MĂDĂLIN CORNEL VĂLEANU

OMUL ŞI MEDIUL NATURAL ÎN NEO-ENEOLITICUL DIN MOLDOVA

****MAN AND ENVIRONMENT IN THE NEOLITHIC IN

MOLDOVA (NORTH-EAST OF ROMANIA)

EDITURA HELIOS IAŞI – 2003ISBN – 973-99952-9-2

Lucrare tipărită cu sprijinul Fundaţiei CUCUTENI PENTRU MILENIUL III Bucureşti şi al Societăţii ACREMIS Iaşi

©Mădălin Cornel Văleanu Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, Muzeul de Istorie a Moldovei, Piaţa Ştefan cel Mare şi Sfânt nr.1, Iaşi, jud.Iaşi, ROMANIA 700.028http://madalinvaleanu.3x.rovaleanu@uaic.ro, madalinvaleanu@yahoo.com

DISPONIBILĂ ÎN FORMAT HTML, FĂRĂ FIGURI ŞI PLANŞE

CUVÂNT ÎNAINTE INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. ISTORICUL CERCETĂRILOR CAPITOLUL 2. MEDIUL NATURAL CAPITOLUL 3. METODOLOGIA DE LUCRU CAPITOLUL 4. OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE NEO-ENEOLITICE DIN MOLDOVA CAPITOLUL 5. UTILIZAREA RESURSELOR NATURALE ALE ZONEI DE CĂTRE COMUNITĂŢILE NEO-ENEOLITICE CAPITOLUL 6. INFLUENŢE ANTROPICE NEO-ENEOLITICE ASUPRA MEDIULUI NATURAL CAPITOLUL 7. RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI ZONEI MOLDOVEI ÎN NEO-ENEOLITICCONCLUZII FINALE

BIBLIOGRAFIEGLOSAR DE TERMENI ABREVIERI ANEXĂNOTE

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea domnului dr. Mădălin Cornel Văleanu – „Omul şi mediul natural în neo-eneoliticul din Moldova” – reprezintă o contribuţie originală şi valoroasă, prima de acest fel, în istoriografia neo-eneoliticului din Moldova.

Pentru realizarea acestei lucrări, care constituie şi teza sa de doctorat, autorul a utilizat calculatorul, cu ajutorul căruia a gestionat o bogată bază de date, impresionantă ca volum de informaţii, legată de aşezările neo-eneolitice din Moldova, cuprinzând atât informaţii de natură arheologică, cât şi în legătură cu mediul natural. O parte din acestea informaţii au fost preluate din bibliografia arheologică, dar un aport important l-au constituit şi cercetările proprii ale autorului, reprezentate atât prin numeroasele cercetări arheologice de teren sau de săpăturile arheologice proprii sau la care a participat şi colaborat, cât şi cele rezultate în urma utilizării hărţilor topografice sau ale fotografiilor aeriene în studierea siturilor arheologice.

Cum este şi firesc, autorul, prin formaţia sa profesională, a acordat atenţia cuvenită capitolului relativ la mediul natural din Moldova, străduindu-se să prezinte cititorului, în special celui de formaţie istorică, într-un limbaj cât mai accesibil, acele elemente de interes privitoare la caracteristicile geologice şi fizico-geografice ale regiunii studiate, pentru o mai bună înţelegere a relaţiei dintre om şi mediu natural. De altfel, aceeaşi atenţie este acordată şi capitolului privitor la metodologia de lucru utilizată pentru analiza relaţiei om – mediu natural, autorul dorind să împărtăşească cititorului de specialitate, parte din experienţa acumulată, în beneficiul cercetării arheologice.

Capitolul privitor la modul de ocupare şi utilizare a spaţiului geografic de către purtătorii culturilor neo-eneolitice din Moldova reprezintă contribuţia originală a autorului, prezentându-se pentru prima dată în istoriografia neo-eneoliticului din Moldova, dar şi din România, o analiză statistică atât de detaliată şi precis argumentată, privitoare la modul de integrare a vechilor aşezări omeneşti în mediul natural. Aceste modele, create şi prezentate de autorul lucrării, ar trebui adoptate de arheologi în încercarea explicării relaţiei om – mediu natural la nivelul diverselor segmente temporale, chiar dacă unele modele de analiză şi ariditatea datelor statistice nu par a fi uşor de aplicat într-un domeniu eminamente umanist.

Demersul autorului, aşa cum singur îl şi mărturiseşte în cadrul unuia dintre capitole, este acela ca lucrarea să contribuie la apropierea domeniului arheologiei de cel al ştiinţelor naturii, încercare care, în opinia noastră, şi-a atins pe deplin ţelul. În acest sens, se înscriu şi capitolele următoare ale lucrării, capitole în care autorul realizează, în principal pe baza informaţiilor preluate din literatura de specialitate, o sinteză interesantă cu privire la modul de utilizare a resurselor naturale ale zonei sau a reconstituirii paleomediului geografic. Este de remarcat aportul autorului în ceea ce priveşte studiul influenţelor antropice asupra mediului, deoarece acesta utilizează un număr foarte mare de fotografii

aeriene ale unor aşezări preistorice în analiza acestor elemente, fiind pentru prima dată în arheologia preistorică din România, când se trece de la prezentarea unor modele şi studii teoretice, la aplicarea acestora în cadrul unor studii de caz.

Avându-se în vedere rezultatele obţinute şi munca intensă depusă de autor, consider că această lucrare reprezintă un important pas înainte în cercetarea interdisciplinară a neo-eneoliticului din Moldova, cercetare pe care personal am susţinut-o şi încurajat-o de o foarte lungă perioadă de timp.

acad. Mircea Petrescu-Dîmboviţa

INTRODUCERE

Înainte de a fi cercetători, profesori, ingineri, medici sau chiar persoane fără o pregătire anume, fiecare dintre noi reprezintă o entitate biologică distinctă faţă de celelalte fiinţe din jurul său. Fiecare dintre noi percepe şi interacţionează cu ceea ce este în jurul său prin intermediul organelor de simţ şi, chiar dacă obiectul percepţiei este acelaşi, rezultatul final diferă de la o persoană la alta.

Omul s-a transformat în decursul a două milioane de ani dintr-un element al ecosistemului planetei Pământ, într-o o componentă marcantă a acesteia. Dar ce a generat această transformare? Pentru unii, existenţa noastră este legată de prezenţa unei molecule chimice într-un moment şi loc fast, care a evoluat, trecând prin diferite faze, ajungând la stadiul unei entităţi biologice complexe. Alţii susţin în teoria creaţionistă a vieţii. Mulţi au şi alte idei asupra acestei probleme. Unii spun că adevărul este simplu, alţii l-au căutat şi cercetând au constatat lucruri complexe, le-au analizat şi acestea la rândul lor au devenit şi mai complexe, iar cercetarea nu este nici pe departe finalizată. Şi dincolo de aceste opinii divergente, continuăm să existăm. Şi atunci ne întrebăm firesc: cine are dreptate şi care este esenţa realităţii.

Uneori îmi aduc aminte de o glumă simplă despre o broscuţă care a întrebat un miriapod cum face de îşi mişcă atât de elegant zecile de perechi de picioare. Acesta i-a răspuns mirat că nu ştie nici el, dar că va analiza situaţia şi îi va spune. Peste câteva zile broscuţa s-a dus la miriapod acasă şi l-a găsit cu picioarele încrucişate. Acesta, când o vede, îi spune furios că, de când s-a gândit cum face ca să îşi poată mişca picioarele, nu poate să mai meargă. Am ezitat mult în a insera în text această fabulă, dar tâlcul ei este cu mult mai profund decât ar părea la o simplă citire şi are legături cu subiectul lucrării de faţă. Omul, înainte de a fi o fiinţă superioară, este o entitate biologică, care se supune legilor biologice, multe încă nedescifrate de cercetătorii din domeniu. Adaptabilitatea la mediu, transmiterea informaţiilor şi experienţelor colective de la o generaţie la alta sunt doar câteva dintre acestea. Cuantificarea şi explicarea integrală a acestora nu a putut fi realizată până acum, dar va fi probabil posibilă în viitorul nu prea îndepărtat. Pe lângă aceste comportamente, omul se distinge de restul regnului animal prin raţiune, iar când vorbesc de aceasta filosofii o leagă de posibila existenţă a unui liber arbitru care conferă individului puterea de a se distinge de restul grupului. Aceasta generează o imprevizibilitate a acţiunilor omului, imprevizibilitate pe care fiecare dintre noi am experimentat-o în viaţa de zi cu zi. Desigur, unele comportamente colective ale grupurilor umane în diverse momente sau epoci istorice sunt bine determinate şi au o justificare, dar structura internă a grupului, indivizii luaţi separat, fac ca de fiecare dată să existe abateri de la regulă. Şi nu în puţine cazuri, abaterile pot fi la fel de importante ca şi regula. Şi atunci, de partea cui este adevărul?

Rezultatul global, planetar, al interacţiunii dintre om şi mediul natural în perioada scursă de la diferenţierea ca specie biologică aparte şi până astăzi, îl avem în faţa noastră şi îl trăim în fiecare zi, dar înţelegerea profundă şi explicarea acestuia este dificil de realizat. S-au putut evidenţia unele tendinţe

general valabile, dar cercetătorii au afirmat că anumite conjuncturi pot să fi avut o însemnătate la fel de mare. Şi de aceea, orice demers în analiza relaţiilor dintre om şi mediu, atât pe secvenţe spaţiale sau temporale, cât şi global, nu va putea fi exhaustivă sau comprehensivă.

În analiza relaţiilor dintre om şi mediul natural, într-un anumit moment sau epocă istorică, dintr-o anumită zonă geografică, se poate pleca doar de la efectele acestor interacţiuni observabile prin cercetări arheologice. A existat o dificultate metodologică de abordare a acestei analize, deoarece, deşi pot exista, pentru acea secvenţă temporală şi spaţială, informaţii obţinute de către alte ştiinţe, graniţele dintre aceste domenii de cercetare au îngreunat schimbul informaţional. Crearea de noi discipline ştiinţifice, care se plasează în zona dintre aceste domenii, a reprezentat soluţia pentru facilitarea schimbului de informaţii dintre diversele ştiinţe implicate în analiza relaţiilor dintre om şi mediul natural, dar explozia numerică a acestora, în numai câţiva ani, este un argument că subiectivismul specific uman nu poate fi exclus total din cercetarea ştiinţifică.

Evidenţierea relaţiilor şi a interacţiunilor reciproce dintre om şi mediul natural în perioada neo-eneolitică reprezintă o dublă dificultate: una legată de identificarea corectă a elementelor ce trebuie analizate şi de cercetările anterioare efectuate, şi cealaltă, legată de baza materială care stă la dispoziţia cercetătorului, cu ajutorul căreia să preleveze şi să prelucreze datele în vederea obţinerii informaţiilor. Plasarea geografică a zonei studiate poate fi sau nu un avantaj în acest demers ştiinţific.

Lucrarea de faţă reprezintă doar jumătate din teza noastră de doctorat, intitulată „Mediul natural şi omul în neo-eneoliticul din Moldova”, realizată sub coordonarea ştiinţifică a acad.prof. Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi susţinută în cadrul Facultăţii de Istorie de la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, în anul 2003. Cealaltă jumătate, ce reprezintă repertoriul arheologic al staţiunilor cercetate, este cuprinsă în lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”, care a fost publicată simultan cu această lucrare. Desigur, între cele două lucrări există o legătură firească şi doar aspecte de ordin metodologic şi tehnic ne-au determinat ca să realizăm această separare.

Nu ne-am propus o abordarea exhaustivă a relaţiilor dintre om şi mediul natural în cadrul acestei lucrări şi epuizarea subiectului, din cauzele mai sus amintite. Asupra necesităţii ştiinţifice a acestui subiect considerăm că nu trebuie insistat, însă apreciem a fi necesară precizarea că abordarea acesteia s-a făcut în spiritul apropierii a două domenii ştiinţifice şi pentru a răspunde la unele probleme legate de acest subiect, ridicate de arheologi.

La elaborarea acestei lucrări a existat un contact direct cu cercetătorii din domeniu, urmărind, prin discuţiile avute cu aceştia, identificarea aspectelor care sunt considerate importante şi a căror rezolvare este impetuos necesară. Mulţumim pe această cale d-lui acad. prof. Mircea Petrescu-Dîmboviţa pentru amabilitatea de a accepta coordonarea ştiinţifică a acestei teme de doctorat, cât şi pentru ajutorul şi sprijinul acordat pe toată perioada derulării stagiului de doctorat. Mulţumim d-lui cercetător dr. Vasile Chirica pentru sprijinul, ajutorul, prietenia şi răbdarea care ne-a acordat-o, şi d-lui prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu pentru îndrumarea în domeniul arheologiei neoliticului şi pentru

colaborare. Mulţumim domnilor profesori de la Universitatea „M.Kogălniceanu” Iaşi: prof. univ. dr. Gabriel Davidescu, prof.univ.dr. Aurel Saraiman şi prof. univ. dr. Lazăr Bireescu, precum şi d-lui prof.univ. dr. Marin Cîrciumaru de la Universitatea din Târgovişte. Le mulţumesc cercetătorilor din domeniu şi colegilor cu care am discutat şi colaborat în această perioadă: cercet. dr.Ruxandra Alaiba, prof.univ.dr. Attila László, conf.dr. Dinu Marin, lector dr. Dumitru Boghian, asist.drd. Vasile Cotiugă, drd. Felix Tencariu, prof.univ.dr. Sergiu Haimovici, lector dr. Luminiţa Bejenaru, asist.dr. Simina Stanc, cercet.dr. Dan Monah (mai ales pentru atitudinea mereu critică, care însă pentru noi a fost constructivă şi stimulatoare în interesul cercetării ştiinţifice), cercet.dr. Felicia Monah, precum şi colegilor mei de la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi - Senica Ţurcanu, Cătălin Hriban, Adriana Moglan, Lucia Cojocaru, Irina Juncu, Mihaela Chiriac, Brânduşa Munteanu, Zamfira Pungă, Ioana Cioflânca şi de la Laboratorul de Restaurare - Arina Huşleag, Cătălin Lăcătuşu. De asemenea un gând de mulţumire se îndreaptă către colegii mei de cercetări de teren, cercet.dr. Silviu Văcaru, prof.drd. Vicu Merlan, prof. Iulian Grădinaru şi prof. Laurenţiu Ursache. Mulţumesc şi conducerii Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, al cărui angajat sunt, pentru sprijinul acordat în toată această perioadă. Nu în ultimul rând, un gând de mulţumire se îndreaptă către domnul Romeo Dumitrescu, preşedintele Fundaţiei CUCUTENI PENTRU MILENIUL III din Bucureşti şi prof.univ.dr. Gheorge Macarie, preşedintele Societăţii ACREMIS din Iaşi, fără sprijinul cărora această lucrare nu s-ar fi putut tipări.

Cum au utilizat şi modificat comunităţile umane mediul natural, cât de marcată a fost evoluţia acestora în neo-eneoliticul din Moldova de variaţia factorilor mediului natural şi în ce măsură acestea s-au adaptat la aceste schimbări, care au fost modificările comportamentale la noile condiţii de mediu, reprezintă doar câteva din întrebările care au suscitat interesul cercetătorilor în decursul timpului. În încercarea de a da răspunsuri la aceste întrebări, s-au scos în evidenţă alte aspecte care au generat noi întrebări.

Am realizat abordarea subiectului într-o ordine logică, plecând de la istoricul problemei pentru această zonă, la prezentarea cadrului natural şi a metodologiei de lucru utilizate. Capitolul privitor la ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile neo-eneolitice în arealul studiat este urmat de cele privitoare la utilizarea şi exploatarea resurselor zonei de către acestea, la influenţele asupra mediului şi modificarea acestuia. La final, pe baza informaţiilor rezultate din cercetările arheologice din regiune, a literaturii de specialitate şi a cercetărilor efectuate de către noi, s-a urmărit reconstituirea paleomediului natural al zonei cea a existat în perioada neo-eneolitică.

Atingerea acestor obiective a fost posibilă datorită cercetărilor de specialitate realizate (în domeniul arheologiei şi a celor din domeniile conexe acesteia), atât pentru această zonă, dar şi pentru zone învecinate, pentru Europa sau pentru alte continente. Prin metodele de lucru specifice domeniului ştiinţelor naturii, cu ajutorul hărţilor topografice şi a fotografiilor aeriene, dar şi prin utilizarea metodelor statistice şi a calculatorului, s-a urmărit evidenţierea acelor caracteristici şi specificităţi pentru fiecare din problemele abordate. Utilizarea bibliografiei şi a surselor bibliografice, s-a realizat atât prin metoda clasică, a

folosirii lucrărilor tipărite, dar şi prin utilizarea bibliotecilor virtuale şi a site-urilor de pe internet.

dr. Mădălin Cornel Văleanu

CAPITOLUL 1

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Istoricul cercetărilor legate de relaţia omului cu mediul natural din Moldova sunt indisolubil legate de istoricul cercetărilor arheologice din această regiune, dar şi al celorlalte ştiinţe ale naturii, în paralel cu dezvoltarea tehnicii şi a metodelor de cercetare.

În încercarea de a pune în evidenţă legăturile strânse dintre peisajul natural şi istoria poporului de pe aceste meleaguri, cărturarii Evului Mediu nu au făcut decât să prefigureze acest tip de cercetare, deşi nu putem vorbi de o abordare ştiinţifică, în sens strict, până la Dimitrie Cantemir. În secolul al XIX-lea, sub semnul revoluţiilor naţionale, care vor marca continentul european, cercetarea istoriei va cunoaşte o abordare mai coerentă, fiind legată şi de înfiinţarea instituţiilor de învăţământ superior, în special de cea a Universităţii de la Iaşi.

Deşi prima descoperire a unei staţiuni arheologice (atribuită ulterior eneoliticului) este făcută în anul 1847 la Văleni – Piatra Neamţ şi menţionată de către Gh.Asachi, vor trece peste 20 de ani până la demersul lui Al.Odobescu de a difuza „Cestionar sau isvod de întrebări la cari se cere a se da răspunsuri în privinţa vechilor asedeminte de se află în deosebitele comune ale României”. Răspunsurile date de preoţi şi de învăţători la acest „chestionar” vor fi publicate doar parţial (Odobescu Al., 1980; Petrescu-Dîmboviţa M., 1939), dar nu există decât informaţii incerte asupra existenţei unor staţiuni neolitice (Monah D., Cucoş Şt., 1985, p.15). Extragerea pietrei din cariera de pe Dealul Cetăţuia, de pe moşia Cucutenilor, a condus la descoperirea staţiunii eponime a culturii Cucuteni. În anul 1884, Th.Burada care află despre descoperirile din acest loc, sesizează autorităţile locale pentru a proteja staţiunea şi îl va convinge pe N.Beldiceanu să realizeze cercetarea arheologică a acestei staţiuni. Acesta din urmă va întreprinde un prim sondaj în anul 1885. În acelaşi an, geologul Gr. Ştefănescu, care întreprinde o serie de cercetări geologice în Moldova, descoperă staţiunea de la Mitoc – Malu Galben, aceasta nefiind un caz izolat, deoarece în cercetările lor din această regiune, geologii ieşeni fac numeroase menţiuni arheologice (Văleanu M., 1997, p.219-220). Mai trebuie menţionat faptul, în condiţii asemănătoare cu cele de la Cucuteni, la exploatarea pietrei, vor fi descoperite numeroase staţiuni arheologice, dintre care am aminti pe cea de pe Dealul lui Drăghici – Ruginoasa, în anul 1897.

Revenind la staţiunea de la Cucuteni – Cetăţuia, după sondajele şi săpăturile realizate de către cercetătorii români în perioada 1885-1900, săpăturile arheologice realizate de H.Schmidt în 1909-1910 nu reprezintă doar debutul cercetărilor sistematice asupra staţiunilor eneolitice din Moldova, ci şi începutul cercetărilor interdisciplinare în domeniul arheologiei, prin colaborarea avută cu geologul dr.I.Popescu-Voineşti şi inginerul topograf Savul. Cercetările lui H.Schmidt de la Cucuteni şi monografia acestei staţiuni tipărită în anul 1932, constituie importante repere în cercetarea eneoliticului din Moldova.

Deşi se află în afara zonei studiului nostru, datorită caracterului cercetărilor efectuate, nu putem să nu amintim activitatea derulată de profesorul secundar de ştiinţe naturale şi colaborator al Muzeului Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe, Ferenc László, care prin cercetările arheologice realizate în staţiunea de la Ariuşd a realizat primele investigaţii moderne, cu caracter interdisciplinar, pentru o aşezare eneolitică (Nestor I.,1973, p.25; Petrescu-Dîmboviţa M., 2001, p.12).

Perioada interbelică s-a dovedit a fi perioada de cristalizare şi maturitate atât pentru arheologie, cât şi pentru ştiinţele naturii, beneficiind de prezenţa unor personalităţi marcante ca V.Pârvan, I.Andrieşescu, I.Nestor, Vl.Dumitrescu, D.Berciu, I.Nestor, Vl.Dumitrescu, I.Simionescu, E.Pop, în jurul cărora se vor forma valoroşi cercetători. Pe lângă aceştia trebuie menţionat efortul numeroşilor arheologi şi colecţionari amatori, învăţători şi preoţi din satele Moldovei. În această perioadă sunt descoperite prin cercetări de suprafaţă numeroase staţiuni arheologice şi vor fi efectuate săpături arheologice într-o serie de aşezări cucuteniene precum cele de la Ruginoasa, Drăguşeni, Bonţeşti, Costeşti, Rafaila, Poieneşti, Izvoarele, Piatra Şoimului (Horodiştea-Calu), Traian-Dealul Fântânilor, Bodeşti-Frumuşica. Această din urmă staţiune arheologică va beneficia de tipărirea monografiei arheologice, prima de acest gen pentru o aşezare a culturii Cucuteni realizată de un arheolog român (Matasă C., 1946).

Dacă până în anii 1935-1937, neoliticul din Moldova era limitat doar la „fenomenul cucutenian”, descoperirile de la Izvoare (Vulpe R., 1937) au condus la reconsiderarea unor puncte de vedere, fiind astfel atestate şi documentate şi nivele neolitice anterioare culturii Cucuteni. Primele semnalări ale unor staţiuni arheologice, în care s-au făcut descoperiri atribuite ulterior neoliticului timpuriu, sunt făcute încă din anul 1930 de către C.Matasă, în zona Subcarpaţilor Neamţului.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial a constituit, atât pentru arheologia românească şi pentru cercetarea interdisciplinară din acest domeniu, cât şi pentru cercetarea ştiinţifică în general, una dintre cele mai faste şi mai fructuoase în rezultate, chiar dacă asupra semnificaţiei şi rolului ei social-politic există divergenţe de opinii şi discuţii între istorici. Această situaţie internă s-a conjugat cu cea existentă la nivel regional şi european, favorizând cercetarea arheologică în ansamblu ei. La începutul acestei perioade se vor efectua cercetări de teren cu caracter sistematic în bazinul hidrografic al Jijiei, în Podişul Central Moldovenesc, acestea fiind completate de sondaje şi săpături sistematice pe întregul areal pe care îl studiem.

Cercetarea arheologică a neoliticului timpuriu a căpătat o amploare mai mare sub impulsul săpăturilor de la Karanovo din Bulgaria, descoperirile aşezărilor aparţinând culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare se fac aproape simultan, atât în nordul Podişului Moldovei (la Glăvăneşti), cât şi în zona centrală a acesteia (Perieni) în perioada 1948-1949. În anul 1950, se descoperă aşezarea de la Valea Lupului, ceea ce a permis realizarea unui prim studiu, privind problemele recent apărute în cercetarea neoliticului din Moldova (Nestor I., 1950), dar lipsa unor argumente de ordin stratigrafic, conduc la plasarea eronată a culturii Starčevo-Criş într-o fază ulterioară culturii ceramicii liniare.

Acest aspect va fi pe deplin elucidat în urma sondajului efectuat la Perieni, care stabileşte stratigrafic anterioritatea culturii Starčevo-Criş faţă de cea a culturii ceramicii liniare (Petrescu-Dîmboviţa M., 1957).

Pentru perioada eneoliticului, în anii 1949-1950 se efectuează săpături sistematice în staţiunea de la Hăbăşeşti, aceasta fiind prima aşezare cucuteniană din Moldova cercetată integral, care va beneficia de publicarea în anul 1954 a monografiei sale. Lucrarea este prima de acest tip care conţine şi informaţii cu privire la unele aspecte legate de cercetarea interdisciplinară din domeniu, exemplu care va fi preluat de mai toate lucrările de specialitate din domeniu. Între anii 1951-1959, dar şi în anul 1961 este investigată exhaustiv aşezarea de la Truşeşti, urmată fiind de reluarea săpăturilor la Cetăţuia de la Cucuteni în perioada anilor 1961-1966 şi ulterior în aşezarea de la Dâmbu Morii. Până în anii ’’70 sunt cercetate numeroase aşezări dintre care se remarcă staţiunile de la Corlăteni şi Traian - Dealul Fântânilor, Târpeşti, Valea Lupului. În această perioadă, cercetările interdisciplinare privitoare la relaţia cu mediul, se reduc doar la analiza paleofaunistică şi la unele determinări petrografice.

Tot în această perioadă, cercetarea de teren a zonei a cunoscut o amploare deosebită, fiind semnalate cele mai multe situri arheologice atribuite perioadei neo-eneolitice. Apariţia în anul 1970 a lucrării lui N.Zaharia, M.Petrescu-Dîmboviţa şi E.Zaharia – Aşezări din Moldova. De la paleolitic şi pînă în secolul al XVIII-lea, va constitui un model de analiză geografică şi de interpretare a distribuţiei geografice a aşezărilor, model care însă nu va fi urmat decât parţial de către lucrările de acest gen, ce vor fi publicate ulterior.

Deceniul al şaptelea al secolului trecut este marcat de apariţia unei noi generaţii de arheologi, dar şi de înmulţirea staţiunilor investigate prin săpături şi sondaje. În această perioadă vor apare pe lângă monografiile pentru culturile specifice perioadei neo-eneolitice, debutând cu cea a culturii Precucuteni (Marinescu-Bîlcu S., 1974), urmată de cele ale culturilor Boian (Comşa E., 1974), Starčevo-Criş (Ursulescu N., 1984) şi Cucuteni (Monah D., Cucoş Şt., 1985), şi repertorii arheologice pentru unele judeţe din regiune cum sunt cele pentru Botoşani (Păunescu Al., Şadurschi P., Chirica V., 1976), Vaslui (Coman G., 1980) şi Iaşi (Chirica V., Tanasachi M., 1984-1985). Chiar dacă se ocupă de o perioadă istorică anterioară celei de care ne ocupăm, trebuie menţionată apariţia în anul 1980 a cărţii cercetătorului Marin Cîrciumaru intitulată „Mediul geografic în Pleistocenul superior şi culturile paleolitice din România”. Publicarea la Oxford a lucrării despre staţiunea Târpeşti (Marinescu-Bîlcu S., 1981), comunicările susţinute în cadrul simpozionului dedicat împlinirii a 100 de ani de la descoperirea staţiunii eponime a culturii Cucuteni (Petrescu-Dîmboviţa M., 1987, p.325-328), cât şi numărul mai mare de studii privitoare la aspecte legate de mediu, dovedesc faptul că cercetarea interdisciplinară în domeniul arheologiei neo-eneoliticului trece la faza unei abordări coerente, care îşi are rolul şi importanţa ei în acest domeniu. Acest lucru este susţinut şi prin abordarea cercetărilor interdisciplinare din aşezarea de la Poduri, demarate încă din anul 1979, cât şi ulterior, după anul 1989, prin cele realizate în staţiunile de la Scânteia şi Tg.Frumos.

Cercetarea arheologică şi interdisciplinară de după anul 1989 este caracterizată de o deschidere şi un dinamism accentuat, chiar dacă puţinătatea resurselor materiale va reprezenta un aspect care s-a dovedit a fi greu de surmontat. În această perioadă se va reuşi tipărirea unui număr mai mare de lucrări de specialitate, chiar dacă numărul obiectivelor investigate arheologic este în vădită scădere. Abordarea interdisciplinară va cunoaşte încercări de realizare a unor echipe complexe, cu specialişti atât din ţară, cât şi din străinătate, din diverse domenii, cu numeroase specializări în străinătate a cercetătorilor români, cât şi dotarea cu mijloace moderne de cercetare.

Dintre numărul mare de lucrări de specialitate apărute după 1989, care abordează atât relaţia dintre mediul şi om sau domenii tangente cu acestea, cât şi lucrări care propun noi metode interdisciplinare de cercetare, amintim doar câteva dintre ele, care au directă legătură cu tema lucrării de faţă: Truşeşti. Monografie arheologică - M.Petrescu-Dîmboviţa şi colab. (1999), Cucuteni. The Last Great Chalcolithic Civilization of Europe - sub redacţia Gh.Dumitoaia şi C.M.Mantu (1987), Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături - C.M.Mantu (1998), Geoclima şi Istoria - J.C.Drăgan şi Şt.Airinei (1993), Paleoetnobotanica - M.Cîrciumaru (1996), Introducere în Arheozoologie - M. Udrescu şi colab. (1999), Drăguşeni. A Cucutenian Community - S. Marinescu-Bîlcu şi Al. Bolomey (2000), Cercetări arheologice şi istorice în zona lacului de acumulare Bicaz – M.Petrescu-Dîmboviţa şi V.Spinei (sub coordonarea, 2003) şi nu în ultimul rând, tratatul de Istoria Românilor vol.I, 2001 - sub redacţia acad. M.Petrescu-Dîmboviţa şi prof.univ.dr. Vulpe Al., membru corespondent al Academiei Române.

În final, dorim să adăugăm că posibilitatea de comunicare şi informare oferită de tehnologiile moderne prin utilizarea reţelei internet, accesibilă astăzi tuturor cercetătorilor, îşi face simţită prezenţa, din ce în ce mai accentuat, şi în acest domeniu ştiinţific.

CAPITOLUL 2

MEDIUL NATURAL

2.1. DELIMITAREA ZONEI.Există termeni care, chiar dacă sunt des vehiculaţi în circuitul ştiinţific, în

lipsa unei definiri clare a acestora, pot crea o bază de plecare, care să nu ofere coerenţă demersului ştiinţific. Mai mult chiar, unele definiţii ale acestora nu sunt acceptate unanim de către toţi cercetătorii. Acesta este şi cazul „Moldovei”, care defineşte o regiune cu o localizare geografică bine cunoscută, dar ale cărei limite spaţiale sunt trasate diferit în funcţie de factorii avuţi în vedere. Astfel, avem „Moldova istorică” (spaţiul fostului stat medieval Moldova), „Moldova politică” (constituită din două regiuni distincte, una – corespunzătoare unei zone de pe teritoriul României şi cea de-a doua – actualei Republici Moldova), „Moldova administrativă” (teritoriul celor 8 judeţe din regiune), „Moldova geografică” (spaţiul de la est de Carpaţii Orientali până la Prut, după unii cercetători, iar după alţii, până la Nistru) etc. De aceea am considerat utilă o definire spaţială a zonei studiului, cu precizarea clară a limitelor acesteia. Astfel, zona studiului nostru este cuprinsă între (fig.1): cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al Siretului şi cel al râului Tisa, din punctul de contact al acesteia cu frontiera de stat a României (1) şi până la Pasul Bicaz (2); cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al râului Siret şi cel al râului Olt, de la Pasul Bicaz (2) şi până la Vf.Lăcăuţi (3); cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al râului Putna şi cel al Buzăului (ambii afluenţi ai Siretului), de la Vf.Lăcăuţi (3) şi până la Vf. Furu Mare (4); cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al râului Putna şi cel al Râmnicului Sărat, de la Vf. Furu Mare (4) şi până la contactul cu albia Siretului (5); de aici limita este fixată pe actualul curs al râului Siret până la vărsarea în Dunăre (6), iar în continuare ea este plasată pe cursul Dunării şi până la confluenţa cu râul Prut (7). între punctele (1) şi (7), spre nord şi est, limita zonei o constituie frontiera terestră de stat a României cu Ucraina şi Republica Moldova.

Între aceste limite, zona studiului corespunde bazinului hidrografic al râului Siret (exceptând bazinul hidrografic al râului Buzău şi al Râmnicului Sărat) şi al râului Prut de pe teritoriul actual al României, care coincide în limite generale, cu teritoriul celor 8 judeţe ce definesc spaţiul est-carpatic al României. În alegerea ca limite ale zonei, elemente din cadrul unor bazine hidrografice de ordinul 1 (cumpene de ape sau albii minore), am avut în vedere următoarele argumente: bazinul hidrografic al unui râu poate fi comparat, în linii generale, cu un amfiteatru, fiind delimitat la exterior de o zonă înaltă, continuă (cumpăna de ape a bazinului hidrografic), în interiorul căreia râul îşi adună (captează) apele; atunci când cumpăna de ape traversează o zonă muntoasă sau una deluroasă mai înaltă, se manifestă ca un adevărat zid, care închide bazinul hidrografic spre exterior, reprezentând un prag sau obstacol major în pătrunderea diverselor

elemente alogene în interiorul său; cumpenele de ape ale marilor râuri, deşi se observă unele evoluţii şi variaţii locale, nu au suferit modificări esenţiale sau radicale la nivelul Holocenului; albia minoră, în cazul nostru cea a Prutului şi Siretului, reprezintă şi ea o barieră naturală.

Între aceste limite, zona studiului prezintă unele caracteristici: Corespunde, în general, celor 8 judeţe ale Moldovei; Plasarea limitei de vest şi de sud-vest pe cumpăna de ape a râului Siret în regiunea muntoasă a transformat-o într-un veritabil zid continuu care o delimitează cu altitudini de peste 1000m. Pasurile şi trecătorile carpatice, prezente pe acest aliniament, sunt asemenea unor mici breşe ce permit traversarea acestuia; Zona este uşor accesibilă dinspre sud, dar şi dinspre nord, pe la poalele munţilor şi pe văile râurilor; În cadrul său se individualizează unităţi fizico-geografice cu limite şi trăsături distincte; În cadrul acestui areal, perioada neo-eneolitică prezintă unele trăsături specifice, a avut o dezvoltare largă din punct de vedere al distribuţiei aşezărilor în zonă şi a fost relativ intens cercetată din punct de vedere arheologic.

2.2. CARACTERISTICILE MEDIULUI NATURAL DIN ZONA STUDIATĂÎn cele ce urmează vom prezenta caracteristicile mediului natural din zona

studiului, deoarece, între acestea şi apariţia şi dezvoltarea comunităţilor neo-eneolitice în regiune, există legături şi determinisme ce constituie obiective ale lucrării de faţă.

2.2.1. PARTICULARITĂŢI GEOLOGICE ALE REGIUNIIDin punct de vedere geologic, arealul studiului nostru se suprapune peste

două unităţi structural-tectonice distincte (fig.2): în vest - Orogenul Carpatic, ce corespunde Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţilor; în est - unităţile de platformă continentală, ce corespund Podişului Moldovei şi Câmpiei Române.

a. Orogenul Carpatic Cu o structură tectonică, stratigrafică şi petrografică destul de complicată,

zona Orogenului Carpatic se plasează pe marginea de vest a arealului studiului nostru. Într-o succesiune generală de la vest la est, se întâlnesc:

a.1. Zona vulcanitelor neogene Pe marginea de vest (cu dezvoltare redusă, dar deschisă puternic de

eroziunea apelor pâraielor şi râurilor din bazinul hidrografic al Siretului) este cunoscută o zonă în care au avut loc activităţi vulcanice generate de subducţia crustei continentale de la est. Activitatea vulcanică s-a desfăşurat începând probabil din Paleogen şi cu maximă intensitate în Neogen, acesta încheindu-se în Cuaternarul inferior. După încetarea activităţii vulcanice, factorii externi au

erodat aparatele vulcanice, astăzi cunoscându-se doar rămăşiţele unor conuri vulcanice.

Din punct de vedere petrografic, se întâlnesc o serie de roci vulcanice intruzive (microdiorite, dacite, andezite etc.), roci efuzive (andezite, dacite, microgabbrouri), roci piroclastice acumulate în mediul subaerian şi subacvatic (brecii, aglomerate, cinerite etc.) şi roci epiclastice (conglomerate, nisipuri etc.). În zonă au existat condiţii optime de formare a sticlelor vulcanice (la contactul lavelor cu mediul acvatic) de tipul obsidianului. Este posibil ca acest tip de roci să fi avut o dezvoltare locală, dar care să nu fi condus la dezvoltarea unor zăcăminte propriu-zise.

Datorită caracteristicilor petrografice (în special a durităţii, ce generează o rezistenţă mai mare la transportul de către apele râurilor), unele dintre rocile vulcanice ce apar aici pot fi întâlnite în aluviunile râurilor care erodează această zonă din aval, la distanţă de câţiva zeci de kilometri şi chiar sute de kilometri faţă de locul de origine, putând ajunge şi în aluviunile râului Siret.

a.2. Zona cristalino-mezozoică Marchează partea nordică şi centrală a marginei vestice a zonei studiului

nostru, având o dezvoltare sub forma unei benzi cu lăţimea de până la 30-35km, de la graniţa României cu Ucraina şi până în zona izvoarelor râului Trotuş.

Din punct de vedere petrografic, zona este caracterizată prin prezenţa rocilor cristaline de origine metamorfică (o gamă variată de şisturi cristaline) şi în care au fost puse în loc o serie de roci magmatice la care se adaugă roci sedimentare de vârstă mezozoică. Rocile sedimentare sunt marcate atât de prezenţa calcarelor detritice şi a rocilor calcaroase, în diferite forme (strate, bancuri, lentile etc.), varietăţi petrografice (calcare dolomitice, calcare marnoase, calcare cu accidente silicioase etc.) şi coloristice (albe, negre, roşii, vărgate etc.), de prezenţa rocilor silicioase, cât şi de o largă dezvoltare a rocilor de tranziţie (gresii calcaroase, marno-calcare etc.). În formaţiunile menţionate sunt prezente o serie de zăcăminte de sulfuri complexe, care în trecut aflorau, fiind deschise pâraie şi râuri.

Unele tipuri de roci, cum sunt în special cuarţitele, care apar în zona cristalino-mezozoică, datorită unei rezistenţe mai mari la transportul de către apele râurilor, pot fi întâlnite în aluviuni până la câteva sute de kilometri distanţă faţă de zona de origine.

Tot în urma acţiunii mecanice de eroziune şi transport, exercitată de apele râurilor, accidentele silicioase nedetaşabile, de tipul chaille-urilor, sunt „scoase” din matricea calcaroasă, fiind apoi transportate de apele râurilor până la distanţe de până la 30 km. În urma transportului de către râuri, datorită rulării şi erodării părţilor cu rezistenţă mai mică, în aluviunile din albiile râurilor şi depozitele aferente se întâlneşte doar partea cea mai rezistenţă a chaille-urilor primare (cu conţinut ridicat în silice) şi care poate fi uşor confundată macroscopic cu silexul sau chiar nu se poate diferenţia de acesta.

a.3. Zona flişului

Formaţiunile flişului carpatic alcătuiesc cea mai largă zonă în lungul Carpaţilor Orientali şi se desfăşoară între Valea Sucevei din nord şi până în sud în apropierea Munţilor Perşani, ieşind din limita zonei studiului. Este cea mai caracteristică zonă a Carpaţilor Orientali, care imprimă şi particularităţile geografice dominante, dezvoltându-se pe lăţimi ce variază între 20 şi 40 km. Această zonă este subdivizată, din punct de vedere structural – tectonic şi stratigrafic, în două zone (cea a flişului intern şi cea a flişului extern), fiecare cu mai multe unităţi componente, diferenţiate litologic de timpul geologic în care s-a produs sedimentarea şi de perioada geologică în care s-a definitivat structura tectonică.

Caracteristica petrografică a zonei este dată de prezenţa exclusivă a depozitelor de roci de origine sedimentară, într-o varietate petrografică bogată. Trebuie menţionat că în constituţia depozitelor de conglomerate sunt întâlniţi frecvent galeţi de roci cristaline, proveniţi din zona cristalino-mezozoice de la vest, care a fost erodată, aceştia fiind transportaţi şi apoi sedimentaţi în stratele flişului carpatic. Calcarele şi rocile silicioase cunosc o dezvoltare largă, atât spaţială (în cuprinsul regiunii), cât şi sub raportul cantităţii şi varietăţilor petrografice.

Ceea ce a fost menţionat la punctul anterior cu privire la rolul factorilor de transport şi depunere a accidentelor silicioase de tipul chaille-urilor în depozitele aluvionare ale râurilor este valabil şi pentru această regiune, cu menţiunea că unele dintre aceste roci pot ajunge din bazinul Bistriţei până în sectorul inferior al Siretului, în aval de confluenţa cu Trotuşul.

a.4. Zona de molasăEste întâlnită la est de zona flişului, de la graniţa de nord a ţării şi până în

zona Vrancei, cu importante variaţii ale lăţimii pe care este întâlnită. Astfel, din nord şi până la Valea Moldovei, aceasta este cuprinsă între 300 m şi 3 km, de la Valea Moldovei spre sud, aceasta se măreşte treptat ajungând între râul Bistriţa şi Trotuş la 35 km, lăţime care se menţine şi în zona de la curbură a Carpaţilor Orientali.

Morfologic, zona de molasă corespunde ariei subcarpatice, generând un relief care suprapune structuri anticlinale (pe care s-au format dealuri) şi sinclinale (pe care s-au format depresiuni).

În această zonă, în depozitele de vârstă miocenă, se întâlnesc acumulări de săruri care generează zăcăminte de dimensiuni mari, dar şi mici acumulări locale, care sunt întâlnite frecvent aici. Când se află în imediata apropiere a suprafeţei terestre, acumulările de săruri, în funcţie şi de regimul apelor subterane locale, dau naştere la izvoare cu apă sărată.

Exploatarea sărurilor şi în special a sării geme, se face atât printr-o extragere directă din zăcământul sau acumularea locală primară, cât şi prin metoda evaporării apei sărate generate de zăcământul primar, metodă atestată arheologic în această regiune încă din neoliticul timpuriu.

b. Unităţi de platformă continentală

Zona de la est de Orogenul Carpatic aparţine, din punct de vedere tectonic şi stratigrafic, unităţilor de platformă continentală, constituite din fundament şi cuvertura sedimentară. Această zonă corespunde Podişului Moldovei şi a Câmpiei Române şi în cadrul său au fost delimitate următoarele unităţi:

b.1. Platforma MoldoveneascăPlatforma Moldovenească este una dintre cele mai vechi platforme

continentale de pe teritoriul României, consolidarea ei producându-se la nivelul Proterozoicului mediu. Ea reprezentă extremitatea sud-vestică a Platformei Europei Orientale care se întinde pe teritoriul României. Marginea vestică a Platformei Moldoveneşti este prinsă sub orogenul Carpaţilor Orientali, aşa cum s-a evidenţiat prin forajele adânci, iar limita la suprafaţă o reprezintă aliniamentul Straja – Solca – Păltinoasa – Tg.Neamţ – Buhuşi, dată de contactul depozitelor sarmaţianului mediu cvasiorizontale de tip platformă şi sunt dispuse peste cele miocene intens cutate ale molasei pericarpatice. Limita sudică a Platformei Moldoveneşti este dată de falia Plopana – Fălciu, ce corespunde unei trepte de afundare accentuată, precretacică, şi care trece pe la nord de Bacău şi se prelungeşte spre vest, sub Orogenul Carpatic.

Depozitele fundamentului au fost întâlnite doar în unele foraje (la Todireşti, Iaşi etc.). Cele mai vechi depozite ale cuverturii sedimentare aflorează în zona de nord-est a platformei, în malul Prutului în zona Mitoc, jud.Botoşani, fiind constituite din calcare cretoase cu accidente silicioase detaşabile (silexuri) atribuite Cretacicului (Cenomanian inf.-mediu). În urma eroziunii acestor depozite, silexurile au fost transportate şi se întâlnesc în aluviunile Prutului, până în apropiere de oraşul Galaţi, galeţii având dimensiuni de până la 5-6 cm în diametru, uneori chiar mai mari.

Peste depozitele cretacice s-au sedimentat o serie de strate de vârstă neozoică, dintre care doar cele aparţinând Badenianului şi Sarmaţianului (respectiv subetajele Buglovian, Volhinian, Basarabian şi Chersonian) sunt deschise de eroziune. Badenianul apare numai în malul Prutului, între Crasnalueuca şi Ripiceni, fiind reprezentat prin marno-calcare, nisipuri de Miorcani, gipsuri şi anhidrite. Depozitele de vârstă buglovian – volhiniană apar la zi până la limita Păltinoasa - Fălticeni – Paşcani – Hârlău – Todireni şi sunt constituite din argile, siltite, marne, nisipuri, gresii, calcare şi tufuri, iar în zona de la contactul platformei cu orogenul s-au format şi depozite deltaice (la Dealului Leahului – Colnic – Fătului – Piscu Vulturului – Socu – Ciungi). În regiunea Fălticeni-Baia-Boroaia, la nivelul Volhinianului superior s-au depus mai multe nivele de lignit. În sectorul de la sud de limita Păltinoasa - Fălticeni – Paşcani – Hârlău – Todireni apar la zi depozite de vârstă basarabiană, constituite din argile, nisipuri şi nivele mai importante de calcare oolitice şi gresii, iar pe culmile înalte ale dealurilor apar şi depozite de vârstă chersoniană.

Succesiunea stratigrafică este încheiată prin sedimentarea depozitelor loessoide cuaternare, cu menţiunea că în zona de nord, la Dersca şi Lozna s-au acumulat şi turbării de vârstă postglaciară.

b.2. Platforma BârladuluiDeşi mult asemănătoare cu Platforma Moldovenească, Platforma

Bârladului s-a separat ca unitate distinctă datorită necunoaşterii naturii fundamentului, care este mult mai afundat. Depozitele sedimentare sunt asemănătoare celor din unitatea anterioară, cu menţiunea că la zi apar doar depozite de vârstă chersoniană, peste care sunt deschise depozite meoţiene. Dintre rocile întâlnite menţionăm gresii, calcare, argile, marne, nisipuri şi prezenţa caracteristică a cineritelor andezitice de origine vulcanogen-sedimentară.

În sectorul sudic se întâlnesc depozite de vârstă pliocenă, constituite din nisipuri, argile şi siltite, peste care, la partea superioară, se depune un nivel de pietrişuri, uneori cu grosimi mari, având ca arie-sursă Orogenul Carpatic. Sedimentarea este încheiată de depozitele loessoide cuaternare, a căror grosime poate ajunge până la 20 m.

b.3. Platforma CovurluiPlatforma Covurlui este o unitate de platformă de tip alpin, formată prin

scufundarea părţii de nord-est a Orogenului Nord Dobrogean; acest proces de scufundare s-a declanşat în Badenianul superior, afectând zona de nord-vest şi extinzându-se ulterior, în Sarmaţian, pe toată aria acestei platforme.

Având o structură constituită din fundament şi cuvertură sedimentară tipică, sunt deschise la zi doar depozitele ponţiene, pliocene şi cuaternare, asemănătoare cu cele din Platforma Bârladului.

b.4. Platforma ValahăEste o platformă prealpină, care apare pe o foarte mică suprafaţă, ce

corespunde parţial cu Câmpia Siretului inferior şi cu Câmpia Piemontană a Râmnicului. Depozitele sale specifice nu sunt întâlnite la suprafaţă, ele fiind acoperite de depozite groase cuaternare.

Observaţie: Menţionăm că în cuprinsul unităţilor de platformă pot fi întâlnite în diverse strate geologice acumulări secundare de oxizi de fier şi mangan, uneori şi săruri, cu extindere locală sau chiar punctuală, generate de procese secundare geologice, care pentru comunităţile preistorice constituiau adevărate zăcăminte, raportate la nevoile lor de consum. Aceste acumulări sunt rar semnalate de către geologi, deoarece acestea nu prezintă un interes economic, decât local.

2.2.2. PARTICULARITĂŢI FIZICO-GEOGRAFICE ALE REGIUNIICaracteristicile geografice specifice ale zonei au reprezentat factorul

catalizator de dezvoltare a locuirii umane în această regiune. Întregul teritoriu se caracterizează printr-o zonare altitudinală, marcată de o dispunere armonioasă a formelor de relief, de o scădere a altitudinii de la vest la est şi de la nord spre sud.

Datorită existenţei mai multor sisteme de subdivizare regională, la tratarea acestui subiect s-a folosit nomenclatura geografică dată tratatele de geografie a României (vol.I - 1983, vol.III - 1987, vol.IV - 1992).

Din punct de vedere geografic, se disting patru mari unităţi fizico-geografice: Carpaţii Orientali, Subcarpaţii Moldovei şi ai Vrancei, Podişul Moldovei şi Câmpia Română (în sectorul ei de nord-est).

a. Carpaţii OrientaliCarpaţii Orientali ocupă zona vestică a regiunii care face obiectul

cercetării noastre, respectiv sectorul corespunzător acestora, cuprins între următoarele limite: la vest şi sud – limita corespunde cu cea a zonei studiului pentru această regiune; la est - limita corespunde cu limita Carpaţilor Orientali şi este dată de contactul cu Podişul Moldovei şi cu Subcarpaţii; la nord – limita este dată de graniţa dintre România şi Ucraina.

Între aceste limite, munţii se dezvoltă pe aproximativ 2,50 latitudine, păstrând caracteristicile generale ale Carpaţilor Orientali, dintre care enumerăm doar câteva dintre ele: prezenţa zonei vulcanice (chiar dacă este restrânsă ca suprafaţă şi marchează cel mai ades limita vestică a zonei); evoluţia în cadrul geosinclinalului carpatic, însoţită de zonele caracteristice (zona cristalino-mezozoică şi zona flişului); scăderea altitudinală de la nord spre sud, dar şi de la zona centrală spre cea estică; paralelismul culmilor şi al culoarelor de vale; discontinuitatea la nivelul arealelor peisagistice.

Subdiviziunile geografice ale regiunii sunt:

a.1. Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei (grupa nordică a Carpaţilor Orientali)

În peisajul geografic aparţinând acestei unităţi se observă influenţa litologiei şi a structurii geologice exprimată prin masivitatea şi configuraţia culmilor şi a ariilor muntoase, prin intercalarea unor depresiuni sau culoare de vale, prin desfăşurarea bazinelor hidrografice, particularităţile scurgerii sau ale diversificării proceselor pedogenetice. Dintre unităţile componente în zona studiului nostru se întâlnesc: Munţii Maramureşului, cu un regim climatic de tip temperat – continental moderat, marcat de precipitaţii bogate şi de temperaturi medii multianuale mai reduse (0...+20C). Munţii Rodnei reprezintă unitatea muntoasă în care sunt înregistrate cele mai mari valori de altitudine din aria cercetată, reprezentate prin vârfurile Ineu cu 2279m şi Omul cu 2134m. Clima acestora este condiţionată mult de expunerea versanţilor şi de altitudine. Munţii Suhardului reprezintă continuarea sudică a structurilor cristalino-mezozoice din Munţii Maramureşului şi din cei ai Rodnei, fiind delimitaţi de Valea Coşnei în sud-vest şi de Bistriţa Aurie la nord-est, avansând mai profund pe teritoriul zonei studiate, până în zona actuală a oraşului Vatra Dornei, decât cele două unităţi anterior menţionate. Munţii Bârgăului formează o zonă de tranziţie mai coborâtă cu 5-600m faţă de munţii de la sud şi de la nord. În această unitate, datorită altitudinilor mult mai reduse, caracterele climei se apropie mai mult de cea a zonelor depresionare, exprimate de regimul anual al temperaturii şi precipitaţiilor.

Obcinile Bucovinei, situate între Valea Sucevei la nord şi Valea Moldovei la sud, Valea Bistriţei Aurii la vest şi Podişul Moldovei la est, se prezintă ca o unitate a munţilor mai scunzi, cu altitudinea medie de 1200m; ele intră în componenţa treptei marginale estice a Carpaţilor Orientali. Trăsătura caracteristică a acestora este dată de paralelismul culmilor prelungi, puţin înalte, separate de văi largi, unităţi care se repetă alternativ de la vest la est, subordonate fiind structurii geologice. Acestea sunt specifice întregii zone a Carpaţilor Orientali, dar aici se întâlneşte forma lor specifică (tipică). Adaptarea reliefului la structura geologică este cel mai bine evidenţiată în zona central-estică, corespunzătoare flişului carpatic. Relieful este fragmentat de apele râurilor, care formează sisteme de terase bine articulate şi conservate, cum sunt cele ale râurilor Moldova şi Moldoviţa şi care reflectă evoluţia cuaternară a zonei. Clima este moderată cu influenţe atlantice şi scandinavo-baltice. Obcinile Bucovinei se subdivid în: Obcina Mestecăniş, Obcina Feredeu, Obcina Brodinei, Obcina Mare (Obcina Moldoviţei, Obcina Mare, Obcinile Humorului şi ulucul depresionar Ciumărta – Secreiş) şi Culoarul depresionar Moldova - Sadova. Depresiunea Dornelor constituie o unitate geografică aparte, una dintre cele mai mari depresiuni din Carpaţii Orientali. Climatul regiunii este unul specific depresiunilor montane, cu media temperaturilor anuale care variază între 4-60C. Depresiunea se află în etajul pădurilor de molid, iar caracteristică este prezenţa turbăriilor de tip oligotrof, cu relicte glaciare. Acestea au cunoscut o dezvoltare mai importantă pe perioada Atlanticului, dar dezvoltarea lor a demarat la începutul Holocenului. Actualmente, doar pinul şi mesteacănul le populează, alături de muşchi, licheni, alge şi bacterii. Ţinând seama de caracteristicile reliefului, de densitatea şi adâncimea fragmentării sale, în Depresiunea Dornelor se individualizează două subunităţi: Depresiunea Dornelor şi Depresiunea Neagra Şarului. Câmpulungurile sunt văi cu trasee transversale pe unităţile reliefului, care urmează acest traseu din Sarmaţianul inferior, fiind generate de eroziunea diferenţiată a depozitelor geologice. Pe cursul văilor se întâlnesc sectoare mai înguste sau mai largi, în funcţie de litologia zonei. Dintre aceste zone menţionăm: Depresiunea Câmpulung (o continuare a Depresiuni Sadova), Depresiunea Humor (este şi cea mai mare) şi Depresiunile Vama, Molid şi Frasin.

a.2. Carpaţii Moldavo-Transilvani (grupa centrală a Carpaţilor Orientali)

Morfologia Carpaţilor Moldavo-Transilvani a fost puternic influenţată de structura tectonică: pe principalele linii tectonice, atât longitudinale, cât şi transversale, s-au adâncit principalele cursuri de apă. Masivitatea este mai pronunţată în sectorul nordic şi în cel central, descrescând în altitudine spre est şi sud. Dintre unităţile componente, în zona studiului nostru se întâlnesc: Munţii Călimani, de origine vulcanică, în partea de nord-vest a acestei zone carpatice, reprezentând cel mai înalt platou vulcanic din România. În partea centrală a masivului se deschide caldera vulcanică, cu un diametru de 10km şi adâncime de 5-800m, erodată dinspre nord de pârâul Neagra. Spre est se întind platourile structurale ale căror altitudini coboară lin de la 2000m până la 1400m.

Climatul rece şi aspru este caracterizat prin temperaturi medii anuale reduse, cuprinse între –2 şi 00C, precipitaţii bogate, vânturi puternice, a căror viteză poate depăşi 40m/s. Munţii Giurgeului şi Curmăturii sunt marcaţi de o puternică fragmentare longitudinală şi transversală a reliefului, în concordanţă cu configuraţia reţelei hidrografice, ce a condus la formarea a numeroase pasuri sau trecători care străbat regiunea de la vest la est. Dintre acestea cele mai importante sunt pasul Bicaz, Ditrău şi Borsec. Condiţiile climatice sunt marcate de altitudinea mai redusă a zonei, ceea ce generează temperaturi medii anuale mai ridicate, cuprinse între 2-40C, şi precipitaţii mai reduse. Munţii Bistriţei cuprind sub acest nume unităţile muntoase aflate între Culoarul Bârgău – Dorna – Valea Moldovei la nord, depresiunile Drăgoia, Bilbor, Borsec şi Tulgheş la vest, Valea Bicazului şi Culoarul Bistriţei la sud şi dealurile şi depresiunile subcarpatice la est. Între aceste limite, zona are o suprafaţă de 3600km2, cu forma unui patrulater, a cărui diagonală NV-SE o constituie Valea Bistriţei. Relieful corespunde celor două unităţi geologice distincte: zona cristalino-mezozoică şi zona de fliş. Relieful se desfăşoară între 1907m (Vf. Ocolaşul Mare) şi 300m (la ieşirea Bistriţei din zona muntoasă). Întreaga regiune se înscrie în aria topoclimatelor de munte, în care se individualizează topoclimate de culme, de culoar de vale, de depresiune şi de lacuri de baraj natural. Relieful imprimă atât o gradare altitudinală a variaţiei factorilor climatici (climate moderat răcoroase şi răcoroase), cât şi prin starea sa de fragmentare, ce imprimă o activă circulaţie locală, manifestată prin frecvente inversiuni de temperatură iarna. Reţeaua hidrografică aparţine celor două râuri mari: Bistriţa, care drenează circa 80% din suprafaţa acestor munţi, şi Moldova, cu un areal mai restrâns, de 20%. Ca subunităţi se remarcă: Munţii Giumalău – Rarău, Munţii Grinţieşului, Masivul Ceahlău, Munţii Stânişoarei (Culmea sau Obcina Stânişoarei), Culoarul depresionar Drăgoiasa – Bilbor – Borsec – Tulgheş, Culoarul Bistriţei. Munţii Trotuşului au o constituţie formată exclusiv din depozite aparţinând de flişul carpatic. La modelarea reliefului au contribuit şi condiţiile climatului rece din Pleistocen, însoţit de procese de modelare periglaciare, ce au generat trene de grohotişuri, abrupturi de gelifracţie, mici văi şi pâlnii de versant. Climatul este moderat răcoros în cea mai mare partea a zonei, dar acolo unde altitudinile sunt mai mari, de peste 1300m, devine răcoros, cu temperaturi medii anuale de 2-40C. Ca subunităţi se remarcă: Munţii Ciucului, Munţii Nemirei, Munţii Tarcăului, Munţii Goşmanului, Munţii Berzunţi şi Culoarul Trotuşului.

a.3. Carpaţii de la Curbură (grupa sudică a Carpaţilor Orientali).Din grupa acestor munţi, în zona studiului nostru se află doar unitatea

Munţilor Vrancei, şi din cadrul acesteia, ne interesează doar arealul tributar bazinelor hidrografice ale râurilor Trotuş, Şuşiţa şi Putna, afluenţi de dreapta ai Siretului.

Munţii Vrancei sunt situaţi în partea de nord-est a Carpaţilor de la Curbură, dezvoltându-se pe o lungime de circa 70km şi lăţime de 20-30km, în zona noastră de interes. Sunt munţi cu altitudini mijlocii, în cuprinsul acestei unităţi întâlnindu-se o alternanţă de culmi şi masive izolate, cu aspect de măguri,

fragmentate de văi adânci, cu numeroase chei şi sectoare de lărgire sub formă de mici depresiuni. Munţii Vrancei se dezvoltă pe depozitele flişului şi se încadrează în aria epicentrală a Vrancei, căreia îi corespunde cea mai intensă seismicitate de pe teritoriul României. Relieful intens fragmentat se prezintă sub forma a trei mari trepte: treapta înaltă, montană, cu altitudini de peste 1650m, ce corespunde etajului subalpin şi care este marcată de temperaturi medii anuale de 0-20C şi precipitaţii medii de peste 1000mm/an; treapta montană medie corespunde domeniului pădurilor de conifere, dominate de pădurile de molid în amestec cu brad şi fag, la care se adaugă molidişuri pure şi pinete, dezvoltate pe soluri brune acide; treapta montană joasă este situată sub altitudinea de 1200m, dominată de prezenţa pădurilor de fag şi brad pe soluri brune acide şi humice. Ca subunităţi se separă: Munţii Caşinului, Munţii Lepşei, Munţii Zboina Neagră, Muntele Coza, Muntele Zboina Frumoasă şi Muntele Furu Mare.

b. Subcarpaţii (regiunea subcarpatică).Subcarpaţii alcătuiesc un sistem morfologic aparte, o unitate de relief

distinctă, pericarpatică, corespunzătoare Zonei de Molasă, cu poziţie de tranziţie între Carpaţii Orientali şi unităţile din vorlandul acestora. Trăsătura principală o constituie asocierea depresiunilor largi, cu aspect de şesuri, cu masive deluroase asemănătoare reliefului munţilor mai puţin înalţi. Aceasta a fost generată de structura geologică neuniform tectonizată, ce reprezintă continuarea periferică a structurii carpatice.

Raporturile dintre Carpaţii Orientali şi Subcarpaţi sunt relativ simple în cazul Subcarpaţilor Moldovei, unde contactul dintre aceste două unităţi este clar delimitat de flancul estic, răsturnat, al cutelor flişului, care generează o denivelare de nivel de 150-250m pe aliniamentul localităţilor Vânători Neamţ – Agapia – Bălţăteşti – Almaş – Piatra Neamţ – Tazlău – Moineşti – Berzunţi – Oituz. Situaţia este asemănătoare şi în zona Subcarpaţilor de la Curbură, unde flişul a înaintat peste miocenul subcarpatic pe aliniamentul dat de localităţile Oituz – Soveja – Tulnici – Nereju Mic.

Mult mai complicat este însă raportul dintre Subcarpaţii Moldovei şi Podişul Moldovei, unde contactul structural de la nivelul faliei pericarpatice a fost mascat de trangresiunea sarmatică. Traseul limitei dintre aceste formaţiuni este uşor observabilă la nivelul cadrului geografic, fiind dată de diferenţele de altitudine dintre culmile, aparţinând avantfosei pericarpatice, şi cele ale dealurilor din podiş, cât şi de existenţa Culoarului Siretului. Faţă de această zonă, contactul dintre Subcarpaţii de la Curbură şi Câmpia Siretului se diferenţiază clar ca variaţie a altitudinii, dar interpunerea glacisului Câmpiei Piemontane a Râmnicului face ca limita dintre acestea să nu fie atât de clară.

Particularităţile climatice ale ariei subcarpatice sunt reflectate de parametrii climatici ai regiunii. Radiaţia solară globală înregistrează valori ridicate în regiunea subcarpatică a Vrancei, datorită proceselor de foehnizare scăzând spre zona subcarpatică de la est de Piatra Neamţ. Circulaţia maselor de aer prezintă şi ea caracteristici pentru această zonă: iarna în Subcarpaţii Moldovei se manifestă mai puternic masele de aer rece şi uscat provenit din anticiclonul nord-uralian, care face ca temperaturile să fie mai scăzute cu 3-70 decât în ariile

subcarpatice de la sud. În acest timp, în Subcarpaţii de la Curbură se resimte mai puternic influenţa ciclonilor retrograzi, de origine mediteraneană.

Tot în regiunea corespunzătoare Subcarpaţilor de la Curbură se remarcă valori ale temperaturii medii multianuale mai ridicate cu până la 30C faţă de cele din nordul Subcarpaţilor Moldovei. Se pot înregistra ani mai reci sau mai calzi, în care temperatura medie anuală înregistrată variază cu până la ±3-40C, în tot cuprinsul ariei subcarpatice. Valorile maxime ale temperaturii pot atinge şi 390C în nordul Depresiunii Cracău – Bistriţa sau pot depăşi pe cea de 400C în zona piemontană a Vrancei. Valorile minime absolute înregistrate iarna ajung şi la valori de -300C în tot arealul subcarpatic. De asemenea, iarna pot exista perioade mai calde, în care temperaturile diurne pot urca şi până la +130C.

