunei de la o zonă temperată la alta. Spre exemplu, lucrarea lui Alfred Crosby

despre Ecological Imperialism: The Biological Expansion of Europe 1900-

1900, aruncă o lumină nouă asupra făuririi puterii americane. Dacă eminentul

comparativist, Charles Darwin ar fi încă în viaţă, el ar critica

monodisciplinaritatea, mai ales teoria “stagiilor de creştere” a lui W. W.

Rostow, care nu admite nici un fel de constrîngeri fizice sau de mediu aasupra

creşterii.

G Politica comparată ca domeniu hibrid

Procesul de hibridizare apare nu numai în schimburile de concepte, teorii şi

metode între discipline şi subdomenii. El este de asemenea evident în

schimburile de informaţie, substanţă, indicatori, date statistice şi în practica

zilnică a cercetării empirice. Acest comerţ este excedentar pentru unele

discipline, deficitar pentru altele. Geografia socială împrumută informaţie de

la geografia fizică, care împrumută la rîndul ei de la geologie, ai curînd decît

invers. Ştiinţa politică a contractat o datorie externă enormă, deoarece politicul

2 Despre proprietatea asupra pămîntului vezi datele colectate de Tatu Vanhanen

28

nu poate fi explicat exclusiv prin politic. Fenomenele politice nu se produc

niciodată in vitro, artificial în laborator. Ele sînt întotdeauna legate de o

varietate de factori din spatele politicului. Zeci de variabile non-politice se

folosesc pentru a explica politicul. Aceasta este una din raţiunile principale

pentru care ştiinţa politică este întreţesută cu celelalte ştiinţe politice.

Depozitul de informaţie produsă de celelalate ştiinţe sociale este cu

deosebire important pentru domeniul politicii comparate, într-un asemenea

grad încît s-ar putea spune că o comparaţie între naţiuni cuprinde cu necesitate

mai multe discipline. În istoria politicii comparate a existat un timp privilegiat

de cooperare şi de convergenţă în anii 1960. În timpul celor cinsprezece ani

dintre 1958 şi 1972, au fost publicate trei duzini de cărţi importante şi articole,

care au împărtăşit trei carateristici: comparaţie prin cunatificare, prin

hibridizare şi prin cunoaştere cumulativă. “O astfel de combinaţie nu a mai

fost realizată niciodată înainte în istoria ştiinţei politice” (Dogan 1994: 39).

Acest moment privilegiat marchează de asemenea o ruptură cu comparaţii

europene clsice în stilul sociologic al lui Tocqueville, J. S. Mill, Marx,

Spencer, Weber şi Pareto.

La acel moment particular sociologia nu mai era în centrul constelaţiei

ştiinţelor sociale, ci era ştiinţa politică. În noua constelaţie sînt vizibile un

număr de stele. – nu este necesar să le numim. Ceea ce ar trebui accentuat este

procesul de cunoaştere cumulativă, la care au participat cîteva zeci de

cercetători specializaţi şi experţi.

Alarma privitoare la starea parohială a politicii comparate – după

subjugarea tuturor ştiinţelor sociale în timpul perioadei totalitarismului din

Europa (Scheuch 1991) şi înainte de renaşterea lor în Statele Unite – a fost

trasă de Roy Macridis în 1955. Cam în acelaşi timp Biroul Statisticc al

Naţiunilor Unite a început să publice “statistici sociale”, din care nici una nu

era politică. Ele priveau variabile demografice, venit, standard de viaţă,

mobilitate socială, condiţii sanitare, nutriţie, locuinţe, educaţie, muncă,

criminalitate.

În 1957, au început să se publice de către Departamentul de Afaceri

Economice şi Sociale a Naţiunilor Unite, Reports on the Social Situation of the

World (Rapoartele asupra situaţiei sociale a lumii). Capitole din aceste

publicaţii asupra “The Interrelation of Social and Economic Development and

29

the Problem of Balance” (Interrelaţia dintre dezvoltarea socială şi economică

şi problema balanţei) în volumul din 1961 sau asupra “Social-economic

Patterns” (Tiparelor social-economice”), sînt contribuţii care se pot citi astăzi

cu un mare interes, chiar dacă datele politice atît de importante pentru politicca

comparată sînt absente din aceste analize.

