MARIANNA IABLONSKI “MAIMUŢA DE PLUŞ”

PARTEA IAcţiunea se petrece la Moscova.

(Iarna. O cameră destul de spaţioasă. Mobila practic lipseşte. Un pat pliant, cu un aşternut pe el, 2 scaune, rochii şi pardesiuri atârnate pe pereţi. Pe un perete atârnă o chitară. Telefonul este pe podea. Multe flori vii în diverse borcane şi sticle. Încă nu a răsărit soarele. În cameră intră o persoană înfofolită în pufoaică şi şaluri până la ochi, care aduce un teu şi o mătură. Începe să se desfoaie – se dovedeşte a fi o tânără femeie zveltă şi graţioasă. Ia un scaun se sprijină de spetează şi începe să exerseze – numărând: un, doi, trei… Soneria. Ea aruncă pe umeri un clopoţel simplu şi merge la uşă).

Alisa (A.*): Cine e ? (Tăcere) Cine ? (aruncă capotul, vrea să reia exerciţiile. Soneria. A. strânge din umeri, se îmbracă şi merge la uşă). Cine e ?

Dmitrii (D*): Am nevoie de actriţa Florinski. Aici locuieşte ?A.: Da. (deschide uşa). Eu sunt. (Intră un pic. D. are în mâini un buchet mare de flori şi un

portofoliu. Pauză).A.: Ce doriţi ? (D. tace). Vă ascult !D.: Iertaţi-mă, vă rog… Ar putea să vi se pară foarte ciudat, dar… văzându-vă atât de aproape,

sunt atât de stânjenit că… În scenă, luminată de atâtea proiectoare, păreaţi ireală… acum, însă… aici, alături… în acest capot…

A.: Dar ce credeaţi, că mă veţi găsi cu noaptea-n cap în rochie de bal ?!… dacă m-aţi fi avertizat, aş fi reuşit, cel puţin, să mă schimb!

D.: Îmi dau seama că pot părea impertinent, inoportun, dar…aseară, am vrut foarte mult să vă dăruiesc aceste flori, însă dvoastră v-au înmânat atâtea buchete, încât n-am îndrăznit… Apoi, după spectacol, v-am aşteptat în faţa teatrului, am aşteptat mult, însă, pe semne, aţi ieşit pe altă uşă. Am încercat să aflu numărul dvoastră de telefon, dar de la Telecom mi s-a răspuns că nu figuraţi în lista lor. Atunci, mi-am mobilizat toată obrăznicia şi am obţinut de la biroul de adrese numărul apartamentului dvoastră. (Pauză). Realizez că este absolut îngrozitor, dar, cu toate astea, permiteţi-mi să vă înmânez, nu, să vă dăruiesc, iar nu e bine… în fine, luaţi aceste flori de la mine. (A. stă şi priveşte la el ţintă).

D.: Probabil, vă supără faptul că am venit atât de devreme… dar, am vrut neapărat să vă găsesc acasă, până nu aţi plecat undeva… pentru că, voiam neapărat să vă dau aceste flori, fiindcă… fiindcă, mi-a plăcut enorm cum aţi jucat aseară… (Ea tace şi-l priveşte).

D.: Nu vă este frig să staţi în uşă? Pot să vă dau fularul meu – e mare şi pufos.A.: (Râde. Ia în sfârşit florile). Vă mulţumesc.D.: Dacă aţi şti cât de bucuros sunt că vă pot privi de aproape… Şi n-aş fi dorit ca noi să nu ne

mai vedem niciodată… de aceea, n-aţi fi vrut dvoastră să vă notaţi telefonul meu? Poate cândva, mai ştii… aş fi nespus de fericit dacă… cumva… într-un cuvânt – încântat. (Pauză).

A.: Fie. Intraţi. E cam dezordine la mine. Doar o clipă. (aranjează câte ceva, ascunde mătura şi teul). Îndrăzniţi!

D.: Vă rog să mă credeţi, n-aş fi abuzat de ospitalitatea dvoastră, dacă nu mi-aş fi dorit atât de mult să găsesc o cale pe care să nu vă pierd din vedere, adică să nu să se întrerupă cunoştinţa noastră… dacă nu care cumva aveţi motive care ar face acest lucru imposibil… fapt care m-ar întrista peste măsură… într-un cuvânt… aş fi vrut foarte mult, mă înţelegeţi, să…

A.: (Râde. Găseşte un borcan şi pune florile în el). Sunteţi hazliu. Scoateţi paltonul. Hai, curaj! Tocmai acum nu puteţi fi de prisos. Atârnaţi-l de orice cui vă convine. Aşezaţi-vă.

D.: Văd că aveţi telefon! Atunci, de ce m-au dezinformat?!A.: E telefonul vecinilor, care sunt plecaţi pe mai mult timp. Vă rog să vă întoarceţi cu spatele,

trebuie să isprăvesc exersis-ul.D.: Iertaţi-mă, ce să isprăviţi?

1

A.: Chiar sunteţi házliu. Exersis este un sistem de exerciţii de balet. Dacă o singură dimineaţă nu voi face aceste exerciţii, aş avea o stare… inacceptabilă.

D.: Atunci, poate, e mai bine să plec acum şi să revin mai târziu…A.: Nu, dimpotrivă, îmi face bine să pălăvrăgesc acum cu cineva… Mai bine priviţi pe fereastră

– puteţi vedea o groază de lucruri interesante! (D. se apropie de fereastră. A. face exerciţiile: un, doi, trei… şi).D.: Chiar de n-aş fi fost aseară la spectacol, aş fi priceput deodată că sunteţi actriţă şi că aseară

aşi avut un succes fulminant… (Camera e inundată de flori).A.: Aşa e – actriţele sunt nişte norocoase – pot avea parte de multe flori, chiar şi până la

funerarii… Şi, un, doi, trei…D.: Iartaţi-mă, baletul e hoby-ul dvoastră?A.: O, nu! Da de unde – e o necesitate!D.: O necesitate pentru orice actriţă dramatică?A.: Şi unu, şi doi… în principiu, nu. Dar, pentru o actriţă, care-şi doreşte un viitor, e obligatoriu.

Habar nu aveţi cât efort trebuie să depună o actriţă de vârsta mea ca să fie în formă. Şi unu, şi doi…D.: Dur!A.: Şi unu, şi doi… Exerciţii speciale pentru mâini, pentru picioare, buze etc… şi unu, şi doi…D.: Dar, dvoastră arătaţi excelent!A.: Şi unu, şi doi… Din păcate, excelent, la vârsta mea, fără efort, nu poate fi…D.: Ciudat. Sunteţi lipsită complet de cochetărie. În permanenţă vorbiţi despre vârsta dvoastră

înaintată?A.: Dimpotrivă. Sunt înfiorător de cochetă. Mă mândresc de ceea ce am obţinut mai mult prin

efort, vis-à-vis de exteriorul meu, decât mă sinchisesc de vârsta mea.D.: După părerea mea, sunteţi atât de tânără, încât mi se pare mult prea precoce această luptă cu

bătrâneţea, până la care mai este mult timp. Dar m-aţi intrigat. Dacă sunteţi atât de sinceră cu mine, atunci spuneţi-mi, vă rog, câţi ani aveţi?

A.: Şi unu, şi doi… La această întrebare, o actriţă poate să răspundă sincer doar în două cazuri: în faţa doctorului şi în faţa poliţistului. Dar, dat fiind faptul că avem o discuţie atât de sinceră – voi spune adevărul: am 27 de ani!

D.: Arătaţi mult mai tânără. Alături de mine, sunteţi o fetiţă. Am 35!A.: (termină exerciţiile) Şi unu, şi doi… Gata! Mă duc să pun ceainicul. Sunt sigură că nu aţi

servit dejunul.D.: Vă rog mult să nu vă deranjaţi!A.: Oricum n-am nimic. Ca să nu îngraş, nu ţin nici un fel de produse.D.: Vă spun că am mâncat deja…A.: Nu vă temeţi. Vom servi un ceai absolut simbolic. (iese).(D. studiază camera, florile. Intră A. Şi-a schimbat hainele). D.: Parcă ar fi casa unui holtei bătrân. Mai ales, chitara aceasta – are un are atât de dezinvolt…

(vine A. cu ceaiul).D.: Am senzaţia că v-aţi aici nu de foarte mult timp.A.: Aşa e. Am venit la Moscova acum un an şi jumătate. Sunt de la Saratov.D.: Ce coincidenţă – şi eu am venit la Moscova de un an şi ceva. E minunat că avem ceva în

comun, atât doar că eu nu am o locuinţă atât de bună ca a dvoastră.A.: (toarnă ceaiul) Beţi ceai. Nu am nimic la el, decât pesmeţi. Camera aceasta goală vi se pare o

locuinţă bună? Spuneţi-mi, atunci, unde locuiţi dvoastră?D.: la periferia oraşului, într-o mansardă. Reiese că ambii suntem noi veniţi în acest oraş vechi.

Nu vi se pare ciudată această coincidenţă?A.: Nu-i nimic ciudat. Dintotdeauna, oamenii se trăgeau spre capitală, în căutarea gloriei,

fericirii, norocului etc.D.: Interesant, ce căutaţi dvoastră în capitală?

2

A.: Încă n-aţi priceput? Desigur, în căutarea gloriei… Vreau să am cele mai mari roluri, în cele mai mari teatre ale ţării…

D.: Şi aţi reuşit de minune. Este adevărat, teatrul în care aţi jucat aseară nu poate fi numit cel mai mare, dar aţi jucat excelent! Acum sunteţi fericită? (Pauză).

A.: Da, desigur, sunt fericită. Dar, dvoastră la ce-aţi venit? În căutarea unor aventuri?!D.: Nu, niciodată nu aş fi venit pentru aşa ceva.A.: Din orgoliu?D.: Parcă nu-s orgolios. Pur şi simplu, îmi iubesc profesia. În Siberia, de unde am sosit, lucram

în cadrul unui institut de proiectări, în calitate de inginer-şef. Dar se lucrează acolo cam subţirel, toţi se uită spre Moscova. Tot umblam cu o idee novatoare vis-à-vis de blocurile înalte de locuit, dar nu prea am fost susţinut. Aici, însă, asupra acestei probleme lucrează un întreg Institut de cercetări. Uite aşa, am ajuns aici. Sunt şef de proiect şi sunt cât se poate de mulţumit. Însă, în afară de profesie, nu mai am nimic.