Precipitaţiile atmosferice au valori medii multianuale de 550-700mm, mai ridicate în zonele înalte şi mai coborâte pe văi şi în depresiuni, mediile anuale putând fluctua cu valori de până la ±200mm faţă de media multianuală. Vara se pot înregistra precipitaţii ale căror valori pot ajunge la 1/4 din valoarea mediei multianuale de precipitaţii. Legat de aceste fenomene trebuie menţionat că în Subcarpaţii Moldovei perioadele secetoase se înregistrează în lunile iulie şi august, dar au o durată redusă, datorită temperaturilor mai coborâte, pe când în zona Subcarpaţilor de la Curbură fenomenul este mult mai accentuat datorită stagnării aerului tropical, uscat, generând fenomenele de uscăciune şi în lunile septembrie şi chiar începutul lunii octombrie.

Reţeaua hidrografică este constituită din râuri alohtone, ca Bistriţa şi Trotuşul, care îşi au izvoarele în zona de munte şi care traversează regiunea, şi râuri autohtone, care îşi au bazinul de recepţie în zona subcarpatică, cursurile acestora fiind orientate predominant NV-SE. Trebuie menţionată frecvenţa mare a pâraielor şi izvoarelor cu ape sărate generate de prezenţa depozitelor de molasă ce conţin acumulări de sare.

Subdiviziunile regiunii subcarpatice din zona studiului sunt:

b.1. Subcarpaţii MoldoveiSubcarpaţii Moldovei ocupă o suprafaţă de 5000km2, desfăşurându-se pe

o lungime de 160km de la nord spre sud şi de circa 30km de la vest la est, cu o tendinţă generală de scădere a altitudinilor de la nord spre sud.

Cu unele caractere care sunt specifice întregii arii subcarpatice, cum ar fi prezenţa ulucelor depresionare, Subcarpaţii Moldovei prezintă şi câteva aspecte specifice date de închiderea depresiunii Cracău – Bistriţa de dealuri izolate, constituite din depozite miocene cutate peste care sunt depuse strate sarmaţiene necutate, cât şi de tendinţa generală de simplificare structural-morfologică. La nord-vest de Culmea Pleşului, Subcarpaţii Moldovei capătă trăsături specifice datorate îngustării accentuate a depozitelor miocene cutate, generând un sector care închide spre nord-vest zona subcarpatică, între Râşcuţa şi Suha Mare, marcat de coborârea flişului carpatic sub forma unui contrafort, delimitat de şei, iar spre nord-est de un uluc depresionar. Această zonă este acoperită de păduri cu amestec de fag şi conifere şi de conifere pure.

Relieful Subcarpaţilor Moldovei se prezintă sub forma a trei trepte distincte de relief: treapta culmilor şi a masivelor subcarpatice, treapta deluroasă marginală a depresiunilor şi a şeilor şi treapta părţii centrale a depresiunilor.

Subcarpaţii Moldovei se separă în: Subcarpaţii Neamţului (fig.4), care constituie partea cea mai nordică a Subcarpaţilor; în cuprinsul lor se individualizează zone depresionare, precum Depresiunea Neamţului (Depresiunea Ozana – Topoliţa sau Depresiunea Nemţişorului), Depresiunea Cracău-Bistriţa, Depresiunea Râşca, bazinul Chilia şi bazinul Budeşti şi zone înalte precum Culmea Pleşului şi Dealurile Corni – Mărgineni – Runcu. Subcarpaţii Trotuşului (fig.5), cunoscuţi în literatura de specialitate şi sub numele de Subcarpaţii Tazlău – Caşin sau Subcarpaţii Tazlăului. În cuprinsul lor se individualizează zone depresionare precum Depresiunea Tazlăului, Depresiunea Oituz – Caşin, Depresiunea Trebiş şi Depresiunea Capăta şi zone înalte precum Culmea Pietricica şi Piemontul Pănceştilor.

b.2. Subcarpaţii de la CurburăUnitatea Subcarpaţilor de la Curbură reprezintă unitatea cu cea mai largă

dezvoltare pe lăţime (de circa 30km) şi cu cea mai mare complexitate geografică din toată aria subcarpatică, generată de structura geologică relativ complexă şi de dinamica accentuată a reliefului.

Zona geografică a studiului nostru corespunde unităţii Subcarpaţilor Vrancei (fig.6), parte componentă a Subcarpaţilor de la Curbură, limitată spre sud de cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al râului Râmnicul Sărat şi cel al râului Buzău.

Regiunea studiată defineşte clar noţiunea de subcarpaţi în conţinutul ei geografic. Complexitatea structurală, alinierea aproape paralelă a dealurilor şi depresiunilor cu munţii, reţeaua hidrografică transversală, procesele foehnale reprezintă doar câteva aspecte caracteristice ale regiunii. Abruptul ce corespunde faliei marginale separă clar zona montană de cea depresionară subcarpatică, pornind de la nord de localitatea Dragosloveni, urmând aliniamentul dat de localităţile Tulnici, Coza, Brădetu, Paltin şi Nereju. Spre est, limita geografică nu mai este atât de clară, deoarece nu există o limită tranşantă geologică, geomorfologică, climatică, biogeografică, ci o trecere gradată spre câmpia piemontană, relieful nefiind în această zonă diferenţiat. În acest caz, limita estică urmăreşte aliniamentul dat de localităţile Rugineşti - Păuneşti – Moviliţa – Panciu – Ţifeşti – Odobeşti – Faraoane. Spre nord, limita este dată de înălţimile care domină Depresiunea Oituz – Caşin, reprezentate prin Dealurile Tiharele şi Ouşoru cu altitudini de 657m şi respectiv 753m. Limita spre sud a regiunii a fost menţionată anterior, constituind delimitarea fixată pentru zona studiului realizat de noi.

Această zonă din Subcarpaţii Vrancei corespunde unei arii de maximă activitate tectonică şi seismică în interiorul căreia apar diferenţieri între tendinţa puternică de înălţare a ulucului depresionar cu valori de +2mm/an (una din cele mai ridicate valori înregistrate în aria subcarpatică) şi cea a zonei marginale estice unde înălţarea înregistrează valori de +0,5mm/an. Aceste fenomene

conduc la o evoluţie diferenţiată a regiunii, în ariile depresionare subcarpatice reţeaua hidrografică adâncindu-se tot mai mult şi formând îngustări ale văilor cu versanţi puternic înclinaţi şi deformând terasele aşa cum este cazul teraselor Putnei de la Coza şi Topeşti, ale Şuşiţei de la Rotileşti, ale Zăbalei la Nereju. În ariile depresiunilor intracolinare se produc aluvionări puternice, iar la periferie depozitele piemontane îmbracă dealurile, accentuându-le aspectul de asimetrie, cu versanţi abrupţi orientaţi spre vest, cum este cazul dealurilor Mateiaşu, Tarniţa Mare, Măgura Odobeşti şi Dealeanu. Relieful de detaliu datorat eroziunii torenţiale şi alunecărilor de teren are un rol important în dezvoltarea locuirii umane în regiune, fiind cauzate de ritmul de înălţare a regiunii, de adâncirea reţelei hidrografice şi de gradul de labilitate tectonică şi seismică a regiunii. Astfel, atât în regiunile cu substrat marnos şi argilos, cât şi pe frunţile teraselor din depresiuni sunt cele mai frecvente alunecări de teren declanşate, printre altele, şi de fenomenele de antropizare a regiunii.

Ca subdiviziuni geografice ale zonei, se individualizează: Ulucul depresiunilor subcarpatice alcătuit din Depresiunea Soveja, Vrancea şi Neculele; Dealurile subcarpatice alcătuite din culmi proeminente ca Răchitaşu Mic, Dealul Lozii, Ghergheleu, Răiuţ, Gârbova şi Bisoca; Depresiuni intracolinare ca Pralea, Câmpuri –Răcoasa, Mera şi Dumitreşti; Dealuri externe; Piemontul oferă condiţii pedoclimatice deosebite fiind zona în care se înregistrează numărul maxim de ore de strălucire a Soarelui cauzat de procesele de foehnizare, reprezentând zona cea mai populată din Subcarpaţii Vrancei.

c. Podişul MoldoveiPodişul Moldovei este situat în partea de nord-est a României. Cu o

suprafaţă totală de circa 25.000km2 acesta ocupă mai mult de 10% din suprafaţa ţării şi peste 2/3 din arealul studiului nostru.

Limitele sale sunt: spre est - râul Prut, care marchează frontiera de stat a României cu Republica Moldova şi Ucraina; spre sud - linia care începe cu zona de la nord-est de Mărăşeşti, continuată cu denivelarea dintre Piscu Corbului şi Nicoreşti prelungită pe la sud de Ţepu, prin aria de confluenţă a râurilor Berheci-Bârlad, până la Vizureni, de aici pe la est de Corod, Valea Mărului, Băleni, Fârţăneşti şi Măstăcani, care marchează contactul cu Câmpia Moldovei; în zona de la sud-vest de localitatea Adjud, Podişul Moldovei intră în contact şi cu Subcarpaţii Vrancei; de la vest de localitatea Adjud, înaintând înspre nord, limita vestică a Podişului Moldovei este dată de versantul drept al Culoarului Siretului şi Moldovei, care marchează limita de separare de Subcarpaţii Moldovei, această limită fiind un contact de natură tectonică; spre nord-vestul regiunii, limita este dată de aliniamentul format de localităţile Straja, Vicov, Marginea, Solca, Cacica şi Păltinoasa, care marchează contactul cu Carpaţii Orientali, prin Obcinile Bucovinei, contact de natură tectonică;

spre nord, limita este dată de frontiera de stat dintre România şi Ucraina, care este o delimitare pe alte criterii şi nu de ordin geografic.Trebuie făcută menţiunea că spre nord şi est, frontiera terestră a României cu Ucraina şi cea de pe râul Prut cu Republica Moldova nu reprezintă decât delimitări de ordin statal şi nu de peisaj geografic, acesta prezentând similitudini de o parte şi de alta ale demarcaţiei, Câmpiei colinare a Jijiei corespunzându-i Stepa Bălţilor, Podişului Bârladului – Codrii Bâcului, iar Câmpiei şi Podişului Covurluiului - cea a Bugeagului.

În cadrul Podişului Moldovei se individualizează:

c.1. Podişul Sucevei.Denumit după numele celui mai important centru urban actual al regiunii,

Podişul Sucevei (fig.7) reprezintă unitatea extrem nord-vestică a Podişului Moldovei. Având o suprafaţă de circa 9.000km2, Podişul Sucevei se desfăşoară pe o lungime maximă de 150km pe direcţia NV-SE şi o lăţime de maximum 65km pe direcţia vest-est.

Limita estică este dată de contactul cu Câmpia Moldovei, marcată, începând din zona de nord, de denivelarea dintre Dealurile Ibăneştilor şi Câmpia Săvenilor, pe aliniamentul format de localităţile Baranca - Suhărău - Cristeşti – Ibăneşti - Pomârla, continuată spre sud de contactul dintre Dealul Mare şi depresiunile Dorohoi - Botoşani, Frumuşica şi Hârlău - Hodora pe aliniamentul format de localităţile Hilişeu Horia – Şendriceni – Brăeşti – Ipoteşti – Copalău – Flămânzi – Scobinţi – Cotnari – Cucuteni – Dăneşti - Strunga – Buda. În continuare, spre sud, Podişul Sucevei se învecinează cu Podişul Central Moldovenesc, iar aliniamentul de separare este dat de localităţile Buda - Hîndreşti – Stăniţa - Sagna. În zona de est, sud şi vest, eroziunea a format depresiuni de contact sau culoare.

Limita de vest şi sud-vest a Podişului Sucevei corespunde cu limita Podişului Moldovei, aceasta fiind pe larg prezentată la începutul capitolului Podişul Moldovei. Spre nord, limita este dată de frontiera de stat dintre România şi Ucraina.

Podişul Sucevei reprezintă partea cea mai înaltă a Podişului Moldovei, cu o climă mai răcoroasă şi umedă, care împreună cu caracteristicile biopedologice o apropie mai mult de zone Europei Centrale, decât cea a Europei Estice.

În cadrul Podişului Sucevei se separă următoarele unităţi: Podişul piemontan Ciungi, delimitat spre vest de falia pericarpatică pe aliniamentul localităţilor Straja – Solca – Cacica –Păltinoasa. Această unitate se află situată în zona nord-vestică a interfluviului dintre râurile Moldova şi Suceava. Cunoscut şi sub numele de Piemontul colinar Marginea – Ciungi sau Piemontul Obcinei Mari sau Podişul piemontan dintre râurile Suceava şi Moldova, Podişul piemontan Ciungi se desfăşoară pe o lăţime de doar 8-10km, cu caracteristici biopedoclimatice specifice Podişului Sucevei cu unele influenţe de natură carpatică. Podişul Fălticenilor reprezintă partea sud-estică a interfluviul dintre râurile Suceava şi Moldova, care se termină printr-un grui prelung, format de terasele comune ale acestor râuri. Spre nord-vest, Podişul Fălticenilor este învecinat cu

Depresiunea Litenilor, spre sud-vest cu Culoarul Moldovei, spre nord este delimitat de Suceava de Podişul Dragomirnei, iar spre est limita este dată de Culoarul Siretului. Deşi spre nord relieful domină valea Sucevei şi Siretului cu peste 200m, spre valea Moldovei acesta se înalţă cu numai 50m datorită colmatării puternice. Podişul Dragomirnei ocupă interfluviul dintre râurile Suceava şi Siret, fiind considerat cea mai tipică parte a Podişului Sucevei. Relieful structural este marcat de platouri şi cueste separate de văi de diferite tipuri (subsecvente, obsecvente, resecvente). Platoul structural de dimensiuni mari a fost secţionat şi redus ca suprafaţă, păstrându-se astăzi pe o suprafaţă de 22km2 în zona Calafindeşti – Poiana Trei Meri – Dealul Vărăria – Pădurea Dragomirna şi de 11 km2 în zona Adâncata – Mitoc – Burdujeni. Spre nord zona îmbracă un aspect de câmpie înaltă, larg ondulată numită şi „Podişul (Şeaua) Bălcăuţi”, cu altitudini absolute de 380-400m şi relative de 100m faţă de râul Siret şi 40m faţă de râul Suceava. Clima este asemănătoare cu cea din Podişul Fălticenilor. Culmea Siretului. Desfăşurându-se pe o lungime de 130km şi o lăţime de 15-20km, Culmea Siretului reprezintă o alternanţă de masive deluroase de peste 400m înălţime, fragmentată de şei largi. În ansamblu, culmea Siretului reprezintă cumpăna apelor dintre bazinul hidrografic al Prutului şi cel al Siretului. Din nord spre sud se întâlnesc: Dealul Bour, Şeaua Loznei, Dealul Hăpăi, Şeaua Bucecea, Colinele Bucecea – Vorona şi Şeaua Vorona, care delimitează nordic Dealul Mare – Hârlău, cel mai caracteristic masiv pentru întreaga culme. Acoperit la partea superioară de păduri de fag, acesta este divizat în doi lobi inegali dezvoltaţi, din care cel vestic mai mare, numit Dealul Mare – Tudora cu altitudini de 587m, iar cel estic numit Dealul Holm are o altitudine maximă de 556m. Colinele Ruginoasa – Strunga, cunoscute şi sub numele Şeaua Ruginoasa – Strunga, dar şi sub acela de „Poarta Târgului Frumos” sunt marcate de două mici şei Ruginoasa şi Strunga. Depresiunea Rădăuţi se dezvoltă pe cursul mijlociu al râului Suceava, are o lungime de 35km, o lăţime în jur de 20km şi o suprafaţă de 600km2. Dominată cu 100-150m de unităţile vecine, corespunde celor mai coborâte trepte ale piemontului, cu altitudini de 350m, şi cu aria de desfăşurare a conurilor-deltă ale Sucevei şi Suceviţei. Datorită nivelului freatic ridicat şi a cantităţii ridicate de ape subterane, sunt frecvente înmlăştinări care pot genera turbării locale. Depresiunea Horodnicului. Legată mai mult de munte decât Depresiunea Rădăuţi, de care este delimitată prin aliniamentul Dealurilor Leahu, Brădet, Colnic şi Osoi, Depresiunea Horodnicului are un relief frământat şi secţionat adânc de reţeaua hidrografică, care prezintă un regim variabil al apelor. Cu o temperatură anuală sub 70C, ea este considerată şi polul frigului din Podişul Sucevei, temperaturile extreme înregistrate fiind de -330C şi -380C . Depresiunea Litenilor. Cu suprafaţă redusă între Podişul piemontan Ciungi la nord şi Podişul Fălticenilor la sud, aceasta s-a dezvoltat în bazinul superior al Şomuzului Mare spre contactul cu Culoarul Moldovei, datorită unor procese erozionale mai active, cauzate de un substrat geologic puţin rezistent. Culoarul Moldovei. S-a dezvoltat în lungul râului Moldova, de la ieşirea din zona montană şi până la confluenţa cu Siretul, delimitând spre vest, Podişul

Moldovei de Subcarpaţii Moldovei. Lăţimea variază între 6km la nivelul luncii şi 10-15km la partea superioară, şesul aluvial atingând lărgimea maximă în zona Baia. Este o regiune de acumulare fluviatilă intensă, marcată de depozite de grosimi mari, de 15-20m, ce permit acumularea de cantităţi mari de apă în stratele acvifere. Terasele sunt bine reprezentate şi sunt distribuite pe ambele părţi ale văii. Culoarul Siretului. De la intrarea pe teritoriul României şi până la confluenţa cu râul Moldova, valea care urmează cursul râului Siret a fost separată ca unitate distinctă, numită Culoarul Siretului, deşi caracteristicile culoarului sunt evidente doar în sectorul său sudic. În Tratatul de Geografie a României (1992, vol.IV, p.459), autorii consideră că această unitate aparţine Podişului Sucevei, ei o tratează separat, ca unitate distinctă pentru tot cursul aferent Podişului Moldovei, nomenclatură pe care şi noi ne-am însuşit-o.

c.2. Câmpia MoldoveiCâmpia Moldovei (fig.8) reprezintă partea de nord-est a Podişului

Moldovei, fiind marcată de un relief cu altitudine absolută medie ce se situează în jurul valorii de 150-200m, cu circa 200m mai jos decât a unităţilor geografice vecine de la vest şi sud. Cu o suprafaţă de circa 8.000km2, ea se învecinează la vest cu Podişul Sucevei; limita dintre aceste două unităţii a fost pe larg discutată la delimitarea Podişului Sucevei. La nord şi est limita este dată de râul Prut, care marchează frontiera de stat dintre România, pe de o parte, şi Ucraina şi Republica Moldova, pe de altă parte. Aşa cum am arătat la prezentarea generală a Podişului Moldovei, frontiera de stat reprezintă o limită politică şi nu una geografică, deoarece Câmpiei colinare a Jijiei, subunitate a Câmpiei Moldovei, îi corespunde de partea cealaltă a frontierei, o unitate similară şi anume Stepa Bălţilor. Spre sud, limita cu Podişul Bârladului este dată de o ramă înaltă de relief, cu energia de 200-300m şi pante de 15-200, cunoscut în literatura geografică şi sub numele de „Coasta Moldavă”. Acest aliniament de abrupturi structurale, cu o lungime de aproape 100km şi care urmează o linie uşor sinuoasă formată de localităţile Strunga – Sineşti – Voineşti– Bârnova – Tomeşti, este cel mai mare din întreg Podişul Moldovei. Între aceste limite, Câmpia Moldovei are o lungime de circa 160km pe direcţia NNV-SEE, şi doar de 40-60km pe direcţia vest-est.

Principalul râu care drenează Câmpia Moldovei este Prutul, cu o lungime corespunzătoare acestui sector, de aproape 200km. Lunca Prutului poate varia între 3-7km lărgime, dar poate atinge valori mult mai mari în zonele de confluenţă, cum sunt cele cu Başeul şi Jijia. Grosimea depozitelor aluvionare variază între 6 şi 15m, fiind constituite din nisipuri şi prundişuri. La suprafaţa sa sunt prezente trei trepte de luncă (de 1-2m, 2-3m, 4-6m), cursuri vechi, meandre, arii mlăştinoase şi bălţi, grinduri, popine etc. Caracteristică este prezenţa cursurilor de ape paralele pe distanţe cuprinse între câţiva kilometri şi zeci de kilometri, aşa cum este Başeu-Prut şi Jijia-Prut. Interesantă este deplasarea punctelor de vărsare a Jijiei în Prut, care după menţiunile şi însemnările istorice a variat pe o distanţă de peste 65km, din zona de la nord de Popricani şi până la Gorban, în sud, fiind cauzată de regimul precipitaţiilor anuale şi sezoniere.

Studiul vechilor aşezări umane din lunca Prutului, atât istorice cât şi preistorice, poate oferi date importante asupra evoluţiei regiunii. Jijia reprezintă cel de-al doilea râu important ce drenează Câmpia Moldovei, şi care împreună cu afluenţii săi, Sitna, Miletin şi Bahlui, au un bazin hidrografic ce ocupă aproape trei sferturi din suprafaţa Câmpiei Moldovei. Râul Başeu şi alte câteva mici râuri drenează restul suprafeţei Câmpiei Moldovei. Toate aceste râuri au şesuri de dimensiuni modeste, cu lărgimi ce variază între 200 şi 3000m, depozite aluvionare preponderent argiloase, care rar au grosimi mai mari de 7-8m. Regimul hidrologic al acestor râuri este de tip pericarpatic estic, subtipul Jijia.

Climatul temperat continental prezintă nuanţe de excesivitate, iar caracterele reliefului şi dezvoltarea pe o lungime de circa 150km pe direcţia nord-sud, contribuie la apariţia unor caracteristici climatice deosebite faţă de unităţile cu care se învecinează. Interferarea dintre climatul Europei Centrale cu cel continental este marcată de predominarea vânturilor din direcţia nord-vest, ce constituie un sfert din totalul acestora, urmate de vânturile din direcţia sud-est cu o pondere de 15-19%, iar cele nordice de doar 5-10%. Deşi nu au o pondere importantă, numeroasele invazii de aer continental dinspre est şi nord-est, produc veri secetoase şi ierni reci. Extinderea 150km pe latitudine, conduce la existenţa unor diferenţe între nord şi sud, ceea ce produce o întârziere de aproape o săptămână unor date fenologice.

Subdiviziunile geografice ale Câmpiei Moldovei sunt: Câmpia Jijiei superioare şi a Başeului. Ocupă partea nordică a Câmpiei Moldovei, la nord de linia care uneşte localităţile Nicolae Bălcescu – Chiţoveni – Prisăcani – Hlipiceni – Rânghileşti – Bogdăneşti, fiind caracterizată de un relief mai înalt, dar mai puţin fragmentat, dezvoltat pe un substrat argilo-nisipos volhinian. Predomină un relief cu altitudini de 200-250m, care rar depăşeşte 270m. La rândul ei, Câmpia Moldovei a fost divizată în: Câmpia Săvenilor, Depresiunea Dorohoi – Botoşani, Dealurile Copalău – Cozancea – Guranda şi Culmile calcaroase Ripiceni – Stânca. Câmpia Jijiei inferioare şi a Bahluiului. Corespunde sectorului sudic al Câmpiei Moldovei, cu un relief construit pe un substrat de basarabian, cu înălţimi de 100-150m, sporadic peste 200m. Clima este mai caldă cu o medie a temperaturii de 8,5-9,50C, dar marcate de o scădere a cantităţii anuale de precipitaţii. Peisajul este marcat şi de influenţele stepice prezente în zona de sud-est. Câmpia Jijiei inferioare şi a Bahluiului a fost subdivizată în: Câmpia Iaşilor, Depresiunea Frumuşica, Depresiunea Hârlău – Hodora, Depresiunea Voineşti – Bârnova şi Culoarul Prutului.

c.3. Podişul Bârladului.Cu o suprafaţă de circa 11.500km2, Podişul Bârladului (fig.9) ocupă

partea central-sudică şi sudică a Podişului Moldovei, fiind drenat aproape în totalitate de sistemul hidrografic al râului Bârlad, excepţie făcând zonele extrem estice şi vestice. Spre est, la fel ca şi Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului este delimitat de frontiera de stat a României de Republica Moldova, care urmează în principal actuala albie minoră a râului Prut. Aşa cum am mai precizat, aceasta nu reprezintă o demarcaţie geografică, ci doar una statală, deoarece de ambele

maluri ale Prutului există unităţi geografice asemănătoare. În partea nordică, această unitate se învecinează cu unitatea Câmpiei Moldovei pe aliniamentul abruptului denumit „Coasta Iaşilor” şi care a fost mai sus prezentat. În continuare spre nord-vest, Podişul Bârladului se învecinează cu Podişul Sucevei, zona de contact dintre aceste două unităţii fiind Şeaua Ruginoasa – Strunga, pe aliniamentul localităţilor Sagna – Stăniţa – Hîndreşti. Spre vest, Podişul Bârladului se învecinează cu unitatea Culoarului Siretului, limita dintre aceste două formaţiuni fiind dată, în principal, de cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al Siretului şi cel al Bârladului, deşi se consideră că această unitate aparţine din punct de vedere geografic Podişului Bârladului, extinzând limita sa vestică până la contactul cu Subcarpaţii. Spre sud, spre deosebire de celelalte aliniamente care delimitează tranşant unitatea, limita dintre Podişul Bârladului şi Câmpia Română se prezintă ca o zonă de tranziţie, urmând o linie sinuoasă, formată de localităţile de linie, care începe cu zona de la nord-est de Mărăşeşti, continuă cu denivelarea dintre Piscu Corbului şi Nicoreşti, prelungită pe la sud de Ţepu, prin aria de confluenţă a râurilor Berheci - Bârlad, până la Vizureni, de aici pe la est de Corod - Valea Mărului - Băleni - Fârţăneşti – Măstăcani.

Deşi cea mai mare parte a reliefului este situată în proporţie de 56% în zone cu altitudine absolute medii sub 200m şi 30% în zone în care se situează la altitudini absolute cuprinse între 200 şi 300m, prezenţa pe o suprafaţă de 14% din Podişul Bârladului a zonelor cu altitudini cuprinse între 300 şi 550m conferă acestuia câteva particularităţi biofitopedologice speciale. Climatul Podişului Bârladului este influenţat şi de masele de aer continentale, care vin din zona estică a continentului. Temperaturile medii anuale sunt de 8-9,80C, cu valori mult mai mici în zonele joase din lungul principalelor văi din jumătatea sa de nord.

În cuprinsul Podişului Bârladului se individualizează următoarele unităţi: Podişul Central Moldovenesc. Cunoscut în literatura de specialitate şi sub numele de Podişul sarmatic sau Podişul Bârladului Superior, Podişul Central Moldovenesc ocupă zona nordică a Podişului Bârladului, ce corespunde părţii sudice a Platformei Moldoveneşti, extinzându-se din nord, de la Coasta Iaşilor şi până la aliniamentul format de Valea Morii – Valea Racovei - Valea Bârladului – Valea Lohanului – Dealul Dobrina, pe versantul sudic al acestor văi, iar din Dealul Dobrina se continuă spre est pe versantul nordic al Văii Draslovăţului. Relieful este alcătuit dintr-un ansamblu de platouri structurale (Buneşti – Avereşti, Tansa, Ipatele, Boroseşti, Slobozia, Budu Cantemir, Dobrovăţ, Schitu Duca), mărginite de cueste, cu înălţimi de peste 400m, dispuse sub formă de semicerc. Pe Valea Bârladului altitudinea coboară până în jurul valorii de 100m. În cuprinsul său se disting următoarele subunităţi: zone de platouri structurale înalte, Dealurile Icuşeştilor, Dealurile Comarna – Răducăneni, Dealurile Racova – Stemnic, Depresiunea Negreşti şi Depresiunea Huşi. Colinele Tutovei. Cu o suprafaţă de 3.751km2, Colinele Tutovei se desfăşoară între Culoarul Siretului la vest şi Culoarul Bârladului la est, Podişul Central Moldovenesc la nord şi Câmpia Tecuciului la sud. Dominată de largi culmi interfluviale orientate nord-sud, cu lungimi de zeci de kilometri, precum Culmea Arinoasei de 90km, cea dintre râurile Berheci şi Zeletin de 70km (care este şi cea mai înaltă), Racovei de 60km. Colinele Tutovei sunt caracterizate de versaţi

marcaţi în proporţie de peste 2/3 de deplasări în masă (alunecări, surpări, solifluxiuni), spălare sau eroziune areolară şi eroziune torenţială. Văile sunt în mare parte împotmolite ca urmare a variaţiilor mari ale debitelor lichide şi solide. În cadrul Colinelor Tutovei se individualizează o mică depresiune situată între interfluviul Răcătău-Siret şi Culmea Arinoasa, numită Depresiunea Parincea, iar la extremitatea sudică apare o zonă cu altitudini sub 100m, numită Poiana Nicoreşti. Dealurile Fălciului. Sunt situate între văile Bârladului şi Elanului, de la cuestele Lohanului şi Draslovăţului în nord şi cuestele Jeravăţului şi Horincei. Cel mai mari înălţimi, care depăşesc 350m, se aliniază pe culmi cu direcţia NE-SV. Această unitate este subdivizată în: Dealurile Olteneşti – Dobrina, Dealurile Vinderei – Măluşteni, Dealurile Albeştilor şi Dealurile Banca – Griviţa. Depresiunea Elanului. Cunoscută şi sub numele de Depresiunea Elan – Horincea, Câmpia Fălciului sau Stepa Elanului, Depresiunea Elanului este poziţionată între Dealurile Fălciului şi Culoarul Prutului şi reprezintă o unitate cu un relief de dealuri joase cu altitudini de 100-200m, care au substrat de roci friabile. Regimul climatic a favorizat dezvoltarea unei asociaţii de vegetaţie de silvostepă şi stepă. Deşi unii cercetători divid unitatea în trei sectoare şi anume Bazinul Elanului, Bazinul Horincei şi sectorul Sărata – Prut, caracteristicile lor nu se impun tranşant în fizionomia unităţii. Podişul Covurluiului. Deşi intens discutată în literatura de specialitate, această unitate se individualizează prin caracteristicile genetico-evolutive care repetă la altă scară Colinele Tutovei. Delimitată în sud de aliniamentul localităţilor Nicoreşti – Ţepu – Ghidigeni – Valea Mărului (pe la nord de Tuluceşti), care constituie limita Podişului Moldovei, partea sa sudică, numită Câmpia Covurluiului a fost ataşată Câmpiei Române, cu care are vizibile afinităţi. Cu un fundament geologic care corespunde Platformei Covurluiului, relieful a fost generat prin erodarea câmpiei pliocen-cuaternare, considerat de unii autori ca un glacis care face legătura dintre Podişul Moldovei şi Câmpia Română, Podişul Covurluiului se prezintă ca o succesiune de interfluvii paralele, culmi sau platouri largi, care coboară de la nord spre sud, separate de văi consecvente cu versanţi convecşi. Pe aceeaşi direcţie se manifestă şi scăderea altitudinală a reliefului, de la 300 la sub 200m. Culoarul Bârladului. Valea Bârladului, atât prin dimensiuni, cât şi prin caracterele geografice, se individualizează ca o unitate distinctă în cadrul Podişului Bârladului. Râul Bârlad izvorăşte de lângă satul Valea Ursului din Podişul Central – Moldovenesc. În aval de oraşul Negreşti, şesul aluvial se lărgeşte treptat, formând Depresiunea Negreşti din cadrul Podişului Central Moldovenesc, pentru ca apoi să ajungă în dreptul oraşului Bârlad la 3km. Culoarul Prutului. Valea Prutului constituie partea extrem estică a Podişului Bârladului. Cu o lăţime a luncii cuprinsă între 4 şi 8km, Culoarul Prutului prezintă afinităţi cu Culoarul Siretului. Deşi are mai mult caracteristicile unei văi înguste, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul Câmpia Moldovei, caracterul de culoar este definit începând din zona de la sud de Dealurile Ripiceni – Stânca, aşa cum este stabilit de nomenclatura geografică dată de cel mai recent tratat de geografie a României. Trebuie menţionat că depozitele aluviale sunt constituite

preponderent din nisipuri şi silturi, dar în constituţia lor se întâlnesc frecvent silexuri rulate cu dimensiuni de câţiva centimetri până în apropierea Galaţiului. Aceşti galeţi se întâlnesc în albia Prutului şi pot fi utilizaţi la producerea de unelte cioplite. Culoarul Siretului (a se vedea punctul c.4.).

c.4. Culoarul Siretului (fig.10)Siretul, împreună cu Prutul, reprezintă principalele artere hidrografice ce

străbat de la nord spre sud Podişul Moldovei. Dintr-un total de 706km cât are ca lungime râul Siret, 596km sunt pe teritoriul României. Acesta intră în ţară prin dreptul localităţii Văscăuţi, com.Muşeniţa, jud. Suceava şi se varsă în Dunăre, la sud de oraşul Galaţi. De la sud de oraşul Paşcani, valea pe care râul Siret a creat-o are un aspect tipic de culoar, caracterizată printr-o lăţime variabilă, de la 2-3km până la 30-40km şi prin asimetria versanţilor, cei de pe partea stângă fiind abrupţi şi înalţi, iar cei de pe dreapta domoli şi cu fragmente de terasă.

În cadrul Culoarului Siretului se individualizează clar două sectoare. Primul, de la intrarea în ţară şi până la nord de confluenţa cu râul Moldova, în care râul Siret străbate Podişul Sucevei, culoarul său fiind delimitat spre vest de Podişul Dragomirnei şi cel al Fălticeniului şi spre est de Culmea Bour – Dealul Mare. Acest sector are mai mult aspectul unei văi înguste şi nu caracteristicile propriu-zise ale unui culoar. Cel de-al doilea, de la nord de confluenţa cu râul Moldova şi până în zona confluenţă cu râul Trotuş, când părăseşte Podişul Moldovei, Siretul are la vest Subcarpaţii Moldovei şi la est Podişul Bârladului. Acest sector are aspectul unui culoar propriu-zis.

Deşi din punct de vedere geografic aceste două sectoare aparţin subunităţilor regionale în lungul cărora s-au format, cel mai recent tratat de geografie a României (1992) tratează Culoarul Siretului ca pe o unitate separată. Aşa cum am mai menţionat, pentru studiul nostru am adoptat nomenclatura dată de cele mai recente tratate de geografie a României, deşi suntem de acord că ea ar fi trebuit tratată separat, pe cele două sectoare, ca subdiviziuni ale unităţilor pe care le traversează, aşa cum au subliniat autorii care au realizat capitolul Podişul Moldovei (Geografia României, 1992, vol. IV, p.549).

Dacă sectorul nordic al Culoarului Siretului are lăţimi mai reduse, de la 4 până la 10km, în sectorul sudic, dimensiunile sale sunt mult mai mari, între 4 şi 18km, excepţie făcând sectorul din apropiere de localitatea Răcăciuni, unde datorită prezenţei unui orizont de cinerite mult mai rezistent, care a dat naştere unui „defileu” sau „porţi”, culoarul are lăţimea de numai 2,5km.

Datorită cantităţilor mari de aluviuni şi a constituţiei lor petrografice aduse de râurile carpatice, pantele de scurgere sunt mai accentuate în aval de confluenţele râurilor carpatice cu Siretul, faţă de regiunile din amonte de confluenţă, aceasta determinând apariţia albiilor meandrate în amonte de confluenţă, iar în aval, albiile au tendinţa de despletire.

Albia minoră este sculptată în aluviunile constituite în principal din pietrişuri şi prundişuri din roci carpatice, subordonat nisipuri şi silturi. Granulaţia şi diametrele constituenţilor petrografici ale aluviunilor este dată de distanţa faţă de zona sursă şi de caracteristicile petrografice ale acestora. În cuprinsul luncii

apar trei trepte de terasă, de 0,5-1m, 1-2m şi 3-4m, din care primele două sunt afectate de modificări morfologice în timpul viiturilor. Terasele din partea stângă a Siretului au suprafeţe reduse şi sunt fragmentare, pe când cele de pe partea dreaptă au extinderi mari cu succesiuni aproape complete, aşa cum este cazul zonei dintre Roman şi Bacău. Versanţii de pe partea stângă a Siretului sunt puternic înclinaţi, cu aspect general de coastă, având diferenţe de nivel faţă de albia minoră de peste 200m.

Culoarul Siretului se individualizează ca o subunitate cu topoclimat complex, în care predominante sunt topoclimatele elementare de luncă şi terasă, de pădure, de versanţi cu expunere vestică sau estică şi a condiţiilor locale. Deşi influenţa orografiei este dominantă pentru circulaţia atmosferică, aceasta se manifestă mai puternic în sectorul nordic, unde direcţia sa coincide cu cea a Siretului, nord-sud, iar în sectoarele din zona de confluenţa a Siretului cu râurile Suceava, Moldova, Bistriţa şi Trotuş are direcţia NV-SE, pe când în regiunea sudică, încă de la confluenţa cu râul Moldova, se resimte circulaţia sudică.

d. Câmpia RomânăZona sudică a arealului studiului nostru corespunde celei mai nordice

părţi a Câmpiei Române (fig.11). Apartenenţa zonei la Câmpia Română a fost intens discutată în literatura de specialitate, iar pentru subdiviziunile geografice corespunzătoare zonei studiului am folosit nomenclatura dată de Tratatul de Geografie a României, volumul I, 1983.

În arealul definit de noi şi care face obiectul studiului, Câmpiei Române îi corespunde ca fundament Platforma Covurluiului, pentru zona de la nord de râul Siret, şi Platforma Valahă, pentru zona de la sud şi vest de Siret. Râul Siret, între actuala confluenţă cu râul Buzău şi până la sud de localitatea Mărăşeşti, corespunde în linii generale contactului dintre cele două unităţi de platformă, marcat de falia Peceneaga – Camena, care se continuă spre vest şi plonjează sub falia pericarpatică. Întreaga zonă este afectată de un proces activ de subsidenţă, ce a condus la formarea unor depozite aluviale cu grosimi foarte mari.

În acest areal, clima este foarte asemănătoare cu cea de la nord (din Podişul Bârladului) şi de la vest de aceasta (din zona estică a Subcarpaţilor de la Curbură), însă datorită gradului mare al antropizării peisajului, arealul de dezvoltare şi repartiţie al vegetaţiei a suferit mult mai ales în ultimele secole.

Zona studiului nostru corespunde subunităţii de silvostepă şi stepă a Câmpiei Române de Est, din cadrul Câmpiei Române, cu următoarele diviziuni geografice: Câmpia Piemontană a Râmnicului este situată la nord de râul Râmnicu Sărat şi până la sud de Trotuş, între zona subcarpatică la vest şi zona albiei majore a Siretului la est. Este o unitate ce prezintă caractere de tranziţie între zona subcarpatică şi cea de câmpie propriu-zisă, care se dezvoltă ca o fâşie întinsă, cu cea mai mare extindere longitudinală dintre toate câmpiile piemontane. Contactul vestic cu zona subcarpatică este dificil de trasat, datorită caracteristicilor geografice de tranziţie între cele două unităţi. Caracteristică pentru această zonă este grosimea mare a depozitelor loessoide, cât şi faptul că

aici se înregistrează cele mai puternice efecte ale foehnizării produse de masele de aer oceanic, care traversează Carpaţii de la Curbură, marcate fiind de valori termice ridicate, însoţite de precipitaţii reduse, ceea ce a influenţat pătrunderea naturală a silvostepei până la poalele Carpaţilor. Câmpia Siretului inferior corespunde albiei majore a Siretului din zona confluenţei cu râul Trotuş şi până la vărsarea în Dunăre. Aceasta are cea mai mare întindere şi altitudinile cele mai reduse (de până la 4m altitudine absolută în apropierea Dunării) dintre toate câmpiile de subsidenţă din cuprinsul Câmpiei Române. A funcţionat ca un golf marin, inclusiv după ultima perioadă glaciară, fiind marcată de numeroase lacuri şi schimbări ale cursurilor de apă ale Siretului, Bârladului, Putnei, Râmnicului Sărat şi Buzăului. Zona este caracterizată de un mozaic de soluri (cernoziomuri cambice, vertice, vermoice, carbonatice, soluri aluviale, solonceacuri şi soloneţuri), în cuprinsul căreia se îmbină silvostepa cu stepa, peisajul fiind marcat de prezenţa pădurilor de luncă şi de pajiştile dominate de specii halofite. Câmpia Tecuciului corespunde albiei majore a râului Bârlad şi zonei învecinate acesteia de pe partea stângă a Siretului, dintre Siret la sud şi localitatea Munteni în nord, zona fiind marcată de altitudini absolute reduse. Spre est, se întinde până la Valea Gerului. Deşi de dimensiuni reduse, Câmpia Tecuciului este o unitate bine definită în raport cu Câmpia Siretului Inferior, cu care de învecinează spre VSV şi de care este delimitată de versantul stâng al văii Siretului. Câmpia Tecuciului are aspectul unui golf de câmpie, fiind o câmpie de terase, care pătrunde adânc în interiorul părţii de sud a Podişului Moldovei, între Colinele Tutovei (la NNV) şi Podişul Covurluiului (la est). Aportul cel mai mare la construirea sistemului de terase prezent l-a avut râul Bârlad, reprezentat prin terasele de 5-8m, 10-20m (cea mai întinsă dintre terase) şi 50-70m, însă în zona dintre acesta şi râul Siret, la realizarea teraselor au participat ambele râuri. Câmpia Covurluiului, situată la nord de Siret şi Dunăre şi la vest de Valea Gerului şi la est de Culoarul Prutului, are suprafaţa cea mai mare dintre toate subunităţile arealului corespunzător Câmpiei Române. Se caracterizează printr-un relief de câmpuri largi şi uşor înclinate spre sud, a căror altitudine coboară treptat de la 200m în nord, până la 60-70m în sud. Aceasta reprezintă fragmente ale suprafeţei fluvio-lacustre iniţiale, constituite din depozite loessoide groase, cărora li s-au adăugat depozite de terasă. Aspectele geomorfologice generale îi dau înfăţişarea unei câmpii mai înalte în raport cu zonele luncilor Siretului, Dunării şi Prutului. În zona Pechea – Galaţi, au fost puse în evidenţă trepte morfologice cu altitudini de 60-80m, pe care unii cercetători le-au interpretat ca terase litorale.

CAPITOLUL 3

METODOLOGIA DE LUCRU

Subiectul lucrării de faţă „Omul şi mediul natural în neo-eneoliticul din Moldova” oferă posibilităţi multiple de abordare a acestei teme. În acest demers ştiinţific, important este atât stadiul cunoştinţelor oferite de cercetarea arheologică şi cele despre mediul natural al zonei, cât şi metodele de interpretare utilizate de cercetător. Având în vedere complexitatea subiectului, dar şi faptul că acesta nu v-a putea fi epuizat în cadrul prezentei lucrări, la tratarea temei am parcurs următoarele etape de lucru: Stabilirea caracteristicilor utilizării spaţiului geografic al zonei de către comunităţile neo-eneolitice, referindu-ne aici la distribuţia aşezărilor din zona studiului în cadrul unor microzone şi în cadrul formelor de relief; Evidenţierea modului în care au fost utilizate resursele naturale ale zonei, plecând de la descoperirile arheologice făcute în aceste aşezări privind utilizarea unor materii prime; Punerea în evidenţă a influenţelor activităţilor antropice neo-eneolitice asupra mediului natural; Reconstituirea mediului natural al zonei din perioada neo-eneolitică, pe baza informaţiilor arheologice din zona studiului, coroborate cu datele şi informaţiile despre evoluţia mediului natural în zonă, dar şi la nivel continental şi planetar; Stabilirea relaţiilor reciproce dintre comunităţile neo-eneolitice şi mediul natural din zona studiată.

Datele şi informaţiile necesare studiului au fost extrase atât din lucrările de specialitate din domeniile arheologiei şi ştiinţelor naturii, cât şi prin cercetările proprii efectuate în regiune, însemnând atât cercetări de suprafaţă, cât şi săpături arheologice pe care le-am realizat sau la care am participat.

3.1. TERMINOLOGIA ARHEOLOGICĂ UTILIZATĂÎn această lucrare, am utilizat terminologia arheologică şi datele crono-

stratigrafice indicate în tratatul de Istorie a Românilor, 2001, vol.I, pentru perioada neo-eneolitică. Astfel, în cadrul subdiviziunilor neo-eneoliticului, în zona studiului au fost puse în evidenţă următoarele culturi: Neolitic timpuriu (cca 6600-5500 a.Chr.) – cultura Starčevo-Criş; Neoliticul dezvoltat (cca 5500-5000 a.Chr.) – cultura ceramicii liniare; Eneoliticul timpuriu (cca 5000-4500 a.Chr.) – cultura Boian, cultura Precucuteni şi aspectul cultural Stoicani-Aldeni; Eneoliticul dezvoltat (cca 4600/4500 – 3800/3700 a.Chr.) – cultura Gumelniţa şi cultura Cucuteni.

Pentru restul menţiunilor arheologice utilizate în această lucrare s-au folosit încadrările cronologice şi culturale, conform cu tratatele de Istorie a Românilor, vol.I-IV, 2001.

3.2. BAZA DE DATE

Pentru stabilirea caracteristicilor ocupării şi utilizării spaţiului geografic din zona studiată de către comunităţile neo-eneolitice, am plecat de la datele existente în literatura arheologică privitoare la descoperiri arheologice atribuite perioadei neo-eneolitice. Având în vedere volumul mare al informaţiilor despre aceste aşezări, încă de la început era evidentă necesitatea standardizării informaţiilor privind poziţia acestora în mediul geografic, caracterul descoperirilor făcute etc. De aceea, crearea, cu ajutorul calculatorului, a unei baze de date despre aşezările neo-eneolitice din zona studiului a reprezentat prima noastră preocupare. Câmpurile bazei de date au fost astfel concepute, încât informaţia introdusă să fie utilă atât pentru atingerea obiectivelor acestui studiu, cât şi pentru a fi pusă la dispoziţia arheologilor şi cercetătorilor din domeniu.

1. STRUCTURAREA BAZEI DE DATEBaza de date cuprinde informaţii despre siturile arheologice ale zonei,

informaţiile fiind preluate din literatura de specialitate, la care au fost adăugate datele obţinute de către noi prin cercetările proprii efectuate în zonă, însemnând recartarea unor aşezări deja cunoscute şi adăugarea de noi descoperiri. Baza de date conţine astfel două secţiuni diferite de câmpuri de date. Prima secţiune cuprinde informaţii despre staţiune privitoare la apartenenţa administrativ-teritorială a acesteia, descrierea amplasării, istoricul cercetărilor şi al descoperirilor, precum şi alte informaţii arheologice, iar cea de-a doua parte conţine informaţii privitoare la relaţia cu cadrul natural obţinute în urma cartografierii acesteia cu ajutorul hărţilor şi planurilor topografice (coordonate geografice, altitudini, apartenenţa la unităţile fizico-geografice, amplasarea pe forme de relief, extras de hartă etc.).

Astfel, câmpurile generale ale bazei de date utilizate pentru înregistrarea informaţiilor despre aşezările neo-eneolitice (staţiunile, siturile şi puncte arheologice) ale zonei sunt: Amplasarea în funcţie de actuala împărţire administrativ-teritorială a teritoriului României; Nume, toponim etc.;Câmpul 1: Descrierea locului / zonei;Câmpul 2: Cercetarea arheologică;Câmpul 3: Stratigrafia arheologică; Câmpul 4: Suprafaţa sitului arheologic şi adâncimea la care se află stratul cultural neo-eneolitic;Câmpul 5: Cartografierea şi reprezentarea pe hartă;Câmpul 6: Coordonatele geografice;Câmpul 7: Altitudini absolute şi relative;Câmpul 8: Expunerea zonei;Câmpul 9: Delimitarea zonei:Câmpul 10: Poziţionarea în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii;Câmpul 11: Poziţionarea în cadrul zonelor geografice ale regiunii;Câmpul 12: Poziţionarea în cadrul formelor reliefului din regiunii;Câmpul 13: Poziţionarea în cadrul unităţilor hidrografice ale regiunii;Câmpul 14: Poziţionarea în cadrul bazinului hidrografic din care face parte;

Câmpul 15: Tipul de albie majoră prezent în apropiere;Câmpul 16: Direcţia de curgere a râului prezent în apropiere; Câmpul 17: Poziţia faţă de albia râului din apropiere;Câmpul 18: Bibliografie;Câmpul 19: Observaţii.

2. DETALIEREA ŞI EXPLICAREA CÂMPURILOR DIN BAZA DE DATELa introducerea informaţiilor despre aşezările neo-eneolitice din regiune

în baza de date, s-au avut în vedere următoarele:La câmpul - amplasarea aşezării / sitului arheologic, în funcţie de actuala împărţire administrativ-teritorială a teritoriului României, datele au fost introduse astfel: sat; oraş; municipiu // comună; comună suburbană // judeţ

La introducerea datelor, atunci când s-a constatat că aşezarea şi localizarea acesteia nu mai corespunde actualei împărţiri administrativ-teritoriale s-a realizat reactualizarea datelor, cu menţionarea acestui lucru la câmpul 19 - Observaţii. Pentru fiecare astfel de caz, s-a mai creat o fişă cu vechile coordonate administrative, dar în care s-a făcut doar trimiterea la noua fişă.La câmpul 1 - descrierea locului sau a zonei în care se află aşezarea / situl arheologic, datele au fost introduse astfel:

S-a introdus descrierea făcută de primul descoperitor al aşezării, la care s-a adăugat, acolo unde este cazul, descrierea făcută de cei care au cercetat zona ulterior, cu menţionarea acestui lucru. În acele cazuri în care am considerat utilă corectarea descrierii geografice, în sensul utilizării termenilor geografici corecţi sau a amplasării corecte a aşezării, acest lucru a fost specificat (cu n.n. sau obs.).La câmpul 2 - cercetarea arheologică a aşezării / sitului arheologic, datele au fost introduse astfel: cercetare efectuată de: (nume);

> tip de cercetare: cercetare de suprafaţă; sondaj; săpături sistematice;> anul cercetării arheologice: (an);

informaţii arheologice despre descoperirile neo-eneolitice din aşezare.La câmpul 3 - stratigrafia arheologică a aşezării / sitului arheologic:

În cadrul acestui câmp au fost generate următoarele subcâmpuri: un subcâmp pentru perioada paleolitică (ce grupează descoperirile atribuite paleoliticului nediferenţiat, paleoliticului superior, mezoliticul şi epipaleoliticul); un subcâmp pentru fiecare din următoarele culturi: cultura Starčevo-Criş; cultura ceramicii liniare; aspectul cultural Stoicani-Aldeni; cultura Precucuteni; pentru cultura Cucuteni, structura subcâmpului creat este mai specială, permiţând:- înregistrări distincte pentru descoperirile atribuite fazelor A, A-B, B, precum şi fazei neprecizate ale culturii Cucuteni;- înregistrări privitoare la prezenţa ceramicii de tip C;- prelucrări speciale ale informaţiilor ce permit eliminarea unor erori ce pot fi generate la interogarea bazei de date, în cadrul acestui subcâmp;

un subcâmp pentru descoperirile neo-eneolitice nediferenţiate pe culturile arheologice prezente în regiune (ce grupează atribuirile făcute protoneoliticului, neoliticului timpuriu neprecizat, neoliticului neprecizat, neo-eneoliticului, eneoliticului); un subcâmp pentru descoperirile atribuite perioadei de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului; un subcâmp pentru descoperirile atribuite epocii bronzului (atât cele diferenţiate în cadrul unor culturi, cât şi a celor făcute la modul general, precum şi cele încadrate în perioada sfârşitului epocii bronzului şi începutul epocii fierului); pentru epoca fierului există două subcâmpuri corespunzătoare, unul pentru prima epocă a fierului (Hallstatt), iar cel de-al doilea pentru cea de-a două epocă (Latène); câte un subcâmp pentru descoperirile atribuite următoarelor secole:- sec.II-IV d.Hr.; sec.V-VI; sec.VIII; sec.IX-XI;- sec.XII-XIII; sec. XIV-XVI; sec.XVII şi perioada de după acesta un subcâmp cuprinde descoperirile neîncadrate cronologic (morminte, movile etc.) şi pe cele de altă natură (paleofaună cuaternară etc.).

Structurarea datelor utilizată pentru acest câmp, ne-a permis posibilitatea cuantificării stratigrafiei arheologice prezente în cadrul unei aşezări sau a unui sit arheologic, putându-se preciza numărul etapelor de locuire din arealul aşezării / sitului arheologic. A fost creat un sistem de cuvinte-cheie pentru culturi şi menţiuni arheologice (prezentate în lista de abrevieri utilizate în text), utilizat la înregistrarea informaţiilor, dar şi în repertoriul arheologic al aşezărilor .

Precizăm că structura acestui câmp a fost realizată în baza încadrărilor cronologice şi culturale date de tratatul de Istorie a Românilor, vol.I-IV, 2001.La câmpul 4: suprafaţa sitului arheologic a fost exprimată în hectare, iar adâncimea la care se află stratul cultural neo-eneolitic în metri. Atunci când avem mai multe nivele arheologice diferite, s-a precizat adâncimea pentru fiecare dintre acestea, în funcţie de informaţiile disponibile. La câmpul 5 - cartografierea şi reprezentarea pe hartă a aşezării / sitului arheologic, datele au fost introduse astfel: nomenclatura hărţii, scara hărţii, ediţia cartografică. fişier cu extras din hartă.

Atunci, când pentru cartografiere şi reprezentare (aşezării / sitului arheologic) s-au folosit hărţi la scara 1:200.000, acestea au fost utilizate numai în coroborare cu datele obţinute de pe hărţile la scara 1:50.000. În aceste cazuri a fost introdus extrasul de hartă la scara 1:200.000 şi, doar atunci când am considerat că este sugestiv, fost introdus şi cel de pe harta 1:50.000, acest lucru fiind generat de calitatea slabă a copiilor după hărţile la scara 1:50.000 (ediţia 1890) pe care le-am avut la dispoziţie. În rare, cazuri s-au folosit şi alte hărţi la reprezentarea grafică a aşezărilor / siturilor arheologice.La câmpul 6 - coordonatele geografice ale aşezării / sitului arheologic, datele au fost introduse astfel: latitudine nordică exprimată în grade (º), minute (’) şi secunde (’’) longitudine estică exprimată în grade (º), minute (’) şi secunde (’’)

Observaţii: Pentru partea nordică a zonei studiului, un grad de longitudine estică are

valoarea de 111.210m în teren, iar cel de latitudine nordică de 74.620m, pe când în partea de sud a zonei studiului un grad de longitudine estică are valoarea de 111.150m în teren, iar cel de latitudine nordică de 78.360m. Aceste valori sunt generate de curbura Pământului.

Pentru zona studiului nostru am folosit următoarele valori medii pentru:1 grad de longitudine estică = 76.500m1 grad latitudine nordică = 111.200m

Erorile generate fiind de:0,025% pentru longitudine estică 0,0005% pentru latitudine nordică.

De asemenea, pentru diferite calcule matematice, am realizat transformarea coordonatelor geografice din sistemul grade/ minute/ secunde în sistemul grade zecimale, după formula (pentru latitudine de exemplu):60 secunde ... 1 minut5 secunde ... x minutex = (5x1)/60 = 0,083333 minute60 minute ... 1 grad 0,083333 minute ... y gradey = (0,08333x1)/60 = 0,001388 grade

În urma transformării din sistemul grade/ minute/ secunde în sistemul grade zecimale, latitudinea de 0°0’5” devine 0,001388°.

Pentru calculele realizate, vom folosi valoarea rotunjită la a patra zecimală de 0,0014° = 0°0’5”.

La stabilirea coordonatelor geografice ale aşezării / sitului, se are în vedere o eroare de apreciere cu valoarea de ± 5 secunde de latitudine / longitudine, iar la reprezentarea pe hartă a aşezării / sitului arheologic eroarea este de ± 5 secunde de latitudine / longitudine, pentru hărţile la scara 1:25.000 şi de ± 10 secunde de latitudine / longitudine pentru cele la scara 1:200.000, această reprezentând în teren 155m pentru longitudine şi 106m pentru latitudine pe hărţile la scara 1:25.000 şi 309m pentru longitudine şi 212m pentru latitudine pe hărţile la scara 1:200.000. Dispersia pe suprafaţa terenului are valoarea de 1,64ha pentru hărţile la scara 1:25.000 şi 6,55ha pentru cele la scara 1:200.000. Eroarea de rotunjire la transformarea coordonatelor din sistemul grade/minute/secunde în cel de grade zecimale este de 0,85m/1° (0,00001%) pentru longitudine şi 1,24m/1° (0,00001%) pentru latitudine.

În unele calcule statistice privind coordonatele geografice, pentru acele aşezări / situri arheologice care nu au putut fi localizate, s-au luat în consideraţie coordonatele geografice medii ale zonei în care acesta se găseşte.La câmpul 7 - datele au fost introduse astfel: altitudine absolută, exprimată în metri; treapta de altitudine relativă a zonei în care se află aşezarea / situl arheologic; treapta de altitudine relativă a locului în care se află aşezarea / situl arheologic.

Treptele de altitudine relativă utilizate au fost:

- ale zonei: 0-25m; 25-50m; 50-100m; 100-200m; 200-300m; peste 300m;- ale locului: 0-5m; 5-15m; 15-25m; 25-50m, 50-100m; 100-200m; 200-300m; peste 300m.

OBS: Pentru o aşezare poziţionată la partea medie a unui versant ce coboară lin, altitudinea relativă a zonei în care se află aşezarea poate fi situată pe treaptă de 50-100m, pe când altitudinea relativă a locului poate fi pe treaptă de 0-5m. Pentru o aşezare poziţionată pe o terasă joasă cu versanţi abrupţi, altitudinea relativă a zonei în care se află aşezarea poate fi situată pe treaptă de 0-25m, iar altitudinea relativă a locului poate fi pe treaptă de 15-25m.La câmpul 8 - expunerea locului în care se află aşezarea / situl arheologic, datele au fost introduse astfel: N / NE / NV / S / SE / SV / E / V / totală.

Expunerea totală a zonei este întâlnită atunci când aşezarea este plasată pe platoul plan al unui deal sau în albia majoră de dimensiuni mijlocii, mari şi f.mari.La câmpul 9 - delimitarea zonei (locului) în care se află aşezarea / situl arheologic, faţă de direcţiile geografice, datele au fost introduse astfel: N / NE / NV / S / SE / SV / E / V / totală.

Delimitarea actuală poate fi determinată de versanţi, abrupturi, râpe, cursuri de ape etc. La prelucrarea datelor s-a constatat că este mult mai relevantă utilizarea următoarelor cuvinte cheie: delimitare totală / din trei părţi / din două părţi / dintr-o singură parte / nu este delimitată. La câmpul 10 - poziţionarea aşezării / a sitului arheologic în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii, datele au fost introduse astfel (cu exemplu de înregistrare care poate fi întâlnită în baza de date): Unităţi de ordinul 1: Podişul Moldovei;> Unităţi de ordinul 2: Câmpia Moldovei;> Unităţi de ordinul 3: Câmpia Jijiei superioare şi a Başeului;> Unităţi de ordinul 4: Depresiunea Dorohoi – Botoşani;La câmpul 11 - poziţionarea aşezării / a sitului arheologic în cadrul zonelor geografice ale regiunii, datele au fost introduse astfel: zonă montană; zonă subcarpatică; zonă de podiş; zonă de câmpie;> zonă de câmpie piemontană; zonă de câmpie în podiş;> arie depresionară în zonă montană, subcarpatică sau în podiş;La câmpul 12 - poziţionarea aşezării / a sitului arheologic în cadrul formelor de reliefului din regiune, datele au fost introduse astfel: munte; deal; luncă> în luncă; pe versant; pe versant sub forma de platou; pe versant şi pe platou; pe platou;> în luncă; în luncă şi la partea inf. a versantului; la partea inf.; la partea inf.-medie; la partea medie; la partea medie-sup.; la partea sup.; pe tot versantul şi pe platou;> versant abrupt; versant cu înclinare mare; versant cu înclinare medie; versant cu înclinare mică; zona nu are versanţi.

Considerăm utile câteva precizări privitoare la acest câmp:

1. Există cazuri, de exemplu pentru un deal, când pe versant se dezvoltă zone cu suprafeţe orizontale (a căror geneză poate fi de natură structurală, de natură acumulativă sau generată de eroziune), care se individualizează în cadrul peisajului zonei. În profil transversal, aceste zone se prezintă ca în fig.12(b-d). Având în vedere că acest tip de zone au fost locuite frecvent de către comunităţile umane, am considerat util reunirea lor sub denumirea de locuire pe versant sub formă de platou (sub sensul de zonă orizontală de pe versant), care să ne permită evidenţierea acestui tip de locuire.2. În cadrul poziţionării aşezării pe forma de relief (în luncă; la partea inf.; la partea medie; la partea sup.) există numeroase cazuri în care locuirea ocupă un spaţiu mai larg şi de aceea am considerat necesar introducerea unor termeni care să definească acest aspect, ca: în luncă şi la partea inf. a versantului; la partea inf.-medie; la partea medie-sup.; pe tot versantul şi pe platou (fig.12a). 3. În funcţie de valoarea pantei versanţilor, aceştia au fost separaţi în: - versant cu înclinare mică – panta 0-5%- versant cu înclinare medie – panta 5-15%- versant cu înclinare mare – panta 15-35%- versant abrupt – panta > 35% terasă (inf., medie, sup.) / treaptă de luncă

În numeroase cazuri, în cadrul unor cercetări de teren, s-a făcut confuzie între o formă acumulativă şi una structurală de relief, care reflectă entităţi fizico-geografice diferite ca geneză, dar asemănătoare morfologic. De aceea, acolo unde am considerat improbabilă existenţa unei terase, dar nu am putut verifica informaţia oferită de autorii cercetărilor de teren care au specificat acest lucru, am introdus în baza de date - terasă?. Acolo unde am verificat, iar informaţia despre existenţa unei terase în acea zonă nu se confirmă, acest câmp a fost lăsat liber şi s-a făcut menţiunea în cadrul câmpului 19. Observaţii.La câmpul 13 - poziţionarea aşezării / a sitului arheologic în cadrul unităţilor hidrografice ale regiunii, datele au fost introduse astfel (cu exemplu de înregistrarea a datelor ce se poate întâlni în baza de date): bazin hidrografic de ordinul 1: Prut>bazin hidrografic de ordinul 2: Jijia>bazin hidrografic de ordinul 3: Bahlui>bazin hidrografic de ordinul 4: Bahluieţ>bazin hidrografic de ordinul 5: Rediu>bazin hidrografic de ordinul 6: Strunga>bazin hidrografic de ordinul 7: afluent secundarLa câmpul 14 - poziţionarea aşezării / a sitului arheologic în cadrul bazinului hidrografic din care face parte – fig.13, datele au fost introduse astfel: în zona de confluenţă; în albia majoră; pe culoarul văii; în bazinul de recepţie al râului; pe interfluviu;La câmpul 15 - tipul de albie majoră prezent în apropierea locului în care se află aşezarea / situl arheologic. În funcţie de lăţimea albiei majore, acestea au fost separate în: albie majoră f.mare - cu lăţimea peste 10 km; albie majoră mare - cu lăţimea cuprinsă între 3-10 km;

albie majoră mijlocie - cu lăţimea cuprinsă între 1-3 km; albie majoră mică - cu lăţimea cuprinsă între 0,5-1 km; albie majoră f.mică - cu lăţimea cuprinsă între 0-0,5 km;La câmpul 16 - direcţia de curgere a râului prezent în apropierea locului în care se află aşezarea / situl arheologic, datele au fost introduse astfel: N-S / NE-SV / NV-SE / S-N / SE-NV / SV-NE / V-E / E-V;La câmpul 17 - poziţionarea aşezării / a sitului arheologic faţă de albia râului din apropierea locului în care aceasta se află – fig.14, datele au fost introduse astfel: pe partea dreaptă a râului; pe partea stângă a râului; pe ambele maluri; în zona de confluenţă; pe cumpăna apelor.

