Managementul_serviciilor

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ laDistanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Ştiinţe Economice

Coordonator de disciplină:Conf. univ. dr. Constanţa POPESCU

Lect. univ. dr. Anişoara DUICĂ

2

2008-2009

Suport de curs – învăţământ la distanţăManagement, Anul III, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire altadecât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

ISBN

UVT MANAGEMENTUL SERVICIILOR

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .

http://www.didfc.valahia.ro/

http://www.id.valahia.ro/

4

Tematica cursului

1. Capitolul I. Managementul serviciilor publiceConcept. Caracteristici. Principii

2. Capitolul II. Sistemul serviciilor publice dineconomia naţională

3. Capitolul III. Principalele relaţii care se stabilescîntre serviciile publice

4. Capitolul IV. Agenţii economici prestatori de serviciipublice

5. Capitolul V. Sistemul organizatoric almanagementului serviciilor publice

6. Capitolul VI. Sistemul informaţional almanagementului public

7. Capitolul VII. Sistemul decizional almanagementului serviciilor publice

8. Capitolul VIII. Metode şi tehnici specificemanagementului administraţiei publice

5

CAPITOLUL IMANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE

CONCEPT. CARACTERISTICI. PRINCIPII

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Concept� Caracteristici ale managementului public� Principiile managementului public� Funcţiile managementului public� Elementele caracteristice managementului public� Serviciul public (definiţie, caracteristici)

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conceptulde management public, caracteristicile şi principiile managementuluipublic, precum şi funcţiile managementului public.

� Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare acaracteristicilor serviciului public, precum şi identificarea funcţiilormanagementului public.

= 3 ore

6

CAPITOLUL IMANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE CONCEPT.

CARACTERISTICI. PRINCIPII

1.1. Concept

Managementul public reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor de

management, bine determinate, existente între componente ale sistemului

administrativ, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile

şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţile

implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul public.

Din definiţie desprindem următoarele caracteristici:

- Managementul public reuneşte un ansamblu de procese şi relaţii de

management, care apar între componentele sistemului administrativ;

- Obiectivul managementului public este satisfacerea interesului public,

prin crearea unui cadru instituţional corespunzător, care să permită aplicarea actelor

normative, ceea ce înseamnă şi adoptarea de acte normative cu forţă juridică

interioară, legi sau, după caz, decrete, hotărâri, etc.

- Procesele desfăşurate în sectorul public sunt atât procese de

management, cât şi de execuţie;

- Relaţiile de management din instituţiile publice reprezintă raporturile

care apar în sistemul administrativ. În administraţia de stat, acestea se realizează în

regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor, acordate de Constituţie

şi putere publică general atunci când acesta este în conflict cu interesul particular.

Prin urmare, managementul public este o disciplină specializată care are ca

obiect cunoaşterea proceselor şi relaţiilor de management din administraţia publică în

toată complexitatea lor în vederea formulării de principii şi legităţi pentru

perfecţionarea permanentă a organizării şi funcţionării structurilor administrative, în

funcţie de valorile puterii politice, etc.

1.2. Caracteristici ale managementului public

Multidimensionalitatea managementului public atrage, în mod evident, o serie

de caracteristici, care contribuie la o buna înţelegere a conţinutului acestuia (vezi

figura nr. 2. Caracteristici ale managementului public).

FManagementul

public

FObiectivul

managementuluipublic

7

1. Caracterul integrator. Managementul public studiază procesele şi

relaţiile de management din administraţia publică, cu scopul fundamentării soluţiilor

de perfecţionare şi raţionalizare a sistemului administrativ.

Managementul public studiază, în esenţă, modul de conducere a instituţiilor

publice dintr-o societate, în sensul larg al termenului, integrând elemente din toate

domeniile vieţii sociale: învăţământ, administraţie, asistenţă socială etc.

2. Caracterul politic. Managementul public este un domeniu al ştiinţei

influenţat de factorul politic. Acest aspect este evident, deoarece nu pot fi indiferente

scopurile urmărite de reprezentanţii administraţiei publice în state cu regimuri politice

diferite.

Figura 1. Caracteristicile managementului public

Sursa: Armenia Androniceanu, „Managementul public”, Editura Economică,

Bucureşti, 2003

3. Caracterul de diversitate. Managementul public are un caracter de

diversitate, întrucât există instituţii cu competenţă materială generală şi instituţii cu

competenţă socială, instituţii centrale şi locale. Acesta face ca şi managementul să

comporte diferenţieri, în funcţie de nivelul administrativ la care se referă.

4. Caracterul complex. Managementul public are un caracter complex

întrucât reuneşte elemente specifice managementului în diferite domenii aparţinând

Caracteristici ale managementului public

CARACTERINTEGRATOR

CARACTERPOLITIC

CARACTERDE

DIVERSITATE

CARACTERCOMPLEX

CARACTERDE SINTEZĂ

FCaracteristicile


8

sectorului public: învăţământ, cultură, asistenţă socială, sănătate etc. Simpla

enumerare a acestor domenii ne face să înţelegem dificultăţile în abordarea

problematicii managementului public, în general, şi a managementului în aceste

domenii distincte, în special.

5. Caracterul de sinteză. Managementul public preia din alte domenii

concepte, metode, teorii, care sunt folosite cu succes de funcţionarii publici. Este

necesară o adaptare a cunoştinţelor din sociologie, psihologie, statistică,

ergonomie, drept, economie etc., la particularităţile sectorului public.

1.3. Principiile managementului public

La baza managementului public se află un ansamblu de principii:

1.3.1. Principiul conducerii unitare

Aparatul administrativ este vast, dar totdeauna este şi extrem de complex,

reunind activităţi numeroase, de o mare diversitate şi complexitate.

Figura 2. Principiile managementului public

Sursa: Armenia Androniceanu, „Managementul public”, Editura Economică,

Bucureşti, 2003

Principiul Perfecţionării Continue

Principiul Legalităţii

Principiul Restructurării

Principiul Flexibilităţii

Principiul Conducerii Autonome

Principiul Conducerii Unitare

PRINCIPIILEMANAGEMENTULUI

PUBLIC

FPrincipiile


9

Specificul managementului public, în general, şi al administraţiei de stat, în

special, impune cu necesitate conducerea şi organizarea unitară a acestui vast aparat,

fără de care nu ar fi posibilă realizarea obiectivelor administraţiei.

1.3.2. Principiul conducerii autonome

Corelat cu principiul conducerii unitare funcţionează principiul conducerii

autonome.

Aparent aceste două principii s-ar exclude reciproc. În realitate, ele se îmbină,

se intercondiţionează.

În timp ce conducerea şi organizarea unitară asigură coeziunea administraţiei de

stat, unitatea de acţiune a acesteia, autonomia managerială fac posibilă adaptarea mai

rapidă a administraţiei la condiţiile concrete, la particularităţile de timp şi loc. Totodată,

stimulează iniţiativa personalului din aparatul administrativ şi, legat de aceasta

responsabilitatea în îndeplinirea sarcinilor.

Nerespectarea principiului conducerii unitare ar atrage anarhia în activitatea

administrativă, rezolvării contradictorii, s-ar ajunge, se poate afirma fără riscul

exagerării, chiar la dezorganizarea administraţiei publice, în general, şi administraţiei

de stat, în special.

1.3.3. Principiul flexibilităţii

În legătură strânsă cu principiul autonomiei, funcţionează un alt principiu al

managementului public, şi anume, principiul flexibilităţii, al adaptării rapide a

administraţiei la schimbările permanente din viata socială.

1.3.4. Principiul restructurării

Acesta este unul din principiile prin care se urmăreşte crearea unui aparat

administrativ eficient atât din punct de vedere organizatoric, cât şi funcţional,

corespunzător nevoilor sociale generale.

În funcţie de numărul, varietatea, complexitatea şi dificultatea problemelor de

rezolvat în cadrul sistemului sunt determinate dimensiunea şi structura aparatului

administrativ.

Un prim aspect al restructurării îl constituie stabilirea structurii fiecărei

componente a aparatului administrativ din sectorul public, a compartimentelor

F

F

10

acestora, a numărului personalului şi repartizării pe domenii a acestuia, în scopul

utilizării judicioase, după norme raţionale, a resurselor umane. Se urmăreşte evitarea

supradimensionării, care sugerează cheltuielii suplimentare şi paralelisme în

activitate, dar, totodată, şi subdimensionarea, fapt care ar avea consecinţe negative

asupra calităţii serviciilor, existând riscul unei desfăşurări necorespunzătoare a

activităţii.

Restructurarea internă a instituţiilor administrative implica şi asigurarea

tuturor mijloacelor materiale şi financiare, a unei corespondenţe depline între

mijloacele existente şi obiectivele managementului public pentru sectorul

administrativ.

Restructurarea internă trebuie să cuprindă toate domeniile de activitate,

stabilindu-se o structură flexibilă pentru fiecare subsistem din cadrul administraţiei.

Există astfel o restructurare internă a instituţiilor publice în raport cu sistemul,

dar şi externă, a structurii administrative în ansamblu.

1.3.5. Principiul perfecţionării continue

Alături de restructurare, perfecţionarea continuă a managementului public se

înscrie ca unul dintre principiile de bază a acestuia. Schimbările continue, care au loc

în viaţa socială, impun respectarea lui.

Pe măsură ce obiectivele de realizat ale managementului public devin mai

numeroase şi mai complexe, rezolvarea lor nu ar fi fost posibilă fără o îmbunătăţire

permanentă a activităţii, a metodelor folosite de managerii din administraţie, pentru

asigurarea concordanţei dintre acestea şi problemele de rezolvat.

Preocupările pentru perfecţionarea permanentă trebuie să aibă în vedere şi

circulaţia informaţiilor, structura organizatorică, procesul de fundamentare a

deciziilor administrative, deoarece schimbarea este un proces complex, de durată şi

necesar.

1.3.6. Principiul legalităţii

Este evident faptul că organizarea şi funcţionarea instituţiilor administrative,

în general, trebuie să se facă într-un anumit cadru legal.

Prin urmare, legea publică este cea care delimitează coordonatele între care

acţionează funcţionarii publici. Legea conţine în mod expres şi explicit atribuţiile

F

F

11

instituţiilor administrative, competenţele decizionale ale acestora, sistemul de relaţii,

drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici etc.

Pornind de la cadrul legal format din acte normative, care trebuie respectate,

managerii publici au libertatea de a fundamenta obiectivele pentru instituţiile pe care

le conduc, de a descoperi cele mai potrivite modalităţi de acţiune pentru realizarea

lor, de a identifica acele căi şi mijloace de culegere, înregistrare şi transmitere a

informaţiilor, de a fundamenta decizii administrative eficiente şi de a utiliza cele mai

noi metode de management pentru a satisface nevoile sociale generale.

Specialiştii consideră principiul legalităţii ca fiind fundamental pentru

managementul public.

Principiile managementului public nu pot fi tratate separat. Acestea se află

într-o interdependenţă continuă şi respectarea lor accentuează tot mai mult caracterul

ştiinţific, teoretic şi pragmatic al managementului public.

1.4. Funcţiile managementului public

Funcţiile managementului public sunt :

a. prevederea;

b. organizarea;

c. antrenarea-motivarea;

d. coordonarea;

e. control-evaluare.

Figura 3. Funcţiile managementului public

COORDONARE

CONTROLEVALUARE

ORGANIZARE

ANTRENAREA-MOTIVAREA

FUNCŢIILEMANAGEMENTULUI

PUBLIC

PREVIZIUNE

FFuncţiile


12

a. Prevederea (previziunea) cuprinde ansamblul acţiunilor prin care

conducerea instituţiei stabileşte obiectivele viitoare ale organizaţiei, modalităţile de

realizarea a acestora şi alocarea resurselor necesare.

Prevederea este un atribut al managementului de nivel superior să prefigureze,

să selecteze o alternativă din viitoarele alternative posibile ale organizaţiei.

Această funcţie se compune din următoarele activităţi:

- prognozarea;

- planificarea;

- programarea.

- Prognozarea este activitatea ce vizează ansamblul organizaţiei sau a

principalelor domenii de activitate pe un orizont de timp de minim zece ani.

- planificarea este activitatea care vizează orizonturi de timp cuprine de la o

lună până la un an.

- programarea reprezintă activitatea prin care se detaliază conţinutul

planurilor la invel de secţie şi chiar loc de muncă.

b. Organizarea cuprinde activităţile ce trebuie efectuate pentru realizarea

cadrului organizatoric optim în vederea dezvoltării unei activiăţi eficiente.

Organizarea, ca funcţie a managementului, cuprinde

- organizarea conducerii;

- organizarea producţiei;

- organizarea muncii.

Organizarea conducerii cuprinde acţiunile prin care se constituie structura de

conducere sistemul de metode si tehnici, sistemul informaţional, sistemul decizional.

Organizarea producţiei cuprinde acţiunile de definire a structurii de producţie,

asigurarea calităţii şi selectarea şi combinarea metodelor şi tehnicilor specifice

activităţilor domeniului public.

Organizarea muncii cuprinde acţiunile de delimitare a proceselor de muncă şi

de divizare a lor pe componente (mişcări, lucrări, sarcini etc), selecţia, încadrarea,

stimularea personalului şi crearea condiţiilor de muncă

Aceste funcţii ale managementului prezentate mai sus au un caracter dublu:

- sunt funcţii ale managementului;

- sunt domenii de sine-stătătoare.

Cele două roluri nu se exclud ci sunt complementare.

13

c. Antrenarea-motivarea

Antrenarea constă în ansamblul acţiunilor managerilor prin care se

influenţează personalul în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor organizaţiei prin

satisfacerea nevoilor care-l motivează.

Această funcţie este în strânsă legătură cu relaţiile interpersonale ale

conducătorului cu subrdonaţii.

Principala sarcină a managementului unei instituţii în îndeplinirea acestei

funcţii este de a-i face pe membrii organizaţiei să înţeleagă că utilizându-se cât mai

bine potenţialul propriu pot să-şi satisfacă obiectivele lor dar în acelaşi timp să

contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei.

Pentru ca această funcţie să se îndeplinească în condiţii bune trebuie ca

managerul să ia în calcul următoarele aspecte:

- fiecare angajat îndeplineşte diferite roluri: este un factor de producţie în

cadrul organizaţiei, este un consumator de bunuri şi servicii, este şi membru al unei

familii, comunităţi, este cetăţean al unei ţări;

- fiecare angajat are o individualitate unică care îl deosebeşte de ceilalţi

angajaţi;

- relaţiile care se stabilesc între conducător şi subordonat trebuie să fie

guvernate de „principiul respectării demnităţii umane”;

- fiecare angajat trebuie să fie tratat în funcţie de întreaga sa personalitate

(nivel de pregătire, experienţă, caracter, temperament).

Motivarea porneşte de la faptul că la baza condiţiei umane se află un

ansamblu de mobiluri (care sunt trebuinţe, tendinţe, idealuri, intenţii.

În urma acţiunilor sale fiecare persoană are o satisfacţie.

Factorii motivatori sunt elemente care determină o persoană să îndeplinească

în mod eficient o activitate.

Satisfacţia reprezintă o stare de mulţumire pe care o are o persoană când i-a

fost satisfăcută o dorinţă.

Motivaţia reprezintă suportul angajării unei persoane pentru a obţine un

rezultat iar satisfacţia este legată de rezultatul obţinut.

Abraham Maslow – a analizat şi a sistematizat nevoile în următorul mod

(piramida nevoilor):

Nevoile au fost împărţite în cinci grupe, astfel:

14

- nevoi fiziologice;

- nevoi de securitate a muncii;

- nevoi sociale de afiliere sau acceptare;

- nevoi de stimă;

- nevoi de autorealizare.

Teoria lui Maslow s-a bazat pe următoarele:

- oamenii nu sunt satisfăcuţi niciodată;

- fiecare persoană este motivată de o anume nevoie până când aceasta este

satisfăcută;

- o nevoie odată satisfăcută, începe să se manifeste o altă nevoie superioară

celei care a fost deja satisfăcută.

Având în vedere teoriile motivaţiei s-a stabilit că principalii factori

motivatori sunt:

• stimularea bănească;

• aprecierea obiectivă a performanţelor realizate;

• participarea la conducere;

• creşterea conţinutului muncii.

Fundamentul antrenării în reprezintă motivaţia.

Pentru a se realiza o antrenare eficientă este necesar ca procesul motivării

personalului să întrunească simultan mai multe caracteristici:

- să fie complex: să se utilizeze mai multe stimulente (materiale şi morale);

- să fie diferenţiat de la o persoană la alta;

- să fie gradual: să satisfacă în mod succesiv necesităţile angajaţilor.

d. Coordonarea cuprinde ansamblul acţiunilor de armonizare a proceselor de

management cu cele de execuţie conform obiectivelor şi modului de organizare

stabilit.

Coordonarea este „o organizare în dinamică” a cărei necesitate rezultă din:

- dinamismul agenţilor economici şi al mediului înconjurător în care aceştia

funţionează care este imposibil de reflctat în totalitatea planurilor sau în sistemul

organizatoric;

- complexitatea, diversitatea şi chiar ineditul reacţiilor personalului.

Funţia de coordonare are în vedere, mai ales, resursa umană. Ca urmare,

activitatea centrală a coordonării este comunicarea, procesul prin care se transmit şi

15

recepţionează mesaje între membrii unei organizaţii în vederea realizării obiectivelor

individuale şi colective.

Transmiterea de mesaje se poate face fie de sus în jos, fie de jos în sus, fie pe

orizontală, fie oblic. Asigurarea unei comunicări eficiente depinde de o serie de

factori care reflectă atât calitatea managementului, cât şi a executanţilor (nivel de

pregătire, de înţelegere, receptivitate faţă de nou, stil de conducere adoptat).

Un proces de comunicare constă în transmiterea de la emitent (expeditor) a

unui mesaj către receptor (primitor, destinatar).

„Elementele” unui proces de comunicare sunt:

- emitentul;

- mesajul;

- canalul de transmitere;

- receptorul.

Procesul de comunicare:

Figura 4. Procesul de comunicare

Prin feed-back comunicarea este un proces în ambele sensuri.

Pe parcursul procesului de comunicare pot să apară o serie de perturbaţii.

Pot să apară bariere de comunicare, cum ar fi:

- bariere de limbaj;

- bariere de recepţie (recepţionarea diferită a mesajului de către primitor faţă

de ceea ce a transmis emitentul);

- bariere contextuale când se produce o percepere diferită a mesajului

transmis, datorită influenţei diferiţilor factori.

EMITENTidee → codificată → mesaj

RECEPTORprimeşte → decodifică → înţelege

→ acceptă → acţionează

CANAL detransmitere a

mesajului

feed-back

perturbaţii

FProcesul decomunicare

16

Coordonarea poate să îmbrace două forme:

- coordonarea bilaterală atunci când ea se desfăşoară între un conducător şi

un subordonat;

- coordonarea multilaterală atunci când procesul de comunicare are loc între

un conducător şi mai mulţi subordonaţi (ex.: şedinţa).

e. Funcţia de control-evaluare (control reglare) constă în ansamblul

acţiunilor de evaluare a rezultatelor obţinute, de comparare cu obiectivele, normele

sau standardele stabilite iniţial, de identificare şi corecţie a abaterilor.

Îndeplinirea acestei funcţii impune două cerinţe esenţiale:

• existenţa unei structuri organizatorice clare, precise – în cadrul acesteia să

fie foarte bine precizate posturile, funcţiile, compartimente funcţionale etc.;

• orice control trebuie să se bazeze pe planuri stabilite anterior.

Procesul de control cuprinde 3 etape:

- stabilirea standardelor, normelor, a cerinţelor, a criteriilor de performanţă

etc.;

- măsurarea rezultatelor şi compararea acestora cu standardele, normele,

cerinţele stabilite;

- corectarea abaterilor (devierilor).