Doi ani după acea serie începută a apărut cartea lui Lipset Political

Man (1959), timp de două decenii cea mai citată carte de către politologi. De

fapt, totuşi, această carte împrumută din toate ştiinţele sociale şi foarte puţin

din ştiinţa politică. Un an mai tîrziu Karl Deutsch producea al său “manifest”

(Deutsch 1960), urmat cîteva luni mai tîrziu de un articol (Deutsch 1961).

Ambele articole tratează despre indicatorii care nu sînt în mod direct politici.

Anul următor a fost publicat un important articol de Phillip Cutright (1963)

care retrospectiv apare ca profetic: este singurul articol din acea vreme care dă

prioritate variabilelor politice. În acelaşi an Arthur Banks şi Robert Textor au

publicat lucrarea A Cross-Polity Survey (1963) în care majoritatea celor

cinzeci şi şapte de variabile propuse şi analizate nu sînt politice. La scurt timp

după aceea primul volum din World Handbook of Political and Social

Indicators (Russett et al. 1965) discuta şaptezeci şi cinci de variabile, din care

numai douăsprezece sînt strict politice şi altele opt economice cum politice.

Un an mai tîrziu G. Almond şi Bihghan Powell publicau o carte

fundamentală, Comparative Politics (1966), în care sînt observate în fundal

cîteva ştiinţe sociale, cu deosebire antropologia socială. Începînd din acel

moment domeniul comparaţiilor internaţionale se bifurcă. Un drum continuă

cu cercetarea cantitativă, în care contributorii folosesc constant factori non-

politici în analiza lor a “corelatelor democraţiei”. Un input important recent

vine din nou dinspre Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite, Human

Development Report (1990 et seq). În această publicaţie PNB pe cap de

locuitor este detronat şi înlocuit de un indicator nou : Paritatea Puterii de

Cumpărare (Purchasing Power Parity: PPP).

Celălalt drum a acordat prioritate comparaţiilor sectoriale, spre

exemplu cele opt volume asupra dezvoltării politice, publicate de Princeton

University Press, în care politicul este de cele mai multe ori o variabilă

dependentă explicată de factori non-politici.Există cîteva reviste bune ale

şcolii de “dezvoltare politică” (Almond 1990; Wiarda 1989). Azi această

30

şcoală pare că şi--a atins limitele, că este în afara curentului, că şi-a epuizat

tema. Este un bun exemplu de domenii aglomerate, supuse, după o perioadă de

productivitate, legii randamentelor marginale descrescătoare: “cu cît mai mare

este densitatea cercetătorilor dintr-un domeniu dat, cu atăt mai puţin probabilă

este inovaţia per capita” (Dogan şi Pahre 1990: 36). Acest “paradox al

densităţii” designează marginalitatea creativă ca opusul densităţii

cercetătorilor.

În peroada recentă, cîmpul politicii comparate s-a extins în toate

direcţiile, penetrînd teritoriile altor discipline: tranziţii spre democraţie, valori

şi credinţe, crize de încredere, corupţie publică, neguvernabilitate, limite la

creştere ş.a.m.d. (Aceste direcţii noi figurează în multe din capitolele Noului

Tratat). Devine domeniul politicii comparate imperialist?

După cum putem vedea, politica comparată nu constă numai în analiza inter-

naţiuni. Este de asemenea cu necesitate o întreprindere între discipline,

deoarece în cercetarea comparativă noi traversăm unităţi (naţiuni) şi variabile

(numerice sau nominale). Variabilele sînt de obicei mai numeroase decît

unităţile. Relaţiile dintre variabile sînt adesea mai importante pentru explicaţia

teoretică decît descoperirea analogiilor şi diferenţelor dintre naţiuni.

Nu există o singură carte majoră în politica comparată care să încerce

să explice politicul strict prin variabilele politice. – cu excepţia chestiunilor

constituţionale. Dar desigur, doza de hibridizare variază în conformitate cu

subiectul şi abilitatea autorului de a lăsa în umbră ceea ce ar trebui admis în

mod implicit. Spre exemplu, în a lor comparaţie a sistemelor politice,

cercetători ca Klaus von Beyme sau Giovanni Sartori ar putea să nu aibă

nevoie să discute pe larg structura socială sau diversitatea culturală. În

contrast, Arend Lijphart (în a sa comparaţie a democraţiilor consociaţionale) şi

Ronald Inglehart (în a sa analiză a credinţelor şi valorilor) au nevoie să

accentueze importanţa variabilelor sociale, lingvistice şi istorice. În aceste

cazuri, Lijphart şi Inglehart traversează graniţele disciplinare mai mult decît o

fac von Beyme şi Sartori.