În cadrul fiecărui câmp sau subcâmp din cele menţionate anterior, se găseşte menţiunea neprecizat, atunci când nu a putut fi completat alt câmp din lipsă de informaţii sau când informaţia nu este sigură.La câmpul 18 – bibliografie, au fost introduse lucrările consultate, creindu-se în cadrul acestuia mai multe subcâmpuri care permit înregistrarea acestor informaţii după autorul / autorii; anul de apariţie a lucrării; titlul lucrării; revista în care a apărut; număr, tom, serie, fascicol; pagina; oraşul în care a fost publicată lucrarea. Gestionarea acestui câmp permite şi identificarea tuturor lucrărilor ştiinţifice în care este menţionată o anumită aşezare, dar şi reciproc, şi crearea unui fişier special cu bibliografie arheologică, ce poate fi gestionat şi separat faţă de baza de date.La câmpul 19 – Observaţii, au fost înregistrate date ori de câte ori au fost necesare unele precizări sau completări.

3. INTRODUCEREA INFORMAŢIILOR ÎN BAZA DE DATETrebuie să menţionăm faptul că structura bazei de date (aşa cum a fost

prezentată anterior) a rezultat în urma unei activităţi continue, derulată pe o perioadă de peste doi ani de lucru, timp în care s-a urmărit crearea unei structuri logice care să permită gestionarea optimă a informaţiilor despre aşezările umane atribuite perioadei neo-eneolitice din zona studiului în raport cu mediul natural. Desigur, în perioada menţionată, ea a suferit mai multe modificări, legate în special de nomenclatura geografică utilizată la introducerea datelor despre aşezări pentru a fi uşor înţeleasă şi de folos pentru arheologi, dar acestea nu a afectat structura iniţială de la care s-a plecat.

Baza de date a fost construită astfel încât să răspundă eficient la cerinţele locuirii umane legate de caracteristicile fizico-geografice ale zonei studiului. Desigur, dacă se va urmări extrapolarea ei în zone cu caracteristici fizico-geografice asemănătoare, utilizarea ei nu ar crea nici un fel de probleme de utilizare, singurele care ar putea apare fiind acelea legate de standardizarea denumirii unităţilor fizico-geografice şi hidrografice ale zonei. Totuşi, dacă am dori utilizarea acesteia pentru un alt tip de zonă (ex. câmpie de mare extindere, stepă etc.), cu alte caracteristici faţă de zona noastră, aceasta s-ar putea să nu poată evidenţia caracteristicile locuirii umane în acea regiune, datorită faptului că nu are în structură decât acele câmpuri specifice zonei studiului nostru. Prin modul de realizare a acesteia, am lăsat posibilitatea modificării câmpurilor de date, astfel încât să se poată face uşor modificări în structura acesteia sau

interconectarea cu alte structuri de baze de date, fără a diminua rularea aplicaţiei informatice.

Pentru introducerea informaţiilor în baza de date, un ajutor substanţial l-au reprezentat repertoriile arheologice ale unor judeţe sau culturi şi bogata literatură arheologică, de specialitate, care există pentru zona studiată şi care reflectă, în general, o cercetare intensă a acestei zone. Deşi punctul de plecare l-au reprezentat repertoriile culturilor neo-eneolitice din Moldova, la introducerea datelor s-a plecat de la prima lucrare care semnalează aşezarea sau consemnează primele cercetări efectuate, urmând apoi cronologic celelalte lucrări, până la cele mai recente. Pentru acele zone în care am efectuat cercetări de teren, informaţiile existente, acolo unde a fost cazul, au fost completate cu informaţiile obţinute de noi.

La completarea câmpurilor de date pentru o anumită aşezare, s-a realizat mai întâi identificarea pe hartă a poziţiei sale (coroborând toate datele privitoare la poziţionarea sa), realizarea extrasului de hartă, după care s-a procedat la introducerea informaţiilor în baza de date (informaţii arheologice sau geografice legate de caracteristicile mediului natural). Pentru fiecare aşezare, după o anumită perioadă de timp s-a realizat reverificarea localizării şi a datelor introduse, pentru a elimina eventualele erori involuntare. Pentru aşezările menţionate în repertoriul acestei lucrări, a existat o reverificare sistematică şi prin sondaj a acestora de cel puţin trei ori, datorită posibilităţii generării unor erori aleatorii ca urmare a modificării programelor de operare ale sistemul de calcul utilizat.

În procesul introducerii informaţiilor în baza de date au apărut câteva aspecte care considerăm util a fi precizate aici. Datorită condiţiilor socio-politice ale Românei din perioada anilor 1950-1990, utilizarea hărţilor şi planurilor topografice ale zonei în care au fost întreprinse cercetări arheologice de teren sau săpături sistematice, a fost practic interzisă. S-a încercat, de către mulţi cercetători, compensarea lipsei planurilor topografice ale zonei prin descrieri amănunţite ale amplasării aşezării şi a indicării toponimelor. Totuşi, nu în puţine cazuri, datorită, probabil, unor factori mai puţin controlabili (toponime multiple sau eronat indicate de localnici pentru acea zonă, aprecieri de distanţe şi repere geografice incorecte, greşeli de tipografie în lucrările tipărite etc.), identificarea amplasării aşezării cu ajutorul hărţilor nu a mai fost posibilă. La acestea se adaugă cazurile când informaţiile legate de amplasarea aşezării sunt puţine sau lipsesc şi cele în care există modificări de toponime în perioada scursă între momentul iniţial al cercetării şi cel al tipăririi planului topografic. Aceste lucruri nu ar trebui să creeze dificultăţi în cercetarea de specialitate, dar însumate, efectul lor poate denatura realitatea şi de aceea am dori prezentarea unor aspecte mai des întâlnite în cercetările noastre.

Datorită inexistenţei unui plan topografic la îndemâna celui care a efectuat cercetările de teren sau a reprezentării aşezărilor în lucrările de specialitate, pentru acele zone în care au existat mai multe campanii de cercetare cu caracter sistematic sau în cele în care s-au efectuat cercetări de teren de către mai mulţi cercetători, s-a observat faptul că multe din aşezările descoperite de-a lungul timpului, sub toponime diferite sau cu repere geografice diferite, reprezintă în

realitate aceeaşi aşezare. Acest lucru poate afecta rezultatele şi interpretările ştiinţifice, mai ales atunci când însumate, numărul acestor aşezări poate depăşi 15% din numărul total al aşezărilor semnalate într-un anumit spaţiu geografic (aşa cum vom prezenta in capitol următor o anumită situaţie întâlnită). Am dori să menţionăm că am întâlnit şi cazuri în care existau cinci menţiuni diferite pentru aceeaşi aşezare preistorică. Acest lucru a mai generat, pe lângă o inflaţie artificială a numărului de aşezări, şi existenţa a numeroase cazuri în care există o cercetare multiplă a unei anumite zone, iar în vecinătatea acesteia să existe areale în care nu s-au întreprins cercetări. De asemene, acest tip de localizare nu permite observarea unor aspecte particulare ale locuirii într-o anumită zonă - şi aici menţionăm doar situaţiile întâlnite de noi în zona de la est de satul Podu Iloaiei (com. Podu Iloaiei, jud.Iaşi) - aşezările din punctele Şesul Târgului, Silişte şi Dealul Henciu, sau pe platoul dealului de la sud de satul Holm (com. Podu Iloaiei, jud.Iaşi).

Considerăm că nu trebuie insistat asupra faptului că unele descrieri ale amplasării aşezării nu folosesc o terminologie corectă din punct de vedere geografic, dar această situaţie devine delicată, atunci când prin aceasta se doreşte justificarea unor idei sau teorii legate de poziţionarea aşezărilor în mediul geografic, reliefând cercetări de teren cu caracter secvenţial (numai pe numite forme ale reliefului) sau existenţa unor idei preconcepute şi nejustificate practic despre relaţia om-mediu.

Tot aici am dori să menţionăm că în literatura arheologică sunt utilizate neadecvat unele metode şi interpretări statistice, pornindu-se de la populaţii statistice nereprezentative (număr mic de unităţi luate în consideraţie) sau de neprecizare a erorilor de interpretare.

Completarea bazei de date cu informaţii despre aşezările din zona studiului în vederea realizării lucrării de faţă (în structura propusă de către noi), a reprezentat un proces care s-a derulat pe parcursul a mai bine de doi ani, dar acesta reprezintă în realitate un proces continuu.

Considerăm utilă extinderea în viitor a actualei baze de date, cu crearea unor structuri capabile să gestioneze informaţii privitoare la aspecte legate de resturile faunistice şi de vegetaţie descoperite în aceste aşezări, cât şi la cele legate de determinarea petrografică a materiei prime utilizate la realizarea uneltelor, a ceramicii, precum şi a informaţiilor de natură paleopedologică şi de sol actual etc. Desigur, această nouă extindere îşi va avea justificarea practică în momentul în care vor exista mai multe date privitoare la aceste aspecte în literatura de specialitate. Aceste structuri de baze de date vor veni în completarea celor deja existente pentru determinarea şi interpretarea materialelor ceramice şi a tipologiei uneltelor (Maxim Z., 1999).

4. INTEROGAREA BAZEI DE DATE. INTERPRETAREA REZULTATELOR

Existenţa unei baze de date bine structurată şi cu un număr mare de informaţii nu este folositoare în lipsa unor metode corecte de interpretare a informaţiilor rezultate în urma interogării acesteia. Este de ştiut faptul că rezultatele statistice, chiar dacă sunt corecte din punct de vedere matematic, pot

să se îndepărteze mult de realitate sau să creeze modele care nu au nici o legătură cu aceasta.

Interogarea unei baze de date poate fi de tip simplu - când există una sau două tipuri de întrebări utilizate (sau filtre de interogare), sau pot exista structuri de interogare cu o complexitate mult mai mare – utilizându-se mai multe tipuri de filtre, interconectate între ele.

Pentru interpretarea rezultatelor din baza de date, în această lucrare, am utilizat mai ales interogări de tip simplu, deoarece, aşa cum se va vedea în capitolul următor, ocuparea şi utilizarea mediului geografic de către comunităţile neo-eneolitice prezintă anumite particularităţi. Informaţiile generate de interogare pot avea un caracter general sau se pot constitui în studii de caz.

O primă modalitate de interogare a bazei de date constă în plecarea de la criteriul arheologic – cultural, urmărindu-se evidenţierea unor raporturi privind relaţia mediu natural – om la nivelul unei anumite culturi arheologice (ex. cultura ceramicii liniare). Un al doilea pas l-a reprezentat zona pe care se aplică selecţia. Aceasta poate fi: întreaga zonă (aşa cum a fost definită la Capitolul 2), o unitate fizico-geografică (Podişul Moldovei sau o subunitate din cadrul acestuia - Câmpia Moldovei de exemplu), o unitate hidrografică (bazinul hidrografic al Bahluiului) sau o zonă definită special, reunind una sau mai multe unităţi, după criterii pe care le considerăm relevante la anumite aspecte (ex. din zona studiului - zona de la vest de Siret, din nord şi până în dreptul râului Şuşiţa şi Podişul Sucevei; zona cuprinsă între 45-46° latitudine nordică şi 26-27° longitudine estică etc.). Următorul pas al selecţiei îl poate reprezenta o interogare simplă sau o combinaţie de două-trei interogări corelate. Datele rezultate pot fi prezentate cantitativ (câte au răspuns afirmativ la criteriul de selecţie) sau fracţional şi procentual (câte au răspuns afirmativ din numărul total de câmpuri interogate, ca fracţie sau raportate la 100). Aceste rezultate trebuie evaluate şi prezentate în raport cu eroarea statistică, calculată pentru numărul total de câmpuri interogate.

Rezultatele obţinute pot fi:a. cu caracter general: 1. distribuţia în cadrul unităţilor administrativ teritoriale ale zonei (judeţ / comune / oraşe / sate);2. numărul de cercetători implicaţi în studierea aşezărilor;3. cercetătorii, numărul şi tipul cercetărilor efectuate de către aceştia;4. tipurile de cercetări efectuate;5. distribuţia pe ani a cercetărilor efectuate;6. numărul de campanii de cercetare pe aşezare;7. distribuţia temporală a unui anumit tip de cercetare;b. cu caracter arheologic:1. numărul de aşezări din zona studiului;2. numărul nivelelor arheologice din cadrul aşezărilor;3. suprafaţa medie a aşezărilor; suprafaţa maximă a aşezărilor;4. adâncimea la care se află stratul cultural de interes;c. legate de relaţia aşezărilor cu mediul natural:1. distribuţia aşezărilor după latitudine şi longitudine;2. calcularea distanţelor minime / medii / maxime dintre aşezări;

3. distribuţia aşezărilor după altitudinea absolută;4. distribuţia aşezărilor după altitudinea relativă a zonei;5. distribuţia aşezărilor după altitudinea relativă a locului;6. distribuţia aşezărilor după orientarea expunerii;7. distribuţia aşezărilor după delimitarea faţă de peisajul geografic8. distribuţia aşezărilor în cadrul subunităţilor fizico-geografice;9. distribuţia aşezărilor în cadrul zonelor de relief;10. distribuţia aşezărilor pe formele de relief structural;11. distribuţia aşezărilor în cadrul formelor de relief structural;12. distribuţia tipurilor de versanţi din zona aşezării;13. distribuţia aşezărilor în cadrul formelor de relief acumulativ;14. distribuţia aşezărilor în cadrul unităţilor hidrografice;15. poziţionarea aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic;16. orientarea reţelei hidrografice din zona aşezării;17. poziţionarea aşezărilor faţă de râul din zonă apropiată;d. complexe, ce pun în evidenţă diverse aspecte ale relaţiei om-mediu:1. legate de rezultatele cercetării sistematice efectuată în aşezări în raport cu:1.1. altitudinile relative ale zonei şi locului; ale expunerii; ale delimitării faţă de mediu;1.2. formele de relief ocupate; dispunerea acestora pe formele de relief; tipuri de versanţi; pe tipuri de relief acumulativ;1.3. tipul bazinului hidrografic în care se află; poziţionarea în cadrul bazinului hidrografic; poziţionarea faţă de râu etc.2. corelaţii între formele de relief ocupate de aşezări şi caracteristicile acestora; raporturi cu reţeaua hidrografică, cu caracteristicile acesteia;3. evoluţia ocupării şi utilizării mediului natural în cadrul etapelor culturii analizate în regiunea studiată.

Cele prezentate mai sus reprezintă principalele tipuri de corelaţii care se pot face plecând de la informaţiile înregistrate în baza de date, iar modalitatea finală în prezentarea rezultatelor interogării bazei de date poate să difere mult de ordinea prezentată anterior.

Desigur, unele dintre aceste corelaţii se pot dovedi foarte utile în procesul de studiere a relaţiilor om-mediu pentru zona analizată, pe când altele pot să nu prezinte nici o relevanţă faţă de acest subiect. Totuşi, trebuie să adăugăm aici faptul că o astfel de analiză ne poate oferi o imagine asupra caracterului cercetărilor efectuate în aşezările culturii analizate din arealul studiat, dacă acestea sunt reprezentative faţă de caracteristicile ocupării mediului geografic, dacă ele pot să confirme sau nu unele teorii sau idei privitoare la relaţia acestora cu mediul. De asemenea, acest tip de abordare ne poate ajuta în luarea unor decizii privitoare la realizarea unor proiecte arheologice complexe, de cercetare interdisciplinară a unei anumite zone.

O a doua modalitate de interogare a bazei de date o reprezintă studiile de caz, pentru o anumită zonă geografică, bine delimitată, în decursul unei anumite perioade istorice. Această modalitate de interpretare este mult mai complexă şi presupune existenţa unor informaţii reprezentative statistic şi uniform distribuite pe arealul luat în consideraţie. În prezenta lucrarea, am urmărit realizarea unui

astfel de studiu pentru bazinul hidrografic al râului Bahlui, urmărind evoluţia habitatului uman pe parcursul perioadei neoliticului şi eneoliticului.

Trebuie să adăugăm faptul că informaţiile rezultate în urma interogării bazei de date, trebuie corelate cu cele de natură arheologică, acestea completându-se reciproc, reliefând, împreună şi cu alte rezultate provenite din celelalte discipline implicate în arheologie, caracterele dezvoltării comunităţilor umane din zona studiată.

3.3. BAZA CARTOGRAFICĂ ŞI AEROFOTOGRAFICĂ Pentru repertorierea şi cartografierea aşezărilor neo-eneolitice din zona

studiului, am avut la dispoziţie atât colecţia de documente cartografice a Muzeului de Istorie a Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, cât şi cea a Facultăţii de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi.

Colecţia de documente cartografice a Muzeului de Istorie a Moldovei cuprinde un număr de 208 foi topografice la scara 1:25.000 şi 21 la scara 1:200.000 ale ediţiei 1970-1985 editate de Direcţia Topografică Militară, pentru economia naţională. Pe lângă acestea, am mai avut la dispoziţie xerocopii după foile la scara 1:50.000 ale ediţiei 1880-1900 a hărţilor militare ale Regatului României, precum şi un număr de planuri topografice la diverse alte scări (1:1.000, 1:5.000, 1:10.000, 1:100.000), hărţi geologice, hidrografice etc. Acestea ne-au permis acoperirea integrală a zonei pentru studiul nostru. Prelucrarea acestora în vederea utilizării pentru baza de date s-a realizat cu ajutorul calculatorului.

La reprezentarea grafică a aşezărilor / siturilor arheologice, s-au utilizat hărţile la scara 1:25.000 şi 1:200.000. Atunci când pentru cartografierea s-au folosit hărţi la scara 1:200.000, acestea au fost utilizate numai în coroborare cu datele obţinute de pe hărţile la scara 1:50.000. În aceste cazuri a fost introdus doar extrasul de hartă la scara 1:200.000 şi doar atunci când am considerat util şi cel de pe harta 1:50.000, acest lucru fiind generat de calitatea slabă a copiilor după hărţile la scara 1:50.000 (ediţia 1890) pe care le-am avut la dispoziţie. În rare cazuri, s-a folosit la reprezentarea grafică a aşezărilor / siturilor arheologice alte hărţi.

Cu ajutorul hărţilor utilizate, pentru fiecare aşezare în parte, au fost determinate coordonatele geografice, altitudinile absolute şi relative, precum şi celelalte caracteristici legate de mediul natural ca încadrarea pe unităţi fizico-geografice şi hidrografice ale regiunii, pe formele de relief, în bazinele hidrografice etc. Atunci când din lipsa de informaţii, aşezarea nu a putut fi localizată cu precizie, s-a ataşat un extras de hartă a zonei în care se găseşte. Datele obţinute, au fost completate şi reactualizate cu cele obţinute din cercetările proprii de teren sau sistematice efectuate în zona studiului.

Tot în colecţiile Muzeului de Istorie a Moldovei se află un număr de circa 7.000 de fotografii aeriene ale judeţului Iaşi, împrumutate de la Oficiul de Cadastru Agricol şi Organizare a Teritoriului Agricol Iaşi (OCAOTA Iaşi), pentru cercetarea arheologică. Aceste fotografii au fost realizate în perioada 1955-1990 cu scopul realizării de planuri cadastrale şi acoperă circa 75% din teritoriul

judeţului Iaşi. Această arhivă s-a dovedit a fi extrem de interesantă sub raportul informaţiilor de natură arheologică. Având în vedere acestea, ulterior am încercat preluarea şi a altor fotografii aeriene din zona Moldovei, dar eforturile noastre nu au fost încununate de succesi[1].

Pentru descifrarea fotografiilor aeriene am utilizat iniţial un stereoscop de laborator, împrumutat de la Facultatea de Construcţii din Iaşi, care permitea mărirea imaginii de circa 3-5 ori şi stereoscoparea acesteia. Ulterior am abandonat această metodă în favoarea prelucrării fotografiilor cu ajutorul computerului, deoarece acesta oferă o gamă mult mai mare de facilităţi. A urmat o perioadă în care, pe baza informaţiilor arheologice disponibile, atât din literatura de specialitate, cât şi din cercetările de teren şi sistematice realizate de noi, coroborate cu cele oferite se studiul fotografiilor aeriene, am urmărit atât familiarizarea cu acest tip de cercetare, dar şi identificarea domeniilor de aplicare în cadrul studiului nostru.

Pentru studierea aşezărilor neo-eneolitice din Moldova, utilizarea prospecţiunilor aeriene are o aplicabilitate mai redusă, dată de gradul mare de fragmentare a reliefului zonei sau a împăduririi prezente din unele regiuni, cât şi de caracteristicile arheologice ale acestor aşezări (construcţiile au în general dimensiuni modeste, rar folosindu-se piatra în cantităţi mari la realizarea lor, gropile sunt de cele mai multe ori umplute cu materiale cu proprietăţi asemănătoare rocii în care au fost realizate etc.). Dimensiuni mai mari prezintă şanţurile de fortificare ale aşezării şi aşa cum se va vedea ele sunt cel mai uşor de identificat.

Deşi principiile teoretice care stau la baza prospecţiunilor aeriene au făcut obiectul a numeroase lucrări de specialitate, atât din domeniul fizicii, cât şi din domeniile în care s-au aplicat aceste metode (Petre A., 1966, p.197-209; Lyons Th., Mathien Fr.J., 1980, p.1-390), considerăm utilă enumerarea categoriilor de factori care concură la o bună determinare a obiectivelor arheologice cu ajutorul acestei metode: Caracteristicile solului sunt modificate de existenţa unor anomalii atât la suprafaţa acestuia, în imediata apropiere a acestuia, cât şi la anumite adâncimi în sol. Aceste zone de anomalii generează modificări ale compoziţiei chimice, ale porozităţii, ale circulaţiei apei, ale umidităţii şi evapo-transpiraţiei solului (rocii); Caracteristicile vegetaţiei (cultivate sau spontane). Creşterea vegetaţiei este influenţată de existenţa unor zone de anomalii, generând zone cu creştere diferenţiată a plantelor; Caracteristici topografice. Prin modificarea incidenţei luminii pot fi puse în evidenţă zone de anomalii prin reflexia diferită a acesteia; Tehnica şi aparatura de realizare a fotografiilor; Momentul de realizare a fotografiilor aeriene, este un factor foarte important, deoarece în funcţie de caracteristicile mediului existente în momentul realizării fotografiei aeriene, o serie de anomalii vor putea fi observate sau nu. Acest lucru l-am putut verifica practic cu ajutorul fotografiilor aeriene existente în arhiva OCAOTA Iaşi preluată de către noi.

Deoarece acestea nu au fost realizate pentru scopuri arheologice, ci pentru scopuri cadastrale, am identificat numeroase fotograme ale unor situri

arheologice, care din cauza momentului în care s-a realizat fotografierea (secetă, dezvoltarea mare a vegetaţiei, zone de umbră etc.), chiar dacă dispunem de o serie de date arheologice ce ar putea fi evidenţiate cu ajutorul acestora, ele nu au putut fi observate pe fotografiile aeriene; Aparatura de interpretare a fotografiilor aeriene. Metoda clasică de descifrare a aerofotogramelor este cea de utilizare a stereoscoapelor, care permit realizarea unei imagini tridimensionale a zonei cercetate şi care pot mări cu grade diferite fotograma, în funcţie de caracteristicile aparatului utilizat. Totuşi gradul de mărire şi prelucrare a fotografiilor aeriene cu ajutorul stereoscopului este inferior celui dat de utilizarea unui computer. Cu ajutorul unui scanner, fotografia aeriană este digitalizată, fiind prelucrată cu ajutorul unor programe de grafică. Cu ajutorul computerului se poate mări întreaga fotografie sau porţiuni din ea, ajungându-se până la granulaţia hârtiei fotografice, ceea ce este imposibil de realizat cu ajutorul unui stereoscop de laborator.

În prezenta lucrare am utilizat fotografiile aeriene, atât pentru identificarea unor elemente de interes arheologic, cât şi pentru studiul influenţelor activităţilor antropice neo-eneolitice asupra mediului natural, care însă vor fi detaliate la capitolele respective din lucrare.

3.4. ANALIZE DE LABORATOR Pentru evidenţierea raporturilor reciproce dintre om şi mediul natural, la

dispoziţia cercetătorului stau o gamă largă de analize de laborator. Acestea pot fi realizate atât în laboratoare specializate (cum sunt cele pentru datări pe bază de radiocarbon, analize mineralogice şi chimice etc.), cât şi în laboratoare ale unor instituţii de cercetare şi învăţământ (analize arheozoologice, petrografice, pedologice etc.). Accesul pentru realizarea de noi analize ţine însă de resursele avute la îndemână de cercetător.

Pentru perioada neo-eneolitică din zona studiului nostru există publicate în literatura de specialitate o serie de analize care evidenţiază raporturile dintre om şi mediul natural. Dintre acestea enumerăm analize arheozoologice (cele mai multe dintre toate tipurile de analize), analize polinice, analize paleobotanice, analize petrografice (determinări macroscopice, microscopice, chimice şi mineralogice), pedologice şi de determinare a vârstei cu ajutorul carbonului radioactiv. Pentru zonele învecinate (mai ales pentru cele din fostul spaţiu sovietic), dar şi pentru alte zone de pe continentul european, pentru aceeaşi perioadă istorică, există un număr mai mare de astfel de analize, la care se adaugă altele, ca acelea de reconstituire a climatelor locale pe baza unor izotopi radioactivi sau a mineralelor argiloase din sol etc.

Pentru acest studiu dispunem de o serie de analize noi, realizate pentru situl arheologic de la Podul Iloaiei, însemnând analize arheozoologice (realizate de lector dr. L.Bejenaru) şi pedologice (realizate de către prof.univ.dr. L.Bireescu). Desigur ne-am fi dorit ca numărul acestora să fi fost mai mare, dar resursele materiale ale Muzeului de Istorie a Moldovei pentru analize au fost sub semnul constrângerilor bugetare ale perioadei pe care o traversăm. Totuşi, chiar şi în această situaţie, informaţiile avute la dispoziţie ne-au permis studiul relaţiilor

reciproce dintre om şi mediul natural în neo-eneoliticul din Moldova şi evidenţierea caracteristicilor acestora.

CAPITOLUL 4

OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE NEO-ENEOLITICE DIN REGIUNEii[2]

Un prim aspect al interacţiunii dintre om şi mediul natural îl reprezintă ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile umane. Aceasta este generată atât de caracteristicile mediului natural (peisaj geografic, climă, resurse etc.), cât şi de preocupările specifice ale acelor comunităţi, de cunoştinţe lor despre mediu şi interacţiunea acestora cu comunităţile învecinate. Evidenţierea caracteristicilor ocupării şi utilizării spaţiului geografic reprezintă, în viziunea noastră, punctul de plecare în analizarea relaţiei om-mediu natural. De aceea am considerat absolut necesar analizarea în primă etapă a acestora prin evidenţierea statistică a anumitor aspecte şi particularităţi, considerate de către unii relevante asupra subiectului propus. Modalitatea practică de abordare a acestui subiect a constat în analizarea interacţiunii dintre om şi mediu în cadrul principalelor culturi arheologice cunoscute în regiune, cât şi în realizarea unui studiu de caz privind evoluţia ocupării şi utilizării spaţiului în timpul neo-eneoliticului în cadrul unei entităţi geografice bine definite din regiunea avută în vederea în această lucrare.

4.1. OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CULTURII STARČEVO-CRIŞ DIN MOLDOVA

Aşezările culturii Starčevo-Criş sunt cunoscute în Moldova începând din perioada anilor 1949-1950, când s-a întreprins o primă serie de cercetări cu caracter sistematic. Descoperirile aproape simultane ale aşezărilor de la Glăvăneşti (Nestor I. şi colab., 1950, p.27, 29; Nestor I., 1950, p.290) şi Perieni (Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1950, p. 67) sunt urmate de cele de la Valea Lupului (Nestor I. şi colab., 1951, p.57). Problematica legată de apartenenţa, evoluţia şi rolul noii culturi neolitice descoperite i-a preocupat intens pe arheologi (Nestor I., 1950, p.208-214; Nestor I. şi colab., 1951, p.59; Schachermeyr Fr., 1955, Dumitrescu Vl., 1958c, p.201), dar unele aspecte vor fi clarificate (Petrescu-Dîmboviţa M., 1958, p.53-68) în urma sondajului de la Perieni (Petrescu-Dîmboviţa M., 1957, p.65-68) şi a săpăturilor de la Traian – „Dealul Fântânilor” (Dumitrescu H., 1959, p.196-197).

Apariţia şi dezvoltarea comunităţilor culturii Starčevo-Criş din Moldova este indisolubil legată de fenomenul general de neolitizare, manifestat prin difuzia ceramicii şi a agriculturii din Orient prin Anatolia, Ciclade şi Tessalia spre nordul Balcanilor şi centrul Europei (Lazarovici Gh., 1984, p.49 51 şi urm.; Maxim Z.,1999, p.27-30; Ursulescu N., 2000, p.75-85, idem., 2001, p.111-116; Ciută M., 2002, p.36-61). Primele complexe de locuire ale culturii Starčevo-Criş în Moldova sunt atribuite fazei III (Lazarovici Gh., 1984, p.49-50 şi urm.; Ursulescu N., 1984, p.5, 35; idem, 2001, p.129-130), dezvoltându-se până în faza finală a acestei culturi, în cadrul a două aspecte (variante) regionale (Ursulescu N., 1984, p.31-40, idem, 2000, p.131-138). Din această zonă, cultura Starčevo-Criş s-a extins şi

spre est până la Nistru (Larina O., 1994, p.47-51, 58) creionând, probabil, o a treia variantă regională (Ursulescu N., 2000, p.133-138).

Structura antropologică (Necrasov O. şi colab., 1990, p.177-182) şi materialele arheologice descoperite (Ursulescu N., 1984, p.31-40), indică faptul că, apariţia şi dezvoltarea comunităţilor culturii Starčevo-Criş în această zonă, au fost generate de pătrunderea unor grupuri umane, care, probabil, au asimilat şi comunităţile paleolitice târzii existente în acest spaţiu (Marinescu-Bîlcu S., 1993, p.192; Ciută M.,1998, p.29; Ursulescu N., 2001, p.131-132). Căile de pătrundere vehiculate în literatura arheologică sunt atât cele pe la sud de Carpaţi (pătrunzând din Muntenia, dar şi, probabil, pe Dunăre şi din nordul Bulgariei), cât şi pasurile şi trecătorile carpatice (Comşa E., 1978, p.33; idem., 1985c, p. 46-47; Ursulescu N., 1984, p.35; Ciută M., 1998, p.29; Maxim Z., 1999, p.29).

Ultima fază a culturii Starčevo-Criş îşi încheie dezvoltarea în această zonă, începând cu momentul pătrunderii primelor grupuri a purtătorilor ceramicii liniare (Ursulescu N., 1984, p.40; Ciută M., 1998, p. 30).

Dacă problematica artefactelor acestor comunităţi de pe teritoriul Moldovei a fost intens cercetată şi clarificată (în mare măsură) prin numeroase studii şi articole publicate, relaţia cu mediul natural nu a depăşit însă faza unor idei sau consideraţii de ordin general (a se vedea în acest sens Comşa E. – articole şi studii: 1969, 1971, 1973, 1978, 1982, 1983, 1985a, 1985c, 1986, 1991, 1993b, 1994b; cărţi: 1987, 1996), fără însă a fi riguros demonstrate ştiinţific, excepţie făcând doar studiile de arheozoologie şi antropologie, care însă sunt extrem de puţine.

Crearea unei baze de date cu câmpuri specifice, care pot cuantifica (într-o anumită măsură) caracteristici ale interacţiunii dintre om şi mediul natural şi interpretarea statistică a rezultatelor interogării acesteia, pot să aducă unele clarificări preţioase în abordarea relaţiei dintre comunităţile umane şi mediul natural (Văleanu M., 2002a şi 2002c). Experienţa acumulată pe parcursul timpului în gestionarea şi interogarea unor astfel de baze de date, poate conduce la detalieri şi nuanţări ale unor aspecte mai puţin sesizabile anterior. Toate acestea sunt însă indisolubil legate de calitatea cercetărilor arheologice efectuate în aşezările luate în consideraţie.

În cele ce urmează vom prezenta rezultatele obţinute în urma interogării bazei de date create în acest sens.

a. DATE STATISTICE CU CARACTER GENERALÎn baza de date s-au introdus informaţii despre aşezările / siturile

arheologice în care s-au făcut descoperiri certe atribuite culturii Starčevo-Criş din zona studiului nostru (aşa cum a fost ea definită la capitolul 2.). Nu au fost incluse aici descoperirile izolate de materiale şi nici materialele atribuite cu probabilitate acestei culturi sau staţiunile în care au fost făcute ulterior precizări conform cărora acestea nu mai trebuiesc considerate şi încadrate ca staţiuni ale culturii Starčevo-Criş. La construirea bazei de date s-a plecat de la lucrarea lui Ursulescu N. (1984)iii[3].

Dacă în 1958 pe teritoriul Moldovei erau identificate un număr de 28 de puncte cu descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş (Petrescu-Dîmboviţa M.,

1958, p.53-68), numărul lor a crescut considerabil ajungând la 151 în anii ”80(Ursulescu N., 1984, p.42-73).

În baza noastră de date au fost regăsite informaţii privitoare la un număr de 205 staţiuni în cadrul cărora au fost făcute descoperiri atribuite culturii Starčevo-Crişiv[4]. Distribuţia lor în cadrul unităţilor administrativ teritoriale existente în regiune (fig.15), relevă faptul că pe teritoriul judeţului Vrancea au fost descoperite un număr de 8 aşezări, în judeţul Galaţi - 9, Bacău - 10, Vaslui - 45, Neamţ - 19, Iaşi - 87, Suceava - 16, şi Botoşani 11. Aceste date sunt şi o consecinţă a faptului că acolo unde au existat centre universitare şi de cercetate, zona a fost mai intens cercetată. Acest lucru este reflectat şi de numărul aşezărilor în care au fost realizate sondaje sau săpături sistematice (fig.16), fie ca au avut sau nu ca scop cercetarea unei locuiri Starčevo-Criş. Numărul mic al aşezărilor în zona de sud a Moldovei, având în vedere că pe aici a fost „poarta de pătrundere” în Moldova a comunităţilor starceviene (aşa cum a fost lansată ca ipoteză şi menţionată anterior), credem că trebuie pusă pe seama unei cercetări mai reduse a acestei zone şi nu ar trebui neapărat căutate explicaţii de altă natură. Această opinie a noastră este bazată şi pe faptul (care însă va fi detaliat în cursul acestui capitol) că pe Culoarul Siretului numărul descoperirilor arheologice ale purtătorilor culturii Starčevo-Criş este extrem de redus în comparaţie cu situaţia de la est de acesta, de pe Culoarul Bârladului, care cunoaşte un număr mare de descoperiri.

Interesante sunt şi informaţiile cu privire la perioada în care au fost realizate cercetările în aşezări cu descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş în regiune (fig.17), ce reflectă momentele de maximum ale cercetării de teren în zonă (în prima parte a anilor ”50 şi perioada anilor ”80), marcate de existenţa unor proiecte de cercetare de mai mare anvergură sau de realizare a unor repertorii arheologice judeţene. Acest lucru este evidenţiat şi de datele prezentate în fig.18 şi susţine caracterul neuniform al cercetărilor arheologice din zona studiată (în tabel s-au utilizat simbolurile judeţelor). Trebuie să menţionăm că descoperirile arheologice din perioada 1935-1945 se referă la anul descoperiri staţiunilor, precizările despre materiale atribuite culturii Starčevo-Criş sunt făcute ulterior. Dacă ne referim la cercetătorii care au întreprins investigaţii arheologice (sondaje sau săpături sistematice) în aşezările culturii Starčevo-Criş sau în cele în care s-au făcut şi descoperiri atribuite acestei culturi, doar un număr de 10 au participat sau coordonat mai multe şantiere şi campanii arheologice (Nestor I., Petrescu-Dîmboviţa M., Popuşoi E., Ursulescu N., Dumitroaia Gh., Mantu C.M., Teodor D.Gh., Bauman I., Ignat M., Matei D.M.), pe când 32 au participat la cercetări cu un caracter mai restrâns (Alaiba R., Alexandru R., Babeş M., Bazarciuc V., Bichir Gh., Bloşiu C., Buzdugan C., Chirica V., Coman G., Comşa E., Cucoş Şt., Dinu M., Dumitrescu H., Dumitrescu Vl., Florescu A.C., Florescu M., Iacobescu S., Iconomu C., Ioniţă I., Mareş I., Marinescu-Bâlcu S., Mihăilescu-Bîrliba V., Mitrea I., Monah D., Niţu A., Palade V., Păunescu Al., Petrişor El., Rădulescu Al., Văleanu M., Vicoveanu D., Zirra Vl.). Referindu-ne la cercetările de suprafaţă, Zaharia N. a descoperit şi cercetat nu mai puţin de 64 de aşezări (în cele mai multe cazuri fiind autorul acestor descoperiri), fiind urmat de Chirica V. (23 aşezări), Coman G. (14), Ştefănescu S.

(12), Tanasachi M. şi Palade V. (9), Boghian D. (6), Mihai C., Căpitanu V. şi Bobi V. (5), Petrescu-Dîmboviţa M., Brudiu M., Zaharia E. , Ioniţă I., Zamoşteanu M. şi Văleanu M. (4), Niţu A. , Ciobanu V. şi Alaiba R. (3) – cercetările de suprafaţă fiind realizate singuri sau în colaborare. Un număr de alţi 28 cercetători au avut participări mai puţine numeric, dar trebuie subliniat aportul, de loc de neglijat, al unor profesori (mai ales din mediul rural) la unele cercetări de teren.

Aşezările din baza de date au fost reprezentate în 140 de cazuri pe hărţi la scara 1:25.000, în 62 de cazuri pe cele la scara 1:200.000, pentru 8 aşezări s-au utilizat hărţi la scara 1:50.000 şi doar pentru o singură aşezare s-a folosit o hartă la scara 1:100.000.

Distribuţia geografică a aşezărilor din arealul studiat se prezintă astfel: cea mai sudică aşezare este cea de la CÂNDEŞTI (com.Dumbrăveni, jud.Vrancea), " COASTA RUBLEI ", cu latitudinea nordică de 45º32’10”. cea mai nordică aşezare este cea de la SF.ILIE (com.Şcheia, jud.Suceava), " SILIŞTE ", cu latitudinea nordică de 47º58’10”. cea mai vestică aşezare este cea de la SOLCA (jud.Suceava), "SLATINA MARE", cu longitudinea estică de 25º49’5”. cea mai estică aşezare este cea de la ARSURA (com.Arsura, jud.Vaslui), " RUGINOSU II " , cu longitudinea estică de 28º2’50”. aşezarea de la DRĂGĂNEŞTI (com.Drăgăneşti, jud.Galaţi), " MALUL ALB " are cea mai mică altitudine absolută, de 40m. aşezarea de la SOLCA (jud.Suceava), " SLATINA MARE " are cea mai mare altitudine absolută, de 650m.

Am putea sublinia faptul că în arealul studiat, locuirea umană se desfăşoară pe 2º26’ de latitudine (între 45º32’10” şi 47º58’10”) şi 2º13’45” de longitudine (între 25º49’5” şi 28º2’50”), definind un areal cu dimensiunea de circa 270km (pe latitudine) şi circa 170km (pe longitudine). Pe altitudine absolută, aceasta se desfăşoară doar între 40 şi 650m, deşi valorile extreme de altitudine absolută a zonei sunt cuprinse între 4m (la vărsarea Siretului în Dunăre) şi 2279m (pe vf.Ineu din M-ţii Rodnei).

Distribuţia aşezărilor în cadrul marilor unităţi fizico-geografice prezente în regiune se prezintă astfel: în zona corespunzătoare Câmpiei Române se cunosc 10 aşezări. în zona corespunzătoare Podişului Moldovei se cunosc 166 aşezări, dintre care:- 1 pe Culoarul Siretului- 57 în Podişul Bârladului- 93 în Câmpia Moldovei- 15 în Podişul Sucevei în arealul subcarpatic sunt menţionate 22 de aşezări dintre care:- 2 în Subcarpaţii de la Curbură - 20 în Subcarpaţii Moldovei în zona corespunzătoare Carpaţilor Orientali se cunosc 7 aşezări.

b. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC

Aşezările culturii Starčevo-Criş din zona studiată, cuprinse în baza de date, au oferit suficiente informaţii care să ne permită sesizarea caracteristicilor principale privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic. În cele ce urmează vom prezenta rezultatele interogării.

Suprafaţa aşezărilor. Din cele 205 aşezări analizate privind suprafaţa acestora provin dintr-un

număr de 15 staţiuni, ceea ce reprezintă mai puţin de 7,5%. Dintre acestea, 2 staţiuni au suprafaţa de 0,5ha, 3 staţiuni de circa 1ha, o staţiune de 2ha, 4 staţiuni au suprafaţa de 3-4ha, iar una de 6ha. Mai avem 3 staţiuni în care suprafaţa a fost apreciată la „câteva hectare” sau „relativ întinsă”, aprecieri care nu ne permit cuantificări exacte. O ultimă staţiune avută în vedere, este cea de la Podul Iloaiei - Şesul Târgului, în care resturi materiale au fost descoperite pe o suprafaţă de circa 10-15ha, şi în apropierea căreia este menţionată o altă aşezare (cea din punctul „Silişte”), iar în lipsa unei stratigrafii interne a sitului nu ne putem pronunţa asupra situaţiei exacte. Deşi în literatura arheologică s-au vehiculat unele idei privind modul de organizare a aşezărilor culturii Starčevo-Criş din Moldova (Ursulescu N., 2001, p.25, 108-109), lipsa cercetării sistematice exhaustive în unele aşezări din această zonă, care să ne permită o analiză a tipului de aşezare utilizat (răsfirat, compact, concentrat, organizat etc.), alături de datele neprezentative statistic privitoare la suprafaţa acestora, nu ne permit, în această fază a cercetărilor, creionarea unor opinii nici pe departe definitive asupra acestui aspect. Situaţia se complică dacă luăm în calcul şi fenomenul aşezărilor apropiate (care va fi definit şi analizat ulterior în cursul acestui capitol), între care nu s-au stabilit relaţii de ordin stratigrafic.

Adâncimea la care se găseşte stratul arheologic al culturii Starčevo-Criş.

Adâncimea la care se găseşte stratul cultural este influenţată de rezultanta evoluţiei sedimentării şi eroziunii naturale manifestate în zona aşezării pe parcursul timpului, dar şi de evoluţia sedimentării antropice legate de locuirile ulterioare în acea zonă. Adâncimea la care se află stratul cultural a putut fi observată în profilele săpăturilor (redate apoi în planurile de săpătură) sau în unele deschideri ale stratelor în urma unor procese naturale sau activităţi antropice fortuite. Acest tip de date a fost menţionat în cazul a 19 aşezări (ceea ce constituie sub 10% din numărul aşezărilor din zonă), iar valorile lor au fost, fie precizate de către autorii cercetărilor, fie deduse din planurile de săpături). Adâncimile minime la care se află stratul arheologic al culturii Starčevo-Criş se plasează la 0,15-0,40m adâncime în 6 aşezări, la 0,60-0,90m în 8 aşezări şi între 1,00-1,35m în 5 aşezări. Adâncimile maxime la care se află stratul arheologic al culturii Starčevo-Criş se plasează la 0,15-0,40m în 5 aşezări, la 0,60-0,90m în 8 aşezări şi între 1,00-1,50m în 6 aşezări. Aceste date nu ne permit creionarea unor concluzii definitive, însă putem observa faptul că formarea stratului de sol în perioada postneolitic-actual se înscrie în valorile medii propuse pentru această zonă de 1cm/secol, cu unele valori mai mari atunci când au acţionat factorii

constructivi locali (sedimentarea mai accentuată etc.) sau antropici, şi mai mici când au intervenit factori distructivi (eroziune pluviatilă, eoliană etc.).

Stratigrafia internă a culturii Starčevo-Criş în regiunea studiată.Din cele 205 aşezări cunoscute în arealul studiat, doar pentru un număr

de 34 avem date privitoare la încadrarea staţiunilor în cadrul fazelor interne ale culturii Starčevo-Criş (după sistemul lui Milojčic Vl. cu completările lui Lazarovici Gh. apud Ursulescu N., 1984, p.32, tab.2) (fig.19), ceea ce reprezintă aproximativ 17% din numărul aşezărilor luate în consideraţie.

Aceasta relevă faptul că pentru 2 staţiuni, materialele ceramice descoperite pot fi încadrate la faza IIIA, în cazul a 10 aşezări acestea se încadrează şi fazei IIIB, pentru 24 aşezări acestea se încadrează în faza IVA, iar pentru un număr de 21 aşezări, materialele ceramice sunt atribuite fazei IVB.

Distribuţia aşezărilor culturii Starčevo-Criş pe faze, în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii, dacă se ia în consideraţie ipoteza migraţiei populaţiei dinspre sud şi vest şi că acest fenomen a fost sincron (pătrunzând din Muntenia, dar şi prin pasurile şi trecătorile carpatice – Comşa E., 1978, p.33; idem., 1985c, p. 46-47; Ursulescu N., 1984, p.35; Ciută M., 1998, p.29; Maxim Z., 1999, p.29), evidenţiază faptul că datele pe care le deţinem nu sunt reprezentative statistic pentru a confirma aceste ipoteze, dar ele vin în sprijinul acestora. Trebuie menţionată lipsa datelor reprezentative (atât sub raportul numeric al descoperirilor, cât şi sub acel al încadrării pe faze de evoluţie ale culturii Starčevo-Criş din arealul extrem sudic, sud-vestic şi vestic al zonei studiului, care au reprezentat căile de pătrundere a acestor populaţii în arealul studiat.

Suprapuneri stratigrafice antropiceAş cum am mai menţionat anterior, la capitolul despre metodologia de

lucru utilizată, baza de date a fost construită astfel, încât să permită şi gestionarea informaţiilor legate de suprapunerile arheologice din diverse epoci sau perioade istorice existente în arealul aşezării / sitului arheologic, şi să se poată evidenţia stratigrafia arheologică a acestuia şi gradul de ocupare a zonei în decursul timpului. Câmpurile bazei de date pentru această analiză nu s-au dorit a fi extrem de detaliate, ci s-a dorit mai de grabă o evidenţiere a ocupării zonelor în cadrul culturilor neo-eneolitice din regiune. Trebuie menţionat faptul că pentru o serie se aşezări (pentru cele în care sunt menţionate numai resturi materiale atribuite culturii Starčevo-Criş ), nu avem certitudinea că autorii descoperirilor au menţionat toate descoperirile. Acolo unde nu s-a putut preciza clar acest lucru (stratigrafie arheologică incompletă) a fost notat câmpul „Observaţii”.

În fig.21, este reprezentată grafic distribuţia menţiunilor arheologice din staţiunile în care s-au făcut descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş. Numărul descoperirilor reflecta asemănări sau deosebiri în ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile umane din diverse perioade sau epoci istorice. Este de menţionat incidenţa foarte mare a aşezărilor în care s-au descoperit resturi materiale atribuite sec.II-IV d.Hr. (în aproape 45% din cazuri), culturii Cucuteni şi epocii bronzului (în circa 32-33% din cazuri), sec. XVII şi perioadei de

după acesta (aproximativ 30% din cazuri). Trebuie menţionat raportul dintre numărul aşezărilor în care au fost făcute descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare - în 25 din cele 205 staţiuni ale culturii Starčevo-Criş ce reprezintă 13% din cazuri, pe când (aşa cum se va vedea ulterior), raportul invers, în 25 din cele 55 de staţiuni ale culturii ceramicii liniare ce reprezintă peste 45% din cazuri, care pledează în favoarea unei continuităţi de locuire între cele două culturi, în zona studiată.

Gradul de ocupare a zonei în care se află staţiunile cu descoperiri atribuite şi culturii Starčevo-Criş de-a lungul timpului este reflectat şi de numărul menţiunilor arheologice din diverse alte perioade şi epoci istorice. Astfel, rezultatul interogării bazei de date, evidenţiază (fig.22) faptul că în majoritatea cazurilor există o complexă stratigrafie arheologică. Totuşi, având în vedere că în doar 165 din cele 205 staţiuni arheologice, precizările privind stratigrafia arheologică au fost făcute prin cercetări de teren, considerăm că mai edificator pentru evidenţierea gradului de ocupare, gruparea zonei în care se găseşte aşezarea, astfel cu: grad de ocupare intens (cu peste 10 menţiuni arheologice atribuite la diferite epoci); grad de ocupare mare (cu 7-10 menţiuni arheologice atribuite la diferite epoci); grad de ocupare mediu (cu 3-6 menţiuni arheologice atribuite la diferite epoci); grad de ocupare redus (cu 1-2 menţiuni arheologice atribuite la diferite epoci); ocupare singulară a zonei (când s-au făcut doar descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş).

Este de remarcat că zonele alese pentru amplasarea aşezărilor de către purtătorii culturii Starčevo-Criş vor fi preferate şi de către alte comunităţi umane, reflectând atât condiţii optime pentru locuire oferite de acestea, cât şi probabil, preocupări comune, legate de anumite îndeletniciri. Numărul relativ mare al zonelor ocupate numai de purtătorii culturii Starčevo-Criş, trebuie privit prin prisma precizărilor făcute mai sus.

Distribuţia aşezărilor în spaţiul geograficUtilizarea hărţilor cu caracter general la reprezentarea aşezărilor unei

culturi pe un anumit areal reprezintă una din practicile curent uzitate în arheologie, dar care nu permite decât sesizarea unor fenomene cu caracter general. Folosirea unor structuri informatice de date permite crearea şi intercorelarea unor tipuri diferite de hărţi utilizate la reprezentarea aşezărilor unei culturi pe un anumit areal geografic.

Plecând de la coordonatele geografice, în fig.24 am reprezentat distribuţia geografică a aşezărilor culturii Starčevo-Criş din arealul studiului. Cu ajutorul acestui tip de reprezentare (fig.24), când aşezarea a fost doar indicată pe hartă (ignorându-se scara ei de reprezentare), într-o primă fază, rezultatele obţinute nu sunt prea elocvente. Prelucrând mai departe informaţiile şi reprezentând aşezarea pe hartă printr-un cerc cu raza de 2,5km pe teren (ceea ce reprezintă zona din vecinătatea aşezării – fig.25) şi apoi prin unul cu raza de 5km (fig.26) şi 10km (fig.27) - ce reprezintă o distanţă minimă şi maximă care

poate fi parcursă dus-întors într-o singură zi, încadrând aşezările în cadrul unităţilor hidrografice şi fizico-geografice (fig.28) şi coroborând toate aceste date cu informaţiile existente până la această dată în literatura de specialitate privitoare descoperirile arheologice şi la evoluţia şi cronologia internă a aşezărilor culturii Starčevo-Criş din zonă (fig.19-20), rezultatele obţinute pot fi mai mult decât edificatoare, în direcţia observării căii de pătrundere a purtătorilor culturii Starčevo-Criş în această regiune: Utilizarea zonei sudice, prin Câmpia Română (direcţia 1., fig.28) pare să fi reprezentat principala cale de pătrundere a purtătorilor culturii Starčevo-Criş. Aceştia au înaintat spre nord-est pe Culoarul Bârladului, despărţindu-se apoi în două grupuri:- unul care va înainta spre est, ajungând în zona Dealurilor Fălciului (direcţia 1.a, fig.28) părăsind Culoarul Bârladului în dreptul staţiunii de la Trestiana şi de aici va înainta spre nord pe Valea Prutului, traversându-l şi apoi înaintând spre actuala zonă a Chişinăului (prin coroborarea cu datele legate de descoperirile din zona acestui oraş, Larina O., 1994, p.47 şi planşa 1).- cel de-al doilea grup pare să fi utilizat pentru a înainta spre nord, Valea Tutovei (din datele disponibile până acum) şi va ajunge apoi în bazinul superior al Bârladului (în actuala zonă a oraşului Negreşti), de unde va înainta spre nord trecând cumpăna apelor dintre bazinele hidrografice ale Bârladului şi Bahluiului. Caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic (date preliminare, Văleanu M., 2002, p.35-46 care vor fi prezentate detaliat în cuprinsul acestui capitol), precum şi cultura materială (Ursulescu N., 1984, p.31-35) atestă faptul că acest grup este răspunzător de marea dezvoltare pe care a cunoscut-o această cultură în Bazinul Bahluiului. De aici, un grup va înainta spre est (direcţia 1.a.1., fig.28), traversând Prutul şi înaintând spre zona Mărăşeşti – Sacarovca (prin coroborarea cu datele legate de descoperirile de aici, Larina O., 1994, p.47 şi planşa 1), iar al doilea spre nord, pe Valea Jijiei, şi care se va extinde şi spre est, pe Valea Prutului. Utilizarea zonei vestice, prin Carpaţii Orientali, este susţinută de descoperirile arheologice făcute în această zonă, dar, care prin numărul lor redus, nu pot conduce la afirmaţii definitive. Prin analiza menţionată anterior, se pot prefigura trei căi de pătrundere:- două plasate spre partea de sud, prin care grupurile purtătorilor culturii Starčevo-Criş au venit din Depresiunea Braşovului, traversând interfluviu Olt-Siret prin Pasul Oituz (direcţia 2., fig.28) şi prin Pasul Uz (direcţia 3., fig.28), dar datorită numărului redus al descoperirilor nu putem prefigura cu exactitate căile pe care le-au urmat aceste grupuri după traversarea Carpaţilor.- o a treia cale de pătrundere pare să fi fost mai la nord, prin Pasul Bicaz (direcţia 4., fig.28), prin care să fi pătruns grupuri venite pe Valea Mureşului, traversând interfluviul Mureş-Siret prin pasul Bicaz, şi de aici, coborând pe Valea Bistriţei, au ajuns în regiunea subcarpatică.

Indiferent de calea folosită pentru traversarea Carpaţilor (dacă au traversat, utilizând sau nu şi alte trecători carpatice, fig.29), ţinând cont de caracterul culturii materiale (Ursulescu N., 1984, p.31-35) şi de caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic (date preliminare Văleanu M., 2002, p.35-

46 care vor fi prezentate detaliat în cuprinsul acestui capitol), aceste grupuri vor înainta spre nord, prin zona de la vest de râul Siret, fiind răspunzătoare de dezvoltarea locuirilor culturii Starčevo-Criş în această regiune. Din datele de până acum, nu putem exclude posibilitatea realizării unor contacte dintre aceste comunităţi şi cele care au urmat direcţia 1.b., în zona Şeii Ruginoasa-Strunga (fig.28).

Un alt aspect care poate fi evidenţiat de această analiză, îl constituie fenomenul aşezărilor apropiate spaţial ale purtătorilor culturii Starčevo-Criş, evidenţiat în această zonă încă din anii ”80 (Ursulescu N.,1983, p.37-43, idem., 2000, p.117-121) şi explicat prin practicarea unei agriculturi de tip „ciclic”, aşa cum a fost el demonstrat în urma săpăturilor realizate la Bylany (Ursulescu N.,1983, p.37-43, idem., 2000, p.117-121). Această ipoteză se baza pe un număr de 18 zone, în care se grupau un număr de 38 aşezări, dar în care nu fuseseră întreprinse săpături sistematice pentru întreaga grupare de staţiuni. Datele preliminare obţinute (Văleanu M., 2002) au demonstrat că acest fenomen are o extindere mult mai mare decât s-a crezut iniţial. Caroind harta regiunii în suprafeţe pătratice cu laturile de 1, 2, 5 şi respectiv 10km, s-a urmărit distribuţia aşezărilor culturii Starčevo-Criş în cadrul acestora, prin modelarea matematică datele privitoare la coordonatele geografice. Astfel:

pentru caroiajul cu latura de 10km, au fost evidenţiate:20 zone de 10X10km în care sunt menţionate 2 aşezări =total aşezări 4010 zone de 10X10km în care sunt menţionate 3 aşezări =total aşezări 30 5 zone de 10X10km în care sunt menţionate 4 aşezări =total aşezări 20 4 zone de 10X10km în care sunt menţionate 5 aşezări =total aşezări 20 4 zone de 10X10km în care sunt menţionate 6 aşezări =total aşezări 24 1 zone de 10X10km în care sunt menţionate 8 aşezări =total aşezări 8 1 zone de 10X10km în care sunt menţionate 10 aşezări =total aşezări 10

Total: 152 aşezări pentru caroiajul cu latura de 5km, au fost evidenţiate:

22 zone de 5X5km în care sunt menţionate 2 aşezări =total aşezări 44 5 zone de 5X5km în care sunt menţionate 3 aşezări =total aşezări 15 3 zone de 5X5km în care sunt menţionate 4 aşezări =total aşezări 12 5 zone de 5X5km în care sunt menţionate 5 aşezări =total aşezări 25 1 zone de 5X5km în care sunt menţionate 6 aşezări =total aşezări 6

Total: 102 aşezări pentru caroiajul cu latura de 2km, au fost evidenţiate:

19 zone de 2X2km în care sunt menţionate 2 aşezări =total aşezări 38 5 zone de 2X2km în care sunt menţionate 3 aşezări =total aşezări 15

Total: 53 aşezări pentru caroiajul cu latura de 1km, au fost evidenţiate:

8 zone de 1X1km în care sunt menţionate 2 aşezări =total aşezări 16Total: 16 aşezăriDin datele prezentate mai sus, reiese faptul că dispersia descoperirilor

atribuite culturii Starčevo-Criş în mediul geografic, în corelaţie unele cu altele, prezintă un mare grad de grupare în cadrul unor suprafeţe mai mici de 10X10km. Dacă ne referim la suprafeţe de 10X10km, aproape 75% din numărul total al

acestora, se grupează pe astfel de zone. Grupurile de aşezări aflate pe suprafeţe de 5X5km reprezintă circa 50% din numărul total al aşezărilor din zonă, pe când cele grupate pe suprafeţe de 2X2km, au o reprezentativitate de peste 25% din numărul total al acestuia.

Lipsa pentru această zonă a unor cercetări arheologice şi interdisciplinare cu caracter sistematic, în cadrul unor aşezări grupate pe o suprafaţă de teren restrânsă, nu ne permite, în acest moment, decât lansarea unor speculaţii pe această temă. Gruparea unor aşezări pe suprafeţe de maxim 1X1km (ce afectează un număr de 16 aşezări în zona studiului nostru), poate avea unele explicaţii generate de existenţa probabilă a unor aşezări de tip risipit (răsfirat sau dispersat), generat, cel mai probabil, de prezenţa unor terenuri agricole între complexele de locuire (Vlăduţiu I., 1973, p.122-129, Butură V., 1978, p.58-65, Ursulescu N., 2001, p.25, 108-109), aşa cum am observat în cazul locuirilor de pe terasele joase din partea stângă (în principal) a râului Bahlui, între localităţile Iaşi – Podu Iloaiei – (Belceşti), prin numeroasele cercetări de teren efectuate în zonă, totuşi, până la realizarea unor săpături sistematice care să determine structura şi cronologia relativă a acestora, această afirmaţie poate fi hazardată. Deşi putem lua în calcul şi eventualitatea practicării unei agriculturi de tip „ciclic” de către comunităţile culturii Starčevo-Criş în acest areal (Ursulescu N., 1983, p.37-43, idem., 2000, p.117-121), totuşi, argumentele de ordin pedologic aduse de cercetător pentru susţinerea acestei opinii, nu pot fi luate în consideraţie. Numărul mare al aşezărilor grupate (prezente mai ales în zone cu potenţial pentru practicarea unei agriculturi de tip primitiv) poate să fi fost generate şi de existenţa unor condiţii de mediu favorabile dezvoltării comunităţilor umane, generând şi o creştere demografică, dar în lipsa unor argumente solide, această cauză rămâne de domeniul ipoteticului.

Singura afirmaţie pe care o susţinem (şi pe care o vom detalia şi argumenta, în cuprinsul acestui capitol) privitor la fenomenul aşezărilor grupate este aceea că ea a fost generată de un complex de factori şi că nu este de o categorie singulară de factori.

Altitudinea absolută a aşezărilor culturii Starčevo-Criş din zona studiată este cuprinsă între 40 şi 650 aşezări, cu o valoare medie a acesteia de circa 180m (calculată pentru 200 de aşezări care au furnizat informaţii - fig.30), ceea ce denotă utilizarea preponderentă a zonelor cu altitudini absolute cu valori mici. Aceasta este cauzată de cadrul fizico-geografic şi de preocupările grupurilor umane care au locuit zona şi prezintă anumite particularităţi zonale (cum se va vedea ulterior, în cuprinsul acestui capitol).

Datele privitoare la altitudinile relative ale zonei şi ale locului în care se află aşezarea (fig.31) sunt, în opinia noastră, mult mai edificatoare decât cele privitoare la distribuţia aşezărilor pe trepte de altitudini absolute, deoarece acestea din urmă sunt mai greu sesizabile pentru o anumită zonă, decât cele de altitudini relative, care sunt observabile direct pe teren.

Prin coroborarea datelor statistice rezultate în urma prelucrării informaţiilor din baza de date privitoare la cele două tipuri de altitudini relative luate în consideraţie, denotă ocuparea, în peste 50% din aşezările studiate, a zonelor joase (de la partea inferioară a reliefului – în 104 aşezări care se află în

aceste zone) şi o concentrare a acestora spre zone joase nediferenţiate evident în cadrul peisajului, în peste 75% din cazuri (cu altitudini relative ale locului mici – valorile însumate din căsuţele colorate ale tabelului din fig.31). Ocuparea zonelor cu altitudini relative mari este prezentă doar în proporţie de mai puţin de 8% din cazuri.

Corelarea datelor privind expunerea zonei şi altitudinea ei relativă (fig.32) din arealele alese pentru întemeierea aşezărilor de către purtătorii culturii Starčevo-Criş, pune în evidenţă faptul că pentru zonele joase (cu altitudini relative mici) expunerile favorabile (însumând aici zonele cu expunere totală, sudică şi estică) totalizează peste 55% din numărul total al aşezărilor din arealul studiat şi peste 75% din numărul aşezărilor de pe treapta de 0-25 m de altitudine relativă,ceea ce poate susţine faptul că aceste populaţii aveau cunoştinţe despre caracteristicile mediului natural şi că suprafeţele pe care se practica agricultura erau probabil amplasate în imediata vecinătate şi între complexele de locuit, ceea ce ar justifica, într-o oarecare măsură, şi fenomenul aşezărilor grupate.

Cuantificând gradul de diferenţiere a arealului în care au fost descoperite aşezările purtătorilor culturii Starčevo-Criş, de restul spaţiului geografic prin elemente ale cadrului natural actual (versanţi, pâraie şi râuri) şi raportându-l la altitudinea relativă a zonei (fig.33), constatăm că zonele preferate pentru locuire nu prezintă un grad mare de diferenţiere faţă de restul peisajului, dar aici trebuie avut în vederea unele modificări de ordin geomorfologic local care au intervenit între momentul locuirii acestor zone de către purtătorii culturii Starčevo-Criş şi momentul actual. Totuşi, tendinţa generală în alegerea locului aşezării nu a fost în funcţie de acest criteriu (de delimitare a spaţiului aşezării de restul peisajului), ci mai degrabă s-a avut în vedere amplasarea în apropierea unei surse de apă (pârâiaş, râu - care reprezintă principalul element de cuantificare utilizat mai ales pentru zonele cu altitudini relative mici), care nu are însă un rol tranşant de delimitare a aşezării.

Utilizarea formelor de relief ale zonei de către purtătorii culturii Starčevo-Criş a reprezentat unul din aspectele pe care le-am avut în vedere în mod special. Utilizarea zonelor fizico-geografice ale regiunii, redată în fig.34. (însă prezentarea distribuţie aşezărilor în cadrul unităţilor fizico-geografice se va face spre finalul acestui subcapitol), denotă prezenţa în zona de podiş (ce reprezintă şi unitatea majoră a regiunii) în peste 80% din cazuri. Totuşi, însumând aşezările aflate în zona de câmpie propriu-zisă (arealul corespunzător Câmpiei Române), cu zona de câmpie dezvoltată în cadrul Podişului Moldovei (subunitatea Câmpiei Moldovei), acestea depăşesc 50% din numărul total al aşezărilor din regiune. În ariile subcarpatice şi montane, chiar dacă se ia în consideraţie faptul că au fost mai puţin intens cercetate, numărul descoperirilor este mult mai redus, generat fiind şi de preocupările agricole ale purtătorilor acestei culturi, fapt demonstrat prin numeroasele resturi materiale descoperite în aşezările acestei culturi cercetate de-a lungul timpului.