A.: Beţi ceaiul, se răceşte. Luaţi pesmeţi.D.: Nu vă deranjaţi – v-am spus – am mâncat. De ce nu turnaţi apă în borcanele cu flori?A.: De ce? Oricum se vor ofili.D.: Dar în apă vor trăi mai mult.A.: O zi sau trei: care-i diferenţa? Oricum sunt sortite pieirei. În schimb, fără apă nu au acel

miros de putregai.D.: Apa nu va putrezi, dacă va fi schimbată în fiecare zi.A.: Dacă le torn o dată apă, va trebui s-o fac în permanenţă. Dar eu sunt ocupată, practic, toată

ziua.D.: Sunteţi atât de ocupată la Teatru?A.: (după o pauză). Da.D.: Ştiţi ce mi-a plăcut cel mai mult în jocul dvoastră?A.: Ce?D.: Tăcerile.A.: E un compliment dubios pentru o actriţă. Mai curând e pentru o balerină.D.: Vă rog să mă credeţi, tăcerile dvoastră sunt deosebite – nu-ţi poţi rupe privirea.A.: Chiar sunteţi házliu. În timpul tăcerilor mele din spectacol, cel mai des, mă gândeam la

textul care urma să-l pronunţ! Am ieşit în acest rol după trei repetiţii.D.: dar câte repetiţii se cuvin pentru aşa un rol?A.: Vreo cincizeci.D.: Dur. Totuşi, vă subapreciaţi. Jur că tăcerile dvoastră au ceva uimitor/o taină.A.: Sunteţi îndărătnic şi házliu.D.: În permanenţă, puneţi accentul incorect pe acest cuvânt. De ce?A.: Credeţi că házliu e tot una cu hazlíu? Nici vorbă. Zic házliu atunci, când nu mi-e doar vesel,

dar şi trist. (Pauză). D.: E atât de important sunetul de telefon pe care-l aşteptaţi?A.: Sunteţi, cumva, un telepat începător?D.: Nu, pur şi simplu, priviţi permanent spre telefon.A.: Aveţi dreptate! Trebuie să mi se comunice dacă am deseară repetiţie.D.: Ştiţi de ce mi-au plăcut atât de mult tăcerile dvoastră din spectacol?A.: Presupun că devin insuportabilă când vorbesc.D.: Nu. Pentru că mai toate cuvintele din piesă erau proaste.A.: La drept vorbind, piesa nu e o capodoperă.D.: Mi-aş dori să vă privesc în altă piesă, să zicem, clasică (pauză). Aşadar, în ce piesă clasică

am să vă admir? (A. tace).D.: Nu vă supăraţi dacă aduc apă pentru flori?

3

A.: Atunci, va trebui să fac dublură pentru cheia de la apartament, ca să puteţi s-o faceţi în permanenţă. V-am spus clar că sunt foarte ocupată şi că nu suport mirosul de putregai!

D.: Iertaţi-mă. Nu mi-aţi răspuns: în ce piesă clasică vă pot vedea?A.: Nu.D.: Nu vă place clasica?A.: Ce oră e?D.: E ora 11 şi un sfert. Am impresia că nu mă auziţi. E atât de importantă repetiţia de seară,

încât nu vă rupeţi privirea de la telefon.A.: Da, da, da! Aţi ghicit. Aştept un sunet, de care depinde viaţa mea!D.: Probabil, e cazul să plec?A.: Dimpotrivă. Rămâneţi. Oare nu este clar că aşteptarea unui astfel de telefon e tot una cu

aşteptarea rezultatului de la radiografie, la care te-a trimis oncologul?D.: Dur. Vi s-a întâmplat?A.: Da.D.: Dur (pauză). Reiese că, spre marele meu noroc, am picat pentru dvoastră la ţanc?A.: Dar ce-aţi crezut, că sunt din alea care ademenesc primul bărbat care le iese în cale. Sau

credeţi că m-aţi fermecat de la prima privire?D.: Vă rog să mă credeţi – nici vorbă de aşa ceva, cât despre mine – am o părere destul de

modestă. Într-adevăr nu vă deranjez? (se aşează).A.: N-aţi băgat de seamă cât de îndărătnice sunt uneori aparatele telefonice?D.: Să schimbăm tema. Spuneţi-mi, mai bine, de ce nu vreţi să vă privesc într-o piesă clasică?A.: Pentru că nu joc în nici o piesă clasică.D.: Atunci, în altă piesă?A.: Nu joc în nici o altă piesă.D.: Înţeleg, nu demult v-au invitat în acest teatru şi încă n-aţi reuşit să fiţi distribuită în alte

spectacole.A.: N-aţi ghicit. Eu, în general, nu lucrez în acest teatru.D.: (se ridică). Daţi-mi voie! V-am văzut cu ochii mei în spectacol…A.: A fost debutul meu. Dar nimeni nu m-a invitat în acest teatru. Abia de am putut să cerşesc

acest debut de la direcţia Teatrului.D.: Ce înseamnă debut pe care trebuie să-l cerşeşti?A.: “Debut” se numeşte un rol care ţi se dă ca şi cum cu chirie pentru o singură dată. Apoi,

consiliul artistic hotărăşte: rămâi tu sau nu rămâi în acest teatru. Asta şi aştept acum: să mi se spună la telefon ce a hotărât consiliul artistic.

D.: Dur… Dar de ce să aşteptaţi, poate e mai bine să sunaţi dvoastră la Teatru?A.: Nu, nu… n-am curaj.D.: Vreţi să telefonez eu?A.: Nu! Aşteptarea este, totuşi, o speranţă.D.: După mine cea mai rea claritate este mai bună decât cea mai vagă neclaritate.A.: Nu, nu. Pentru mine neclaritatea este o speranţă. Şi, apoi, cel care a promis să mă sune, e un

om de nădejde. Mă simt în acest Teatru ca un intrus… într-o haită. De fapt, e explicabil: Teatrul e ca o familie. O familie dificilă şi ostilă, dar, totuşi – familie. Cel mai important este că toţi actorii sunt la fel – nu pot să nu joace. Jocul pentru noi e ca o necesitate fiziologică; de aceea actorii privesc la roluri cu aviditate, cu patimă, ca la o pradă. S-au obişnuit să împartă prada în familie, dar la intrus privesc cu duşmănie şi îşi arată colţii. Ivan Iacovlevici însă, el este asistent de regizor, din prima clipă a avut faţă de mine o atitudine foarte binevoitoare. Din banii proprii a cumpărat toate aceste flori şi i-a rugat pe diverşi oameni să mi le dăruiască la sfârşitul spectacolului. Nişte “oameni buni” s-au străduit să aflu. Dacă Ivan Iacovlevici va pricepe, va plânge ca un copil. El trebuie să mă sune imediat ce Consiliul artistic va lua decizia.

D.: Ce-i ăla - consiliu artistic? Ceva în genul Comisiei de Aprobare la noi?

4

A.: Ce-i aia Comisia de Aprobare? Ceva în genul Consiliului artistic la noi? D.: Paremi-se că da. (Râd ambii)A.: Foarte bine, paremi-se, ne-am înţeles. (pauză) Cât e ora?D.: Douăsprezece fără cinci.A.: Nu înţeleg, consiliul trebuia să înceapă la 10 fix.D.: Totuşi, am să telefonez! Riscăm?! (ridică receptorul)A.: Puneţi receptorul! Imediat! (D. pune receptorul. Priveşte atent la ea).A.: (încet) E al treilea teatru unde mi-au oferit un debut, în alte două teatre m-au respins, deja.D.: De ce v-au respins?! Sunteţi atât de… drăguţă… atât de… în sfârşit eu aş face pentru

dvoastră orice.A.: ca de obicei, iar nu-mi merge. Ce bine ar fi fost, dacă aţi fi regizor-şef sau membru al

consiliului artistic.D.: E atât de greu să se angajeze o actriţă la teatru?!A.: Într-un oraş mic – nu. Dar în oraşe mai mari şi, mai ales, aici – e îngrozitor de greu, aproape

imposibil.D.: Ce se va întâmpla, dacă acest consiliu nu vă acceptă? (pauză)A.: Atunci… atunci va trebui, din nou, să prezint o audiţie, să mă arăt…D.: O audiţie? Ce să prezentaţi, ce să arătaţi?…A.: (râde) Nu vă speriaţi. Să mă arăt, înseamnă să joc. Dar e mult mai dificilă prezentarea. Aici,

nu cunosc pe nimeni, aşa că sunt nevoită să prezint monoloage. Privesc la feţele plictisite ale membrilor consiliilor artistice şi mi se face rău, încep să-mi tremure mâinile, mă crispez…

D.: Dur. De ce să te supui unor asemenea chinuri? Nu-i mai bine să scuipi pe vechiul oraş şi să pleci într-un oraş mai mic, unde, după cum mi-aţi spus, e mai simplu.

A.: Am sosit, aici, tocmai dintr-un astfel de oraş mic. După absolvirea facultăţii, am fost repartizată acolo. Pentru a atrage publicul la teatru, la bufet se vinde vin şi vodcă cu nemiluita. În timpul scenelor amoroase, în sală se aud nişte behăituri obscene. La recuzită există un coş mare cu flori artificiale. La premieră se şterge praful de pe ele şi la, la finalul spectacolului, i se pun la picioarele regizorului – asta înseamnă succes. Apoi, coşul se duce la depozit până la următoarea premieră. Din cauza lipsei de spectatori, sunt nevoiţi să scoată câte o premieră pe lună. Actorii nici nu reuşesc să înveţe textul. Unii dintre ei beau mult şi, uneori, ies băuţi în spectacol. Din cauza acestor inepţii şi necazuri, a plictiselii – toţi sunt cu nervii la pământ. Când am venit în acest teatru, m-au distribuit, imediat, în câteva roluri centrale. Vreo două stagiuni, a mai mers cum a mers. Dar, la un banchet, regizorul-şef mi-a spus că nu poate lucra cu o actriţă până nu o cunoaşte ca femeie. Am depus cerere şi am plecat.

D.: Ar fi trebuit să luptaţi… Reiese că şi dvoastră aţi dat bir cu fugiţii?A.: Aşa e. Am înţeles că lupta nu avea sens; în consiliul artistic şi cel de administraţie erau

oameni puşi de el, aşa că… (pauză) Nu ştiu de ce, dar de mine se lipeşte murdăria la tot pasul. Între câteva debuturi de aici, am căzut în depresie şi am hotărât să plec într-un oraş mai mic. Să mă întorc de unde am plecat – nu avea sens. Pentru cei ca mine există o şansă: birja muncii. Actori şi regizori din toate colţurile ţării se adună şi începe bâlciul. Ajunsă acolo, m-am postat lângă un perete. După o jumătate de oră de aşteptare, când oricine se poate apropia de tine şi să te studieze din cap până în picioare, în cel mai impertinent mod, veni lângă mine un bătrânel pleşuv şi prizărit. El ciripea ceva ininteligibil, iar eu priveam la buzele lui vineţii şi la saliva cu bulbuci din colţul gurii şi nicidecum nu puteam pricepe nimic. Într-un târziu, am înţeles că îmi propunea să vin la el de două ori pe lună, cu salariu de actriţă debutantă. “Şi nici un fel de porcării” – îmi tot repeta. Anume această frază m-a scos din ţâţâni şi i-am ars o palmă…

D.: Dur.A.: Shakespeare “Hamlet!, Act I, scena IV (pauză)D.: Reiese că acum nu lucraţi nicăieri?A.: Aproape că.