Politica comparată între discipline înseamnă înainte de toate trecerea

peste istorie. Relaţia dintre istoria comparată şi politica comparată merită o

discuţie mai lungă. Aici este suficient a admite că cele două subdomenii nu

cooperează de-a lungul graniţelor lor comune, ci numai prin anumite porţi, şi

31

de obicei pe teritoriul altor domenii hibride: sociologie istorică, istorie socială,

istorie economică, istorie culturală, comparaţii asincroncice. Unele dintre cele

mai importante cărţi din politica comparată aparţine deasemenea acestei

“hyphened history”, de la cartea lui Dumnot Homo Hierarchicus, a lui

Bairoch De Jericho a Mexico, villes et economie dans l histoire, a lui

Wittfogel, Oriental Despotism, a lui Wallerstein, Modern World System, pînă

la cartea lui Lipset The First New Nation sau a lui Bendix, Kings or

People.Ironic, aceşti contributori la politica comparată şi istorie compusă nu

sînt nici politilogi, nici istorici; ei sînt administrativ, sociologi.

IV Concluzie

Diferite discipline pot continua să examinze acelaşi fenomen din diferite

puncte de vedere. Aceasta implică o diviziune a teritoriilor dintre discipline.

Dimpotrivă, hibridizarea implică o suprapunere a segmentelor disciplinelor, o

recombinare a cunoaşterii în noi domenii specializate. Inovaţia din diferite

sectoare ale ştiinţei politice depinde în mare măsură de schimburile cu alte

domenii aparţinînd altor discipline. La nivelele cele mai înalte ale piramidei

ştiinţei politice, cei mai mulţi cercetători aparţin unei disciline hibride:

sociologia politică, economia politică, psihologia politică, filosofia politică,

geografia politică, administraţia publică, studiile de arie ş.a.m.d. Alternativ, ei

pot aparţine unui domeniu sau subdomeniu hibrid: comportamentul maselor

(legat de psihologia socială), recrutarea elitelor (legată de sociologie şi istorie),

politici urbane (legată de geografie socială), state ale bunăstării (legată de

economia socială şi istorie socială), valori (legată de filosofie, etică, şi

psihologie socială), capabilitate guvernamentală (legată de drept şi economie),

sărăcia în ţările tropicale (legată de agronomie, climatologie, şi geografie

economică), dezvoltare (legată de toate ştiinţele sociale şi de cîteva ştiinţe ale

naturii).

Există probabil tot atît de multă comunicare cu cei din afară, pe cît de

multă există între subdomeniile interne. Spre exemplu, un psiholog politic care

studiază mişcările de protest şi alienarea, interacţionează numai puţin cu

32

colegul care foloseşte teoria jocului în studierea aceluiaşi subiect. El s-ar putea

afla pe un teren comun cu istoricul social care studiază fenomenul în

perioadele anterioare, sau cu sociologul care studiază impactul şomajului sau

al emigrării asupra violenţei şi delegitimării în unele ţări europene. Nu există

comunicare între doi politologi care analizează criza sistemului de securitate

socială, unul prin modelare abstractă, celălalt în limba naţională. Primul este în

legătură cu modelarea din economie, iar al doilea citează oameni de ştiinţă din

alte discipline.

Toate problemele majore traversează graniţele formale ale

disciplinelor: căderea democraţiei, anarhia, războiul şi pacea, schimbarea

generaţională, conexiunea libertate-egalitate, individualismul în societăţile

avansate, fundamentalismul în societăţile tradiţionale, clasa conducătoare,

opinia publică. Cei mai mulţi specialişti nu sînt localizaţi în aşa numitul

centru al disciplinei. Ei se află pe inelele exteriaore, în contact cu specialiştii

din alte discipline. Ei iau şi dau cu împrumut la graniţă. Ei sînt oameni de

ştiinţă hibridă. Numărul politologilor “de ştiinţă politică generală” se află în

rapidă descreştere. Toată lumea tinde să se specializeze într-unul sau mai

multe domenii. Cînd doi politologi se întîlnesc pentru prima dată, întrebarea

spontană pe care şi-o pun unul altuia este: “care este domeniul tău?” Aceasta

este adevărat şi pentru alte discipline. La congresele profesionale, oamenii de

ştiinţă se întîlnesc în funcţie de specialzare. Congresele care aduc laolaltă

mulţimi de oameni care au puţin în comun, consumă o mulţime de energie,

care ar putea fi mai bine investită în organizarea întîlnirilor pe domenii care să

aducă laolaltă specialişti din diverse discipline.