Caracteristicile procesului de control-evaluare sunt:

- să fie continuu;

- să aibă caracter preventiv;

- să fie corectiv.

Între funcţiile managementului există o strânsă interdependenţă; ele au un

caracter complementar.

Funcţiile managementului public prezintă o serie de trăsături comune cum ar

fi:

- au caracter general (se regăsesc în principiile de management al

oricărei organizaţii);

- au caracter dinamic (conţinutul lor modificându-se sub influenţa unor

factori);

- sunt interdependente;

- se manifestă cu intensităţi diferite în cadrul piramidei ierarhice.

17

1.5. Elementele caracteristice managementului public

Figura. 5. Elementele caracteristice managementului public

Sistemul de management public are următoarea componenţă (figura 6):

- subsistemul organizatoric;

- subsistemul informaţional;

- subsistemul decizional;

- subsistemul metodologic.

ELEMENTECARACTERISTICE

MANAGEMENTULUI PUBLIC

INTERESUL PUBLIC

- Este precizat de putereapolitică

- Este o reflectare a nevoiisociale

- Reprezintă mobilulmanagementului public

- Presupune existenţa unuicadru legislativ care săprecizeze limitele de acţiuneale funcţionarilor publicipentru satisfacerea nevoiisociale

- Se delimitează de nevoiasocială

- Are un anumit grad degeneralitate

- Îşi schimbă conţinutul îndiferite perioade istorice etc.

PUTEREA PUBLICĂ

Este exprimată de- Drepturile speciale pe care

le are o instituţieadministrativă carereprezintă şi apără interesulpublic

- Acţionează într-un cadrulegal bine definit

- Conferă dreptulreprezentanţilor pentru aemite acte normative

- Respectiv, regimul de puterepublică contribuie la:

- îndeplinirea legilor- prestarea de servicii

publice- Se concretizează în legi care

precizează cadrul formal almanagementului public

AUTORITATEA

- Este competenţa carerevine unor instituţiişi/sau funcţionari publicipentru a desfăşuraanumite activităţi

- Are 3 forme:- juridică- legislativă- executivă

- Este exercitată de: - Curtea Constituţională - Parlament - Guvern - Preşedinte- Este exercitată direct

şi/sau indirect- Este un atribut specific

al administraţiei de stat

FElementele

caracteristicilemanagementului

public

18

Figura 6. Sistemul de management public

Trăsăturile procesului de management sunt următoarele:

- este un proces unitar;

- este un proces tipic;

- este un proces contextual;

- este un proces continuu.

1.6. Serviciul public (definiţie, caracteristici)

1.7. Criterii de clasificare a serviciilor publice

SERVICIUL PUBLIC

Sistemul demanagement

public

Structura demanagement

Procesul demanagement

Structura organizatorică (formală)

Sistemul informaţional

Structura informală

Modul şi stilul de lucru almanagerilor

Metode şi tehnici de management

Sistemul decizional

Ansamblul activităţilor autorizate de administraţie pentru a satisfacenevoile sociale în interes public

CARACTERISTICI· Satisface o nevoie socială;· Se află în raport juridic permanent cu sistemul administrativ

care l-a înfiinţat şi care îl conduce;· Furnizează bunuri şi/sau servicii care satisfac interesele

unui grup sau ale societăţii în general;· Este supus unui sistem juridic reglementat de principii de

drept public;· Satisface interesele sociale generale pentru care a fost

înfiinţat;· Se creează sau se desfiinţează în urma unei decizii

administrative de management;· Se realizează prin stabilimente publice;· Tipologie variată

FSistemul de

managementpublic

FCaracteristicile

serviciului public

19

Figura 7. Criterii de clasificare a serviciilor publice

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Constanţa Popescu, Managementul serviciilor publice, Ed. UVT,

Târgovişte, 2009

2. Armenia Androniceanu, Management public, Ed. Universitară,

Bucereşti, 2004

CRITERIUL

Servicii publice administrative

JURIDIC

MODUL DECOOPERRARE LASATISFACEREAINTERESULUI

PUBLIC

NIVELUL LACARE SE

REALIZEAZĂ

FORMĂ DEPROPRIETATE

Servicii publice industriale şi comerciale

Servicii publice la realizarea cărora nusunt implicate alte persoane din rândul

clienţilor

Servicii publice la realizarea căroraparticipă în mod direct şi alte persoane

Servicii publice la realizarea cărora suntimplicate persoane din afară

Servicii naţionale

Servicii locale

Servicii publice monopolizate

Servicii publice realizate de agenţieconomici publici şi/sau privaţi

FCriterii de

clasificare aserviciilor publice

20

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt caracteristicile şi principiile managementului public?2. Ce înţelegeţi prin funcţie a managementului şi care sunt acestea ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra modului cum sunt respectate principiile

managementului public în instituţiile publice din România.

21

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. În categoria principiilor specifice managementului administraţiei publice

se includ:

1. principiul variantei optime;

2. principiul conducerii unitare;

3. principiul definirii armonizate a posturilor şi funcţiilor;

4. principiul conducerii autonome;

5. principiul perfecţionării continue;

6. principiul asigurării unui timp corespunzător de reacţie

7. principiul flexibilităţii;

8. principiul unităţii metodologice a tratării informaţiilor;

9. principiul legalităţii.

Care din combinaţiile de mai jos exprimă principii ale managementului

public?

a. (2,3,6,8,9);

b. (2,4,5,7,9);

c. (1,2,3,4,5);

d. (2,4,5,8,9).

e. (1,4,5,6,7);

2. Arătaţi care din variantele prezentate mai jos reprezintă funcţii ale

managementului serviciilor publice

a) previziune, cercetare-dezvoltare, organizare, producţie, salarizare; motivare;

b) previziune, organizare, planificare, conducere, motivare; antrenare;

c)previziune, coordonare, decizie, comercială, financiar-contabilă; administrare;

d) previziune, organizare, coordonare, antrenare, control-evaluare, administrare.

e) previziune, organizare, cercetare-dezvoltare, comunicare, personal; coordonare;

3. Care din caracteristicile prezentate mai jos aparţin managementului

public:

22

1. caracter unitar;

2. caracter integrator;

3. caracter formal;

4. caracter politic;

5. caracter complex;

6. caracter de analiză;

7. caracter de diversitate;

8. caracter de sinteză;

9. caracter modular.

Arătaţi care combinaţie este corectă:

a. (1,2,3,4,5);

b. (2,4,5,7,8);

c. (2,4,5,6,9);

d. (3,4,5,8,9);

e. (2,3,4,7,9).

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. b.

2. d.

3. b.

23

CAPITOLUL IISISTEMUL SERVICIILOR PUBLICE DIN

ECONOMIA NAŢIONALĂ


Cuprins

� Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicilegenerale ale acestuia

� Serviciile publice centrale şi locale din România� Tipologia serviciilor publice

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemulde servicii publice şi tipologia acestora.

� Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare aserviciilor publice centrale şi locale.

= 3 ore

24

CAPITOLUL IISISTEMUL SERVICIILOR PUBLICE DIN ECONOMIA NAŢIONALĂ

2.1 Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicile generale ale

acestuia

Conceptul de sistem este de dată relativ recentă şi poate fi definit ca un

ansamblu de elemente corelate între ele prin diverse forme de interacţiune şi

interdependenţă. O universitate, un spital, o fiinţă, o carte etc. constituie exemple de

sisteme, adică mulţimi de persoane, obiecte, procese etc. asamblate, organizate după

anumite principii.

Deşi asupra conceptului de sistem se poartă încă discuţii, acesta poate fi

definit (caracterizat) dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: este un ansamblu de

elemente (entităţi) interdependente; este delimitat de un domeniu care-1 diferenţiază

de mediul exterior; este în general interdependent cu mediul prin tipul intrărilor

dinspre mediu şi ieşirilor către mediu; funcţionează conform unei (unor) finalităţi

cunoscute sub denumirea de obiective sau misiuni; satisface nişte restricţii sau valori

limită.

Noţiunea de sistem este foarte generală. Atât bunurile materiale, cât şi fiinţele

pot fi abordate prin prisma concepţiei sistemice, înregistrându-se următoarele două

mari grupe de sisteme: neînsufleţite (tehnice); vii.

Acea parte a unui sistem care, considerată ca atare, întruneşte condiţiile de

definire a sistemului, poartă denumirea de subsistem.

Caracteristica se defineşte ca fiind o însuşire comună a tuturor elementelor

(subsistemelor) sistemului ale cărei valori diferă de la o unitate la alta sau de la un

grup la altul.

Caracteristicile generale ale sistemului serviciilor publice

Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă anumite caracteristici, între care

amintim:

1. Structura sistemului care reflectă modul de organizare a acestuia,

respectiv descrierea subsistemelor şi a relaţiilor ce se stabilesc între ele.

2. Eficacitatea arată gradul de satisfacere a finalităţii sistemului.

FConceptul de

sistem de serviciipublice

FCaracteristicile

generale alesistemului de

servicii publice

25

3. Eficienţa arată raportul matematic dintre rezultatele (realizările)

sistemului şi consumul de resurse ocazionat de funcţionarea sistemului.

4. Robusteţea este proprietatea sistemului de a funcţiona normal în

condiţiile prezenţei unor perturbaţii generate de mediul exterior, în limita unor

restricţii.

5. Ultrafiabilitatea este definită ca fiind acea capacitate a sistemului de

a-şi menţine eficacitatea în condiţiile în care o parte din structura acestuia îşi pierde

funcţionalitatea (se defectează).

6. Adaptabilitatea este proprietatea de a modifica automat

funcţionalitatea şi/structura în vederea menţinerii (maximizarea) eficacităţii

(eficienţei) în condiţiile unui mediu variabil (turbulent).

7. Autoadaptarea este proprietatea sistemului de a acumula experienţă şi

de a o folosi pentru creşterea eficienţei şi sau eficacităţii cu care funcţionează.

8. Interdependenţa se defineşte prin faptul că cel puţin o ieşire a unui

sistem poate fi utilizată ca intrare a altui sistem, cel puţin la nivelul unor fluxuri de

informaţii. Interdependenţa presupune, în primul rând, anumite legături între sisteme.

9. Interoperativitatea este definită ca fiind acea proprietate ca mai multe

sisteme interconectate să funcţioneze ca un sistem unic.

10. Sinergia este acea capacitate a elementelor şi/sau subsistemelor unui

ansamblu interconectat şi interoperabil, de a produce mai mult împreună decât

separat.

Sinergia poate fi realizată în condiţiile în care există:

♦ compatibilitate între obiectivele sistemelor;

♦ posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.

Principalele deosebiri dintre bunuri şi servicii

BUNURI SERVICII

1. Caracter material

2. Stocabile

3. Pot fi analizate înainte de a fi

cumpărate

4. Pot fi revândute

5. Transfer de proprietate

Imateriale

Nestocabile

Nu există înainte de cumpărare

Nu pot fi revândute

Nu se transferă

Simultaneitate

F

26

6. Consumul este precedat de producţie

7. Pot fi transportate

8.Producţia, vânzarea, consumul se

desfăşoară în locuri diferite

9. Doar fabricantul produce

10. Produsul poate fi exportat

11. Cumpărătorul este puţin implicat

12. Controlabile prin standard

13. Complexitate tehnică

14. Variabilitate-relativ mică

Nu pot fi transportate

Se desfăşoară în acelaşi loc

Clientul participă la producţie

Serviciul nu se exportă, doar sistemul de

servicii

Mult implicat

Puţin controlabile

Puţin complexe

Variabilitate mare

Identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei

elemente.

a) Elementul material: serviciul public este, în primul rând, o activitate

de interes general.

b) Elementul voluntarist, adică intenţia puterilor publice. Nu va exista un

serviciu public decât dacă puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) şi-au

manifestat intenţia de a-şi asuma o activitate de interes general.

c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod normal activităţilor de

servicii publice provin din acel regim juridic căruia îi este supusă activitatea de

interes general în cauză.

2.2. Tipologia serviciilor publice

1. După natura serviciilor publice se disting: servicii publice

administrative (SPA) şi servicii publice industriale şi comerciale (SPIC).

2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim:

a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a

cetăţenilor;

b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;

c) servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.

3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:

a) servicii monopolizate;

FElementele

definitorii aleserviciului public

FTipologia

serviciilor publice

27

b) servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane

autorizate;

c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul

unei autorităţi a administraţiei publice.

4. Din punct de vedere al delegării lor.

a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile

publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară,

starea civilă);

b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj,

iluminatul stradal, deratizare).

5. Din punct de vedere al importanţei sociale:

a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);

b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţii, centre

de informare) etc.

6. În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem:

a) Servicii publice interne şi extrateritoriale, într-o manieră generală, toate

serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în

exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi

în exterior, serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor).

b) Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline

foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe

ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să

petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.

7. După gradul de cuprindere, distingem:

a) servicii de importanţă naţională, organizate la scara întregului teritoriu;

b) servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene,

municipale, orăşeneşti sau comunale

8. În practica internaţională se utilizează clasificarea bunurilor şi

serviciilor după natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic,

organizare şi finanţare, acţiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea-

Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).

Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni,

subsecţiuni, diviziuni, grupe şi clase, după cum urmează:

28

75 Administraţie publică şi apărare; asistenţă socială obligatorie

751 Administraţie generală

7511 Activităţi de administraţie generală

7512 Administrarea activităţii organismelor care acţionează în domeniul

îngrijirii sănătăţii, învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, cu excepţia

asistenţei sociale obligatorii

7513 Administrarea şi susţinerea activităţilor economice

7514 Activităţi auxiliare pentru guvern

7515 Administrarea activităţilor pentru protecţia mediului înconjurător

752 Servicii pentru societate

7521 Activităţi de afaceri externe

7522 Activităţi de apărare naţională

7523 Activităţi de justiţie

7524 Activităţi de ordine publică

7525 Activităţi de protecţie civilă

753 Activităţi de protecţie socială obligatorie

7531 Activităţi de protecţie socială obligatorie (exclusiv ajutoarele pentru

şomaj)

7532 Gestionarea fondului de şomaj

ÎNVĂŢĂMÂNT

80 Învăţământ

801 învăţământ preşcolar şi primar

8021 Învăţământ gimnazial

8022 Învăţământ liceal

8023 Învăţământ profesional

8024 Învăţământ postliceal

803 Învăţământ superior

8031 Învăţământ superior

8032 Învăţământ postuniversitar şi de doctorat

SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

85 Sănătate şi asistenţă socială

29

851 Activităţi referitoare la activitatea umană

8511 Activităţi de asistenţă spitalicească şi sanatorială

8512 Activităţi de asistenţă medicală ambulatorie

8513 Activităţi de asistenţă stomatologică

8514 Alte activităţi-de asistenţă medicală

852.Activităţi veterinare

8520 Activităţi veterinare

853 Asistenţă socială

8531 Activităţi de asistenţă socială cu cazare

8532 Activităţi de asistenţă socială fără cazare

ALTE ACTIVITĂŢI DE SERVICII COLECTIVE,

SOCIALE ŞI PERSONALE

90 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritatea şi activităţi similare

900 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi activităţi similare

9000 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi activităţi similare

91 Activităţi sociative diverse

911 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale

9111 Activităţi ale organizaţiilor .economice şi patronale

9112 Activităţi ale organizaţiilor profesionale

912 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor

9120 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor

913 Alte activităţi asociative

9131 Activităţi ale organizaţiilor religioase

9132 Activităţi ale organizaţiilor politice

9133 Alte activităţi asociative

92 Activităţi recreative, culturale şi sportive

921 Activităţi cinematografice şi video

9211 Producţie de filme cinematografice şi video

9212 Distribuţie de filme cinematografice şi video

9213 Proiecte de filme cinematografice

922 Activităţi de radio şi televiziune

9220 Activităţi de radio şi televiziune

30

923 Activităţi de spectacole

9231 Activităţi de artă şi spectacole

9232 Activităţi de gestionare a sălilor de spectacol

9233 Alte activităţi de spectacole

924 Activităţi ale agenţilor de presă

9240 Activităţi ale agenţilor de presă

925 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi

culturale

9251 Activităţi ale bibliotecilor şi arhivelor

9252 Activităţi ale muzeelor, conservarea monumentelor şi clădirilor

istorice

9253 Activităţi ale grădinilor botanice şi zoologice şi ale rezervaţiilor

naturale

926 Activităţi sportive

9261 Activităţi ale bazelor sportive

9262 Alte activităţi sportive

927 Alte activităţi recreative

9271 Jocuri de noroc

9272 Parcuri de recreaţii şi plaje

9273 Alte activităţi recreative

93 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice


9301 Spălarea, curăţarea şi vopsirea textilelor şi blănurilor

9302 Coafura şi alte activităţi de înfrumuseţare

9303 Activităţi de pompe funebre şi similare

9304 Activităţi de întreţinere corporală


ALE PERSONALULUI ANGAJAT

ÎN GOSPODĂRII PERSONALE

94 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale

950 Activităţi ale personalului angajat în gospodări personale

9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale

31

ACTIVITĂŢI ALE ORGANIZAŢIILOR ŞI ORGANISMELOR

EXTRATERITORIALE

99 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale



2.3 Serviciile publice centrale şi locale din România

Administraţia publică din România este structurată pe două nivele:

· Administraţia publică de stat, care poate presta servicii publice

centrale sau teritoriale

· Administraţia publică locală

Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi furnizate de

administraţia centrală şi ele au existat în ţările române încă înainte de

organizarea guvernului ca organ de stat.

2.3.1. Categorii de instituţii prestatoare de servicii publice centrale

Instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:

· Preşedenţia României prin administraţia prezedenţială

· Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului

· Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor

autorităţilor subordonate ministerelor şi autorităţilor autonome.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Constanţa Popescu, Managementul serviciilor publice, Ed. UVT,

Târgovişte, 2009


Bucereşti, 2004.

FServiciile publicecentrale şi locale

din România

32


1. Care sunt caracteristicile sistemului serviciilor publice?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra modului de structurare a serviciilor publice în

România.



1. Identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a

următoarelor elemente:

a. elementul voluntarist;

b. elementul material;

c. elementul informal;

d. elementul realist;

e. elementul juridic;

33

f. elementul formal.

2. Care din combinaţiile următoare exprimă caracteristici ale serviciului

public:

1. satisface o nevoie a pieţei;

2. satisface o nevoie socială;

3. se află în raport juridic permanent cu sistemul administrativ care l-a

înfiinţat şi care îl conduce;

4. mobilul activităţii îl constituie maximizarea profitului;

5. este supus unui regim juridic reglementat de principii de drept public.

a. (2,3,5);

b. (2,3,4).

c. (1,2,4);

d. (3,4,5);

e. (1,2,3);


1. a, b, f.

2. a.

34

CAPITOLUL IIIPRINCIPALELE RELAŢII CARE SE STABILESC

ÎNTRE SERVICIILE PUBLICE


Cuprins

� Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şicelelalte autorităţi ale administraţiei publice

� Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale şi autorităţile locale sau teritoriale aleadministraţiei publice

� Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale� Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă� Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea

judecătorească� Relaţiile cu organizaţiile non-guvernamentale� Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conţinutulşi importanţa relaţiilor care se stabilesc între serviciile publice.

� Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare atipului de relaţii care se stabilesc între serviciile publice (şi între instituţiilepublice).

= 3 ore

35

CAPITOLUL IIIPRINCIPALELE RELAŢII CARE SE STABILESC

ÎNTRE SERVICIILE PUBLICE

Potrivit criteriilor de constituire în sistem a sarcinilor publice, şi ţinând seama

de tipurile de servicii cunoscute se pot identifica următoarele tipuri de relaţii între

diferitele componente ale acestui sistem:

a) relaţii de autoritate, care pot fi: relaţii ierarhice, determinate de structura

ierarhică şi relaţii funcţionale, determinate de structura după competenţa specifică şi

care, de regulă, se realizează în sprijinul celor dintâi;

b) relaţii de cooperare, care pot fi formalizate (obligatorii prin acte

normative) sau neformalizate (facultative);

c) relaţii de reprezentare, care iau naştere în special în raport cu elementele

exterioare sistemului autorităţilor administraţiei publice;

d) relaţii de control, determinate de delegare (deci nu relaţii de control

consecinţă a subordonării ierarhice sau funcţionale);

e) relaţii de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu cetăţenii).