5

D.: ŞI cât înseamnă lunar acest aproape că?A.: Foarte puţin. 80 de ruble. Nu mai spun că trebuie să fii bine îmbrăcată, la modă. Ştiţi… eu

fac curat pe paliere. În scara mea şi încă la două. În primul rând, este un serviciu în schemă: primesc salariu lunar, apoi – disciplina, experienţa de viaţă etc., plus viza de reşedinţă şi acest spaţiu locativ. E un lucru convenabil. Mă trezesc la cinci şi la şapte, când toţi pleacă la serviciu – deja am isprăvit. Am toată ziua liberă. Desigur, sunt şi unele incomodităţi. Mă jenez mult şi sunt nevoită să mă înfofolesc până la ochi... Adineauri, am spus că nu-mi merge în viaţă. Nu este adevărat: odată şi o dată, omului îi merge, doar că după aceasta, mai toţi uită de acest lucru, la fel cum am uitat şi eu… Afara de asta, mă obsedează vomele şi pisicile moarte. Când mi se întâmplă să dau de ele pe scări, debordez… aşa că sunt nevoită să strâng şi după mine…

D.: Dur. Nu mi-aş fi închipuit niciodată aşa ceva! Desigur, îmi dădeam seama că şi în viaţa artiştilor există necazuri, dar necazurile şi nefericirile lor îmi păreau deosebite, înălţătoare, subtile. Vă amintiţi versurile lui Alexandr Blok: “scrisoarea tragicei actriţe obosită, precum e obosit şi scrisu-i…”

A.: “Sunt toată obosită şi bolnavă, nici florile nu mă mai bucură acum; primiţi şi ardeţi aceste aberaţii…”. La drept vorbind, nu prea seamănă cu starea când te întoarce pe dos în scara blocului…

D.: Poate e cazul să vă găsiţi un serviciu mai ca lumea. Să zicem, la bibliotecă sau un cerc de amatori…

A.: Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Să fie curat pe scări pentru mine este ceva trecător, de moment; dar alt serviciu “mai ca lumea”, deja e schimbarea destinului, e refuzul de la Teatru.

D.: Victorie sau moarte, aşa reiese?!A.: (râde) De ce moarte? Doar Victoria.D.: Sunt sigur că de data aceasta veţi reuşi. Tăceaţi atât de expresiv. Permiteţi-mi, totuşi, să

telefonez.A.: Nu. (pauză)D.: Nu vă ie frig? Pot să vă dau fularul meu, e foarte…A.: Nu pot să-mi închipui viaţa mea fără teatru. În somn, joc diverse piese, în care viaţa mea, cea

plină în realitate de atâtea inepţii, devine integră: tragică – minunată, doar pe înţelesul meu şi atunci încep să plâng în somn, iar, apoi, mă trezesc purificată şi senină. De la o vreme, însă, mă obsedează nişte coşmaruri: ba îmi cade părul în scenă; ba nu pot descleşta buzele şi parcă văd gura mea dintr-o parte, acre este cusută cu aţă groasă. Atunci, încep să strig prin somn şi acest strigăt mă trezeşte. După aceea, mă tem să adorm…

D.: Părinţii vă ajută?A.: Mama a decedat acum câţiva ani. Cu ea eram în acel rând la radiografie, unde o trimisese

oncologul. Ea mă ajută, probabil, prin propriul său exemplu, de altfel, destul de trist. A fost şi ea actriţă. Apoi, l-a întâlnit pe tatăl meu. El a convins-o să abandoneze teatrul. După aceea, mama a lucrat toată viaţa corector la un ziar. Când veneau la noi oaspeţi, ea cânta, întotdeauna, cântece vesele (avea o voce bună) şi plângea… Aveam impresia că în acele clipe îşi amintea de teatru. Pentru mulţi, teatrul e o capcană.

D.: Şi tatăl dvoastră a decedat?A.: Da de unde. E viu, sănătos. Nu demult s-a recăsătorit. Au un copil mic. El era categoric

împotrivă ca eu să devin actriţă. Mereu spunea că actoria este imorală, în esenţă.D.: Dur. Credeam că doar în trecut, profesia actorului era proscrisă.A.: Astăzi există două atitudini cardinal diferite faţă de actori. Unii îi consideră pe actori imorali,

superficiali, trândavi etc. Alţii îi privesc cu o admiraţie exagerată, probabil, cum priveşte un credincios habotnic la o icoană. Ambele atitudini mi se par inadecvate.

D.: Dvoastră înşivă aveţi atitudinea unui credincios faţă de legea supremă. Nu-i posibil să-ţi iubeşti profesia au atâta fanatism! La urma urmei, e o meserie ca oricare alta, e un mod de a-ţi câştiga pâinea de toate zilele. (pauză) Totuşi, sunt convins că sunteţi o actriţă foarte bună: aseară când ţopăiaţi şi chicoteaţi în rolul acelei fetiţe şi enunţaţi nişte replici fără noimă, m-am gândit: “Uite un om!”… Permiteţi-mi să telefonez, vă rog. Nici nervii mei nu mai rezistă.

6

A.: Nu. Să nu mai vorbim pe tema aceasta.D.: Dur.A.: Dumnezeule, de ce tot repetaţi acest cuvânt “Dur”!D.: Pentru că mi se pare un cuvânt foarte potrivit pentru viaţa de toate zilele. Am avut impresia

că autorul piesei, în care aţi jucat aseară, şi-a pus scopul să ne convingă că viaţa este ceva uşurel, un flecuşteţ, o glumiţă fără însemnătate… Dar, în tăcerile dvoastră era ceva profund, serios… era ceva misterios… chiar, dacă o să mi-o repetaţi de o sută de ori că vă gândeaţi la text… Dvoastră… (sună telefonul. Ambii sar în picioare. A. se aruncă spre telefon şi ridică receptorul).

A.: Alo!… Bună ziua, Ivan Iacovlevici… Da, da, n-am ieşit din casă, am aşteptat să mă sunaţi! A avut loc? Da… da… Înţeleg… Aşa, deci? … Clar… Nu, nu, vă sunt foarte recunoscătoare… Nu… eu însămi… am telefonul dvoastră… La revedere… (Închide telefonul. O pauză mare).

D: Ei, ce e?A.: (se întoarce spre el). A, dvoastră sunteţi… mai sunteţi aici? Apropiaţi-vă. (D. se apropie). Ei,

hai-hai, mai aproape… Şi mai aproape… nu vă temeţi. Luaţi-mă de mână. (D. timid o ia de mână) Curaj! Aşa. A doua mână, puneţimi-o pe sân. (D. se retrage) Ce, nu ştiţi cum se face? Aţi auzit atâtea despre comportamentul actriţelor” De aceea, aţi venit disdedimineaţă, fără scrupule, cu tupeu. De ce nu treceţi la acţiune? Sau aşteptaţi să preiau eu acţiunea, să mă arunc de gâtul dvoastră?

D.: Vă rog să mă credeţi – nici gând de aşa ceva… nici o clipă nu am gândit ceva rău despre dvoastră… dacă, întâmplător, v-am ofensat, vă rog să mă iertaţi… plec imediat… dar, mai întâi, spuneţi-mi, vă rog, care-i situaţia dvoastră… Ce v-a spus Ivan Iacovlevici? După aceea, plec imediat.

A.: Curios, de ce trebuie să vă spun anume dvoastră. Ce vă pasă? Cine sunteţi pentru mine? Un om întâmplător, care a intrat la cea.

D.: N-am băut ceai.A.: Ba da, aţi băut!D.: Vă implor, spuneţi-mi…A.: (se întoarce spre fereastră). Mi-a spus că… n-am trecut la Consiliul artistic prin majoritatea

de voturi. Opt împotrivă, cinci – pro.D.: Dar cinci au fost pentru dvoastră!A.: Şi la ce-mi foloseşte?D.: Nu înţeleg, de ce au fost împotrivă cei opt! …. Sunteţi atât de… cum au îndrăznit… din ce

cauză?!A.: O! Dumnezeule! Cum poţi explica aşa ceva?! Probabil, ei înşişi nu înţeleg de ce au procedat

astfel… în fine… (pauză) parcă mi-aţi promis că plecaţi…D.: M-am răzgândit.A.: De ce?D.: Pentru că vreau neapărat să vă ajut.A.: Curios, cum aţi putea să mă ajutaţi?D.: Vreţi să mergem la un restaurant să ne distrăm, să uităm de toate astea… Sau la un film,

oricare ar fi… chiar nu există nimic care v-ar bucura măcar un pic?!A.: M-aş bucura foarte mult, dacă, în sfârşit, a-ţi pleca.D.: Vorbiţi serios? Vreţi să rămâneţi de una singură?A.: V-am spus, deja (strigă) Aţi auzit?!D.: Pentru Dumnezeu, nu vă supăraţi! Plec… înţeleg… (merge spre uşă)A.: (cu spatele la el) Mergeţi prea încet… Desigur, una e să vii la o artistuţă prosperă şi cu totul

altceva e… Ce v-aţi oprit?! Fugiţi! (D. revine şi se aşează) Ce aveţi?D.: Nu plec nicăieri. Puteţi să-mi spuneţi tot ce doriţi, dar eu oricum nu voi pleca.A.: Nu. O să plecaţi. Chiar în această clipă. Vă ordon. La urma urmei, e casa mea. Plecaţi.D.: Nu.A.: Am să strig după ajutor.

7

D.: Poftim, strigaţi! (A. plânge) Vă rog, nu trebuie, nu plângeţi… liniştiţi-vă… dacă aţi şti cât de mult aş vrea să pot să vă ajut măcar cu ceva în această clipă… sau haideţi la Zoo. Când aţi văzut ultima oară elefantul? Elefantul acţionează pozitiv… (A. râde) Cu ce pot să vă ajut, spuneţi-mi, vă rog…

A.: (râde) Am mai auzit vorbe din astea şi nu o dată. “Sunt gata să fac orice pentru tine!” E de ajuns să ceri o nimica toată – şi pe dată, asta devine o mare problemă.

D.: Aţi întâlnit prea mulţi oameni răi în viaţă.A.: Dvoastră sunteţi cu totul altfel, nu-i aşa?D.: Am să fac tot ce-mi stă în puteri, iar dacă va trebuie, mă voi strădui să fac şi mai mult.A.: Bine. Atunci, aduceţi-mi o maimuţă.D.: Bine. La revedere (ia portofoliul şi merge spre ieşire)A.: Adio. D.: Curând ne vedem.A.: Ştiţi foarte bine că nu-i aşa.D.: De ce? Ce am să fac, atunci, cu maimuţa?A.: Nu vă mai prefaceţi. Sunt actriţă şi pricep puţin la oameni!D.: Atunci, de ce credeţi că nu ne vom mai vedea?A.: De aia. Vă grăbiţi atât de mult şi daţi bir cu fugiţii, încât nici măcar nu m-aţi întrebat, cel fel

de maimuţă vreau!D.: Chiar dacă sunteţi actriţă, nu pricepeţi nici o iotă în oameni. Doar nu aţi fi vrut să vă aduc un

orangutan; prin urmare, trebuie să vă aduc o maimuţă micuţă.A.: Degeaba aţi trăit 35 de ani… Vis-à-vis se află un magazin cu îmbrăcăminte pentru copii. În

vitrină este o maimuţă mare de pluş. Ara gura până la urechi şi urechile îi sunt clăpăuge ca două turte mari. De fiecare dată, când trec pe acolo, vreau să iau maimuţa cu mine acasă!