Să presupunem că ar fi posibil să selectăm, dintre toţi oamenii de

ştiinţă politică din diverse ţări, pe acei cinci sau şase sute de cercetători care

realizează cea mai creativă cercetare, care avansează cunoaşterea, pe cei mai

renumiţi. Să presupunem mai departe că îi exceptăm din acest super strat al

eminenţei, pe aceia care se specializează în studiul problemelor constituţionale

şi al proceselor guvernamnetale din propria ţară, din care unii renumiţi în

domeniu. După ce am făcut această dublă delimitare, am putea descoperi că în

masa acestor cercetători, majoritatea nu sînt politologi “puri”.Ei sînt specialişti

într-un domeniu de cercetare care nu este exclusiv politic. Aceia care se închid

între graniţele tradiţionale ale ştiinţei politice îşi îngustează perspectiva şi îşi

33

reduc oportunităţile de inovaţie – cu excepţia problemelor constituţionale şi ale

aparatului de stat.

La cealaltă extremă se află imitatorii entuziaşti. În anumite domenii

împrumutul este o mult prea simplă imitaţe şi o adaptare nu îndeajuns de

imaginativă. Dacă ar fi posibil să ordonăm variatele subdomenii şi şcoli pe o

scală a eclectismului, ne-ar apărea că sofisticata analiza statistică şi asumpţiile

euristicii economice sînt şcolile cele mai imitative. Am comentat deja despre

supra cuantificatori. O să mă refer la Neil J. Smelser, un specialist în

sociologie economică pentru o judecare solomonică a modelării economice:

“Modelul lui Anthony Downs de comportament politic imită teoria economică

,postulînd o versiune a raţionalităţii politice şi construind o teorie a procesului

politic pe această şi alte asumpţii simplificatoare” (Smelser 1967: 26).

Ştiinţa politică trăieşte în simbioză cu celealte ştiinţe sociale. Şi va

continua să fie o ştiinţă creativă numai dacă rămîne extrovertită. De fapt,

această ştiinţă nu are de ales, deoarece ea este genetic programată să genereze

nepoţi care vor vorbi limbi diferite şi care vor sta, cum spune Almond “la

mese depărtate”. Aceste mese sînt depărtate deoarece ele sînt plasate la

interstiţiile disciplinelor din vastul hinterland al ştiinţei politice.

Referinţe

Cei care sînt interesaţi în urmărirea acestor chesitiuni sînt îndreptaţi cu deosebire spre aceste lecturi ulterioare: Dogan şi Pahre Creative Marginality (1990), şi lucrarea lui Mackenzie Politics and the Social Sciences (1967); colecţiile lui Lipset despre Politics and the Social Sciences (1969) şi ale lui Deutsch, Markovits şi Platt despre Advances in the Social Sciences (1986); raportul OECD Interdisciplnarity, Problems of Teaching and Research in Universities (1972); şi secţiunea de Ştiinţe Sociale din raportul UNESCO Main Trends of Research in the Social and Human Sciences (1970).

Referinţe

ALLARD, E. 1964. Patterns of class conflict and working class consciousness in

Finnish Politics. Pp. 97-131 în Cleavages, Ideologies and Party Systems, ed. E.

Allardt şi Y. Littunen. Helsinki: Westermarck Society.

34

ALMOND, G. A. 1990. A Discipline Divided: Schools and Sects in

Political Science. Newbury, Calif: Sage.

_____ şi POWELL, G. B. 1966. Comparative Polttics: A

Developmental Approach. Boston: Little, Brown.

ANCKAR, D. 1987. Political science in the Nordic countries.

International Political Science Review, 8: 73-84.

ANDREWS, W. G. 1982. International Handbook of Political

Science. Westport, Conn.: Greenwood Press.

_____ 1988. The impact of the political context on political science. Paper presented

to the World Congress of the International Political Science Association, Paris.

ANDRAIN, C. A. 1980. Politics and Economic Policy in Western

Democracies. Belmont, Calif.: Wadsworth.

ANNALES. 1989. Special issue: Histoire et Sciences Sociales.

Annales – Economie Sociétés Civilisations, 44 (#6).