Amplasarea aşezărilor comunităţilor purtătorilor culturii Starčevo-Criş pe şi în cadrul formelor reliefului, evidenţiind totodată şi relaţiile dintre acestea este reprezentată în fig.35. Chiar dacă dealul, ca formă a reliefului, este ocupată preponderent (ea fiind majoritară în cadrul reliefului regional), trebuie menţionat

raportul semnificativ statistic al aşezărilor din zona de luncă, aşezări care pe lângă informaţii de natură arheologică, pot oferi şi indicii privitoare la evoluţia acestui tip de zonă în Holocen. În cadrul formelor de relief, versantul reprezintă zona principală pe care este cantonată locuirea, cu un procent ce depăşeşte 70% din cazurile analizate. Utilizarea zonelor de platou şi a celor din luncă este făcută în raport aproape egal, însă fiecare este caracteristică pentru un anumit tip de zonă (aşa cum se va vedea în continuare).

Detaliind amplasarea pe verticală a aşezărilor în cadrul formelor de relief, ocuparea zonelor joase din zona de podiş (atât din zona propriu-zisă de podiş, cât şi în cea de câmpie din cadrul podişului) este reprezentativă statistic, cu valori mari, peste 70% din numărul aşezărilor din acea zonă. În aria subcarpatică, dar mai ales în zonele depresionare de aici, se observă o tendinţă evidentă de amplasare a aşezărilor de la partea medie şi superioară a formelor de relief. Acest comportament poate fi explicat prin caracterul mai accentuat al fenomenelor de inversiune termică, ce se produc în aceste regiuni, dar care este mult mai puţin accentuat decât în depresiunile de pe rama vestică a Carpaţilor Orientali. Acest comportament reprezintă încă un argument care pledează în favoarea existenţei unei căi de pătrundere a purtătorilor culturii Starčevo-Criş dinspre Transilvania înspre Moldova prin pasurile carpatice. Trebuie menţionat că pentru depresiunea Braşovului, ocuparea zonelor de la partea superioară a reliefului de către comunităţile neolitice a fost pusa în evidenţă şi susţinută cu argumente (Ciută M., 1996, p.9-14).

Analiza amplasării pe verticală a aşezărilor în cadrul formei de relief este în legătură directă cu cea legată de altitudinea relativă a zonei în care se află acestea (fig.37) punând în evidenţă însă diferenţe de altitudine dintre diversele elemente ale reliefului zonei. Analiza acestor două categorii de elemente ar permite nuanţări de situaţii pentru zonele în care există un număr mare de aşezări şi o uniformitate a cercetărilor arheologice în regiune, ceea ce nu este cazul analizei de faţă.

Tipul de versant prezent în zona aşezării, analizat în corelaţie cu amplasarea aşezării în cadrul formei de relief (fig.38), relevă faptul că amplasarea aşezărilor pe versant este în directă legătură cu panta acestuia, preferându-se preponderent zonele cu pante mici şi medii. Deşi nereprezentativă statistic, amplasarea pe platouri marcate de versanţi abrupţi, prezentă în 7 cazuri, dintre care 5 în cadrul unor aşezări din zona montană şi subcarpatică, poate fi o cauză directă a caracteristicilor zonei şi să nu ţină de existenţa unor aşezări în care specificitatea reliefului să fie folosită în scopuri defensive. În acest sens pledează şi numărul mic de aşezări amplasate pe platouri cu altitudini relative ale zonei mai mari de 50m (în 12 cazuri din 26), cât şi procentul mic al versanţilor cu înclinări medii şi mici zona ocupată de aşezare. Inexistenţa unor cercetări sistematice în cadrul unor astfel de aşezări şi numărul mic al acestora nu permit în acest moment formularea unor concluzii definitive asupra acestui aspect.

În baza de date există, 69 de menţiuni privind utilizarea formelor de relief de tip acumulativ, terase şi trepte de luncă, totuşi în cazul a 19 dintre acestea avem unele rezerve privind localizarea corectă a amplasării pe acest tip de relief.

Analiza celor 50 de cazuri rămase, relevă faptul că 5 aşezări sunt amplasate pe trepte de luncă şi altele 15 se plasează la contactul dintre luncă şi versant (în această zonă putându-se întâlni şi trepte de luncă, dar şi terase inferioare). Dintre terasele menţionate, 17 se găsesc la partea inferioară a versantului, 4 la partea medie, 6 la partea superioară, iar în cazul a 3 dintre acestea nu putem spune care este poziţia lor pe forma de relief. Utilizarea preponderentă a treptelor de luncă şi a teraselor de la partea inferioară a formelor de relief şi, având în vedere că cele mai multe dintre ele se găsesc în zona de câmpie din cadrul podişului, se constituie într-un alt argument în favoarea practicării agriculturii în jurul aşezării. Până la clarificarea fenomenului aşezărilor grupate care afectează în special aşezările de pe terasele inferioare (aşa cum am mai precizat anterior situaţia celor din zona Iaşi - Podu Iloaiei – Belceşti), de acest argument nu trebuie însă abuzat.

Alături de caracteristicile reliefului, caracteristicile reţelei hidrografice a zonei în care s-au efectuat descoperiri atribuite purtătorilor culturii Starčevo-Criş au fost analizate foarte detaliat, urmărindu-se a se pune în evidenţă şi unele nuanţe care ar putea fi mai greu observabile.

Ordinul bazinului hidrografic (aşa cum a fost stabilit prin standardele hidrografice şi exemplificat în cadrul capitolului privind metodologia de lucru), poate să nu reflecte unele realităţi directe din teren. Astfel, în cadrul unui bazin hidrografic de ordinul 1, cum ar fi cel al Siretului, întâlnim albii majore foarte mari, cu lăţimi ce pot avea 30-40km, dar şi albii majore mici şi foarte mici, întâlnite în parte de nord, spre izvoarele acestuia. De aceea, mult mai utilă este corelarea ordinului bazinului hidrografic cu alte elemente de cuantificare a poziţionării aşezării în cadrul unităţii hidrografice (fig.39). Corelaţia dintre ordinul bazinului hidrografic şi lăţimea albiilor majore ale râurilor din apropierea aşezării rezultă că utilizarea zonelor caracterizate de albii mijlocii şi mici în comparaţie cu zonele cu albii f.mici, nu reliefează o retragere evidentă spre zone „mai ferite” (Ursulescu N., 2001, p.110-112). Acest lucru ne este sugerat atât de raportul dintre utilizarea reţelei hidrografice concordante cu tendinţa generală faţă de cea neconcordantă cu aceasta, cât şi de poziţionarea aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic, care scot în evidenţă direcţiile de pătrundere şi dezvoltare a acestor comunităţi în zona studiată, aşa cum rezultă şi din analiza datelor din fig.40 şi 41.

Aceste direcţii de pătrundere şi dezvoltare vor fi mai bine puse în evidenţă în cadrul unor studii de caz regionale, care vor fi prezentate în paginile următoare ale acestui capitol. Totuşi, nu putem exclude posibilitatea ca avansarea şi prezenţa unor comunităţi umane în zona superioară a bazinului hidrografic (în zona pe care am definit-o şi utilizat-o sub numele de bazinul de recepţie al râului), să fie legate şi de utilizarea unor „zone mai ferite cu bună adăpostire naturală” şi de „existenţa unei perioade istorice destul de neliniştite” (Ursulescu N., 2001, p.112).

Poziţia aşezării faţă de râul (sau pârâul) din apropiere, raportată la direcţia de curgere a acestuia (fig.42), confirmă datele menţionate anterior privind amplasarea aşezării în zone cu expunere favorabilă, dar nu pune în evidenţă eventuale alte aspecte luate în consideraţie de purtătorii culturii Starčevo-Criş la alegerea locului pentru amplasare a aşezării în zona studiată.

Poziţionarea aşezărilor culturii Starčevo-Criş în cadrul unităţilor hidrografice este prezentată în fig.43. Interogarea bazei de date relevă faptul că în bazinul hidrografic al Siretului sunt menţionate 100 aşezări, iar în cel al Prutului sunt 105 aşezări. Distribuţia aşezărilor în cadrul celor două bazine hidrografice este evident inegală ţinând cont că suprafaţa bazinului hidrografic al Prutului este de circa 4 ori mai mică decât cel al Siretului, în zona studiului nostru.

Distribuţia aşezărilor purtătorilor culturii Starčevo-Criş în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii şi a subdiviziunilor acestora este prezentată în fig.58.

c. PARTICULARITĂŢI REGIONALE ÎN OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC

Existenţa unor particularităţi de comportament faţă de mediul natural, în cadrul marilor unităţi fizico-geografice ale zonei a fost sesizată încă din primele momente ale utilizării bazei de date (Văleanu M., 2002b).

Dar un comportament diferit la nivelul regiunilor ocupate, poate să nu fie sesizabil la o analiză globală, pe întreaga regiune. De aceea, considerăm că se impune o analiză a particularităţilor ocupării şi utilizării mediului geografic pe câteva subunităţi regionale.

Plecând de la caracteristicile culturii arheologice, care susţin existenţa a două variante locale ale culturii Starčevo-Criş din Moldova, una sudică şi alta nordică (Ursulescu N., 1986, p.31-40; idem, 2001, p.131-138), şi de la distribuţia geografică a descoperirilor culturii Starčevo-Criş, putem delimita, pentru analiza comportamentelor regionale trei zone de interes: o primă zonă este conturată în partea de sud şi centrală a regiunii, corespunzătoare zonei Carpaţilor Orientali, a Subcarpaţilor şi cele din Podişul Sucevei (vom folosi pentru a desemna această zonă prescurtarea CSPS), o a doua corespunde Podişului Bârladului şi Câmpiei Tecuciului Sucevei (vom folosi pentru a desemna această zonă prescurtarea PB), iar cadrul celei de-a treia zone reunim descoperirile arheologice din Câmpiei Moldovei.

1. Zona Carpaţilor Orientali, a Subcarpaţilor şi a Podişului Sucevei (CSPS)

În cadrul acestei zone am grupat 41 de aşezări. Acestea staţiuni sunt cele menţionate în cadrul repertoriului aşezărilor din lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova” la numerele: 10.Bârgăuani; 23.Bogdăneşti; 27.Borleşti; 28.Boroia; 37.Călineşti(Enache); 46.Comăneşti; 55.Dochia; 75.Fălticeni; 80.Frătăuţii Noi; 86.Grumăzeşti; 87.Hangu; 92.Homiceni; 96.Ipoteşti; 99.Leontineşti; 105.Liteni; 106.Lunca; 108.Lunca Asău; 117.Mănăstioara; 123.Negreşti; 124.Negreşti; 125.Negreşti; 126.Negreşti; 131.Oglinzi; 132.Oglinzi; 133.Oituz; 134.Oituz; 137.Pădureni; 140.Piatra Şoimului; 157.Probota; 160.Rădăuţi; 169.Sf.Ilie; 170.Solca; 173.Suceava; 174.Suceava; 175.Suceava; 178.Traian; 186.Udeşti; 196.Văratic; 197.Vermeşti; 198.Viişoara; 199.Viişoara;

Nu au fost incluse aici aşezările de la punctele 130.Oboroceni, 119.Mera şi 11.Bârseşti, care au o poziţie separată faţă de restul aşezărilor zonei. Aşezarea de la punctul 130.Oboroceni (din Podişul Sucevei), poate să fie în

posibilă legătură cu locuirea din zona Câmpiei Moldovei. Aşezarea de la punctul 81.Fulgeriş (de pe Culoarul Siretului), ar putea fi în legătură, totuşi, cu această zonă, dar nu a fost luată în calcul.

2. Zona Podişului Bârladului şi a Câmpiei Tecuciului (PB)În cadrul acestei zone am grupat 60 de aşezări din Podişul Bârladului şi

Câmpia Tecuciului. Acestea staţiuni sunt cele menţionate în cadrul repertoriului aşezărilor din lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova” la numerele: 1.Albeşti; 3.Armăşeni; 4.Arsura; 12.Băceşti; 19.Bereasa; 20.Bereasa; 21.Bleşca; 22.Bodeşti; 29.Brădiceşti; 30.Brăhăşeşti; 31.Brăhăşeşti; 33.Bursuci; 47.Cosiţeni; 49.Crăieşti; 54.Dăneşti; 56.Dodeşti; 61.Drăgăneşti; 66.Dumeşti; 67.Dumeşti; 68.Dumeşti; 69.Dumeşti; 70.Dumeştii Noi; 71.Dumeştii Vechi; 76.Fedeşti; 77.Fedeşti; 82.Gârbovăţ; 88.Hălăreşti; 97.Iveşti; 107.Lunca; 111.Lupeşti; 112.Lupeşti; 113.Mânăstirea; 114.Mânzăteşti; 115.Măluşteni; 116.Măluşteni; 121.Munteni; 127.Negreşti; 128.Negrileşti; 129.Negrileşti; 138.Perieni; 139.Perieni; 145.Podu Pietriş; 146.Pogoneşti; 150.Poieneşti; 151.Popeni; 155.Prisecani; 158.Rateşu Cuzei; 159.Rateşu Cuzei; 166.Scânteia; 167.Schinetea; 176.Tătărăni; 177.Todireşti; 179.Trestiana; 182.Tufeştii de Sus; 183.Ţepu de Sus; 188.Vadurile; 194.Valea Mare; 203.Voineşti; 204.Vultureşti; 205.Vutcani;

Nu au fost incluse aici aşezările de la punctele: 81.Fulgeriş, 122.Năneşti, 187.Ungureni, care au o poziţie separată faţă de restul aşezărilor zonei.

3. Zona Câmpiei Moldovei (CM)În cadrul acestei zone am grupat 89 de aşezări din Câmpia Moldovei.

Acestea staţiuni sunt cele menţionate în cadrul repertoriului aşezărilor din lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova” la numerele: 2.Andrieşeni; 5.Avântu; 6.Balş; 7.Balş; 8.Balş; 9.Balş; 13.Bălţaţi; 14.Bălţaţi; 15.Belceşti; 16.Belceşti; 17.Belceşti; 18.Belceşti; 24.Bogonos; 32.Buimăceni; 34.Buznea; 36.Cârlig; 38.Cercu; 39.Ciurbeşti; 40.Ciurbeşti; 41.Ciurea; 42.Coarnele Caprei; 43.Cogeasca; 44.Cogeasca; 45.Cogeasca; 48.Costeşti; 50.Criveşti; 51.Criveşti; 52.Criveşti; 53.Criveşti; 57.Doina; 58.Doroşcani; 59.Doroşcani; 60.Doroşcani; 62.Dumbrava; 63.Dumbrava; 64.Dumbrava; 65.Dumeşti; 73.Erbiceni; 74.Erbiceni; 78.Filiaşi; 83.Glăvăneşti; 84.Glăvăneşti; 85.Gropniţa; 89.Hodora; 90.Holm; 91.Holm; 93.Horpaz; 94.Iacobeni; 95.Iaşi; 98.Larga Jijia; 100.Leţcani; 101.Leţcani; 102.Leţcani; 103.Leţcani; 104.Leţcani; 109.Lunca Cetăţuii; 110.Lunca Cetăţuii;135.Pârcovaci; 136.Pârcovaci; 141.Podu Iloaiei; 142.Podu Iloaiei; 143.Podu Iloaiei; 144.Podu Iloaiei; 147.Pogorăşti; 148.Pogorăşti; 149.Pogorăşti; 152.Popeşti; 153.Popricani; 154.Potângeni; 156.Probota; 161.Războieni; 162.Rediu; 164.Sârca; 165.Sârca; 168.Scobâlţeni; 171.Strunga; 172.Strunga; 180.Trifeşti; 181.Truşeşti; 184.Ţigănaşi; 185.Ţigănaşi; 189.Valea Lupului; 190.Valea Lupului; 191.Valea Lupului; 192.Valea Lupului; 193.Valea Lupului; 200.Vlădeni; 201.Vocoteşti; 202.Voineşti;

Nu au fost incluse aici aşezările de la punctele: 163.Ripiceni; 72.Durneşti; 118.Mănăstirea Doamnei; 195.Vâlcelele; care au o poziţie separată faţă de restul aşezărilor zonei. Aşezarea de la punctul 130.Oboroceni (din Podişul Sucevei), poate să fie în posibilă legătură cu locuirea din această zonă, dar nu a fost luată în calcul.

În analiza comparativă, pe care o vom realiza în continuare, nu au fost luate în consideraţie un număr de 15 din cele 205 aşezări ale culturii Starčevo-Criş din zona studiată, care apar fie în cadrul altor unităţi fizico-geografice, fie au o poziţionare separată faţă de restul aşezărilor din regiune aşezări. Pentru observarea unor particularităţi existente în cadrul zonelor analizate, rezultatele interogării bazei de date au fost exprimate procentual, în raport cu numărul aşezărilor existent din cadrul zonei luate în consideraţie, dar având în vedere numărul mic al acestora (41, 60 şi 89), valoarea procentuală prezentată are un caracter orientativ şi nu unul statistic (în sensul propriu-zis al cuvântului).

Dintre elementele care pot fi luate în consideraţie ne-am oprit prima dată asupra evidenţierii locuirii zonelor, în care au existat aşezările culturii Starčevo-Criş, de către alte comunităţi umane. După cum se observă în fig. 44, există unele deosebiri evidente în preferarea acestora. Dacă pentru zona corespunzătoare Câmpiei Moldovei, zonele sunt preferate în proporţii mari şi foarte mari de numeroase grupuri umane din diverse perioade (cultura Cucuteni – 43%; în epoca bronzului – 45%; în Hallstatt – 33%, sec.II-IV d.Hr. – 53% reprezentând valoarea maximă înregistrată; sec.XIV-XVI şi XVII – cu valori de 31 şi respectiv 38%), în zona Podişului Bârladului se observă valori mari de ocupare pentru Hallstatt (38%) şi sec.II-IV d.Hr. (45%) şi o locuire constantă începând cu sec.V d.Hr., în timp ce pentru ultima zonă analizată locuirea acestora este în general redusă, dar cu valori mai ridicate pentru perioada neo-eneolitică.

Locuirea acestor zone este redată şi de numărul menţiunilor arheologice (fig.45) sau de gradul de ocupare a acestor locuri (fig.46) ce denotă diferenţieri evidente între cele trei zone. Numărul extrem de redus al informaţiilor privitoare la suprafaţa aşezărilor sau adâncimea la care se află stratul arheologic nu ne permit o analiză comparativă pentru cele trei zone.

Comparând datele privitoare la gruparea aşezărilor între cele trei zone (fig.47), observăm că pentru suprafeţe delimitate (de 10X10km, 5X5 şi 2X2km în teren), în Câmpia Moldovei acest fenomen este dominant, cu valori foarte ridicate, în timp ce pentru Podişul Bârladului valorile înregistrate sunt medii. Pentru cea de-a treia zonă nu este evidentă o grupare a aşezărilor.

Deoarece între cele trei zone există clare diferenţe altitudinale, nu considerăm necesară analiză comparativă în funcţie de altitudinea absolută a aşezărilor.

Analiza comparativă a altitudinilor relative ale zonei ocupate de aşezări (fig.48), scoate în evidenţă comportamente aproape identice în zona Câmpiei Moldovei şi în cea a Podişului Bârladului, în timp ce în cea de a treia zonă, deşi ocuparea zonelor joase are valorile cele mai mari, este observabilă şi o tendinţă de alegere şi a altor zone, cu altitudine relativă a zonei mai ridicate. Aceasta este confirmată şi de distribuţia altitudinii locului în care se află aşezarea (fig.49).

În ceea ce priveşte analiza comparativă între aceste trei regiuni după expunerea aşezării faţă de direcţiile geografice (fig.50), se observă că pentru Câmpia Moldovei şi zona Podişului Bârladului sunt preferate în procent foarte ridicat zonele cu expunere favorabilă (totală, sudică şi estică), pe când în cea de a treia zonă sunt ocupate într-un procent mult mai mare zone cu expuneri nefavorabile.

Delimitarea aşezării faţă de elementele mediului natural (versanţi, pâraie, râuri etc.) în cadrul celor trei zone este prezentată în fig.51. Se observă că pentru cele trei zone nu sunt înregistrate comportamente care să diferenţieze pe zone, datele având acelaşi tendinţă generală.

Analizând comparativ poziţionarea aşezării în cadrul formei de relief (fig.52-53), datele generale confirmă cele prezentate şi în cadrul celor privitoare la altitudinile relative ale aşezărilor, dar aduc câteva precizări în plus. Astfel, în zona Podişului Bârladului, locuirea ocupă zonele joase, în principal, dar nu şi luncile din zonă, ceea ce denotă faptul că putătorii acestei civilizaţii cunoşteau sau aveau cunoştinţe despre fenomenele care se pot petrece în astfel de zone sau au manifestat un comportament preventiv, caracteristic în opinia noastră pătrunderii în zone noi, necunoscute, şi nu şi-au amplasat aşezările în zonele de la contactul cu versantul, pe când ocuparea în procent semnificativ a acestui tip de zone în Câmpia Moldovei, mai ales în acele zone unde fenomenele de inundare a luncilor sunt mai puţin frecvente, dar foarte prielnice locuirii, demonstrează faptul ca aceste populaţii, care deja aveau cunoştinţe temeinice, intuitive, despre mediul natural. În contrast cu acestea, în cea de-a treia zonă, deşi sunt ocupate majoritar zonele de la partea inferioară a reliefului, procentul mare al aşezărilor de la partea sa superioară (39%), poate fi explicat prin cunoaşterea fenomenelor de inversiune termică, ceea ce denotă comportament asemănător cu comunităţile de la vest de Carpaţi.

Explicaţia că ocuparea acestor zone de la partea superioară s-ar datora faptului că ar fi oferit o mai bună securitate nu este susţinută de datele privitoare la delimitarea locului aşezării (fig.51) şi nici de descoperirea unor aşezări care să dispună de sisteme defensive sau să exploateze pentru scopuri defensive unele particularităţi ale cadrului natural. Aceste date sunt cele care ne fac să susţinem că dezvoltarea culturii Starčevo-Criş în Moldova s-a realizat ca urmare a pătrunderii în această regiune a grupurilor umane pe două căi diferite (fig.28), iar comunităţilor din Câmpia Moldovei, care au generat puternica locuire a acesteia sunt grupuri umane care au ajuns aici din Podişul Bârladului.

Analiza comparativă a datelor privind ocuparea bazinelor hidrografice din cele trei zone pune în evidenţă câteva aspecte interesante. Dacă, referindu-ne la ordinul bazinului hidrografic (fig. 54), se observă aceeaşi tendinţă generală pentru toate aceste zone, cu unele mici diferenţieri procentuale, în schimb analiza comparativă a lăţimii albiilor majore ale râurilor din apropierea aşezărilor (fig.55) scoate în evidenţă că zonele cu albii majore f.mici sunt ocupate în proporţii semnificative în toate cel trei regiuni, dar în zona câmpiei Moldovei şi a celei a Carpaţilor Orientali, Subcarpaţilor şi a Podişului Sucevei apare într-un procent important şi ocuparea zonelor cu albii majore mijlocii. Poziţionarea în cadrul bazinului hidrografic (fig.56), prezintă unele particularităţi în cadrul celor trei zone. Astfel, pentru zona Podişului Bârladului, sunt ocupate în procente mari culoarul văii şi bazinele de recepţie, în Câmpia Moldovei culoarele de vale sunt cele mai des utilizate, fiind ocupate în procente mici, dar apropiate ca valoare între ele, de celelalte zone (mai puţin zona de interfluviu), iar pentru cea de-a treia zonă caracteristică este utilizarea interfluviilor în procent semnificativ (15%), dar mult mai mică decât utilizarea bazinelor de recepţie, a culoarelor şi o zonelor

de confluenţă. Orientarea reţelei hidrografice din apropierea aşezării (fig.57) reflectă diferenţieri între cele trei zone şi nu ne oferă alte informaţii.

În final, menţionăm că într-un număr de 11 staţiuni este menţionată prezenţa unor unelte cioplite din obsidian, dintre care trei în Podişul Bârladului, cinci în Câmpia Moldovei şi trei în Subcarpaţi.

d. CONSIDERAŢII FINALE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE PURTĂTORII CULTURII STARČEVO-CRIŞ DIN MOLDOVA

În baza studierii caracteristicilor ocupării şi utilizării spaţiului geografic, evidenţiate ca urmare a interogării bazei de date create şi a coroborării acestora cu informaţiile obţinute în urma cercetărilor de suprafaţă şi a celor cu caracter sistematic (metodic) efectuate de-a lungul timpului, în acest moment se pot trage următoarele concluzii:1. Apariţia şi dezvoltarea culturii Starčevo-Criş din Moldova a fost generată de pătrunderea în această regiune pe două căi diferite. a purtătorilor acestei culturi.2. O primă cale de pătrundere este cea din partea de sud a regiunii, prin Câmpia Română. Grupurile umane au înaintat spre nord-est, pe Culoarul Bârladului şi pe unii dintre afluenţii săi (Berheci, Tutova) (fig.28). În această regiune se disting următoarele direcţii de avansare: Pe Culoarul Bârladului, până în dreptul staţiunii de la Trestiana, de unde va înainta spre est, pătrunzând în actuala zonă a Dealurilor Fălciului şi de aici va înainta spre nord pe Valea Prutului, traversându-l şi apoi înaintând spre zona Chişinăului; Pe Valea Tutovei (răspândindu-se şi lateral), înaintând spre nord, ajungând în bazinul superior al râului Bârlad (în Depresiunea Negreşti), unde vor dezvolta o intensă locuire. De aici vor traversa cumpăna apelor dintre bazinul hidrografic al Bârladului şi cel al Bahluiului, pătrunzând în Câmpia Moldovei; În bazinul hidrografic al Bahluiului s-a dezvoltat o foarte densă locuire, iar de aici, direcţiile de înaintare vor fi spre est, traversând Prutul şi înaintând spre zona Mărăşeşti – Sacarovca, şi spre nord, pe Valea Jijiei, care se va extinde şi spre est, pe Valea Prutului.2. O a doua cale de pătrundere este cea de la vest, prin Carpaţii Orientali. Distribuţia descoperirilor arheologice sugerează folosirea a trei pasuri pentru traversarea munţilor: Pasul Oituz şi Pasul Uz, pentru grupurile umane care au pătruns din Depresiunea Braşovului; Pasul Bicaz, coborând apoi pe Valea Bistriţei pentru grupuri venite pe Valea Mureşului; Direcţiile de înaintare ale acestor grupuri în regiune, pe baza datelor actuale, nu pot fi trasate ce certitudine, dar se observă tendinţa grupurilor venite prin pasurile Uz şi Oituz de înaintarea spre nord (este posibil ca o parte dintre acestea să fi înaintat din Depresiunea Oituz-Caşin şi spre est, traversând Siretul). De la nord de Valea Bistriţei, grupurile purtătorilor culturii Starčevo-Criş au înaintat spre nord prin zona subcarpatică, dar se observă şi o înaintare spre nord-est, spre Culoarul Siretului.

Nu putem exclude posibilitatea ca în zona situată între actualele localităţi Roman şi Liteni (de pe Culoarul Siretului) să existe contacte între purtătorii culturii Starčevo-Criş din zona Câmpiei Moldovei cu cei din veniţi din vest.3. Cele două variante locale ale culturii Starčevo-Criş din Moldova (Ursulescu N., 1984) ar putea fi, deci, consecinţa pătrunderii pe două căi diferite în regiune a purtătorilor acesteia. O situaţie aparte o are locuirea din Câmpia Moldovei, unde din punct de vedere al ocupării şi utilizării spaţiului geografic, denotă puternice legături cu comunităţile din sud. Caracteristicile materialelor ceramice şi ale utilajului litic pot fi explicate prin fenomenul de aculturaţie, dar şi prin posibila existenţă a unor contacte cu grupurile de la vest de Valea Siretului.4. Ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către purtătorii culturii Starčevo-Criş denotă caractere aproape uniforme la nivelul întregii zone, cu unele diferenţieri regionale, relevând caracterul preponderent agricol al preocupărilor acestor grupuri umane.5. Modul de ocupare şi utilizare a spaţiului geografic de către purtătorii culturii Starčevo-Criş din zona Carpaţilor Orientali, a Subcarpaţilor şi a Podişului Sucevei denotă legături cu comunităţile de la vest de Carpaţi şi cunoaşterea unor fenomene naturale, care se pot manifesta în această zonă, oferindu-ne informaţii privind tipul de agricultură practicat aici – care nu este unul de tip intensiv pentru cultivarea plantelor, ci ar putea să existe o preponderenţă a creşterii animalelor faţă de cultivarea plantelor. În această zonă, purtătorii culturii Starčevo-Criş practică extragerea sării atât din saramură, cât şi, posibil, din zăcămintele primare de sare.6. În Câmpia Română şi în Podişul Bârladului, modul de ocupare şi utilizare a spaţiului geografic de către purtătorii culturii Starčevo-Criş denotă faptul că în această regiune locuirea a avut o puternică dezvoltare, marcată de practicarea culturii plantelor, precum şi caracterul de circulaţie (tranzit) al acestei regiuni.7. Câmpia Moldovei cunoaşte cea mai mare densitate de locuire din zona studiată, punându-se aici în evidenţă cel mai bine fenomenul aşezărilor grupate, legate de practicarea intensivă a cultivării plantelor şi de existenţa unor aşezări în care terenurile dintre complexele de locuire erau utilizate, în principal, pentru cultivarea plantelor.8. Modul de ocupare şi utilizare a spaţiului geografic de către purtătorii culturii Starčevo-Criş din zona ocupată nu reflectă o preocupare de organizare sistematică a aşezărilor, sugerând mai degrabă prezenţa unor grupuri umane, fără o organizare socială evidentă la nivel local sau regional.9. Existenţa unor unelte din obsidian, dar şi caracteristicile materialelor ceramice şi a utilajului litic, poate pleda în favoarea unei legături permanente a purtătorilor culturii Starčevo-Criş din Moldova cu zonele lor de origine.

Acestor observaţii le vor fi aduse unele clarificări pe viitor, ca urmare a realizării de noi cercetări ce vor fi efectuate în această regiune. Pentru studiul aprofundat al culturii Starčevo-Criş din Moldova, se impune o cercetare a aşezărilor în cadrul unor zone bine definite, marcate de prezenţa unor aşezări grupate pentru a se putea clarifica aspectele legate de practicarea agriculturii, tipul de aşezare şi definirea clară a fenomenului de grupare a aşezărilor etc. Dintre zonele care prezintă premize ale unei cercetări care să aducă aceste

clarificări enumerăm pe cele din Depresiunea Negreşti, bazinele hidrografice ale râului Nicolina (afluent al Bahluiului), ale râului Rediu (afluent al Bahlueţului) şi cele de pe terasele joase din partea stângă a Bahluiului.

4.2. OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CULTURII CERAMICII LINIARE DIN MOLDOVA

Descoperirile de la Perieni şi Glăvăneştii Vechi din anul 1949 (Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1950, p. 67 şi urm., Nestor I., 1950, p.208-214; idem., 1951,p. 18-19) au atestat cu certitudine prezenta culturii ceramicii liniare pe teritoriul Moldovei, deşi primele semnalări ale unor aşezări, care ulterior vor fi încadrate la această cultură, fuseseră făcute în perioada interbelică (Matasă C., 1938, p.125). Descoperirile în Moldova a vestigiilor acestei culturi se fac aproape simultan cu descoperirea celor ale culturii Starčevo-Criş.

Cercetările de teren, cât şi cele cu caracter sistematic au condus la identificarea unui număr de 55 aşezări, destul de mic în comparaţie cu numărul aşezărilor altor culturi neo-eneolitice din regiune. Numărul mic al aşezărilor, conjugat cu caracterul dispers al locuirii şi cu unele caracteristici ale artefactelor, nu a conferit spectaculozitate acestei culturi pe teritoriul Moldovei, care să stârnească, fie şi indirect, interesul arheologilor, reflectându-se, în principal, prin cercetarea la o scară mult mai redusă a acesteia.

Dezvoltarea comunităţilor culturii ceramicii liniare în Moldova este caracterizată de poziţia zonei, plasată la periferia ariei de dezvoltarea a acestei culturi. Cu evidente legături cu comunităţile acestei culturi din zona Poloniei (Ursulescu N., 2000, p.276-279), locuirea umană din zona studiului are unele caractere care o diferenţiază, prin accentuarea caracterului periferic, chiar şi de locuirea din zona situată în Moldova dintre Prut şi Nistru (Larina O., 1994, p.51-63), unde, deşi numărul descoperirilor este comparabil, cercetările arheologice au condus la identificarea unui număr mare de locuinţe şi complexe de cult, precum şi alte numeroase artefacte, excluzând de aici ceramica.

Pe baza tipologiei ceramice (Ursulescu N., 2000, p.252-262 şi 315-318), s-a presupus evoluţia acestei culturi în cadrul a trei faze de locuire, derulată pe o perioadă de circa 250 ani (idem., p.274). În prima fază de evoluţie, derulată în cadrul etapei clasice a ceramicii cu capete de note muzicale, comunităţile culturii ceramicii liniare au pătruns în regiune, au dislocat şi asimilat comunităţile culturii Starčevo-Criş, dar nu se exclude posibilitatea coexistenţei pentru o perioadă restrânsă de timp a celor două culturi, în zone intercalate (idem., p.315). Un argument în favoarea acestei opinii îl reprezintă numărul mare al descoperirilor celor două culturi în cadrul aceloraşi staţiuni, ce se poate constitui şi ca un argument în favoarea unei continuităţi şi de populaţie, cu toate că în această regiune nu sunt cunoscute pentru cultura ceramicii liniare morminte sau necropole. Spre perioada de sfârşit a acestei faze se presupune că unele importuri din mediul liniar au ajuns în Muntenia şi Transilvania. Cea de-a doua fază reprezintă punctul de maxim al locuirii, în cadrul căreia, în Muntenia, purtătorii culturii ceramicii liniare vor contribui, prin interacţiune cu cei a culturii Dudeşti, la geneza aspectului Sudiţi cu rol în formarea fazei Bolintineanu a culturii Boian. În cea de-a treia fază, care încheie şi evoluţia acestei culturi în

Moldova, este cea în care purtătorii acesteia vor avea un aport decisiv la formarea culturii Precucuteni, deşi nu se exclude posibilitatea existenţei unei etape de coexistenţă a acestora pe anumite areale.

a. DATE STATISTICE CU CARACTER GENERALÎn baza de date s-au introdus informaţii despre aşezările / siturile

arheologice în care s-au făcut descoperiri certe atribuite culturii ceramicii liniare din zona studiului nostru (aşa cum a fost ea definită la capitolul 2.). Nu au fost incluse aici descoperirile izolate de materiale şi nici materialele atribuite cu probabilitate acestei culturi.

În baza noastră de date au fost regăsite informaţii privitoare la un număr de 55 staţiuni în cadrul cărora au fost făcute descoperiri atribuite culturii ceramicii liniare, acestea fiind prezentate în lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”. Distribuţia lor în cadrul unităţilor administrativ - teritoriale existente în regiune (fig.59), relevă faptul că în zona de sud a regiunii descoperirile arheologice sunt foarte reduse. Numărul mai mare al descoperirilor din zona de nord şi centrală a regiunii sunt şi o consecinţă a faptului că acolo unde au existat centre universitare şi de cercetare, zona a fost mai intens cercetată. Acest lucru este reflectat şi de numărul aşezărilor în care au fost realizate sondaje sau săpături sistematice (fig.60), fie ca au avut sau nu ca scop cercetarea unei locuiri a culturii ceramicii liniare. Referitor la perioada în care au fost realizate cercetările în aşezări cu descoperiri atribuite culturii ceramicii liniare în regiune (fig.61), reflectă faptul că momentul maxim al cercetării de teren în zonă, dar şi al cercetării sistematice, a fost perioada anilor ”50-”60. După această perioadă cercetarea acestor staţiuni, chiar dacă este redusă sub raport statistic, va conduce la clarificarea unor aspecte şi probleme ale acestei culturi (Ursulescu N., 1983b).

Dintre cei care au participat la cercetări cu caracter sistematic a aşezărilor culturii ceramicii liniare sau a staţiunilor în care au fost efectuate şi descoperiri atribuite culturii ceramicii liniare menţionăm pe: Ursulescu N. şi Marinescu-Bîlcu S. cu trei aşezări cercetate, Dumitrescu Vl., Dumitroaia Gh., Dumitrescu H., Petrescu-Dîmboviţa M. cu câte două aşezări cercetate şi Alexandrescu A., Batariuc V., Beldiceanu N., Ciurea V., Merlan V., Mircea D.M., Nestor I., Spinei V., Teodor D.Gh., Zaharia E., Zirra Vl. Dacă ne referim la cercetările de teren, Zaharia N. a descoperit şi cercetat nu mai puţin de 23 aşezări, fiind urmat de Chirica V. şi Coman G. cu câte 3 aşezări, apoi de Andronic M., Ioniţă I., Palade V., Zaharia E. şi Zamoşteanu M., iar un număr de alţi 15 cercetători au descoperit şi cercetat câte o singură aşezare.

Aşezările din baza de date au fost reprezentate în 36 de cazuri pe hărţi la scara 1:25.000, în 19 de cazuri pe cele la scara 1:200.000, pentru 3 aşezări s-au utilizat şi hărţi la scara 1:50.000.

Distribuţia geografică a aşezărilor din arealul studiat se prezintă astfel: cea mai sudică aşezare este cea de la SĂLCENI (com. Tutova, jud. Vaslui), " VALEA BOGATEI (BÂRZOTA) ", cu latitudinea nordică de 46º4’10”. cea mai nordică aşezare este cea de la SIRET (or. SIRET, jud.Suceava), " HORODIŞTEA (=ZAMCA) ", cu latitudinea nordică de 47º57’30”.

cea mai vestică aşezare este cea de la SIRET (or. SIRET, jud.Suceava), " GOSPODĂRIA LUI ŞT.DRUŞCHIEVICI şi SILIŞTE ", cu longitudinea estică de 26º2’55”. cea mai estică aşezare este cea de la ARSURA (com.Arsura, jud.Vaslui), " RUGINOSU II " , cu longitudinea estică de 28º2’50”. aşezarea de la ISAIIA (com.Răducăneni, jud.Iaşi), "BALTA POPII" are cea mai mică altitudine absolută, de 35m. aşezarea de la NEGREŞTI (com.Dobreni, jud.Neamţ), " LA VASILE GROZAVU " are cea mai mare altitudine absolută, de 520m.

Am putea sublinia faptul că în arealul studiat, locuirea umană se desfăşoară pe 1º53’20” de latitudine (între 46º4’10” şi 47º57’30”) şi 1º59’55” de longitudine (între 26º2’55” şi 28º2’50”), definind un areal cu dimensiunea de circa 210km (pe latitudine) şi circa 153km (pe longitudine). Pe altitudine absolută, aceasta se desfăşoară doar între 35 şi 520m, deşi valorile extreme de altitudine absolută a zonei sunt cuprinse între 4m (la vărsarea Siretului în Dunăre) şi 2279m (pe vf.Ineu din M-ţii Rodnei).

Distribuţia aşezărilor în cadrul marilor unităţi fizico-geografice prezente în regiune se prezintă astfel:în zona corespunzătoare Câmpiei Române nu se cunosc aşezări;în zona corespunzătoare Podişului Moldovei se cunosc aşezări, dintre care:- 13 în Podişul Bârladului- 26 în Câmpia Moldovei- 7 în Podişul Suceveiîn arealul subcarpatic sunt menţionate 9 aşezări numai în Subcarpaţii Moldovei;în zona corespunzătoare Carpaţilor Orientali nu se cunosc aşezări.

b. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC

Aşezările culturii ceramicii liniare din zona studiată, cuprinse în baza de date, au oferit suficiente informaţii care să ne permită sesizarea caracteristicilor principale privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic. În cele ce urmează vom prezenta principalele rezultate ale interogării acesteia.

Suprafaţa aşezărilor. Din cele 55 aşezări analizate privind suprafaţa acestora provin dintr-un

număr de 5 staţiuni, ceea ce reprezintă mai puţin de 9%, dar acest procent nu este reprezentativ statistic. Dintre acestea, 2 staţiuni au suprafaţa de circa 1-2ha, o staţiune de 2-3ha şi 2 staţiuni au suprafaţa de 3-4ha.

Adâncimea la care se găseşte stratul arheologic al culturii ceramicii liniare.

Date despre adâncimea la care se află nivelul arheologic al culturii ceramicii liniare avem doar din două staţiuni - Isaiia la 0,8-1,0m şi Târpeşti la 1,3-1,5m, date care nu sunt semnificative în raport cu numărul aşezărilor din regiune. În restul aşezărilor, nu s-au făcut precizări asupra adâncimii la care se află stratul

arheologic al culturii ceramicii liniare sau nu am putut aprecia pe baza secţiunilor publicate adâncimea la care acesta se găseşte.

Stratigrafia internă a culturii ceramicii liniare în regiunea studiată.În funcţie de momentul final sigur al locuirii (Ursulescu N., 2001, p.252-

262 şi 315-316) s-au pus în evidenţă cinci secvenţe de locuire derulate în cadrul a trei faze. Din cele 55 de aşezări, doar pentru 7 s-a putut preciza etapa şi faza, iar distribuţia geografică a acestora nu ne oferă nici o altă informaţie suplimentară.

Suprapuneri stratigrafice antropiceBaza de date a fost construită astfel încât să permită şi gestionarea

informaţiilor legate de suprapunerile arheologice din diverse epoci sau perioade istorice existente în arealul aşezării / sitului arheologic, şi să se poată evidenţia stratigrafia arheologică a acestuia şi gradul de ocupare a zonei în decursul timpului, cu precizările pe care le-am făcut atunci am analizat aceste aspecte în cadrul culturii Starčevo-Criş.

În fig.62, este reprezentată grafic distribuţia menţiunilor arheologice din staţiunile în care s-au făcut descoperiri atribuite culturii ceramicii liniare. Numărul descoperirilor reflecta asemănările şi deosebirile privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile umane din diverse perioade sau epoci istorice. Astfel, cel mai mare număr de menţiuni (25) sunt atribuite culturii Starčevo-Criş, fiind urmate de cele din sec.II-IV d.Hr., Hallstatt-ului şi culturii Cucuteni.

Numărul menţiunilor arheologice în staţiunile în care s-au făcut descoperiri atribuite culturii ceramicii liniare (fig.63), prezintă o anumită uniformitate a valorilor, în contrast cu cele obţinute de exemplu pentru cultura Starčevo-Criş (fig.23).

Gradul de ocupare al zonelor (fig.64) este prezintă în cele mai multe cazuri mediu (cu alte 3-6 menţiuni arheologice pe lângă cele ale culturii ceramicii liniare) şi se observă că ocuparea singulară a zonelor este redusă.

Distribuţia aşezărilor în spaţiul geograficPlecând de la coordonatele geografice, în fig.65 am reprezentat distribuţia

geografică a aşezărilor culturii ceramicii liniare din arealul studiului. Cu ajutorul acestui tip de reprezentare (fig.65), într-o primă fază, rezultatele obţinute nu sunt elocvente. Prelucrând mai departe informaţiile (aşa cum am procedat şi în cazul culturii Starčevo-Criş) şi reprezentând aşezarea pe hartă printr-un cerc cu raza de 2,5km pe teren (fig.66) şi apoi prin unul cu raza de 5km (fig.67) şi 10km (fig.68), se observă o ordonare a aşezărilor, dar care scoate în evidenţă, în primul rând, o densitate redusă a aşezărilor în regiune, ceea ce înseamnă că între zonele în care s-au făcut descoperiri ar trebui să mai existe şi alte aşezări ale culturii ceramicii liniare.

Dispunerea aşezărilor sugerează că utilizarea zonei de către purtătorii culturii ceramicii liniare s-a realizat în sens invers faţă de cel utilizat de purtătorii culturii Starčevo-Criş. Astfel, o primă direcţie de înaintare ar fi prin zona

subcarpatică, până pe Valea Bistriţei, iar de aici purtătorii culturii ceramicii liniare au traversat Carpaţii Orientali spre Transilvania, probabil prin pasurile Bicaz, Tulgheş şi Borsec, existenţa aşezărilor culturii ceramicii liniare în centrul Transilvaniei a fost pusă mai mereu de cercetători în legătură cu zona est-carpatică (Maxim Z., 199, p.67-69 şi 134-135; Ursulescu N., 2000, p.246-248 cu trimiteri bibliografice, 252-253, 277-278; idem., 2001, p.144-147). O a doua direcţie de pătrundere ar fi cea central-estică, venind dinspre zona centrală a interfluviului Prut-Nistru (unde această cultură cunoaşte o largă dezvoltare – Larina O., 1994, p.58), iar de aici a înaintat spre sud pe Valea Tutovei.

Ca şi în cazul culturii Starčevo-Criş, pe Culoarul Siretului nu sunt cunoscute aşezări ale culturii ceramicii liniare, la aceasta adăugându-se şi faptul că în aproape 50% din suprafaţa zonei nu apar descoperiri care să fie atribuite purtătorilor culturii ceramicii liniare. În aceste condiţii trebuie neapărat căutate şi dovedite cauzele fenomenului, deoarece ipotezele vehiculate până acum (unele caracteristici ale mediului natural sau necercetarea zonei), nu sunt suficiente în opinia noastră.

Caroind harta regiunii în suprafeţe pătratice cu laturile de 2, 5 şi respectiv 10km, s-a urmărit distribuţia aşezărilor culturii ceramicii liniare în cadrul acestora, prin modelarea matematică datele privitoare la coordonatele geografice. Astfel:pentru caroiajul cu latura de 10km, au fost evidenţiate:7 zone de 10X10km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 14 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 3 aşezări =total 3 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 6 aşezări =total 6 aşezări Total: 23 aşezăripentru caroiajul cu latura de 5km, au fost evidenţiate:5 zone de 5X5km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 10 aşezări2 zone de 5X5km în care sunt menţionate 3 aşezări =total 6 aşezăriTotal: 16 aşezăripentru caroiajul cu latura de 2km, a fost evidenţiată:o zonă de 2X2km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 2 aşezări

Datele de mai sus evidenţiază caracterul dispers al locuirii culturii ceramicii liniare în această zonă, faptul că doar puţin peste 40% din aşezări pot fi grupate pe suprafeţe de 10X10km şi poate sugera că între aşezările descoperite până acum există multe altele nedescoperite. Gruparea aşezărilor culturii ceramicii liniare nu este evidentă, raportată la numărul descoperirilor de până acum, dar se observă o densitate mult mai mare acolo unde există şi depuneri arheologice ale culturii Starčevo-Criş, sugerând o posibilă continuitate între acestea. Totuşi, chiar dacă se ia în considerare o dispunere răsfirată a locuinţelor sau complexelor de locuire în cadrul aşezării (Comşa E., 1960, p.227), influenţa acestora asupra dispunerii în mediul geografic nu este nici pe departe atât de accentuată, cum a fost semnalată la capitolul privitor la cultura Starčevo-Criş.

Altitudinea absolută a aşezărilor culturii ceramicii liniare din zona studiată este cuprinsă între 35 şi 520 aşezări, dar valoare medie a acesteia de circa 235m (calculată pentru 43 de aşezări care au furnizat informaţii - fig.70) nu este sugestivă, datorită numărului mic de aşezări luate în consideraţie. Datele

privitoare la altitudinile relative ale zonei şi ale locului în care se află aşezarea (fig.71) sunt, în opinia noastră, mult mai edificatoare decât cele privitoare la distribuţia aşezărilor pe trepte de altitudini absolute, deoarece acestea din urmă sunt mai greu sesizabile pentru o anumită zonă, decât cele de altitudini relative, care sunt observabile direct pe teren.

Prin coroborarea datelor statistice rezultate în urma prelucrării informaţiilor din baza de date privitoare la cele două tipuri de altitudini relative luate în consideraţie, denotă ocuparea, în aproape 50% din aşezările studiate, a celor mai joase zone (de la partea inferioară a reliefului, cu altitudini relative sub 5m) şi o concentrare evidentă a acestora spre zone joase nediferenţiate evident în cadrul peisajului, în peste aproape 70% din cazuri (cu altitudini relative ale locului mici). Ocuparea zonelor cu altitudini relative mari este cu totul prezentă accidental, doar în proporţie de mai puţin de 8% din cazuri, fiind la limita erorii statistice.

Corelarea datelor privind expunerea zonei şi altitudinea ei relativă din arealele alese pentru întemeierea aşezărilor de către purtătorii culturii ceramicii liniare (fig.72), pune în evidenţă faptul că pentru zonele joase (cu altitudini relative mici) expunerile favorabile (însumând aici zonele cu expunere totală, sudică şi estică) totalizează peste 56% din numărul total al aşezărilor din arealul studiat şi peste 75% din numărul aşezărilor de pe treapta de 0-25 m de altitudine relativă (în procente aproape identice cu cele stabilite pentru cultura Starčevo-Criş), ceea ce poate susţine faptul că aceste populaţii aveau cunoştinţe despre caracteristicile mediului natural şi că suprafeţele pe care se practica agricultura erau probabil amplasate în imediata vecinătate a aşezării.

Cuantificând gradul de diferenţiere a arealului în care au fost descoperite aşezările purtătorilor culturii ceramicii liniare, de restul spaţiului geografic prin elemente ale cadrului natural actual (versanţi, pâraie şi râuri) şi raportându-l la altitudinea relativă a zonei (fig.73), constatăm că zonele preferate pentru locuire nu prezintă un grad mare de diferenţiere faţă de restul peisajului, dar aici trebuie avut în vederea unele modificări de ordin geomorfologic local care au intervenit între momentul locuirii acestor zone de către purtătorii culturii ceramicii liniare şi momentul actual. Totuşi, observaţiile noastre trebuie să ţină seama de numărul aşezărilor, iar tendinţa generală în alegerea locului aşezării nu a fost în funcţie de acest criteriu utilizat aici (de delimitare a spaţiului aşezării de restul peisajului), ci mai degrabă s-a avut în vedere amplasarea în apropierea unei surse de apă (pârâiaş, râu - care reprezintă principalul element de cuantificare utilizat mai ales pentru zonele cu altitudini relative mici), care nu are însă un rol tranşant de delimitare a aşezării.

Utilizarea formelor de relief ale zonei de către purtătorii culturii ceramicii liniare a reprezentat unul din aspectele pe care le-am avut în vedere în mod special. Utilizarea zonelor fizico-geografice ale regiunii, redată în fig.74. (însă prezentarea distribuţiei aşezărilor în cadrul unităţilor fizico-geografice se va face spre finalul acestui subcapitol), denotă prezenţa în zona de podiş (ce reprezintă şi unitatea majoră a regiunii) în aproape 85% din cazuri. Totuşi, în zona de câmpie dezvoltată în cadrul Podişului Moldovei (subunitatea Câmpiei Moldovei), acestea se apropie de 50% din numărul total al aşezărilor din regiune.

În ariile subcarpatice, chiar dacă se ia în consideraţie faptul că au fost mai puţin intens cercetate, numărul descoperirilor este mult mai redus, aproape 15%, generat fiind şi de preocupările agricole ale purtătorilor acestei culturi, fapt demonstrat prin numeroasele resturi materiale descoperite în aşezările acestei culturi cercetate de-a lungul timpului. În zona montană nu se cunosc aşezări ale acestor purtători, fapt ce în momentul de faţă constituie şi un argument care nu poate fi invocat direct în susţinerea traversării Carpaţilor de către aceste comunităţi.

Amplasarea aşezărilor comunităţilor purtătorilor culturii ceramicii liniare pe şi în cadrul formelor reliefului, evidenţiind totodată şi relaţiile dintre acestea este reprezentată în fig.74. Chiar dacă dealul, ca formă a reliefului, este ocupată în procent de 85% (ea fiind şi majoritară în cadrul reliefului regional), trebuie menţionat raportul semnificativ statistic al aşezărilor din zona de luncă (de 15%), aşezări care pe lângă informaţii de natură arheologică, pot oferi şi indicii privitoare la evoluţia acestui tip de zonă în Holocen. În cadrul formelor de relief, versantul reprezintă zona principală pe care este cantonată locuirea, cu un procent de aproape 65% din cazurile analizate. Utilizarea zonelor de platou şi a celor din luncă este făcută în raport aproape egal.

Detaliind amplasarea pe verticală a aşezărilor în cadrul formelor de relief (fig.74), ocuparea zonelor joase din zona de podiş (atât din zona propriu-zisă de podiş, cât şi în cea de câmpie din cadrul podişului) este reprezentativă statistic, dar cu valori mai mici faţă de cele ale culturii Starčevo-Criş, de circa 60% din numărul aşezărilor din acea zonă. În aria subcarpatică, dar mai ales în zonele depresionare de aici, tendinţa de amplasare a aşezărilor la partea medie şi superioară a formelor de relief, observată anterior la cultura Starčevo-Criş, nu mai poate fi susţinută şi pentru cultura ceramicii liniare datorită numărului mic de aşezări analizate şi a distribuţiei uniforme a acestora. Totuşi cele 8 aşezări care au furnizat informaţii din această zonă sugerează faptul că purtătorii acestei culturi au observat că în această zonă fenomenele de inversiune termică nu sunt atât de accentuate ca în alte areale, cum este cazul pe rama vestică a Carpaţilor Orientali. Aceste observaţii trebuie completate şi cu o analiză similară pentru aşezările din Depresiunea Transilvaniei, pentru a putea compara comportamentele din cele două zone, ale purtătorilor culturii ceramicii liniare.

Analiza amplasării pe verticală a aşezărilor în cadrul formei de relief este în legătură directă cu cea legată de altitudinea relativă a zonei în care se află acestea (fig.75) punând în evidenţă însă diferenţe de altitudine dintre diversele elemente ale reliefului zonei. Analiza acestor două categorii de elemente ar permite nuanţări de situaţii pentru zonele în care există un număr mare de aşezări şi o uniformitate a cercetărilor arheologice în regiune, ceea ce nu este cazul analizei de faţă.

Tipul de versant prezent în zona aşezării, analizat în corelaţie cu amplasarea aşezării în cadrul formei de relief (fig.76), relevă faptul că amplasarea aşezărilor pe versant este în directă legătură cu panta acestuia, preferându-se, preponderent, zonele cu pante mici şi medii. Prezentă în 5 cazuri, amplasarea aşezărilor pe platouri marcate de versanţi abrupţi sau cu înclinări mari, trebuie analizată cu atenţie. Inexistenţa unor cercetări sistematice

în cadrul unor astfel de aşezări şi numărul mic al acestora nu permit în acest moment formularea unor concluzii definitive asupra acestui aspect.

În baza de date există 19 de menţiuni privind utilizarea formelor de relief de tip acumulativ, terase şi trepte de luncă, totuşi în cazul a 4 dintre acestea avem unele rezerve privind localizarea corectă a amplasării pe acest tip de relief. Analiza celor 15 de cazuri rămase (ce reprezintă circa 25% din numărul total al aşezărilor), relevă faptul că 3 aşezări sunt poziţionate pe trepte de luncă, iar pe terase 12, dintre care 5 sunt terase inferioare. Din cele 15 cazuri luate în discuţie, cu excepţia unui singur caz, aceste forme acumulative ale reliefului sunt plasate la partea inferioară a formelor de relief a zonei în care se află. Deşi, totuşi, aceste date nu pot fi reprezentative din punct de vedere statistic, utilizarea treptelor de luncă şi a teraselor de la partea inferioară a formelor de relief se constituie într-un alt argument în favoarea practicării agriculturii în jurul aşezării.

Alături de caracteristicile reliefului, caracteristicile reţelei hidrografice a zonei în care s-au efectuat descoperiri atribuite purtătorilor culturii ceramicii liniare au fost analizate foarte detaliat, urmărindu-se a se pune în evidenţă şi unele nuanţe care ar putea fi mai greu observabile.

Ordinul bazinului hidrografic (aşa cum a fost stabilit prin standardele hidrografice şi exemplificat în cadrul capitolului privind metodologia de lucru), poate să nu reflecte unele realităţi directe din teren, aşa cum am mai menţionat şi la analiza efectuată pentru aşezările culturii Starčevo-Criş. În fig.77 am reprezentat corelarea ordinului bazinului hidrografic cu alte elemente de cuantificare a poziţionării aşezării în cadrul unităţii hidrografice. Datele din tabel, deşi prezintă o dominare a aşezărilor în zonele marcate de albii majore f.mici (în procent de peste 55%), distribuţia lor în cadrul bazinelor hidrografice este echilibrată statistic, dacă se ia în consideraţie şi raportul dintre utilizarea reţelei hidrografice concordante cu tendinţa generală faţă de cea neconcordantă cu aceasta, cât şi de poziţionarea aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic, fiind susţinută şi de datele din fig.78.

Prin distribuţia valorilor obţinute în urma interogării bazei de date, însă nu pot să aducă precizări ca acelea care au putut fi făcute în cadrul analizei culturii Starčevo-Criş, ci ele ar putea pleda în favoarea unei continuităţi de locuire, dar numărul redus al descoperirilor şi nici cercetările efectuate până acum nu pot susţine o astfel de afirmaţie, deşi aproape toţi cercetătorii susţin această posibilitate. Poziţia aşezării faţă de râul (sau pârâul) din apropiere, raportată la direcţia de curgere a acestuia (fig.79), confirmă datele menţionate anterior privind amplasarea aşezării în zone cu expunere favorabilă, dar ca şi în cazul culturii Starčevo-Criş, nu pune în evidenţă eventuale alte aspecte luate în consideraţie de purtătorii culturii ceramicii liniare la alegerea locului pentru amplasare a aşezării în zona studiată.

Poziţionarea aşezărilor culturii ceramicii liniare în cadrul unităţilor hidrografice este prezentată în fig.80. Interogarea bazei de date relevă faptul că în bazinul hidrografic al Siretului sunt menţionate 27 aşezări, iar în cel al Prutului sunt 28 aşezări. Distribuţia aşezărilor în cadrul celor două bazine hidrografice este evident inegală ţinând cont că suprafaţa bazinului hidrografic al Prutului este de circa 4 ori mai mică decât cea a Siretului, în zona studiului nostru.

Distribuţia aşezărilor purtătorilor culturii ceramicii liniare în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii şi a subdiviziunilor acestora este prezentată în fig.81.

c. DATE STATISTICE PRIVITOARE LA STAŢIUNILE CU DESCOPERIRI ALE CULTURII STARČEVO-CRIŞ ŞI CULTURII CERAMICII LINIARE

Aşa cum am mai menţionat în mai multe rânduri, într-un număr de 25 de staţiuni au fost descoperite materiale arheologice atribuite atât culturii

Starčevo-Criş, cât şi culturii ceramicii liniare (fig.68). Dacă în cazul culturii Starčevo-Criş acestea reprezintă circa 12-13% din numărul total al aşezărilor acestei culturi din regiune, în cazul culturii ceramicii liniare acestea reprezintă peste 45%. Ţinând cont de aceste procente statistice mai sus precizate, se impune o analiză a principalelor caracteristici privitoare la poziţia acestora în cadrul natural, dar o analiză statistică, în sensul propriu-zis al cuvântului nu se poate realiza pe un eşantion aşa de mic de staţiuni.

În cele ce urmează, vom prezenta caracteristicile principale ale staţiunilor cu descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare pe baza informaţiilor obţinute în urma interogării bazei de date create.

Astfel, distribuţia geografică a acestor staţiuni (fig.83, coroborată cu fig.82), scoate în evidenţă faptul că prezenţa acestor staţiuni prezintă o densitate mare în zona Câmpiei Iaşilor, una dintre zonele cu cea mai importantă locuire pentru ambele culturi. Trebuie reliefat faptul că zona Depresiunii Voineşti-Bârnova, zonă bine delimitată geografic şi cu o suprafaţă relativ mică, dar cu un număr important de locuirii ale culturii Starčevo-Criş şi liniar-ceramice, este principala zonă care, în urma unor cercetări cu caracter sistematic, are premize pentru a oferi răspunsuri la unele probleme nerezolvate ale celor două culturi, cum ar fi fenomenul aşezărilor grupate, tipuri de agricultură, locuire, tipul de aşezare etc.

Datele din fig.84, privind distribuţia staţiunilor cu descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare în cadrul bazinelor hidrografice ale regiunii sunt uşor diferite faţă de cele obţinute privitor la aşezările celor două culturi luate separat (fig.43 şi 80), în sensul că, dacă în cazul aşezărilor celor două culturi, distribuţia numerică a acestora pe cele două bazine este aproape egală, în acest ultim caz, raportul nu mai este apropiat, existând mai multe staţiuni localizate în bazinul hidrografic al Prutului faţă de cel al Siretului, dar numărul mic nu este însă reprezentativ statistic.

Informaţiile privind menţiunile atribuite altor epoci din aceste staţiuni (fig.85) şi gradul de ocupare al zonei în care se găsesc acestea (fig.86), prezintă asemănări cu cele ale celor două culturi (a se vedea fig.23, pentru cultura Starčevo-Criş şi fig.64 pentru cultura ceramicii liniare).

Informaţiile privitoare la caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic pentru staţiunile analizate acum (fig.87-91), coroborate şi cu cele prezentate în analiza făcută pentru cele două culturi separat (fig.30-43, 70-80), pun în evidenţă faptul că, odată cu trecerea timpului, se observă o ocupare din ce în ce mai mare o zonelor deosebit de favorabile practicării agriculturii în

prejma aşezării, o cunoaştere şi utilizarea a caracteristicilor mediului natural în favoarea locuirii umane în această zonă. Aceasta este posibilă prin transmiterea informaţiilor de la o generaţie la alta şi pe baza acesteia se poate susţine o continuitate de populaţie între cele două culturi în arealul studiat. Totuşi, această ipoteză, va putea fi confirmată, doar în urma unor cercetări cu caracter sistematic, în cadrul unor microregiuni, aşa cum este cazul Depresiunii Voineşti-Bârnova, menţionată anterior, sau a Colinelor Tutovei.

Analiza comparativă efectuată pune în evidenţă faptul că în zona corespunzătoare Culoarului Siretului, aproximativ între Roman şi Focşani, descoperirile neoliticului timpuriu şi dezvoltat sunt foarte reduse sau chiar lipsesc, fenomen pentru care nu avem, în acest moment, o explicaţie definitivă.