D.: Am înţeles (merge spre uşă).A.: Aveţi în vedere că în acest magazin nu se vând jucării, aşa că nimeni n-o s-o v-o dea. Deci,

puteţi să nu vă mai întoarceţi. Adio!D.: Văd că aţi găsit o metodă foarte ingenioasă să vă debarasaţi de mine. Şi, totuşi, am să mă

întorc. Nu vă spun adio! (iese)(A. se apropie de fereastră. Ia agenda şi formează un număr).A.: Alo... Teatrul? Bună ziua. Vă deranjează o actriţă… Spuneţi-mi, vă rog, când se vor da la dvoastră audiţii? … A fost deja? Poate la primăvară? … Mulţumesc. Mă iertaţi… (formează alt număr) Alo, teatrul? Vă deranjează o actriţă… N-aţi putea să-mi spuneţi când se vor da audiţii la dvoastră? … Nu vor fi? … Poate peste un an?!… Mulţumesc… Scuzaţi (se apropie de fereastră)(Soneria. A. se apropie de uşă)A.: Cine e?D.: Eu. (A. deschide. Intră D. cu o maimuţă de pluş. Pauză)A.: Cum?!… Aţi furat-o?!… Duceţi-o imediat înapoi!D.: Liniştiţi-vă. N-am furat-o.A.: Atunci, cum aţi reuşit s-o scoateţi din vitrină?D.: Într-un mod absolut cinstit.A.: Dar cum?D. Am intrat în magazin şi imediat am întrebat cum pot s-o găsesc pe şefa secţiei.A.: Aţi mers direct la şefa secţiei?D.: Anume că. S-a dovedit a fi foarte tânără şi foarte drăguţă. Am văzut-o… şi pe dată i-am trântit tot adevărul.A.: Cum adică, aţi trântit tot adevărul?! Ce i-aţi spus?D.: I-am spus că trebuie să dăruiesc această maimuţă unei domnişoare, altminteri mă izgoneşte pentru totdeauna.A.: Ce minciună abilă.

8

D.: N-am minţit. Parcă nu mi-aţi spus că…A.: Câte nu poate spune omul la mânie?! Cum puteţi să credeţi că acum mi-ar face bine 2 kg de rumeguş, îmbrăcat într-un pluş prăfuit? Plus la toate, e oribilă! Chiar acum să i-o duceţi înapoi acelei simpatice şefe! S-o pună la loc, ca să sperie, în continuare, copiii!D.: (ia maimuţa) Exact a spus şi ea.A.: Cine – ea?D.: Şefa cea simpatică.A.: Ce anume a spus ea?D.: Ea a spus: “Desigur, nu pot să admit, ca din cauza unei maimuţe de pluş, să pierzi o viaţă de om şi dacă insistaţi, iau toată răspunderea asupra mea”. Atunci, mi-a dat maimuţa, dar mi-a spus că e sigură că, foarte curând, am s-o aduc înapoi. După cum văd, înţelege bine firea femeilor (merge spre uşă).A.: Staţi! … Daţi-mi maimuţa.D.: Poftim?A.: Daţi-mi acest monstru! (D. îi dă maimuţa) Nici nu pot să mă ating de ea. Duceţi-o în baie. Mai întâi, trebuie spălată binişor. (A. ia chitara şi începe să cânte, umblând prin cameră):

Ah, nu e simplu, deloc nu e simplu, Că-mi vine să plâng

Până la insula de peste zare, N-am să ajung

La, la, la, la, la, la, la, la, la,……………..(D. se opreşte în uşă şi ascultă)

Uite cum saltă, cum se roteşte, Soarele-arici

Uită-te bine, deschide ochii, Altfel te-neci,

La, la, la, la, la, la, la, la, la,…………….Marea sclipea şi mă purta,

Dar anii s-au dusTot înotam spre zarea-albastră,

Dar unde-am ajuns! (bis)La, la, la, la, la, la, la, la, la,……………

D.: Dur. Aşezaţi-vă. Vreau să vă conving, că din orice situaţie există ieşire. De exemplu: În Tiumeni (Siberia), am avut în şcoală un coleg – Valerii Corobkov. A încercat să intre cu mine la institutul de construcţii – dar n-a reuşit. Deunăzi, mergeam prin centrul Moscovei şi văd un afiş: “Bătrânele nu cumpără flori” – autor Valerii Corobkov. Dacă e acel Corobkov, s-ar putea ca el să vă ajute.A.: Am auzit de numele ăsta. Numai că piesa nu se numeşte “Bătrânele nu cumpără flori”, ci “Bătrânelor nu le dăruiesc flori! – e o mare diferenţă.D.: Foarte posibil. Desigur, e puţin cam incomod să mă adresez cu o rugăminte la un om, pe care nu l-am văzut 20 de ani, dar…A.: Scuzaţi-mă, merg în baie să spăl maimuţa.D.: (ia portofoliul) Trebuie să-l găsesc cât mai curând pe Corobkov.A.: Pentru Dumnezeu! Nimeni nu vă ţine (iese).(D. rămâne în picioare, apoi se aşează. A se întoarce cu un lighean. Pauză).A.: ca să nu vă plictisiţi, am să-i fac baie aici (Începe să spele maimuţa) Hornarul, hornul l-a spălat, iar noi spălăm hornarul, care a spălat hornul…D.: Vă reuşeşte de minune. De ce nu aveţi copii?A.: Logic ar fi să mă întrebaţi, mai întâi, de ce n-am soţ.D.: De ce nu aveţi un soţ sau un iubit?A.: De ce credeţi că nu am un iubit?D.: Dacă ar exista, ar fi acum alături de dvoastră.

9

A.: Dur. Merg să schimb apa. (iese şi reţine cu ligheanul). Doar primul meu bărbat m-a iubit cu adevărat. Avea doar 18 ani şi era student la anul I la Universitate. Nu ştiu cum, tatăl meu a aflat despre relaţia noastră, s-a inspirat şi m-a alungat de acasă. Am închiriat o cămăruţă, unde mama ne aducea, pe ascuns, prăjituri făcute de ea. Ca să avem cu ce plăti chiria, el descărca noaptea vagoane. Nu ştiu cum a reuşit să ascundă de toată lumea că este cardiac. L-au găsit fără suflare, cu un sac de ciment peste el. El a compus cântecul, pe care îl cântam adineauri. E ca o obsesie (pauză). Am să schimb apa. (iese şi revine cu ligheanul)… Alţi bărbaţi, mult prea simplu, apăreau şi dispăreau din viaţa mea. Un oarecare timp veneau, spuneau aceleaşi cuvinte de amor, apoi, într-o zi, nu mai telefonam… Ultimul a fost aici, acum 7 luni şi cinci zile…D.: Dur.A.: Hornarul, hornul îl spală.D.: Şi, totuşi, de ce nu aveţi copii? După părerea mea, pentru o femeie nu e atât de complicat să devină fericită.A.: Fiindcă de la oameni răi, se nasc copii răi. Ca să fiu sinceră – nu ştiu. Eu însămi nu sunt aranjată, unde să-mi permit să fac copii? În plus, copilul trebuie hrănit, spălat, îmbrăcat, plimbat în fiecare zi – e nevoie de timp şi de bani, dar eu n-am nici una, nici alta. Şi nici nu-mi place să gătesc.D.: Nu… nu înţeleg, doar e legea naturii, femeia trebuie să-şi dorească cu toată fiinţa să devină mamă. Iar dvoastră spuneţi: “să-l hrănesc… nu-mi place să gătesc!”A.: În cazul ăsta, dvoastră de ce nu aveţi copii?D.: De unde ştiţi că nu-i am?A.: Dvoastră mi-aţi spus că în viaţă aveţi parte numai de lucru şi lucru…D.: Acum, daţi să storc binişor maimuţa şi s-o atârn în baie.A.: “S-o atârn!” Ce-aţi spune, dacă după baie, v-ar stoarce şi v-ar otrăvi pe funie?! Acum, noi vom înfăşa această drăguţă maimuţică în acest prosop şi… ia daţi-mi fularul dvoastră pufos! (D. îi dă fularul)A.: Gata. Acum e mult mai bine. (ia maimuţa în braţe, se joacă cu ea)D.: Sunteţi atât de singuratică, încât mă apucă groaza, când vă privesc.A.: Aşa credeţi? Greşiţi amarnic. Nu sunt de loc singurică! Vedeţi casa de vis-à-vis. Acolo locuiesc toţi prietenii mei. Când isprăvesc să fac curat pe scară, merg la ei în ospeţie. Mai întâi, fac o vizită unei tinere familii din trei persoane. Vedeţi balconul de la etajul doi? Soţul după ce i-a dejunul, ia servieta şi pleacă la serviciu. Rămasă singură, femeia hrăneşte copilul cu pieptul, îl înfăşoară binişor şi-l scoate la balcon într-un landou roşu. După aceea, dânsa îşi bea ceaiul, ieşind foarte des pe balcon să vadă cum doarme copilaşul. E o familie foarte fericită, în tot cazul, aşa pare din fereastra mea. E plăcut să mergi la ei în ospeţie. Sâmbetele, şi soţul apare pe balcon. El pune mâinile pe şolduri şi priveşte cu mândrie la copilaş – de departe se vede că e mândru de fiul său. După vreo jumătate de oră, urc, cu două etaje mai sus, la un bătrân. La ora opt, în orice anotimp, e pe balcon. Se trezeşte foarte devreme, e morocănos, tuturor le face observaţii, se încurcă printre picioare până este izgonit la balcon, pentru că el nu suportă nici soarele, nici aerul proaspăt. Mai am un prieten – un băieţel acre locuieşte la scara aceea. În fiecare dimineaţă, exact la opt şi un sfert, iese cu ghiozdanul în spate, se uită o clipă în jur, apoi scoate din buzunar o portocală mare şi o aruncă la coşul de gunoi. După aceea, o rupe la fugă. O cunosc pe bunicuţa lui, care mi-e foarte dragă. E o bătrânică mărunţică şi gârbovită. În fiecare zi, merge la piaţă şi cumpără o portocală.D.: Nici nu puteam să-mi închipui că cineva poate fi atât de singur. Eu însumi sunt singur de ceva timp, dar la capitolul… singurătate, nici nu mă compar cu dvoastră.A.: Aţi fost căsătorit?D.: Nu.A.: Aveţi 35 de ani şi nu aţi fost niciodată căsătorit?D.: Nu.