APTER, D. E. 1968. Conceptual Approaches to the Study of

Modernization. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

BAIROCH, P. 1988. De Jericho à Mexico, villes et economie dans

1'histoire (Cities and Economic Development), trad. C. Braider.

Chicago: University of Chicago Press.

BANKS, A. S. şi TEXTOR, R. B. 1963. A Cross-Polity Survey.

Cambridge, Mass.: MIT Press.

BARNES, S. H.; KAASE, M.; et al. 1979. Political Action, Mass

Participation in Five Western Democracies. Beverly Hill, Calif.:

Sage Publications.

BARTOLI, H. 1991. L'Economie Unidimensionnelle. Paris:

Economica.

BEAUD, M. 1991. Economie, theorie, histoire: essai de clarification.

Revue Economique, 2: 155-72.

BENDIX, R., ed., 1968. State and Society: A Reader in Comparative

Political Sociology. Boston: Little, Brown.

_____ 1978. Kings or People. Berkeley: University of California

Press.

35

BENSON, O. 1963. The mathematical approach to political science.

Pp. 30-57 în Mathematics and the Social Sciences, ed. J.

Charlesworth. New York: American Academy of Political and

Social Science.

BERNARD, C. 1865. Introduction à la Médecine Expérimentale.

Various editions.

BEYME, K. von. 1979. Die Parlamentarischen Regierungssysteme

in Europe. Munich: Piper.

_____ 1985. Political Parties in Western Democracies. Aldershot: Gower.

BOULDING, K. 1970. Is economics culture-bound? American

Economic Review (Papers and Proceedings), 60 (May): 406-11.

CARDOSO, F. H. şi ENZO FALLETTO, E. 1979. Dependencia y

desarrollo en America Latina (Dependency and Development in

Latin America), trad. M. M. Urquidi. Berkeley: University of

California Press.

CLASTRES, P. 1974. La Société contre 1'Etat, Recherches

d'anthropologie politique. Paris: Editions Minuit.

CNRS. 1990. Carrefour des Sciences: L'Interdisciplinarité. Paris:

CNRS.

CUTRIGHT, P. 1963. National political development: measurement

and analysis. American Sociological Review, 28: 253-64.

DAHL, R. A. şi LINDBLOM, C. E. 1953. Politics, Economics and

Welfare. New York: Harper and Row.

DEUTSCH, K. W. 1960. Toward an inventory of basic trends and

patterns in comparative and international politics. American

Political Science Review, 54: 34-56.

_____ 1961. Social mobilization and political development. American

Political Science Review, 55: 493-514.

_____ MARKOVITS, A. S. şi PLATT, J., eds. 1986. Advances in the

Social Sciences. New York University Press of America.

DIAMANT, A. 1990. If everybody innovates, will we all sit at separate tables? Paper

presented to the World Congress of the International Sociological Association,

Madrid.

36

DIAMOND, L.; LINZ, J. şi LIPSET, S. M., eds. 1988. Democracy in

Developing Countries. 3 vol. Boulder, Colo.: Lynne Rienner.

DOGAN, M. 1968. Un fenomeno di atassia politica. Pp. 465-88 în

Partiti Politici e Strutture Sociali in Italia, ed. M. Dogan and O.

M. Petracca. Milano: Edizioni Comunità.

_____ 1994. Limits to quantification in comparative politics. Pp. 35-

71 în Comparing Nations, ed. M. Dogan şi A. Kazancigil. Oxford:

Blackwell.

_____ şi DERIVRY, D. 1988. France in ten slices: an analysis of

aggregate data. Electoral Studies, 7: 251-67.

_____ şi KASARDA, J. D., eds. 1988. The Metropolis Era. 2 vol.

Newbury Park, Calif: Sage.

_____ şi PAHRE, R. 1989a. Fragmentation and recombination of the

social sciences. Studies in Compararive International

Development, 24 (#2): 2-18.

_____ _____ 1989b. Hybrid fields in the social sciences. International

Social Science ]ournal, 121: 457-70.

_____ _____ 1990. Creative Marginality: Innovation at the

Intersections of Social Sciences. Boulder, Colo.: Westview Press.

_____ _____ 1993. Las Nuevas Ciencias Sociales. Mexico City:

Grijalbo.

DOWSE, R. E. şi HUGHES, J. A. 1975. Political Sociology. New

York: Wiley.

DUMONT, L. 1966. Homo Hierarchicus: Le Système des Castes et

ses Implications. Paris: Gallimard.