Dacă în cazul culturii Starčevo-Criş, numărul aşezărilor descoperite până acum ne permite o analiză statistică cu un grad ridicat de reprezentativitate, ceea ce face ca viitoarele descoperiri arheologice ale acestei culturi să se încadreze în parametrii statistici menţionaţi, pentru cultura ceramicii liniare, datorită numărului redus de aşezări, viitoarele descoperiri ar putea afecta unele rezultate menţionate, dar opinia noastră este aceea că ele vor confirma tendinţele generale observate, putând să genereze şi pentru acestea un grad de reprezentativitate mai ridicat.

d. CONSIDERAŢII FINALE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE PURTĂTORII CULTURII CERAMICII LINIARE DIN MOLDOVA

În baza studierii caracteristicilor ocupării şi utilizării spaţiului geografic, evidenţiate ca urmare a interogării bazei de date create şi a coroborării acestora cu informaţiile obţinute în urma cercetărilor de suprafaţă şi a celor cu caracter sistematic (metodic) efectuate de-a lungul timpului, în acest moment, se pot trage următoarele concluzii:1.Numărul redus al aşezărilor culturii ceramicii liniare în zona studiată, de numai 55, nu permite o analiză statistică cu grad mare de reprezentativitate al rezultatelor, dar pune în evidenţă tendinţele generale ale ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile ale acestei culturi.2.Dispunerea geografică a aşezărilor sugerează faptul că locuirea culturii ceramicii liniare în zona studiată este legată de două căi de pătrundere în regiune, una prin nord, pe la est de Carpaţii Orientali – prin Podişul Sucevei şi înaintând spre zona subcarpatică, până pe Valea Bistriţei, iar de aici au înaintat, traversând Carpaţii, în spre zona Transilvaniei. Cea de-a doua cale de pătrundere este central-estică, venind dinspre zona centrală a interfluviului Prut-Nistru, iar de aici a înaintat spre sud, pe Valea Tutovei, probabil şi pe Valea Prutului, spre Muntenia.3.Datorită poziţie zonei, spre marginea arealului de dezvoltare a culturii ceramicii liniare, locuirea prezintă unele caracteristici care accentuează aspectul periferic al acesteia, sub raport arheologic, chiar faţă de zonele apropiate acesteia. 4.Caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic, subliniază faptul că purtătorii acestei culturi au practicat agricultura în apropierea aşezărilor, care ocupau zone deosebit de favorabile acestei activităţi. Sunt ocupate zonele cele

mai joase ale regiunii, cu expuneri geografice favorabile creşterii plantelor, aflate în apropierea unei surse de apă. Se observă o tendinţă de ocupare a zonelor favorabile mai accentuată şi faţă de cultura Starčevo-Criş.5.Numărul mare al staţiunilor cu descoperiri atribuite culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare, raportate la numărul total al aşezărilor culturii ceramicii liniare din zona studiată, cât şi caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic, explicabile prin transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta, pune în evidenţă posibilitatea unei continuităţi de populaţie între cele două culturi în arealul studiat, dar în lipsa unor argumente de ordin paleoantropologic, aceasta rămâne doar ca ipoteză în acest stadiu al cercetării.6.Distribuţia aşezărilor în cadrul regiunii nu pune în evidenţă o organizare socială la nivel regional a purtătorilor acestei culturi.7.În zona corespunzătoare Culoarului Siretului, aproximativ între Roman şi Focşani, descoperirile neoliticului timpuriu şi dezvoltat sunt foarte reduse sau chiar lipsesc, fenomen pentru care nu avem, în acest moment, o explicaţie definitivă.8.În cadrul regiunii se conturează câteva zone, care printr-o cercetare sistematică (metodică) a acesteia, ar putea oferi răspunsuri la unele probleme, încă nerezolvate ale locuirii neoliticului timpuriu şi dezvoltat în această zonă. Dintre acestea menţionăm, zona bazinului hidrografic al râului Nicolina din cadrul Depresiunii Voineşti-Bârnova.9.Stadiul cercetării arheologice al culturii ceramicii liniare în regiune, nu permite, în acest moment, formularea unor observaţii definitive asupra caracterului locuirii acesteia în această zonă, ci doar punerea în evidenţă ale unor tendinţe, care vor putea fi detaliate şi clarificate de cercetările arheologice ulterioare.

4.3. OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE

COMUNITĂŢILE ASPECTULUI CULTURAL STOICANI-ALDENI DIN MOLDOVA

Continua dezvoltare a uneltelor de producţie şi a agriculturii a condus, inevitabil, la transformări sociale profunde în cadrul comunităţilor gentilice neolitice (Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1995, p.40). Pragul dintre neolitic şi eneolitic este marcat nu numai de apariţia şi utilizarea la scară largă a cuprului, ci şi de o transformare socială internă în cadrul comunităţilor umane. Creşterea demografică, evidenţiată de numărul din ce în ce mai mare al aşezărilor, schimburile materiale dintre diversele culturi, reliefate prin prezenţa unor artefacte în mediile altor culturi ce reflectă şi o circulaţie activă în cadrul unor spaţii geografice mai largi, dezvoltarea aşezărilor fortificate reprezintă doar o parte a acestor transformări. Şi nu am menţionat aici viaţa spirituală a comunităţilor eneolitice, deoarece acestea reprezintă o sumă a tuturor acestor transformări.

Zona de sud a Moldovei, cuprinsă între Carpaţi şi Marea Neagră a reprezentat o poartă de trecere (Dragomir I.T., 1983, p.11-12) între sud şi nord, la care, dacă adăugăm caracteristicile mediului natural, au influenţat decisiv dezvoltarea comunităţilor umane din această zonă. Sub context socio-istoric, dezvoltarea în arii apropiate ale unor complexe culturale eneolitice puternice,

cum este în cazul nostru în nord Ariuşd-Cucuteni-Tripolie şi în sud cel gumelniţean, creează, inevitabil, zone de întrepătrundere sau zone în care schimburile culturale sunt deosebit de intense, care generează apariţia unor aspecte culturale particulare, cu evoluţie diferenţiată faţă de complexele culturale care le-au generat. Acesta este şi cazul aspectului cultural Stoicani- Aldeni, rezultat ca urmare a asocierii elementelor sudice ale fazei de tranziţie de la cultura Boian la Gumelniţa, cu cele nordice de la sfârşitul culturii Precucuteni şi începutul culturii Cucuteni (Ursulescu N., 2001, p.153-154).

Considerat de unii cercetători ca o variantă pontică sau istropontică a culturii Gumeniţa (Berciu D., 1961, p.82-83), iar de către alţii ca un facies cultural distinct denumit Gumelniţa-Ariuşd sau Aldeni II (Petrescu-Dîmboviţa M., 1952, p.13-112; Comşa E., 1963, p.7-31; Dragomir I.T.1983, p.112), în literatura de specialitate s-a impus termenul de aspect cultural Stoicani-Aldeni (Istoria Românilor, 2001, p.153), deşi unii arheologi continuă să susţină apartenenţa acestuia la cultura Gumelniţa. Cu o evoluţie derulată în cadrul a trei faze între 4.800-4.600 a.Hr. (Ursulescu N., 2001, p.153), aşezările aspectului cultural Stoicani-Aldeni au cuprins o zonă relativ întinsă, între Carpaţi şi Marea Neagră (Dragomir I.T., 1983, p.124-155), fiind descoperite un număr de peste 100 aşezări, iar dintre acestea, un număr de 45, se întâlnesc şi în zona studiului nostru.

Deşi cercetarea arheologică a aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni au demarat încă din deceniul al treilea al secolului trecut (Dumitrescu Vl., 1933, p.88-114), aceasta nu a avut un caracter sistematic sau unitar, cele mai noi cercetări efectuate într-o aşezare a aspectului cultural Stoicani-Aldeni datând din perioada anilor 1985, perioada în care aceasta a beneficiat şi de publicarea unei monografii şi a unui repertoriu al aşezărilor (Dragomir I.T, 1983; idem, 1985).

Deşi numărul aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni din zona studiului nostru este redus, de numai 45, ocupând o suprafaţă cu dimensiunile 90X160km, arealul locuirii este restrâns pe o suprafaţă de circa 3000 km2, ne permite evidenţierea unor caracteristici a ocupării şi utilizăriile spaţiului geografic de către purtătorii acestui facies cultural.

a. DATE STATISTICE CU CARACTER GENERAL În baza noastră de date, aşa cum am mai menţionat anterior, au fost

incluse informaţii provenind de la un număr de 45 de situri şi care sunt prezentate în lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”. Acestea sunt distribuite geografic pe teritoriul a 3 judeţe (fig.92), dintre care doar un număr 13 au fost cercetare prin săpături sau sondaje arheologice care au vizat fie o aşezarea a aspectului cultural Stoicani-Aldeni, fie s-au făcut descoperiri atribuite acestuia în cadrul unor cercetări care au avut alte obiective (fig.93).

Datele prezentate în fig.94, evidenţiază faptul că după o perioadă de maxim a cercetării aspectului cultural Stoicani-Aldeni în zona studiului din perioada anilor ”50-”70, cercetarea a cunoscut o perioadă de reducere a intensităţii, deşi în perioada anilor 1985 se va publica monografia acestui aspect cultural.

Dintre arheologii care au participat la cercetări cu caracter sistematic ale aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni sau au efectuat cercetări sistematice în staţiuni în care au fost făcute şi descoperiri ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni menţionăm: Petrescu-Dîmboviţa M. a efectuat cercetări în patru aşezări, Dragomir I.T. în trei, Cihodaru C. şi Florescu M. în două aşezări, iar Bauman I., Bazarciuc V., Bloşiu C., Bobi V., Coman G., Comşa E., Dumitrescu Vl., Marinescu-Bâlcu S., Niţu A., Teodor D.Gh. au participat la cercetări în cadrul unei singure aşezări.

În cadrul cercetărilor de suprafaţă, o activitatea deosebit de activă a avut-o Coman G. care a cercetat, singur sau în colaborare cu alţi cercetători, nu mai puţin de 17 aşezări, fiind urmat de Palade V, cu patru aşezări, Dragomir I.T. şi Petrescu-Dîmboviţa M cu trei, Brudiu M. în două, pe când Basoc I., Cihodaru C., Florescu M., Limbidis I., Nestor I. şi Sion I. au participat la cercetarea unei singure aşezări.

Aşezările din baza de date au fost reprezentate în 18 cazuri pe hărţi la scara 1:25.000, în 27 cazuri pe cele la scara 1:200.000, pentru 3 aşezări s-au utilizat şi hărţi la scara 1:50.000.

Distribuţia geografică a aşezărilor din arealul studiat se prezintă astfel: cea mai sudică aşezare este cea de la SMÂRDAN (com. Smârdan, jud. Galaţi), " MĂLINA ", cu latitudinea nordică de 45º27’30”. cea mai nordică aşezare este cea de la REBRICEA (com. Rebricea, jud.Vaslui), " LA ŞCOALĂ ", cu latitudinea nordică de 46º52’25”. cea mai vestică aşezare este cea de la BONŢEŞTI (com. Cârligele, jud.Vrancea), " DEALUL MIRA ", cu longitudinea estică de 27º2’40”. cea mai estică aşezare este cea de la BEREZENI (com.Berezeni, jud.Vaslui), " LA SUD DE ŞCOALĂ ", cu longitudinea estică de 28º8’55”. aşezarea de la RÂNZEŞTI (com.Fălciu, jud.Vaslui), "LA BISERICĂ" are cea mai mică altitudine absolută, de 25m. aşezarea de la MĂNĂSTIOARA (com.Fitioneşti, jud.Vrancea), "CETĂŢUIA" are cea mai mare altitudine absolută, de 320m.

Am putea sublinia faptul că în arealul studiat, locuirea umană se desfăşoară pe 1º24’55” de latitudine (între 45º27’30” şi 46º51’35”) şi 1º4’15” de longitudine (între 27º2’40” şi 28º8’55”), definind un areal cu dimensiunea de circa 157km (pe latitudine) şi circa 84km (pe longitudine). Pe altitudine absolută, locuirea se desfăşoară doar între 25 şi 320m.

Distribuţia aşezărilor în cadrul marilor unităţi fizico-geografice prezente în regiune, arată astfel: în zona Câmpiei Române se cunosc 5 aşezări; în zona Podişului Bârladului se cunosc 36 aşezări; în zona subcarpatică se cunosc 4 aşezări.

b. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC

Aşezările aspectului cultural Stoicani-Aldeni din zona studiată, au oferit suficiente informaţii care să ne permită sesizarea caracteristicilor principale

privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic. În cele ce urmează vom prezenta principalele rezultate ale interogării acesteia.

Suprafaţa aşezărilor. Din cele 45 aşezări analizate datele privind suprafaţa acestora provin

dintr-un număr de 7 staţiuni, ceea ce reprezintă mai mult de 15%, dar acest procent nu este reprezentativ statistic. Dintre acestea, 4 staţiuni au o suprafaţa mai mică de un hectar, două staţiuni de 2ha şi o staţiune are o suprafaţa de circa 5ha.

Adâncimea la care se găseşte stratul arheologic al aspectului cultural Stoicani-Aldeni .

Date despre adâncimea la care se află nivelul arheologic al aspectului cultural Stoicani-Aldeni avem doar din şapte staţiuni. Aceasta este cuprinsă între 0,30 şi 0,70m, ceea ce se încadrează în valorile normale ale zonei.

Trebuie precizat că în unele cazuri grosimea stratului arheologic al aspectului cultural Stoicani-Aldeni poate atinge şi valori de 5m, cum este cazul aşezării de la Bonteşti - Dealul Mira, dar depunerea ulterioară de sol (format pe cale naturală, după încetarea locuirii) are grosimea de circa 0,40m. Grosimi mai mari ale stratului arheologic al aspectului cultural Stoicani-Aldeni s-au mai întâlnit în cazul aşezării de la Stoicani – Cetăţuia.

Stratigrafia internă a aspectului cultural Stoicani-Aldeni în regiunea studiată.

Pe baza săpăturilor de la Suceveni, Dragomir I.T. (1983, p.20-23) a propus trei etape de evoluţie ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni, în cadrul acestora încadrându-se următoarele aşezări: etapa Suceveni I – Puricani (nivel 1), Mânăstioara (nivel 1), Suceveni (nivel 1), Stoicani (nivelele 6-5), Bonţeşti (nivel 5?); etapa Suceveni II - Mânăstioara (nivel 2), Suceveni (nivel 2), Stoicani (nivelele 4-3), Bonţeşti (nivel 4?), Drăgăneşti; etapa Suceveni III - Puricani (nivel 3), Mânăstioara (nivel 3), Suceveni (nivel 3), Stoicani (nivelele 2-1), Bonţeşti (nivel 2-3?), Dodeşti, Umbrăreşti (punct Tămăşeni), Smulţi (nivel superior), Băneasa, Bârlăleşti.

Distribuţia geografică a acestor aşezări, datorită numărului redus de aşezări (11 din 45) nu poate evidenţia unele aspecte particulare, încă din prima fază aşezările se întâlnesc în toate zonele din cadrul regiunii - de câmpie, de podiş şi subcarpatică (n.n. aşezarea de la Stoicani este amplasată la limita dintre podiş şi câmpie).

Suprapuneri stratigrafice antropiceÎn fig.95, este reprezentată grafic distribuţia menţiunilor arheologice din

staţiunile în care s-au făcut descoperiri atribuite aspectului cultural Stoicani-Aldeni. Numărul descoperirilor reflecta asemănările şi deosebirile privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile umane din diverse perioade sau epoci istorice. Astfel, cel mai mare număr de menţiuni (16) sunt

atribuite sec.II-IV, fiind urmate de cele din epoca bronzului şi ale culturii Cucuteni (cu 15 menţiuni) şi apoi de cele ale fazei A a culturii Cucuteni, din sec.IX-XI (cu câte 13 menţiuni).

Interesant este numărul menţiunilor arheologice din cadrul staţiunilor (fig.96), care prezintă faptul că aşezările cu descoperiri numai ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni (fără alte menţiuni arheologice) şi pe cele cu o singură altă menţiune diferită de cea a aspectului cultural Stoicani-Aldeni – în 13 cazuri ca fiind preponderente, fiind urmate de 6 aşezări în care se mai specifică alte 8 menţiuni arheologice.

Gradul de ocupare al zonelor în care se află aşezările (fig.97) prezintă o tendinţă de uniformitate, în fiind preferate totuşi zonele care însă ulterior nu au mai fost preferate şi de alte comunităţi umane în procente atât de ridicat, aşa cum a fost cazul aşezărilor culturii Starčevo-Criş sau ale culturii ceramicii liniare.

Distribuţia aşezărilor în spaţiul geograficPlecând de la coordonatele geografice, în fig.98 am reprezentat distribuţia

geografică a aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni din arealul studiului, dar trebuie să menţionă aici, că, pentru un număr de şase aşezări, care nu au putut fi localizate, li s-au aproximat coordonatele geografice, pentru a putea fi reprezentate pe hartă.

Prelucrând mai departe informaţiile (aşa cum am procedat şi în cazul culturii Starčevo-Criş sau în cel al culturii ceramicii liniare) şi reprezentând aşezarea pe hartă printr-un cerc cu raza de 2,5km pe teren (fig.99) şi apoi prin unul cu raza de 5km (fig.100) şi 10km (fig.101) şi analizând datele din aceste reprezentări, după densitatea mare a aşezărilor din zona central-sudică a Podişului Bârladului, teoretic, această locuire ar trebui să se întâlnească şi în zona de la sud de aceasta (în legătură cu intensa locuire din Câmpia Română). Aceasta ne face să credem că există o lacună de cercetare şi că, prin viitoarele cercetări, în această zonă vor fi puse în evidenţă noi aşezări ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni în regiune, şi că nu există alte cauze sau fenomene naturale, care să fi condus la o densitate mai redusă a locuirii, aşa cum am evidenţiat în unul din studiile noastre anterioare asupra acestei zone (Văleanu M., 2002c).

Caroind harta regiunii în suprafeţe pătratice cu laturile de 1, 2, 5 şi respectiv 10km, s-a urmărit distribuţia aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni în cadrul acestora, prin modelarea matematică datele privitoare la coordonatele geografice. Astfel: pentru caroiajul cu latura de 10km, au fost evidenţiate:3 zone de 10X10km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 6 aşezări 3 zone de 10X10km în care sunt menţionate 3 aşezări =total 9 aşezări 1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 6 aşezări =total 6 aşezări Total: 21 aşezări pentru caroiajul cu latura de 5km, au fost evidenţiate:4 zone de 5X5km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 8 aşezări pentru caroiajul cu latura de 2km, au fost evidenţiate:

3 zone de 2X2km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 6 aşezări Deşi densitatea aşezărilor în zona studiată este ridicată, datele de mai

sus evidenţiază un caracter dispers al locuirii aspectului cultural Stoicani-Aldeni, faptul că mai puţin de 50% din aşezări pot fi grupate pe suprafeţe de 10X10km poate sugera că între aşezările descoperite până acum există multe altele nedescoperite. Gruparea aşezărilor este mai evidentă în zona bazinului hidrografic al râurilor Bârlad, Chineja, Elan şi Horincea, dar existenţa unor aşezări poziţionate separat faţă de restul locuirii aspectului cultural Stoicani-Aldeni în zonă (cum este aşezarea din zona de nord – de la Rebricea, sau din sud – de la Smârdan, sau cele din zona de vest, din zona subcarpatică). Acest lucru denotă că între aceste aşezări este posibil să existe alte aşezări ale acestui aspect cultural.

Altitudinea absolută a aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni este cuprinsă între 25 şi 320m, dar valoare medie a acesteia de circa 147m (calculată pentru 39 de aşezări care au furnizat informaţii - fig.102) nu este sugestivă datorită numărului mic de aşezări luate în consideraţie, deşi aceasta plasează locuirea sub valoarea medie a reliefului zonei ocupate. Datele privitoare la altitudinile relative ale zonei şi ale locului în care se află aşezarea (fig.103) întăresc observaţia anterioară şi sunt, în opinia noastră, mult mai edificatoare decât cele privitoare la distribuţia aşezărilor pe trepte de altitudini absolute, deoarece acestea din urmă sunt mai greu sesizabile pentru o anumită zonă, decât cele de altitudini relative, care sunt observabile direct pe teren. Deşi rezultatele din tabel nu au o reprezentativitate mare, tendinţa generală de amplasare a majorităţii acestora spre zonele joase este mai mult decât evidentă.

Aceste date, coroborate cu cele privitoare la expunerea aşezării (fig.104) şi diferenţierii zonei în cadrul peisajului (fig.105) , precum şi cu cele de natură arheologică ce au pus în evidenţă existenţa unor aşezări fortificate în zonele joase, de la partea inferioară a reliefului, evidenţiază o tendinţă de schimbare în comportamentul comunităţilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni faţă de cele care au locuit zona anterior.

Aceste lucru este întărit şi de distribuţia geografică a aşezărilor care au altitudine relativă mai mare de 50m (fig.106). Dintre acestea menţionăm pe cele de la Puricani, Suceveni şi Bonţeşti, însă nu se observă legături evidente dintre acestea şi cele cu altitudini relative mici. Aceste legături pot fi puse mai bine în evidenţă în cazul unor studii de caz pentru zone în care există o densitate mai mare a aşezărilor respectivei culturi şi o cercetare arheologică uniformă a regiunii (aşa cum vom proceda în cazul culturii Precucuteni şi Cucuteni).

Utilizarea zonelor fizico-geografice ale regiunii (fig.107- însă prezentarea distribuţiei aşezărilor în cadrul unităţilor fizico-geografice se va face spre finalul acestui subcapitol), denotă o concentrare a locuirii în zona podişului, concentrare, care, în opinia noastră, este un rezultat direct al cercetării arheologice mai intense a acestei regiuni şi nu una privitoare la ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic. De aceea considerăm că până la întreprinderea de noi cercetări arheologice de suprafaţă cu un caracter sistematic în zona de câmpia sau în cea subcarpatică, nu se pot formula concluzii pe această temă.

Referindu-ne la observaţiile asupra locuirii în zona de podiş (ce corespunde Podişului Bârladului), este contrastantă lipsa aşezărilor în zona de luncă, numărul mic al aşezărilor din zona de contact a luncii cu versantul, dar este prezentă masivă în zona de la partea inferioară a versantului. Deşi nu dispunem de alte date suplimentare, trebuie menţionat faptul că în literatura geografică este cunoscut că în zona Podişului Bârladului, în perioadele de vară în urma unor ploi torenţiale zona de luncă este frecvent inundată. Datele obţinute şi menţionate reflectă faptul că şi în acea perioadă aceste fenomene existau şi că grupurile umane le cunoşteau? Sau a existat o intensificare a acestor fenomene faţă de perioadele anterioare din perioada culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare, deoarece în zonele de luncă de aici sunt menţionate aşezări? Răspunsurile la aceste întrebări pot fi date numai în urma unei cercetări interdisciplinare, care, din păcate, până în acest moment nu s-a realizat.

Corelaţia dintre amplasarea în cadrul formelor de relief şi altitudinea relativă a zonei (fig.108), datorită diferenţelor altitudinale ale reliefului din zona studiului (dintre relieful din câmpie, de podiş sau cel din zona subcarpatică) şi numărul mic al aşezărilor analizate nu permite detalierea unor aspecte particulare.

Tipul de versant prezent în zona aşezării, analizat în corelaţie cu amplasarea aşezării în cadrul formei de relief (fig.109), relevă utilizarea dominantă a zonelor ale căror versanţi au înclinare medie, deşi în zona în care se desfăşoară locuirea aspectului cultural Stoicani-Aldeni din regiunea studiului, versanţii prezintă o varietate de înclinări.

În baza de date există, 14 menţiuni privind utilizarea formelor de relief de tip acumulativ, terase şi trepte de luncă, totuşi în cazul a 6 dintre acestea avem unele rezerve privind localizarea corectă a amplasării pe acest tip de relief. Din cele opt cazuri rămase (nereprezentivă faţă de numărul total al aşezărilor), două aşezări sunt poziţionate pe trepte de luncă, iar şase pe terase, dintre care una este terasă inferioară.

Alături de caracteristicile reliefului, caracteristicile reţelei hidrografice ale zonei în care s-au efectuat descoperiri atribuite purtătorilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni au fost analizate detaliat, urmărindu-se a se pune în evidenţă şi unele nuanţe care ar putea fi mai greu observabile.

Ordinul bazinului hidrografic (aşa cum a fost stabilit prin standardele hidrografice şi exemplificat în cadrul capitolului privind metodologia de lucru), poate să nu reflecte unele realităţi directe din teren, aşa cum am mai menţionat şi la analiza efectuată pentru aşezările culturii Starčevo-Criş sau la cea a culturii ceramicii liniare.

În fig.110, am reprezentat corelarea ordinului bazinului hidrografic cu alte elemente de cuantificare ale poziţionării aşezării în cadrul unităţii hidrografice. Datele din tabel, deşi prezintă o dominare a aşezărilor în zonele marcate de albii majore f.mici (în procent de peste 55%), distribuţia lor în cadrul bazinelor hidrografice este echilibrată statistic, dacă se ia în consideraţie şi raportul dintre utilizarea reţelei hidrografice concordante cu tendinţa generală faţă de neconcordantă cu aceasta, cât şi de poziţionarea aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic.

Deşi în cadrul bazinului hidrografic sunt ocupate cel mai frecvent zonele de pe culoarul văii, datorită numărului mic al aşezărilor şi al valorilor apropiate a acestora, nu putem trage concluzii pe această temă, cum a fost în cazul culturii Starčevo-Criş.

Raporturile dintre poziţia aşezării faţă de râul din apropiere şi direcţia acestuia, scot în evidenţă faptul că poziţionarea s-a făcut în directă legătură cu expunerea zonei, aşa cum am mai menţionat anterior, atunci când s-a analizat expunerea aşezărilor (fig.104) şi nu credem ca are la bază alte criterii.

Totuşi, nu trebuie excluse şi alte criterii în alegerea locului pentru o aşezare (pe lângă cele legate de caracteristicile mediului geografic), cum ar fi cele rituale, care (ca un exemplu teoretic fără a fi în legătură cu o anumită realitate) să impună amplasare aşezărilor numai pe malul stâng al râului.

Poziţionarea aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni în cadrul unităţilor hidrografice este prezentată în fig.113. Interogarea bazei de date relevă faptul că în bazinul hidrografic al Siretului sunt menţionate 22 aşezări, iar în cel al Prutului sunt 23 aşezări, o distribuţie aproximativ egală numeric, dar dacă am ţine cont de suprafaţa fiecărui bazin hidrografic în zonă, reiese o distribuţie inegală a poziţionării acestora.

Distribuţia aşezărilor purtătorilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii şi ale subdiviziunilor acestora este prezentată în fig.114.

c. CONSIDERAŢII FINALE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA

SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE PURTĂTORII ASPECTULUI CULTURAL STOICANI-ALDENI ÎN MOLDOVA

Pe baza analizei efectuate prin interogarea bazei de date create şi a coroborării acestora cu informaţiile arheologice obţinute în urma cercetărilor de suprafaţă şi a celor cu caracter sistematic (metodic), care au reliefat restructurările social-istorice din perioada de început a eneoliticului, cu implicaţii asupra modului de ocupare şi utilizare a spaţiului geografic al comunităţilor umane din această regiune, în acest moment, se pot trage următoarele concluzii:1. Numărul redus al aşezărilor în zona studiată (45 aşezări), dar concentrarea lor pe o suprafaţă de numai 1/5 din suprafaţa totală delimitată de locuirea aspectului cultural Stoicani-Aldeni în această zonă, ne permite o analiză statistică ce pune în evidenţă tendinţele generale ale ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile acestei culturi.2. Distribuţia geografică a aşezărilor relevă faptul că cercetarea arheologică efectuată nu a avut un caracter unitar în această regiune, generând în acest fel zone în care există o densitate mare a aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni, cum este cea din zona de sud şi centrală a Podişului Bârladului, şi zone cu o densitate redusă sau cu descoperiri singulare, deşi aceasta este marcată de condiţii naturale optime pentru dezvoltarea unor aşezări.3. Aşezările aspectului cultural Stoicani-Aldeni ocupă preponderent zonele joase, de la partea inferioară a formelor de relief, marcate de expuneri favorabile, dar care prezintă o puternică tendinţă de diferenţiere faţă de restul peisajului geografic. Datele arheologice care evidenţiau o dezvoltare mare a agriculturii la

aceste comunităţi, sunt susţinute acum şi de datele cu privire la ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic.4. Deoarece în zona Podişului Bârladului aceste comunităţi nu ocupă zonele de luncă, în contrast cu perioadele de locuire anterioară din regiune, pot evidenţia faptul că fenomenele de inundare ale luncii să fi avut o intensitate mai mare în acea perioadă (ceea ce să implice o perioadă cu precipitaţii mai abundente), dar concluziile definitive ale acestei observaţii pot fi trase numai după o cercetare interdisciplinară.5. Pe baza datelor existente, amplasarea aşezărilor în zonele cu altitudini relative mari, plasate la partea superioară a reliefului, este la o scară redusă şi nu prezintă o relaţie evidentă cu aşezările de la partea inferioară a reliefului. Unele aşezări amplasate în aceste zone au o stratigrafie arheologică complexă (cum este cea de la Suceveni, Puricani şi Bonţeşti), dovedind o lungă locuire a acestora de către comunităţile aspectului cultural Stoicani-Aldeni.6. Aşezările plasate în zonele cu altitudini relative mici, prezintă o intensitate de locuire mare, demonstrată prin prezenţa a numeroase nivele de locuire ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni, generând depuneri care pot totaliza peste 5 m, cum este cazul întâlnit la Stoicani-Cetăţuia.7. Existenţa unor aşezări cu sisteme de fortificaţie, aşa cum a fost demonstrat numai în cazul aşezărilor la Drăgăneşti şi Suceveni, nu ne poate permite extrapolarea fenomenului la toate aşezările aspectului cultural Stoicani-Aldeni, deşi unii arheologi susţin acest lucru (Dragomir I.T., 1983, p.18). După opinia noastră, deşi în literatura de specialitate acest subiect a fost intens discutat, cauzele existenţei unei aşezări fortificate nu sunt numai efectul necesităţii asigurării securităţii locuitorilor, ci ar putea avea legătură mai mare cu rolul acesteia în cadrul aşezărilor din regiune, fapt ce implică existenţa unei anumite forme de organizare socială. Existenţa la Suceveni a unui sistem de fortificare în cadrul căruia au fost atestate patru şanţuri de apărare, reprezintă un caz singular în zona studiului pentru întreaga perioada eneolitică.8. Ocuparea şi utilizarea reţelei hidrografice a regiunii, din datele pe care le-am avut la dispoziţie nu ne permit formularea unor concluzii definitive, deşi se poate observa poziţionarea frecventă a aşezărilor în zona bazinelor hidrografice de ordin 2 şi 3 (caracterizate de dimensiuni mici şi f.mici a albiilor majore) şi în zona culoarelor văii. Prezenţa unor aşezări în zona Culoarului Prutului, aşezări marcate de o perioadă intensă de locuire (cum este cazul celei de la Stoicani) sau cu un posibil rol aparte în viaţa socială a locuirii din această zonă (cum este cazul şi a celei de la Suceveni), suprapus peste o zonă în care descoperirile arheologice ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni sunt reduse numeric, constituie câteva din argumentele noastre pentru ca problema să rămână deschisă, urmând a fi rezolvată ulterior, prin intensificarea cercetării arheologice a zonei de sud a Moldovei.9. Stadiul cercetării arheologice a aspectului cultural Stoicani-Aldeni în regiune, nu permite, în acest moment, formularea unor observaţii definitive, ci doar punerea în evidenţă a unor tendinţe, care vor putea fi detaliate şi clarificate de cercetările arheologice ulterioare. În opinia noastră, cercetarea arheologică viitoare (în special a aşezărilor începând cu perioada eneolitică), dar şi analiza

ocupării şi utilizării spaţiului geografic, trebuie să ţină cont de posibile forme de organizare socială, plecând de la nivelul unor mici regiuni geografice.

4.4. OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CULTURII PRECUCUTENI DIN MOLDOVA

Deşi din punct de vedere cronologic, dezvoltarea comunităţilor culturii Precucuteni este anterioară celor ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni, am considerat mult mai util pentru studiul ocupării şi utilizării spaţiului geografic această inversiune în abordarea cultural-cronologică, datorită legăturii directă cu dezvoltarea comunităţilor culturii Cucuteni şi a observaţiilor făcute în referatele din cadrul stagiului de doctorat (Văleanu M., 2002a, 2002b, 2002c – nepublicate în revistele de specialitate), ceea ce ne permite o abordare flexibilă a subiectului, eliminând unele analize statistice care nu ar fi fost relevante la tema propusă.

Aşa cum am mai menţionat anterior, continua dezvoltare a uneltelor de producţie şi a agriculturii, marcată de apariţia şi utilizarea la scară largă a cuprului, a condus la transformări sociale profunde în cadrul comunităţilor gentilice neolitice (Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1995, p.40), evidenţiate de creşterea demografică (reflectată de numărul din ce în ce mai mare al aşezărilor), de schimburi economice intense (demonstrate prin prezenţa unor artefacte din mediile altor culturi), de dezvoltarea aşezărilor fortificate, iar toate acestea cumulate se reflectă şi în viaţa spirituală. Zona de sud a Moldovei, cuprinsă între Carpaţi şi Marea Neagră (în cazul studiului nostru limitându-se în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre) a reprezentat o veritabilă poartă ce a permis circulaţia în ambele sensuri, nu numai a grupurilor umane, ci şi a conceptelor, ideilor şi cunoştinţelor.

Pe acest fond, înaintarea spre nord în Moldova, dar şi în sud-estul Transilvaniei, a comunităţilor fazei Giuleşti a culturii Boianv[5], la contactul cu mediul liniar-ceramic, a dat naştere culturii Precucuteni (Marineescu-Bîlcu S., 1974, p.109-131; Ursulescu N., 2001, p.152-153), chiar dacă în momentele ulterioare de evoluţie a noi culturi, se vor resimţi şi influenţe venite din mediul Culturilor Vinča şi Hamangia.

Deşi existenţa unui nivel de locuire neolitică, anterior culturii Cucuteni în Moldova, a fost semnalat încă din perioada interbelică prin cercetările întreprinse la Izvoare (Vulpe R., 1937, p.134-146), totuşi, în urma cercetărilor de la Traian – Dealul Viei (Dumitrescu H. şi colab., 1954a, p.50-51; Dumitrescu H., 1957, p.65), prin publicarea cercetărilor şi reevaluarea rezultatelor de la Izvoare (Vulpe R., 1957, p.35) sau prin interpretarea noilor descoperiri de staţiuni în care apar materiale precucuteniene (Vulpe R., 1956, p.59-60; Comşa E., 1954, p.361-398; idem., 1957, p.45-46; idem., 1965, p.644) nu se ajunge la un punct de vedere unitar asupra problematicii şi definirii noii culturi. Este meritul lui Vl.Dumitrescu (1959, p.12-14 apud Marinescu-Bâlcu S., 1974, p.111; 1060, p.60-62; 1963, p.53-61) care va separa în cadrul culturii Precucuteni trei faze de evoluţie, denumite I, II şi III, demonstrând şi continuitatea dintre aceste faze. Din acest moment, cercetarea arheologică a culturii Precucuteni în Moldova va cunoaşte o curbă ascendentă, marcată de creşterea numărului aşezărilor descoperite şi cercetate (în Aşezări... se menţionează un număr de 34 puncte), de publicarea

monografiei acestei culturi (Marinescu-Bîlcu S., 1984 – care menţionează 48 de aşezări) sau a unor staţiuni (Marinescu-Bîlcu S., 1981).

Aşa cum am mai menţionat şi anterior, în cadrul analizei ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile aspectului cultural Stoicani-Aldeni, transformările produse în cadrul comunităţilor eneolitice, precum şi caracterul neuniform şi secvenţial al cercetărilor de suprafaţă din anumite regiuni, poate conduce la generarea unor rezultate artificiale în cadrul analizei ocupării şi utilizării spaţiului geografic, acest lucru fiind sesizat, pentru aşezările culturii Precucutenilor şi Cucuteni, încă din stadiile preliminare ale elaborării acestei lucrări (Văleanu M., 2002c).

În această situaţie, o analiză la nivelul întregii zone a studiului privind utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile culturii Precucuteni, pe baza cercetărilor arheologice şi a informaţiilor acumulate până acum, nu poate fi realizată. Aceasta însă nu împiedică efectuarea unor studii de caz pentru anumite zone, bine definite geografic şi reprezentative, ce prezintă o cercetare arheologică relativ uniformă, cu un număr mai mare de aşezări. În această situaţie, concluziile ce pot fi trase, pot fi extrapolate pentru zone ce prezintă caracteristici asemănătoare ale mediului natural şi utilizabile în definirea unor viitoare proiecte de cercetare.

Pe baza cercetărilor arheologice efectuate până acum şi în urma unor analize şi încercări preliminare, am ajuns la concluzia că, în acest moment, pentru cultura Precucuteni, se pot defini mai multe zone, în cadrul cărora există o cercetare arheologică relativ uniformă (ca densitate a aşezărilor), dar între care sunt diferenţe mari privind numărul de aşezări ale acestei culturi. De aceea, în acest moment, arealul care poate oferi, pe baza analizei statistice, informaţiile cele mai detaliate despre utilizarea spaţiului geografic de către aceste comunităţi îl reprezintă zona bazinului hidrografic al râului Bahlui. Am ales această delimitare, pe baza caracteristicilor hidrografice, pentru realizarea unui studiu de caz, deoarece pe lângă faptul că ea suprapune o zonă bine cercetată şi cunoscută din punct de vedere arheologic, limitele sale nu au suferit transformări majore în perioada dintre momentul locuirii acesteia de către comunităţile precucuteniene şi cel actual. Desigur această definire a arealului pentru un studiu de caz îşi are şi ea limitările ei, dar faţă de celelalte opţiuni avute în vederevi[6], aceasta prezintă cele mai multe avantaje.

Bazinul hidrografic al râului Bahluivii[7] (fig. 115) are o suprafaţă totală de circa 1967km2 si o altitudine medie a reliefului de circa 155m. În cadrul său, pădurile ocupă un areal de circa 310km2.

Râul Bahlui izvorăşte de la nord de oraşul Hârlău, de la altitudinea absolută de 430m, vărsându-se în râul Jijia la est de Iaşiviii[8] (altitudinea absolută a punctului de vărsare fiind de circa 30m) şi are o lungime de119km, o pantă medie a cursului de apă de 30/00 şi un coeficient de sinuozitate de 1,40. Bahluiul are un număr de 35 afluenţi principali, dintre care doar un număr de patru au o suprafaţă a bazinului hidrografic mai mare de 100km2: Gurguiata cu 127km2, Bahluieţ cu 551km2 (în cadrul căruia se remarcă bazinele hidrografice ale afluenţilor Văii Oii şi Sineşti cu suprafaţa de 97km2), Voineşti cu 138km2 şi Nicolina cu 177km2. Dintre afluenţii săi, 15 sunt pe partea stângă (iar în cadrul

lor, neindividualizându-se alţi afluenţi secundari, de ordin mai mare de 5, decât în cadrul bazinului hidrografic al Gurguiatei), iar zece sunt pe partea dreaptă (având numeroşi afluenţi secundari, până la ordinul 7 în cazul a trei dintre aceştia).

Din punct de vedere al unităţilor fizico-geografice, bazinul hidrografic al Bahluiului aparţine de: unităţile Dealului Mare-Hârlău şi a Şeii Ruginoasa-Strunga de pe Culmea Siretului din cadrul Podişului Sucevei (fig.7) - pe rama vestică; depresiunile Hârlău-Hodora şi Voineşti-Bârnova şi cea mai mare parte din Câmpia Iaşilor, unităţi din cadrul Câmpiei Jijiei inferioare şi a Bahluiului, ce reprezintă zona de sud a Câmpiei Moldovei (fig.8) - în restul regiunii. zona sudică a sa marchează limita dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Bârladului, ce se desfăşoară în lungul aliniamentului de abrupturi structurale.

În bazinul hidrografic al râului Bahlui au fost descoperite un număr de 34 aşezări ale culturii Precucuteni, care sunt prezentate în lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”, distribuţia geografică a acestora fiind prezentată în fig. 116 (luându-se în consideraţie şi altitudinea relativă a zonei în care se află aşezarea).

Distribuţia geografică a aşezărilor culturii Precucuteni în cadrul unităţilor fizico-geografice prezente în bazinul hidrografic al Bahluiului denotă amplasarea aproape exclusivă a acestora în zona câmpiei Iaşilor, excepţie făcând doar aşezareade la Voineşti, situată în Depresiunea Voineşti- Bârnova, şi cea de la Bădeni, care se situează la contactul cu depresiunea Hârlău-Hodora.

Distribuţia aşezărilor culturii Precucuteni în cadrul subdiviziunilor bazinului hidrografic al râului Bahlui este prezentată în fig. 117. Din punct de vedere administrativ-teritorial aşezările se află exclusiv pe teritoriul judeţului Iaşi.

a. DATE STATISTICE CU CARACTER GENERALÎn baza noastră de date, aşa cum am mai menţionat mai sus, au fost

incluse informaţii provenind de la un număr de 34 de staţiuni în cadrul cărora s-au făcut descoperiri arheologice atribuite culturii Precucuteni.

Dintre acestea, 30 au fost investigate prin cercetări de suprafaţă, în cazul a 13 dintre acestea existând două sau mai multe campanii succesive de cercetare. În două aşezări au fost întreprinse sondaje şi în cazul uneia săpături sistematice, în cadrul cărora au fost semnalate materiale atribuite culturii Precucuteni, şi doar într-o singură staţiune au existat cercetări arheologice cu caracter metodic privind o aşezare a acestei culturi (Tg.Frumos – Baza Pătule).

Graficul distribuţiei cercetărilor arheologice a acestor aşezări scoate în evidenţă faptul că descoperirea acestora este legată de campaniile de cercetare efectuate în această zonă (şantierul Valea Jijiei din anii ”50 sau cercetările pentru realizarea repertoriului arheologic al judeţului Iaşi), cercetarea acestora bucurându-se de o atenţie specială (sesizabilă prin faptul că cel mai mare număr de aşezări descoperite în anii ”50-”60 au fost recercetate ulterior). Revirimentul cercetărilor de după anul 1990 este marcat de începerea săpăturilor sistematice în aşezarea de la Tg.Frumos, cea mai întinsă aşezare a culturii Precucuteni cunoscută până acum, din întreaga zonă a Moldovei (Ursulescu N., Boghian D., 2002, p.314 - raport de săpătură).

În cadrul cercetărilor staţiunilor culturii Precucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, o activitate deosebit de activă a avut-o Chirica V. care a cercetat singur sau în colaborare cu alţi arheologi nu mai puţin de 18 aşezări, fiind urmat de Zaharia N., cu 14 aşezări, Boghian D. cu 12 aşezări, Mihai C. cu 10 aşezări, Văleanu M. cu 4 aşezări şi Zaharia E. cu 3 aşezări. Alţi 25 de arheologi sau profesori au participat la cercetarea a una sau două staţiuni, dintre care se remarcă activitatea prof.univ.dr. N.Ursulescu, care coordonează împreună cu D. Boghian şantierul de la Tg.Frumos.

Aşezările din baza de date au fost reprezentate în toate cazurile pe hărţi la scara 1:25.000, fapt ce a permis localizarea şi stabilirea cu acurateţe a caracteristicilor geografice ale aşezării. La acestea se adaugă şi utilizarea fotografiilor aeriene pentru unele dintre aceste aşezări.

Distribuţia geografică a aşezărilor din arealul studiat se prezintă astfel: cea mai sudică aşezare este cea de la VOINEŞTI (com. Voineşti), "LA BASCULĂ", cu latitudinea nordică de 47º3’45”. cea mai nordică aşezare este cea de la DELENI (com. Deleni), "DEALUL TABLA ULUCILOR", cu latitudinea nordică de 47º26’40”. cea mai vestică aşezare este cea de la BĂICENI (com. Cucuteni) "LÂNGĂ POD", cu longitudinea estică de 26º55’30”. cea mai estică aşezare este cea de la HOLBOCA (com.Holboca), "LA IEŞIREA DIN SAT", cu longitudinea estică de 27º41’50”. aşezarea de la HOLBOCA (com.Holboca), "LA IEŞIREA DIN SAT", are cea mai mică altitudine absolută, de 35m. aşezarea de la BĂDENI (com. Scobinţi), "MOVILA GRĂDIŞTEI" are cea mai mare altitudine absolută, de 210m.

Am putea sublinia faptul că în arealul studiat, locuirea umană se desfăşoară pe 0º22’55” de latitudine (între 47º3’45” şi 47º26’40”) şi 0º56’20” de longitudine (între 26º55’30” şi 27º41’50”), definind un areal cu dimensiunea de circa 42km (pe latitudine) şi circa 58km (pe longitudine). Pe altitudine absolută, locuirea se desfăşoară doar între 35 şi 210m.

b. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC

Suprafaţa aşezărilor. Din cele 34 aşezări analizate datele privind suprafaţa acestora provin

dintr-un număr de trei staţiuni, dintre care două se referă la suprafaţa totală a staţiunii (cum este cazul celei de la Iaşi şi a celei de la Podul Iloaiei) şi într-un singur caz avem precizări clare asupra unei aşezări. În cazul staţiunii de la Podu Iloaiei – Şesul Târgului, prin cercetările efectuate până acum nu putem aprecia suprafaţa locuită de către purtătorii culturii Precucuteni, observându-se doar o zonă în care s-au descoperit rare materiale ale acestei culturi. În cazul staţiunii de la Tg.Frumos, suprafaţa aşezării, estimată la circa 10ha, face ca aceasta să fie cea mai mare staţiune precucuteniană descoperită până acum în Moldova.

Adâncimea la care se găseşte stratul arheologic al Culturii Precucuteni.

Date despre adâncimea sunt la fel de sărace ca şi cele privitoare la suprafaţa aşezărilor, fiind furnizate doar de cercetările din staţiunea de la Tg.Frumos, unde este indicată o adâncime de 0,40-0,50m pentru nivelul culturii Precucuteni, aceasta se încadrează în valorile medii de formare a solului în regiune.

Stratigrafia internă a culturii Precucuteni.Din cele 34 aşezări, un număr de 13 au furnizat informaţii despre faza în

cadrul căreia s-au dezvoltat. Astfel, cea mai timpurie aşezare cunoscută în zonă este cea de la Iaşi – Str. Ciurchi nr.134, încadrată în faza II-a culturii Precucuteni. Aşezările de la Prigoreni - La curte II, Balş - Bejeneasa I şi Valea Părului II-III sunt încadrate la faza II-III a culturii Precucuteni, iar cele de la Tg.Frumos - Baza Pătule, Iaşi - Palatul Culturii, Găneşti - Silişte, Buznea -Valea Lupului II, Războieni - La vest de sat, Bârleşti - La pepinieră, Belceşti - Scarchi, Popricani - Ciriteiul Mic, Bădeni - Movila Grădiştei la faza III.

În baza acestor date, ar rezulta că evoluţia locuirii culturii Precucuteni a început în această zonă în faza a II-a, cu o distribuţie a aşezărilor pe întreaga suprafaţă a bazinului hidrografic al Bahluiului.

Suprapuneri stratigrafice antropiceÎn fig.119, este reprezentată grafic distribuţia menţiunilor arheologice din

staţiunile în care s-au făcut descoperiri atribuite culturii Precucuteni, observându-se incidenţa foarte mare a materialelor arheologice atribuite culturii Cucuteni (în special din faza A), sec.II-IV d.Hr. şi din sec.XIV-XVI. O incidenţă mai redusă o au materialele atribuite fazei B a culturii Cucuteni, cele din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului, cu 10-15 semnalări. Restul menţiunilor arheologice sunt reduse ca număr, iar în patru cazuri, în perimetrul acestor aşezări sunt menţionate movile.

Numărul menţiunilor arheologice din cadrul staţiunilor (fig.120) prezintă o distribuţie relativ uniformă, nedepăşind decât în două cazuri valoarea patru. Totuşi, trebuie menţionat faptul că în trei aşezări, pe lângă descoperirile atribuite culturii Precucuteni, mai există, alte 10 menţionări arheologice.

Gradul de ocupare a zonelor în care se află aşezările (fig.121) reflecta faptul că zonele alese pentru amplasarea aşezărilor de către comunităţile culturii Precucuteni au cunoscut un grad important de locuire, evidenţiind în acelaşi timp şi caracterul complex al cercetărilor arheologice efectuate, în contrast cu cel menţionat la studiul culturii Starčevo-Criş.

Distribuţia aşezărilor în spaţiul geograficPlecând de la coordonatele geografice, în fig.116, am reprezentat

distribuţia geografică a aşezărilor culturii Precucuteni în arealul geografic al studiului. Prelucrând informaţiile (aşa cum am procedat şi în analizele prezentate anterior), prin modelarea matematică a datelor privitoare la coordonatele

geografice ale aşezărilor, s-a urmărit modul lor de grupare în cadrul unor suprafeţe pătratice, obţinându-se următoarele date: Aşezări aflate pe o suprafaţă de 10X10km, au fost evidenţiate:1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 2 aşezări 3 zone de 10X10km în care sunt menţionate 3 aşezări =total 9 aşezări2 zone de 10X10km în care sunt menţionate 4 aşezări =total 8 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 5 aşezări =total 5 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 9 aşezări =total 9 aşezări Total: 33 aşezări Aşezări aflate pe o suprafaţă de 5X5km, au fost evidenţiate:3 zone de 5X5km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 6 aşezări 3 zone de 5X5km în care sunt menţionate 3 aşezări =total 9 aşezări4 zone de 5X5km în care sunt menţionate 4 aşezări =total 16 aşezăriTotal: 31 aşezări Aşezări aflate pe o suprafaţă de 2X2km, au fost evidenţiate:7 zone de 2X2km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 14 aşezări Aşezări aflate pe o suprafaţă de 1X1km, au fost evidenţiate:4 zone de 1X1km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 8 aşezări

Datele prezentate mai sus se completează cu informaţiile privitoare la aşezările plasate în zone cu altitudini relative mari, ce pun în evidenţă faptul că acestea se află, aproape exclusiv, la maximum 5 km depărtare de alte aşezări cu care se învecinează, observându-se şi o grupare a acestora în zona de la sud de Tg.Frumos, formată din patru aşezări (cele de la Găneşti, Buznea şi Strunga). De asemenea, aşezările cu altitudini relative mai mici de 25m par a se concentra în jurul unor aşezări aflate în zone cu altitudini relative mai mari.

Dacă trasăm un cerc cu raza de 2,5km în jurul fiecărei dintre cele 34 de aşezări descoperite aici, şi însumăm toate aceste suprafeţe definite, valoarea rezultată este de circa 400km2, ceea ce reprezintă doar 1/5 din suprafaţa bazinului hidrografic al Bahluiului. Daca am extrapola aceste date pentru întreaga suprafaţă a bazinului Bahluiului (pornind de la premiza că cele 34 aşezări distribuite pe 400km2 definesc o densitatea maximă de locuire) ar rezulta că numărul total al aşezărilor culturii Precucuteni ar putea atinge valoare de 170. Aceasta este în opinia noastră mult prea mare, avându-se în vedere faptul că zona a fost intens şi relativ uniform cercetată pe aproape întreaga ei suprafaţă. Luându-se în calcul faptul că zonele cu păşuni sau cele forestiere nu au putut furniza informaţii arheologice prin cercetările de suprafaţă, dar ţinând cont, în acelaşi timp, şi de poziţionarea geografică a acestor aşezări evidenţiate acum, nu este exclus ca numărul real al aşezărilor să fie mai mare decât cel precizat până acum, dar nu în proporţie atât de mare pe cât ar sugera-o calculul estimativ menţionat mai sus.

Altitudinea absolută a aşezărilor culturii Precucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului este cuprinsă între 35 şi 210m, dar valoarea medie (calculată ca suma aritmetică pentru cele 34 de aşezări) este de circa 115m, fiind mult sub valoarea altitudinii medii a reliefului din cadrul acestui bazin hidrografic. Dintre cele 34 de aşezări, 26 dintre acestea sunt dispuse între 55 şi 145m altitudine absolută.

În fig.123, am prezentat o serie de corelaţii între altitudinea relativă a zonei în care se găseşte aşezarea şi o serie de alte caracteristici ale ocupării spaţiului geografic. Astfel, corelaţia dintre cele două tipuri de altitudini relative (ale zonei şi ale locului) nu face decât să aducă precizări asupra poziţiei aşezării în spaţiul geografic. Se observă că locul în care se află aşezarea nu ocupă o poziţie dominantă în cadrul peisajului natural, fapt evidenţiat şi de corelaţia dintre altitudinea relativă a zonei şi amplasarea în cadrul formelor de relief (fig.124). Acesta nu este nici evident delimitată de restul peisajului, decât în cazuri relativ puţine şi distribuite uniform în cadrul aşezărilor de pe diferitele trepte de altitudine relativă.

Expunerea aşezărilor ne prezintă câteva elemente interesante. Lipsesc aşezările în zonele cu expunere vestică, iar cele spre zona nordică sunt foarte puţine. Domină aşezările a căror expunere este sudică, iar dacă urmărim o detaliere a acesteia, observăm faptul că expunerile estice, sud-estice şi sudice sunt prezente în proporţie aproape egală.

Privind amplasarea pe şi în cadrul formelor de relief (fig.124), observăm că în zona de luncă locuirea este cu totul sporadică, cea mai mare parte a acestora fiind cantonate la partea inferioară a reliefului. Acest lucru ne face să luăm în calcul faptul că prin această poziţionare a aşezărilor, purtătorii culturii Precucuteni îşi protejau aşezările în faţa unor posibile inundaţii, frecvente în zona de luncă, primăvara sau vara (în urma unor ploi torenţiale). Acest tip de comportament este similar cu cel pus în evidenţă în urma analizei realizate pentru locuire aspectului cultural Stoicani-Aldeni din Podişul Bârladului şi ar putea fi cauzat de o perioadă marcată de un regim pluvial mai bogat, dar asupra acestui subiect vom reveni cu precizări într-un alt capitol.

Tot din fig.124 observăm că versanţii cu înclinări mici şi medii sunt utilizaţi aproape exclusiv, în procente aproximativ egale. Faptul că utilizarea zonelor cu versanţi cu înclinări mari sunt utilizate cu totul accidental şi că nu se cunosc aşezări în zonele cu versanţi abrupţi, poate fi corelat cu datele de natură arheologică, ce nu au pus în evidenţă până acum aşezări cu ample fortificaţii care să permită apărarea sa. Acest comportament este în contrast evident cu cel din faza A a culturii Cucuteni, când vom observa o schimbare majoră în strategie privind ocuparea spaţiului geografic.

Din datele avute la dispoziţie, în 6 cazuri aşezările purtătorilor culturii Precucuteni sunt amplasate pe terase, din care 3 sunt terase inferioare, iar în alte trei cazuri nu avem siguranţa că este vorba de un relief de acumulare.

Analiza utilizării reţelei hidrografice a zonei (fig.125-126) pune în evidenţă o serie de aspecte ale locuiri culturii Precucuteni în zona aleasă pentru studiul de caz. Zonele de pe culoarul văii şi bazinul de recepţie al râului sunt cele mai frecvente, şi în proporţii aproape egale, dar nu este în evidentă legătură cu ordinul de mărime al bazinului hidrografic în care se află. Credem că legătura care ar putea fi evidenţiată ar fi cea legată de dezvoltarea locuirii precucuteniene la nivel microregional, aşa cum am observat anterior, la analiza dispunerii aşezării în cadrul bazinelor hidrografice ale afluenţilor principali ai Bahluiului (fig. 117), această opinie fiind susţinută şi de datele privitoare la dimensiunea albiei majore sau de cea a orientării reţelei hidrografice a regiunii.

Poziţia aşezării faţă de râu în corelaţie cu orientarea reţelei hidrografice din apropierea acesteia, pune în evidenţă faptul că prin amplasarea aşezării s-a dorit valorificarea expunerii zonei în care se găseşte aceasta şi că, probabil, nu s-a avut în vedere alte criterii în alegerea locului.

c. CONSIDERAŢII PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CULTURII PRECUCUTENI DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI BAHLUI.

Studiul de caz, efectuat pentru aşezările culturii Precucuteni din bazinul hidrografic al râului Bahlui, a permis detalierea unor observaţii privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţi umane, fiind marcat, totuşi, de numărul redus al aşezărilor şi de cercetarea acestora aproape exclusiv prin cercetări de suprafaţă. În finalul acestei analize, considerăm utile câteva precizări:1. Faţă de locuirile neolitice anterioare din zona bazinului hidrografic al Bahluiului, se observă unele diferenţe. Astfel, locuirii culturii Starčevo-Criş îi sunt atribuite un număr de 69 aşezări, iar celei a culturii ceramicii liniare doar 18, locuirea culturii Precucuteni are un număr de 34 aşezări. Distribuţia geografică a aşezărilor culturii Precucuteni faţă de cele ale culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare scoate în evidenţă deplasarea centrului de greutate a locuirii dinspre zona de est spre cea de vest a regiunii. 2. Aşezările culturii Precucuteni ocupă preponderent zonele joase, de la partea inferioară a formelor de relief, marcate de expuneri favorabile, dar fără să prezinte o puternică tendinţă de diferenţiere faţă de restul peisajului geografic. Acest tip de comportament este asemănător locuirilor neolitice anterioare ale zonei, fiind însă în contrast cu locuirea ulterioară, din faza A a culturii Cucuteni.3. Faptul că în această zonă purtătorii culturii Precucuteni nu ocupă decât cu totul accidental zonele de luncă, în contrast cu perioadele de locuire anterioară din regiune, poate evidenţia că fenomenele de inundare a luncii ar fi avut o intensitate mai mare în acea perioadă (respectiv o perioadă cu precipitaţii mai abundente), dar concluziile definitive ale acestei observaţii pot fi trase numai după o cercetare interdisciplinară a întregii zonei de la est de Carpaţi. 4. Utilizarea reţelei hidrografice a spaţiului analizat de către purtătorii culturii Precucuteni, a fost făcută în sensul valorificării optime a spaţiului geografic, în concordanţă cu preocupările specifice acestor comunităţi umane.5. Incidenţa cu totul redusă a aşezărilor din zonele cu altitudini relative mai mari de 50m, coroborată cu utilizarea redusă a zonelor cu versanţi cu înclinări mai mari, precum şi a datelor arheologice care nu au pus în evidenţă prezenţa în această zonă a unor aşezări fortificate, reliefează un comportament asemănător cu locuirea din perioadele neolitice anterioare ale zonei. Totuşi, concentrarea în partea de sud-vest a regiunii a aşezărilor amplasate în zone cu altitudini relative mai mari ar putea indica un posibil sens de pătrundere, prefigurând viitorul comportament al locuirii cucuteniene din faza A.

4.5. OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CULTURII CUCUTENI DIN MOLDOVA

Cultura Cucuteni reprezintă cea mai spectaculoasă dintre toate civilizaţiile neo-eneolitice cunoscute în această regiune, atât sub raportul creaţiei, cât şi sub raportul numărului de aşezări cunoscute. Chiar dacă prin caracteristicile sale, aceasta a atras încă de la început interesul arheologilor români şi străini, astăzi, la aproape 120 ani de la descoperirile de la Cucuteni, această civilizaţie a rămas la fel de misterioasă.

Nu dorim să prezentăm aici un istoric al cercetărilor arheologice efectuate asupra staţiunilor culturii Cucuteni, deoarece considerăm că în capitolul dedicat istoricului cercetărilor am menţionat coordonatele principale ale acestora, iar în literatura de specialitate există numeroase lucrări care abordează acest subiect (Petrescu-Dîmboviţa M., 1966, p.5-13; idem, 2001, p.6-13; Monah D., Cucoş Şt., 1985, p.15-25; Monah D., 1997, p.21-28; Mantu C.M., 1998, p.15-28; Popovici D.N., 2002, p.10-17 – şi nu am menţionat decât o parte dintre cele mai cunoscute lucrări) şi de aceea nu am realiza decât o repetiţie inutilă a unor informaţii deja cunoscute.

Trebuie însă să menţionăm faptul că, deşi anumite condiţii socio-istorice au favorizat cercetarea arheologică a aşezărilor culturii Cucuteni, nu au existat proiecte de anvergură care să-şi propună o cercetare interdisciplinară a acestora. Acest lucru reprezintă una din cauzele pentru care au rămas nerezolvate o serie de aspecte, iar în conjunctura actuală (dar sperăm că nu şi în cea viitoare) nu prea există motive ca să credem că o astfel de abordare mai poate fi realizată sub aspectul practic (tehnic) al problemei. De aceea, cercetările interdisciplinare (sau încercările de cercetări interdisciplinare) în puţinele staţiuni în care se mai întreprind săpături arheologice, vor constituie componentele unui puzzle care aşteaptă să fie reconstituit, din care acum lipsesc numeroase piese.

Numărul mare al aşezărilor cucuteniene descoperite în Moldova a atras atenţia cercetătorilor. Totuşi, aşa cum menţiona şi D.Monah (Monah D., Cucoş Şt., 1985, p.41-43), acesta este invers proporţional cu informaţiile detaliate despre localizarea şi caracteristicile ocupării spaţiului geografic al acestor aşezări, referindu-ne aici mai ales la cele cercetate prin periegheze. La acestea mai adăugăm şi observaţiile făcute de noi (Văleanu M., 2002c) privind caracterul selectiv al multor cercetări de suprafaţă (urmărindu-se doar anumite sectoare din cadrul unor forme de relief), ceea ce face ca rezultatul unor anumite interpretări să se îndepărteze mult de realitate. De aceea, deşi numărul mare al aşezărilor culturii Cucuteni crea premizele unei analize statistice detaliate cu privire la modul de ocupare şi utilizare a spaţiului geografic pentru întreaga regiune a studiului, practic acest lucru se dovedeşte a fi imposibil de realizat în momentul actual al cercetărilor.

A trebuit să optăm între prezentarea unui studiu privind utilizarea şi ocuparea spaţiului geografic pentru întreaga regiune a studiului, care avea la bază un număr mare de aşezări – dintre care multe nu puteau fi localizate (şi deci pentru care nu se puteau stabili caracteristicile poziţionării acestora în cadrul peisajului geografic), plasate de multe ori în zone în care cercetările de teren au urmărit doar anumite secvenţe ale formelor de relief, cu informaţii arheologice de multe ori lacunare, şi prezentarea unor studii de caz pentru zone mai mici ca suprafaţă, bine definite geografic, marcate de o cercetarea arheologică intensă şi

uniformă. Deci, a trebuit să optăm între prezentare unor date cu un caracter nesigur pentru întreaga regiune, poate departe de realitate şi care ar fi putut fi eronat interpretate de către arheologi, şi un studiu de caz care oferă o bază de plecare şi pentru cercetările viitoare, având în vedere faptul că prin modul de abordare a problemei, lucrarea noastră nu reprezintă decât un începutix[9].

Alegerea celei de-a doua variante reprezintă opţiunea cea mai firească în acest moment, deşi ni s-ar putea sugera faptul că ar constitui o limitare de abordare a temei studiului. Nu am dori să aducem, în susţinerea punctului nostru de vedere, mai multe argumente decât cele menţionate anterior, dar considerăm util să facem şi precizarea că în literatura arheologică, nu de puţine ori se întâlnesc cazuri când, plecând de la unele observaţii preliminare (nedemonstrate, neaprofundate sau insuficient detaliate) privitoare la relaţia dintre mediu natural şi om, arheologii ajung la unele concluzii marcate de un grad mare de incertitudine şi improbabilitate.

Referatele din cadrul stagiului de doctorat (Văleanu M., 2002 a, b, c), precum şi rezultatele unor încercări preliminare, ne-au făcut să alegem pentru realizarea unui studiu de caz privitor la utilizarea şi ocuparea spaţiului geografic de către comunităţile culturii Cucuteni, zona bazinului hidrografic al râului Bahlui. Cea mai mare parte din argumentele care au stat la baza acestei alegeri au fost menţionate în cadrul analizei efectuate pentru cultura Precucuteni. De asemenea, poziţia geografică a zonei bazinului hidrografic al Bahluiului, ne-a permis efectuarea de numeroase cercetări de teren în zonă pentru localizarea şi verificarea unor informaţii arheologice, iar baza materială avută la dispoziţie a fost una care ne-a permis şi observaţii de cartografie arheologică comparată sau investigaţii cu ajutorul fotografiilor aeriene. Şi, chiar dacă şi în această zonă există unele mici areale în care cercetarea arheologică nu a fost chiar atât de intensă, considerăm că rezultatele de aici se apropie cel mai mult de realitate, iar acestea pot fi extrapolate şi pentru alte zone din Moldova, atât asupra unor caracteristici privitoare la modul de utilizarea a spaţiului geografic, cât şi pentru utilizarea unor date preliminare în vederea realizării unor studii regionale.

a. DATE STATISTICE CU CARACTER GENERALÎn bazinul hidrografic al râului Bahlui se găsesc un număr de 271

aşezărix[10], care sunt prezentate în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”, dintre care câteva cu o importanţă aparte: Cucuteni – Cetăţuie staţiunea eponimă a culturii; Hăbăşeşti – Holm prima aşezare a culturii Cucuteni din România cercetată exahustiv. Pe lângă acestea, se mai remarcă şi alte aşezări care au furnizat de-a lungul timpului materiale arheologice deosebit de interesante cum este cea de la Fedeleşeni (Staţiunea de la Fedeleşeni), Valea Lupului (Fabrica Chimică), Băiceni (Dâmbu Morii), Buznea (Silişte), Giurgeşti (Dealul Mânăstirii), Podişu (Dealul Boghiu), Costeşti (Cier) sau Hoiseşti (Lângă Pod).