1

A.: De ce? Am impresia că iubiţi foarte mult copiii.D.: De aia şi nu m-am căsătorit.A.: Nu înţeleg.D.: Când am să mă aranjez cât de cât, voi înfia un copil.A.: Să iei un copil străin… nu vă ie teamă? … genele… Şi apoi, cine ştie ce mai are… Nu puteţi avea proprii dvoastră copii?D.: Vorba e că mama a avut probleme cu vederea, din născare. Tatăl meu, la fel, a fost nevăzător, dar el şi-a pierdut vederea în război. N-o să mă credeţi, dar au fost fericiţi. Au murit unul după altul, într-o singură lună. Iată cum. Femeia de care am fost legat mai mult, ştia despre problemele mamei şi n-a riscat să nască.A.: E într-adevăr atât de periculos pentru copil?D.: Cine ştie. Eu, de exemplu, văd foarte bine şi nici nu port ochelari. Dar medicii nu pot garanta sută la sută.A.: Da…”E trist să trăieşti pe această lume, domnilor”D.: Din ce piesă e?A.: Nu-i din piesă, e din Gogol. (A. aprinde lumina).D.: Dea a înnoptat! Au tot vorbit o zi întreagă. O iau la fugă, trebuie neapărat să aflu adresa lui Valeriu Corobkov. N-ar fi trebuit să stau la dvoastră atâta timp, dar… n-am vrut să vă las de una singură acum…A.: Într-aşa o stare, aţi vrut să spuneţi? Dar vă asigur că nu este chiar atât de gravă. E viaţa mea. Vă mulţumesc pentru maimuţă şi vă rog să-mi iertaţi ieşirea. Telefonaţi-mă, dacă n-o să mă uitaţi. D.: Neapărat vă telefonez, imediat ce aflu ceva despre Corobkov. Şi încă ceva, am aici, în geantă, un fruct exotic… un ananas… luaţi-l… N-aţi mâncat nimic toată ziua… fructele nu îngraşă…A.: Nu, nu. Nu trebuie. Să nu faceţi asta niciodată. Toate cele bune.D.: Şi dvoastră la fel. Vă las în grija maimuţei. (iese)A.: (Ia chitara, începe să cânte versuri din cântecul de mai sus. Apoi, fuge spre uşă, strigă) Staţi un pic! Domnule! (se întoarce D.)A.: V-aţi uitat fularul (desfaşă maimuţa, îi dă fularul).D.: (îşi pune fularul) Mulţumesc frumos… Într-adevăr, am uitat de el (pauză). Noapte bună.A.: Vise frumoase. Telefonaţi-mi. (Ia maimuţa în braţe, se plimbă prin cameră. Se întinde pe pat. Se ridică brusc, se apropie de ieşire) Aici sunteţi?!D.: Da.A.: Neverosimil, dar am avut impresia că auzeam cum respiraţi. De ce n-aţi plecat?D.: Am uitat să întreb numărul dvoastră de telefon.A.: De ce n-aţi suna la sonerie?D.: Nu ştiu de ce m-am gândit că, după plecarea mea, dvoastră v-aţi întins pe pat şi imediat aţi adormit.A.: Aveaţi de gând să staţi sub uşă până dimineaţă?D.: Şi ce dacă? Plus la toate, am uitat să vă întreb cum vă cheamă.A.: (râde) Ei şi. După cum văd, va trebui, totuşi, să facem cunoştinţă. Mă numesc Alisa.D.: Aveţi un nume frumos. Şi foarte rar. Şi numele de familie e rar şi frumos – Florinski. Dar eu am un nume simplu şi banal – Dima, Dmitrii. Sidorov. (Se privesc lung).A.: Trebuie să recunosc – n-am 27 de ani, am 28 (pauză). Am observat un nasture la cămaşa dvoastră albă – e cusut cu aţă neagră. Cum v-a reuşit?! (râde) Ştiţi ceva, daţi încoace ananasul. Hai să-l păpăm în doi. N-am mâncat niciodată ananas (se privesc lung)A.: Hai intraţi, ce staţi în prag? (pauză)D: Oare să fie?A.: Oare să fie?

1

(Se face întuneric)PARTEA II

D.: Ai fost?A.: Da.D:: Şi?A.: Medicul mi-a spus să-ţi transmit că situaţia noastră nu e rea deloc. Şi mi-a mai spus că dacă ne reuşeşte, în nici un caz nu trebuie să mă debarasez de copil. În caz contrar, nu mai am nici o şansă.D.: Dar cine are de gând să se debaraseze?! Sau poate ai nişte gânduri ascunse?D.: Ce ai, ţi-ai ieşit din minţi?D.: Asta e! Voi avea în curând un fin! Nu ai nimic împotrivă, dacă îl vom numi Zahar – în cinstea tatălui meu. El a plecat pe front voluntar şi, curând, şi-a pierdut vederea în luptă. Dar nu l-am auzit scâncind niciodată. Întotdeauna era vesel şi plin de optimism. Şi Zaharca al nostru va fi la fel!A.: Eşti foarte házliu. Numeşte-l cum vrei. Cu atât mai mult că încă nu e.D.: Cum adică, nu-i? Nici să nu aud! El e undeva, deja. El există undeva şi simte că, în curând, va sosi şi rândul lui.A.: (râde) Tu crezi că toţi copiii, care încă nu s-au născut, există într-un alt spaţiu şi îşi aşteaptă rândul, la fel cum spectatorii stau la coadă la casieria teatrului, pentru a vedea un spectacol bun?D.: Desigur. Cu cât mai tare îl vom aştepta, cu atât mai mult îl vom ajuta pe Zaharca al nostru să apară în spaţiul nostru. De ce stăm? Mergem, numaidecât, la magazin, să cumpărăm cele necesare.A.: Ce vrei să cumperi?D.: În primul rând, vom cumpăra un pătuc simpatic. Vom aranja în camera ta în aşa fel…A.: În camera noastră.D.: Cum? Ah, da, deci îl vom pune în cel mai luminos şi mai călduros loc… mai cumpărăm ceva din îmbrăcăminte: un paltonaş, o căciuliţă călduroasă, ghetuţe…A.: O, Dumnezeule! Mitenica, ai 35 de ani, dar încă nu ştii că nu merg copiii până la un an!D.: Bineînţeles că ştiu! Dar o dată va începe să meargă… Mergem şi-i cumpărăm chiar acum tot de ce va avea nevoie la orice vârstă.A.: Şi pentru copii de 6 ani?D.: Da.A.: Şi pentru 15?D.: Da şi pentru 15!A.: Şi pentru 23?D.: Nu, la 23 va câştiga el însuşi ca să-şi cumpere tot ce are nevoie.A.: Ai uitat un mic detaliu.D.: Ce am uitat: Plăpumioară – cumpărăm!A.: Nu. Ai uitat că el, deocamdată, nu e nici măcar în proiect.D.: Va fi, sunt sigur că va fi! Să mergem.A.: Mergi, mergi iute, altminteri întârzii.D.: Ce ai?A.: Aşa. N-ai uitat nimic?D.: Dacă uit ceva, îmi spui tu, pe urmă. Dar mia avem ceva timp.A.: Atunci, mergi al fugă.D.: Stai un pic, mi-a ieşit din cap – l-am găsit, în sfârşit, la telefon…. Tocmai s-a întors de la mare, e anume acel Valeriu Corobcov, colegul meu. Ca să vezi, locuieşte nu departe de locuinţa ta!A.: A noastră.D.: Poftim?A.: Cu locuinţa noastră.D.: Da, aşa e. Păi, dacă e el, s-ar putea ca treburile noastre să se aranjeze bine… Nu te superi dacă eu, pentru prima dată, voi merge singur la el? Cine ştie cum vor decurge toate.A.: Da, desigur, mergi de unul singur.

1

D.: Rămâi cu bine. Merg fuguţa, mai întâi, la magazinul pentru copii şi, de acolo, direct la Victor.A.: N-ai putea, mai întâi, să intri la Victor şi, abia, după aceea, la magazin! Lucrurile pentru copil mai pot aştepta.D.: Voi intra doar pentru o clipă la magazin, n-am de gând să cumpăr acum nimic. Cum de nu înţelegi că pentru mine e o mare plăcere, ca anume acum să mă uit la lucruri pentru copil. Dar tu să stai acasă şi să mă aştepţi, cum i se cuvine unei soţii cumsecade. A.: Dacă se dovedeşte că, într-adevăr, e acel Victor, spune-i că eu am jucat, totuşi, şapte roluri principale, dar despre debuturi să nu-i spui nimic.D.: Bine. Pa!D.: Cum se spune la voi: Să fie! (râd amândoi. D. iese)

SCENA III(Un apartament mare, nou al lui Valerii Corobcov. Merge reparaţia. Cutii, pe podea geamantane deschise. Soneria. Janna (J*) ascunde repede o cutie de bomboane şi merge să deschidă.)J.: Cine e?D.: Îl caut pe Corobcov Valerii – iertaţi-mă, nu-i ştiu patronimicul.J.: (deschide) Semionovici. Valerii Semionovici.D.: Janna!… Iertaţi-mă, sunteţi Janna, nu-i aşa?!J.: Da, Janna Mihailovna.D.: Sunt Mitică! Mitică – Călăuză! Janna, nu-ţi mai aduci nimic aminte de orăşelul nostru din Siberia?J.: De ce? N-am uitat nimic. V-am recunoscut pe dată. Sidorov Dmitrii.D.: Mă bucur foarte mult să te revăd. Nu te-ai schimbat aproape deloc. Poate un pic ai adăugat…J.: Toţi am mai adăugat şi ne-am mai întunecat. Ce stăm în uşă? Să intrăm în salon. Aşezaţi-vă, Sidorov. (Se aşează) D.: Jannocika, de ce mi te adresezi cu dvoastră? Chiar mă simt incomod.J.: Cum n-ar fi, au trecut 18 ani!D.: Tu cum vrei, dar eu am să-ţi spun tu.J.: Iertaţi-ne dezordinea, am primit nu demult acest apartament şi ne-am apucat de r4eparaţie, sperăm să-l isprăvim mai repede – dar, de unde! Am fost nevoiţi să aducem mobilă nouă, să încuiem apartamentul şi s-o ştergem în Crimeia. Chin, nu altceva!…D.: Da, aţi primit un apartament cât toate zilele. Înseamnă că-i merge bine lui Victor Corobcov – aşa un apartament nu primeşte oricine. Mă bucur mult pentru voi că sunteţi aşa fideli… Dar au trecut 18 ani şi…J.: Şi nu m-a părăsit? Asta aţi vrut să spuneţi?D.: Da de unde. Vreau să spun că până acum te iubeşte la fel.J.: Sigur că mă iubeşte. –are dreptul să nu mă iubească. Prin câte am trecut cu el, câte drumuri am bătut, cât amar am înghiţit. Da… Dar, după jumătate de an, apartamentul va arăta ca o bomboană.D.: Copii aveţi?J.: Da de unde, abia mă isprăvesc cu gospodăria. Ce i-aţi adus lui Valerii, Sidorov?D.: Ce ama dus? Da… nimic deosebit… cum se obişnuieşte.J.: Sunteţi şmecher. Văd că e voluminoasă.D.: Ba nu… e obişnuită. J.: Toţi spun – obişnuită. Şi, pe urmă, scot un morman că-ţi ies ochii din orbite. Daţimi-o, o verific personal!(D. scoate un coniac din geantă şi i-l întinde Jannei. Ea îl ia.)J.: Nu despre asta vorbesc! Unde e manuscrisul?D.: Care manuscris? N-am nici un fel de manuscris.J.: Deschideţi portofoliul. (D. îl deschide)J.: Într-adevăr, nu e! Chiar pe bune, aţi venit fără manuscris?!D.: Ce fel de manuscris, Jannocika? Nu înţeleg nimic.J.: Sidorov, chiar nu scrieţi nimic?