EASTON, D. 1959. Political anthropology. Pp. 211-62 în Biennial

Review of Anthropology, ed. B. J. Siegel. Stanford, Calif.:

Stanford University Press.

_____ şi SCHELLING, C. S., eds. 1991. Divided Knowledge Across

Disciplines, Across Cultures. Newbury Park, Calif.: Sage.

_____ GUNELL, J. G. şi GRAZIANO, L., eds. 1991. The Development

of Political Science. London: Routledge.

37

FINIFTER, A. W., ed. 1983. Political Science: The State of the

Discipline. Washington, D.C.: American Political Science

Association.

FRIEDEN, J. A. şi LAKE, D. A. 1991. International Political

Economy. New York: St. Martin.

FROGNIER, A. P., et al. 1974. Vote, Clivages Socio-Politiques.

Louvain: Vander.

GALBRAITH, J. K. 1951. Conditions for economic change in

underdeveloped countries. Journal of Farm Economics, 33

(November): 255-69.

GASTIL, R 1980-1989. Freedom in the World. New York: Freedom

House.

GREENSTEIN, F. I. şi LERNER, M. 1971. A Source Book for the

Study of Personality and Politics. Chicago: Markham.

_____ şi POLSBY, N. W., eds. 1975. Handbook of Political Science.

Reading, Mass.: Addison-Wesley.

GROLIER, E. DE. 1990. Des théories aux concepts et des faits aux

mots. Revue Internationale des Sciences Sociales, 124: 269-79.

HAYEK, F. A. 1956. The dilemma of specialization. Pp. 462-73 în

The State of the Social Scienses, ed. L. White. Chicago:

University of Chicago Press.

HEBERLE, R. 1963. Landbevölkerung und Nationalsozialismus:

Eine Soziologische Untersuchung der Politischen Willensbildung

in Schleswig-Holstein. Stuttgart: Deutsche Verlagsanstalt.

HIRSCHLEIFER, J. 1985. The expanding domain of economics.

American Economic Review (Papers and Proceedings), 75 (#6):

53-68.

HOOGERWERF, A. 1982. The Netherlands. In Andrews 1982: 227-45.

HUNTIGHTON, E. 1924. Civilization and Climate. New Haven,

Conn.: Yale University Press.

HUNTIGHTON, S. 1984. Will more countries become democratic?

Political Science Quarterly,99: 193 -218.

38

INGLEHART, R. 1990. Culture Shift in Advanced Industrial Society.

Princeton, N.J.: Princeton University Press.

INTRLIGATOR, M. D. 1991. Some reflections about the interactions

between the behavioral sciences. Structural Changes and

Economic Dynamics, l: 1-9.

JOHNSTON, R. J. 1994. Geography journals for political scientists.

Political Studies, 42: 310-17.

KAMARCK, A. M. 1976. The Tropics and Economic Development.

Baltimore, Md.: Johns Hopkins University Press for the World

Bank.

KASPERSON, R. E. şi MINGHI, J. V., eds. 1969. The Structure of

Political Geography. Chicago: Aldine.

KAVANAGH, D. 1991. Why political science needs history. Political

Studies, 39: 479-95.

KEY, O. 1950. Southern Politics. New York: Knopf.

KINDLEBERBERGER, C. P. 1965: Economic Development. 2nd edn.

NewYork: McGraw-Hill.

KNUTSON, J. N., ed. 1973. Handbook of Political Psychology. San

Francisco, Calif.: Jossey-Bass.

KÖNIG, R. 1973. Handbook der Empirischen Sozialforschung. 3rd

edn. Stuttgart: Enke.

KUHN. T. S. 1957. The Structure of Scientific Revolutions. 1962

edn. Chicago: University of Chicago Press.

KUHNLE, S. 1982. Norway. În Andrews 1982: 256-74.

LAMBERT, R. D. 1991. Blurring the disciplinary boundaries: area studies in

the United States. În Easton şi Schelling 1991: 171-94.

LAPONCE, J. 1989. Political science: an import-export analysis of

journals and footnotes. Political Studies, 28: 401-19.

LE BON, G. 1912. La Psychologie Politique. Paris: Flammarion.

LECA, J. La science politique en France. Revue Française de

science politique, 32/4: 653-18.

LEPSIUS, R. M., ed. 1981. Soziologie in Deutschland und

Osterreich. Opladen: Westdeutscher Verlag.

39

LERNER, D. 1958. The Passing of Traditional Society. New York:

Free Press.