Din cele 271 aşezări (fig.127), în 152 se menţionează locuiri atribuite fazei A a acestei culturi, în 13 fazei A-B, în 117 fazei B, iar în cazul a 56 de aşezări nu s-a putut preciza faza. În 95 de aşezări s-au menţionat numai vestigii din faza A a culturii Cucuteni, în 2 numai din faza A-B, în 63 numai din faza B, iar într-un

număr de 51 nu s-a putut preciza cărei faze a acestei culturi aparţin descoperirile.

Pe lângă acestea, într-o singură staţiune au fost descoperite materiale atribuite fazelor A şi A-B, în 45 staţiuni materiale atribuite fazelor A şi B, iar în 2 fazelor A-B şi B. Într-un număr de 7 aşezări sunt menţionate materiale atribuite tuturor celor trei faze a acestei culturi. Pe lângă aceste situaţii mai întâlnim câteva în care, pe lângă materiale atribuite unei faze neprecizate a culturii, se menţionează şi materiale din faza A a acesteia (4 aşezări) sau din faza A-B (o aşezare).

Aceste prime date statistice vor fi însă pe larg analizate ulterior, deoarece oferă informaţii privitoare la unele aspecte importante pentru studiul ocupării şi utilizării spaţiului geografic, cât şi pentru urmărirea continuităţii dintre fazele culturii Cucuteni în arealul analizat.

Evoluţia cercetărilor arheologice a aşezărilor culturii Cucuteni în bazinul hidrografic al Bahluiului prezintă unele particularităţi faţă de cazurile analizate anterior în cadrul studiului de faţă. În primul rând, primele cercetări debutează încă din anul 1884, prin descoperirea staţiunii de la Cucuteni, de către folcloristul Th.Burada, iar primele sondaje sunt efectuate în aceeaşi staţiune începând cu anul următor.

Tot aici, dar la începutul secolului al XX-lea, un cercetător străin, cu vastă experienţă (H.Schmidt) va întreprinde primele săpături cu un caracter metodic, care prin colaborările realizate, va deschide drumul pentru cercetările interdisciplinare ale acestei culturi.

Prin poziţionarea zonei faţă de puternicul centru cultural şi ştiinţific al ţării, reprezentat de vechea capitală a Moldovei, accesul uşor pe aproape întreaga suprafaţă a arealului, a făcut ca această zonă să fie intens cercetată, atât în cadrul unor campanii cu un caracter sistematic (cum a fost cea din anii ”50 – Şantierul Valea Jijiei, sau pentru realizarea repertoriului arheologic al judeţului Iaşi), cât şi cu ajutorul unor profesori din satele zonei sau chiar de pasionaţii în domeniu.

În cadrul săpăturilor sau sondajelor realizate în această zonă, cu referire specială asupra şantierelor de la Hăbăşeşti şi Cucuteni, prin participarea studenţilor de la Universitatea din Iaşi, avea să se formeze o nouă generaţie de arheologi sub atenta îndrumare a unor mari personalităţi ale arheologiei ca I. Nestor, Vl. Dumitrescu sau M.Petrescu-Dâmboviţa.

În aceeaşi zonă, cum am mai menţionat şi mai sus, se află prima staţiune a culturii Cucuteni din România cercetată exhaustiv, a cărei monografie trasează direcţiile importante pentru abordarea unei cercetări interdisciplinare în arheologie. Problematica generală a culturii Cucuteni din această zonă a constituit şi subiectul unei teze de doctorat (Boghian D., 1998), care a condus la clarificarea unor aspecte de natură arheologică ale acestei culturi pe arealul analizat.

Toate acestea s-au reflectat în mod direct asupra cercetării arheologice a zonei şi în special asupra cercetării culturii Cucuteni. Astfel, în 10 din cele 271 staţiuni s-au întreprins săpături cu caracter sistematic, iar sondaje în alte 15, cea ce reprezintă, însumate, un procent relevat statistic de aproape 10%. La acestea

adăugăm faptul că cele mai multe dintre aceste investigaţii au urmărit, în principal, locuirea cucuteniană. Tot aici trebuie să mai adăugăm faptul că doar dintr-un număr de 10 aşezări lipsesc datele privitoare la stratigrafia arheologică completă a staţiunii, iar un număr de 8 aşezări, pe baza informaţiilor avute, nu au putut fi localizate şi poziţionate pe hărţi.

Deşi nu a constituit o prioritate pentru noi, cuantificarea numărului de campanii de cercetare realizate în cadrul unei aşezări, dinamica acestora (prezentată în cadrul fig.128, în care s-a luat în consideraţie doar primul an şi ultimul al cercetării efectuate în cadrul staţiunilor din această zonă) scoate în evidenţă unele aspecte deosebit de importante. Astfel, cele mai multe dintre aşezări (şi ne referim aici în mod special asupra celor cercetate exclusiv prin periegheze) au cunoscut campanii succesive de cercetare efectuate de aceiaşi sau de diferiţi cercetători. Totuşi, datorită faptului că aceste descoperiri nu au fost cartografiate cu ajutorul hărţilor topograficexi[11], cercetările succesive realizate de diferiţi cercetători au creat o inflaţie artificială a numărului de aşezări ale culturii Cucuteni. Astfel, după cartografierea staţiunilor, pe baza menţiunilor arheologice privitoare la aşezările culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, am constatat că: în 42 cazuri am avut staţiuni menţionate sub diferite toponime sau cu poziţionări ale căror repere difereau, dar în realitate fiind vorba de menţionari duble al unei sigure aşezări cucuteniene. în 15 cazuri am avut staţiuni menţionate sub diferite toponime sau cu poziţionări ale căror repere difereau, dar în realitate fiind vorba de menţionarea de trei ori a unei sigure aşezări cucuteniene. în 16 cazuri am avut staţiuni menţionate sub diferite toponime sau cu poziţionări ale căror repere difereau, dar în realitate fiind vorba doar de patru aşezări cucuteniene. în 5 cazuri am avut staţiuni menţionate sub diferite toponime sau cu poziţionări ale căror repere difereau, dar în realitate fiind vorba doar de o singură aşezare cucuteniană.

Dacă însumăm toate aceste date, cele 78 de staţiuni menţionate în literatura arheologică, reprezintă în realitate doar 31 staţiuni, rezultând o diferenţă de 47. Acestea însă, raportate la numărul total al staţiunilor din zonă, reprezintă aproape 18% (procent foarte mare şi reprezentativ statistic), ceea ce constituie, în opinia noastră, un semnal mare de alarmă pentru arheologi. Dacă am extrapola această analiză pentru numărul total al aşezărilor menţionate în repertoriul culturii Cucuteni (Monah D., Cucoş Şt., 1984), plecând de la procentul determinat mai sus, ar rezulta că cele 1373 de aşezări reprezintă în realitate 1125, existând o diferenţă de +248 de aşezări. Chiar dacă acest procent a fost determinat pentru o zonă în care cercetarea arheologică a fost mai intensă, în contrast cu alte zone mult mai puţin cercetate, valoarea foarte mare a acestuia îndeamnă la o reevaluare urgentă şi serioasă a informaţiilor din cercetările de teren, prin repertorierea aşezărilor cu ajutorul hărţilor şi planurilor topografice şi reluarea cercetărilor.

Acest lucru este cu atât mai urgent, când în noile condiţii socio-economice, distrugerea siturilor arheologice este un fenomen omniprezent şi

deosebit de grav (dacă am lua în consideraţie doar cazul de la Ruginoasa) datorită, în principal, faptului că acestea nu au o localizare precisă care să fie cunoscută de autorităţile locale sau centrale. Chiar dacă există numeroase legi care protejează patrimoniul arheologic, punerea lor în practică este însă de domeniul irealizabilului şi este datoria morală, dacă nu civică, a arheologilor de a îndrepta această situaţie, în măsura posibilităţilor de care dispun.

Referindu-ne la cercetătorii implicaţi în cercetările de teren efectuate în această zonă, în 121 de aşezări Zaharia N. a realizat cercetări, Chirica V. în 61, Tanasachi M. în 52, Boghian D. în 34, Mihai C. în 20, Văleanu M. în 19 şi Zaharia E în 16 aşezări. Un număr de 26 cercetători şi profesor locali, dintre care enumerăm pe Alistar D., Văcaru S., Alaiba R., Ciobanu V., Costin N.I., Enache Gh., Iconomu C., Marin T., Neamţu E., Rusu A., Boambă L., Florescu M., Popovici R., Puiu C., Andrieşescu I., Cihodaru C., Florescu A.C., Istov M., Moglan A., Niţu A., Obreja Al., Stafie I., Teodor D.Gh., Todi C., Berlescu N., Mateescu C. şi Ungureanu C., au participat la cercetarea unui număr de 2-11 aşezări, pe când un număr de 32 ce cercetători au participat la cercetarea unei singure staţiuni. Menţionăm că la semnalarea şi cercetarea unor staţiuni cucuteniene şi-au adus contribuţii şi unii geografi sau geologi, ca Gugiuman I. care a descoperit 9 aşezări, Donisă I. şi Saraiman A., cu câte o aşezare fiecare.

În cadrul săpăturilor cu caracter sistematic sau a sondajelor realizate în această zonă, au participat o serie de cercetători, dintre care enumerăm pe Petrescu-Dîmboviţa M. care a participat sau a condus colective de cercetarea într-un număr de 6 aşezări, Ciurea V., Dinu M. şi Chirica V. au participat la cercetarea a 5 aşezări, Schmidt H., Dumitrescu H., Dumitrescu Vl., Gostar N., Andronic Al., Păunescu Al., Ţurcanu S. în 2 aşezări, iar un număr de alţi 21 au participat la cercetări în cadrul unei singure aşezări (Alaiba R., Andrieşescu I., Beldiceanu N., Boghian D., Buţureanu Gr., Condurachi E., Diamandi M., Florescu A.C., Gherman E., Heroveanu M., Ioniţă I., Manoliu V., Matasă C., Mihai C., Neamţu E., Puşcaşu N., Puşcaşu V., Spinei V., Tafrali O., Vulpe E., Văleanu M.).

Aşezările din baza de date au fost reprezentate în toate cazurile pe hărţi la scara 1:25.000, fapt ce a permis localizarea şi stabilirea caracteristicilor geografice cu acurateţe. La acestea se adaugă şi utilizarea fotografiilor aeriene pentru unele dintre aceste aşezări. Mai trebuie adăugat faptul că am utilizat în numeroase cazuri hărţile la scara 1:50.000, ediţia 1880-1890, deoarece acestea au mai bine marcate o serie de toponime, cu ajutorul cărora, nu de puţine ori am reuşit localizarea aşezărilor cucuteniene.

Distribuţia generală a aşezărilor culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului este prezentată în fig.129 şi evidenţiată o distribuţie uniformă a descoperirilor în zona analizată.

Distribuţia geografică a aşezărilor culturii Cucuteni din arealul studiat se prezintă astfel: cea mai sudică aşezare este cea de la CURĂTURI (com. Ciurea), "DEALUL RUSULUI" , cu latitudinea nordică de 47º0’35”, aşezare din faza A. cea mai nordică aşezare este cea de la DELENI (com. Deleni), "DEALUL GRECULUI II", cu latitudinea nordică de 47º27’15”, aşezare din faza A.

cea mai vestică aşezare este cea de la TODIREŞTI (com. Todireşti) "LA ŞANŢURI", cu longitudinea estică de 26º47’0”, aşezare din faza A. cea mai estică aşezare este cea de la TOMEŞTI (com.Tomeşti), "CONFLUENŢA JIJIA – BAHLUI I", cu longitudinea estică de 27º44’40”, aşezare din faza A. aşezarea de la TOMEŞTI (com.Tomeşti), "CONFLUENŢA JIJIA – BAHLUI I" are cea mai mică altitudine absolută, de 35m. aşezarea de la TODIREŞTI (com. Todireşti) "LA ŞANŢURI" are cea mai mare altitudine absolută, de 535m.

Am putea sublinia faptul că în arealul studiat, locuirea umană se desfăşoară pe 0º26’40” de latitudine (între 47º0’35” şi 47º27’15”) şi 0º57’40” de longitudine (între 26º47’0” şi 27º44’40”), definind un areal cu dimensiunea de circa 50km (pe latitudine) şi circa 73km (pe longitudine). Pe altitudine absolută, locuirea se desfăşoară între 35 şi 535m.

b. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC

Având în vedere numărul mare al aşezărilor culturii Cucuteni descoperite în zonă – 271 aşezări, precum şi faptul că pentru fazele A şi B ale acestei culturi se cunosc un număr de 152 şi respectiv 117 aşezări, ceea ce ne permite o interpretare statistică în cadrul acestor faze, în cele ce urmează vom urmări realizarea unor analize statistice privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic pentru fiecare din cele trei faze ale culturii.

b1. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA

SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CUCUTENIENE DIN FAZA A

Aşa cum am mai menţionat, fazei A a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului îi sunt atribuite un număr de 152 aşezări. În cadrul acestora, în 95 de aşezări au fost menţionate numai descoperiri atribuite acestei faze, într-un singur caz sunt menţionate şi descoperiri atribuite fazei A-B, în 45 de cazuri sunt menţionate şi descoperiri atribuite fazei B, iar în 7 cazuri se menţionează descoperiri atribuite tuturor celor trei faze ale acestei culturi. Precizăm că în cazul a 4 staţiuni se mai menţionează, alături de materialele specifice fazei A, şi alte materiale cucuteniene care au fost atribuite unei alte faze neprecizate.

Suprafaţa aşezărilor. Din cele 152 de aşezări analizate, datele privind suprafaţa acestora provin

dintr-un număr de şapte staţiuni, dintre care, în cel puţin trei cazuri acestea se referă la suprafaţa totală a staţiunii, care include şi alte descoperiri, cum este cazul staţiunii de la Iaşi – Palatul Culturii, Podul Iloaiei – Şesul Târgului, Dumbrăviţa – Tarlaua Iezerul.

În cazul staţiunii de la Podu Iloaiei, unde suprafaţa menţionată este de 10-15ha, prin cercetările efectuate până acum nu putem aprecia suprafaţa locuită de către comunităţile fazei A a culturii Cucuteni, observându-se doar zone în care

apar rare materiale ale acestei faze. Pentru cea de la Dumbrăviţa, suprafaţa aşezării, estimată la circa 10ha, include şi locuirea din faza B a culturii Cucuteni, iar în cazul celei de la Iaşi, cu suprafaţa întregii staţiuni estimată la 1-3ha, nu se fac precizări asupra locuirii cucuteniene din faza A.

Celelalte staţiuni care au furnizat date, indică faptul că trei au o suprafaţă de 1-2ha, iar în cazul uneia, aceasta este mai mică de 1ha. Deşi ne raliem unor puncte de vederea exprimate anterior (Boghian D., 1998, p.7), prin care o caracteristică a locuirii ar fi cea marcată de prezenţa unor aşezări cu suprafeţe de până la 5 ha, pe baza datelor de care dispunem, suntem de părere că aceste estimări pot fi premature în acest moment.

Adâncimea la care se găseşte stratul arheologic. Date despre adâncimea nivelului de cultură sunt la fel de sărace ca şi

cele privitoare la suprafaţa aşezărilor, fiind furnizate doar din 11 staţiuni. În cazul staţiunilor de la Iaşi – Palatul Culturii şi Splai Bahlui, adâncimea la care au fost descoperite materialele cucuteniene ale fazei A, la 2,8m şi respectiv 4,9-5,1m sunt datorate activităţilor antropice ulterioare, deosebit de intense. Totuşi, în cazul celei din punctul Splai Bahlui, adâncimea foarte mare la care se găseşte nivelul de locuire, deşi autorii au pus-o pe seama unei aluvionări a zonei (asupra acestei staţiuni vom reveni cu precizări ulterioare), credem că ea a fost generată de depuneri antropice contemporane, cauzate de lucrări de supraînălţare şi îndiguire a zonei.

Celelalte date indică prezenţa nivelului cucutenian la adâncimi de 0,20-0,40m – un singur caz, 0,40-1,0m – şase situaţii, iar în două cazuri acesta a fost găsit sub cota de 0,5m, dar fără a se preciza adâncimea maximă. În cazul staţiunii eponime a culturii Cucuteni, adâncimea medie la care a fost pus în evidenţă acest nivel este plasată la 1,7-2m (Petrescu-Dîmboviţa M., Văleanu M., ms.), fiind generată de depunerile arheologice ulterioare, în special din faza B a culturii Cucuteni.

Stratigrafia internă a fazei A a culturii Cucuteni în zonă.În baza de date au fost introduse informaţiile publicate în literatura de

specialitate asupra încadrării în subfazele culturii Cucuteni a staţiunilor din bazinul Bahluiului, la care am folosit şi precizările făcute de Boghian D. în teza sa de doctorat, informaţii nepublicate însă până acum. Astfel, din cele 152 de staţiuni, pentru 135 acestea sunt atribuite fazei A fără alte precizări suplimentare, iar în cazul a 5 se precizează faptul că acestea aparţin fazei A, cu un anumit grad de probabilitate. Din cele 12 staţiuni rămase, trei sunt atribuite subfazei A2, două subfazei A2-3, şase subfazei A3 şi doar una singură fazei A4. La aceste date considerăm util să prezentăm principalele concluzii prezentate de Boghian D., în cadrul tezei sale de doctorat. Astfelxii[12]: subfaza A1 (4600-4550 CAL.BC sau 3750-3700 bc): într-o secvenţă iniţială a acesteia (A1a) poate fi încadrat ultimul nivel de locuire din staţiunea de la Tg.Frumos – Baza Pătule. subfaza A2 (4550-4170 CAL.BC sau 3670-3320 bc): au fost separate trei secvenţe temporale (A2a, A2b, A2c), în cadrul cărora au fost incluse staţiunile de la

Giurgeşti – Dealul Mânăstirii (A2a-A2b), Costeşti – Cier (A2b), Băiceni – Dâmbu Morii (A2b – pentru primul nivel de locuire) şi Cucuteni – Cetăţuia (A2c-A3a – primul nivel de locuire). Staţiunea de la Hoiseşti – Lângă pod a fost atribuită de acelaşi autor etapei A2-3, dar într-o altă lucrare (Boghian D., 1997, p.63-74). Subfaza A3 (4350-4150 CAL.BC sau 3500-3300 bc): în cadrul căreia au fost separate două secvenţe temporale (A3a – în cadrul căreia se poate face o divizare în A3a1 şi A3a2, şi A3b) au fost incluse staţiunile Cucuteni – Cetăţuia (A3a – al doilea nivel de locuire), Hăbăşeşti – Holm (A3a), Iaşi – Palatul Culturii (A3a), Podişu – Dealul Boghiu (A3a), Bălţaţi – La iaz (A3b), Fedeleşeni – Staţiunea de la Fedeleşeni (A3b) şi Iaşi – Splai Bahlui (A3b). Subfaza A4 (4300-4050 CAL.BC sau 3450-3200 bc): probabil, staţiunea de la Săcăreşti – Tinoasa (în repertoriul aşezărilor, autorul menţionează această staţiune în cadrul acestei subfaze, dar în rezultatul tezei de doctorat, o menţionează la subfaza A3b).

După cum se observă aceste informaţii nu au un mare grad de reprezentativitate pentru numărul total al staţiunilor descoperite aici (mai puţin de 8% din numărul staţiunilor), iar în baza acestora putem observa că există o anumită tendinţă de distribuţie uniformă la nivelul întregii regiuni, sesizabilă mai ales pentru subfaza A3.

Suprapuneri stratigrafice antropiceÎn fig.130 este reprezentată grafic distribuţia menţiunilor arheologice din

staţiunile în care s-au făcut descoperiri atribuite fazei A a culturii Cucuteni, observându-se incidenţa foarte mare a materialelor arheologice atribuite sec.II-IV d.Hr. şi din sec.XIV-XVI, precum şi sec.XVII şi după aceasta şi fazei B a culturii Cucuteni. O incidenţă mare o au (în ordinea descrescătoare a menţiunilor) materialele atribuite epocii bronzului, din prima şi a doua epocă a fierului, sec. XIX-XVI, sec.IX-IX, sec.VII-VIII şi cele ale culturii Precucuteni. Restul menţiunilor arheologice sunt reduse ca număr (sub 12% din cazuri), iar în şapte cazuri în perimetrul acestor aşezări sunt menţionate movile.

Informaţiile despre suprapunerile arheologice din aşezările fazei A a culturii Cucuteni le completăm cu acelea privind distribuţia lor în cadrul treptelor de altitudine relativă a zonei (fig.131) şi a formelor de relief (fig.132).

Aceste date ne permit să observăm că aşezările aflate în zonele cu altitudini relative mici, din luncă sau de pe versant, care favorizează practicarea agriculturii în apropierea aşezărilor, au procente mari şi foarte mari pentru în staţiunile şi cu suprapuneri atribuite culturii

Starčevo-Criş, culturii ceramicii liniare (chiar dacă acestea nu sunt reprezentative statistic), culturii Precucuteni, din faza B a culturii Cucuteni, epoca bronzului, din prima şi a doua epocă a fierului, din sec.II-IV, VII-VIII, XIV-XVI, XVII şi după acestea, dar se observă procente importante pentru situaţiile în care acestea sunt poziţionate pe platouri, în zone cu altitudini relative mari şi foarte mari, aşa cum este cazul aşezărilor în care sunt menţionate suprapuneri stratigrafice atribuite fazelor A-B şi B ale culturii Cucuteni, din prima şi a doua epocă a fierului sau din perioada sec.XVII şi după acesta.

Aceste observaţii vin să confirme faptul (menţionat şi anterior la aspectul cultural Stoicani-Aldeni sau la cultura Precucuteni), că începând cu eneoliticul, în urma unor procese de transformare la nivel socio-economic, în alegerea locului pentru amplasarea unei aşezări, pe lângă anumite caracteristici ale acestuia privind practicarea agriculturii sau a altor activităţi (exploatarea anumitor resurse) – aşa cum am demonstrat anterior, aproape exclusiv în cazul culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare din Moldova, se observă că în cazul unui număr important de aşezări din faza A a culturii Cucuteni, aceste aspecte nu mai sunt atât de evidente şi că în alegerea locului de amplasare se iau în consideraţie alţi factori, care oferă o poziţie distinctă în cadrul aşezărilor dintr-un anumit areal.

Deşi în literatura de specialitate au existat anumite opinii potrivit cărora aşezările situate pe poziţii „dominate”, cu un inventar arheologic bogat şi cu sisteme de fortificaţie ar reprezenta centre tribale (Ursachi V., 1995, p.20; Boghian D.,1988, p.9; Ursulescu N., 1998, p.143; Alaiba R., 1999, p.11), în explicarea acestor caracteristici alţi autori au invocat cauze climatice (Aşezări..., p.31-33, Monah D., Cucoş Şt, 1984, p.42). Dar, fără a lua în consideraţie decât datele din fig.131 şi 132, se observă că aceste ultime opinii nu au susţinere, cel puţin pentru zona bazinului hidrografic al Bahluiului.

De asemenea folosirea unor termeni, precum aşezări „înalte (de înălţime)”, „dominante” sau „joase”, care pot reflecta într-o anumită măsură poziţionarea lor în mediul geografic, dar fără să includă alte caracteristici naturale ale locului în care se află aceasta (versanţi, delimitări, înclinări, altitudini relative, expuneri etc.), şi care în nici un caz nu reflectă anumite trăsături ale locuirii umane de aici (număr de locuinţe, extindere, fortificaţii etc.), nu a făcut decât să genereze o stare de profundă confuzie în literatura arheologică. Atunci când se aplică un anumit criteriu (măsură) unei situaţii, acesta poate să includă sau nu anumite caracteristici ale unui alt criteriu, dar nu poate în nici un caz să îl suplinească.

Am insistat asupra acestui aspect, deoarece prin perpetuarea unor anumite mentalităţi şi prejudecăţi printre arheologi, reflectate direct în literatura de specialitate, nu s-a putut decela faptul că în studiul sau cercetarea sistematică a unei staţiuni, importante nu sunt numai descoperirile arheologice, ci şi poziţia pe care o ocupă aşezarea în cadrul regiunii, poziţionarea corectă a acesteia cu ajutorul harţilor topografice (fapt ce a generat ca astăzi să nu putem localiza o serie de aşezări cercetate prin sondaje sau săpături sistematice) şi relaţiile cu aşezările situate în apropiere, contemporane cu aceasta. Excepţia de la regulă, a constituit-o cercetările din anii ”60, efectuate în zona Băiceni-Cucuteni, unde s-au întreprins mai multe sondaje în jurul aşezării de pe Dealul Cetăţuiei, dar ale căror rezultate, nu au fost publicate nici până astăzi, decât parţial. La acestea mai adăugăm că au fost cercetate prin săpături sistematice aproape exclusiv staţiuni cu poziţii bine individualizate în cadrul peisajului geografic, cu depuneri arheologice consistente, cu sisteme de fortificare, spectaculoase din punct de vedere arheologic, pe când cele din zonele mai puţin individualizate, cu depuneri arheologice reduse, dar numeroase ca prezenţă (denumite de unii arheologi „sezoniere” - Monah D., Cucoş Şt, 1984, p. 43) nu au fost decât accidental

cercetate şi pentru care nu s-a dat nici o explicaţie (Monah D., Cucoş Şt, 1984, p.43).

În acest complex de împrejurări, nu este greu de explicat de ce încă se perpetuează o stare de confuzie şi necunoaştere, arheologii de profesie istorici, răpindu-şi singuri dreptul asupra unor concluzii evidente şi definitive privitoare la aceste aspecte. Nu dorim prezentarea de concluzii asupra acestor probleme aici, deoarece le vom face ulterior, în cuprinsul acestei lucrări, în baza unor argumente rezultate din interogarea bazei de date şi a interpretarea statistice a rezultatelor acesteia.

Datele privitoare la numărul menţiunilor arheologice în cadrul staţiunilor cu descoperiri atribuite fazei A a culturii Cucuteni şi gradul de ocupare a zonelor în care acestea se găsesc (fig.133), în corelaţie cu poziţia locului în cadrul formelor de relief şi de altitudinea relativă a zonei, vin să confirme observaţiile precedente (fig.130-132), reliefând faptul că zonele de la partea inferioară a reliefului, neindividualizate în cadrul peisajului, caracterizate prin condiţii favorabile pentru practicarea agriculturii, cunosc o ocupare importantă în decursul istoriei, observaţii la care ne vom mai raporta în cuprinsul acestui studiu.

Altitudinea absolută a aşezărilorAltitudinea absolută a aşezărilor culturii Cucuteni A din bazinul hidrografic

al Bahluiului este cuprinsă între 35 şi 535m (fig.134), dar valoarea medie (calculată ca suma aritmetică pentru cele 150 de aşezări) este de circa 147m, fiind sub valoarea 155 a altitudinii medii a reliefului din cadrul acestui bazin hidrografic. Dintre cele 150 de aşezări, 100 dintre acestea au altitudinea absolută de până la 155m.

Distribuţia aşezărilor în spaţiul geograficAvând în consideraţie informaţiile obţinute până acum din interogarea

bazei de date, aplicarea unei metode de genul celor folosite până acum la analizele statistice pentru culturile neolitice din Moldova, nu ar fi fost sugestivă sub nici un aspect în analiza ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile fazei A a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului.

Nici reprezentarea folosită pentru distribuţia geografică a aşezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni (fig.106) sau ale culturii Precucuteni din bazinul Bahluiului (fig.116), nu mai este atât de sugestivă în cazul acesta, şi de aceea, la reprezentarea distribuţiei geografice vom grupa aşezările din faza A a culturii Cucuteni din bazinul Bahlui, astfel: aşezări poziţionate în luncă şi la partea inferioară a reliefului – ce reunesc aşezările din zona de luncă, din zona de luncă şi de la partea inferioară a versantului şi din zona de la partea inferioară a versantului; aşezări poziţionate la partea medie a reliefului – ce reunesc aşezările poziţionate la partea inferioară-medie, medie şi medie-superioară a versantului; aşezări poziţionate la partea superioară a reliefului – ce reunesc aşezările poziţionate la partea superioară a versantului.

Distribuţia geografică a aşezărilor în funcţie de modul de grupare, menţionat anterior, este prezentată în fig.135, renunţând la indicarea aşezărilor a căror poziţie nu a putut fi precizată cu exactitate (2 cazuri). Datele rezultate pentru bazinul hidrografic al Bahluiului indică prezenţa unui număr de 68 aşezări poziţionate în zona de luncă şi la partea inferioară a reliefului – reprezentând 45% din numărul aşezărilor, 31 aşezări poziţionate la partea medie a reliefului – reprezentând 21%, şi 51 aşezări poziţionate la partea superioară a reliefului – reprezentând 34%.

În continuare vom urmări calcularea pe baza a trei metode diferite, a numărului aşezărilor şi a densităţii maximă de locuire a fazei A a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului.

A. Densitatea de locuire pentru bazinul hidrografic al Bahluiului, pe baza datelor actuale, este de 7,60 aşezări /100km2. Dacă trasăm un cerc cu raza de 2,5km în jurul fiecărei dintre cele 150 de aşezări descoperite şi reprezentate în fig.134, şi însumăm toate aceste suprafeţe definite, valoarea rezultată este de circa 1250km2, ceea ce reprezintă circa 2/3 din suprafaţa totală a bazinului hidrografic al Bahluiului. Daca am extrapola aceste date pentru întreaga suprafaţă a bazinului Bahluiului (pornind de la premiza că toate cele 152 aşezări distribuite pe 1250 km2 definesc o densitatea normală de locuire) ar rezulta că numărul total al aşezărilor din faza A a culturii Cucuteni ar putea fivaloare de 243, dintre care 109 s-ar afla în luncă şi la partea inferioară a reliefului, 52 la partea medie a reliefului, iar 82 la partea superioară a reliefului. Prin prisma acestor date, rezultă că densitatea maximă de locuire în bazinul hidrografic al Bahluiului ar fi de circa 12,16 aşezări/100 km2.B. Dacă trasăm un cerc cu raza de 2,5km în jurul fiecărei aşezări, dar analizând separat pentru fiecare cele trei cazuri de amplasare a aşezărilor în cadrul reliefului, rezultă: pentru aşezările poziţionate în luncă şi la partea inferioară a reliefului:1. densitatea actuală este de 3,40 aşezări/100 km2;2. suprafaţa ocupată este de 1075 km2;3. densitatea maximă de locuire este de 6,33 aşezări/100 km2;4. numărul maxim de aşezări pentru întreg bazinul hidrografic - 126. aşezări poziţionate la partea medie a reliefului:1. densitatea actuală este de 1,55 aşezări/100 km2;2. suprafaţa ocupată este de 650 km2;3. densitatea maximă de locuire este de 4,77 aşezări/100km2;4. numărul maxim de aşezări pentru întreg bazinul hidrografic - 95. aşezări poziţionate la partea superioară a reliefului:1. densitatea actuală este de 2,55 aşezări/100 km2;2. suprafaţa ocupată este de 925 km2;3. densitatea maximă de locuire este de 5,51 aşezări/100km2;4. numărul maxim de aşezări pentru întreg bazinul hidrografic - 110.

Însumând aceste date rezultă că numărul maxim al aşezărilor poate atinge valoarea 331, definind o densitate de 16,55 aşezări/100km2.

C. Caroind suprafaţa bazinului hidrografic în pătrate cu latura de 10 şi 5 km, şi numărând aşezările din fiecare dintre aceste pătrate, se obţin:

Aşezări aflate pe o suprafaţă de 10X10km, au fost evidenţiate:6 zone de 10X10km în care este menţionată 1 aşezare =total 6 aşezări 3 zone de 10X10km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 6 aşezări4 zone de 10X10km în care sunt menţionate 4 aşezări =total 16 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 5 aşezări =total 5 aşezări3 zone de 10X10km în care sunt menţionate 6 aşezări =total 18 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 7 aşezări =total 7 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 10 aşezări =total 10 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 11 aşezări =total 11 aşezări4 zone de 10X10km în care sunt menţionate 12 aşezări =total 48 aşezări1 zonă de 10X10km în care sunt menţionate 13 aşezări =total 13 aşezări

Total: 150 aşezări Aşezări aflate pe o suprafaţă de 5X5km, au fost evidenţiate:

24 zone de 5X5km în care este menţionată 1 aşezare =total 24 aşezări 19 zone de 5X5km în care sunt menţionate 2 aşezări =total 38 aşezări9 zone de 5X5km în care sunt menţionate 3 aşezări =total 27 aşezări6 zone de 5X5km în care sunt menţionate 4 aşezări =total 24 aşezări3 zone de 5X5km în care sunt menţionate 5 aşezări =total 15 aşezări2 zone de 5X5km în care sunt menţionate 7 aşezări =total 14 aşezări1 zonă de 5X5km în care sunt menţionate 8 aşezări =total 8 aşezări

Total: 150 aşezăriAstfel, densitatea maximă de locuire calculată pe baza informaţiilor

actuale, este de 13 aşezări/100km2 pentru suprafeţe pătratice cu latura de 10km şi de până la 32 aşezări/100km2 pentru cele cu latura de 5km.

Diferenţele obţinute prin primele două metode de calcul al numărului de aşezări, precum şi calculul densităţii prin cele trei metode folosite, sunt generate de faptul că cele trei cazuri de amplasare a aşezărilor în mediul geografic analizate nu au aceeaşi extindere geografică, iar arealele lor de răspândire nu coincid.

Diferenţele dintre numărul de aşezări descoperite până acum şi numărul total al aşezărilor care au existat în acest areal se prezintă astfel: pentru zonele de luncă şi de la partea inferioară a reliefului numărul aşezărilor variază de la 68 (menţiuni actuale), la 109 (metoda A) şi până la 126 (metoda B) pentru zonele de la partea medie a reliefului de la 31 (menţiuni actuale), la 52 (metoda A) şi până la 95 (metoda B) pentru zonele de la partea superioară a reliefului de la 51 (menţiuni actuale), la 82 (metoda A) şi până la 110 (metoda B). per total: numărul aşezărilor variază de la 152 (menţiuni actuale), la 243 (metoda A) şi până la 331 (metoda B).

Raporturile calculate dintre numărul aşezărilor: pentru zonele de luncă şi de la partea inferioară a reliefului între 45% (pentru menţiunile actuale) şi până la 38%(metoda B); pentru zonele de la partea medie a reliefului de la 21% (pentru menţiunile actuale) şi până la 28% (metoda B); pentru zonele de la partea superioară a reliefului între 34% (pentru menţiunile actuale) şi 33% (metoda B).

Densitatea de locuire variază calculată variază între 7,60 aşezări/100km2

(pentru menţiunile actuale), la 12,16 aşezări/100km2 (metoda A) şi până la 16,55 aşezări/100km2 (metoda B), fiind între limitele pentru locuirea stabilită pe datele arheologice actuale.

Concluziile care se desprinde de aici sunt: plecând de la informaţiile actuale privind un număr de 152 de aşezări, numărul maxim al aşezărilor poate atinge valoarea de 331, situându-se în limitele densităţii maxime actuale de locuire stabilită pentru această zonă; indiferent de metoda folosită la estimarea numărului de aşezări, raporturile procentuale de ocupare a celor trei zone se menţin la valori aproape constante, valori ce evidenţiază faptul că ocuparea acestora nu a avut la bază doar caracteristicile mediului natural, care pot fi exploatate prin activităţile curente ale comunităţilor din cadrul zonei analizate, ci şi alte criterii, care în opinia noastră, ţin de legăturile dintre grupurile umane învecinate.

Distribuţia aşezărilor în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii şi a zonelor din cadrul acestor unităţi (fig.136), ne indică faptul că marea majoritate a aşezărilor sunt cantonate în Câmpia Moldovei, cu menţiunea că exista un număr de aşezări care se plasează la limita dintre această unitate şi Podişul Sucevei.

Chiar dacă distribuţia în cadrul acestor unităţi sau în cadrul zonelor geografice este evident inegală, acolo unde numărul aşezărilor permite calcularea unor raporturi reprezentative statistic privind poziţionarea în cadrul celor trei zone de pe formele de relief, observăm că acestea sunt între limitele stabilite şi precizate anterior pentru această zonă.

Distribuţia aşezărilor în cadrul subunităţilor bazinului hidrografic al Bahluiului (fig.137), scoate în evidenţă faptul că, în cadrul bazinelor hidrografice ale afluenţilor săi, între aşezările de aici, plasate în cele trei zone de pe formele de relief, că există o corelaţie evidentă. Chiar dacă în bazinul Bahluieţului aşezările aflate la partea superioară a formelor de relief sunt cele mai multe, numărul lor este însă mai mic decât numărul însumat al aşezărilor din zona de la partea inferioară şi medie a reliefului. O situaţie inversă se înregistrează pe culoarul văii Bahluiului, unde numărul aşezărilor din luncă şi de la partea inferioară a reliefului este de peste trei ori mai mare decât cel al aşezărilor de la partea superioară a reliefului.

Tendinţa generală de ocupare a spaţiului geografic în cadrul subunităţilor hidrografice vine să confirme teza potrivit căreia purtătorii culturii Cucuteni din faza A au avut şi alte criterii în alegerea locului aşezării, dintre acestea cel mai plauzibil fiind anumite forme de organizare socială, care aveau la bază o aşezare centrală, cu caracter permanent (în care locuirea umană este marcată de nivele arheologice bogate) şi cu anumite funcţii bine definite (religioase, administrative? etc.), în jurul căreia se dezvoltă aşezări în zone deosebit de favorabile practicării agriculturii în imediata apropiere a acestora.

Această afirmaţie este susţinută şi de corelaţiile prezentate în fig.138. Datele obţinute în urma interogării bazei de date, demonstrează că amplasarea aşezărilor în zone cu altitudini relative mici ale locului în 87 din cazuri, cantonate în regiuni ale căror altitudini relative ale zonelor sunt mai mici de 50m – în 70 din aceste cazuri. Referindu-ne la aşezările plasate în regiuni a căror altitudini

relative a zonelor sunt mai mici de 50m, expunerile favorabile sunt întâlnite în 66 de aşezări (incluzând şi pe cele care au o expunere spre NE), iar pentru 56 de aşezări nu există elemente clare care să individualizeze zona în cadrul peisajului geografic. Trebuie să menţionăm incidenţa foarte redusă a aşezărilor în care zona are expunere vestică, care însă nu reflectă o caracteristică a zonei.

Pe lângă acestea, se evidenţiază o prezenţă aproape constantă a unor aşezări în zone bine delimitate de elemente ale peisajului natural, care ocupă toate treptele de altitudine relativă ale zonei până la cea de 100-200m, elemente care concură la asigurarea securităţii sporite a aşezării. Acest lucru este însă detaliat în urma analizei datelor din fig.139, conform cărora, în alegerea zonelor de la partea superioară a reliefului, de pe platoul dealului, se ţine cont în principal de înclinarea versanţilor, zonele cele mai preferate fiind cele marcate de versanţi abrupţi sau cu înclinări mari, în 37 din cele 51 de aşezări menţionate în această zonă. Şi atunci când aşezările sunt plasate la partea medie a reliefului, în mici zone plate de pe versanţi (versant sub forma unui mic platou), acestea sunt marcate tot de înclinări mari ale pantelor care le delimitează.

Chiar dacă înclinările versanţilor sunt mari, în majoritatea cazurilor analizate, aceştia, în forma lor naturală, îngreunează accesul spre aşezare, dar nu îl fac imposibil. Opinia noastră este aceea că purtătorii culturii Cucuteni din cadrul fazei A s-au folosit de anumite caracteristici ale locului în care şi-au amplasat aşezarea, iar atunci când au trecut la fortificarea acesteia prin săparea unor şanţuri de apărare, care îngrădeau accesul din direcţia pantei cu înclinarea cea mai redusă, ajustau şi celelalte pante ale aşezării, în sensul creşterii înclinării acesteia, pentru ca accesul prin aceste zone să fie imposibil de realizat. Acest punct de vedere a mai fost precizat de către noi şi demonstrat pe baza fotografiilor aeriene (Văleanu M., 2002b) pentru câteva staţiuni cucuteniene din zona centrală a Podişului Moldovei, dar va fi reluat şi detaliat în cadrul acestei lucrări, la capitolul dedicat modificărilor antropice asupra mediului.

Vrem să mai adăugăm aici că ni se pare absolut inutil efortul de săpare a unui şanţ de apărare doar pe o latură a aşezării, atâta timp cât ceilalţi versanţi care delimitează aşezarea (cu înclinări mai mari, dar nu atât de mari încât să facă imposibil accesul în aşezare) să fie întăriţi doar cu palisade, aşa cum se susţine în anumite lucrări de specialitate (Marinescu Bîlcu M.,1974, p.17-24; Popovici D.N., 2001, p.36-37), lucru sesizat mult prea puţin de arheologi.

În contrast cu poziţionarea aşezării din zonele menţionate anterior, sunt cele marcate de versanţi cu înălţimi mici, de la partea inferioară a reliefului. Aşa este cazul staţiunii de la Băiceni - Dâmbu Morii sau a celei de la Costeşti - Cier, unde versanţii pârâului care delimitează pe părţi aşezarea, chiar dacă au înălţimi mici (maxim 5-7m), prin faptul că sunt deosebiţi de abrupţi, fac accesul imposibil în aşezare. Situaţia este oarecum similară cu cea de la Scânteia – Dealul Bodeştilor (deşi nu este în această zonă), când pentru a creşte înclinarea versantului, cucutenienii au intervenit asupra acestuia (sesizat pe baza fotografiilor aeriene), în mod similar acţiunii apei, blocând accesul în aşezare prin această zonă. Aceste cazuri, aduse de către noi în discuţie, vor să demonstreze capacitatea grupurilor umane ale fazei A a culturii Cucuteni de a folosi în interesul lor anumite particularităţi ale cadrului natural, şi chiar dacă se observă

anumite „reguli”, fiecare situaţie trebuie analizată separat. Dorim însă să accentuăm remarca făcută anterior, prin care sesizam faptul că arheologii au încercat să utilizeze anumite unităţi de măsură (vezi aşezări de înălţime etc.), care nu cuantifică şi nu exprimă (decât cu totul accidental) calităţile obiectului examinat (vezi aşezări fortificate).

Distribuţia şi poziţionarea aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic al Bahluiului (fig.140-141), pune în evidenţă faptul că locuirea umană s-a adaptat la caracteristicile acestuia, dar în acelaşi timp are anumite specificităţi. Ocuparea în 1/3 din cazuri a zonelor de culoar a văii şi cantonarea evidentă a unui grup important de aşezări, atât în zona bazinului de recepţie, cât şi pe interfluviu, vin să completeze informaţiile anterioare cu privire la existenţa unor criterii de organizare socio-economică a comunităţilor cucuteniene. Faptul că aşezările sunt cantonate în zone marcate de dimensiuni foarte mici ale albiei majore, reflectă o caracteristică a bazinului hidrografic, la fel cum este şi cea legată de ocuparea zonelor în care direcţia râului din apropierea aşezării este concordantă cu cea generală din regiune. Poziţia aşezării faţă de râu nu reflectă decât ocuparea zonelor cu un anumit tip de expunere (preferate, aşa cum am mai menţionat anterior, fiind cele sudice sau estice). Interesant mai este şi faptul că ocuparea zonelor de confluenţă se face în proporţii foarte reduse.

Datele cu privire la distribuţia aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic ne prezintă existenţa a şapte aşezări care sunt localizate în albia majoră a râurilor. Dintre acestea, un caz se referă la o aşezare amplasată în albia majoră a Nicolinei, pe când în şase cazuri este vorba de albia majoră a Bahluiului, zonă inundabilă frecvent. Dacă luăm în consideraţie numai prezenţa a patru aşezări în albia majoră din sectorul inferior al Bahluiului (Hoiseşti – Lângă Pod, Leţcani – Movila din Şes¸ Iaşi – Splai Bahlui, Cristeşti – Şesul Braniştei), fără a include şi aşezările din sectorul superior al Bahluiului (Ulmi – La Odaie, Belceşti – Pe Huc) sau cele din zona de la partea inferioară a versantului de la contactul cu albia majoră, zonă de asemenea posibil inundabilă (cel puţin zece aşezări), existenţa acestora în această zonă trebuie să-şi găsească o explicaţie logică.

Informaţiile arheologice care le avem la dispoziţie despre aceste patru aşezări sunt destul de puţine şi în trei cazuri provin numai din cercetările de teren. În cel de-al patrulea caz, din aşezarea de la Iaşi – Splai Bahlui, informaţiile provin în urma unei intervenţii de supraveghere arheologică, fiind pusă în evidenţă existenţa a opt locuinţe (posibil zece), cu materiale arheologice, în special ceramică, dar şi un brăzdar de plug din corn de cerb perforat (Martiniuc C., Chirica V., Niţu A., 1977, p.185-194). Din cele patru aşezări, exceptând cea de la Hoiseşti, trei sunt poziţionate la cel puţin 500m în interiorul luncii Bahluiului, iar în cazul producerii unor inundaţii, zona acestora dacă nu ar fi fost inundată, cel puţin ar fi rămas izolată. Problema care se pune aici este de ce purtătorii culturii Cucuteni au ales aceste zone pentru locuit, avându-se în vedere faptul că în etapa anterioară (cea a culturii Precucuteni) zona nu a fost locuită? Locurile alese, posibil mai înalte faţă de restul luncii, asigurau protecţia împotriva inundaţiilor? Sau inundaţiile erau mult mai reduse ca frecvenţă şi de intensitate redusă ca amploare, generate fiind de o perioadă cu un regim pluviometric mai redus? Acestea sunt doar câteva din posibilele explicaţii ale locuirii acestor zone.

Analiza datelor arheologice pune în evidenţă câteva aspecte. Astfel, adâncimea mare la care s-a găsit nivelul cucutenian din aşezarea de la Iaşi vine în contradicţie cu situaţia întâlnită în celelalte staţiuni, unde materialele arheologice se găsesc în imediata apropiere a suprafeţei terenului, nivelele de locuire fiind deranjate de lucrările agricole. În această situaţie, adâncimea de 4,9-5,1m la care se găseşte nivelul cucutenian de la Iaşi (altitudinea absolută fiind de 37m) nu îşi are ca explicaţie o cauză naturală legată de aluvionările din şesul Bahluiului din perioada încetării locuirii şi până în epoca actuală. Singura cauză a acestei prezenţe este legată de depunerile antropice generate în principal de lucrările de supraînălţare a malurilor Bahluiului, care se poate observa şi din fig. 1-2 ale studiului publicat pentru această staţiune (Martiniuc C., Chirica V., Niţu A., 1977, p.188). Luarea ca reper de măsurare a adâncimii trotuarul, evident supraînălţat faţă de zona din jur cu circa 2-4m, nu face decât să confirme această opinie. Faţă de nivelul nederanjat antropic al şesului Bahluiului cu altitudinea absolută de 38m (aşa cum este el specificat pe hărţile de la 1880-1890, pentru această zonă), adâncimea la care s-ar găsi nivelul cucutenian, ar fi la maxim 1m, valoare care nu depăşeşte limitele unei aluvionări naturale, înscriindu-se şi în limitele observate şi pentru celelalte staţiuni. În cazul staţiunii de la Hoiseşti, s-a observat prezenţa unui strat de aluviuni între cele două nivele de locuire (Boghian D., 1997, p.63-65), ceea ce denotă prezenţa fenomenelor de inundaţie, dar faptul că după producerea evenimentului se revine în aşezare, poate să însemne faptul că aceste fenomene erau destul de rare.

Analizarea evoluţiei luncii şi a talvegului albiei minore a Bahluiului în Holocen sau cel puţin pentru perioada dintre eneolitic şi actual este un subiect care nu poate fi decât creionat în cadrul lucrării de faţă, avându-se în vedere obiectivele acesteia, cât şi din lipsa de informaţii din literatura de specialitatexiii[13]. Trebuie menţionat, încă de la început, că aceste fenomene au o dinamică ce este reflectată la nivelul întregului bazin hidrografic din care face parte zona, şi doar în cazuri cu totul speciale ele se pot petrece în cadrul unor microzone, generate fiind de unele fenomene geologice locale (prăbuşiri tectonice pe areale restrânse etc.). Cu alte cuvinte, evoluţia luncii şi a talvegului albiei minore a Bahluiului nu s-a realizat independent de cea a Prutului, a Jijiei, iar prin caracteristicile fizico-geografice şi hidrografice ale zonei fac ca aceste fenomene să fie sincrone şi cu cele din bazinul hidrografic al Siretului.

Evoluţia acestor elemente are la bază, în principal, dinamica fluctuaţiilor nivelului de bază al Mării Negre şi înălţarea scoarţei terestre, putând fi însă influenţate cu totul secundar în această zonă geografică şi de alte caracteristici ale mediului (inundaţii frecvente cauzate de unele condiţii climatice ce pot conduce la aluvionări mai puternice, dar şi la erodarea şesului prin schimbarea traseului albiei minore a râului etc.).

Dinamica albiilor minore, care reprezintă unul dintre fenomenele cele mai active din zona de luncă, nu are însă ca efect şi adâncirea albiei minore a râului sau ample modificări altitudinale pentru suprafaţa şesului, însă prin erodarea acestuia poate conduce la dispariţia unor aşezări umane care au existat în această zonă. Faptul că în zona albiei majore a principalelor râuri avem menţionate numeroase aşezări, începând cu perioada neoliticului timpuriu

(excepţie face zona Culoarului Siretului unde lipsesc datele arheologice), dar şi pentru eneolitic (cu anumite întreruperi)xiv[14] sau din perioadele următoare, relevă faptul că zona a fost locuită.

În ceea ce priveşte evoluţia factorilor climatici din zonă, datele disponibile sunt de ordin general, fiind obţinute prin paralelizări cu unele zone apropiate pentru care s-au realizat studii. În aceste condiţii, aşa cum am mai menţionat şi în cadrul culturilor analizate, prezenţa sau nu a unor aşezări preistorice în albiile majore ale unor râuri, poate fi legată, la modul general, de manifestarea unor fenomene climatice, dar lipsa unor cercetări interdisciplinare în cadrul acestora, ne privează de posibilitatea creionării unor concluzii finale.

În aceste condiţii, prezenţa în aceste zone a celor patru aşezări cucuteniene din faza A, poate fi legată atât de existenţa unei perioade mai secetoase, în care fenomenele de inundaţie erau atenuate de prezenţa unei vegetaţii specifice luncii (Martiniuc C., Chirica V., Niţu A., 1977, p.186), cât şi de poziţionarea aşezării pe o zonă mai înaltă din cadrul şesului. Faptul că în cazul aşezării de la Hoiseşti a fost pus în evidenţă un strat de aluviuni între cele două nivele de locuire (Boghian D., 1997, p.63-65), relevă că zona nu era absolut sigură în faţa acestor fenomene. Interesant de subliniat este că prin caracteristicile locuirii (punerea în evidenţă a cel puţin opt locuinţe cu platformă la Iaşi, cât şi a celor două nivele de locuire de la Hoiseşti, cu materiale ceramice deosebite), aceste zone par a se fi bucurat de un interes special în cadrul locuirii cucuteniene din faza A din bazinul hidrografic al râului Bahlui.

b2. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CUCUTENIENE DIN FAZA A-B

Fazei A-B a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului îi sunt atribuite un număr de 13 aşezări, număr considerabil de mic faţă de cele din faza A sau de cele din faza B a culturii Cucuteni din această zonă. Acest număr de descoperiri nu ne permite realizarea unei analize statistice, dar considerăm utilă prezentarea unor date cu privire la aceste aşezări, aşa cum au rezultat în urma interogării bazei de date.

Asupra numărului mic al descoperirilor atribuite acestei faze nu avem nici o explicaţie plauzibilă în acest moment şi nu poate fi pusă în seama unei cercetări arheologice reduse. Nu este exclus ca dintre aşezările atribuite unei faze neprecizate a culturii Cucuteni să se regăsească şi staţiuni cu ceramică A-B. Dar, în acelaşi timp, ar putea ca aceste date să exprime unele evenimente de natură socio-istorică derulate în cadrul acestei faze, se pune întrebarea firesc. Dacă am lua în consideraţie ca fiind relevante numărul de descoperiri din faza A-B pentru întreaga zonă, nu putem să nu constatăm că faţă de etapa anterioară a culturii Cucuteni acestea reprezintă doar 8,5%, iar faţă de cea ulterioară doar 11%, iar referindu-ne la datele din literatura de specialitate (Monah D., Cucoş Şt, 1984, p.42) aceste raporturi au valorile de 24% şi respectiv 40%, diferenţele fiind considerabile.

Distribuţia geografică a acestor staţiuni (fig.142), pune în evidenţă o grupare a descoperirilor în cadrul a trei aliniamente, unul vestic (cu descoperirile

de la Băiceni, Cucuteni, Săcăreşti, Vascani, Costeşti şi Criveşti), unul central (Zmeu, Podu Iloaiei, Bârleşti) şi altul estic (Popricani şi Vulturi), din care doar o singură aşezare se găseşte în Podişul Sucevei pe Şeaua Ruginoasa - Strunga, restul aflându-se în subunitatea de Câmpie a Iaşilor din cadrul Câmpiei Moldovei.

Un alt aspect este acela că din cele 13 aşezări, în şapte cazuri avem de a face cu staţiuni în care s-au făcut descoperiri atribuite tuturor celor trei faze ale culturii Cucuteni, iar dacă am lua în consideraţie şi acele aşezări în care s-au menţionat şi materiale din altă fază (A , B sau materiale atribuite şi unei alte faze neprecizate – fig.127), ar rămâne doar două aşezări în care s-au descoperit numai materiale atribuite fazei A-B.

Datele privitoare la cercetarea arheologică evidenţiază că în patru aşezări au fost întreprinse sondaje şi săpături sistematice (Cucuteni –Cetăţuia, Băiceni – Dâmbu Morii, Săcăreşti – Suhat, Costeşti – Cier), iar nouă au fost cercetate prin periegheze, dintre care în cinci au fost realizate mai multe campanii succesive de cercetări de suprafaţă.

Singurele date despre suprafaţa aşezării şi a adâncimii la care se găseşte nivelul arheologic al fazei A-B provine din aşezările de la Cucuteni şi Băiceni. Dacă staţiunea de la Băiceni – Dâmbu Morii a oferit unele informaţii mai precise privind suprafaţa aşezării (0,8-1ha), cele de la Cucuteni nu precizează decât suprafaţa întregii staţiuni cucuteniene şi nu a locuirii din faza A-B.

Precizările privitoare la stratigrafia internă a fazei A-B a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului (Boghian D., 1998, p.6) relevă faptul că în cazul primei locuiri de la Băiceni – Dâmbu Morii, aceasta a evoluat în cadrul subfazei A-B1b, sincron cu cea din staţiunea de la Criveşti – În Hârtop, pe când cel de-al doilea nivel de locuire de la Băiceni, încadrat la subfaza A-B2a este sincron cu cel din staţiunea de la Criveşti – La Holm, dar care îşi începuse evoluţie de la sfârşitul subfaze A-B1b. Locuirea de la Săcăreşti – Suhat este sincronă cu cea de la Cucuteni – Cetăţuia, fiind încadrată în subfaza A-B2a.

Trebuie menţionat că pentru staţiunea de la Băiceni există trei date radiocarbon (Mantu C.M, 1998, p.123). Evoluţia fazei A-B s-a derulat între 4100-3800 CAL.B.C (3250-3970/2950 b.c), dar fără să se poată departaja temporal cele două subfaze A-B1 şi A-B2.

Altitudinile absolute ale aşezărilor variază între 65 şi 325m, cu o valoare medie de 176m, pe când distribuţia în cadrul treptelor de altitudine relativă a zonei este relativ uniformă (fig.143).

De menţionat este faptul că pe baza datelor deţinute nu putem face estimări asupra numărului total al aşezărilor acestei faze în cadrul bazinului hidrografic al Bahluiului.

Datele cu privire la ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic (fig.142) nu pot fi invocate ca reprezentative, dar se observă ocuparea cel mai frecvent a zonelor cu expuneri favorabile lipsesc, ca şi în faza anterioară zonele cu expunere vestică, dar în acelaşi timp sunt ocupate zone diferenţiate clar faţă de restul peisajului natural.

Datele anterioare sunt completate de cele din fig.144, ce evidenţiază faptul că în zonele de luncă nu se cunosc aşezări, iar majoritatea acestora par a

se plasa la partea superioară a formelor de relief, marcate de versanţi abrupţi sau cu înclinări mari.

Prin distribuţia uniformă a datelor privitoare la poziţionarea în cadrul unităţilor hidrografice (fig.145), acestea nu permit nici un fel de precizări asupra unor anumite preferinţe. Este de subliniat doar cantonarea aşezărilor în bazinele în care direcţia râului este conformă cu cea din regiune şi utilizarea preponderentă a zonelor în care albiile majore au dimensiuni foarte mici. Mai menţionăm faptul că pe culoarul văii Bahluiului se găsesc trei aşezări, în bazinul Ciricului şi al Cacainei câte o aşezare, iar în cel al Bahluieţului opt, distribuite astfel: două pe culoarul văii Bahluiuţului, câte una în bazinul râului Probota şi al Sineştiului şi câte două pe Valea Oii şi în bazinul râului Rediu.

Chiar dacă aceste date au pus în evidenţă unele comportamente în cadrul locuirii din faza A-B a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, ne exprimăm încă rezervele asupra reprezentativităţii acestora şi de aceea considerăm că este prematură formularea unor concluzii privitoare la aceste aspecte.

b3. DATE STATISTICE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CUCUTENIENE DIN FAZA B

Aşa cum am mai menţionat, fazei B a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului îi sunt atribuite un număr de 117 aşezări. În cadrul acestora, în 63 de aşezări au fost menţionate numai descoperiri atribuite acestei faze, în 45 de cazuri sunt menţionate şi descoperiri atribuite fazei A, în 2 cazuri sunt menţionate şi descoperiri atribuite fazei A-B, iar în 7 cazuri de menţionează descoperiri atribuite tuturor celor trei faze ale acestei culturi.

Suprafaţa aşezărilor. Din cele 117 de aşezări analizate, datele privind suprafaţa acestora provin

dintr-un număr de şase staţiuni, dintre care în cel puţin trei cazuri acestea se referă la suprafaţa totală a staţiunii, care include şi alte descoperiri, cum este cazul staţiunii de la Iaşi – Palatul Culturii, Podul Iloaiei – Şesul Târgului, Dumbrăviţa – Tarlaua Iezerul.

În cazul staţiunii de la Podu Iloaiei, unde suprafaţa menţionată este de 10-15ha, prin cercetările efectuate până acum putem aprecia suprafaţa locuită de către comunităţile fazei B a culturii Cucuteni pe circa 10ha. Pentru aşezarea de la Dumbrăviţa, suprafaţa, estimată la circa 10ha, include aici şi locuirea din faza A a culturii Cucuteni, iar în cazul celei de la Iaşi, cu suprafaţa întregii staţiuni estimată la 1-3ha, nu se fac precizări asupra locuirii cucuteniene din faza B.

Celelalte staţiuni care au furnizat date, sunt cele de la Cucuteni-Cetăţuia cu 1,5ha, Leţcani-La kilometrul 54 al DN28 Roman-Iaşi cu 3-4ha şi cea de la Valea Lupului-Fabrica Chimică cu 8ha. Deşi ne raliem unor puncte de vederea exprimate anterior (Boghian D., 1998, p.7), prin care o caracteristică a locuirii ar fi cea marcată de prezenţa unor aşezări cu suprafeţe de până la 5 ha, pe baza datelor de care dispunem, suntem de părere că aceste estimări pot fi premature în acest moment.

Adâncimea la care se găseşte stratul arheologic. Datele despre adâncime nivelului de culturăsunt mai puţine ca acele

privitoare la suprafaţa aşezărilor, fiind furnizate doar din 4 staţiuni. Acestea indică prezenţa nivelului cucutenian la adâncimi de 0,3-0,5m pentru staţiunea de la Erbiceni-La moară, la 0,4-0,8m în cazul staţiunii eponime a culturii Cucuteni de la Cetăţuia, la 0,5-0,7 pentru staţiunea de la Valea Lupului-Fabrica Chimică şi la 0,5-1m pentru cea de la Costeşti-Cier, încadrându-se în limitele naturale de formare a solului în această regiune.

Stratigrafia internă a fazei B a culturii Cucuteni în zonăÎn baza de date creată au fost introduse informaţiile publicate în literatura

de specialitate asupra încadrării în subfazele culturii Cucuteni a staţiunilor din bazinul Bahluiului, la care am folosit şi precizările făcute de Boghian D. în teza sa de doctorat, informaţii nepublicate însă până.

i[1] Trebuie să menţionăm aici că fotografiile aeriene ale teritoriului României realizate în decursul timpului pot fi achiziţionate prin comandă de la instituţia care le-a realizat (fostul IGEFCOT Bucureşti), dar din lipsa resurselor financiare disponibile şi a costului lor ridicat, acest lucru nu a putut fi realizat. ii[2] Staţiunile arheologice la care se face referire în cadrul acestui capitol, se regăsesc în lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova” publicată simultan cu această lucrare.iii[3] Mulţumim pe această cale, încă o dată, domnului prof.univ. dr. N.Ursulescu pentru ajutorul acordat şi pentru amabilitatea cu care ne-a oferit informaţii şi clarificări, ori de câte ori a fost necesar.iv[4] Toate aceste staţiuni sunt prezentate în lucrarea „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.v[5] Datorită numărului redus al aşezărilor culturii Boian din Moldova, circa 7 menţiuni - dintre care unele cu atribuire incertă la această cultură sau asupra cărora mai persistă divergenţe de opinii, cantonate exclusiv în sudul zonei studiate sau dincolo de limita acesteia, analizarea ocupării şi utilizării spaţiului geografic pentru această cultură nu ar fi fost relevantă, fapt pentru care nu am considerat utilă prezentarea sa în cadrul lucrării de faţă.vi[6] O altă opţiune a fost cea a alegerii Câmpiei Jijiei inferioare şi a Bahluiului, dar existenţa unei neuniformităţi în cercetarea arheologică în cadrul acesteia şi a limitelor, ce pot fi discutabile, ne-au făcut să optăm pentru alegerea precizată. vii[7] Informaţii preluate din Atlasul hidrografic al R.S.R., 1985.viii[8] Aşa cum am menţionat la capitolul privitor la caracteristicile mediului natural, este posibil, ca în anumite momente, râul Bahlui să se fi vărsat direct în Prut.ix[9] Mulţumim pe această cale domnului prof.univ.dr.G.Davidescu, ale cărui sugestii şi argumente despre necesitatea prealabilă a unor studii de caz privitoare la evoluţia habitatului uman în decursul unor epoci istorice în cadrul unor microregiuni ni le însuşim, precum şi pentru susţinerea acordată.x[10] Mulţumim pe această cale d-lui conf.univ.dr. D.Boghian care ne-a pus la dispoziţie repertoriul aşezărilor utilizate pentru teza de doctorat intitulată „Cultura Cucuteni din bazinul Bahluiului”, susţinută în anul 1998.xi[11] Asupra cauzelor acestui aspect am făcut precizări în cadrul capitolului de metodologie.xii[12] Pentru datele de cronologie absolută – Mantu C.M., 1998, p.117-122xiii[13] Aşa cum s-a menţionat şi în materialul publicat pentru staţiunea de la Iaşi (p.187).xiv[14] Amintim doar că numai în sectorul inferior al Siretului sunt menţionate pentru cultura Cucuteni prezenţa a trei staţiuni în albia majoră a Siretului - aşezările de la Domneşti şi cea de la Năneşti (jud. Vrancea), aşezări din toate cele trei faze ale acestei culturi, fără a menţiona numeroase alte aşezări din sectorul mediu sau superior al aceluiaşi râu.