1

D.: Eşti atât de emoţionată, încât mi s-a făcut ruşine, promit să mă apuc…J.: Iartă-mă, Mitenika! Am crezut că şi tu te-ai apucat de scris şi i-ai adus lui Valerii un manuscris. Cum a devenit scriitor, viaţa noastră a devenit un coşmar. Toată lumea dă la noi năvală ca să ne citească manuscrise. De când sunt cu el, am început să urăsc toată literatura: şi pe cea universală, şi pe cea maternă! Pentru ei nu există nimic altceva, decât scriitura asta. Numai asta aud toată ziua! Acela-i mare, acela-i geniu şi viceversa. Dar Valerii al meu e un molău, e gata zile întregi să asculte bâiguielile astea… De alţii îi pare rău, dar pentru familie nu are timp. Am primit lot pentru vilă, dar el n-a fost pe-acolo nici măcar o dată. Avem nevoie musai de vilă. Ne-am săturat de case de odihnă – pentru că numai acolo ne putem salva. Uite aşa-i traiul nostru. Of! Chiar ai venit doar să-l vezi, să ne mai amintim de Siberia?D.: (jenat) De mult voiam, dar…J.: Poate ai venit după bani? N-avem. Vezi doar: reparaţia, apoi vila!… D.: Nu, Jannocika, n-am nevoie de bani, sunt asigurat.J.: Şi foarte bine. Deci – în ospeţie? Să-ţi vezi colegul? Vrei o minerală?D.: Mulţumesc, nu. Dar unde e Valerii?J.: A ieşit la plimbare, vine curând. Ţie cum îţi merge?D.: M-am căsătorit.J.: Măiculiţă! De mult?D.: Demult. De o săptămână întreagă.J.: (râde) Demult! Ha, ha, ha! Deci, eşti tânăr însurăţel? Unde lucrezi? Paremi-se vine Valerica! (Iese. Se aude vocea ei.) Valerii! La mine! Intră în baie! La spălat labele! Cui i-am spus? Valerca! Ai oaspeţi! Valerii! (V* intră) Ai venit? Bravo!D.: Buna, Valerca!V.: Salut, Mitică-Călăuză! Şezi, şezi, ce-ai sărit în picioare? Dă să mă uit la tine… Ai recunoscut-o pe Janna?D.: Desigur.V.: S-a schimbat?D.: Puţin de tot. Dar tu nu te-ai schimbat aproape deloc. Nu, mai că nu ştiu cum să zic, nu că ai slăbit, dar parcă te-ai împuţinat.V.: Vrei nu vrei te împuţinezi… Eu doar din autodidact am ajuns scriitor. Multă vreme a trecut şi mult m-am zbătut, până mi-au publicat prima povestire. Ştii, Mitică, de la bun început am înţeles că meseria asta de scriitor important e să nu te superi. Vrea cineva să te supere – da tu lasă să treacă pe alături şi caută-ţi de treabă mai departe. De aia şi mi-a reuşit câte ceva, pentru că nu am fost supărăcios. Ia uite, vorbim numai despre mine. Spune-mi ceva despre tine. Apropo, ai citit ceva din lucrările mele?D.: Din păcate, nu. Nu mi s-au nimerit…V.: Dar tu nu fi leneş. N-o să-ţi pară rău. Mi-au ieşit două culegeri de povestiri şi un roman. Se numeşte “De-a v-aţi ascunselea” Iar vorbim despre mine! Hai să vorbim despre tine. Ce, nici povestirile mele nu le-ai citit?D.: Nu, n-am ştiut că…V.: Povestirile mele pot fi citite şi în reviste… Am auzit că tu eşti mare şef în sfera construcţiilor.J.: (apare în uşă) Imediat aduc coniac cu lămâie. Ne-a mai rămas şi “Napoleon”.V.: Adu, adu… J.: Mitică, ai să bei?D.: Cum spui, Jannocika. Un păhărel se poate. Da, eu sunt acum în Moscova, m-am mutat de aproape 2 ani.J.: mai bine aduc “Bols” cu ciocolată.D.: Nu e cazul, Janna, să faci risipă cu mine. M puţin timp.J.: Te grăbeşti la tânăra soţioară? Ha-ha! Valerii, ştii că el e tânăr însurăţel? Eu îl întreb: demult te-ai însurat? Dar, el îmi zice: Demult! De-o săptămână întreagă! Ha-ha!

1

V.: Te felicit! Te socoteam cel mai înţelept dintre noi. Dar văd că şi tu ţi-ai băgat capul în jug!J.: Valerii!V.: Gata, gata, am glumit! Pune ceva pe masă. Cu o aşa ocazie, nu-i păcat să bem un păhărel.J.: Bine, bine. Mereu mă expediezi la bucătărie. Lasă-mă să ascult omul – doar nu ne-am văzut de 20 de ani!V.: Ce post mare ai înşfăcat la Moskova?D.: Pur şi simplu, sunt inginer-superior într-un Institut de cercetări.J.: Mi-am amintit! Ieri, cu alde Ivaşov, am supt coniacul şi lichiorul. Aduc, atunci, nişte vin sec cu brânză. N-ai nimic împotrivă, Mitea?V.: Ce stai, Janna? Masa e goală! (J. Iese) Spune repede, cu ce treabă ai venit.D.: Da, nu… am venit… pur şi simplu aşa….: Ai găsit cu cine s-o faci pe şmecherul. Pur şi simplu, nu se intră pentru câteva clipe, ca să întrebi de “cum o mai duci?”D.: Valerii, tu ai scris piesa “Bătrânele nu cumpără flori”?V.: Nu le dăruiesc flori! E o mare diferenţă. De ce, ţi-a plăcut?D.: N-am privit-o… Am văzut doar afişul… E a ta sau nu?V.: A mea. Se zice că a ieşit o treabă bună. Mergi de-o vezi. Nu ştiu dacă ai să găseşti bilete… dacă nu, sună-mă. Aici, pot să te ajut.D.: Înseamnă că e a ta… (pauză)V.: E drăguţă?D.: Cine?V.: Actriţa, pe care vrei s-o angajezi la teatru?D.: E superbă.V.: Iată cum! Înseamnă că eşti îndrăgostit. Amanta?D.: Soţia.V.: Aşa… din ce provincie a sosit?D.: Ea a muncit aproape trei ani într-un orăşel prăpădit…V.: Aşa zice – prăpădit? Are caracter! Maximalistă! Glumesc. Spune mai departe.D.: A jucat acolo şapte roluri centrale… are diplomă de studii superioare… Totul e ca lumea… Cântă bine la chitară, are voce, dansează… V.: Câţi?D.: Ce – câţi?V.: Câţi ani are?D.: Douăzeci… şi şapte.V.: Exclus.D.: Ce?V.: Fără sorţi de izbândă.D.: Aşa, deci?V.: Nu pot să te ajut cu nimic. Chiar dacă ar veni acum la Moskova Ludmila Gurcenko (o mare vedetă), la aşa o vârstă n-o ia nici un teatru (pauză) D.: Da…V.: Aşa că, să meargă repede să facă o altă facultate, până nu e târziu… (pauză) Ia uite ce te-ai întristat. Eşti îndrăgostit. La urma urmei, nu trebuie toate să devină actriţe. În oraşele mari e foarte complicat (pauză).D.: (se ridică) Atunci, eu plec… E timpul… în plus aveţi atâtea pe capul vostru. Dacă permiteţi, o să intrăm cumva cu nevastă-mea pe la voi.V.: Stai un pic! Şezi! Janna! Pune ceva pe masă (pauză). Părinţii tăi sunt în viaţă?D.: Au decedat. De opt ani.V.: Oameni deosebiţi!D.: Aşa e.

1

V.: Da… se duc bătrânii. Şi mama mea s-a dus…D.: O ţin minte. Îmi pare rău, Valerii.V.: Ştii ceva… adumi-o săptămâna viitoare Dar ţi-o spun drept – o fac pentru împăcare conştiinţei. Ad-o, nu te teme. Nu sunt muieratic. După ce trăieşti 20 de ani alături de o femeie, acre pe de-asupra ţi-e fidelă, vrei nu vrei devii misogin. Am s-o privesc din punct de vedere profesional… mi-a ieşit de curând o piesă. Se zice că e ceva de capul ei… “Tu şi nimeni altcineva” – aşa se numeşte. Eroina centrală are 29 de ani. Soţia regizorului-şef se ţine de rolul ăsta cu dinţii… numai că ea…în fine… Aşa că sună-mă şi adumi-o… Janna, vii sau nu?!J.: (intră cu pahare) Mitenica, la voi acolo la Institutul de Cercetări, nu poţi face rost de nişte teracotă neagră faină, de import? Voi doar aveţi legături cu şantierele de construcţii.D.: Janna, nu te supăra, dar nu mă ocup de aşa ceva categoric!V.: Bravo, Mitică! Vrei să-ţi câştigi pâinea cinstit.J.: Ceaiul va fi gata în curând. Îţi închipui, Valerii, deschid barul – dar acolo, nici o sticlă.V.: (jenat) Bine, adu mai repede ceaiul.J.: Am dulceaţă din mere. Fac o găleată întreagă pentru oaspeţi. Ai să guşti?D.: Nu, mulţumesc… E timpul să plec.J.: Atunci, poate nişte minerală.D.: Mulţumesc, plec.V.: Păcat că te-ai însurat, frate.J.: Spuneai, Sidorov, că ai venit pur şi simplu cu vederea. Care va să zică, vreţi să vă angajaţi soţia la teatru. Dacă ştiam, vă spuneam că nu-i acasă.V.: La urma urmei, Janna, e inadmisibil!J.: Ce-i Janna? ! Pentru toţi te zbaţi, dar pentru familie nu faci nimic. Colegul tău ar putea liber să te ajute. El, însă, e principial! Spune-i şi tu că ai principii şi gata! (iese)V.: Uite asta-i viaţa de familie…D.: Trebuie să plec! (tare) Iartă-mă, Janna! La revedere.J.: (din bucătărie) Drum bun!D.: Rămâi cu bine, Valerii.V.: Toate cele bune. Deci, ne-am înţeles.J.: (din bucătărie) Când veţi ieşi pe uşă, Sidorov, fiţi atent, să nu iasă Valerii afară. D.: Valerii, mergi cu mine?J.: (din bucătărie) Nu ăsta! Pincerul nostru – Valerii, o poate zbughi. Dar de ăsta, am eu cumva grijă! (D. iese)

SCENA IV(Camera Alisei. Au apărut perdelele, un pătuc pentru copil, un divan, o vază simplă pentru flori etc. O măsuţă pe care sunt două pahare simple, farfurii şi o tortă. A. şede lângă măsuţă. În pătuc este cineva înfăşat într-o păturică. Intră D. cu un scăunel înalt pe rotile pentru copii, cu o oliţă şi cu un buchet de flori.)D.: Iată tronul pentru prinţul-moştenitor – Zaharii. Astea sunt pentru tine (îi dă florile) Le-ai meritat datorită răbdării tale. Eşti o eroină. Iar asta este pentru noi amândoi (pune pe masă o sticlă de vin)A.: De unde ştii, Mitenica?!D.: Cum aş fi putut să nu aflu?! Ştiu totul despre tine. Dar tu cum ai aflat?!A.: Eşti atât de házliu. Tocmai eu să nu ştiu!D.: Atunci să ne felicităm reciproc şi să-i tragem un chef trăsnet! Văd aievea cum vor fi sărbătorile noastre – pe masă obligatoriu torta “Poveste”. Totul în jurul meu e o poveste, plus la toate – stomacul mie plin tot de “Poveste”.A.: Ştii foarte bine ca acum zilnic, de dimineaţă până seara, trebuie să stau în teatru la repetiţii, să fiu cu ochii în patru ca să nu scap ceva important. Să le zâmbesc tuturor, în speranţa că mă vor lua în schemă sau, cel puţin, vor prelungi contactul încă pe un an!