LEWIS, G. C. 1832. Remarks on the Use and Abuse of Some

Political Terms. London: B. Fellowes.

LEWIS, W. A. 1955. The Theory of Economic Growth. Homewood,

Ill.: Irwin.

LlNZ, J. J. şi MlGUEL, A. DE. 1966. Within-nation differences and

comparisons: the eight Spains. Pp. 267-320 în Comparing

Nations: The Use of Quantitative Data in Cross-National

Research, R. L. Merritt şi S. Rokkan. New Haven, Conn.: Yale

University Press.

LIPSET, S. M. 1959. Political Man. New York: Doubleday.

_____ ed. 1969. Politics and the Social Sciences. New York: Oxford

University Press.

_____ 1979. The First New Nation: The United States in Historical

and Comparative Perspective. NewYork: Norton.

_____ şi HOFSTANDER, R. 1968. Sociology and History: Methods.

New York: Basic.

LOEWENBERG, P. 1983. Decoding the Past: The Psychohistorical

Approach. New York: Knopf. LYNN, N. B. 1983. Self portrait:

profile of political scientists. În Finifter 1983: 114-15.

MACKENZIE, W. J. M. 1967. Politics and the Social Sciences.

Harmondsworth: Penguin.

MACKINDER, H. J. 1904. The geographical pivot of history.

Geographical Journal, 23: 421-37; republicat în The Scope and

Methods of Geography, and The Geographical Pivot of History,

ed. E. W. Gilbert. London: Royal Geographical Society, 1951.

MACRIDIS, R. C. 1955. The Study of Comparative Government.

New York: Random House.

MARTINELLI, A. şi SMELSER, N. J. I990. Economic Sociology.

Current Sociology, 38 (#2): 1-49.

MARWICK, D., ed. 1977. Harold Lasswell on Political Sociology.

Chicago: University of Chicago Press.

40

MEAD, M. 1961. Anthropology among the sciences. American

Anthropologist, 63: 475-82.

MERTON, R. M. 1973. The Sociology of Science. Chicago:

University of Chicago Press.

MIGDAL, J. S. 1983. Studying the politics of development and

change: the state of the art. În Finifter 1983: 309-38.

MITCHELL, W. C. 1969. The shape of political theory to come: from political

sociology to political economy. În Lipset 1969: 101-36.

MOMMSEN, W. J. şi OSTERHAMMEL., J. 1987. Max Weber and His

Contemporaries. London: Allen and Unwin.

NARAlN, I. şi MATHUR, P. C. 1982. India. În Andrews 1982: 194-

206.

O’ DONNELL, G.; SCHMITTER, P. şi WHITEHEAD, L., eds. 1986.

Transitions from Authoritarian Rule. 4 vol. Baltimore, Md.: Johns

Hopkins University Press.

OLSON, M. 1965. The Logic of Collective Action. Cambridge,

Mass.: Harvard University Press.

ORGANISATION FOR ECONOMIC COOPERATION AND

DEVELOPMENT (OECD). 1972. Interdisciplinarity, Problems of

Teaching and Research in Universities. Paris: OECD.

PYE, L. W. 1958. The non-western political process. Journal of

Politics, 20: 468-86.

_____ 1975. The confrontation between discipline and area studies.

Pp. 3-22 în Political Sciences and Area Studies: Rivals and

Partners, ed. L. W. Pye. Bloomington: Indiana University Press.

RADNITZKY, G. şi BERNHOLZ, P., eds. 1986. Economic

Imperialism: The Economic Approach Outside the Traditional

Areas of Economics. New York: Paragon House.

RANDALL, V. 1991. Feminism and political analysis. Political

Studies, 39: 513-32.

ROKKAN, S., et al. 1995. Special issue dedicated to Rokkan's geo-

economic-political model. Revue Internationale de Politique

Comparée, 2(#1 ): 5-170.

41

_____ ed., 1979. A Quarter Century of International Social Science.

New Delhi: Concept Co.

_____ URWIN, D.; et al. 1987. Center-Periphery Structures in

Europe. Frankfurt: Campus Verlag.

_____ şi VALEN, H. 1967. Regional contrasts in Norwegian politics.

Pp. 162-238 în Cleavages, Ideologies and Party Systems, ed. E.

Allardt şi Y. Littunen. Transactions of the Westermarck Society,

vol. x. Helsinki: Academic Rockstore.

ROSTOW, W.W. 1963. The Stages of Economic Growth. Cambridge:

Cambridge University Press.