Astfel, din cele 117 de staţiuni, 109 sunt atribuite fazei B fără alte precizări suplimentare, iar în cazul a 2 se precizează faptul că acestea aparţin fazei B, cu un anumit grad de probabilitate. Cele 6 staţiuni rămase sunt încadrate astfel: subfaza B1a: staţiunile de la Costeşti – Cier şi Ion Neculce – La Cimitir. subfaza B1b: staţiunile de la Buznea – Silişte şi Cucuteni – Cetăţuia (după Boghian D., 1998, p.6 – fără a preciza ce aparţine acestei subfaze). subfaza B2a: staţiunile de la Cucuteni – Cetăţuia (nivelul B2 I - după Boghian D., 1998, p.6), Iaşi – Palatul Culturii şi Valea Lupului – Fabrica Chimică. subfaza B2b: nivelulle B2 II-III Cucuteni – Cetăţuia (după Boghian D., 1998, p.6).

După cum se observă, aceste informaţii nu au un mare grad de reprezentativitate pentru numărul total al staţiunilor descoperite aici, iar în baza acestora nu putem aprecia dacă există o anumită tendinţă de distribuţie uniformă la nivelul întregii regiuni.

Datele de cronologie absolută încadrează evoluţia fazei B a culturii Cucuteni între 3850-3500 CAL.BC (3000-2700/2600 b.c.), coexistând, probabil, o perioada de contemporaneitate cu faza A-B a culturii Cucuteni, dar şi cu o etapă iniţială a culturii Horodiştea-Folteşti (Mantu C.M., 1998, p.126-130).

Suprapuneri stratigrafice antropiceDistribuţia menţiunilor arheologice din staţiunile în care s-au făcut

descoperiri atribuite fazei B a culturii Cucuteni (fig.142), evidenţiază incidenţa foarte mare a materialelor arheologice atribuite sec.II-IV d.Hr. (în 59 aşezări), fazei A a culturii Cucuteni (în 52 de aşezări) şi din sec.XVII şi după aceasta (în 49 aşezări). O incidenţă mare o au materialele atribuite epocii bronzului (în 38 aşezări), şi din prima şi a doua epocă a fierului (în 32 şi respectiv 25 aşezări), sec. XIX-XVI (în 28 aşezări). Restul menţiunilor arheologice sunt reduse ca număr (sub 15% din cazuri), iar în 9 cazuri în perimetrul acestor aşezări sunt menţionate movile.

Am dorit şi prezentarea acestor date legate de succesiunile arheologice din cadrul staţiunilor în corelaţie cu anumite caracteristici geografice ale aşezării, aşa cum am făcut şi în cazul analizei fazei A a culturii Cucuteni (fig.146-147). Datele oferă informaţii despre anumite prefenţe în ocuparea acestor locuri. Astfel, se observă că în aşezările aflate în zonele cu altitudini relative mici, din luncă sau de pe versant, care favorizează practicarea agriculturii în apropierea aşezărilor, au procente mari şi foarte mari pentru în staţiunile cu suprapuneri atribuite culturii Starčevo-Criş, culturii ceramicii liniare şi Precucuteni, (chiar dacă acestea nu sunt reprezentative statistic), din faza A a culturii Cucuteni, epoca bronzului, din prima şi a doua epocă a fierului, din sec.II-IV, XIV-XVI, sec.XVII şi după acesta, dar se observă procente importante pentru situaţiile în care acestea sunt poziţionate pe platouri, în zone cu altitudini relative mari şi f.mari, aşa cum este cazul aşezărilor în care sunt menţionate suprapuneri stratigrafice atribuite fazelor A şi A-B ale culturii Cucuteni, din prima şi a doua epocă a fierului sau din perioada sec.II-IV, aceste date fiind aproape similare cu cele stabilite pentru faza A a culturii Cucuteni şi vin să confirme faptul în alegerea locului pentru amplasarea unei aşezări pe lângă anumite caracteristici ale acestuia privind

practicarea agriculturii sau a unor alte activităţi, se observă, ca şi în cazul aşezărilor din faza A a culturii Cucuteni, aceste aspecte nu mai sunt atât de evidente şi că în alegerea locului acestora se iau în consideraţie alţi factori, care oferă o poziţie distinctă în cadrul aşezărilor dintr-un anumit areal.

Datele privitoare la numărul menţiunilor arheologice în cadrul staţiunilor cu descoperiri atribuite fazei B a culturii Cucuteni şi gradul de ocupare a zonelor în care acestea se găsesc (fig.148), în corelaţie cu poziţia locului în cadrul formelor de relief şi de altitudinea relativă a zonei, vin să confirme observaţiile precedente (fig.146-147), reliefând faptul că zonele de la partea inferioară a reliefului, neindividualizate în cadrul peisajului, caracterizate de condiţii favorabile pentru practicarea agriculturii, cunosc o ocupare importantă în decursul istoriei.

Altitudinea absolută a aşezărilorAltitudinea absolută a aşezărilor culturii Cucuteni B din bazinul hidrografic

al Bahluiului este cuprinsă între 50 şi 370m (fig.149), dar valoarea medie (calculată ca suma aritmetică pentru cele 115 de aşezări) este de circa 124m, fiind mult sub valoarea de 155m a altitudinii medii a reliefului din cadrul acestui bazin hidrografic. Dintre cele 115 de aşezări, 89 dintre acestea au altitudinea absolută de până la 155m.

Distribuţia aşezărilor în spaţiul geograficPentru analiza distribuţiei geografice a aşezărilor din faza B a culturii

Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului vom folosi aceeaşi metodă utilizată şi pentru faza A.

Distribuţia geografică a aşezărilor în funcţie de modul de grupare utilizat aşa cum a fost ele menţionat anterior în cadrul faze A (aşezări poziţionate în luncă şi la partea inferioară a reliefului, aşezări poziţionate la partea medie a reliefului şi aşezări poziţionate la partea superioară a reliefului) este prezentată în fig.150, renunţând la indicarea aşezărilor a căror poziţie nu a putut fi precizată cu exactitate (2 cazuri). Datele rezultate pentru bazinul hidrografic al Bahluiului indică prezenţa unui număr de 66 aşezări poziţionate în zona de luncă şi la partea inferioară a reliefului – reprezentând 58% din numărul aşezărilor, 22 aşezări poziţionate la partea medie a reliefului – reprezentând 19%, şi 27 aşezări poziţionate la partea superioară a reliefului – reprezentând 23%.

În continuare, vom urmări calcularea numărului aşezărilor şi a densităţii maxime de locuire a fazei B a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, doar pe baza a două din cele trei metode utilizate şi în cazul culturii Cucuteni A.

A. Densitatea de locuire pentru bazinul hidrografic al Bahluiului, pe baza datelor actuale, este de 5,85 aşezări /100km2. Dacă trasăm un cerc cu raza de 2,5km în jurul fiecăreia dintre cele 115 de aşezări descoperite şi reprezentate în fig.146 şi însumăm toate aceste suprafeţe definite, valoarea rezultată este de circa 1250km2, ceea ce reprezintă circa 2/3 din suprafaţa totală a bazinului hidrografic al Bahluiului, valoare identică cu cea obţinută şi pentru faza A. Dacă am extrapola aceste date pentru întreaga suprafaţă a bazinului Bahluiului

(pornind de la premiza că toate cele 117 aşezări distribuite pe 1250 km2 definesc o densitate normală de locuire) ar rezulta că numărul total al aşezărilor din faza B a culturii Cucuteni ar putea atinge valoarea de 187, dintre care 109 s-ar afla în luncă şi la partea inferioară a reliefului, 35 la partea medie a reliefului, iar 43 la partea superioară a reliefului. Prin prisma acestor date, rezultă că densitatea maximă de locuire în bazinul hidrografic al Bahluiului ar fi de circa 9,35 aşezări/100 km2.

B. Trasând un cerc cu raza de 2,5km în jurul fiecărei aşezări, dar analizând separat pentru fiecare cele trei cazuri de amplasare a aşezărilor în cadrul reliefului, rezultă: pentru aşezările poziţionate în luncă şi la partea inferioară a reliefului:1.densitatea actuală este de 3,30 aşezări/100 km2;2.suprafaţa ocupată este de 825 km2;3.densitatea maximă de locuire este de 8,0 aşezări/100 km2;4.numărul maxim de aşezări pentru întreg bazinul hidrografic - 160. aşezări poziţionate la partea medie a reliefului:1.densitatea actuală este de 1,1 aşezări/100 km2;2.suprafaţa ocupată este de 400 km2;3.densitatea maximă de locuire este de 5,5 aşezări/100km2;4.numărul maxim de aşezări pentru întreg bazinul hidrografic - 110. aşezări poziţionate la partea superioară a reliefului:1.densitatea actuală este de 1,35 aşezări/100 km2;2.suprafaţa ocupată este de 525 km2;3.densitatea maximă de locuire este de 5,14 aşezări/100km2;4.numărul maxim de aşezări pentru întreg bazinul hidrografic - 102.

Însumând aceste date rezultă că numărul maxim al aşezărilor poate atinge valoarea 372, definind o densitate de 18,6 aşezări/100km2.

Diferenţele mari obţinute prin cele două metode de calcul utilizate se datorează în principal arealului mic în care se găsesc menţionate actual aşezările poziţionate la partea medie şi superioară a reliefului (circa 1/4 din suprafaţa bazinului hidrografic), de faptul că cele trei cazuri de amplasare a aşezărilor în mediul geografic nu au aceeaşi extindere geografică (aşezările de la partea medie ocupă mai puţin de 1/2 din suprafaţa ocupată de cele din zona de luncă şi de la partea inferioară a reliefului) şi că arealele lor de răspândire nu coincid.

Diferenţele dintre numărul de aşezări descoperite până acum şi numărul total al aşezărilor care au existat în acest areal se prezintă astfel: pentru zonele de luncă şi de la partea inferioară a reliefului, numărul aşezărilor variază de la 66 (menţiuni actuale), la 109 (metoda A) şi până la 160 (metoda B). pentru zonele de la partea medie a reliefului, de la 22 (menţiuni actuale), la 35 (metoda A) şi până la 110 (metoda B) pentru zonele de la partea superioară a reliefului, de la 27 (menţiuni actuale), la 43 (metoda A) şi până la 102 (metoda B). per total: numărul aşezărilor variază de la 117 (menţiuni actuale), la 187 (metoda A) şi până la 372 (metoda B).

Raporturile calculate dintre numărul aşezărilor: pentru zonele de luncă şi de la partea inferioară a reliefului, între 58% (pentru menţiunile actuale) şi 43% (metoda B); pentru zonele de la partea medie a reliefului de la 19% (pentru menţiunile actuale) şi până la 30% (metoda B); pentru zonele de la partea superioară a reliefului între 23% (pentru menţiunile actuale) şi 27% (metoda B).

Densitatea de locuire variază calculată variază între 7,60 aşezări/100km2

(pentru menţiunile actuale), la 9,35 aşezări/100km2 (metoda A) şi până la 18,6 aşezări/100km2 (metoda B).

Diferenţele mari rezultate prin cele două metode, ne fac să considerăm că datele obţinute cu ajutorul metodei A sunt cel mai probabil să reprezinte o locuire normală pentru această zonă în faza B a culturii Cucuteni, iar datele obţinute prin metoda B să reprezinte valorile maxime care ar fi putut exista aici. Raporturile dintre numărul aşezărilor din cadrul celor trei zone evidenţiază faptul că ocuparea acestora nu a avut la bază doar caracteristicile mediului natural, care pot fi exploatate prin activităţile curente ale comunităţilor umane ale zonei, ci şi alte criterii, care în opinia noastră, ţin de legăturile dintre comunităţile umane învecinate, cu o posibilă cristalizare mai accentuată a acestor criterii în această fază faţă de cea a culturii Cucuteni din faza A.

Aceste observaţii sunt confirmate şi de calcularea densităţii de locuire prin caroierea suprafeţei bazinului hidrografic în suprafeţe pătratice cu latura de 10, 5 şi 2km (fig.151 – pentru suprafeţele de 5X5 şi 2X2km diferenţa până la 115 aşezări care au putut fi poziţionate pe hartă, reprezintă aşezări singulare aflate pe o suprafaţă cu dimensiunile indicate).

Densitatea maximă de locuire stabilită pentru suprafeţele de 10X10km este de 18 aşezări/100km2, iar pentru cea de 5X5km este de 32 aşezări/km2, valori comparabile cu cele obţinute pentru faza A a culturii Cucuteni.

Pe baza acestor date se poate observa o tendinţă evidentă de grupare a aşezărilor din zona de luncă şi de la partea inferioară a reliefului, ce reuneşte 2 sau chiar 3 aşezări pe suprafeţe de 4km2, concentrându-se mai ales în zona de culoar a văii Bahluiului şi Bahluieţului, incluzând un număr de 24 aşezări.

Distribuţia aşezărilor în cadrul unităţilor fizico-geografice ale regiunii şi a zonelor din cadrul acestor unităţi (fig.152), ne indică faptul că marea majoritate a aşezărilor sunt cantonate în Câmpia Moldovei, cu menţiunea că exista un număr de aşezări care se plasează la limita dintre această unitate şi Podişul Sucevei.

Chiar dacă distribuţia în cadrul acestor unităţi sau în cadrul zonelor geografice este evident inegală, acolo unde numărul aşezărilor permite calcularea unor raporturi reprezentative statistic privind poziţionarea în cadrul celor trei zone de pe formele de relief, observăm că acestea sunt între limitele stabilite şi precizate anterior pentru această zonă.

Faţă de faza A, se observă o reducere a locuirii în zonele depresionare ale regiunii, dar cu o cantonare mai evidentă a aşezărilor de aici în zonele de la partea superioară a reliefului.

Distribuţia aşezărilor în cadrul subunităţilor bazinului hidrografic al Bahluiului (fig.153), scoate în evidenţă faptul că, în cadrul bazinelor hidrografice

ale afluenţilor săi, între aşezările de aici, plasate în cele trei zone de pe formele de relief există o corelaţie evidentă. Chiar în bazinul Bahluieţului, aşezările aflate la partea superioară a formelor de relief se încadrează în valorile stabilite, spre deosebire de etapa anterioară. Se observă un procent mai ridicat pentru aşezările poziţionate la partea superioară a reliefului din cadrul bazinelor hidrografice de dreapta a Bahluiului (ce atinge valoarea de 33%), în contrast evident cu situaţia pentru cele din bazinele afluenţilor de stânga sau pentru cele situate pe culoarul văii Bahluiului.

Dacă luăm în calcul gruparea evidentă a aşezărilor de la partea inferioară a reliefului pe culoarul văii Bahluiului şi a Bahluiuţului şi o retragere accentuată a aşezărilor poziţionate la partea superioară a reliefului spre zona superioară a bazinelor hidrografice, distanţele maxime dintre cele două aliniamente nu depăşeşte 10km. Am putea pune această situaţie pe seama unei anumite forme de organizare socială a comunităţilor cucuteniene din faza B, mai evoluată faţă de faza A (ca urmare a unei derulări logice a evenimentelor), dar în lipsa unor argumente de ordin arheologic, rezultate din săpături sistematice sau măcar din sondaje, care să o susţină (prezenţa unor aşezări cu bogate materiale arheologice, cu sisteme de fortificaţie antropică etc.) nu putem trage o concluzie finală.

Totuşi, considerăm că această ipoteză, ce s-a conturat pe baza observaţiilor privitoare la distribuţia geografică a aşezărilor, trebuie luată în consideraţie de viitoarele cercetări arheologice în regiune, care o vor confirma sau nu. În acest moment, ea este foarte plauzibilă, atât în contextul unei evoluţii normale a comunităţilor umane, cât şi ca o reacţie în faţa pătrunderii unor elemente stepice (Monah D., Cucoş Şt, 1984, p.42).

Corelaţiile prezentate în fig.154 reliefează aspectele legate de existenţa unor condiţii favorabile sau nu pentru practicarea agriculturii în apropierea locului în care se găseşte aşezarea. Datele obţinute în urma interogării bazei de date demonstrează amplasarea dominantă a aşezărilor în locuri cu altitudini relative mici în 75 din cazuri, cantonate în zone cu altitudini relative mai mici de 50m – în 73 din aceste cazuri. Referindu-ne la aşezările plasate în zone cu altitudini relative mai mici de 50m, expunerile favorabile sunt întâlnite în 57 de aşezări, iar pentru 43 dintre aceste aşezări, nu există elemente clare, care să individualizeze zona în cadrul peisajului geografic.

Trebuie să menţionăm incidenţa foarte redusă a aşezărilor în care zona are expunere vestică, care însă nu reflectă o caracteristică a zonei, comportament asemănător cu cel menţionat şi pentru faza A în această regiune.

Pe lângă acestea, se evidenţiază o prezenţă aproape constantă a unor aşezări în zone bine delimitate de elemente ale peisajului natural, care ocupă toate treptele de altitudine relativă a zonei până la cea de 100-200m, elemente care concură la asigurarea securităţii sporite a aşezării. Acest lucru este însă detaliat în urma analizei datelor din fig.155, conform cărora, în alegerea zonelor de la partea superioară a reliefului, de pe platoul dealului, se ţine cont în principal de înclinarea versanţilor, în 17 din cele 27 de aşezări menţionate în această zonă. Şi atunci când aşezările sunt plasate la partea medie a reliefului, în mici

zone plate de pe versanţi (versant sub forma unui mic platou), acestea sunt marcate tot de înclinări mari ale pantelor care le delimitează.

Considerăm că nu trebuie să reluăm discuţia privitoare la faptul că, nu numai unele caracteristici ale poziţionării aşezării în locuri bine individualizate din cadrul peisajului natural conferă securitate aşezării, prezentată pe larg la studiul aşezărilor din faza A a culturii Cucuteni. Dar prin caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile fazei B, observaţiile obţinute vin să întărească şi să nuanţeze aceste observaţii.

Totuşi, ţinând cont că datele şi observaţiile privind existenţa unor şanţuri de apărare ale aşezărilor din faza B sunt mult mai puţine decât pentru faza A, fiind menţionate până acum doar în cadrul aşezărilor de la Cucuteni – Cetăţuie, Costeşti – Cier, Buznea – Dealul Buznea, lipsind informaţii despre acele aşezări cantonate mai ales spre partea sudică şi estică a regiunii. În acest moment subiectul rămâne deschis, urmând ca viitoarele cercetări arheologice şi interdisciplinare (bazate pe fotografii aeriene sau pe metode arheomagnetice) să aducă precizări suplimentare.

Distribuţia şi poziţionarea aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic al Bahluiului (fig.156-157), pune în evidenţă faptul că locuirea umană s-a adaptat la caracteristicilor acestuia, dar în acelaşi timp are anumite specificităţi. Ocuparea în aproape 1/2 din cazuri a zonelor de culoar a văii şi cantonarea evidentă a unui grup important de aşezări, dar mai redus faţă de cel din faza A, atât în zona bazinului de recepţie, cât şi pe interfluviu, vin să completeze informaţiile anterioare cu privire la existenţa unor criterii de organizare socio-economică a comunităţilor cucuteniene.

Aşezările sunt cantonate preponderent în zone marcate de dimensiuni foarte mici ale albiei majore, reflectând o caracteristică a bazinului hidrografic, dar poziţionarea unui număr important de aşezări în zone cu albii majore mijlocii (în 1/4 din cazuri) sau în bazine de ordin 3 (adică pe culoarul văii Bahluiului - în 1/3 din cazuri), evidenţiază unele modificări în comportamentul acestor comunităţi umane în raport cu faza A, în corelaţie directă şi cu modul de grupare a aşezărilor. Aceste date sugerează practicarea unei agriculturi mai intense în raport cu faza A, amintind, pentru aşezările poziţionate în zona de luncă de la partea inferioară a reliefului de comportamentul comunităţilor culturii Starčevo-Criş de aici.

Poziţia aşezării faţă de râu nu reflectă decât ocuparea zonelor cu un anumit tip de expunere (preferate, aşa cum am mai menţionat, fiind cele sudice sau estice). Interesant mai este şi faptul că ocuparea zonelor de confluenţă se face în proporţii foarte reduse.

Datele cu privire la distribuţia aşezărilor în cadrul bazinului hidrografic ne prezintă existenţa a patru aşezări care sunt localizate în albia majoră a râurilor. Cu excepţia aşezării de la Leţcani – Movila din Şes, restul aşezărilor se află spre sectorul superior al râului Bahlui (Ulmi – La Odaie şi Erbiceni – La Podul de Fier) sau pe afluenţi ai acestuia (Cârjoaia – La est şi nord de sat), în zone unde fenomenele de inundaţie sunt rare. De aceea, în baza acestor date nu putem trage anumite concluzii, deşi suntem de părere că argumentele invocate la

analiza acestei situaţii de la faza A a culturii Cucuteni îşi au valabilitate şi în cazul de faţă.

În baza datelor prezentate în cadrul studiului de caz pentru aşezările fazei B a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, se observă unele schimbări evidente de comportament faţă de mediul natural în raport cu aşezările din faza A din aceeaşi regiune. Acestea nu pun în evidenţă schimbări esenţiale la nivelul comunităţilor acestei culturi din regiune în ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic, ci vin să cristalizeze unele tendinţe de diferenţiere a aşezărilor, probabil, după rolul social şi economic al acestora în cadrul locuirii din această zonă.

b4. PRECIZĂRI PRIVIND STAŢIUNILE CU DESCOPERIRI ATRIBUITE

UNEI FAZE NEPRECIZATE A CULTURII CUCUTENI ÎN BAZINUL HIDROGRAFIC AL BAHLUIULUI

În baza de date au fost incluse un număr de 56 de staţiuni în care s-au făcut descoperiri arheologice atribuite unei faze neprecizate a culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului. Dintre acestea, într-un număr de patru se specifică şi prezenţa unor materiale arheologice atribuite fazei A, iar într-un singur caz fazei A-B.

Avându-se în vedere unele schimbări de comportament, sesizate în analiza efectuată pentru faza A şi B a culturii Cucuteni, considerăm că efectuarea unei astfel de analize pentru acest grup de staţiuni nu ar avea nici o relevanţă.

O altă metodă de analiză şi modelare matematică, ce ar putea fi realizată pentru acest grup de staţiuni ar avea la bază distribuirea acestora la aşezările celor trei faze ale culturii Cucuteni prezente în bazinul Bahluiului, în funcţie de numărul aşezărilor, distribuţia geografică şi poziţionarea în cadrul formelor de relief. Faptul că şase dintre aceste aşezări nu au putut fi localizate şi poziţionate pe hartă, dar şi datorită numărului mic al staţiunilor din faza A-B, care nu are o explicaţie clară în acest moment, face ca gradul de dispersie să fie ridicat, iar rezultatele neconcludente, ceea ce ne-a determinat să renunţăm la prezentarea acestora.

Distribuţia geografică a acestui grup de aşezări este prezentată în fig.148 (sunt reprezentate doar aşezările care au putut fi localizate şi poziţionate pe hartă), considerându-se necesare şi următoarele precizări: 29 dintre aceste aşezări sunt poziţionate în zona de luncă şi de la partea inferioară a reliefului, 10 respectiv 11 la partea medie şi superioară a reliefului, iar pentru 6 nu se poate preciza poziţionarea acestora; trei aşezări sunt poziţionate în zona albiei majore, dar spre partea superioară a bazinului hidrografic al Bahluiului, iar una singură se află poziţionată în zona de luncă, dar şi la partea inferioară a versantului dintr-o zonă expusă inundaţiilor (aşezarea de la Holboca – Canton 282); două aşezări prezintă expunere vestică.

b5. PRECIZĂRI PRIVIND STAŢIUNILE ÎN CARE S-AU FĂCUT DESCOPERIRI ATRIBUITE MAI MULTOR FAZE ALE CULTURII CUCUTENI DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL BAHLUIULUI

Precizam încă de la începutul analizei ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile culturii Cucuteni din bazinul Bahluiului (fig.127, p.143), că în 60 de aşezări sunt menţionate materiale arheologice atribuite mai multor faze ale culturii Cucuteni, reprezentând aproape 1/4 din numărul total al staţiunilor acestei civilizaţii din bazinul Bahluiului (fig.159).

Astfel, avem o singură staţiune în care au fost descoperite materiale atribuite fazelor A şi A-B, 45 staţiuni cu materiale atribuite fazelor A şi B, 2 fazelor A-B şi B, iar într-un număr de 7 aşezări sunt menţionate materiale atribuite tuturor celor trei faze ale acestei culturi. Alături de acestea, se mai menţionează 5 cazuri în care pe lângă materiale atribuite unei faze neprecizate a culturii se menţionează şi materiale din faza A culturii Cucuteni (4 aşezări) sau din faza A-B (o aşezare).

Până acum nu s-a pus în evidenţă, pe cale arheologică, o continuitate de locuire între cele trei faze, ci doar o revenire în locuirea aceloraşi zone (Petrescu-Dîmboviţa M., 1966, p.13-34), dar numărul destul de important al aşezărilor cu descoperiri atribuite celor trei faze nu exclude această posibilitate, dacă nu în decursul tuturor celor trei faze, măcar pentru două etape succesive.

Dacă pentru staţiunile în care au fost făcute descoperiri atribuite tuturor celor trei faze, precum şi fazelor A şi A-B, şi A-B şi B, rezultatele se apropie de cele prezentate pentru faza A-B şi nu comportă alte precizări suplimentare, datorită numărului redus al staţiunilor:

Nu aceeaşi situaţie este şi în cazul staţiunilor în care s-au făcut descoperiri atribuite fazelor A şi B - în 52 de cazuri (incluzând şi cele şapte staţiuni cu descoperiri atribuite tuturor celor trei faze), iar dintre acestea doar o singură aşezare nu a putut fi localizată şi poziţionată pe hartă. Cele 52 de staţiuni reprezintă peste 34% din numărul total al aşezărilor din faza A şi aproape 45% din numărul celor din faza B. Din cele 52 de aşezări, un număr de 26 aşezări sunt poziţionate în zona de luncă şi de la partea inferioară a reliefului (50% din cazuri), 9 la partea medie a reliefului (17%), 16 la partea superioară a reliefului (31%) şi pentru o aşezare nu se poate preciza poziţia.

Datorită numărului redus al aşezărilor, interpretarea statistică pentru acest grup de aşezări are un grad redus de reprezentativitate, majoritatea valorilor se prezintă între limitele stabilite pentru faza A şi respectiv faza B a culturii Cucuteni din bazinul Bahluiului, ceea ce face ca să nu putem contura clar unele diferenţe şi particularităţi pentru acest grup de staţiuni şi de aceea am renunţat la prezentarea acestora. Menţionăm doar faptul că două staţiuni sunt amplasate în albia majoră a Bahluiului (Ulmi – La Odaie, Leţcani - Movila din Şes) şi că o singură staţiune are expunere vestică.

c. CONSIDERAŢII FINALE PRIVIND OCUPAREA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC DE CĂTRE COMUNITĂŢILE CUCUTENIENE DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL BAHLUIULUI

Înainte de a trece la formularea unor concluzii privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile cucuteniene din bazinul Bahluiului considerăm utile câteva precizări şi lămuriri asupra unor termeni şi metode folosite frecvent în literatura arheologică cu privire la poziţionarea aşezărilor cucuteniene în peisajul natural.

Aşa cum a mai fost subliniat şi în alte lucrări (Monah D., Cucoş Şt, 1984, p.42), existenţa unor termeni prea puţin definiţi, dar frecvent utilizaţi, la care adăugăm şi unele metode aşa-zis statistice, poate crea o stare de confuzie asupra unor realităţi de ordin arheologic, conducând la unele rezultate şi concluzii eronate.

Ne vom referi mai întâi asupra unor termeni care doresc să precizeze poziţia aşezării în cadrul geografic. Astfel, în literatura arheologică se vehiculează frecvent termeni ca aşezări de înălţime (înalte), medii, joase sau (Aşezări..., p.32-35) sau echivalenţi cu aceştia (Cucoş Şt., 1999, p.26), care au dorit să exprime faptul că aceste aşezări sunt amplasate la partea superioară, medie sau inferioară a unor forme de relief (în special dealuri).

Dar, prin asocierea poziţionării aşezării în cadrul reliefului, cu unele caracteristici ale locului în care se găseşte aşezarea, ca: delimitarea acestuia de către elemente ale cadrului natural (prin versanţi, pâraie etc.); înclinările versanţilor,

alături de caracteristici antropice ale aşezării (prezenţa fortificaţiilor), s-a ajuns la unele asocieri nefericite, care s-au îndepărtat atât de mult de realitatea peisajului natural, încât realitatea din teren este greu de decelat.

O consecinţă directă a acestei situaţii o reprezintă utilizarea în literatura arheologică a unor termeni zişi geografici: deal sub formă de cetăţuie (sau holm); pe cetăţuia de la est de sat (n.n. utilizat sub sensul de formă de relief, nu ca toponim), ca să nu amintim decât formele cele mai frecvent întâlnite în lucrările de arheologie.

La acestea mai adăugăm o serie de termeni populari (ca bot de deal, creasta dealului etc.), care au fost preferaţi în locul unor termeni geografici simpli, prin folosirea cărora nu s-ar mai fi creat confuzie, fără a mai include aici folosirea incorectă a unor termeni geografici de către arheologi, deoarece în această situaţie, totul s-ar complica extrem de grav.

Aşa cum am prezentat în cadrul analizei noastre pentru aşezările culturii Cucuteni în bazinul Bahluiului, poziţionarea la partea superioară a formelor de relief nu implică automat şi prezenţa unor versanţi cu înclinări mari sau delimitarea clară a locului aşezării de restul peisajului, aşa cum se înţelege prin atribuirea unor sensuri termenilor mai sus menţionaţi şi utilizaţi în literatura arheologică. Aceştia nu reflectă, decât în cazuri accidentale prezenţa fortificaţiilor antropice, care, aşa cum am mai precizat, nu sunt prezente doar în aşezările de la partea superioară a reliefului, ele putând să completeze foarte bine şi anumite caracteristici ale unor locuri aflate la partea inferioară sau medie a reliefului.

De aceea, nu este greu de explicat cu s-a ajuns la situaţia actuală, dar ceea ce este mai grav sunt consecinţele ei cu impact negativ asupra înţelegerii

interacţiunii dintre om şi mediul natural. De aceea, considerăm mult mai utilă folosirea termenilor geografici în precizarea caracteristicilor aşezării în raport cu peisajul natural, chiar dacă utilizarea acestora ar părea greoaie la început.

Deşi comitem o repetiţie, prezentăm o modalitate de caracterizare a poziţiei unei aşezări în cadrul peisajului natural, considerând că ea este utilă arheologilor în înţelegerea terminologiei geografice: poziţionarea aşezării în cadrul reliefului: pe formele de relief: - structural: deal, munte;- de acumulare: terase, trepte de luncă. în cadrul formelor de relief:- la partea inferioară, medie, superioară;- în luncă, pe versant, pe platou. caracteristici ale elementelor cadrului natural: altitudini relative: ale locului, ale zonei; delimitare naturală: prin versanţi, prin pâraie etc. tipuri de versanţi: cu înclinări mici, mari, versanţi abrupţi etc. expunerea zonei: estică, vestică, etc.

Referitor la metodele zis statistice folosite de către arheologi în prezentarea unor date, dorim să precizăm că numărul şi reprezentativitatea populaţiei (în sens statistic, dar cu alte cuvinte cantitatea pe care se face interpretarea statistică) reprezintă o condiţie absolut necesară. NU se pot trage concluzii statistice pe eşantioane de 10-25 unităţi sau pe unităţi de volum nereprezentative la nivelul întregii populaţii (aşa cum se precizează în numeroase lucrări de arheologie) şi mai ales nu se pot extrapola sau compara aceste rezultate pentru eşantioane cu un alt volum (100-200 unităţi) sau cu alt grad de reprezentativitate. Folosirea frecventă de metode statistise neprezentative, în analiza relaţiilor dintre aşezări şi mediul geografic de către arheologi, a contribuit direct la generarea unor aspecte şi situaţii nefericite.

Rezultatele analizei statistice privitoare la relaţia ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile cucuteniene din bazinul hidrografic al Bahluiului au pus în evidenţă câteva aspecte pe care le considerăm importante:1. În primul rând, s-a pus în evidenţă o inflaţie artificială a numărului descoperirilor atribuite culturii Cucuteni, ce atinge în cazul bazinului hidrografic al Bahluiului 18%. La nivelul informaţiilor arheologice de până acum despre aşezările cucuteniene din România (luând ca reper - Monah D., Cucoş Şt, 1984), aceasta ar reprezenta un număr de circa 250 aşezări în plus faţă de numărul real. Considerăm că locuirea cucuteniană, pare să fi avut un număr mult mai mare de aşezări în regiunea Moldovei, decât cele menţionate până acum în literatura arheologică, un argument în favoarea acestei ipoteze îl reprezintă estimările realizate pentru bazinul Bahluiului.2. TOATE punctele de vedere exprimate în literatura arheologică privind caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile cucuteniene din regiune sunt infirmate de datele statistice obţinute de către noi, pe baza modelului de analiză utilizat şi al studiul realizat, considerând că aceste

puncte de vedere au fost generate de utilizarea incorectă a terminologiei geografice şi de aplicarea unor metode statistice eronate.3. Ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile cucuteniene reflectă, în ansamblu ei, atât preocupări generate de caracteristicile specifice unor comunităţi sedentare, cât şi de puternice restructurări de ordin social, specifice comunităţilor eneolitice.4. Studiul de caz efectuat pe baza aşezărilor cucuteniene descoperite până acum în bazinul hidrografic al Bahluiului a pus în evidenţă faptul că locuirea prezintă caracteristici specifice unei anumite organizări şi ierarhizări a aşezărilor la nivel microregional, caracteristici susţinute şi în baza descoperirilor efectuate în cadrul staţiunilor cercetate prin săpături arheologice.5. Pentru fazele A şi B ale culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, aşezările poziţionate la partea superioară a reliefului nu sunt preponderente, aşa cum s-a vehiculat până acum în literatura arheologică, ele reprezentând doar 34 şi respectiv 23% din numărul total al aşezărilor din zona studiată.6. Tot pentru fazele A şi B ale culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, aşezările poziţionate la partea superioară a reliefului, dar bine individualizate în cadrul peisajului natural prin prezenţa unor versanţi cu înclinări mari şi a delimitării zonei acesteia pe 3 sau 4 direcţii, au un grad de reprezentativitate de circa 23-28% şi respectiv 19-22%.7. Aşezările din faza A şi B a culturii Cucuteni, poziţionate în zonele de la partea inferioară şi medie a reliefului, în zone cu condiţii deosebit de favorabile practicării agriculturii (expuneri favorabile, nediferenţiate de restul peisajului, în zone marcate de versanţi cu înclinări mici) sunt cele mai numeroase. Pentru faza A, preponderent acestea par a se dispune grupat în jurul unor aşezări de la partea superioară a reliefului, pe când pentru faza B se face simţită o grupare a acestora la nivel regional în lungul principalelor reţele hidrografice ale regiunii, dar în apropierea lor, relativ apropiate de acestea sunt dispuse aşezările de la partea superioară a reliefului, evident retrase spre zona superioară a bazinelor hidrografice din care fac parte.8. Deşi pe baza caracteristicilor ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile cucuteniene din bazinul hidrografic al Bahluiului, se poate observa o dispunere evidentă a aşezărilor de la partea inferioară şi medie a reliefului, în jurul unor aşezări poziţionate la partea superioară a reliefului, rolul jucat de acesta în cadrul regiunii trebuie analizat din perspectivă arheologică şi interdisciplinară, deoarece şi unele aşezări poziţionate la partea inferioară, marcate de prezenţa unor nivele bogate de locuire şi a unor sisteme de fortificaţie pot avea acelaşi rol ca şi acestea.9. Diferenţele sesizate în ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic între fazele A şi B ale culturii Cucuteni din bazinul Bahluiului, pot fi justificate de evoluţia istorică a acestor comunităţi, prin dezvoltarea unor forme de organizare la nivel regional, dar stabilirea rolului jucat de anumite aşezări poate fi demonstrat doar plecând de la analiza individuală a aşezărilor în cauză.10. Pentru faza B a culturii Cucuteni apar, în special la partea inferioară a reliefului, în zone marcate de condiţii deosebit de favorabile agriculturii, aşezări aflate foarte aproape unele de altele, ce amintesc de fenomenul aşezărilor

grupate menţionat în cadrul culturii Starčevo-Criş (atât de bine conturat pentru această zonă, cât şi bine evidenţiat la nivelul întregii regiuni a studiului).11. Prezenţa mai multor aşezări din faza A a culturii Cucuteni în zonele albiilor majore cu risc mare de inundare, ar putea indica existenţa unei perioade mai secetoase, în care aceste fenomene nu erau atât de puternice, impactul lor fiind atenuat şi de elemente ale peisajului natural, dar considerăm că asupra acestui subiect nu se pot trage concluzii finale în lipsa unor cercetări interdisciplinare ale acestor aşezări.12. Asupra elementelor legate de evoluţia mediului geografic după perioada încetării locuirii cucuteniene, în baza datelor şi a informaţiilor disponibile până acum, acestea se încadrează în limitele normale de evoluţie pentru această zonă, dispunerea şi caracteristicile ocupării spaţiului geografic de către aşezările culturii Cucuteni în bazinul hidrografic al Bahluiului nepunând în evidenţă mari transformări la nivelul reliefului, care să schimbe aspectul general al regiunii. Nu ne putem încă exprima o opinie asupra evoluţiei învelişului vegetal al zonei, deoarece nu dispunem de date reprezentative.13. Metodele statistice utilizate pentru evidenţierea caracteristicilor ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către comunităţile cucuteniene din bazinul hidrografic al Bahluiului, pot fi aplicate şi pentru alte areale din cadrul zonei studiului, cu condiţia ca datele rezultate din cercetarea arheologică a acesteia să fie reprezentative pentru locuirea din acea regiune şi suficient de numeroase. În acest moment, prin aplicarea acestor metode de interpretare statistică pentru întreaga regiune, nu s-ar obţine rezultate relevante, aşa cum am mai precizat şi la începutul acestui capitol.

CAPITOLUL 5

UTILIZAREA RESURSELOR NATURALE ALE ZONEI DE CĂTRE COMUNITĂŢILE NEO-ENEOLITICE

Prezenţa şi dezvoltarea unor comunităţi umane într-un anumit areal este direct legată de prezenţa unor resurse naturale, care, prin exploatare, să asigure măcar minimul necesar susţinerii vieţii.

5.1. APA – RESURSĂ NATURALĂ VITALĂO resursă naturală fără de care existenţa omului nu este posibilă o

reprezintă apa. Prezenţa sau absenţa resurselor de apă dintr-un anumit areal a contribuit în mod direct la dezvoltarea unor comunităţi umane. Astfel, în regiunile marcate de deficit în resurse de apă, comunităţile umane se grupează în jurul zonelor cu rezerve mai importante, restul arealului fiind practic nelocuit. Dar în acelaşi timp un surplus de apă, manifestat prin fenomenele de inundaţie, are acelaşi efect asupra comunităţilor umane.

Apa, ca resursă naturală, poate fi exploatată direct din reţelele hidrografice de suprafaţă din zona aşezării (din râuri, pâraie etc.) sau din pânzele de apă freatică din subsol, prin intermediul unor instalaţii specifice, mai mult sau mai puţin dezvoltate ca tehnologie de realizare.

În literatura de specialitate arheologică s-a vehiculat ipoteza că la alegerea locului unei aşezări, comunităţile umane preistorice au avut în vedere amplasarea acestuia în apropierea unei surse permanente de apă potabilă, argument care este logic şi corect.

Problema identificării sursei de apă folosită de o comunitatea umană dintr-o anumită aşezare preistorică este un demers ştiinţific mai greu de realizat, deoarece, dacă pentru sursele de apă de suprafaţă din imediata apropiere a aşezării se pot face anumite paralelizări plecând de la situaţia actuală, pentru sursele de apă provenite din pânza freatică, reconstituirea situaţiei dintr-un anumit moment istoric este mult mai dificilă, caracteristicile şi prezenţa apei în pânza freatică fiind influenţate de o serie de factori care, dacă nu sunt imposibil de pus în evidenţă, sunt cel puţin greu de reconstituit. Alături de anumite caracteristici climatice şi fizico-geografice ale zonei ce determină direct cantitatea de apă ce pătrunde în sol (regimul precipitaţiilor, vegetaţie, temperaturi, înclinarea suprafeţelor terestre etc.) şi de regimul general al apelor freatice şi de suprafaţă din regiune, caracteristicile substratului geologic sunt deosebit de importante în formarea sau nu a acumulărilor de ape freatice într-o anumită zonă, menţionând în acest sens: prezenţa unui strat impermeabil, care să nu permită infiltrarea apei spre stratele inferioare şi de a cărui înclinare, atunci când acesta se intersectează cu suprafaţa terestră, depinde sau nu debuşarea apei sub forma de izvoare; porozitatea rocilor este caracteristica determinantă în acumularea şi înmagazinarea apei, dar a cărei evoluţie locală poate determina:

- prin tasare – modificarea direcţiei de curgere a pânzei de apă freatică, conducând la dispariţia unor izvoare sau chiar a respectivului strat freatic, generată fiind de procese geologice normale sau ca efect al unor cutremure de pământ, alunecări de teren etc.;- prin fisurarea rocilor – se pot genera acumulări de ape în zone unde anterior acestea să nu fi existat.

În aceste condiţii, în lipsa unor argumente arheologice, demonstrarea utilizării sau nu a unei anumite surse de apă este mai dificil de realizat.

Merită totuşi să subliniem câteva aspecte legate de anumite informaţii privitoare la realizarea unor posibile instalaţii de captare a apelor subterane în zona studiului. Astfel, în săpăturile efectuate în aşezările cucuteniene de la Hăbăşeşti (groapa 80 cu adâncimea de 6,1m - Dumitrescu Vl. şi colab., 1954, p.168 şi 198-199) şi Truşeşti (două gropi tip fântână din care una cu adâncimea de 6,2m - groapa 168, şi alta săpată până la adâncimea de 4m - groapa 181a - Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1999, p.211-219) au fost identificate o serie de gropi cu adâncimi mari, ce conţin material arheologic extrem de puţin, care au fost umplute imediat după realizarea acestora. Deşi autorii cercetărilor consideră prea puţin probabil realizarea unor fântâni pentru captarea apei în această perioadă istorică (Dumitrescu Vl. şi colab., 1954, p.168), scopul acestora nu a fost însă determinat sau clar precizat. Avându-se în vedere poziţia în cadrul peisajului geografic a celor două aşezări (la partea superioară a reliefului, marcate de intersectarea de către stratele geologice a suprafeţei versanţilor, care prezintă şi înclinări foarte mari), considerăm că este puţin plauzibilă formarea unui nivel de apă freatică, deoarece chiar dacă ar fi există un strat geologic impermeabil, apa ar fi putut debuşa la suprafaţa solului, pe versant. Totuşi, în absenţa unei alte explicaţii arheologice asupra prezenţei acestor gropi şi a adâncimilor acestora, extrem de mari în raport cu celelalte gropi din aşezare, considerăm că nu se poate exclude aprioric eventualul scop pentru captare a apelor freatice, chiar dacă acesta nu a fost atins de cei care au săpat-o.

O altă situaţie pe care dorim să o prezentăm aici este cea întâlnită în staţiunea de la Podu Iloaiei – Şesul Târgului, unde a fost observat un mic pârâiaş subteran (planşa 8/2), mult mai activ atunci când cantitatea de precipitaţii este mai mare. Acesta porneşte din dreptul unei locuinţe cucuteniene (delimitată atât prin materialele arheologice recoltate de la suprafaţa solului, cât şi cu ajutorul fotografiei aeriene care permite şi observarea conturului acesteia - (planşa 9/1) şi este suprapus de o locuinţă, probabil din epoca fierului, intersectată de sondajul realizat în această aşezare. Deşi ne lipsesc informaţii suplimentare de natură arheologică, dar şi cele privitoare la substratul geologic, dar în baza caracteristicilor observabile pe fotografiile aeriene, putem admite ca ipoteză de lucru, generarea acestuia în urma captării unui izvor de către cei care au amenajat şi locuinţa situată la câţiva metri în amonte de locul unde traseul acestui pârâu subteran nu mai poate fi determinat pe fotografiile aeriene.

5.2. UTILIZAREA RESURSELOR BIOLOGICE ALE ZONEICaracteristicile învelişului vegetal al zonei şi a faunei asociate acesteia au

constituit resurse importante pentru comunităţile preistorice, atât pentru

asigurarea necesarului de hrană, cât şi pentru procurarea unor materii prime în vederea realizării de unelte şi alte artefacte.

Nu ne propunem aici reconstituirea peisajului natural existent în zona studiului nostru pentru perioada neo-eneolitică, deoarece acesta reprezintă un subiect care va fi tratat în cadrul unui al capitol al acestei lucrări. Trebuie însă să precizăm că între caracteristicile geomorfologice şi climatice ale regiunii şi învelişul vegetal şi fauna asociată acesteia există legături directe, fapt ce generează o etajare pe latitudine şi altitudine a speciilor vegetale (vegetaţie zonală) şi a faunei asociate, dar şi dezvoltarea unui anumit tip de vegetaţie într-un areal bine definit (vegetaţie intrazonală) şi a faunei asociate acesteia, generate fiind de condiţiile locale.

În urma folosirii anumitor resurse biologice de către comunităţile umane, în aşezările preistorice au fost puse în evidenţă o serie de materiale care au furnizat informaţii privitoare la acestea. Astfel, resturile rămase în urma utilizării unor specii animale, marcate de prezenţa oaselor şi a părţilor scheletice, sunt cele mai frecvent întâlnite în aşezările preistorice, datorită faptului că acestea se conservă mult mai bine în sol prin structura minerală specifică, în contrast cu cele vegetale unde fenomenele de biodegradare conduc la distrugerea acestora datorită, în principal, lipsei unor structuri minerale. Prezenţa unor specii vegetale a putut fi evidenţiată însă prin amprentele pe care acestea le-au lăsat pe diverse materiale arheologice – impresiuni de cariopse şi amprente de plante pe ceramică, urme de crengi şi alte materiale vegetale în pereţii locuinţei etc. La acestea mai adăugăm conservarea unor seminţe în anumite complexe închise sau punerea în evidenţă a acestora în resturi alimentare sau în coprolite umane (situaţie însă nemenţionată până acum în zona studiului nostru).

Procurarea resurselor de natură biologică s-a făcut, pentru cele folosite în principal în alimentaţie, cât şi pentru alte scopuri, prin vânat, pescuit sau prin cules (utilizată pentru scoici şi melci, dar şi pentru procurarea de fructe de la specii sălbatice), iar pentru cele folosite la realizarea de unelte prin exploatare directă (pentru esenţele lemnoase necesare la realizarea unor unelte, construcţii sau pentru uz gospodăresc), prin cules (cum este cazul coarnelor de cerb) sau prin folosirea unor anumite părţi scheletice rezultate după consumarea cărnii.

În funcţie de preferinţele ecologice necesare dezvoltării optime a speciilor animale, acestea se grupează în jurul unor anumite zone cu vegetaţie specifică. Astfel, pentru regiunea studiului nostru (cf. S.Haimovici, vezi Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1999, p.679-680), în zonele marcate de prezenţa pădurilor se grupează o serie de animale ca ursul (Ursus arctos), cerbul (Cervus elaphus), elanul (Alces alces), mistreţul (Sus scofa), jderul de pădure (Martes martes), râsul (Lynx lynx), pisica sălbatică (Felis sylvestris) etc., la care se adaugă prezenţa melcilor (în special specia comestibilă - Helix pomatia). În zonele de la marginea pădurilor sunt prezente o serie de animale ca bourul (Bos primigenius), bizon (Bison bonasus), căpriorul (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus europaeus) etc., pe când zonele de stepă sunt marcate de prezenţa cailor (Equus caballus) şi măgarilor (Equus hydruntinus) sălbatici. Unele specii ca vidra (Lutra lutra) sau castorul (Castor fiber), în asociere şi cu specii de bivalve (scoici - Unio pictorum, U.crassus, U. sp.), broaşte ţestoase şi peşti (somn – Siluris

glanis) indică prezenţa mediului acvatic, marcat de ape slab curgătoare. O serie de animale ca vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), ariciul (Erinaceus europaeus), dihor (Mustela putoris) sau bursucul (Meles meles) sunt eurioece.

Cu ajutorul resturilor de faună sălbatică ne putem construi o imagine cu privire la peisajul natural existent în jurul unei aşezări, dar aceasta nu poate fi clar conturată şi detaliată decât prin cercetări interdisciplinare.

Prin săpăturile arheologice au fost puse în evidenţă o cantitate importantă de materiale rămase în urma exploatării resurselor biologice naturale ale zonei, fapt ce ne permite observarea distribuţiei acestora atât la nivelul regiunii, cât şi în cadrul culturilor arheologice dezvoltate în acest areal în neo-eneolitic. Nu ne propunem aici decât o prezentare generală a speciilor determinate în cadrul cercetărilor cu caracter sistematic din staţiunile neo-eneolitice din zona Moldovei şi nu o prezentare a raporturilor dintre utilizarea acestui tip de resurse şi cele generate de practicarea agriculturii de către comunităţile umane, deoarece avem numeroase rezerve asupra corectitudinii cantitative a acestor raporturi, generate nu numai de metodele de interpretare arheozoologice folosite (El Susi G., 1996, p.25-28), cât mai ales de cele de recoltare a acestor materiale din săpăturile arheologice (Udrescu M., Bejenaru L., Hrişcu C., 1999, p.25-26).

UTILIZAREA RESURSELOR BIOLOGICE DE NATURĂ ANIMALĂPrivitor la cultura Starčevo-Criş din Moldova sunt menţionate în literatura

de specialitate o serie de informaţii privitoare la această temă, ce provin din următoarele aşezări:1. Glăvăneşti – La Ghilitoare, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, bour, căprioară, cal şi Equus przewalski.2. Valea Lupului – La Căpriţa, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, bour, căprioară, cal şi Equus przewalski.3. Pogorăşti - La Lutărie, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ şi bour.4. Balş – Valea Părului, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, bour, bizon, căprioară şi lup.5. Trestiana – Stroe Beloescu, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ şi cal.6. Podu Iloaiei – Şesul Târguluixv[15], aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la bour, melci (Helix sp.) şi scoici (Unio sp.).

Pentru aşezările culturii ceramicii liniare din Moldova deţinem informaţii ce provin din staţiunea de la Traian – Dealul Fântânilor, unde au fost identificate specii precum cerbul, mistreţul, căprioara, calul şi castorul, şi din cea de la Isaiia – Balta Popii, unde au fost menţionate prezenţa cerbului, a pisicii sălbatice, a mistreţului, căpriorului (probabil) şi fragmentele de valve de scoici.

Pentru aşezările culturii Precucuteni, deţinem informaţii ce provin din staţiunile:

xv[15] Materiale rezultate din sondajul realizat în anul 2000, determinate de Bejenaru L., nepublicate.

1. Traian – Dealul Viei (Necrasov O., Haimovici S., 1970, p.63-64; Comşa E., 1996, p. 166-197), aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, jder, bour, căprioară, cal, castor, lup şi vulpe.2. Ghiogoeşti – Trudeşti, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, jder, bour, căprioară, castor şi vulpe.3. Larga Jijia – La Grădină, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ şi căprioară.4. Mândrişca – Titilca Morăriei (Bichir Gh., Dogan E., 1959, p.292-293) , aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la căprioară.5. Târpeşti – Râpa lui Bodai, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, bour, căprioară, cal şi Equus prezewlski, castor, lup şi vulpe.6. Andrieşeni – Vatra Satului II, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la bour, zimbru şi elan.7. Tg.Frumos – Baza Pătule, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, bour, căprioară, cal şi scoici (Unio pictorum, U.crassus).8. Isaiia – Balta Popii, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la bour, cerb, mistreţ, căprior, cal, la care se mai adaugă valve de scoici şi o diafiză de os lung de la o pasăre mare, de apă, probabil sălbatică.

Pentru aşezările aspectului cultural Stoicani-Aldenixvi[16] deţinem informaţii ce provin din staţiunile:1. Drăgăneşti – În marginea de nord-vest a satului, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, bour, căprioară, iepure, cal, vulpe, lup şi bursuc.2. Stoicani – Cetăţuia, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, melci, bour, căprioară, bursuc, scoici şi peşti (somn).3. Suceveni – Ştoborăni, aici au fost semnalate materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, bour, căprioară şi bursuc.4. La Băneasa – La Mingireanu Toader şi Bârlăleşti – Stanţia au fost menţionate prezenţa de cochilii de melci, valve de scoici şi diverse materiale osteologice de animale sălbatice (specii neprecizate însă).

Aşezările culturii Cucuteni din Moldova au oferit cele mai multe informaţii despre utilizarea unor specii de animale sălbatice, de aceea ne vom restrânge doar la prezentarea celor mai importante staţiuni cercetate arheozoologic.1. Târpeşti – Râpa lui Bodai, aici au fost semnalate prezenţa de materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, bour, căprioară, iepure, cal şi Equus przewalski, castor şi vulpe, pentru faza A.2. Truşeşti – Ţuguieta (Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab, 1999, p.679-680), au fost semnalate prezenţa de materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, bour, căprioară, iepure, cal, castor şi vulpe, pentru faza A.3. Cucuteni – Cetăţuia, (grupând materialele atribuite celor trei faze) au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la urs, cerb, elan, mistreţ, bour, căprioară, iepure, cal, castor, vulpe, lup şi bursuc.

xvi[16] Se menţionează prezenţa unor vertebre de peşti şi carapace de broască ţestoasă în aşezări ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni (Dragomir I.T., 1996, p.176-177).

4. Hăbăşeşti – Holm, au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, melci (Helix pomatia), căprioară şi scoici.5. Ruginoasa – Dealul lui Drăghicixvii[17], a fost sesizată prezenţa de materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, melci (Helix pomatia) şi scoici.6. Bodeşti – Frumuşica, au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, căprioară, bour (şi Bos priscus şi B.bubalus?) şi cal.7. Drăguşeni – Ostrovxviii[18] (Marinescu Bâlcu S., Bolomey Al, 2000, p.160-161), au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, jder, râs, pisică sălbatică, căprioară, bour, bizon, iepure, cal, vulpe şi bursuc.8. Scânteia – Dealul Bodeştilor, au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, jder, căprioară, bour, iepure, cal, lup şi bursuc9. Dumeşti – Între Pâraie (Haimovici S., 1990, p.83-89), au fost menţionate prezenţa de materiale provenite osteologice de la cerb, elan, mistreţ, căprioară şi bour.10. Traian – Dealul Fântânilor (din faza A-B), au fost menţionate prezenţa osteologice de materiale provenite de la urs, cerb, mistreţ, căprioară, bour, bizon, cal, castor, lup şi bursuc.11. Valea Lupului – Fabrica Chimică, au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la cerb, mistreţ, bour, căprioară şi cal.12. Poduri – Dealul Ghindaru (materiale provenite din nivelurile fazei A2 şi B1, cf. Monah D., rapoarte de săpătură 2000-2001), au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, jder, pisică sălbatică, bour, bizon, căprioară, iepure, cal, castor, lup, vulpe şi bursuc.13. Ghelăeşti – Nedeia (Cucoş Şt., 1999, p.193-194), au fost menţionate prezenţa de materiale osteologice provenite de la urs, cerb, mistreţ, bour, bizon, căprioară, iepure, cal şi vulpe.

Aceste date cu privire la utilizarea resurselor animale sălbatice ale zonei, vin să confirme în mod direct faptul că purtătorii culturilor neo-eneolitice din regiune au folosit din plin resursele naturale de origine animală a zonei potenţialul natural, la acestea adăugându-se o serie de argumente indirecte ca prezenţa unor artefacte în directă legătură cu vânatul şi pescuitul, descoperite într-un număr mare de aşezări.

UTILIZAREA RESURSELOR BIOLOGICE DE NATURĂ VEGETALĂAceste date sunt semnificativ mai reduse decât cele de natură animală,

datorită perisabilităţii lor. Indiciile cele mai numeroase, despre utilizarea acestora, le reprezintă amprentele pe care le-au lăsat pe materialele cu care au fost utilizate pentru realizarea diverselor construcţii, a ceramicii etc. Dar determinarea speciilor în acest caz este dificil de realizat.

Utilizarea lemnului a lăsat în această direcţie cele mai multe urme. Folosit în gospodărie la realizarea focului pentru prepararea alimentelor şi încălzit

xvii[17] Materiale sesizate în intervenţia arheologică realizată în anul 2001.xviii[18] Se mai menţionează în această aşezare prezenţa veveriţei (Comşa E., 1996, p.170).

(resturile de cărbuni întâlnindu-se în toate aşezările, mai ales în jurul locurilor special amenajate pentru aceste activităţi), la construcţia locuinţelor şi anexelor gospodăreşti (în pereţi, podine, cuptoare etc.), lemnul a constituit şi o materie primă importantă pentru realizarea de unelte şi arme. S-a putut determina prezenţa următoarelor specii: alun - Coryllus avellana (la Podurixix[19], Izvoare), tei – Tilia plathyphylos (la Poduri), Alnus sp. (Izvoare), soc (Sambucus nigra), cireş sălbatic (Cerasus avium var. silvestris) şi corn (Conus mas) – şi cu valoare alimentară pentru fructe, Malnus (Poduri) (Monah F., 1985, p.687-689; Monah F., Monah D., 1995, p.311-318; idem., 1997, p.297-316; cf. Monah F. în Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1999, p.678). Alături de acestea, prin analize antracologice (Săvulescu Th. apud Monah F., Monah D., 1997, p.311-312), în câteva staţiuni eneolitice din Moldova (Dărăbani, Percăuţi, Lipcani şi Bonţeşti) au fost determinate diferite esenţe de stejar (Quercus pedunculuflora., Q.robur., Q.cerris, Q.ilex), fag (Fagus sylvatica), castanul comestibil (Castaneea sativa), nuc, tei, ulm, salcie, precum şi alte specii ca Fraximus, Ostrya carpinifolia, Buxus sempervirens.

Prezenţa unor specii de arbori a fost pusă în evidenţă şi prin analizele spectrului polinic realizate la Drăguşeni (în aşezările din punctele Ostrov şi În Deal la Lutărie) şi Târpeşti (Râpa lui Bodai).

Alături de lemn, în anumite elemente ale complexelor de locuit se menţionează prezenţa de urme de stuf (Phrammites australis), aşa cum este cazul aşezării de la Stoicani – Cetăţuia (Petrescu-Dîmboviţa M., 1953, p.95) şi Poduri – Dealul Ghindaru (Monah F., Monah D., 1995, p.311-318), şi a papurei (Typha sp.) la Drăguşeni (în spectru polinic).

Pe ceramică s-au păstrat o serie de amprente de plante spontane, dintre care menţionăm la Truşeşti – Ţuguieta prezenţa brusturelui (Articum sp. – Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab., 1999, p.678), cât şi pe un lot important de materiale provenite de la Cucuteni - Cetăţuiaxx[20], care încă nu au fost prelucrate şi determinate.

Dintre plantele sălbatice întrebuinţate de comunităţile neo-eneolitice din zona studiată, atât pentru consum, cât şi în alte scopuri, în aşezarea de la Poduri – Dealul Ghindaru se menţionează prezenţa zmeurului (Rubus idaeus), a lobodei sălbatice (Atriplex sp., Chenopodum album), rapiţei sălbatice (Brassica nigra), punguliţa (Thlaspi arvense), hrişcă deasă (Fagopyrum convolvulus), troscot (Polygonum aviculare), piper de apă (Polygonum hydropipier), măcriş (Rumex acetosa), ştevie creaţă (Rumex crispus), lipicioasă (Galium spurium), Bromus sp. (Monah F., Monah D., 1995, p.311-318). La Frumuşica se menţionează prezenţa seminţelor de Lithospermum purpureo-coeruleum şi la Văleni cea a măcrişului (Cârciumaru M., 1996, p.77 şi 125).

5.3. UTILIZAREA RESURSELOR MINERALE ALE ZONEI

a. UTILIZAREA ROCILOR PENTRU REALIZAREA UNELTELORxix[19] Datorită structurii arheologice a aşezării de la Poduri – Dealul Ghindaru, ce a permis conservarea resturilor vegetale, această staţiune a furnizat cele mai importante informaţii referitoare la utilizarea resurselor vegetale ale zonei.xx[20] Materiale ce urmează a fi determinate de Felicia Monah.

Rocile au constituit o materie primă foarte importantă pentru realizarea unor unelte folosite în diverse scopuri gospodăreşti, dar şi mai rar pentru realizarea unor construcţii cu scop utilitar (platforme de piatră, şanţuri de apărare etc.).

Din punct de vedere geologic, zăcămintele de roci pot fi clasificate astfel: - din punct de vedere genetic: zăcăminte primare şi zăcăminte secundare;- din punct de vedere al unităţilor geologice în care se găsesc: zăcăminte din zona de platformă, zăcăminte din zona de orogen;- din punct de vedere petrografic: zăcăminte de roci sedimentare, metamorfice, magmatice (ce pot fi la rândul lor piroclastice, vulcanice, filoniene, intruzive)

În decursul istoriei, noţiunea de zăcământ a suferit transformări majore, ceea ce a făcut ca anumite acumulări locale, ce reprezentau pentru comunităţile preistorice surse vitale de materie primă pentru geologia modernă acestea ori nu există, ori de nu sunt luate în seamă, datorită rezervelor mici şi a exploatării ineficiente economic.

De aceea, în multe lucrări de geologie, informaţiile legate de prezenţa şi caracteristicile unor anumite tipuri de rocixxi[21] ce apar accidental, dar importante pentru studiile preistorice, sunt menţionate în cazuri rare sau cu totul excepţionale. În acest sens, putem da exemplul zăcămintelor de silex din zona de nord a Moldovei, importante pentru comunităţile preistorice, cărora li s-au determinat vârsta geologică, unele caractere generale şi contextul în care apar, dar datorită utilizării lor la scară redusă în industrie, informaţiile geologice despre acestea se opresc aici (Bâgu Gh., Mocanu Al, 1984, p.74-75; Ionesi L., 1994, p.29).

O primă problemă, care considerăm că trebuie abordată în utilizarea rocilor de către comunităţile preistorice, în general, o constituie tipul de zăcământ în care se găsesc acestea. Astfel, se deosebesc:- zăcămintele primare de roci, ce se găsesc în locul în care acestea s-a format – ex. depozitele de roci sedimentare din Platforma Moldovenească;- zăcăminte secundare de roci, a căror geneză este ulterioară procesului propriu-zis de formare a rocii, şi rezultă prin acumularea de materiale în urma unor procese exogene – ex. aluviuni, terase.

O consecinţă directă a existenţei acestor două tipuri diferite de zăcăminte de roci, poate fi sintetizată astfel: să presupunem că un anumit tip de andezit este prezent pe rama de vest a zonei studiului nostru, iar zăcământul primar este deschis de apele unui torent, afluent secundar al Bistriţei. Acelaşi andezit, poate fi găsit şi în aval, în urma transportului exercitat de către apele curgătoare, la zeci sau chiar sute de kilometri, până în zona oraşului Focşani, în depozitele de aluviunile ale râului Siret, deci în cadrul unui zăcământ secundar. Să presupunem că din acelaşi tip de andezit s-a realizat o unealtă ce s-a descoperit într-o staţiune cucuteniană din zona Bacăului. Întrebarea pe care ne-o punem firesc este: pentru procurarea materiei prime în vederea confecţionării acestei unelte s-a folosit zăcământul primar sau cel secundar.

xxi[21] De ex. conform Bibliografiei Geologice a RSR, vol.V-VIII, 1966-1985, cu excepţia tratatelor de petrografie a rocilor sedimentare, nu există alte lucrări ştiinţifice care să trateze problematica silexului.

Răspunsul sigur la această întrebare, nimeni nu îl va putea preciza, deoarece aceeaşi rocă putea fi adusă din zăcământul primar sau putea fi foarte bine selectată din aluviunile Siretului. Această situaţie poate fi extrapolată pentru toate rocile ce se întâlnesc în zona vulcanitelor neogene sau în zona cristalino-mezozoică sau cea a flişului Carpaţilor Orientalixxii[22] din bazinul hidrografic al Siretului. Aşa cum am mai menţionat şi la capitolul consacrat mediului natural, aceeaşi situaţie se întâlneşte şi pe râul Prut, unde galeţi de silex transportaţi din nord, din zona Mitoc, pot fi întâlniţi în aluviuni, până în apropiere de Galaţi.