3.1. Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi

celelalte autorităţi ale administraţiei publice

Aceste relaţii sunt extrem de variate şi complexe. Din multitudinea de

posibilităţi de grupare identificăm:

a) Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi

ministere sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

b) Relaţiile dintre autoritatea de vârf al administraţiei publice şi

autorităţile locale ale administraţiei publice cu competenţă generală - consilii

locale şi primării.

c) Relaţiile între autoritatea de vârf a administraţiei publice si

autorităţile locale de specialitate ale administraţiei publice

FTipurile de relaţiicare se stabilescîntre serviciile

publice

F

36

3.2. Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale şi autorităţile locale sau teritoriale ale

administraţiei publice

În această categorie putem include:

a) Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice şi autorităţile locale ale administraţiei publice cu

competenţă generală (consiliile locale).

b) Relaţii între ministere si celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale şi serviciile publice descentralizate ale acestora.

3.3. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale

Relaţiile dintre consiliul local şi primari pot fi apreciate pornind de la

observaţia că primarii sunt autorităţi executive şi nu deliberative, ceea ce înseamnă că

dintr-un anumit punct de vedere ar exista o relaţie de autoritate între consiliu şi.

primar (a se vedea şi procedura validării primarului, jurământ etc.). In acelaşi timp,

din punct de vedere al modului de formare, ambele autorităţi sunt constituite prin

votul direct al cetăţenilor, ceea ce conferă, în egală măsură, legitimitate, deosebirea

dintre ele nefiind de natură juridică (ambele autorităţi aparţin administraţiei publice).

Am putea vorbi deci de existenţa, în primul rând, a unor relaţii de cooperare şi de

control prin delegare, atât consiliul local având competenţe de control asupra

primarului, cât şi acesta, la rândul său, asupra consiliului local prin competenţe pe

care le are în virtutea dublului său rol de autoritate locală şi, în acelaşi timp, agent al

statului (controlul de legalitate şi dreptul de a sesiza prefectul).

3.4. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă

Analiza tipurilor de relaţii la care participă autorităţile administraţiei publice

implică precizarea unor aspecte în legătură cu raporturile dintre autorităţile

administraţiei publice şi cele care exercită puterea legislativă (Senat, şi Camera

Deputaţilor).

a) Guvernul, ca autoritate publică de vârf a puterii executive şi-responsabilă

pentru conducerea generală a administraţiei publice, chemată să asigure realizarea

politicii interne şi externe a ţării, cooperează în îndeplinirea atribuţiilor sale cu

organismele interesate (art. 101 (2) din Constituţie). Potrivit principiului separaţiunii

F

F

37

puterilor statului, reflectat în Constituţie prin mecanismul de formare şi

funcţionare a guvernului, nu se poate afirma ca între autorităţile publice care exercită

puterea legislativă (senat şi camera deputaţilor) şi guvern ar exista relaţii de

subordonare, de autoritate ierarhică. Aceste relaţii sunt, în primul rând, de cooperare,

aşa cum am arătat mai sus, dar şi de control determinat de delegare expresă prin

Constituţie, care atribuie parlamentului competenţa de a realiza controlul parlamentar

(art. 110 din Constituţie) şi chiar, de a retrage încrederea acordată guvernului prin

adoptarea unei moţiuni de cenzură în condiţiile stabilite de Constituţie, ceea ce

poate duce la demiterea guvernului.

b) Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale stabilesc cu autorităţile publice care exercită puterea legislativă

(Senat şi Camera Deputaţilor) relaţii de cooperare sau de control prin delegare, nu

numai indirect prin guvern, ci şi în mod direct (art. 110 (1) din Constituţie).

c) Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi ale administraţiei publice

locale prin care - potrivit prevederilor Constituţiei - se realizează autonomia locală la

nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, iar, în această calitate, relaţiile dintre ele şi

autorităţile publice care exercită puterea legislativă sunt similare cu cele ale celorlalte

autorităţi ale administraţiei publice. Caracterul de autorităţi deliberative ale consiliilor

locale nu schimbă natura juridică a acestora, iar autonomia este pur administrativă,

adică ea priveşte organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale şi

gestionarea sub propria răspundere a intereselor pe care le reprezintă (art. l, Legea nr.

215/2001).

3.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească

Între instituţiile publice care exercită puterea judecătorească se pot stabili

relaţii de cooperare, reprezentare sau de control. Astfel, pentru realizarea activităţii

de asigurare a legalităţii, autorităţile administraţiei publice intră în relaţii de cooperare

cu autorităţile judecătoreşti şi cu ministerul public. Relaţiile de control prin delegare

se creează atunci când o autoritate a administraţiei publice, de regulă un minister sau

alt organ central de specialitate al administraţiei publice, controlează o autoritate

judecătorească.

F

38

3.6. Relaţiile cu organizaţiile non-guvernamentale

Acestea sunt relaţii de cooperare (de cele mai multe ori formalizare, adică

obligatorii, potrivit unor dispoziţii legale) sau relaţii de reprezentare. Astfel,

autorităţile administraţiei publice sunt obligate să intre în relaţii de cooperare cu

fundaţii pentru realizarea unor obiective legate de protecţia muncii şomaj, integrare

socială etc. In alte situaţii, autorităţile administraţiei publice au reprezentant în

diferite organizaţii nonguvernamentale, sau acestea au reprezentanţi pe lângă

autorităţile administraţiei publice. Acest sistem asigură o legătură permanentă între

cele două categorii de organizaţii.

3.7. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii

Relaţiile ce se stabilesc între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni pot

fi: relaţii de cooperare (colaborare), relaţii de utilizare a serviciilor publice (deci, de

prestaţii din partea administraţiei către cetăţeni) şi relaţii de autoritate (sau de

subordonare a cetăţenilor faţă de organele administraţiei publice).

a) Relaţiile de cooperare directă (de colaborare) între autorităţile

administraţiei publice şi cetăţeni ocupă rolul cel mai important, atât din punct de

vedere al ponderii, cât şi al valorii conţinutului lor. Aceste relaţii subliniază, în primul

rând, sprijinul pe care cetăţenii sunt chemaţi să îl dea administraţiei publice în

vederea realizării misiunii acesteia şi, pe de altă parte, ele trebuie să reflecte existenţa

unei legături absolut necesare între administraţia publică şi cetăţeni.

b) Relaţii determinate de prestarea de servicii ale administraţiei publice către

cetăţeni constituie al doilea tip de relaţii între administraţia publică şi cetăţeni.

Administraţia publică are drept mobil organizarea unor servicii publice într-o

gamă variată şi complexă de probleme, servicii publice care să presteze activităţi

cetăţenilor. Acest aspect al atribuţiilor de servire a populaţiei este mai evident la

autorităţile administraţiei publice locale, în special la municipii, oraşe, comune, dar şi

la serviciile descentralizate ale autorităţilor administraţiei publice centrale.

Relaţii dintre administraţia publică şi cetăţeni pentru prestarea de servicii pot

fi de două tipuri:

• relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept administrativ (regim

juridic administrativ);

• relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept civil (regim juridic civil).

F

F

39

c) Relaţii de autoritate (de subordonare a cetăţenilor faţă de autorităţile

administraţiei publice).

Aceste relaţii sunt determinate în mod evident de voinţa unilaterală a

autorităţilor administraţiei publice. Ele sunt impuse cetăţenilor nefiind necesar

acceptul celor care sunt chemaţi să participe în aceste relaţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1. Constanţa Popescu, Managementul serviciilor publice, Ed. UVT,

Târgovişte, 2009


Bucereşti, 2004


1. Care sunt principalele tipuri de relaţii care se stabilesc între serviciile publice?

40

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra tipurilor de relaţii care se stabilesc între autorităţile

administraţiei publice şi cetăţeni.



1. Care din următoarele tipuri de relaţii apar între componentele

sistemului public:

a. relaţii de coordonare; e. relaţii de reprezentare;

b. relaţii de cooperare; f. relaţii de stat major;

c. relaţii de antrenare; g. relaţii de control;

d. relaţii de autoritate; h. relaţii de prestări servicii.

2. Printre următoarele tipuri de relaţii sunt şi relaţii care se stabilesc

între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni:

a. relaţii de reprezentare; c. relaţii de control;

b. relaţii de autoritate; d. relaţii de cooperare.

3. Relaţiile cu organizaţiile non - guvernamentale sunt:

a. relaţii de control; c. relaţii de autoritate;

b. relaţii de cooperare; d. relaţii de reprezentare.


1. b, d, e, g, h.

2. b, d.

3. b, d.

41

CAPITOLUL IVAGENŢII ECONOMICI PRESTATORI DE

SERVICII PUBLICE


Cuprins

� Categorii de agenţi economici şi serviciile pe care aceştia leprestează

� Întreprinderea publică, noţiuni generale

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind tipurile deagenţi economici după criteriul instituţional şi caracteristicile şi funcţiileîntreprinderii publice.

� Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare acaracteristicilor şi a tipului de agent economic care se poate înfiinţa şifuncţiona în domeniul public.

= 3 ore

42

CAPITOLUL IVAGENŢII ECONOMICI PRESTATORI DE

SERVICII PUBLICE

4.1. Categorii de agenţi economici şi serviciile pe care aceştia le prestează

Persoanele fizice şi persoanele juridice care dispun, controlează sau utilizează

factori de producţie şi participă la viaţa economică a unei ţări îndeplinesc roluri şi au

comportamente economice similare, sunt cunoscute sub denumirea de agenţi

economici.

Între agenţii economici se creează fluxuri reale şi fluxuri monetare (fiecare

flux real este dublat de un flux monetar).

Cea mai importantă grupare a agenţilor economici care evidenţiază fluxurile

reale şi monetare este cea după criteriul instituţional. Potrivit acestui criteriu agenţii

economici sunt:

1. Societăţile nonfinanciare (întreprinderile, firmele)

Sectorul instituţional al societăţilor nonfinanciare grupează unităţile a căror

funcţie principală este producţia de bunuri şi de servicii comerciale (de piaţă).

Resursele lor principale provin, în cea mai mare parte, din vânzarea

producţiei lor pe piaţă, în funcţie de natura relaţiilor de proprietate distingem:

a) Societăţile private care se caracterizează prin faptul că tot capitalul

aparţine unor persoane private.

Din punct de vedere al statutului juridic, societăţile private pot fi: societăţi cu

răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită simplă, societăţi în

comandă pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, societăţi cooperatiste.

b) Societăţile şi regiile autonome din sectorul public.

2. Menajele (gospodăriile)

Menajul este o entitate care cuprinde una sau mai multe persoane care ocupă

aceeaşi reşedinţă principală.

Funcţia principală a menajelor constă în consumul final al bunurilor şi

serviciilor; menajele pot, de asemenea, să producă bunuri şi servicii, atunci când ele

au calitatea de întreprinzători individuali.

3. Administraţiile publice

Administraţiile publice au două funcţii principale:

FConceptul de

agent economic

FTipurile deagenţi

economici

43

a) producţia de servicii noncomerciale destinate colectivităţii:

b) redistribuirea.

Resursele lor provin, în principal, din prelevările obligatorii (impozite şi

cotizaţii sociale).

Administraţiile publice regrupează trei sub-sectoare:

a) administraţiile publice centrale: statul şi anumite organisme ataşate

acestuia;

b) colectivităţile locale (comune, judeţe), precum şi diverse administrării

locale (comunităţi urbane, birouri de ajutor social, camere de comerţ şi industrie etc.);

c) organismele de securitate socială, a căror funcţie esenţială este

redistribuirea: ele percep cotizaţiile sociale şi le redistribuie apoi menajelor sub formă

de prestaţii sociale.

4. Administraţiile private (organizaţii neguveranamentale, nonprofit)

Termenul de administraţii private reuneşte instituţii cum ar fi: sindicatele,

asociaţiile, ligile, fundaţiile etc.

Administraţiile private au ca funcţie principală producerea de servicii

noncomerciale destinate unor grupuri specifice de menaje sau vânzarea de servicii

comerciale, dar „fără scop lucrativ, adică fără profit".

Majoritatea resurselor lor provin din contribuţiile voluntare ale membrilor

administraţiilor private respective.

5. Instituţiile financiare au ca funcţie principală finanţarea economiei,

concretizată în trei activităţi principale: colectarea, transformarea şi repartizarea

disponibilităţilor financiare:

• intermedierea financiară între agenţii economici care doresc să îşi plaseze

economiile şi cei care doresc să împrumute fonduri;

• transformarea economiilor plasate pe termen scurt în credite pe termen

mediu sau lung;

• circulaţia şi crearea de mijloace de plată.

Resursele instituţiilor financiare provin, în principal, din economiile

colectate sau din împrumuturile contractate pe pieţele de capital, precum şi moneda

pe care ele o creează.

44

6. Societăţile de asigurare au ca funcţie asigurarea, adică garantarea unor

plăţi (indemnizaţii) în cazul realizării unor riscuri la care sunt expuşi cei care se

asigură.

Resursele acestor societăţi provin din primele prevăzute în contractele

subscrise de către cei care se asigura, din cotizaţii voluntare (în căzui mutualelor),

precum şi din dobânzile aduse de către plasamente (fondurile plasate).

7. Străinătatea, exteriorul sau „restul lumii'' - Agenţi nonrezidenţi

„Restul lumii" regrupează ansamblul agenţilor nonrezidenţi care fac,

operaţii de orice natură cu agenţii rezidenţi pe teritoriul economic naţional.

Agenţii economici efectuează o gamă largă de operaţii care pot fi

grupate, în funcţie de specificul lor, în următoarele categorii:

• operaţii de repartiţie;

• operaţii financiare.

4.2. Întreprinderea publică, noţiuni generale

Noţiunea generală a unităţii economice prestatoare de servicii publice şi/sau

producătoare de bunuri publice este ÎNTREPRINDEREA PUBLICĂ. Ea este unitatea

cu personalitate juridică care nu este constituită exclusiv pe baza capitalului privat şi

care se raportează la autoritatea statului.

Personalul întreprinderilor este compus din salariaţi supuşi dreptului

muncii.

Activitatea întreprinderii (relaţiile cu furnizorii, clienţii, terţii, participările

în cadrul altor societăţi româneşti sau străine) se exercită conform prevederilor

dreptului comercial şi eventual conform normelor de drept civil.

Regimul financiar iese în întregime de sub tutela regulilor contabilităţii

publice: întreprinderea nu are buget, ci stări de previziune; rezultatele gestiunii sunt

înregistrate în bilanţul contabil anual; procedeele de finanţare fac apel la tehnicile de

credit comercial.

Caracterul public al întreprinderilor. Acesta antrenează anumite excepţii în

aplicarea dreptului privat:

1) Anumiţi conducători sunt numiţi şi revocaţi prin decizie

administrativă.

2) Întreprinderii îi pot fi atribuite prerogative de putere publică

FÎntreprinderea

publică

FCaracterul publical întreprinderilor

45

3) Întreprinderea publică este supusă, pe de altă parte, unor reguli care-i

limitează libertatea de acţiune.

4) Problema proprietăţii asupra bunurilor întreprinderii nu se pune în

aceeaşi termeni ca în cazul întreprinderii private

5) Întreprinderea publică este supusă unor numeroase controale

administrative şi financiare.

4.2.1. Clasificarea întreprinderilor publice

A. După gradul de implicare în gestionarea serviciilor publice distingem:

întreprinderi care nu asigură gestionarea unui serviciu public.

B. După regimul juridic al întreprinderii distingem două tipuri de

întreprinderi publice derivate:

· societatea anonimă de drept privat (bănci şi companii de asigurări,

întreprinderi naţionalizate, întreprinderi constituite în „societăţi de stat” sau „societăţi

naţionale”);

· instituţia publică.

După 1990 în România s-au impus următoarele tipuri de întreprinderi publice:

B.1. Regiile autonome

Prin HG 597/1992 au fost trecute sub autoritatea consiliilor locale regiile

autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat, care prestează servicii

publice de interes local.

Regiile autonome au personalitatea juridică şi, ca atare, funcţionează pe bază

de gestiune economică şi autonomie financiară, dar sub autoritatea consiliilor locale.

Această particularitate determină o serie de consecinţe juridice pe care orice consiliu

local ar trebui să le aibă în vedere, şi anume:

· Prin actul de înfiinţare se va stabili denumirea, sediul, obiectul de

activitatea (potrivit legii) şi patrimoniul regiei;

· Patrimoniul, trebuie apreciat că bunurile domeniului public nu sunt

alienabile şi, ca atare, trebuie evidenţiate separat de bunurile proprietate proprie. În

cazul în care regiile autonome se reorganizează în societăţi comerciale, aceste bunuri

din domeniul public NU pot constitui aport la capitalul social;

FClasificarea

întreprinderilorpublice

46

· Regiile autonome participă la circuitul civil ca subiect de drepturi şi

obligaţii, deşi se află sub autoritatea consiliilor locale. Trebuie precizat însă că, în

ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a regiei autonome, aceasta este limitată prin

actul de înfiinţare care a stabilit scopul activităţii. În legătură cu capacitatea de

exerciţiu, menţionăm că regia autonomă are aptitudinile de a-şi exercita drepturile şi

de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii;

B2. Societăţile comerciale (pe acţiuni – S.A sau societăţi cu răspundere

limitată – S.R.L. – ).

Particularităţile societăţilor comerciale:

· Se înfiinţează prin hotărâri ale consiliilor locale (în care se precizează:

forma juridică, denumirea, sediul principal, capitalul social subscris, structura

acestuia);

· Se aprobă statutul de organizare şi funcţionare a societăţii comerciale;

· Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă

obiectului de activitate aprobat;

· Consiliul de administraţie este numit de către autoritatea administraţiei

publice care a înfiinţat societatea comercială;

· Scopul principal al societăţii comerciale prestatoare de servicii nu este

obţinerea de profit ci dezvoltarea calităţii şi cantităţii serviciilor prestate cetăţenilor.

B3. Instituţiile publice – dispun de patrimoniu propriu, au buget, pot încheia

contracte în nume propriu.

Caracteristici:

· Instituţia publică este persoană juridică;

· Instituţia publică dispune de patrimoniu propriu;

· Îşi asumă gestiunea unui serviciu public.


Târgovişte, 2009


Bucereşti, 2004

47


1. Care sunt principalele tipuri de agenţi economici după criteriul instituţional?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra caracteristicilor şi funcţiilor întreprinderii publice din

România.



1. Arătaţi care din variantele de mai jos reprezintă funcţii ale

instituţiei publice:

a) cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă; de

personal.

48

b) producţie, comercială, financiar, contabilă, de personal, control-

evaluare. planificare;

c) cercetare-dezvoltare, producţie, planificare, motivare, comercială,

financiar - contabilă;

d) comercială, producţie, de personal, programare, organizare, antrenare;

2. O întreprindere publică se deosebeşte de una privată prin aceea că

este:

a. proprietatea unei singure persoane;

b. nerentabilă;

c. profitabilă;

d. proprietatea mai multor acţionari;

e. proprietatea statului.


1. a. 2. e.

49

CAPITOLUL V

SISTEMUL ORGANIZATORIC ALMANAGEMENTULUI

SERVICIILOR PUBLICE


Cuprins

� Noţiunea de organizare in managementul serviciilor publice.Criterii si forme

� Structura organizatorică. Concept. Componente. Tipuri� Componentele structurii organizatorice ale sistemului

administrativ� Documentele organizatorice sunt:� Principii care trebuie respectate la elaborarea sau

perfecţionarea unei structuri organizatorice� Delegarea şi descentralizarea� Structuri specifice activităţilor din administraţia publica

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conceptulde structură organizatorică, componentele acesteia, principalele tipuri destructuri specifice administraţiei publice.

� Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare atipului de structură organizatorică din administrarea publică.

= 3 ore

50

CAPITOLUL VSISTEMUL ORGANIZATORIC AL MANAGEMENTULUI

SERVICIILOR PUBLICE

Administraţia publica se constituie ca subsistem al sistemului,

economico-social si are toate valenţele acestuia, deci se organizează

conform normelor managementului general.

5.1 Noţiunea de organizare in managementul serviciilor publice. Criterii

si forme

Organizarea in managementul serviciilor publice reprezintă ansamblul de

procese prin care elementele sale componente se delimitează in raport cu

competentele fiecăruia si cu relaţiile pe care le au in interiorul si

in afara sistemului.

Originea termenului "organizare" este din limba latina prin cuvântul,

"organum" care se refera la o unitate morfologica din corpul unei fiinţe vii,

ce îndeplineşte una sau mai multe funcţii1, termen preluat de limba franceza, care i-a

dat o semnificaţie metodica referitoare la desfăşurarea eficienta a unei activităţi.

Activitatea de organizare îmbracă mai multe forme in raport cu criteriul de

analiză (figura 5.1), astfel:

1) In funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesul organizatoric se

disting:

a. Organizarea sistemului public

b. Organizarea unui domeniu din cadrul acestui sistem

c. Organizarea unei instituţii publice ca întreg

d. Organizarea unor compartimente din cadrul instituţiei publice

2) In funcţie de obiectul organizării proceselor:

a. Organizarea structurii care se refera la modul de reprezentare si dispunere

a elementelor sistemului administrativ, ca ansamblu de instituţii;

1 Oroveanu M. - Organizare si metode in administraţia de stat, Editura Stiinţifică si Enciclopedică,Bucureşti, 1978.

FOrganizarea poate

fi:

51

b. Organizarea proceselor care consta in stabilirea competentelor şi

responsabilităţilor fiecărei componente din cadrul sistemului, ca si a relaţiilor dintre

persoane si compartimente, administraţie si persoanele din afara acesteia, in scopul

desfăşurării unor procese eficiente, precum si a satisfacerii nevoilor sociale.

Fig. 5.1 - Criterii si forme de organizare

Rezultă ca organizarea in sistemul public are ca scop crearea,

condiţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor (sarcinilor) care revin instituţiilor şi

funcţionarilor din cadrul acestui sistem.

Eficienta organizării sistemului public se apreciază după rezultatul activităţilor

economice prestate in cadrul acestui sistem.

CRITERII DEORGANIZARE

Nivelul procesuluiorganizatoric

Obiectul organizăriiprocesului

1. Organizareasistemului

organizatoric

2. Organizareaunui domeniu

3. Organizareaunui instituţii

3. Organizarea unuicompartiment

1. Organizareastructurii

organizatoric

1. Organizareaprocesului

organizatoric

52

Dimensiunea si complexitatea organizării depind de nivelul la care se face

analiza in instituţia publica respectiva.

5.2 Structura organizatorică. Concept. Componente. Tipuri

Structura organizatorică reprezintă configuraţia internă si

relaţiile care se stabilesc intre componentele acesteia în scopul realizării obiectivelor

propuse.

Instituţiile publice au o structura proprie, cu un anumit număr de

compartimente in care se desfăşoară activităţi specifice, in funcţie

de obiectivele pe care le are de îndeplinit fiecare componentă.

Structura administraţiei publice diferă de la un stat la altul, iar in

cadrul fiecărui stat, de la o etapa de dezvoltare la alta, in raport cu

influentele naţionale, istorice si tradiţionale, in scopul realizării obiectivelor pe care le

au de indeplinit. Un rol deosebit revine factorului politic., întrucât,

puterea legislativa si partidele de guvernământ sunt cele care stabilesc

obiectivele administraţiei in raport cu interesele economice, politice si sociale, pe care

trebuie sa le îndeplinească. Toate aceste influente duc la apariţia unor deosebiri

marcante intre diferitele sisteme administrative determinate, in principal, de

interesele grupurilor sociale.

Din cele de mai sus rezulta ca administraţia publica poate apară

interesul unor grupuri economice, sociale si politice restrânse, caz in care

administraţia publica promovează interesele publice generale ale societăţii in

ansamblul sau, având un caracter democratic.

O structura eficienta a administraţiei publice trebuie sa asigure atât

evitarea supradimensionării aparatului administrativ care duce la activităţi

paralele, rezolvări greoaie cu cheltuieli bugetare mari, inutile si ineficiente,

cat si a subdimensionarii, ceea ce conduce la aglomerarea funcţionarilor

cu sarcini.

Structura organizatorică publică poate fi abordată sub trei forme (fig.5.2.):

¨structura ierarhic-functională care asigura, in principal, unitatea

de decizie si acţiune in cadrul sistemului administraţiei publice in,

raport cu varietatea domeniilor de activitate;

FConceptul de

structurăorganizatorică

53

¨structura teritoriala, determinata de componentele sistemului, administartiv

in unităţi teritoriale distincte;

¨structura de tip mixt, care îmbina cele doua tipuri de structuri.

Figura 5.2. Tipuri de structuri din administraţia publică

5.2.1 Structura ierarhic - funcţionala

Organizarea ierarhic-functionala a administraţiei publice (de stat) presupune

stabilirea unor niveluri ierarhice pe categorii de instituţii in funcţie de domeniul in

care îţi desfăşoară activitatea respectivele instituţii' publice, ceea ce presupune:

¨crearea unor instituţii cu competenta generala care îşi desfăşoară

activitatea, principial, in toate sferele vieţii sociale, cum ar fi guvernul, primăriile

etc.;

ëxistenta unor diferenţe între instituţii in ceea ce priveşte volumul si natura

atribuţiilor in raport cu rolul acesteia in cadrul sistemului administraţiei

publice, astfel:

- guvernul are atribuţii specifice in domenii de importanta naţionala, cum ar fi

relaţiile externe, apărarea naţionala, telecomunicaţiile etc;

- primăriile nu au decât competente reduse sau nici o competenta intr-un

anumit număr de domenii de activitate de importanta deosebita;

ëxistenta unor organe de specialitate subordonate acestor instituţii, care-si

desfăşoară activitatea numai in anumite domenii, cum ar fi: ministerele de

specialitate, agenţiile, comisiile, organisme locale de specialitate (direcţii,

inspectorate, comitete, circumscripţii etc.);

Tipuri de structură

Ierarhicfuncţională Mixtă Teritorială

FTipuri destructură

organizatorică

F

54

ëxistenta unor organisme de specialitate de ramura, cum ar fi: Ministerul

Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei etc., precum si organisme de domeniu care

sunt competente sa rezolve probleme comune tuturor ramurilor, de exemplu,

Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale Politice şi Familiei, Protecţiei Sociale şi

Ministerul Finanţelor Publice;

¨ministerele sunt subordonate guvernului, iar instituţiile locale de

specialitate instituţiilor locale cu competenta materiala generala.

5.2.2 Structura teritoriala

Un asemenea tip de structura presupune organizarea sistemului

administrativ in raport cu teritoriul pe care isi desfăşoară activitatea si îşi exercita

competenta.

Structura teritoriala este formata din:

¨ instituţii centrale sau naţionale, care au competente teritorial generale,

deci isi pot exercita competenta pe intreg teritoriul tarii (guvernul, ministerele să fie

organe centrale);

¨ instituţii locale, care au competente teritoriale limitate la teritoriul

unde îşi desfăşoară activitatea.

In România, unităţile administrativ teritoriale sunt de mai multe categorii:

comunale, orăşeneşti, judeţene, municipale si ale Municipiului

Bucureşti. Competentele acestor unităţi administrativ-teritoriala diferă in raport cu

ierarhizarea teritoriala si cu nivelul la care funcţionează. Specific

este faptul ca organul/ instituţia situata pe un nivel ierarhic superior nu poate

anula actele celor situate la un nivel ierarhic inferior, având numai dreptul de

suspendare a executării unui anumit act. Singurul care are împuternicire sa decidă

menţinerea, modificarea sau anularea actului pus in discuţie este

organul cu competenta generala de pe acelaşi nivel. Cu alte cuvinte, organele,

centrale ale administraţiei de stat ar putea rezolva si problemele colectivităţii locale,

ceea ce presupune o activitate complexa. Sistemul de management al administraţiei

publice trebuie descentralizat si orientat asupra realităţilor existente la nivel local,

care se pot adapta rapid la schimbările care se produc in mediul unităţilor

administrativ-teritoriale. In realitate, nu teritoriul determina structura administraţiei,

FStructurateritorială

55

ci interesele zonale care reprezintă fundamentul sistemului de obiective al

instituţiilor publice.

5.3 Componentele structurii organizatorice ale sistemului administrativ

In afara relaţiilor organizatorice exista anumite componente

structurale specifice, cum ar fi postul, funcţia, compartimentul, nivelul ierarhic şi

ponderea ierarhică.

1. Postul reprezintă ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competentelor si

responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade de timp, ce revin unor funcţionari

permanenţi numiţi si/sau aleşi.

Postul reprezintă elementul de baza ala structurii organizatorice si

are următoarele componente:

a) obiectivul postului prin care se asigura îndeplinirea obiectivului

fundamental al oricărui sistem, satisfacerea intereselor generale si

fundamentale ale cetăţenilor;

b) sarcinile (atribuţiile) reprezintă procese de muncă care pot fi simple

sau părţi ale unor procese de muncă complexe. Realizarea obiectivului postului se

efectuează prin intermediul sarcinilor;

c) responsabilitatea - răspunderea ce revine funcţionarului public pentru

îndeplinirea sarcinilor ce revin postului pe care îl ocupă;

- competenţa organizaţională care exprima limitele in cadrul cărora

funcţionarul public titular de post, are dreptul de a acţiona in vederea realizării

obiectivelor individuale. Competenta conferă titularului postului un anumit grad de

autoritate formala, care la rândul sau, este de doua tipuri de competenta: ierarhică,

exercitata asupra funcţionarilor publici implicaţi in procesele executive, concretizata

in programe de acţiuni sau decizii administrative care trebuie executate intr-o

anumita perioada de timp;

- funcţională, materializata in proceduri, metodologii, proiecte de acte

normative, care indica modul in care funcţionalul, public trebuie sa execute diferite

activităţi.

e) competenta profesională - condiţie de baza pentru realizarea sarcinilor

ce revin titularului de post, ca si pentru recunoaşterea meritelor si contribuţiei

celorlalţi la realizarea obiectivelor instituţiei publice respective;

FComponentele

structuriiorganizatorice

F

56

2. Funcţia este factorul de generalizare a unor posturi, asemănătoare din

punctul de vedere al ariei de cuprindere a autorităţii si responsabilităţii.

In funcţie de natura competentelor, responsabilităţilor si sarcinilor ce revin

fiecărui post, funcţiile publice pot fi:

- funcţii de conducere, care deţin o pondere ridicata a competentelor,

sarcinilor si responsabilităţilor pentru exercitarea atribuţiilor managementului

public;

- funcţii de execuţie, care implica anumite competente, sarcini si

responsabilităţi necesare pentru executarea deciziilor administrative,

emise de titularii funcţiilor de conducere.

3. Compartimentul este format din ansamblul persoanelor care

desfăşoară activităţi relativ omogene, specializate pentru un anumit tip de activitate,

ca si ansamblul de metode si tehnici adecvate, situate într-un anumit spaţiu si

subordonate nemijlocit unui conducător. In funcţie de modul in care contribuie la

realizarea interesului public general, compartimentele se impart in doua categorii:

♦ compartimente operaţionale, care contribuie la realizarea efectiva a unui

serviciu public si/ sau executarea prevederilor legilor necesare îndeplinirii sistemului

de obiective;

♦ compartimente funcţionale, care contribuie la stabilirea

obiectivelor proprii, reieşite din cunoaşterea realităţilor concrete din unităţile

administrative respective.

4. Nivelul ierarhic reprezintă ansamblul componentelor structurii orizontale,

situate la aceeaşi distanta ierarhica fata de managementul de vârf al administraţiei

publice. Factorii care influenţează numărul de niveluri ierarhice intr-un sistem

administrativ sunt:

♦ dimensiunea instituţiei publice;

♦ diversitatea si complexitatea activităţilor desfăşurate;

♦ competenta funcţionarilor publici, care influenţează invers

proporţional numărul nivelurilor ierarhice intr-un sistem administrativ.

In România, numărul de niveluri ierarhice din administraţia publica nu diferă

foarte mult de la o instituţie la alta.

5. Ponderea ierarhica reprezintă numărul persoanelor conduse

nemijlocit de un conducător, (ales sau permanent). Dimensiunea ponderii ierarhice

F

F

F

57

este influenţată de numărul de niveluri ierarhice cu care se afla in raport invers

proporţional, de complexitatea activităţii subordonaţilor etc.

5.4. Documentele organizatorice sunt:

1) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF).

2) Organigrama.

3) Fişa postului.

4) Descrierea funcţiei.

1) ) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) cuprinde următoarele

capitole:

a) caracteristicile tipologice ale instituţiei;

b) sistemul de conducere în care sunt prezentate caracteristicile constructive şi

funcţionale ale acestuia ( respectiv ale celor 4 subsisteme ale sistemului de

conducere: decizional, informaţional, organizatoric, metodologic);

c) managementul de nivel superior – sunt prezentate atribuţiile şi

responsabilităţile pe care le au atât organismele participative (AGA, Consiliul de

Administraţie şi Comitetul de Direcţie) şi sarcinile, responsabilităţile şi competenţele

directorului general şi ale celor executivi;

d) managementul de nivel mediu şi inferior, sunt prezentate atribuţiile fiecărui

compartiment, diagrama de relaţii, pentru fiecare conducător sunt prezentate sarcinile,

responsabilităţile şi competenţele;

e) dispoziţii finale – în acest capitol sunt menţionate data când a fost aprobat şi

când a intrat în vigoare ROF şi răspunderile pe care le au conducătorii dar şi

executanţii în ceea ce priveşte respectarea sau nerespectarea ROF.

2) Organigrama este reprezentarea grafică a structurii organizato-rice. Cea

mai răspândită este organigrama piramidală ordonată de sus în jos. Organigrama

mai poate fi circulară, în formă de steag, Lobstein, λ (landa), cu citire de la stânga-

dreapta.

După aria de cuprindere organigrama poate fi:

- generală;

- parţială.

Organigrama are un dublu rol: rol pasiv – de vizualizare a structurii

organizatorice, rol activ – reprezintă un instrument de analiză.

FDocumentele

organizatorice

F

58

3) Fişa postului cuprinde cerinţele postului şi descrierea postului. În prima

parte, cerinţele postului, se trec: denumirea compartimentului din care face parte

postul, cerinţele postului, relaţiile pe care le are postul cu alte posturi sau

compartimente. Descrierea postului cuprinde: obiectivul de activitate (individual),

sarcinile sau atribuţiile, responsabilităţile, limitele de competenţă.

4) Descrierea funcţiei. În prima parte a acestui document sunt menţionate

elementele de identificare a funcţiei, denumirea funcţiei, compartimentul din care

face parte, nivelul ierarhic pe care este situată funcţia, ponderea ierarhică (dacă este

funcţie de conducere), cerinţe pentru ocuparea funcţiei, relaţiile organizatorice

generate de funcţie.

Partea a doua a documentului o reprezintă descrierea funcţiei: obiectivul

funcţiei, sarcini (atribuţii), responsabilităţi, limite de competenţă.

5.5. Principii care trebuie respectate la elaborarea sau perfecţionarea

unei structuri organizatorice

1.Supremaţia obiectivelor – cerinţa constă în faptul că fiecare subdiviziune

organizatorică din instituţie trebuie să-şi desfăşoare activitatea în direcţia realizării

obiectivelor fundamentale.

2. Principiul unităţii de decizie şi acţiune – cerinţa constă în faptul că fiecare

titular de post (de conducere, de execuţie) precum şi fiecare compartiment, trebuie să

fie subordonarea unui singur şef.

3. Principiul apropierii conducerii de execuţie: reducerea la strictul necesar a

numărului de niveluri ierarhice (un număr cât mai redusde niveluri ierahice).

4. Principiul interdependenţei minime: potrivit acestui principiu trebuie să se

reducă la minimum paraleismele şi dependeţele ce pot să apară între posturi.

5. Permanenţa conducerii: fiecare post de conducere trebuie prevăzut cu o

persoană care-l poate înlocui în orice moment pe conducător.

6. Economia de comunicaţii. Cerinţa constă în stabilirea compartimentelor

structurale astfel încât să se reducă la minim informaţiile necesare realizării

obiectivelor.

7. Alcătuirea de colective intercompartimentale. Cerinţă: soluţionarea unor

probleme complexe care necesită cunoştinţe din mai multe domenii.

FPrincipii care

trebuiescrespectate

F

F

59

8. Concordanţa care trebuie să existe între cerinţele postului şi

caracteristicile titularului

9. Flexibilitatea structurii: structura organizatorică trebuie să reflecte

permanent obiectivele firmei, situaţia resurselor, condiţiilor de muncă şi trebuie să se

adapteze permanent la cerinţele şi exigenţele mediului.

10. Varianta optimă constă în elaborarea structurii organizatorice în mai multe

variante şi alegerea celei care oferă avantaje maxime.

11. Definirea armonizată a posturilor şi a funcţiilor: între sarcinile,

responsabilităţile şi competenţele stabilite fiecărui post şi funcţie ce exprimă

caracteristicile generale ale grupei de posturi trebuie să existe o concordanţă deplină.

12. Reprezentarea grafică: exprimarea structurii organizaţiei cu ajutorul

organigramei.

13. Eficienţa structurii: permanenta măsurare, comparare a cheltuielilor

ocazionate de elementele structurii cu efectele economice pe care le generează.

14. Principiul situativ.

5.6. Delegarea şi descentralizarea

Funcţionalitatea structurii organizaţiei creşte cu ajutorul delegării,

descentralizării şi prin constituirea de colective intercompartimentale sau

interdisciplinare.

Delegarea reprezintă un raport personal între un conducător şi un subordonat

al său, raport în baza căruia conducătorul transferă subordonatului ce parte din

atribuţiile sale (fixându-i rezultate pe care ar trebui să le obţină şi lăsându-i o anumită

libertate de acţiune).

Factorii care influenţează delegarea:

- nivelul de pregătire al conducătorului

- nivelul de pregătire şi experienţa subordonatului;

- dimensiunea instituţiei;

- complexitatea activităţilor;

- sistemul de control existent în unitatea respectivă;

- etc.

Descentralizarea reprezintă generalizarea delegării în modul de luare a

deciziilor fie numai într-un anumit domeniu de activitate, fie în instituţie, în

FDelegarea

FDescentralizarea

60

ansamblul său. Ea constituie procedeul prin care competenţele decizionale sunt

„coborâte” spre nivelurile inferioare ale organizaţiei.

Descentralizarea structurii depinde de o serie de factori:

- nivelul de competenţă al personalului (de execuţie);

- mărimea instituţie;

- complexitatea activităţii întreprinderii;

- reţeaua de comunicaţii.

Constituirea de colective intercompartimentale – membrii acestor colective

provin din mai multe compartimente ale instituţiei care pot fi de specializări diferite.

Aceste colective constituindu-se pe baza unei decizii de conducere, funcţionează

temporar şi se constituie cu scopul de a rezolva anumite probleme deosebite, fie

pentru elaborarea unor proiecte complexe etc. Pentru ca aceste colective să-şi

desfăşoare activitatea în mod eficient trebuiesc luate în calcul următoarele cerinţe:

- să fie desemnat un şef al colectivului (responsabil de colectiv);

- să se stabilească sarcinile, responsabilităţile, şi limitele de competenţă pentru

fiecare membru al colectivului;

- să se stabililească un program de lucru.