1

D.: Nici nu te acuz. Nici gând. Eşti o gospodină minunată. Dimineaţa, la prânz şi seara – “Poveste”! Am o soţie irepetabilă!A.: Am un soţ ideal! Un soţi ideal poate fi considerat un bărbat, care consideră că are o soţie ideală.D.: Din ce piesă e?A.: Nu ştiu. Probabil, dintr-un banc.D.: Ei, poftim! Iar n-ai turnat apă la flori.A.: Bine. Voi turna apă, cu o condiţie: tu să o schimbi zilnic.D.: Promit s-o schimb în fiecare zi.A.: Întotdeauna promiţi. (ia vaza cu flori şi iese, revine)D.: Madmoiselle, luaţi loc ca să jubilăm (celebrăm) marea noastră victorie. De azi începe o viaţă nouă!A.: Şi pentru tine e o viaţă nouă, doar ai contribuit şi tu!D.: Da, bineînţeles. Dar victoria noastră se datorează, în primul rând, comportării tale eroice. Şi, apoi, datorită lui Corobcov. Aşa că, mai întâi, să bem pentru tine şi, apoi, pentru Valerii.A.: Stai un pic. Ce contribuţie are Valerii?D.: Consideri că n-a participat şi el?… Totuşi… s-a străduit şi el… (pauză)A.: Nu înţeleg, glumeşti? Sau vrei să mă jigneşti.D.: Asta te jigneşte? Atunci, te rog să mă ierţi. Nu mai insist. Să fie uitat Valerii! Vom considera că am reuşit doar datorită răbdării tale eroice. Pentru tine! (bea) De ce nu bei?A.: Nu mi se poate: nici să beau, nici să fumez (pauză) Ai spus că ştii totul! (pauză)D.: Chiar să fie?!A.: Chiar să fie?! (Se ridică, se privesc. Pauză)D.: Ha-ha-ha… Da eu… ha-ha… prostul de mine… ha-ha… ziceam de contribuţia lui Corobcov… ha-ha… ziceam că şi el s-a străduit… ha-ha-ha! (Râd mult, D. o ia în braţe şi o roteşte)A.: Mitenica, stai liniştit. Mi se învârte capul! Potoleşte-te! Acum trebuie să te comporţi cu mine foarte grijuliu.D.: (o aşează atent pe divan) Ce nebun sunt! Am uitat toate instrucţiunile (Pauză) E sigur?!A.: Sigur, sigur! Atât că ea m-a avertizat încă o dată că dacă mă voi debarasa de copil, nu voi mai putea fi mamă niciodată.D.: Nimeni nu are de gând să se debaraseze! Acum îi fac vânt urâtei astea din pătucul lui Zaharca! (Scoate maimuţa din pătuc. A. îi smulge maimuţa, o îmbrăţişează)A.: Niciodată să nu îndrăzneşti să obijduieşti această minunată momiţică! Ai uitat ce a fost ea pentru noi?! Aşeaz-o în scăunel. (D. dă scăunelul mai aproape de măsuţă. A. aşează acolo maimuţa). Uite aşa… Acum, ea va lua parte la toate sărbătorile de familie. Pune-i o ceaşcă cu ceai – maimuţelor nu li se poate da vin. Pe cine să mai invităm acum la noi?D.: Vrei să invităm oaspeţi? Hai să-l invităm pe Corobcov. A făcut şi el mult pentru noi.A.: Până acum nu pot să-mi revin – cum s-au întâmplat toate astea?! Fiecărui om îi merge de câteva ori în viaţă, numai că mulţi, după ce li se întâmplă ceva rău, uită ce a fost bun mai înainte.D.: Tu vei uita?A.: Niciodată! Jur. Niciodată nu mi-a mers atât de bine. Cred că cel mai bun an din viaţa mea.D.: Mai departe va fi şi mai bine. De abia a început.A.: Corobcov spune că a insistat ca teatrul să semneze contract cu mine, nu datorită faptului că l-ai rugat tu, ci pentru eroina din piesa lui seamănă leit cu mine, de parcă ar fi scris despre mine. Într-adevăr, rolul e foarte bun şu eu îl simt cu toată fiinţa, cu toţi nervii, cu toţi porii…D.: Acum, Ovogrudova va trebui să se mai înghesuie.A.: Pe de altă parte, ce folos că, datorită lui Corobcov, Teatrul a semnat cu mine contract pe un an dacă regizorul-şef nu repetă cu mine.D.: Fire-ar să fie! Ai spus că ştii totul!A.: Ce anume?D.: Cum numai am intrat, am vrut să-ţi spun această veste minunată, dar tu mi-ai spus că ştii totul!

1

A.: Păi, am crezut că spui despre altceva şi nu despre asta, dar se dovedeşte că despre asta şi n despre altceva. Ce e, ce e?! Spune-mi!D.: Corobcov m-a telefonat la serviciu!A.: Şi?D.: De mâine, repeţi în rolul central în locul lui Ovogrudova. Încă nu te-a telefonat de la Teatru?A.: Am venit cu puţin timp înaintea ta.D.: Înseamnă că te vor suna. Aşa că totul e cum nu se poate mai bine!A.: Poveste! (Se privesc lung. Pauză) Sună-l chiar acum pe Corobcov să poftească la modestul ospăţ de poveste.D.: Janna nu-i va da voie. E geloasă pe tine.A.: Nu i-am dat nici un motiv.D.: Când există motive: omul nu mai e gelos, ci înrăit.A.: Din ce piesă e?D.: Din piesa: “Experienţa de viaţă”.A.: Ştii ceva? Hai să-i invităm pe vechii mei prieteni: pe femeia în capot galben, pe bătrânelul năzuros, ca să ştie că pe lume e cineva care vrea să-l vadă. Uite-i. Stau în balcoane! Am să le strig acum din fereastră: veniţi, veniţi aici, la noi! (Râde şi vine spre fereastră) Nu vrei aşa? Atunci, am să merg şi am să bat la uşi şi am să-i rog să vină în ospeţie, totodată, am să invit şi băieţelul cu portocalele (Râde, merge să se îmbrace)D.: (reţinând-o) Atunci, va trebui să le explici de unde-i cunoşti. Oamenii nu suportă când sunt urmăriţi. Viaţa nu e un Teatru!A.: Dimpotrivă, Viaţa e cel mai minunat Teatru. Când îmi era trist, mergeam la oficiul poştal, în staţie, la gară şi priveam cele mai moderne şi cele mai adevărate spectacole. Cu cei mai buni actori. Dacă consideri că nu e corect să invităm prietenii mei – rămânem amândoi.D.: În trei.A.: În patru.D.: Crezi că vom avea gemeni?!A.: (râde) Vorbesc despre maimuţă. Hai să dansămD.: Dar nu avem muzică! E inadmisibil! Din primul premiu, cumpăr un aparat de radio. Ce ai?A.: Peste două luni se va observa, deja.D.: Din premiu, vom coase pentru tine o rochie largă superbă.A.: Îţi faci atâtea planuri cu premiul, de parcă ar fi Premiul Nobel!D.: Neapărat voi primi cândva şi Premiul Nobel! Eu acum pot orice. Doar sunt fericit. În plus, vei arăta foarte bine. A.: Da, da, o rochie largă cu talia ridicată, cu manşete şi guler mare din dantelă...D.: Ce-i cu tine?A.: Cum numai voi îmbrăca o astfel de rochie, în care nimic nu se observă, toţi vor percepe ca: nimic nu se observă…D.: Şi foarte bine. Doar e ceva firesc pentru o femeie, iar ce e firesc e şi frumos!A.: Dar contractul? Contractul cu teatrul e doar pe un an. Deja, au trecut trei luni. Pe urmă, voi avea un aspect antiscenic, după aceea, naşterea, alăptarea…D.: Aici, chiar nu ai de ce te teme. Toate legile sunt de partea maternităţii… Ei sunt datori să-ţi prelungească contractul cât eşti în concediu de maternitate.A.: Iese că i-am minţit.D.: Cum adică, i-ai minţit? Doar n-ai dat jurământ de castitate!A.: Atunci, hai să dansăm.D.: Dar muzica?A.: Dar chitara ce, nu e muzică?! Eu voi cânta şi voi dansa, iar tu, fiinţă anostă, priveşte şi învaţă. (începe să cânte la chitară, apoi, cu vocea; cântă vesel, în stil jaz, dansează)A.: (cântă) Ah, nu e simplu, deloc nu e simplu,

1

că-mi vine să plâng,Până la insula de peste zare,

n-am să ajung.La, la, la, la, la, la, la, la…………………………..D. (pierdut) Alisa…(A. dansează, din ce în ce, mai repede)A.: (cântă) Uite-l cum saltă, cum se roteşte,

soarele-ariciUită-te bine, deschide ochii,

altfel, te-neci.D.: Alisa, încetează! Încetează imediat! Ce faci, ai uitat de toate?!(A. dansează şi mai repede. E un dans disperat)A.: marea sclipea şi mă purta,

dar anii s-au dusTot înotam spre zarea albastră,

dar unde-am ajuns?!La, la, la, la, la, la, la, la…………………………..D.: Alisa, Alisa, Alisa! (A. continuă să danseze.)