RUIN, O. 1982. Sweden. În Andrews 1982: 299-319.

RUSSETT, B.M., et al. 1965. World Handbook of Political and

Social Indicators. New Haven, Conn.: Yale University Press.

SARTORl, G. 1969. From the sociology of politics to political

sociology. În Lipset 1969: 65-100.

_____ ed. 1984. Social Science Concepts: A Systematic Analysis.

London: Sage.

SAUVY, A. 1952. Trois mondes, une planète. L'Observateur, 14

August 1952.

_____ ed. 1956. Preface. Le Tiers Monde, sous-développement et

développement. Paris: Institut National d'Etudes

Demographiques.

SCHEUCH, E.K. 1966. Cross-national comparison using aggregate

data. Pp. 131-67 în Comparing Narions, ed. R. Merritt şi S.

Rokkan. New Haven, Conn.: Yale University Press.

_____ 1969. Social context and individual behavior. Pp. 133-55 în

Quantitative Ecological Analysis in the Social Sciences, ed. M.

Dogan şi S. Rokkan. Cambridge, Mass.: MIT Press.

_____ 1988. Quantitative analysis of historical material as the basis

for a new co-operation between history and sociology. Historical

Social Research, 46: 25-30.

_____ 1991. German sociology. Vol. iv, pp. 762-72 in Encyclopedia

of Sociology, ed. E.F. şi M.L. Borgatta. New York: Macmillan.

42

SEARS, D.O. şi FUNK, C.L. 1991. Graduate education in political

psychology. Political Psychology, 2: 345-62.

SIEGFRIED, A. 1913. Tableau Politique de la France de l'Ouest

sous la III République. Paris: Colin.

SILLS, D.L., ed. 1968. International Enryclopaedia of Social

Sciences. New York: Macmillan.

SIMON, H. A. 1982. Models of Bounded Rationality. Carnbridge,

Mass.: MIT Press.

SMELSER, N. J. 1967. Sociology and the other social sciences. Pp.

3-44 în The Uses of Sociology, ed. P. Lazarsfeld, W.H. Sewell,

H.L. Wilensky. New York: Basic.

SMET (DE), R.E. şi EVALENKO, R. 1956. Les Elections Belges,

Explication de la répartition géographique des suffrages.

Bruxelles: Institut de Sociologie Salvay.

SOROKIN, P.A. 1928. Contemporary Sociological Theories. New

York: Harper and Row.

STOUFFER, S.A. 1950. American Soldier. Princeton, N.J.: Princeton

University Press.

TŐNNIES, F. 1887. Gemeinschaft und Gesellschaft. Berlin: Curtius.

TRENT, J. E. 1979. Political science beyond political boundaries. În

Rokkan 1979: 181-99.

TRUMAN, D. B. 1955. The Governmental Process. New York:

Knopf.

TURNER, F. J. 1959. The Significance of the Frontier in American

History. Gloucester, Mass.: P. Smith; original publicat 1893.

UNITED NATIONS. Department of International Economic and

Social Affairs. 1957 et seq. Reports on the World Social

Situation. New York: United Nations.

_____ United Nations Development Program (UNDP). 1990 et seq.

Human Development Report. New York: Oxford University Press

for the UNDP.

_____ UNESCO. 1970. Part 1: Social Sciences. Main Trends of

Research in the Social and Human Sciences. Paris: Mouton.

43

VALADE, B. 1990. Pareto: La naissance d'une autre sociologie.

Paris: P.U.F.

VANHANEN, T. 1984. The Emergence of Democracy: A

Comparative Study of 119 States, 1850-1979. Helsinki: Finnish

Society of Sciences and Letters.

WALLERSTEIN, I. 1974. Modern World System. New York: Academic

Press.

WEINGART, P. 1986. T. S. Kuhn: revolutionnary or agent

provocateur. În Deutsch et al. 1986: 265-85.

WIARDA, H. J. 1989. Rethinking political development: a look

backward over thirty years and a look ahead. Studies in

Comparative International Development, 24 (#4): 65-82.

WIESE, L. VON. 1926. Soziologie, Geschichte und Hauptprobleme.

Berlin: De Gruyter.

WIRTH MARVICK, E., ed. 1977. Psychopolitical Analysis: Selected

Writing of Nathan Leites. London: Sage.

WITTFOGEL, K. A. 1957. Oriental Despotism. New Haven, Conn.:

Yale University Press.

44