5.7 Structuri specifice activităţilor din administraţia publica

Potrivit criteriului competentei teritoriale, sistemul administraţiei publice

este format din doua grupe:

A - Autorităţi si organe ale administraţiei publice centrale, la nivel

naţional, formata din:

♦ parlament - camera deputaţilor

- senat

♦ preşedinţie

♦ guvern

♦ instituţiile juridice

♦ ministere

♦ alte instituţii si servicii organizate la nivel central

B - Autorităţi ale administraţiei publice locale

♦ consilii comunale si orăşeneşti

♦ consilii judeţene

FColectivele

intercompartimentale

FStructuri specifice

61

♦ prefectura

♦ primărie

♦ alte instituţii si servicii publice organizate la nivel local

5.7.1 Organizarea administraţiei publice la nivel naţional

A - Parlamentul - autoritatea legislativa care potrivit Constituţiei,

României este organul reprezentativ suprem, unica putere legiuitoare a

tarii. Parlamentul este format din Camera Deputaţilor si Senat, fiecare având,

funcţii bine determinate, numărul deputaţilor si senatorilor fiind stabilit prin legea

electorala, proporţional cu populaţia cu drept de vot a tarii. Fiecare camera isi are un

regulament propriu de organizare si funcţionare, isi alege un birou permanent pe

durata fiecărei sesiuni care poate fi revocat înaintea expirării mandatului, iar cei doi

preşedinţi pe toata durata mandatului.

Activitatea parlamentului se desfăşoară in plen sau in grupuri

parlamentare, organizata conform regulamentului fiecăruia din cele doua camere.

Fiecare camera isi constituie comisii permanente, comisii de ancheta

si comisii speciale pe activităţi care cooperează intre ele prin intermediul comisiilor

comune.

Birourile permanente si comisiile parlamentare se alcătuiesc in funcţie de

configuraţia politica a fiecărei camere.

Parlamentul, prin legi organice, organizează si funcţionarea Guvernului

României, a Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,

Ministerului Public si Curţii de Conturi. Deci, se poate aprecia ca in România

parlamentul desfăşoară activităţi variate si are cel mai ridicat nivel de autoritate

publica după preşedinţie si numai preşedintele tarii ii poate dizolva din diferite

motive.

In desfăşurarea activităţii sale, parlamentul utilizează tehnici

specifice, implicându-se in dimensionarea resurselor necesare desfăşurării

activităţilor administrative si orientarea activităţilor necesare pentru,

realizarea obiectivelor propuse. De asemenea, Parlamentul reglementează statutul

funcţionarilor publici, organizarea generala a învăţământului,

administraţiei locale si teritoriale, inclusiv regimul general privind

autonomia locala.

FParlamentul

62

Parlamentul dispune si de un Consiliu Legislativ, organ consultativ de

specialitate care avizează proiectele de acte normative pentru sistematizarea,

unificarea si conducerea întregii legislaturi, si tine, in acelaşi timp, evidenta oficiala a

legislaturii.

B - Sistemul de autorităţi si organe ale puterii executive

Autoritatea executiva funcţionează potrivit principiului separării

puterilor in stat alături de autorităţile puterii legislative si judecătoreşti.

Obiectivul principal al acestor instituţii este optimizarea organizării

procesului de aplicare a legilor si actelor normative, obiectiv care se,

realizează prin intermediul unor servicii publice, deci are drepturi ce revin

puterii publice. Cu alte cuvinte, autorităţile executive nu exercita doar

funcţii, ci au si atribuţii care le conferă competente in baza cărora isi impun

servicii pentru satisfacerea intereselor generale ale întregii societăţi sau

numai a unei anumite colectivităţi.

Autorităţile si organele care asigura exercitarea autorităţii executive

formează un sistem compus din mai multe subsisteme intre care exista relaţii

specifice determinate de concepţiile si voinţa politica dominanta, ca si de

natura activităţii pe care o prestează. Acest sistem al autorităţii executive

include: preşedinţia, guvernul, ministerele si alte organe de specialitate sau

autorităţi administrative constituite la nivel naţional care aparţin

administraţiei publice centrale.

B.1. Instituţia Preşedintelui României s-a constituit in România prin

Decretul Lege nr. 92/ 1990 si are următoarele funcţii:

¨ de reprezentare a statului roman in exteriorul tarii;

¨ de garantare a independentei naţionale, unităţii si integrităţii,

teritoriale a tarii;

¨ de control asupra respectării Constituţiei si autorităţilor publice.

Pentru realizarea acestei funcţii sunt organizate conform legislaţiei în vigoare

structuri ale aparatului de lucru ce aparţin instituţiei prezidenţiale, (fig. 5.3).

FInstituţia

preşedintelui

63

Fig. 5.3.

De menţionat ca, in cadrul fiecărei componente a Departamentului de Analiza

Politice sunt organizate direcţiile de specialitate, conduse de consilieri.

O menţiune aparte trebuie făcuta pentru Direcţia de Documentare şi

Informare condusa de un director si ale cărei atribuţii, organizare si, funcţionare se

stabilesc printr-un regulament aprobat de Preşedintele României. Numirea si

eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali si a personalului cu funcţii de

conducere se face de către Preşedintele României.

Preşedinţia are personalitate juridica, iar pentru organizarea securităţii sale

funcţionează in subordinea Preşedintelui o Unitate Speciala de Paza si Control.

B.2. Guvernul României este puterea executiva, care este organizata si

funcţionează conform Constituţiei României art. 101-104. Organizarea

interna si atribuţiile acestuia sunt detaliate in Legea 37/ 1990 si hotărâri

guvernamentale specifice fiecărei legislaturi.

Instituţia Prezidenţială aRomâniei

Cabinetulpreşedintelui

DirectorulGeneral

SecretariatulGeneral

Departamentul deAnaliză Politică

Direcţia deProtocol

Şef de Protocolcu rang deambasador

Direcţia deDocumentare şi

Informare

Director

Şef decabinet

Şef decabinet

Director Direcţia ActePrezidenţiale

Director

Grupul deanaliză şiInvestiţiiDirector

DirecţiaEconomică şiAdministrativă

Director

Relaţiicu

publiculDirector

Şefdepartament

Director

Purtătorulde cuvânt

Direcţiade Presă

DirecţiaJuridică

Direcţia pentruProblemeMilitare şi

Ordine Publică

Direcţia pentruŞtiinţa,

Învăţământ,Cultură

Direcţia pentruPoliticăInternă

Direcţia pentruPoliticăexternă

FGuvernulRomâniei

64

Potrivit Constituţiei, Guvernul României se compune din Prim

Ministru, miniştrii si alţi membrii stabiliţi prin lege organica, specifica

fiecărei legislaturi si are un Birou Executiv.

Prim-ministrul coordonează nemijlocit anumite departamente de,

specialitate (fig. 5.4) subordonate Guvernului.

Figura 5.4. Principalele instituţii publice subordonate Prim - Ministrului

Prim - Ministrul are şi un aparat administrativ la nivel naţional propriu (fig.

5.5).

Figura 5.5. Aparatul de lucru al Prim - Ministrului

In structura guvernului este organizat si funcţionează Secretariatul General

care coordonează Consiliul pentru Minorităţi naţionale si Oficiul pentru Protecţia

Consumatorului, ca si Departamentul pentru Administraţia Publica Locala care

asigura legătura intre ministere si componentele Administraţiei Centrale si

PRIM MINISTRU

Agenţia Naţională pentruResursele Minerale

Administraţia Naţională aRezervelor de Stat

Administraţia Naţională aRezervelor de Stat

Institutul Naţional de Studii şiCercetări Statistice

Administraţia Naţională deControlul a Exportului

Administraţia Naţională pentruRestructurare

PRIM MINISTRU

CabinetulPrimuluiMinistru

GrupulConsilierilor de

Stat

Corpul deControl alPrimuluiMinistru

CabinetulPrimuluiMinistru

Departamen-tulpentru Integrare

Europeană

Oficiul pentruRelaţii cu

Patronatul şiSindicatele

FPrim-ministrul

65

Locale. In cadrul acestui departament funcţionează Regia Autonoma a

Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat care gestionează intreg

patrimoniul statului, asigura resursele necesare desfăşurării activităţii

principalelor instituţii ale administraţiei publice centrale.

B.3. Ministerele sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale, organe de

specialitate necesare realizării programului guvernamental. In funcţie de specificul

activităţii sunt grupate in trei categorii:

• ministere cu activitate economica;

• ministere cu activitate socio-culturala si ştiinţifica;

• ministere cu activitate politico-administrativa.

Aceste ministere, indiferent de tipul activităţii pe care o desfăşoară, au o

structura organizatorica asemănătoare (fig. 6.6), toate fiind conduse de un ministru,

membru al guvernului si care răspunde in fata acestuia pentru activitatea desfăşurata.

Pe lângă ministru funcţionează uri organ consultativ numit colegiu, a cărui

competenta este stabilita prin ordin al ministrului.

Figura 5.6 Organizarea structurală a unui minister

Trebuie menţionate următoarele aspecte:

MinistruMinister

Departament A Departament B Departament X Direcţiigenerale

Direcţiigenerale

Direcţiigenerale Direcţii Direcţii

DirecţiiDirecţii Servicii Birouri Secţii Oficii

Servicii Birouri Secţii Oficii

FMinisterele

66

¨ structura organizatorica a unui minister este formala din

departamente, direcţii generale, servicii si birouri specializate care

au rol funcţional;

¨ departamentul se organizează pentru coordonare ei unor subramuri

de activitate cu specific apropriat si este condus de un secretar de stat;

¨ direcţia generala este organizata pentru coordonarea unui domeniu

distinct sau sector de activitate cu problematici si obiective comune de activitate si

este condusa de un director general;

¨ direcţia se poate organiza fie in structura direcţiei generale, fie în

structura unui departament si are ca atribuţii coordonarea numai a unei activităţi

specifice structurii in care este integrat si este condusa de un director;

¨ serviciile si/ sau birourile se organizează pentru, realizarea unor

activităţi omogene sau complementare care impun o conducere

unitara de către un şef de secţie, birou sau oficiu.

Personalul ministerelor se compun din funcţionari publici aleşi sau,

funcţionari publici permanenţi.

O menţiune aparte trebuie făcuta pentru ministerele cu activitate politico-

administrativa din care fac parte:

a) Ministerul Administraţiei şi Internelor care este organizat si funcţionează

potrivit, Legii nr. 40/ decembrie 1990 si realizează aplicarea dispoziţiilor legale

privind ordinea publica, drepturile si libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, avutului

public si privat, precum si prevenirea si descoperirea infracţiunilor.

Din structura Ministerului de Interne fac parte:

♦ Politia

♦ Trupele de jandarmi

♦ Trupele de pompieri

♦ Unităţile de paşapoarte

♦ Controlul trecerii frontierei si evidenta străinilor

♦ Arhivele statului

Ministerul de Interne are o structura organizatorica proprie, pe

departamente, comandamente de arma, direcţii generale etc., in cadrul său

67

funcţionând si anumite consilii (tehnico-economice, de înzestrare, ale

învăţământului militar etc.).

b) Ministerul Apărării Naţionale care este organizat si funcţionează potrivit

Legii nr. 41/ decembrie 1990. Are ca principale atribuţii organizarea, conducerea si

coordonarea activităţilor de apărare a tarii, structura sa organizatorica fiind aprobata

de către guvern. Este condus de un ministru, persoana civila, ajutat de un Consiliu

Superior al Armatei cu rol de organ consultativ.

Structura organizatorica se prezintă in principal astfel;

♦ Marele Stat Major

♦ Departamente si direcţii de specialitate

♦ Comandamente, inspectorate, secţii si birouri

c) Ministerul Afacerilor Externe, organizat prin hotărârea guvernului

nr. 814/ 28 decembrie 1992, organ de specialitate al administraţiei publice

naţionale, care:

♦ asigura realizarea politicii externe a tarii conform programului de

guvernare;

♦ asigura coordonarea activităţilor externe desfăşurate de autorităţile

♦ administraţiei publice care angajează statul;

♦ subvenţionează instituţiile nonguvernamentale de profil.

Conducerea Ministerului Afacerilor Externe este asigurata de un

ministru care are in subordine secretari de stat pe diferite departamente

specifice (geografice, culturale, de presa, finanţe si comunicaţii etc.) care la

rândul sau conduc direcţii si servicii.

d) Ministerul Justiţiei, organizat prin hotărârea guvernului nr. 813/ 28

decembrie 1992 ca organ de specialitate al administraţiei publice naţionale(centrale),

si are ca principal obiectiv organizarea administrării, justiţiei, executării pedepselor

penale, precum si a ministerului public.

Conducerea Ministerului Justiţiei se asigura de către un ministru ajutaj de

către un colegiu consultativ.

In sistemul Ministerului Justiţiei funcţionează Curtea de apel,

tribunale judeţene, judecătorii, notariate de stat, precum si instituţii

specializate.

68

B.4. Alte autorităţi ale administraţiei publice naţionale (centrale) sunt create

de guvern sau ministere pentru îndeplinirea programului de guvernare intr-un anumit

domeniu. Aceste autorităţi au un inalt grad de specializare, constituirea lor fiind

făcuta prin actul de dispoziţii in subordinea căruia funcţionează cu avizul Curţii de

Conturi. Aceste autorităţi poarta denumirea de secretariate, subsecretariate, oficii,

agenţii, comitete, institute.

C. Curtea Constituţionala si Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă

autoritatea juridica a statului. Astfel:

> Curtea Constituţionala este formata din 9 judecători numiţi printr-un

mandat de 9 ani astfel: 3 de către camera Deputaţilor, 3 de Senat si 3 de către

Preşedinte, care conform legii organice proprii, o treime se înnoiesc din 3 in 3 ani;

Curtea Constituţionala ia decizii obligatorii cu putere

minima pentru viitor;

> Consiliul Superior al Magistraturii este format din magistraţi aleşi pe o

durata de 4 ani de către Parlament, in şedinţa comuna a Camerei

Deputaţilor si Senatului; acest consiliu îndeplineşte rolul de conciliu de

disciplina al judecătorilor, când lucrările sunt prezidate de Preşedintele

Curţii Supreme de Justiţie.

5.7.2 Autorităţi ale administraţiei publice locale

Conform criteriului competentei teritoriale, autorităţile administraţiei

publice locale au atribuţii specifice si se executa pe un anumit teritoriu

Administraţia publica locala se realizează prin:

A. Consiliile locale si orăşeneşti prin intermediul cărora se asigura

autonomia locala si descentralizarea serviciilor publice. Aceste consilii se

constituie pe baza sistemului de alegere, prin vot direct, de către si din

rândul cetăţenilor cu drept de vot domiciliaţi in unitatea administrativ

teritoriala respectiva. Scopul creării acestor consilii este rezolvarea

problemelor publice din comune si oraşe, colectivităţi administrativ-teritoriale cu

particularităţi istorice, economice, politice si administrative si care sunt constituite

prin legături tradiţionale si cu un anumit grad de dezvoltare economica si edilitara.

FConsiile locale

69

Comuna si oraşul, din punct de vedere administrativ, sunt unităţi de

baza care au personalitate juridica, patrimoniu propriu si autonomie

financiara si juridica.

B. Consiliile judeţene sunt alese prin vot indirect, dispun de

capacitate juridica si au autonomie financiara si disciplinara. Principalul

obiectiv al acestor consilii este asigurarea serviciilor publice la nivel

judeţean, prin armonizarea intereselor si satisfacerea acestora. Consiliul

judeţean reprezintă:

- autoritatea aleasa formata din consilieri aleşi;

- autoritatea administrativa cu funcţii limitate la gestionarea intereselor

publice;

- autoritatea deliberativa care adopta hotărâri prin vot.

Consiliul judeţean îndeplineşte deci funcţii de organizare, conducere,

control, administraţie si previziune.

C. Primăriile - instituţii ale administraţiei publice locale prin care se

realizează autonomia locala (oraş, comuna), ca si descentralizarea serviciilor

publice.

Primarul este ales prin vot direct de către cetăţenii cu drept de vot cu

domiciliul in unitatea administrativ-teritoriala respectiva, si are obligaţia legala de a

rezolva problemele locale si de a asigura aducerea la îndeplinire a hotărârilor

consiliului comunal sau orăşenesc.

Conform legislaţiei in vigoare, primarul are atribuţii pe care le executa in

calitate de agent al statului, in baza unui mandat legal.

D. Reprezentanţi ai autorităţilor centrale care funcţionează în unităţi

administrativ-teritoriale - prefecturi - au scopul de a proteja interesele de ordin

general, pe de o parte, si pentru a asigura descentralizarea serviciilor publice, pe de

alta parte. Aceşti reprezentanţi sunt:

♦ Prefectul - reprezentantul guvernului in unitatea administrativ-

teritoriala respectiva; este numit in funcţie de către guvern, fiind ajutat de subprefect

pentru îndeplinirea sarcinilor formulate de executiv;

♦ Servicii publice ale ministerelor si alte organe centrale sunt

organizate la nivel administrativ local, pe principiul descentralizării

serviciilor publice. Conducătorii acestor servicii sunt reuniţi in comisia

FConsiliile judeţene

FPrimăriile

70

administrativa aflata in subordinea preşedintelui, ca si a prefectului. Aceste

servicii au atribuţii specifice locale, cum ar fi: servicii de apa, de canalizare, de

păstrare a curăţeniei, de gospodărire locala etc.

E. Instituţiile si serviciile publice organizate la nivel local au ca

scop satisfacerea unor interese ale colectivităţii locale si sunt formate din instituţii

specifice: regii autonome si societăţi comerciale.

Intre autorităţile administraţiei publice naţionale si cele locale există strânse

interdependente, de a căror funcţionare depinde eficienta managementului public la

oricare nivel.


Târgovişte, 2009


Bucereşti, 2004


1. Care sunt componentele structurii organizatorice?

2. Care sunt principiile de proiectare şi reproiectare a structurii (dacă sunt respectate

cerinţele lor în instituţia în care vă desfăşuraţi activitatea)?

71

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra tipurilor de structuri organizatorice întâlnite în

administraţia publică.



1. Postul, compartimentul şi ponderea ierarhică sunt componente ale structuriiorganizatorice a serviciilor publice.

Ce alte subdiviziuni organizatorice cunoaşteţi din cele prezentate încontinuare:

a) sarcinile, atribuţiile, obiectivele individuale;b) funcţia, nivelul ierarhic, relaţiile organizatorice;c) funcţia, funcţiunile şi activităţile;d) funcţia, nivelul ierarhic, atribuţiile;e) sarcinile, funcţia, obiectivele individuale.

2. Care din elementele prezentate mai jos sunt documente organizatorice: a) Graficul PERT; b) organigrama; c) descrierea funcţiei.

d) fişa postului;e) drumul critic;f) ROF

3. Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF), organigrama,descrierea funcţiei şi fişa postului sunt componente ale:

a) sistemului informaţional;b) sistemului organizatoric;c) sistemul decizional;d) structuri organizatorice;e) ale nici uneia din cele prezentate mai sus.


1. b.

2. b, c, d, f.

3. e.

72

CAPITOLUL VISISTEMUL INFORMAŢIONAL AL

MANAGEMENTULUI PUBLIC


Cuprins

� Concept, elemente componente� Componentele sistemului informaţional� Funcţiile sistemului informaţional� Deficienţele S.I.� Principiile sistemului informaţional� Tendinţe in sistemul informaţional

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind conceptulde sistem informaţional, componentele şi funcţiile acestuia, precum şideficienţele sistemului informaţional.

� Obiective operaţionale: Însuşirea modului de determinare alcircuitelor şi fluxurilor informaţionale, precum şi identificarea deficienţelorsistemului informaţional (distorsiunea, filtrajul, redundanţa,supraîncărcarea canalelor informaţionale).