SCENA V(Aceeaşi cameră. Flori în vază. Seara târziu. D. se plimbă, intră A.)D.: De ce ai venit atât de târziu? (A. nu răspunde, se aşează pe divan)D.: Unde ai fost?A.: (încet) M-am reţinut la Teatru.D.: Am sunat acolo de mai multe ori – “Nu-i nimeni!” – mi-au răspuns.A.: Am repetat cu partenerul în foaierul de sus. Nu merge o scenă.D.: Ai putut să mă telefonezi. Ştii că îmi fac griji.A.: Am încercat de câteva ori, dar n-am reuşit.D.: Mie mi-a reuşit… (A. bea apă direct din clondir)D.: Probabil, n-ai mâncat nimic? Am făcut o cratiţă cu varză călită. De ea nu te îngraşi. (A. începe să se dezbrace)D.: Cum a mers repetiţia? Ovogrudova, tot mai stă în sală?A.: Tot mai stă.D.: Tot nu se salută cu tine?A.: Da, nu se salută.D.: Ia proastă! Ce vină ai tu? Nu-i da atenţie.A.: Dmitrii, nu te uita, trebuie să mă culc.D.: Nu te simţi bine?A.: Da. Un pic. (se culcă)D.: Ceai? Eşti foarte palidă. S-a întâmplat ceva? (A. tace) S-a întâmplat ceva cu el? (A. tace) Poate să chem urgenţa?! (A. tace) Poate, e posibil să mai facem ceva? Poate, nu e târziu? A.: E târziu, Mitenica. E prea târziu. (pauză)D.: Ai fugit la spital?A.: Da. Adică, nu. De fapt, da. Am fost la doctor. Acolo, a rămas trenciul meu. Mâine trebuie luat de acolo. (pauză)D.: Cum de n-ai putut… cum de n-am putut… noi, amândoi, să-l ocrotim, Alisa? De ce? Cum s-a întâmplat?A.: (încet) Sărmanul, bietul meu Mitenica…D.: Să nu vorbeşti aşa. Să nu mă compătimeşti doar pe mine! Compătimeşte-te pe tine însăţi şi pe el! Parcă nu-ţi ie jale de tine şi de el?! (A. tace) De ce nu plângi? De ce nu vrei să-mi spui cum s-a întâmplat? (A. tace) Nu. Nu pot să cred. Nu poate fi. Chiar acum îmi vei povesti, cum s-a întâmplat.

1

Ai să-mi spui – şi gata. După aceea, nu vom mai vorbi despre asta niciodată (A. tace) Tu însăţi ai făcut asta?! (A. tace) Tu?! Dar, de ce? (încet) De l-ai ucis? (A. se ridică şi vrea să-l mângâie pe D.) Să nu îndrăzneşti! Nu te atinge de mine! Târâtură. Eşti la fel, ca toate stricatele, care-şi fac avort, numai ca să-şi păstreze silueta şi nu simt nici un fel de mustrare de conştiinţă. Nu au imaginaţie ca să-şi dea seama că fătul e fiinţă vie! Întotdeauna am fugit de ele… Dar tu… tu… tu eşti la fel… (A. face un pas spre el) Nu te apropia! De la tine aduce a hoit! (Pauză)A.: “Mi-ai întors ochii drept în suflet şi văd atâtea pete negre…”D.: Chiar şi în această clipă, nu te poţi abţine de texte străine!A.: Aseară, când costumiera proba rochia pe mine, mi-a spus: “Ce te-ai îngrăşat, dragă, de parcă aştepţi un copil”. Fii sigură că azi află tot teatrul! Şi Ovogrudova. Ea nu iese nici pe o clipă din sală în timpul repetiţiilor.D.: Costumiere, Ovogrudova – ce înseamnă ele pentru tine?! Femeilor care au semnat contract li se acordă concediu de maternitate. Am fost la şase consultaţii juridice.A.: Dar acei de la consultaţii, te-au asigurat că repetiţiile, în care eu sunt ocupată acum, se vor întrerupe până la ieşirea mea din concediu? Te-au asigurat că, după concediu, voi primi acelaşi rol?D.: Rol?!A.: Da, un rol minunat!D.: Ce îndrugi! Nu cumva vrei să spui că, că din cauza unui rol, i-ai interzis să trăiască fiului nostru? Tu – unica în stare să-i dăruieşti viaţă?! Îţi dai seama că acest om nu va mai apărea pe pământ niciodată?! (A. tace) Asta a fost ultima şansă pentru tine. Ştiai. Acum, pântecele tău e mort pentru totdeauna. Niciodată n-ai să cunoşti fericirea de a iubi pe cineva, mai mult decât pe sine. (Pauză) Era băiat?A.: N-am întrebat. Poate încerci să mă înţelegi şi pe mine? Eu doar exist. Mitenica, pe mine parcă mă atrage o forţă irezistibilă în scenă. Pot gândi şi simţi din plin, doar atunci când sunt acolo. Mă atrag alte vieţi, chiar dacă sunt inventate. Nu pot trăi doar în acest înveliş al meu. Mi-e strâmt, mă înăbuş, am nevoie, neapărat, să răzbat, prin el, spre alţi oameni… în caz contrar, mă sufoc… (pauză)D.: Asta e, deja, boală. Cred că eşti grav bolnavă. Mergi cu mine la psihiatru? A.: Nu. (încet)D.: De ce?A.: dacă mă vindecă?D.: Vei fi sănătoasă.A.: Nu. Dacă asta, într-adevăr, e o boală, atunci, în această boală constă viaţa mea.D.: (îşi acoperă faţa) Nu pot vedea cum oamenii se sugrumă cu mâinile proprii. (pauză)A.: Tu… tu… vrei să pleci? (D. tace) Nu, numai asta nu, Mitenica. Doar te iubesc! (Pauză. D. aduce portofoliul, pun câteva cămăşi, cărţi. Scoate nişte chei, le pune pe masă. A. priveşte la D. fără să se mişte. În uşă, D. se opreşte un pic şi spune peste umăr:)D.: Să fie oare?A.: Să fie oare? (D. iese repede. A. stă o vreme, ia chitara şi se culcă cu faţa în jos pe divan. Soneria. A. aleargă repede la uşă. Acolo e Corobcov)V.: Bună seara! Valerii, la picior! (câinelui)A.: valerii Semionovici!… Iartaţi-mă… numai o clipă… să-mi schimb hainele… N-am ştiut. (intră repede în cameră, dispare)V.: Nu vă supăraţi că am intrat aşa, fără să vă avertizez… ca între vecini… Se poate să intru?A.: Intraţi. Sunt bucuroasă să vă văd….V.: A… a,…a… aveţi urmaşi? (scoate din plapumă maimuţa) Ce fantezie maladivă. De ce ţineţi, aici, această urâtă? Pentru ea aţi cumpărat plapuma şi scăunelul? Sau chiar aşteptaţi un copil? (o priveşte). Nu se observă nimic.A.: Nu aştept nici un copil.V.: Înseamnă că aţi cumpărat toate astea pentru urâciunea asta? Daţi-mi voie s-o arunc la gunoi. Dar, unde e stăpânul?

2

A.: Nu-i.V.: Unde l-aţi trimis aşa târziu? Vine curând?A.: Nu, nu vine.V.: V-aţi certat? Se mai întâmplă. Trece.A.: Nu ne-am certat.V.: E în deplasare?A.: Da.V.: Nu s-a temut să vă lase de una singură? Aşa o femeie? E riscant. Înţeleg, v-a lăsat în paza acestei oribile maimuţe? Aşa e?A.: Da. Această maimuţă mă ocroteşte.V.: Acum totul e clar. În toate timpurile, frumoasele erau păzite de monştri. Îmi place la dvoastră! E foarte drăguţ. Mobila asta pentru micuţi e foarte optimistă… Ei, deoarece nu aşteptaţi un copil, înseamnă că nu e un păcat să bem un pic de vin (scoate o sticlă de vin). Daţi-mi, vă rog, un tirbuşon. A.: Nu vă supăraţi, Valerii Semionovici, dar n-aş vrea să beau acum, sunt puţin obosită…V.: da, sunteţi cam palidă. Dar vi se potriveşte. Un pic de vin sec pe noapte nu vă strică. Unde e tirbuşonul? (A. iese, aduce tirbuşonul şi 2 pahare) Şi aceste două pahare simple, la fel, sunt foarte optimiste. Primul pahar – pentru dvoastră. Sunteţi o actriţă foarte bună, îmi place mult cum repetaţi. După mine, ar fi fost un mare succes…A.: Staţi o clipă. Aţi spus – ar fi fost?V.: Da. Tocmai vin de pe câmpul de bătălie. M-am luptat pentru dvoastră ca un leu şi am pierdut ca un măgar. Regizorul-şef nu vă vede în acest rol. Credeţi-mă, am făcut tot ce mi-a stat în puteri! Ce pot să fac! El e stăpânul spectacolului. Să-i iau piesa? Dar el a mai montat o piesă de a mea şi spectacolul a ieşit interesant. Pe de altă parte, Ovogrudova e soţia lui, aleasa inimii. Şi orice ar citi el, în rolul central o vede pe ea! Foarte mulţi regizori şi pictori mari distribuiau în piese şi pictau doar pe alesele lor. Cinei poate judeca? Invenţia şi realitatea la ei se amestecă şi e greu să înţelegi: de aceea joacă roluri centrale respectiva actriţă pentru că este soţia regizorului sau de aceea e soţie, pentru că joacă mult? Artistul şi el e Om! Homo est! (pauză)A.: Reiese că mâine nu trebuie să vin la repetiţie?V.: Da. Regizorul-şef a vrut chiar el să vă telefoneze, dar i-am spus că vă transmit eu personal. (se ridică) Asta e. Scuzaţi-mă că a trebuie să fiu pentru dvoastră omul în negru acre aduce vestea rea, dar am vrut să vă scutesc de scene inutile şi, chiar, jenante (Pauză)A.: Da, da, desigur. Vă sunt foarte recunoscătoare… Scuzaţi-mă că v-am primit aşa… Sunt un pic obosită…dar, de fapt,… asta nu mai contează. Iertaţi-mă…V.: La botul calului. (Bea) gata, am plecat… Noapte bună… Străduiţi-vă să nu vă amărâţi prea mult. Gândiţi-vă la ceva plăcut. La Mitică. Fire-ar… E îndrăgostit de dvoastră! Şi eu sunt aproape îndrăgostit de dvoastră, ca de personajul meu… Ştiţi, eu am răzbătut la drumul meu ca prin taiga, prin hăţiş şi, acum, trebuie să mă ţin tare. (îi sărută mâna) Sunt bucuros că ne-am întâlnit în această învălmăşeală. Chiar dacă nu pe mult timp. Dar cine ştie? Intraţi cu Mitică pe la noi.A.: Noapte bună, Valerii Semionovici. Vă mulţumesc mult că aţi intrat. (V. iese. A. ridică de jos maimuţa, o scutură. Soneria. A. fuge spre uşă. În uşă Valerii)V.: V-am promis să vă debarasez de această urâtă. Daţimi-o, mă tem să nu aveţi coşmaruri!A.: (strânge la piept maimuţa) Nu, nu, nu vă deranjaţi…V.: Cum doriţi (Iese. A. stă cu maimuţa în braţe. Se aude cântecul ei… Formează un număr la telefon.)A.: Valerii Semionovici? Aţi ajuns, deja, acasă? Iertaţi-mă că vă deranjez aşa târziu… Valerii Semionovici, în piesa dvoastră, în actul doi e un episod, când vine poştăriţa şi aduce scrisoarea… da, da… două replici… nu aţi putea vorbi să mă pună şi pe mine la acest rol… înţeleg… desigur… o poate juca orice actriţă… Dar, dacă e posibil… dacă numai e posibil… (Se face întuneric.)Cortina.

2

2