= 3 ore

73

CAPITOLUL VISISTEMUL INFORMAŢIONAL AL MANAGEMENTULUI PUBLIC

6.1 Concept, elemente componente

Sistemul informaţional al managementului serviciilor (administraţiei) publice

cuprinde ansamblul de date, informaţii conţinute in documente, circuite

informaţionale, fluxuri informaţionale si mijloace de tratare a informaţiilor implicate

in procesul de fundamentare a deciziilor elaborate in domeniul serviciilor publice si

care, prin conţinutul lor, conduc la satisfacerea necesitaţilor generale ale populaţiei.

Principalele componente ale sistemului informaţional al managementului

serviciilor publice sunt:

» datele primare de analiza;

» informaţiile care circula între diferitele componente ale sistemului

organizatoric, inclusiv mijloacele de tratare a acestuia;

» proceduri informaţionale specifice;

» circuitele informaţionale stabilite între elementele componente ale

sistemului organizatoric;

» fluxurile informaţionale în raport cu relaţiile stabilite intre componentele

sistemului administraţiei publice;

» mijloacele de prelucrare a informaţiilor.

Elementele componente ale sistemului administraţiei publice au

calitatea atât de emiţător, cat si de beneficiar de informaţii in raport cu funcţiile care

revin fiecărei structuri a acestui sistem. Astfel: .

Ø Preşedintele României, conform prerogativelor stabilite prin

Constituţie, este cel care emite decrete, publicate in Monitorul Oficial al

României, acte cu caracter aplicativ şi normativ. De asemenea, preşedintele

transmite mesaje către Camera deputaţilor si Senat, pentru a-si exprima

punctele de vedere asupra unei probleme politice sau fata de o anumita lege

înainte de a o promulga. Deci, intre Preşedinte si Parlament apare un flux

informaţional, deoarece Parlamentul are obligaţia de a lua in consideraţie si

discuţie mesajele prezidenţiale. Preşedintele este si beneficiar al unor

informaţii, atât din partea Parlamentului, cat si din partea populaţiei.

FConceptul de

sisteminformaţional

FComponentele

sistemuluiinformaţional

74

Ø Parlamentul adopta legi, hotărâri si moţiuni, si primeşte

informaţii din partea Guvernului si a populaţiei. Legile adoptate de Parlament pot fi:

a) Legi constituţionale, date pentru revizuirea Constituţiei;

b) Legi organice, de reglementare, privitoare la: sistemul electoral,

organizarea si funcţionarea partidelor politice; organizarea si desfăşurarea

referendumului; organizarea guvernului; regimul stării de asediu si de urgenta;

infracţiunile, pedepsele si regimul executării acestora, amnistia, sau graţierea

colectiva etc,;

c) Legi ordinare, cu caracter economic, organizatoric, civil si penal.

Ø Guvernul României adopta si emite hotărâri pentru

organizarea executării legilor, precum si ordonanţe simple sau de urgenţă, toate in

limitele si condiţiile legii.

Ø Ministerele emit ordine si instrucţiuni necesare realizării

atribuţiilor specifice fiecăruia.

6.2 Componentele sistemului informaţional

1. Data –constituie o descriere (exprimată în formă convenţională) a unui

fenomen, fapt, eveniment , acţiune care poate fi din interiorul sau din afara instituţiei.

Data este constituită dintr-un grup de simboluri, este înregistrată pe suport material şi

poate fi prelucrată manual, mecanic, electronic sau combinat.

2. Informaţia reprezintă acea dată care aduce un plus de cunoaştere şi serveşte

la luarea deciziilor. Informaţia este componenta fundamentală a sistemului

informaţional.

In cadrul sistemului administraţiei publice circula o multitudine de,

informaţii, care pot fi clasificate in funcţie de mai multe criterii:

a)După modul de exprimare, informaţiile pot fi:

• orale - expuse prin viu grai;

• scrise- consemnate pe hârtie sau diferiţi suporţi magnetici;

• audio-vizuale- cu ajutorul aparaturii speciale, calculatoare si terminale.

b) După modul de prelucrare, informaţiile pot fi:

• primare — emise direct, fără sa sufere prelucrări informa-ţionale

anterioare, care circula, in principiu, la nivelul administraţiei publice locale;

FComponentele


75

• intermediare - aflate in diferite faze de prelucrare şi care circula atât la

nivelul administraţiei publice centrale, cat si a celei locale;

• finale - care au suferit un anumit număr de prelucrări si se regăsesc în

decrete, hotărâri, ordonanţe si legi.

c) După modul de vehiculare, informaţiile pot fi:

• descendente - care se transmit de la nivelul administraţiei centrale către

cele locale, sub forma de decizii, instrucţiuni, legi, decrete si ordonanţe;

• ascendente - care se transmit de la nivelul administraţiei publice locale,

către cea centrală sub forma de rapoarte privind gradul de realizare al obiectivelor

precizate in diferite acte normative;

• orizontale - care se transmit intre personale încadrate in diferite

compartimente situate la acelaşi nivel al sistemului managementului administraţiei

publice.

d) După destinaţie, informaţiile pot fi:

• interne - care circula in interiorul administraţiei publice, fie centrale, fie locale;

• externe - care circula in afara componentelor acestui sistem.

e) După obligativitatea respectării, de către beneficiarul informaţiilor, acestea sunt:

• imperative - emise de către Presedentie, Parlament si Guvern;

• nonimperative - cu caracter informativ si care circula în cadru

sistemului organizatoric al administraţiei publice.

f) După natura proceselor la care se refera informaţiile, acestea pot fi: financiare,

comerciale, culturale, turistice si sportive, pentru cercetare-dezvoltare, învăţământ, asistenta

sociala etc.

g) După modul de evidenta, informaţiile pot fi: \

• de evidenta curenta - care reflecta anumite situaţii existente la un moment dat;

• statistice - care reflecta sintetic modul de realizare a principalele obiective si

activităţi economice.

Utilizarea informaţiilor in procesul de elaborare a actelor normative ca si de

transmitere a acestora către administraţia locala parcurge un circuit si/sau un flux

informaţional.

3. Circuitul informaţional indica traiectoria drumului pe care o

parcurge informaţia de la emitent la beneficiar;

76

Fig. 6.1 Caracteristicile fundamentale ale fluxului si/sau circuitului

informaţional

Circuitul si/sau fluxul informaţional are anumite caracteristici (fig. 6.1)

determinate de dimensiunea, viteza de deplasare, fiabilitatea, costul si gradul de încărcare a

informaţiei.

Circuitele informaţionale pot fi clasificate după doua criterii, astfel:

a) După direcţia de vehiculare a informaţiilor, caracteristicile

emitentului si cele ale beneficiarului, circuitele informaţionale pot fi:

» verticale - stabilite intre instituţiile administraţiei publice centrale si cele

locale, intre care exista raporturi de subordonare;

» orizontale - stabilite intre posturi, compartimente si instituţii situate pe

acelaşi nivel ierarhic al sistemului administraţiei publice;

» oblice - stabilite intre instituţii ale administraţiei publice situate la niveluri

ierarhice diferite, intre care exista relaţii de subordonare.

b) După frecventa emiterii, circuitele informaţionale pot fi:

» periodice - care au grad de repetabilitate la anumite intervale de timp

(an/trimestru, semestru, luna) si care se regăsesc in rapoarte si dări de seama

statistice, solicitate de instituţiile ierarhice din cadrul administraţiei] publice;

» ocazionale - cu o frecventa aleatorie si care apar in interiorul sau in afara

instituţiilor administraţiei publice.

Fiabilitate

FLUXUL SICIRCUITUL

INFORMAŢIONAL

Dimensiune

Cost

Grad deîncărcare

Viteză dedeplasare

77

4. Fluxul informaţional reflecta volumul informaţional, cantitatea de

informaţie care circula intre emitent si beneficiar.

5. Procedurile informaţionale se refera la modalităţile de culegere,

înregistrare, transmitere si prelucrare a unor categorii de informaţii, inclusiv a

operaţiunilor care trebuie efectuate in succesiunea lor, a suporţilor pe care sunt

depozitate informaţiile si a mijloacelor de tratare a informaţiilor.

În cadrul managementului administraţiei publice, documentarea are un rol

deosebit. O documentare profunda si serioasa asupra problemelor care apar, a

modului de rezolvare, constituie baza unui sistem informaţional corect.

6. Mijloacele de prelucrare, tratare a informaţiilor. Aceste mijloace de

tratare a informaţiilor pot fi:

• manuale - prin utilizarea unor instrumente clasice, cum ar fi maşina de

scris, maşina de calcul etc.);

• mecanizate - prin folosirea unor minicalculatoare;

• automatizate - când se apelează la sisteme modeme de calcul, cum ar fi

computere, terminale, reţele de calculatoare.

Aceste mijloace de tratare a informaţiilor se folosesc pentru culegerea

înregistrarea, prelucrarea si transmiterea informaţiilor.

6.3 Funcţiile sistemului informaţional

Sistemul informaţional in managementul serviciilor publice îndeplineşte trei

funcţii de bază intre care exista strânse interdependente. Principalele funcţii ale

sistemului informaţional din cadrul managementului administraţiei publice sunt:

a) Funcţia decizională prin care sistemul informaţional asigura toate

elementele informaţionale necesare fundamentării deciziilor.

Decizia in administraţia publica este rezultatul unui proces amplu de culegere,

înregistrare, transmitere si preluare a informaţiilor. Lipsa unor

informaţii corecte, clare si bine fundamentate duce la adoptarea unor decizii si acte

normative ineficiente sau eronate.

b) Funcţia operaţionala — prin intermediul căreia se fac operabile si

inteligibile informaţiile din actele administrative, cum ar fi: legi, decrete, hotărâri

guvernamentale, decizii etc., dar mai ales se explica modul de aplicare a acestora in

domeniile de activitate la care se refera.

FFuncţiile


78

c) Funcţia de documentare – deoarece prin intermediul sistemului

informaţional personalul angajat poate dispune de informaţiile necesare

fundamentării deciziilor care trebuie luate la orice nivel (central, - local sau

compartimente ale acestora). Trebuie de la început menţionat faptul că documentarea

in cadrul sistemului administraţiei publice are anumite parţi determinate de

documentele care se analizează. Aceste documente se pot clasifica in funcţie de

conţinut, forma, data, limba utilizata etc.

În general, documentele administrative publice se grupează in două categorii:

♦ documente folosite curent şi in mod exclusiv de funcţionarii, publici;

♦ documente folosite rar si care rămân la dispoziţia funcţionarilor din

compartimentul de documentare al fiecărei instituţii publice.

Documentarea din cadrul administraţiei publice face parte si este integrata

sistemului naţional de documentare.

6.4. Deficienţele S.I.

Deficienţele majore sunt: distorsiunea, filtrajul, redundanţa,

supraîncărcarea canalelor informaţionale.

Distorsiunea constă în modificarea parţială, întâmplător a conţinutului unei

informaţii modificate care se poate produce pe parcursul culegerii şi a transmiterii

informaţiilor de la emiţător la receptor.

Filtrajul constă în modificarea intenţionată a conţinutului unei informaţii prin

intervenţia unor persoane care sunt interesate ca receptorul să primească un mesaj

schimbat.

Redundanţa reprezintă pe de o parte existenţa unui număr mai mare de

informaţii decât sunt necesare pentru realizarea unui scop, iar pe de altă parte poate

consta în înregistrarea, transmiterea şi prelucrarea repetată a unor informaţii.

Supraîncărcarea canalelor informaţionale (de comunicaţie) reprezintă

situaţia în care volumul informaţional (a canalelor de transmitere) depăşeşte

capacitatea de transmitere a informaţiilor.

6.5 Principiile sistemului informaţional

Sistemul informaţional din administraţia publica funcţionează si se

fundamentează pe următoarele principii:

FDeficienţelesistemului

informaţional

FPrincipiilesistemului

informaţional

79

a) Principiul conceperii si restructurării sistemului informaţional potrivit

cerinţelor specifice managementului din fiecare instituţie publica.

b) Principiul corelării strânse a sistemului informaţional cu,

organizarea structurala si cu sistemul decizional din instituţiile publice

ţinând seama de faptul ca fiecare componenta a sistemului reprezintă un

emitent si nu beneficiar de informaţie; de tipurile de relaţii organizatorice

care apar intre posturi, intre compartimente, intre instituţii si/sau autoritate

ale administraţiei publice care participa la circuitele informaţionale depinde

imaginea reţelei cu multe moduri de interferenţa.

c) Principiul unităţii metodologice de tratare a informaţiilor constituie baza

pentru asigurarea compatibilităţilor intre toate componentele sistemului

informaţional. Rezulta ca este necesara o metodologie unitara de

culegere si prelucrare a informaţiilor, de tratare si prelucrare automata a datelor.

Numai astfel sistemul informaţional poate avea un plus elerigurozitate care sa permită

funcţionarea sa corecta.

d) Principiul concentrării asupra informaţiilor esenţiale, potrivit căruia

informaţiile trebuie transmise, ori de cate ori este posibil, selectiv si operativ pentru a

contribui la fundamentarea unor decizii corecte si/sau la elaborarea unor acte

administrative esenţiale.

e) Principiul asigurării unui timp corespunzător de reacţie al componentelor

sistemului informaţional al managementului administraţiei publice, bazat pe premisa

ca diversele procese de munca si de componente ale acestui sistem au anumite

caracteristici temporale. De aceea timpul de culegere, vehiculare si prelucrare a

informaţiilor, precum si de fundamentarea documentelor administrative variază de la

o informaţie la alta.

f) Principiul asigurării unui maxim de informaţii finale dintr-un fond limitat,

care necesita o valorificare si prelucrare eficienta.

g) Principiul flexibilităţii, a modului de adaptare continua a sistemului

informaţional din administraţia publica la mediul extern. Acest principiu

necesita o permanenta reacţie a instituţiilor din administraţia publică la tot ceea ce

este nou, ca si adoptarea rapida a deciziilor oportune.

80

6.6 Tendinţe in sistemul informaţional

În managementul administraţiei publice, sistemul informaţional

înregistrează doua tendinţe definitorii:

a) Utilizarea prelucrării automate a datelor, si mai ales a computerele în

reţea si renunţarea la prelucrări empirice, facilitează accesul concomitent

al mai multor utilizatori din diferite compartimente la categoriile de

informaţii de care are nevoie. Astfel, cibernetica administrativa si-a luat locul

cuvenit, oferind diferiţilor funcţionari publici un set de metode si tehnici pentru

prelucrarea rapida si eficienta a informaţiei.

Apariţia informaticii administrative, care utilizata din ce in ce mai mult în

practica, poate contribui la eficienta schimbului de informaţii concretizate in

transmiteri rapide, codificarea si decodificarea informaţiilor programe de identificare

a erorilor etc.

b) Accentuarea caracterului previzional anticipativ al sistemului

informaţional al administraţiei publice poate sa răspundă rapid la nevoile

viitoare ale membrilor societăţii, la satisfacerea nevoilor publice.


Târgovişte, 2009


Bucereşti, 2004


1. Care sunt componentele sistemului informaţional?

FTendinţe în

sistemulinformaţional

81


2. Care sunt principalele deficienţe ale sistemului informaţional şi în ce constau

acestea?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra funcţiilor sistemului informaţional din instituţia

dumneavoastră.



1. Data, circuitului informaţional şi procedura informaţională sunt

componente ale sistemului informaţional al managementului serviciilor publice. Ce

alte elemente din cele prezentate mai jos sunt componente ale sistemului

informaţional:

a) postul;

82

b) funcţia;

c) mijloace de preluare a datelor;

d) informaţia;

e) ponderea ierarhică;

f)organigrama;

g) fluxul informaţional.

2. Sistemul informaţional îndeplineşte mai multe funcţii în cadrul

managementului public regăsite printre elementele prezentate în continuare:

a) funcţia documentară (de documentare);

b) funcţia de prelucrare automată a informaţiilor;

c) funcţia de informare a activităţii firmei;

d) funcţia de vehiculare a informaţiilor;

e) funcţia operaţională;

f) funcţia decizională;

3. Filtrajul, ca deficienţă a sistemului informaţional constă în:

a. modificarea neintenţionată a conţinutului informaţiilor;

b. modificarea intenţionată a mesajului informaţional,

c. modificarea conţinutului informaţiei la solicitarea managerului de nivel

superior;

d. modificarea mesajului informaţional prin transmiterea repetată a aceloraşi

informaţii


1. c, d, g. 2. a, e, f. 3. b.

83

CAPITOLUL VII

SISTEMUL DECIZIONALAL MANAGEMENTULUI SERVICIILOR

PUBLICE


Cuprins

� Elemente definitorii ale deciziei in administraţia publica� Tipuri de decizii administrative� Participanţii la deciziile date la diferitele niveluri ale

administraţiei� Etapele procesului de fundamentare a deciziilor in sistemul

serviciilor publice� Abordări teoretico-pragmatice ale procesului de

fundamentare a deciziilor in administraţia publica

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemuldecizional, componentele sale, rolul şi importanţa deciziei administrative,precum şi elementele definitorii ale acesteia.

� Obiective operaţionale: Însuşirea cunoştinţelor pentru luareadeciziei administrative în mod ştiinţific.

= 3 ore

84

CAPITOLUL VIISISTEMUL DECIZIONAL AL MANAGEMENTULUI SERVICIILOR

PUBLICE

Analiza elementelor specifice deciziei in administraţia publica, atât la, nivel

central, cat si local, are un rol important în realizarea eficientei deciziilor care se iau.

7.1 Elemente definitorii ale deciziei in administraţia publica

Decizia administrativa este definita ca proces complex de alegere al unei

variante decizionale din mai multe posibile in scopul realizării unui obiectiv al

sistemelor publice si care influenţează activitatea sistemului, in ansamblul sau al

unei persoane din cadrul acestui sistem, ca si al societăţii in general. Cu alte cuvinte,

decizia administrativa, reprezintă manifestarea voinţei unui organ al administraţiei de

stat si constă dintr-o opţiune pentru realizarea unui anumit scop.

O problema deosebita care apare este modul in care se prezintă decizia

administrativa in situaţii complexe si instabile. Administraţia publica înseamnă, in

fond, exercitarea puterii executive sub un regim al puterii politice. Deci este o

activitate prin care autorităţile publice asigura, folosind prerogativele puterii publice,

satisfacerea interesului public. La nivel central, administraţia publica este constituita

de ansamblul autorităţilor care formează puterea executiva. Decizia in administraţia

publica este luată insa de către puterea publica, potrivit voinţei sale, urmând propriile

procedee si sub singura sa responsabilitate. Puterea publica este coloana vertebrala a

deciziei administrative, instituţiile publice fiind, de fapt, factori de decizie prin

competentele pe care le au, câmpul de acţiune si capacitatea lor organizaţională2.

Obiectivul acţiunii administrative reprezintă de fapt posibilitatea de realizarea

a voinţei politice a grupului social, aşa cum este determinat de puterea politica.

Voinţa politica a complexului social este formata din ansamblul mişcării politice a

societăţii prin intermediul instituţiilor publice.

Decizia administrativă are anumite particularităţi, si anume:

· este rezultatul activităţii si colaborării intre diferitele persoane din

compartimentele structurii administrative;

2Ghete Georgeta, Dobrescu Parlagi Anton, Managementul administraţiei publice locale, EdituraEconomica, Bucureşti, pag. 109

FDecizia

administrativă

FParticularităţile

deciziieiadministrative

85

· necesita un volum mare de munca;

· presupune derularea unui proces in mai multe etape;

· implică responsabilitatea titularilor de posturi sau funcţii publice din

administraţie;

· este avizata de una sau mai multe persoane.

Instituţiile administraţiei publice adopta deciziile in condiţiile stabilite de lege,

cu respectarea stricta a dispoziţiilor legale.

Eficienta si valoarea unei decizii administrative depinde de:

• modul de înţelegere si rezolvare a problemei puse in discuţie;

• realismul soluţiei adoptate;

• oportunitatea soluţiei;

• îndeplinirea la timp a acţiunilor necesare in raport cu soluţia la care s-a

ajuns.

Orice decizie in administraţia publica trebuie sa îndeplinească mai multe

condiţii:

a) Sa fie fundamentată ştiinţific prin luarea in considerare a intereselor

cetăţenilor, prin studierea modalităţilor concret istorice de manifestare; de aceea,

persoanele cu competenta decizionala din sistemul publică trebuie sa aibă atât

cunoştinţe si deprinderi manageriale, cat si capacitatea de înţelegere a mecanismelor

specifice vieţii sociale.

b) Sa fie realista, ceea ce presupune fundamentarea sa pe baza unei evaluări

cat mai complete a situaţiei puse in discuţie, a conţinutului naţional, si/ sau teritorial

unde se va aplica.

c) Sa se ia în timp util si sa se adopte intr-un moment oportun, ceea ce,

impune accelerarea ritmului schimbărilor si creşterea complexităţii situaţiilor din

unitatea administrativ-teritoriala unde se aplica.

d) Sa se integreze in ansamblul deciziilor deja adoptate pentru realizarea

obiectivelor instituţiilor publice, preîntâmpinarea unor probleme dificile si

diminuarea influentelor politicului şi cele care se vor duce în viitor.

e) Sa fie oportuna, adică sa contribuie pe deplin ia realizarea scopului, pentru

care a fost emisa; oportunitatea deciziei administrative ridica problema competentei

persoanei care o da si a celei care o adopta (la nivel central sau local).

86

f) Să fie adoptată de persoana sau grupul de persoane care au împuternicire

legală;

g) Alegerea deciziei in administraţia publica se face in raport cu mijloacele si

instrumentele necesare pentru realizarea obiectivelor acesteia; amploarea unui

asemenea proces decizional depinde, pe de o parte, de lipsa posibilităţilor de a alege,

ceea ce duce la imposibilitatea luării unei decizii, si, pe de alta parte, de puterea

arbitrara a alegerii in lipsa unor norme legale, care sa guverneze acţiunea legislativa

in administraţia publica.

Decizia in administraţia publica nu este statica, ci într-un proces continuu de

mişcare format din doua faze, si anume:

I. mişcarea inainte de a fi luată;

II. impulsionarea realizării acesteia după ce a fost adoptata si când se

văd efectele sale.

In prima faza mişcarea deciziei se descompune in doua categorii:

Ø mişcare interna, care se refera la întregul proces de elaborare a

deciziei; acest tip de mişcare interna depinde, pe de o parte, de tipul deciziei, care

poate fi: integrala, secvenţiala, provizorie, pregătitoare si definitiva, iar, pe de alta

parte, de timpul pentru care se adopta: pe termen scurt, pe termen mediu si pe termen

lung.

Ø mişcare externa, atunci când se confrunta cu forţele exterioare

sistemului in însuşi procesul de luare a deciziei.

7.2 Tipuri de decizii administrative

Specificul managementului in serviciile publice a impus si o clasificare a

deciziilor din acest domeniu, in funcţie de mai multe criterii:

a) După situaţia concreta la care se refera:

¨ decizii normative, cu caracter general care se regăsesc in diferite acte

normative specifice acestui domeniu, fiind rezultatul efortului comun al mai multor

funcţionari publici;

¨ decizii individuale, date in situaţii curente de către funcţionarii publici

cu competente decizionale.

b) După nivelul ierarhic la care se dau:

FFazele decizieiadministrative

FTipuri de deciziiadministrative

87

¨ decizii la nivel superior, date de preşedinte, parlament si guvern;

¨ decizii la nivel mediu, date de instituţiile administraţiei publice la nivel

mediu (corpul funcţionarilor publici);

¨ decizii la nivel inferior, date de instituţiile si autorităţile locale.

c) După orizontul de timp la care se refera:

¨ decizii pe termen nelimitat, ce sunt fundamentate la nivel parlamentar

si guvernamental sub forma de decrete, legi, ordonanţe ele urgenta etc.

¨ decizii pe termen lung, fundamentate la nivel naţional si local;

¨ decizii pe termen mediu, fundamentate la nivel guvernamental si local;

¨ decizii curente, fundamentate la toate nivelurile sistemului

administrativ si care se refera la orizonturi scurte de timp.

d) După frecventa adoptării pot fi:

¨ decizii periodice, adoptate de către organele administraţiei de stat la

intervale regulate de timp;

¨ decizii aleatorii, adoptate la intervale neregulate de timp, greu

adaptabile la nivelul administraţiei centrale de stat;

¨ decizii unice, cu caracter excepţional, nerepetabile intr-un viitor

apropiat si care se fundamentează la nivel central si local.

e) După sfera de acţiune a decidentului pot fi:

¨ decizii integrale (neavizate), adoptate la iniţiativa decidentului fără

acordul sau avizul conducerii de la nivelul ierarhic superior, respectiv al

administraţiei centrale;

¨ decizii avizate, a căror aprobare si adoptare sunt condiţionate de

acordul conducerii de la nivelul ierarhic superior.

f) După numărul persoanelor care le fundamentează pot fi:

¨ decizii de grup, fundamentate la nivel central sau local de către un

grup de persoane din birouri, comisii sau consilii, ministere, guvern si parlament;

¨ decizii individuale, fundamentate in special la. nivel local si elaborate

de un funcţionar public in scopul rezolvării problemelor curente ale unui

compartiment sau al întregii instituţii publice.

g) După conţinutul si modificările pe care le aduc din punct de vedere

juridic pot fi:

88

¨ decizii generale, care se refera la diferitele reglementari ale unei

situaţii generale pentru crearea unui cadru juridic corespunzător managementului din

instituţiile publice;

¨ decizii specifice, prin care se acorda atribuţii unui funcţionar public,

necesare implicării sale in realizarea obiectivelor compartimentului din care face

parte sau chiar la nivelul instituţiei publice in ansamblul său;

¨ decizii date in funcţie de cererea de servicii, in beneficiul persoanelor

particulare pentru acordarea de drepturi si facilitaţi la respectivele servicii;

¨ decizii determinate de schimbările produse in structura unei instituţii

publice, pentru a conferi un anumit statut funcţionarilor publici.

h) In raport cu competenta decidentului pot fi:

¨ decizii executorii, fundamentate numai de autorităţile administrative

care au un accentuat caracter practic; aceste decizii sunt date de primul, ministru,

miniştrii de stat, prefecţi si primari, precum si de şefii din diferite compartimente;

¨ decizii de administrare, cu caracter teoretic şi care vizează procesul de

management în general.

i) După modul de cunoaştere a mediului în care se va lua decizia:

♦ decizii luate în condiţii de certitudine;

♦ decizii luate în condiţii de incertitudine

♦ decizii luate în condiţii de risc

Condiţia hotărâtoare pentru aplicarea unei decizii este fundamentarea sa

juridică.

7.3. Participanţii la deciziile date la diferitele niveluri ale administraţiei

Decizia administrativă este rezultatul activităţii şi colaborării între mai multe

persoane, fiecare cu rolul său în procesul de culegere a informaţiei, analiză,

fundamentare, alegere şi adoptare. Procesul decizional în sistemul administraţie

publice presupune luarea în considerare a unor particularităţi rezultate din specificul

instituţiilor publice din acest domeniu. Din acest punct de vedere, este necesară

evidenţierea a două categorii de participanţi la fundamentarea şi adoptarea deciziilor:

(I) în funcţie de modul de implicare al funcţionarilor publici şi (II) nivelul ierarhic la

care se situează în structura sistemului administrativ.

FParticipanţii la

decizii

89

(I) în funcţie de modul de implicare în procesul decizional, se pot întâlni

următorii participanţi:

¨ funcţionari publici implicaţi direct;

¨ funcţionari publici implicaţi indirect;

¨ cetăţeni consultanţi;

¨ specialişti implicaţi direct şi indirect.

Primele două categorii sunt cei care decid să-şi asume direct răspunderea

pentru decizia dată şi adoptată. Cea de-a doua categorie sunt consultanţi, răspunderea

lor fiind indirectă prin intermediul avizelor şi propunerilor făcute.

(II) În funcţie de nivelul ierarhic pe care se situează în structura

administrativă:

¨ funcţionari publici din administraţia centrală, formaţi din

conducători de instituţii şi compartimente care au drept de decizie şi adoptare a

respectivelor decizii la nivel naţional;

¨ funcţionari publici din administraţia locală care iau decizii la nivel

teritorial.

Nivelul deciziei administrative se stabileşte în funcţie de responsabilitatea şi

de modul de formulare a deciziei. La nivel naţional, responsabilitatea emiterii unei

decizii revine ministrului, iar la nivel local, prefectului şi primarului.

La luarea deciziei in administraţia publica participa grupuri de oameni situaţi

pe niveluri diferite si cu atribuţii, mijloace si instrumente variate de lucru. Aceste

grupuri se compun din:

¨ oameni politici: parlamentari, miniştrii, conducători din instituţii

centrale de specialitate si consilieri locali;

¨ conducători ai unor instituţii publice sau societăţi (cu proprietate)

mixte, de interes general;

¨ corpul de funcţionari publici din administraţia centrala sau locala;

¨ cetăţenii la care se face apel pentru elaborarea unor anumite decizii.

Rolul acestor persoane în ceea ce priveşte luarea unor decizii in administraţia

publica este statuat intr-un cadru legal stabilit de Constituţie, astfel:

¨ Parlamentul desemnează scopurile de interes general si, in acelaşi

timp, este o sursa de decizii administrative;

90

¨ Guvernul joaca un rol important in elaborarea deciziilor

administrative. De fapt, puterea executiva joaca un rol dublu in elaborarea deciziilor

determinat de rolul ministrului ca om politic si, in acelaşi timp, conducător al unui

minister. Ca om politic, ministrul trebuie sa-si facă cunoscute scopurile de interes

general, iar in calitate de conducător trebuie sa elaboreze, dar si sa aplice decizia (fig.

7.1).

Fig 7.1. Nivelurile deciziei administrative

7.4. Etapele procesului de fundamentare a deciziilor in sistemul

serviciilor publice

Procesul de fundamentare a deciziei in administraţia publica este

complex si parcurge opt etape distincte, astfel:

1. Iniţierea deciziei, etapa care consta din crearea unui cadru care sa determine

formularea unei decizii. Acest cadru, la rândul sau este format din iniţiativele

decizionale care aparţin atât emitentului, cat si unor factori exogeni, cum ar fi de

exemplu deciziile care se iau pentru satisfacerea mai multor nevoi sociale.

2. Definirea obiectivului decizional si a mijloacelor de realizare a acestuia în

funcţie de nevoia sociala existenta la un moment dat; in acest

scop este necesara identificarea modalităţilor si mijloacelor necesare in

raport cu gradul de prioritate in rezolvarea urgenta a unor nevoi sociale, indiferent de

Niveluldecizional dinadministraţiacentrală şilocală

Niveluriledecizieiadministrative

Proiecte de decizii

Proiecte de decizii,informaţii, con-cluzii privindaplicareadeciziei

Nivelulconduceripolitice

Nivelulcorpuluifuncţionaruluipublic

Niveluladministraţieipublicelocale

ConstituţieLegi

NormeDecizii

LegiNormeDecizii

FEtapele procesuluide fundamentarea

a decizieiadministrative

91

stadiul la care s-a ajuns in procesul de elaborare a unei decizii in administraţia

publica.

3. Documentarea riguroasa in scopul formulării unei decizii corecte, ceea ce

presupune un proces atent, amplu si complex de culegere a unor informaţii realiste,

bazate pe realizările concrete din domeniul respectiv;

aceasta presupune alegerea celor mai eficiente mijloace pentru identificarea

informaţiilor si stabilirea corecta a obiectivului de îndeplinit.

4. Selectarea si analiza informaţilor culese, care trebuie corelate cu obiectivul

decizional urmărit; se vor retine numai acele informaţii care asigura realizarea unei

eficiente maxime cu minimum de cheltuieli in condiţiile satisfacerii complete a

cerinţei sociale generatoare a respectivei decizii.

5. Conturarea soluţiilor si analiza alternativelor decizionale, ceea ce

presupune utilizarea unor metode si tehnici specifice; conturarea unor soluţii

clare, bine formulate pentru realizarea problemei decizionale respective este

o etapa deosebit de importanta in funcţie de care se stabilesc si resursele

materiale, umane, financiare si informaţionale necesare realizării procesului

decizional respectiv.

6. Adoptarea deciziei este un proces complex si amplu care presupune, in

primul rând, alegerea variantei decizionale care corespunde cât mai bine scopului

urmărit; mai întâi sunt transmise la timp propunerile de alternative decizionale tuturor

membrilor care participa la procesul de fundamentare a deciziei, propuneri care sunt

analizate si eventual modificate; se trece apoi la deliberarea diferitelor variante în

cadrul organelor de decizie, fiecare membru trebuind sa-si formuleze opinia in legătura

cu propunerile făcute; pe baza confruntării diferitelor propuneri se alege o varianta

considerata optima care trebuie argumentata in funcţie de nevoia sociala pentru care se

ia decizia; in final, se adopta acea decizie care este considerata optima.

7. Urmărirea aplicării si respectării deciziei administrative de către

persoane specializate sau de instituţii publice care au funcţia de control al

sistemului administraţiei publice la nivel central si local. Decizia adoptata devine

obligatorie, neexecutarea sa implicând aplicarea unor sancţiuni prevăzute de lege

pentru cei vinovaţi. In întreg procesul de urmărire a executării deciziei se are in

vedere oportunitatea acesteia, modul in care este executata, de către cine este adusa la

92

îndeplinire, controlul modului de îndeplinire pentru a se observa in ce măsura

corespunde scopului pentru care a fost data.

8. Formularea concluziilor rezultate prin aplicarea deciziei

administrative deoarece pot apare modificări si chiar amendări ale acelor

decizii care nu corespund scopului pentru care au fost date. Totodată se pot

formula si concluzii care se refera la procedurile folosite pentru aplicarea

deciziei, daca au fost sau nu corecte, daca au contribuit la realizarea scopului

pentru care a fost adoptata respectiva decizie etc.

7.5. Abordări teoretico-pragmatice ale procesului de

fundamentare a deciziilor in administraţia publica

Procesul de fundamentare a deciziilor in administraţia publica este complex si

trebuie abordat, in opinia lui Rosenbloom, din trei perspective: managerială, politica

si legislativa3.

A. Abordarea manageriala consta din proiectarea unui sistem care sa ofere

posibilitatea alegerii din mai multe alternative decizionale pe cea

considerata oportuna, in condiţiile in care funcţionarii publici sunt informaţi si cunosc

criteriile de selectare a respectivei variante decizionale. Un asemenea tip de abordare

se concretizează prin:

¨ accentuarea pronunţata a posibilităţilor de raţionalizare a procesului

decizional;

¨ identificarea alternativelor decizionale cele mai eficiente din punct de

vedere economic;

¨ atragerea in procesul decizional a funcţionarilor publici care au

capacitate manageriala;

¨ formarea unei culturi organizaţionale in sistemul administraţiei

publice;

¨ autoritatea managerului in luarea deciziei oportune si derularea

procesului decizional;

¨ identificarea ierarhiei naţionale in administraţia publica in raport cu

calităţile si competentele funcţionarilor publici;

3 Rosenbloom D. H., Public Administration, Understanding Management, Politics and Law in thePublic Sector, Randow House, New York, 1986, pag. 392

FAbordarea

managerială

93

¨ posibilitatea formalizării procesului de fundamentare a deciziilor prin

utilizarea formelor standardizate in solicitarea informaţiilor necesare si

in prezentarea deciziilor;

¨ alegerea unor decidenţi abili in selectarea alternativei decizionale;

¨ accentuarea rolului managerului in procesul de fundamentare a

deciziilor.

Un asemenea tip de abordare este uneori limitata de cultura instituţiei publice

respective, cultura care se formează in fiecare organizaţie din administraţia publica cu

influente politice semnificative.

In literatura americana4 este prezentat un anumit model de abordare

manageriala numit "acordul raţional-comprehensiv de fundamentare a deciziilor",

care are următoarele caracteristici mai relevante:

¨ obiectivul principal ii constituie obţinerea eficientei maxime in

procesul decizional;

¨ elaborarea unui program eficient si raţional;

¨ specializarea permanenta a funcţionarilor publici;

¨ identificarea costului real de aplicare a deciziei;

¨ fundamentarea deciziilor in trei etape succesive, si anume:

- etapa I - în cadrul căreia trebuie identificate si formulate circlaritate

obiectivele politicii specifice managementului* administraţiei publice care trebuie

cunoscute si consemnate;

- etapa a II-a - când, pe baza modalităţilor de realizare a obiectivelor stabilite

anterior, sunt formulate alternativele) decizionale in scopul anticipării consecinţelor

aplicării fiecăreia, pentru ca in final sa se identifice modul de fundamentare a fiecărei

decizii;

- etapa a IlI-a - alegerea variantei decizionale oportune din cele posibile, in

scopul maximizării eficientei procesului decizional.

Acest model are anumite avantaje, dar si dezavantaje, astfel:

Avantaje Dezavantaje

4 Lindblom Charles, The Science of Muddhing Throngh, Addministiative Administra'ion Reviaw.nr.___, Simon Herbert, Administrative Behavior___, Altshuler Alan and Thonias Hatman, The Politicsof the Federal Bureaucrocy______

94

• este amplu si oferă posibilitatea • nu corespunde întotdeauna cu

modalităţilor de realizare a politica guvernamentala de

obiectivelor; fundamentare a deciziilor;

• facilitează modalităţile de • necesita un timp mai mare de

identificare a variantei oportune; identificare a posibilităţilor de rea-

• este benefic pentru funcţionarul lizare a deciziilor cele mai, efici-

public, in sensul ca acesta poate sa-si ente;

folosească experienţa si capacitatea • presupune costaţi ridicate, ca si

manageriala. specializarea funcţionarilor

publici din cadrul respectivei

instituţii.

B. Abordarea politica numita si modelul creşterii sau modelul

dezvoltării5, care ia in considerare influenta factorului politic asupra procesului

decizional din administraţia publica. O asemenea abordare

porneşte de la premisa ca obiectivele politicii in acest domeniu suni: generale

si pot fi adesea determinante in obţinerea consensului in aplicarea

programelor administrative la orice nivel. Acest tip de abordare se bazează

de altfel, pe consensul politic in formarea si derularea unor pachete de

programe in funcţie de costul pe care ii implica aplicarea acestora.

Un asemenea tip de abordare se desfăşoară in trei etape:

• etapa I - când sunt definite obiectivele in raport cu posibilităţile reale ale,

instituţiei publice, ca si modalităţile de realizare ale acestor obiective in funcţie de

obiectivul politicii din administraţia publica;

• etapa a Il-a - considerata ca un test pentru ajungerea la un consens

asupra politicii si modalităţilor de implementare a pachetelor de

programe, ca si pentru identificarea variantei decizionale oportune.

Rezulta ca, in acest tip de abordare, eficienta si raţionalitatea sunt înlocuite cu

reprezentativitatea si responsabilitatea in alegerea variantei decizionale oportune, ca

si a modului de realizare a acesteia;

• etapa a III-a - in care are loc fundamentarea deciziei acceptata ca optimă.

5 Lindbloom Charles, The Science of Muffling Though, Amitzai Etzioni, "Mincd-Scaning: The ThirdApprooch so Decision makns, New York, 1992, pag. 362

FAbordarea

politică

95

Acest model are anumite limite, datorate următoarelor cauze:

• pluralismul, care generează formarea unor grupuri de interese, fiecare

dorind sa aibă influenta asupra unor instituţii publice, ceea ce îngreunează procesul de

coordonare a acestei instituţii;

• modificările in politica administrativa care pot duce la apariţia unor

consecinţe grave si neprevăzute;

• ciclicitatea procesului electoral si, implicit, a politicii de fundamentare a

deciziilor in administraţia publica;

• ambiguitatea obiectivelor, care face ca funcţionarii publici sa repete anumite

procese înainte de derularea celor noi.

Principalul avantaj al acestui model este dat de reprezentativitate,

responsabilitate si obţinerea consensului politic.

C. Abordarea legislativa a procesului decizional, care implica

fundamentarea deciziei prin adjudecare, adică prin elaborarea unor reguli si proceduri

formalizate pentru identificarea situaţiilor, intereselor partidelor de la putere si din

opoziţie si corelarea intereselor politice cu legislaţia in domeniu in scopul realizării

interesului naţional.

Adjudecarea este de doua tipuri:

• prospectiva, care implica modificări in serviciile oferite de companii

din domeniul transportului, radioului si televiziunii;

• retrospectiva, in cazul apariţiei unor abateri de la regulile si legile

după care se conduc organizaţiile administraţiei publice, dar mai ales in cazul in care

se înregistrează plângeri sau reclamaţii împotriva acestor instituţii.

Acest tip de abordare a deciziilor administrative presupune:

♦ luarea in considerare a interesului public pe termen lung in scopul

creării cadrului legislativ care sa permită cunoaşterea si satisfacerea respectivului

interes;

♦ identificarea situaţiilor ce apar la un moment dat;

♦ cunoaşterea intereselor partidelor de la putere si din opoziţie;

♦ adoptarea continua a cadrului legislativ la nevoile sociale generale etc.

FAbordarealegislativă

96

Principalele limite ale abordării legislative a procesului decizional sunt

determinate de: consumul de timp, limitarea numărului de participanţi din afara

sistemului etc.

Cele trei tipuri de abordări ale procesului decizional sunt specifice

managementului public american, dar se regăsesc si in multe tari membre ale U.E.


Târgovişte, 2009


Bucereşti, 2004


1. Care sunt cerinţele ce trebuiesc respectate de decizia administrativă?

97


2. Care sunt etapele parcurse la fundamentarea deciziei administrative?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra modului de fundamentare a deciziei administrative

într-o instituţie publică.

98



1. Se dă următoarea situaţie: „Consiliul de conducere întrunit în şedinţa din 10

Feb. a.c. hotărăşte numirea D-lui I.P. în funcţia de director adjunct în locul

domnului I.G., în vederea realizării programului de restructurare. Numirea

este valabilă începând cu 15 Feb. a.c. Răspunde: directorul general al instituţiei,

G.I.”

Arătaţi dacă decizia adoptată este completă (formulată corespunzător):

a. nu, pentru că nu se evidenţiază modalitatea de realizare a obiectivului;

b. nu, pentru că nu este precizat decidentul;

c. nu, pentru că nu precizează obiectivul decizional;

d. da;

e. nu, pentru că nu se precizează perioada de aplicare a deciziei.

2. Ce cuvânt (cuvinte) trebuie introdus (e) în locul liniei punctate din fraza:

„Adoptarea unei decizii de către persoana sau grupul de persoane ce au

competenţa necesară” exprimă conţinutul cerinţei de raţionalitate numită …………..

deciziei:

a. oportunitate;

b. fundamentare ştiinţifică;

c. „împuternicirea”;

d. clară şi concisă;

e. formularea corespunzătoare.


1. d.

2. c.

99

CAPITOLUL VIII

METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE MANAGEMENTULUI ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE


Cuprins

� Metode de executare� Metode de organizare şi funcţionare� Metode de cercetare

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind metodeleşi tehnicile de management utilizate în instituţiile publice.

� Obiective operaţionale: Însuşirea modului de stabilire ametodei de management, cea mai eficientă, într-o instituţie publică.

= 3 ore

100

CAPITOLUL VIIIMETODE ŞI TEHNICI SPECIFICE

MANAGEMENTULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

In domeniul managementului serviciilor publice apar o paletă largă de

probleme care necesita utilizarea unor metode si tehnici adecvate.

Metodele in managementul administraţiei publice reprezintă un ansamblu

de modalităţi de realizare a obiectivelor instituţiilor, specifice unui

domeniu, un instrument utilizat pentru realizarea acestor obiective, un mod organizat

de gândire si acţiune pentru obţinerea unor efecte economice maxime cu eforturi

minime.

În funcţie de modul de realizare a obiectivelor în literatura de specialitate6 s-

au identificat trei grupe de metode (fig. 8.1), şi anume:

Ø Metoda de executare

Ø Metoda de organizare si funcţionare

Ø Metoda de cercetare

Figura 8.1.

6 Brezoianu D. Ştiinţa administraţiei, Universitatea Bucureşti, 1991, pag. 98.

TIPURI DE METODE

METODE DEEXECUTARE

• Metoda constrângerii• Metoda convingerii• Metoda cointeresării

METODE DE ORGANIZAREŞI FUNCŢIONARE

METODE DECERCETARE

• Analiza diagnostic• Simularea analizei• Construirea diagra-mei cauză-efect• Alte metode

• Metode de organizare ştiinţi-fică• Şedinţa• Conducerea eficientă• Valorificarea experienţei înmuncă• Structurarea eficientă a pro-gramului funcţionarilor publici

FMetodele demanagement

101

8.1. Metode de executare

În sistemul serviciilor publice sunt aplicate metode, de executare specifice, aşa

cum sunt prezentate în fig. 9.1.

a) Metoda constrângerii, aplicata in special in regimurile totalitare fiind un

instrument de dominare de către o minoritate sociala a majorităţi populaţiei, lipsita de

drepturi si care opune rezistenta tacita executării unor decizii.

Metoda constrângerii este principala metoda de executare a deciziilor

administrative ale statului totalitar, in general. Totuşi, aceasta metoda se

aplica frecvent si in statele cu regimuri politice democratice, atunci când

apar abateri de la normele si regulile specifice cadrului legislativ ce

funcţionează in instituţiile publice, mai ales atunci când funcţionarii publici

nu au pregătirea necesară, nu vor sa aplice anumite decizii sau când anumiţi

cetăţeni nu respecta acest cadru normativ-legislativ.

b) Metoda convingerii este folosita in tarile cu regim democratic unde

statul apară si promovează interesele cetăţenilor si acţionează pentru

creşterea bunăstării materiale si spirituale a societăţii. La aceste state deciziile date de

administraţia publica trebuie sa fie respectate si executate, de buna voie de

funcţionarii publici si membrii societăţii în propriul lor interes. In cazul neexecutarii

acestor decizii se aplica metoda de constrângere si executare silita.

Metoda convingerii presupune un proces de informare continua a cetăţenilor si

funcţionarilor publici implicaţi direct sau indirect in luarea sau executarea anumitor

decizii, funcţionari care sunt interesaţi de conţinutul unor acte administrative. In

aplicarea acestei metode un rol primordial revine mass-mediei scrise sau audio-

vizuale.

c) Metoda cointeresării este aplicata prin acordarea de recompense

materiale unor funcţionari publici care obţin, realizări deosebite in domeniul lor de

activitate. Aceasta metoda presupune elaborarea unui sistem de indicatori pentru

sensibilizarea angajaţilor din instituţiile publice, ca şi pentru aplicarea unor mijloace

coercitive pentru determinarea unor persoane să respecte deciziile din administraţia

publică, în concordanţă cu prevederile cadrului normativ legislativ.

FMetode deexecutare

102

8.2. Metode de organizare şi funcţionare

În literatura de specialitate7 sunt cunoscute cinci metode si/sau instrumente de

organizare a activităţii instituţiilor din administraţia publică si anume:

a) Metoda organizării raţionale a activităţilor administrative prin care se

identifica modul in care trebuie sa se desfăşoare aceste activităţi, conform

obiectivelor managementului administraţiei publice la orice nivel. Această

metodă presupune, pe de o parte, conceperea unui plan de activităţi orientat

către realizarea obiectivelor sociale si detalierea activităţilor care să susţină

îndeplinirea misiunii sociale a fiecărei instituţii, iar, pe de altă parte conceperea unor

planuri generale de activitate pe ansamblul sistemului administraţiei publice si a unor

planuri detaliate pentru fiecare instituţie publica, in scopul coordonării întregii

activităţi pentru realizarea obiectivelor propuse la nivelul fiecărei instituţii

componente.

b) Metoda şedinţei consta, in esenţa, in utilizarea şedinţei din instituţiile

publice, la care participa angajaţii din sistemul administraţiei publice, pentru

soluţionarea unor probleme decizionale, informaţionale, de analiza si de cercetare. In

cadrul şedinţei sunt consultaţi managerii din instituţiile publice si se transmit

informaţii, sunt adoptate decizii si se primesc informaţii asupra modului de

îndeplinire a vechilor decizii. Metoda şedinţei implica parcurgerea a patru etape in

cadrul cărora trebuie respectată anumite reguli, astfel:

In etapa de pregătirea şedinţei este necesară:

• înscrierea pe ordinea de zi a maximum trei probleme;

• formularea clara a problemelor si a obiectivelor acestora;

• desemnarea anticipata a persoanelor care organizează şedinţa, întocmirea

materialelor necesare care trebuie sa fie prezentate sintetic, sa cuprindă informaţiile

necesare pe care sa le pună la dispoziţia celor ce participa la respectiva şedinţa;

• invitarea unor persoane implicate in mod direct la problemele puse in

discuţie;

• stabilirea anticipata a locului de desfăşurare a şedinţei, inclusiv a

persoanelor ce consemnează discuţiile care vor avea loc in cadrul respectivei şedinţe.

In etapa de deschidere a şedinţei se impune:

7 Brezoianu D. op. cit. pag. 120.

FMetode de

organizare şifuncţionare

103

• respectarea orei de începere si formularea clara a obiectivelor acestei

şedinţe;

• stabilirea duratei totale de desfăşurare a şedinţei (maxim 3 ore), inclusiv a

duratei unei luări de cuvânt;

• prezentarea cuvântului introductiv in maxim 3-5 minute "'

În etapa de desfăşurare a şedinţei trebuie respectate:

• preîntâmpinarea si soluţionarea cu tact a eventualelor probleme ce pot apărea

pe parcursul derulării şedinţei;

• intervenţia celui ce conduce şedinţa când se prelungesc luările de cuvânt

pentru evitarea speculaţiilor si a unor probleme colaterale şi inutile;

• încadrarea in durata de timp stabilita iniţiala pentru şedinţa prin

respectarea timpului acordat fiecărui orator;

In etapa de închidere a şedinţei:

• prezentarea in final de către cel care conduce şedinţa a unor concluzii clare

si a unor idei noi in maxim 10 minute;

• transmiterea in scris a celor mai relevante informaţii, precum si a deciziilor

luate.

Metoda şedinţei se aplica in mod deosebit pentru parlament, şedinţe

care au caracter de informare, de analiza si de luare a deciziilor, la care, de

obicei, participa si primul ministru si preşedintele statului.

c) Metoda conducerii eficiente consta dintr-un ansamblu de elemente

referitoare la modul de desfăşurare a unor activităţi eficiente de către funcţionarii si

managerii din instituţiile publice, care trebuie sa aibă calităţi morale, capacitate

manageriala, cunoştinţe din domeniul economic, sociologic si psihologic. O

conducere eficienta implica o buna cunoaştere a realităţii sociale si a intereselor

sociale pentru identificarea si stabilirea obiectivelor instituţiilor publice. .

Managerii din administraţia publica trebuie sa aibă aptitudini specifice acestui

domeniu, cum ar fi: capacitate de înţelegere a omului cu toate problemele cu care se

confruntă şi pe care i le aduce la cunoştinţă, talent de comunicare si de abordare a

diferitelor probleme, răbdare pentru ascultarea tuturor necazurilor si problemelor,

talent pedagogic si compatibilităţi psihologice cu toţi colegii.

Metoda conducerii eficiente presupune posedarea de către manager a

talentului de selectare a funcţionarilor publici după criterii specifice, în funcţie de

104

pregătirea de specialitate si manageriala a acestora, capacitatea de comunicare, direct

si indirect, atât cu şefii ierarhici, cât şi cu subordonaţii.

d) Metoda valorificării experienţei in munca, care are ca sursă utilizarea

funcţionarilor publici cu experienţa îndelungata intr-un anumit domeniu al

administraţiei publice. Folosirea funcţionarilor publici cu experienţa îndelungata in

efectuarea unor activităţi, imprima calitate proceselor din domeniul administraţiei

publice, abilitate in conducere şi realizarea sarcinilor ce le revin. Totuşi, aceasta

metoda poate avea şi anumite efecte negative datorate rutinei, comodităţii, executării

mecanice a unor operaţiuni etc. Rutina este de fapt cea care influenţează cel mai mult

pe vechii funcţionari publici care au tendinţa de a deveni autoritari, incapabili la

autocritica, nu-si recunosc greşelile si încearcă să rezolve orice problemă numai aşa

cum doresc ei, ceea ce duce la decizii incorecte. Pentru eliminarea acestor efecte

negative, si mai ales a rutinei, este necesară folosirea experienţei lor pentru

îmbunătăţirea muncii si introducerea unor noi metode de îndeplinire a sarcinilor care

sa-i determine pe respectivii funcţionari sa se autodepăşească, sa se adapteze continuu

la tot ceea ce este nou.

Folosirea metodei valorificării experienţei înseamnă încurajarea

funcţionarilor din administraţia publica la valorificarea propriului potenţial

profesional obţinut in timp, la dezvoltarea capacităţii creative, la creşterea

calităţii actelor decizionale din acest domeniu.

e) Metoda structurării eficiente a programului funcţionarilor publici a apărut

ca urmare a specializării acestora, deoarece timpul de lucru este de multe ori prelungit

peste programul normal de lucru, de multe ori datorita utilizării necorespunzătoare a

acestuia. Se ştie că in managementul public informaţiile au un rol deosebit, si pun

anumite probleme legate, pe de o parte, de asigurarea corectitudinii culegerii, iar, pe

de alta parte, de valorificarea acestora in fundamentarea deciziilor si implementarea

lor in sistemul administraţiei publice. Rezolvarea, acestor probleme impune

structurarea corecta a programului de lucru, adică asigurarea condiţiilor,

corespunzătoare de desfăşurare a activităţilor la unele locuri de muncă necesare

executării respectivelor sarcini. Desfăşurarea unui program de lucru, corespunzător

pentru un funcţionar public presupune confort, climat deschis de lucru, dotat cu cele

mai moderne metode, echipament, recompense, adecvate etc.

105

Programul de lucru trebuie structurat atât anual cat si trimestrial,

lunar si zilnic, astfel încât sa existe un raport optim intre consumul efectiv de

energie pentru realizarea sarcinilor de munca si timpul necesar refacerii

forţei de munca (de odihnă si recreare). Un raport optim permite prevenirea

apariţiei oboselii exagerate si premature a personalului din administraţia publica.

Principalele cauze ale oboselii personalului din administraţia publica sunt:

* monotonia si lipsa de interes pentru activitatea pe care o face;

* condiţiile organizatorice nepotrivite de la locul de munca;

* tensiuni nervoase etc.

Utilizarea unei structurări eficiente a programului de lucru al funcţionarului

public necesita cunoaşterea influentei factorilor care duc la solicitarea fizica si

nervoasa a acestora, a mediului in care îşi desfăşoară activitatea, a cauzelor o

determina starea de oboseala, dar, mai ales, a factorilor psiho-sociali ce determina un

anumit comportament managerial.

8.3. Metode de cercetare

Dintre metodele de cercetare cunoscute, analiza diagnostic este mai indicata

in sistemul managementului administraţiei publice. Societatea contemporana se

concretizează prin schimbări rapide si, de multe ori profunde, care duc la necesitatea

adaptării continue a sistemului administraţiei publice la noile cerinţe a reorganizării

acestuia potrivit noilor condiţii. De aceea, efectuarea analizei diagnostic este necesara

ori de cate ori apar anumite schimbări in sistemul administraţiei publice.

O asemenea metoda impune parcurgerea a patru etape.

• documentarea asupra domeniului supus analizei;

• interpretarea datelor si informaţiilor culese pe baza diagramei cauza-efect;

• identificarea si analiza punctelor forte şi a celor slabe;

• prezentarea propunerilor de îmbunătăţire a activităţii.

a) Etapa de documentare asupra domeniului, supus cercetării, când este

necesara atunci când observarea si culegerea datelor se refera la:

• structura instituţiei publice respective ca si a relaţiilor sale cu organul

ierarhic si cu publicul;

FMetode decercetare

106

• componentele sistemului informaţional al respectivei instituţii publice'

inclusiv a circuitelor si fluxurilor informaţionale;

• sistemul decizional adoptat, eficienta acestuia, a metodelor si tehnicilor

folosite in procesul decizional;

• stilul de conducere si a climatului de munca unde îşi desfăşoară

activitatea funcţionari: publici. Aceste date sunt supuse unei analize

detaliate pentru verificarea veridicităţii lor;

b) Etapa de interpretare realistă a datelor si informaţiilor, a cauzelor care au

generat situaţii negative sau pozitive în stilul şi metodele de muncă ale funcţionarilor

publici.

c) Etapa de identificare si analiza a punctelor forte si punctelor slabe ale

activităţii din cadrul sistemului administraţiei publice, ceea ce presupune analiza pe

categorii de informaţii si date culese, ca si pe structuri organizatorice, pentru a se

releva stilul de conducere (eficient sau ineficient) al funcţionarilor publici cu funcţii

de conducere, inclusiv climatul în care îşi desfăşoară activitatea in respectiva

instituţie.

d) Etapa de formulare a propunerilor de restructurare si perfecţionare a

activităţilor, inclusiv prezentarea lor. Este o etapă laborioasă si presupune

identificarea, in primul rând, a cauzelor care au determinat anumite probleme critice

si dificile, iar in al doilea rând, a situaţiilor pozitive cu efecte benefice asupra

activităţii instituţiei respective.

Analiza diagnostic are ca scop, in primul rând, diminuarea pana la eliminare a

punctelor slabe identificate si, in al doilea rând, dezvoltarea si perfecţionarea

punctelor forte, pentru ca in final sa se facă propuneri de redresare, restructurare

si/sau perfecţionare a activităţii.

În finalul analizei trebuie făcute consideraţii pertinente asupra

acesteia, a eficientei instituţiei cercetate, ca si a eficientei analizei (raportul

rezultatele obţinute - cheltuielile efectuate).

Alte metode de management:

Brainstormingul (asaltul de idei); Tabloul de bord

Metoda Delphi Metoda Philiph 66

Metoda scenariilor

FAlte metode

107


Târgovişte, 2009


Bucereşti, 2004


1. Care sunt cele mai utilizate metode de management în instituţiile publice ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra modului de diagnosticare a unei instituţii publice.



1. Care din următoarele metode sunt specifice domeniului public:

a. metoda diagnosticării;

b. metoda constrângerii;

108

c. metoda şedinţei;

d. metoda convingerii;

e. metoda cointeresării;

f. metoda Delphi;

g. metoda evaluării;

h. toate sunt corecte.

2. Realizarea unui studiu de diagnosticare implică mai multe etape. Alegeţi-le

din enumerarea prezentată în continuare.

1. prezentarea caracteristicilor tipologice ale instituţiei

2. documentarea preliminară;

3. identificarea şi interpretarea simptomelor semnificative;

4. precizarea cauzelor care provoacă disfuncţionalităţi (puncte slabe)

5. precizarea cauzelor care provoacă punctele forte;

6. evidenţierea cauzală a principalelor puncte forte;

7. stabilirea disfuncţionalităţilor şi a cauzelor care le generează;

8. elaborarea de recomandări;

a. 1-2-3-4-5

b. 1-3-6-7-8

c. 1-2-4-5-8

d. 2-3-6-7-8

e. 2-3-4-5-8


1. h.

2. d.

Date post:	15-May-2017
Category:	Documents
Upload:	ghinea-eugen
View:	216 times
Download:	2 times

Managementul_serviciilor

Documents