În această situaţie, rezolvarea problemei ar putea avea la bază un principiu universal valabil, cel al realizării unei acţiuni cu o cantitate minimă de energie (efort). Aplicând acest principiu, ar trebui analizat pentru fiecare staţiune preistorică în parte, plecând de la depărtarea acesteia faţă de posibilele zăcăminte (primare şi secundare) şi de la accesibilitatea acestora, putându-se defini ca mod de utilizare a acestora de către comunităţile preistorice următoarele tipuri de zăcăminte: zăcăminte locale de roci – aflate în proximitatea aşezării şi până la o distanţă de o zi de mers dus-întors faţă de aceasta. Aceste zăcăminte se găsesc aşadar în interiorul zonei delimitată printr-un cerc cu raza de maximum 10-15km în jurul aşezării, definind un areal cu suprafaţa de circa 700km2; zăcăminte regionale de roci – aflate la distanţe ce pot fi parcurse dus-întors în circa o săptămână, deci în arealul exterior zonei mai amintite anterior şi până la o distanţă de circa 50km de aşezare, definind o zonă cu o suprafaţă de circa 7150km2; zăcăminte de roci aflate în afara acestei raze – ce ar putea constitui obiectul exploatării prin acţiuni organizate sau a existenţei unor grupuri specializate, ambele ideii vehiculate de literatura arheologică.

Plecând de la aceste premize, observăm că pentru majoritatea staţiunilor din Moldova, aflate fie în zona dintre Prut şi Siret, fie în cea de la vest de Siret, aluviunile celor două râuri sunt în cele mai multe cazuri zăcăminte locale sau cel mult regionale de roci. Această observaţie este susţinută de observaţiile privitoare la uneltele din piatră descoperite în aşezările preistorice din apropierea Culoarului Siretului sau a principalilor lui afluenţi ce străbat zona montană, unde numărul uneltelor de piatră descoperite în aşezările preistorice este considerabil mai mare decât în comparaţie cu cele situate spre zona centrală a interfluviului Siret-Prut.

Dar această situaţie de mai sus nu exclude şi utilizarea unor alte zăcăminte primare aflate în afara razei de 50 km în jurul aşezării, cum sunt de exemplu cele de silex de pe râul Prut (pentru comunităţile din zonele de la sud de Jijia şi la vest de Siret) sau folosirea unor materii prime care nu se găsesc în această zonă, cum este cazul obsidianuluixxiii[23].

xxii[22] Păunescu Al. (1998, p.48-60), pe baza literaturii geologice, menţionează în zona Carpaţilor Orientali existenţa a şapte zone cu zăcăminte primare de roci în care sunt menţionate silexuri.xxiii[23] Nu ne-am propus în această lucrare analiza eventualelor căi de aducere în zonă a unor materii prime pentru realizarea uneltelor de piatră, deoarece până la clarificarea unor probleme legate de acurateţea determinărilor petrografice sau existenţei sau nu a unor zăcăminte de acest tip în zona vulcanitelor neogene din Carpaţii Orientali, problema nu poate fi tranşată definitiv

Alături de aceste aspecte menţionate, considerăm utile câteva informaţii privind modul de determinare a rocilor. Astfel, dacă determinarea petrografică a tipului de rocă nu reprezintă o problemă majoră, ea fiind uşor de realizat în urma unei evaluări macroscopice, pe baza culorii, structurii, texturii, spărturii, mineralelor componente şi a durităţii, putându-se preciza cu exactitate tipul de rocă (sedimentară, metamorfică, magmatică) sau roca, indicarea locului sau zonei de unde provine reprezintă o dificultate majoră, chiar şi pentru geologi.

Determinarea cu exactitate locului sau zonei de unde provin rocile, presupune o serie de analize specifice fiecărui tip de rocă. Pentru rocile de origine sedimentară este necesară determinarea vârstei geologice a acestora, pe baza macro- şi a microfosilelor ce se găsesc în acea rocă, cu ajutorul microscopului sau prin realizarea de secţiuni subţiri, acestea putând fi completate şi de anumite analize chimice. Pentru rocile metamorfice şi magmatice se impune o identificare a mineralelor, a structurii microscopice şi o analiză a elementelor chimice componente. Prin determinarea elementelor chimice minore sau a izotopilor unor elemente din rocile magmatice şi prin evidenţierea corelaţiilor geochimice se poate indica cu exactitate, nu numai zăcământul din care au fost extrase, ci în unele cazuri şi a zonei din zăcământ.

De aceea, unele caracteristici macroscopice ale rocilor, în special culoarea, nu oferă informaţii exacte despre zona de origine a acesteia. În acest context, considerăm util prezentarea situaţiei silexului, cea mai importantă materie primă pentru confecţionarea uneltelor de piatră cioplită, din neo-eneoliticul Moldovei.

Silexul reprezintă o rocă foarte utilizată de omul preistoric, datorită unor calităţi mecanice care permit confecţionarea de diverse unelte pentru tăiat, împuns, lovit. Din punct de vedere petrografic, silexul reprezintă un accident silicios în roci calcaroase, detaşabil de roca în care s-a format (cu alte cuvinte, între masa compactă de silice şi roca gazdă, există o zonă de tranziţie clar definită – cortexul silexului, trecerea făcându-se brusc de la silice la carbonatul de calciu). Datorită modului de formare – accident silicios – generat de unele condiţii geologice (pH, prezenţa silicei în suspensie etc.), acesta este direct influenţat de mediul local de formare din bazinul marin, reflectându-se direct asupra compoziţiei, structurii şi culorii acestuia. În acest proces, trebuie luate în consideraţie şi comportamentul geochimic al unor elemente minore (de exemplu: Mn precipită activ în zonele adânci ale bazinului marin, putând conferi rocii o culoare mai închisă, chiar neagră, faţă de acelaşi tip de rocă ce se formează spre zonele litorale; Fe care dă o culoare gălbuie până la roşietică-brună, are un comportament aleatoriu în general, dar precipită activ în zone marcate de o cantitate mai mare de oxigen sau de temperaturi mai ridicate etc.). În acest caz, culoarea silexului nu reprezintă un indicator exact al locului de unde acesta provine. În această direcţie, amintim situaţia întâlnită în zăcămintele de la Mitoc (jud. Botoşani), unde, pe lângă o varietate dominantă de silex de culoare neagră (uneori negru intens), am întâlnit şi numeroase eşantioane cu culori variate (fig.160), de la cenuşiu închis la cenuşiu deschis, aproape lăptos sau translucid cu reflexe albăstrui, mai rar alb, gălbui sau brun (cf. şi Bâgu Gh., Mocanu Al., 1984, p.75).

La această situaţie, adăugăm prezenţa chaille-urilor, ce reprezintă tot accidente silicioase în roci calcaroase, dar nedetaşabile de roca în care s-au format, fiind caracterizate de o trecere gradată de la partea centrală, unde silicea este în proporţie de 100%, spre roca gazdă, cu compoziţie 100% de CaCO3. Zona de tranziţie dintre accidentul silicios şi roca gazdă poate fi îndepărtată prin rulare şi transport de către apele râurilor sau prin prelucrarea acesteia de către om, situaţie în care partea centrală a chaille-ului, cea mai dură şi cu conţinutul cel mai ridicat în silice, nu se mai poate diferenţia faţă de un silex (accident silicios detaşabil).

Chaille-urile au aceleaşi calităţi fizico-mecanice ca şi silexul, prezentând o mare varietate de culori, fiind foarte des întâlnite în depozitele de roci calcaroase ale flişului Carpaţilor Orientali. Sunt considerate, de unii autori, ca reprezentând un silex incomplet individualizat de roca-mamă (Simionescu T., Horaicu C., 1992, p.66).

Prin argumentele prezentate mai sus, am dorit să subliniem faptul că acel criteriu, pe care se bazează de cele mai multe ori arheologii în determinarea zonei de provenienţă a unui silex care este CULOAREA, nu reprezintă pentru accidentele silicioase din roci calcaroase, nici măcar un criteriu sigur de diferenţiere între cele două tipuri două roci (silex şi chaille) şi cu atât mai puţin al locului ei de provenienţă. În această situaţie, determinarea locului sau zonei de provenienţă, se poate stabili pe baza microstructurii şi a vârstei geologice a accidentului silicios (realizată în urma studiului microfosilelor din silice – pe secţiune subţire), ce indică şi vârsta rocii mamă, iar pe baza acestora, în funcţie de ocurenţa depozitelor geologice, se poate stabili zăcământul primar din care provine.

De aceea, considerăm că numeroasele precizări existente în literatura arheologică, privind zonele de provenienţă a silexului, trebuie privite cu o anumită circumspecţie, în lipsa definirii şi delimitării, în baza unor criterii micropaleontologice şi petrografice, a zăcămintelor primare care au generat aceste roci. În această privinţă, chiar arheologii şi-au dat seama de unele inadvertenţe, astfel că, din ce în ce mai des, aceştia nu mai menţionează, de exemplu, silex balcanic, ci silex „zis balcanic”.

Până la clarificarea acestor probleme, legate de definirea zăcămintelor primare în care s-au format accidentele silicioase de tipul silexului sau chaille-ului în baza unor criterii petrografice şi micropaleontologice, considerăm că nu se poate clarifica problematica utilizării sau nu a unor anumite surse de silex pentru perioada neo-eneolitică din regiune. Situaţia se complică şi mai mult, dacă luăm în consideraţie şi problema ridicată de utilizarea zăcămintelor primare sau secundare de roci, deoarece, aşa cum am menţionat la capitolul consacrat caracterizării mediului natural al zonei, unde precizam varietatea mare de accidente silicioase ce se găsesc în zona cristalino-mezozoică şi în cea de fliş a Carpaţilor Orientali, varietăţi ce se găsesc şi în aluviunile Siretului până în zona de vărsare în Dunăre, şi care pot fi uşor confundate cu unele tipuri clasice de silexuri arheologice, puse în legătură cu zăcăminte din afara zonei studiului nostru.

În urma prelucrării sau a procurări selective din zăcămintele secundare a materiei prime, în cazul unor accidente silicioasexxiv[24] şi roci sedimentare cu conţinut ridicat de silice (cum sunt, de exemplu, în unele situaţii radiolaritele, spongolitele, jaspul, opalul, silicolitele etc.), nu mai poate fi distins tipul de rocă primar utilizat, generându-se determinarea incorectă a tipului de materie primă utilizat. De aceea, considerăm că ar fi mult mai util pentru arheologi, definirea unui termen denumit:

SILEX în SENS ARHEOLOGIC = silex s.a.,care să reunească toate acele situaţii menţionate anterior, când nu se mai

poate preciza cu exactitate materia primă utilizată la realizarea unui artefact. Aceasta reprezintă o propunere pentru rezolvarea unei situaţii delicate, care va fi sau nu acceptată de către arheologi.

În încheierea acestui subcapitol, dorim să menţionăm faptul că se impune o revizuire a multor analize petrografice pentru staţiunile neo-eneolitice din regiunea studiată, atât în sensul determinăriilor petrografice, cât mai ales în sensul utilizării unor metode statistice corecte de interpretare a frecvenţei unui anumit tip de materie primă, în corelaţie cu tipurile principale de unelte utilizate de aceste comunităţi.

b. UTILIZAREA RESURSELOR NATURALE ÎN VEDEREA PRODUCERII CERAMICII

Opinia generală a arheologilor este că materia primă utilizată pentru producerea ceramicii a fost extrasă de către comunităţile neo-eneolitice din proximitatea aşezării sau chiar din substratul geologic al acesteia, argument de tip logic, susţinut şi cu unele date rezultate din cercetările de specialitate. Această opinie o considerăm, din punctul nostru de vedere, ca fiind una corectă, deoarece ni s-ar părea inutil realizarea unui efort suplimentar de aducere din alte locuri sau zone a unei materii prime, când se poate dispune de acelaşi material sau materiale cu proprietăţi asemănătoare prin simpla lui excavare din zona aşezării.

Alături de aceasta, în cazul ceramicii pictate, mai este necesară procurarea unor pigmenţi, a căror sursă poate fi de natură minerală, dar şi vegetală (Lazarovici Gh., 1998, p.183-185).

Materia primă pentru producerea ceramicii o constituie depozitele de roci sedimentare epiclastice, de tipul siltitelor (aleuritelor) şi lutitelor, în aceste categorii întrând loessurile şi argilele (roci cimentate) sau prafurile, mâlurile şi nămolurile (roci necimentate). Aceste tipuri de depozite sunt întâlnite foarte frecvent în zona studiului, constituind în cazul loessurilor şi a rocilor loessoide, substratul geologic principal al formaţiunilor de sol din unităţile de podiş şi subcarpatice ale zonei studiului nostru, iar în cazul argilelor, acestea putând fi întâlnite frecvent în aflorimentele geologice din unităţile de platformă continentală ale regiunii.

În literatura arheologică, deşi există numeroase lucrări de specialitate privitoare la studiul caracteristicilor tehnice ale ceramicii (mai puţine însă pentru perioada neo-eneolitică din zona Moldovei), identificarea exactă a locului sau a

xxiv[24] Aşa cum am menţionat anterior situaţia silex – chaille.

zonei de extragere a materiei prime pentru realizarea ceramicii, nu s-a făcut decât în rare situaţii.

Astfel, pentru staţiunea cucuteniană de la Hăbăşeşti, în urma analizelor de laborator efectuate pe materiale ceramice (Dumitrescu Vl. şi colab., 1954, p.595-600), după compoziţia chimică a argilelor, dar şi a caracteristicilor tehnico-plastice, s-a putut preciza faptul că din zona Tg. Frumos provine şi o probă de o argilă marnoasă asemănătoare cu cea utilizată pentru realizarea ceramicii din această staţiune. Au mai existat o serie de cercetări privind aceste aspecte pentru staţiunea de la Târpeşti (Colţoş C., 1981, p.19-36; Colţoş C., Niculescu G., 1981, p.37-39), Drăguşeni (Colţoş C., Niculescu G., 1982, p.201-205) şi Ghelăeşti (Chiribuţă P., 1985, p.709-717). O analiză de dată mai recentă efectuată în zona Drăguşeni (realizată de Gâţă Gh. – în Marinescu-Bâlcu S., Bolomey Al., 2000, p.111-129) a pus în evidenţă faptul că la producerea ceramicii, materia primă utilizată poate rezulta din mixarea mai multor tipuri de argilă, dar depozitele de unde provin se află în apropierea aşezării.

Alte impedimente, în determinarea locului de extragere a materiei prime, sunt caracteristicile uniforme ale compoziţiei chimice pentru unele depozite argiloase din zona de platformă continentală a regiunii, caracteristici ce pot fi asemănătoare, pentru acelaşi strat geologic pe suprafeţe apreciabile, sau posibila existenţă a unor strate de argile cu vârste diferite, dar marcate de compoziţii chimice şi caracteristici fizico-plastice asemănătoare.

Chiar dacă numărul analizelor de acest tip sunt insuficiente în acest moment, pentru realizarea ceramicii se poate susţine ipoteza utilizării surselor de materie primă din substratul geologic al aşezării sau din apropierea acesteia.

Referitor la determinarea pigmenţilor utilizaţi pentru pictarea ceramicii, o serie de analize efectuate până acum pe ceramica pictată a culturii Cucuteni (Niculescu G., Colţoş C., Popovici D., 1982, p.205-207; Gâţă Gh. – în Marinescu-Bâlcu S., Bolomey Al., 2000, p.121-123), însoţite şi de unele descoperiri arheologice, cum este cazul celei de la Dumeşti (Alaiba-Maxim, 1992, p.81-83), au pus în evidenţă existenţa unor materii prime de origine minerală. Utilizarea acestora putea fi realizată atât în mod direct, în urma extragerii din zăcământul primar a unei anumite cantităţi de material (uneori aflate la mare distanţă de aşezare), cât şi printr-o serie de procedee tehnice de separare a compuşilor necesari realizării culorii din diverse surse minerale (Gâţă Gh. – în Marinescu-Bâlcu S., Bolomey Al., 2000, p.122-123).

Sursele de materie primă de pigmenţi naturali pot fi reprezentate de o serie de argile colorate sau concentrări locale de anumiţi oxizi (Lazarovici Gh., 1998, p.184-185) ce pot fi întâlnite în depozitele sedimentare din cadrul unităţilor de platformă continentală ale regiunii studiate, acumulări secundare de elemente chimice (cum sunt bobovinele – mici concreţiuni sferice din sol, bogate în mangan, oxidări superficiale ale argilelor cu un conţinut mai mare de fier etc.), dar în acelaşi tip se puteau folosi şi unele aflorimente ale unor zăcăminte de sulfuri complexe din aria carpatică.

c. SĂRURI MINERALE FOLOSITE ÎN ALIMENTAŢIE

Utilizarea sărurilor minerale în alimentaţia omului reprezintă o condiţie importantă în asigurarea stării de sănătate a organismului. Lipsa din alimentaţie a unor anumite săruri minerale sau prezenţa în exces a acestora poate contribui la generarea unor grave dezechilibre care să afecteze pe termen lung starea de sănătate a organismului, fapt demonstrat de medicina modernă şi resimţi de fiecare din noi, mai ales atunci când abuzăm de anumite alimente cu conţinut ridicat în săruri sau compuşi chimici.

Desigur, o parte importantă de săruri este introdusă în organism prin consumarea unor anumitor alimente naturale bogate în aceşti compuşi chimici, iar deficitul în acestea este suplinit prin adăugarea unei cantităţi suplimentare la prepararea mâncării sau în momentul consumării acesteia.

Utilizarea unor anumite tipuri şi cantităţi de săruri în menţinerea stării de sănătate a organismului, reprezintă ea însăşi o ştiinţă ale cărei rădăcini se plasează în perioade îndepărtate, alături de cele ale artei culinare (Bivolaru Gr., 1994, p.206-227). Dintre sărurile naturale, singura utilizată în alimentaţie în mod curent, o reprezintă clorura de sodiu (NaCl - sarea gemă), cunoscută sub numele ştiinţific de halit (ca mineral), care se asociază în zăcămintele naturale cu alte săruri ca silvina (KCl), carnalit (KMgCl2•6H2O), fluorina (CaF2) sau sulfaţi ca gipsul (CaSO4•2H2O) şi anhidritul (CaSO4) cu rol redus sau chiar toxic pentru organismul uman.

Procurarea sării, în zona studiată de către noi de comunităţile neo-eneolitice, pentru suplinirea deficitului din organism în acest compus chimic, atât pentru om, cât şi pentru animalele domestice, se putea realiza prin: utilizarea unor specii de plante ce se pot găsi în cadrul unui anumit tip de peisaj natural – cum este cel al vegetaţiei intrazonale din arealele sărăturoase de luncă sau de versant, cum este cazul unor specii ce pot fi întâlnite mai ales în zona de podiş, ca Salicornia herbaceea, Suaeda maritima (a căror conţinut de sare poate depăşi 70%), Artemisia salina, Aster tripolium, Camphorosma annua, Leuzea salina etc. În literatura arheologică s-au făcut unele precizări asupra folosirii de către om a acestei surse naturale de sare (Monah D., 1991, p.391) pe baza unor relatări istorice şi etnografice; exploatarea directă a zăcămintelor primare de sare şi a izvoarelor de apă sărate generate de acestea (slatini) din arealul zonei de molasă, ce corespunde în linii generale zonei subcarpatice – reprezintă sursa cea mai importantă în asigurarea necesarului de sare, utilizarea acestora (mai ales a slatinilor) fiind atestate pe baza mărturiilor arheologice în regiunea studiată, pe toată perioada neo-eneolitică (Marinescu-Bâlcu S., 1974, p.20; Ursulescu N., 1977, p.307-313; Dumitroaia Gh., 1994, p.7-82; Monah D., 1991, p.387-400; Alexianu M., Dumitroaia Gh., Monah D., 1992, p.159-167); exploatarea unor acumulări accidentale de săruri ce generează prezenţa unor ape cu un conţinut mai ridicat în săruri, din zona de platformă continentală, asemănătoare cu situaţia menţionată anterior. În acest caz, nu s-au putu evidenţia pe bază arheologică existenţa unor legături directe privind exploatarea acestora pentru asigurarea necesarului de sare, dar prin paralelizare cu situaţia menţionată la punctul anterior, nu putem exclude această posibilitate.

Utilizarea slatinilor de către comunităţile neo-eneolitice, tipul de exploatare a sării cel mai bine studiat şi documentat din punct de vedere arheologic, s-a presupus că s-ar fi realizat în cadrul unor puncte de exploatare a sării cu caracter sezonier (Alexianu M., Dumitroaia Gh., Monah D., 1992, p.163), locuite sporadic, temporar sau pe parcursul a 2-3 anotimpuri. În urma exploatării acestora au rămas numeroase materiale arheologice, ce pot avea grosimi de până le 2,65m, cum este cazul aşezării de la Lunca – Vânători. Alături de această staţiune, mai sunt menţionate puncte de exploatare a slatinilor la Oglinzi, Solca, Cacica, Poiana–Brusturi, Ţolici, Sărata–Piatra Neamţ, Prohozeşti şi Răuceşti, materialele arheologice descoperite indicând utilizarea acestora de către comunităţile culturilor Starčevo-Criş, liniar-ceramice, Precuteni şi Cucuteni.

Având în vedere precizările făcute la începutul acestui capitol, privitoare la factorii de influenţă asupra pânzei de apă în subteran, cu rol în modificarea circuitului subteran al acesteia şi al debuşării ei la suprafaţa solului, ce generează prezenţa izvoarelor, şi distribuţia geologică a acumulărilor de sare din zona de molasă a Orogenului Carpatic, cât şi densitatea şi distribuţia de locuire în neo-eneolitic a zonei, nu putem să nu semnalăm faptul, că şi de această dată, arheologii s-au grăbit în formularea unor concluzii privitoare la tipurile de locuire a zonei în raport cu exploatarea slatinilor (Alexianu M., Dumitroaia Gh., Monah D., 1992, p.163-164), în lipsa unei cartografieri detaliate a aşezărilor preistorice şi a slatinilor, datele invocate neavând caracter de reprezentativitate pentru regiunea studiată.

5.4. UTILIZAREA RESURSELOR DE SOLUtilizarea solului prezintă o particularitate specifică în studierea relaţiilor

dintre om şi mediul natural în neo-eneolitic, în contextul dezvoltării agriculturii ca principala activitate de asigurare a necesarului de hrană a comunităţilor neo-eneolitice.

Solul, rezultat direct şi continuu al interacţiunii dintre factorii mediului natural (rocă , relief, apă, climă, vegetaţie, faună, la care se adaugă începând cu perioada Pleistocenului superior, dar mai ales din Holocen, şi omul), produs şi component integrat al peisajului geograficxxv[25], nu reprezintă apanajul ultimei perioade geologice din viaţa Pământului, aşa cum greşit a fost interpretat de unii arheologi (Ursulescu N., 1983, p.37), el fiind menţionat încă din Paleozoic, în diverse puncte ale globului.

Datorită particularităţilor şi specificităţilor zonelor în care se dezvoltă, solul reprezintă o veritabilă rocă vie (fără să ne referim la compoziţia şi structura acestuia, ci la modul de reacţie), suferind transformări esenţiale nu numai la scara timpului geologic, ci şi în perioade scurte de timp (zeci sau sute de ani) în urma influenţei puternice a unora dintre factorii naturali răspunzători de formarea sa. Nu am inclus în fraza anterioară şi prezenţa omului, care, prin anumite moduri de interacţiune intensă cu mediul natural (prin despăduriri, păşunat, cultivarea plantelor, dezvoltarea zonelor de locuire, accidente de mediu etc.), poate scurta această perioadă foarte mult.

xxv[25] Conform definiţiei date de Dicţionar geografic, 1986, p.270.

Nu dorim o detalierea a modului de formare a solului sau a caracteristicilor sale, deoarece nu acesta constituie un obiectiv prioritar al lucrării de faţă, dar considerăm utile pentru arheologi prezentarea câtorva exemple edificatoare asupra interacţiunii dintre om şi mediu natural privitoare la acesta. 1. Primul aspect asupra căruia considerăm utile câteva precizări este legat de evoluţia formaţiunii de sol, sub raportul grosimii stratului de sol, pe anumit areal. Astfel, un obiect cucutenian, lăsat la suprafaţa solului de către unul din purtătorii acestei culturi: a. se va găsi la o anumită adâncime în sol, în cazul în care pe toată perioada dintre acel moment şi cel actual se manifestă numai procese de natură constructivă în formarea solului (ca în fig.161A), situaţie care poate fi întâlnită anumite areale din zona studiului, marcate de o suprafaţă topografică plană, unde au existat în permanenţă păduri.b. se va găsi la suprafaţa solului, în cazul în care pe toată perioada dintre acel moment şi cel actual se manifestă numai procese de natură distructivă conducând la distrugerea (îndepărtarea) stratului de sol, (ca în fig. 161B), situaţie care pentru zona studiului nostru a fost întâlnită în unele zone ale Dealului Leaua, de la nord de satul Măluşteni (jud. Vaslui).

Realitatea se plasează cel mai frecvent în zona studiată, între cele două extreme prezentate anterior, o consecinţă directă a acestui fapt fiind prezenţa nivelului arheologic la diferite adâncimi (aşa cum am prezentat în cadrul capitolului anterior), în cuprinsul unei anumite zone geografice, lucru sesizat de fiecare dintre arheologi.2. Cel de-al doilea aspect ce dorim a-l prezenta aici este legat de evoluţia formaţiunii de sol într-un anumit areal, în cazul când se manifestă numai procese de natură constructivă, dar marcate de o schimbare a tipului de vegetaţie, fie naturală, fie antropică (fig.162).

În această situaţie, transformările datorate schimbării compoziţiei chimice şi mineralogice a materiei depuse se reflectă direct în formarea tipului sau subtipului de sol. Aceste fenomene au putut fi sesizate şi în arealele de silvostepă, unde se produc frecvent înaintări şi retrageri ale pădurii, marcate de transformări reversibile din cernoziom tipic în cernoziom cambic, sau cum au fost sesizate în Moldova centrală, din cernoziom în sol cenuşiu. Aceste fenomene permit punerea în evidenţă a suprafeţelor cultivate în preistorie, pe baza analizei mineralelor şi a evoluţiei acestora în cadrul formaţiunii de solxxvi[26], cât şi cu ajutorul unor alte metode, dintre care menţionăm fotografiile aeriene, aşa cum am sesizat în aşezarea de la Isaiia – La Lutărie (planşa 6/1-2), şi asupra căreia vom reveni cu precizări în cadrul capitolului următor.

Prin exemplele prezentate mai sus, am urmărit prezentarea unor situaţii extreme, realitatea din teren situându-se între aceste extreme, însemnând în acelaşi timp şi o combinare a celor două cazuri prezentate, generând la rândul lor o multitudine de situaţii ce se întâlnesc în săpăturile arheologice. Prin aceste exemple am urmărit să prezentăm schematic evoluţia procesului de formare a solului în decursul unei anumite perioade de timp pentru a deveni mai facilă în

xxvi[26] Mulţumim pe această cale d-lui cerc.dr.Gh.Gâţă, pentru o serie de informaţii de natură pedologică, pe care ni le-a pus la dispoziţie cu amabilitate.

limbaj arheologic, şi implicit utilă arheologilor. De aceea în urma manifestării unor procese diverse, se pot înregistra variaţii importante la nivelul formaţiunii de sol, atât pe areale restrânse, locale, cât mai ales la nivel regional. Având în vederea aceste aspecte, nu putem împărtăşi aceleaşi puncte de vedere ale unor cercetători privind gruparea unor aşezări preistorice după tipul de sol actual (Kosse K., 1979, p.93-142), fără o susţinere şi argumentare ştiinţifică a faptului că aceste formaţiuni nu au suferit transformări în decursul unei perioade mai mari sau mai mici de timp.

La acestea adăugăm faptul că marea majoritate a analizelor pedologice efectuate în staţiunile arheologice, provin din interiorul acestora, acolo unde solul este cel mai adesea puternic antropizat. Chiar dacă realizarea unor analize pedologice pentru mai multe staţiuni preistorice, a însemnat un mare pas înainte pentru arheologie, acesta nu a fost, în aceeaşi unitate de măsură, şi în direcţia obţinerii de informaţii necesare reconstituirii paleomediului acesteia.

Pentru staţiunea de la Podu Iloaiei – Şesul Târgului, s-a realizat o analiză pedologică detaliată a profilelor de sol din secţiunea I săpată în campania din anul 2000 (fig.163; rezultatele acestor analize sunt prezentate în cadrul anexei), dar nealocarea fondurilor necesare pentru continuarea cercetării, aşa cum a fost planificată a se derula în anii următori, ce includea şi extinderea cercetării pedologice dincolo de perimetrul aşezării şi reconstituirea tipurilor de sol existente în perioada dezvoltării locuirii culturii Starčevo-Criş şi a culturii Cucuteni, nu au făcut decât ca intenţiile noastre să paveze eventualul drum spre progres al cercetărilor arheologice ale perioadei istorice pe care o traversăm.

În acest moment, analiza utilizării resurselor de sol de către comunităţile neo-eneolitice din Moldova, nu poate depăşi stadiul unor discuţii teoretice, de ordin general, pe baza unor argumente şi paralelizări cu zone mai mult sau mai puţin îndepărtate (dar cercetate din punct de vedere paleopedologic), opinii, care din punctul nostru de vedere, nu ar reprezenta un progres în rezolvarea acestor aspecte din zona studiului nostru, fiind adepţi convinşi ai vechiului dicton că un gram de acţiune face cât tone de teorie.

CAPITOLUL 6

INFLUENŢE ANTROPICE NEO-ENEOLITICE ASUPRA MEDIULUI NATURAL

De multe ori se uită că scopul arheologiei este acela de reconstituire a vieţii oamenilor, sub toate aspectele sale, cheia succesului reprezentând-o cercetarea interdisciplinară, când toţi cei implicaţi, arheologi de profesie istorici sau cercetători din domeniile ştiinţelor naturii, sunt parteneri cu drepturi egale, dar cu sarcini diferite. Arheologii aşteaptă ca răspunsurile la problemele legate de interacţiunea dintre om şi mediu să vină numai şi exclusiv din partea cercetătorilor din diverse domenii ale ştiinţelor naturii, privindu-i de multe ori pe aceştia, doar ca surse generatoare de informaţii brute, în baza cărora doar ei pot şi au privilegiul de a formula concluzii. Alte ori, datorită unor prejudecăţi, se aşteaptă ca aceşti cercetători din domeniile anexe şi auxiliare să furnizeze informaţii, care nici prin folosirea unor mijloace de întoarcere în timp, nu ar putea fi obţinute.

Am considerat utile aceste precizări aici, deoarece în discuţiile avute cu numeroşi arheologi pe marginea subiectului ce dorim a-l trata în acest capitol, am constatat nu numai o divergenţă mare de opinii şi ideii, dar, uneori, şi o încrâncenare privitoare la importanţa mai mare sau mai mică a unor aspecte. Nu dorim a preciza aceste opinii, dar în urma discuţiilor avute cu cercetătorii din domeniile ştiinţelor naturii implicaţi în cercetarea arheologică, am ajuns la concluzia că acestea sunt generate de perspectiva diferită de abordare a subiectului, pe de o parte de arheologi, şi, pe cealaltă parte, de cercetătorii din domeniile ştiinţelor naturii. Dacă arheologii de profesie istorici pun pe primul plan OMUL, ceilalţi îl privesc ca pe o parte integrantă a ecosistemului planetar. Convergenţa de opinii se poate realiza doar atunci când OMUL este privit ca o COMPONENTĂ A ECOSISTEMULUI PLANETAR, al cărui rol în cadrul acestuia s-a modificat major din momentul individualizării ca specie biologică şi până astăzi, tinzând să aibă un rol determinant în cadrul acestuia. Acceptarea acestei perspective în abordarea arheologică, schimbă radical modalităţile practice de realizare a cercetării, plecând de la iniţierea şi stabilirea obiectivelor proiectelor arheologice, la punerea în practică şi finalizarea acestora cu formularea unor concluzii.

Ne-am fi dorit abordarea în cadrul acestui capitol a acelor aspecte cu impact în lumea arheologică, cu accent pe influenţele antropice la nivel regional, dar stadiul cercetării interdisciplinare a zonei şi resursele limitate pentru o astfel de cercetare avute la dispoziţie de către noi, nu ne permite acest lucru. Doar în baza celor trei analize polinice publicate până acum din staţiuni neo-eneolitice din zona studiată, pe puţinele studii de determinări de plante şi vegetaţie spontană şi pe mai numeroasele studii despre speciile de animale sălbatice exploatate de către om, stabilirea unor influenţe antropice la nivel regional nu ar putea avea decât un caracter de generalitate, înscriindu-se în limitele unor deducţii şi ipoteze logice sau a unor estimări bazate pe paralelizări cu zone învecinate, poate, mai bine cercetate.

De aceea, am considerat necesar o mutare a focalizării analizei influenţelor antropice asupra ecosistemului de la nivel regional, la un nivel local, restrâns ca suprafaţă, acţiune care a fost susţinută de baza materială şi ştiinţifică pe care am avut-o la dispoziţie. Chiar dacă la o primă vedere, aceste aspecte, care vor fi analizate în continuare, par a avea o influenţă redusă asupra ecosistemului, trebuie menţionat faptul că, dacă astea nu ar fi existat, o serie de metode de cercetare interdisciplinară nu ar mai fi avut aplicabilitate în arheologie. De asemenea, prin punerea în evidenţă a unor anumite modificări antropice asupra mediului natural, se pot aduce informaţii utile la clarificarea unor probleme neelucidate încă prin cercetările arheologice clasice.

Desigur, analiza influenţelor umane asupra ecosistemului natural în neo-eneolitic reprezintă o veche temă de discuţie, care a suscitat interesul cercetătorilor, dar în lipsa aplicării unor metode de cercetare specifice, a făcut ca de multe ori acestea să se cantoneze la nivelul teoreticului fără a putea fi probate cu mijloace riguros ştiinţifice. Astfel, dacă prezenţa unui mic grup uman pe un areal geografic şi pentru un anumit interval temporal, poate să nu lase efecte asupra ecosistemului natural, atunci când, prin descoperirile arheologice constatăm o densitate sporită de locuire, cu un număr mare de indivizi, ne dăm seama că numai asigurarea minimului de subzistenţă implică exploatări importante ale resurselor naturale ale zonei. În acest caz, implicaţiile prezenţei acestora se pot resimţi puternic în ecosistemul natural, dar gradul real de afectare a acestuia poate fi stabilit numai prin cercetări interdisciplinare.

Unele estimări propuse de cercetători în aprecierea acestor influenţe, se pot apropia sau îndepărta mult de realitate, datorită datelor ipotetice de plecare în realizarea acestora (Dumitrescu Vl. şi colab., 1954, p.220; Comşa E., 1974, p.136-137; Monah D., Cucoş Şt, 1984, p.48-50; Maxim Z., 1999, p.134-138), rezultatele obţinute neavând decât un caracter general, uneori producând mai multă confuzie decât să aducă lămuriri clare.

În acest studiul al influenţelor antropice neo-eneolitice asupra mediului natural, ne-am bazat exclusiv pe utilizarea fotografiilor aeriene pe care le-am avut la dispoziţie, deoarece intenţia noastră iniţială de a corobora informaţiile obţinute din studiul acestora cu cele de natură paleopedologică, nu a putut fi pusă în practică, datorită lipsei resurselor financiare pentru continuarea cercetărilor pe care le-am iniţiat în cadrul staţiunii de la Podu Iloaiei – Şesul Târgului.

*****Dezvoltarea unor comunităţi umane şi preocupările acestora pentru

asigurarea surselor de subzistenţă conduc, inevitabil, la modificarea ecosistemului natural din acea regiune. Acestea modificări pot fi directe sau indirecte, cu caracter restrâns, local, sau care să afecteze regiuni geografice mari.

Dintre modificările directe ale ecosistemului, produse de grupurile umane, putem enumera: modificări ale spectrului faunei sălbatice a zonei datorită practicării vânătorii; restrângerea sau extinderea suprafeţei unor tipuri de vegetaţie în urma cultivării terenurilor, păşunatului, a defrişărilor sau a unor acţiuni accidentale;

modificări ale morfologiei reliefului prin realizarea unor lucrări hidrotehnice sau de amenajare a reliefului; modificări ale resurselor minerale ale zonei în urma exploatării acestora etc.

Modificările indirecte, produse asupra ecosistemului, sunt generate de relaţiile dintre elementele componente ale acestuia, iar manifestările pot fi complexe, de lungă sau scurtă durată. Dintre acestea menţionăm doar câteva: prin restrângerea unui anumit tip de vegetaţie è schimbări ale spectrului faunistic natural şi modificări de ordin pedologic; prin restrângerea suprafeţei pădurilor è modificări ale microclimatelor locale sau schimbări ale morfologiei reliefului în urma producerii de exemplu a alunecărilor de teren; prin lucrări hidrotehnice sau alte tipuri de acţiuni legate de construirea unor diverse obiective gospodăreşti è modificări ale pânzelor de ape freatice; în urma unor activităţi umane se pot introduce în cadrul ecosistemului elemente de faună şi vegetaţie alogene.Efectele acestor modificări se pot manifesta: pe o suprafaţă foarte restrânsă, local - de exemplu modificarea pânzei de apă freatică sau schimbări ale compoziţiei solului în urma realizării unei construcţii; pe o suprafaţă mai mare - în urma folosirii unor terenuri pentru culturile agricole, a defrişărilor pentru procurarea lemnului; la nivelul unei regiuni - în urma incendierii necontrolate a suprafeţelor de vegetaţie sau dispariţiei unor specii de animale datorită unui vânat intens şi selectiv; la nivel global, planetar, cum se petrece în perioada actuală în urma industrializării.

Aceste modificări pot fi resimţite imediat (cum este cazul modificărilor microclimatelor locale generate în urma defrişărilor, a celor ale pânzei de apă freatică) sau, prin acumulare, în timp, cu repercusiuni mult mai puternice (alunecări de teren, modificări de climat, climă etc.).

În cadrul acestui capitol ne-am propus urmărirea următoarelor aspecte legate de influenţa activităţilor antropice neo-eneolitice asupra mediului natural: punerea în evidenţă a terenurilor cultivate de către comunităţi; evidenţierea modificărilor aduse asupra suprafeţei topografice şi substratului geologic; procese şi fenomene de poluare antropică a mediului natural;

Vom prezenta în continuare câteva principalele staţiuni arheologice cercetate cu ajutorul fotografiilor aeriene, precum şi informaţiile şi concluziile obţinute prin utilizarea acestora, în scopul evidenţierii influenţelor antropice asupra mediului natural.

1. BĂICENI (com.Cucuteni, jud. Iaşi) – „DÂMBUL MORII”xxvii[27] Staţiunea arheologică se află în partea de est a satului Băiceni, între

pârâul Recea şi pârâul Morii, în zona confluenţei acestora, cu o poziţie relativ mai înaltă faţă de restul regiunii. Staţiunea, cunoscută şi sub numele de „aşezarea din vale de la Dâmbul Morii” a fost cercetată între anii 1909-1910 de către H.Schmidt, care a întreprins sondaje în marginea sa de sud-est. În anul

xxvii[27] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova” .

1954 de N.Zaharia a făcut o serie de cercetări de suprafaţă, pentru ca, în perioada 1961-1966 şi 1977-1978 să fie întreprinse săpături sistematice de către M.Dinu, în cadrul şantierului Cucuteni–Băiceni. Săpăturile arheologice au evidenţiat o aşezare cucuteniană, care dispunea de un şanţ de apărare (în zona de nord-vest), fiind puse în evidenţă 10 locuinţe din care 3 sunt situate după şanţul de apărare. Staţiunea cucuteniană are mai multe nivele de locuire încadrate în fazele A2, A-B1 şi A-B2.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 30046-71-F128, 30047-71-F128 şi 30048-71-F128, realizate în anul 1971, şi 62320-81, 62321-81 şi 62322-81, realizate în anul 1981 (planşele 1/2 şi 2/1). Fotografiile aeriene au fost realizate de la circa 6-800m altitudine în perioada mai-iunie, când vegetaţia era dezvoltată. Ambele seturi de fotografii au scos în evidenţă influenţa substratului geologic în dezvoltarea vegetaţiei.

Elemente de interes arheologic evidenţiate pe fotografiile aeriene (planşele 1/2 şi 2/1):- Şanţul de apărare, care se situează la limita creşterii diferenţiate a vegetaţiei, este observat pe toate fotografiile aeriene.- Cele două pâraie care delimitează aşezarea au malurile foarte abrupte din zona cucuteniene cucuteniene, iar în aval de aceasta şi în amonte de şanţul de apărare acestea au înclinări mult mai reduse. - Locuinţe cucuteniene (ce au fost evidenţiate mai ales pe fotografiile din anul 1971) sunt observabile sub forma unor pete, de culoare albă, dar care nu pot fi clar separate de anomaliile geologice, date de prezenţa la adâncimi reduse a substratului sarmaţian.- În spatele şanţului de apărare, la nord-vest de acesta, sunt observabile câteva anomalii, care pot fi generate de existenţa unor locuinţe (sau construcţii pe suprafaţa solului) sau de influenţa substratului geologic, situat la adâncimi reduse. Cercetările noastre de teren nu au condus la clarificarea situaţiei, deoarece livada înierbată nu ne-a permis identificarea de materiale arheologice.- Nu au putut fi diferenţiate modificări ale caracteristicilor pedologice cu ajutorul fotografiilor aeriene în zona de nord-vesta aşezării, dincolo de şanţul de apărare al aşezării.

2. BĂICENI (com.Cucuteni, jud. Iaşi) – zona platoului situat la nord de aşezarea de la Cucuteni – Cetăţuia.

La aproximativ 500m nord de aşezarea eponimă a culturii Cucuteni din punctul „Cetăţuia”, (planşa 1/1) se află un promontoriu orientat NV-SE, care prezintă condiţii geografice favorabile pentru existenţa unei aşezări cucuteniene. Deşi zona a fost cercetată printr-un mic sondaj în anii 1961-1966 (informaţie primită de la acad.prof. M.Petrescu-Dîmboviţa în anul 2001), când se efectuau săpături sistematice în aşezarea de la Cucuteni - Cetăţuia, cât şi perieghetic după această perioadă, nu a fost pusă în evidenţă existenţa vreunei aşezări cucuteniene în acest punct.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 30698-71-F144, 30699-71-F144 şi 306700-71-F144, realizate în anul 1971, şi 62279-81, 62280-81 şi 62281-81, realizate în anul 1981. Fotografiile aeriene au fost realizate de la

circa 6-800m altitudine, în perioada mai-iunie când vegetaţia era dezvoltată (planşa 2/2).

Studiul fotografiilor aeriene nu a pus în evidenţă existenţa unor anomalii care să fie legate de prezenţa unor locuinţe (sau alte construcţii), gropi sau şanţuri de apărare, care să fie atribuite perioadei eneolitice, deşi acest platou are o suprafaţă de aproximativ 5 ori mai mare decât platoul pe care se află „Cetăţuia”. Sunt observabile însă numeroase tranşee militare şi cratere de obuze din perioada celui de-al doilea război mondial, precum şi şanţul de delimitare a pădurii.

Cu ajutorul fotografiilor aeriene am putut studia versanţii acestui platou. Panta acestora este redusă şi nu conferă o bună apărare naturală a aşezării. În cazul în care zona ar fi fost aleasă pentru locuire, amenajarea versanţilor ar fi presupus un efort considerabil mai mare decât în cazul amenajării versanţilor platoului pe care se află aşezarea din staţiunea de pe Cetăţuia de la Cucuteni.

Nu au fost identificate în această zonă anomalii pedologice care să poată fi puse în legătură cu vechi suprafeţe cultivate de către eventuale comunităţi neo-eneolitice.

3. CUCUTENI (com.Cucuteni, jud.Iaşi) – „CETĂŢUIA”xxviii[28]

În acest punct se află staţiunea eponimă a culturii Cucuteni. Aşezarea este situată în partea de vest a satului Băiceni, la circa 400 m nord-vest de clădirea şcolii generale din sat, pe un mic platou desprins spre est din întinsul platou Laiu, mărginit pe trei laturi (sud, est şi nord) de pante abrupte. Aşezarea domină valea Băicenilor, oferind o privelişte deosebită asupra întregii regiuni de la nord, est şi sud de aceasta.

Aşezarea a fost semnalată în anul 1884, de folcloristul Th.Burada, care a aflat că în locul de unde se extrage piatra pentru construirea drumului Tg.Frumos - Hârlău s-ar fi găsit numeroase resturi de vase, figurine de lut şi alte obiecte. Staţiunea a fost cercetată în anii 1885, 1888 şi 1895 de către N.Beldiceanu, Gr.Buţureanu, D.Diamandi şi D.Butculescu. Comunicările susţinute la Paris de Gr.Buţureanu şi D.Diamandi atrag interesul cercetătorilor străini asupra acestor descoperiri. Cercetările sunt reluate în anii 1909-1910 sub conducerea lui H.Schmidt, care realizează săpături arheologice de mai mare anvergură, săpături la care participă G.Bersu şi C.Dascălu. Rezultatele acestor cercetări sunt publicate ulterior de către H.Schmidt, sub forma unei monografii, în anul 1932 la Berlin. A urmat o perioadă de timp destul de mare în care staţiunea nu a mai fost cercetată, deşi a existat o preocupare mare pentru studierea culturii Cucuteni. Cercetările sistematice sunt reluate în perioada 1961-1966 sub conducerea prof. M.Petrescu-Dîmboviţa, săpături la care au participat o serie de arheologixxix[29], cât şi studenţi, viitori arheologi de prestigiu. În acest moment, este în curs de elaborare şi monografia arheologică a staţiunii, la care avem onoarea de a fi colaborator.

Săpăturile arheologice sistematice au pus în evidenţă numeroase locuinţe şi anexe, precum şi existenţa a două şanţuri de apărare, care îngrădeau accesul în aşezare dinspre vest. Au fost descoperite numeroase artefacte, care au fost xxviii[28] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.xxix[29] Au participat la săpături M.Petrescu-Dîmboviţa (responsabil), D.Marin (responsabil adjunct), A.C.Florescu, I.Ioniţă, A.Laszlo, V.Palade, V.Chirica, V.Spinei, D.Monah şi Eugenia Popuşoi.

create de purtătorii culturii Cucuteni care au locuit aici: ceramică pictată şi de uz comun, arme şi unelte din piatră, silex, os, corn şi aramă, plastică antropomorfă şi zoomorfă, vase şi mobilier de cult. Descoperirile făcute în această aşezare au fost atribuite fazelor A2-3, A3, AB2, B1 şi B2 ale culturii Cucuteni.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 30042-71-F128, 30043-71-F128, 30699-71-F144 şi 30700-71-F144, realizate în anul 1971, şi 62278-81, 62279-81 şi 62304-81, realizate în anul 1981. Fotografiile aeriene au fost realizate de la circa 6-800m altitudine în perioada mai-iunie când vegetaţia era dezvoltată (planşa 3/1-2).

Deşi realizate după efectuarea săpăturilor arheologice în aşezare, fotografiile aeriene pun în evidenţă multe aspecte interesante:- Săpăturile arheologice efectuate în această staţiune sunt uşor observabile pe toate fotografiile aeriene (planşa 3/1-2), aşa cum sunt uşor de identificat şi gropile realizate pentru extragerea pietrei realizate de către localnici. - Şanţurile de apărare ale aşezării, deşi mai greu de sesizat datorită unei perioade mai secetoase în care au fost realizate fotografiile aeriene din anul 1971, sunt clar puse în evidenţă de toate fotografiile aeriene realizate în anul 1981 (planşa 3/1-2).- Versanţii platoului au înclinări mari şi foarte mari în dreptul aşezării cucuteniene, iar pentru sectorul situat după şanţurile de apărare şi pe platoului Laiu, înclinarea acestora este mult mai redusă (planşa 3/1). Plecând de la observaţiile făcute pe teren care evidenţiau existenţa unui „prag” (planşa 3/2) situat în dreptul aşezării cucuteniene, la circa 20m mai jos faţă de platoul aşezării pe versantul de nord şi est, prag care marchează o modificare a înclinării versantului (mai sus de acest prag, spre platoul pe care se află aşezarea, înclinarea versantului este foarte mare, circa 65-700, sub nivelul acestui prag înclinarea versantului scade foarte mult ajungând la 30-350), pe fotografiile aeriene ale zonei, acest prag nu este observabil decât în zona aşezării.- Deşi nu pot fi observate şi delimitate locuinţe sau complexe constructive în cuprinsul aşezării din punctul „Cetăţuia” cu ajutorul fotografiilor aeriene, datorită faptului că zona respectivă era înierbată în timpul realizării zborurilor, la vest de aşezare, acolo unde a fost pusă în evidenţă locuirea Horodiştea - Erbiceni din punctul numit „Laiu II” (RAJI, vol. I, p.114, pct.XX.2.L(13). aceasta este observabilă şi se pot contura câteva zone în care sunt prezente construcţii. Acestea apar sub forma unor pete albe pe fotografiile aeriene (planşa 3/1). La nord de aşezarea din punctul „Laiu II”, apare o formaţiune observabilă sub forma unei pete duble de culoare albă, intensă (notată *** pe fotografiile aeriene, planşa 3/1), care a fost identificată pe teren aparent sub forma unei movile, pe care au fost găsite materiale arheologice din perioada de tranziţie spre epoca bronzului.- La vest şi nord de reţeaua de curent electric, fotografiile aeriene nu mai pun în evidenţă existenţa unor anomalii legate de activităţi antropice. - Nu au putut fi puse în evidenţă şi localizate diferenţieri pedologice care să poată fi puse în legătură cu existenţa unor foste câmpuri cultivate de purtătorii culturii Cucuteni din aşezarea de pe Cetăţuia.

4. DUMEŞTI (com.Dumeşti, jud.Iaşi) – „COASTA VIEI – TARLAUA IZVOR”xxx[30]

Staţiunea arheologică este amplasată pe un promontoriu care domină satul Dumeşti, ce se află la nord şi vest de acesta, şi satul Păuşeşti care se găseşte spre sud-vest de acest platou. Aşezarea a fost identificată şi cercetată prin cercetări de suprafaţă de M.Tanasachi în anul 1983, descoperindu-se materiale ceramice, plastică antropomorfă şi zoomorfă, atribuită fazelor A şi B a culturii Cucuteni. S-au mai găsit şi alte materiale atribuite unei locuiri Horodiştea-Erbiceni. Autorul descoperirilor menţionează prezenţa unei uşoare denivelări pe suprafaţa platoului, ce pare să indice prezenţa unui şanţ de apărare.

Pentru studiul aerofotografic, s-a utilizat fotograma 40-6664-64, realizată în anul 1964 spre sfârşitul lunii iunie, de la o înălţime de circa 800-900m.

Pe această fotogramă se observă prezenţa unui şanţ în sol care corespunde alveolării solului ce se observă pe platou. Cauza acestei anomalii depistate este probabil legată de prezenţa unui şanţ de apărare al aşezării cucuteniene de aici (planşa 4/1). Cercetările de teren efectuate de către noi, au scos în evidenţă faptul că locuirea este mai intensă în zona de până la această anomalie, în spatele acestuia, pe restul platoului, urmele de locuire fiind sporadice.

Deşi zona a fost intens modelată de procese de versant active şi astăzi, manifestate în special prin alunecări de teren care afectează mari suprafeţe, fotografiile aeriene confirmă unele observaţiile de pe teren privitoare la versanţii platoului. Aceştia au înclinări mai reduse în zona situată în spatele şanţului de apărare (la sud de acesta), înclinări care permit un acces mai facil, în opoziţie cu înclinările mari ale versanţilor din zona corespunzătoare aşezării.

Nu au putut fi puse în evidenţă şi localizate diferenţieri pedologice care să poată fi puse în legătură cu existenţa unor foste câmpuri cultivate de purtătorii culturii Cucuteni din aşezare.

Datorită momentului în care a fost realizată fotografia aeriană, cultura agricolă existentă nu permis înregistrarea şi a altor elemente de interes arheologic.

5. HĂBĂŞEŞTI (com. Strunga, jud. Iaşi) – „Holm”xxxi[31]

Staţiunea arheologică se află situată la circa 5-600m est de satul Hăbăşeşti, pe un platou delimitat natural de pante abrupte spre sud, est şi nord. Locul unde se găseşte această aşezare are poziţie geografică asemănătoare cu cea pe care se află situl cucutenian de la Cucuteni – Cetăţuia.

Aşezarea cucuteniană a fost cercetată exhaustiv prin săpături sistematice în anii 1949-1950 de către un colectiv de specialişti condus de Vl.Dumitrescuxxxii[32], fiind prima staţiune de acest tip din România cercetată integral (Vl.Dumitrescu şi colab.,1954) În cele două campanii au fost identificate şi cercetate 44 locuinţe, şi resturi de anexe mai mici, gropi, vetre, precum şi două şanţuri ce îngrădeau accesul în aşezare. Aşezarea prezintă un singur nivel de locuire cucutenian, atribuit fazei A3.

Pentru studiul aerofotografic s-a utilizat fotograma 44249-79, realizată în anul 1979, la aproape 30 ani după încheierea cercetărilor sistematice. Pe xxx[30] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.xxxi[31] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.xxxii[32] Au participat la săpături şi Hortensia Dumitrescu, M.Petrescu-Dîmboviţa, C.Mătasă, N.Gostar, A.C.Florescu şi alţii.

fotografia aeriană se observă zona în care se află şanţurile de apărare, care se conturează ca o zonă largă depresionară, neputând fi observate fiecare în parte (planşa 5/2). Acest fapt se datorează cercetărilor arheologice efectuate, precum şi condiţiilor climatice secetoase şi a momentului în care s-a realizat fotografia aeriană (iunie-iulie). Din această cauză nu au putut fi identificate sau reperate alte elemente de interes arheologic, mai ales în zona situată pe platou, după şanţul de apărare.

Versantul de est al platoului este afectat de alunecări de teren produse după încetarea locuirii cucuteniene, în special produse în perioada 1930-1932 (Dumitrescu Vl. şi colab, 1954, p.5-6) ce explică şi prezenţa unor locuinţe pe zona desprinsă din platou. Pe versantul de nord al aşezării se observă faptul că, spre zona de est, acesta prezintă înclinări mult mai mari faţă de restul aşezării sau de înclinarea acestuia în zona de după şanţul de apărare (planşa 5/2). Acest lucru este mult mai evident pe versantul de sud (planşa 5/2), care devine abrupt în zona aşezării.

Nu au putut fi puse în evidenţă şi localizate diferenţieri pedologice care să poată fi puse în legătură cu existenţa unor foste câmpuri cultivate de purtătorii culturii Cucuteni din aşezare.

6. ISAIIA (com.Răducăneni, jud.Iaşi) – „BALTA POPII”xxxiii[33]

Staţiunea arheologică din punctul „Balta Popii” este situată la circa 3 km nord-est de satul Isaiia, pe un fragment al primei terase de pe malul drept al Prutului. Staţiunea este cercetată de un colectiv condus de prof.univ.dr. N.Ursulescuxxxiv[34], descoperindu-se nivele atribuite culturii ceramicii liniare, culturii Precucuteni (faza III), Hallstatt timpuriu, sec.IV d.Hr, secolelor XVIII-XIX. Până în prezent au fost identificate mai multe construcţii aparţinând culturii Precucuteni, dintre care se distinge o locuinţă (probabil de cult) aşezată în zona centrală a aşezări.

Pentru studiul aerofotografic, s-au utilizat fotogramele 18049 şi 18051, realizate înainte de anul 1959, şi 130176-78, 130178-78, 130209-78 şi 130211-78, realizate în anul 1978.

Dacă fotogramele realizate înainte de anul 1959, au fost făcute într-o perioadă în care vegetaţia era dezvoltată, neputându-se observa elemente de interes arheologic, fotografiile aeriene realizate în anul 1978 surprind câteva aspecte interesante.

Astfel, zona centrală a aşezării este observabilă prin existenţa unei pete mai albe, datorită unei densităţi de locuire mai intensă, fapt ce nu a permis maturizarea formaţiunilor pedologice, însă datorită altitudinii mari de la care s-a realizat fotografia, nu se pot individualiza şi separa locuinţele sau alte complexe antropice. Fotografiile aeriene surprind prezenţa, la vest şi sud-vest de zona centrală a aşezării, a câtorva anomalii ce ar sugera existenţa în sol a unor perturbări antropice (planşa 5). Unele dintre acestea ar putea avea cauze geologice (cum este zona de culoare neagră de la nord-vest de centru aşezării), altele, care au aspectul unui şanţ, ar putea avea cauze antropice (în zonă fiind menţionate prezenţa unor tranşee militare din cel de-al doilea război mondial). xxxiii[33] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.xxxiv[34] Cercetările arheologice au deschis zona centrală a aşezării în mai multe campanii (1996,1998, 2001, 2002).

Deşi aparent situat spre zona mai înaltă care face legătura cu versantul, existenţa unui şanţ care, dacă nu să apere locuirea precucuteniană, cel puţin să o delimiteze, nu poate fi exclusă. Însă caracterul defensiv al unei astfel de construcţii, aşa cum reiese şi din fotografiile zonei (planşa 5), nu ar fi avut nici un sens dacă nu ar fi fost amenajate şi malurile râpelor ce delimitează aşezarea spre nord-vest şi sud-est, luând în considerare că versantul dinspre zona de luncă are o înclinare mai mare. Desigur, numai cercetările arheologice viitoare ar putea evidenţia dacă anomalia semnalată este de natură antropică şi, eventual, să o dateze. Fotografiile aeriene sugerează, totuşi, că perimetrul aşezării se delimitează evident de restul peisajului geografic (planşa 5), ceea ce s-a putea datora şi unor intervenţii antropice.

Nu au putut fi puse în evidenţă şi localizate alte diferenţieri pedologice care să poată fi puse în legătură cu existenţa unor foste câmpuri cultivate de purtătorii culturilor neo-eneolitice.

7. ISAIIA (com.Răducăneni, jud.Iaşi) – „LA LUTĂRIE”xxxv[35]

Situl arheologic este situat deasupra satului Isaiia, la vest de acesta, pe platoul de la est de vechiul cimitir al satului, fiind descoperite materiale arheologice atribuite fazei A-B a culturii Cucuteni.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 18049 (realizată înainte de anul 1959), 130161-78 şi 130207-78 (realizate în anul 1978).

Zona prezintă versanţi destul de înclinaţi care ar fi putut oferi securitate aşezării, dar pe fotografiile aeriene din anul 1978 surprindem faptul că versantul de nord-est are o evidentă înclinare mai mare faţă de restul zonei în apropierea zonei de platou (planşa 6/1-2), aceeaşi situaţie observându-se şi pentru versantul de sud-vest, care deşi nu este la fel de lung ca şi cel menţionat anterior, înclinarea acestuia este mai mare. Nu se pot face precizări asupra prezenţei sau nu a unui sistem de fortificare antropică a aşezării cucuteniene din acest punct, deşi sunt prezente o serie de indicii, ce ar putea sugera existenţa acestuia, observabile pe unele fotografii aeriene.

Pe fotografiile din anul 1978 (planşa 6/2), se poate sesiza influenţa asupra solului generată de un pâlc de arbuşti, care exista aici prin anii ’’50 şi a cărui prezenţă poate fi observată pe fotografia aeriană realizată înainte de anul 1959 (planşa 6/1) şi care ulterior a fost tăiat. Această anomalie este redată de o pată închisă la culoare din colţul de nord-vest a micii suprafeţe pătrate (vechiul cimitir al satului) din cuprinsul staţiunii preistorice.

Nu au fost identificate alte elemente sau anomalii care să prezinte interes arheologic în zona situată pe platoul dealului, în spatele aşezării.

8. MOVILENI (com.Heleşteni, jud.Iaşi) – „ÎN LIVADA DE MERI DE LA EST DE SAT”xxxvi[36]

Pe platoul Dealului Criveşti, care înaintează spre sud spre Pârâul Budăi, în livada de meri şi pruni de la nord-est de satul Movileni, se află o aşezare a culturii Cucuteni, faza Axxxvii[37]. Pe terenul dintre pomi, care a fost cultivat cu porumb, în anul 2001, au fost găsite numeroase fragmente ceramice, cu pictura

xxxv[35] Aşezare descoperită de V.Merlan (Merlan V., 1995, p.37-38, pct.III.7), împreună cu care am efectuat o cercetare de teren a acesteia în anul 1999. xxxvi[36] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.

foarte slab conservată, fragmente de chirpici şi un fragment mic de statuetăxxxviii[38].

Pentru studiul aerofotografic s-a utilizat fotogramele 44141-79, 45227-79 (realizate în anul 1979), 22237-82 şi 22238-82 (realizate în anul 1982). Deşi sunt realizate în perioada iunie-iulie, iar zona de interes era şi atunci acoperită de livadă, se distinge clar conturul platoului pe care se află aşezarea (planşa 7/1-2). Ca element deosebit, reliefat de fotografia aeriană, este acela că platoul pe care se află aşezarea cucuteniană din livadă se delimitează printr-un abrupt cu înălţimea de 2-4m, abrupt care, dacă ar fi avut cauze naturale, ar fi trebuit să fie întâlnit pe toată zona de contact dintre platoul de la nord de sat şi versantul său, lucru care însă nu se observă nici pe teren, nici pe fotografia aeriană. Această situaţie ar putea fi explicată doar de o amenajare antropică, realizată de locuitorii aşezării culturii Cucuteni, care, în scop defensiv, au amenajat zona de contact dintre platou şi versant, prin îndreptarea malurilor. În această situaţie este de presupus că aşezarea ar fi avut şi un şanţ de apărare, dar existenţa sa nu poate fi susţinută cu ajutorul detaliilor oferite de fotografia aeriană, cu toate că se conturează o anomalie, ce ar putea indica această prezenţă.

În zona din spatele aşezării cucuteniene de pe platoul Dealului Criveşti (pe terenul agricol), nu se observă alte anomalii generate de factori antropici din eneolitic, în special cu privire la existenţa unor vechi câmpuri agricole sau a necropolei aşezăriixxxix[39].

9. PODU ILOAIEI (com. Podu Iloaiei, jud. Iaşi) – „ŞESUL TÂRGULUI”xl[40]

Aşezarea se află la doi kilometri de la ieşirea din Podu Iloaiei spre Iaşi, în dreptul bornei kilometrice 51 a DN28 Roman-Iaşi pe terasa inferioară a Bahluiului de pe partea stângă a drumului. Locuirea umană din această zonă este cuprinsă pe toată terasa dintre şoseaua naţională şi cartierul Henci al satului Podu Iloaiei, probabil fiind o singură aşezare, cu o lungime de circa 2km, în cadrul căruia se evidenţiază trei zone de locuire intensă, din care, cea mai estică este cunoscută sub numele de „Şesul Târgului”, cea centrală – „Silişte”xli[41], iar cea vestică - „Dealul Henciu”xlii[42], dar în lipsa unor cercetări care să poată preciza relaţiile stratigrafice nu se pot face afirmaţii definitive. În numeroasele cercetări de suprafaţă au fost identificate o serie de materiale arheologice, într-o continuitate stratigrafică aproape completă din neoliticul timpuriu şi până în secolul XIX. În xxxvii[37] În zona de la nord şi est de sat, în RAJI, vol.I (care preia informaţiile din Aşezări...) există mai multe menţiuni arheologice atribuite culturii Cucuteni în această zonă, dar localizarea acestora nu este precisă. Clarificări asupra acestora au fost făcute de M.Văleanu şi V.Chirica (2001, p.32-33), cu menţiunea că datorită terenului înierbat, nu s-a observat în timpul cercetărilor efectuate, că există o aşezare distinctă Cucuteni A în livadă.xxxviii[38] Cercetare efectuată de M.Văleanu.xxxix[39] Asupra locuirii atribuită fazei B a culturii Cucuteni, care se întinde de la 400m est de zona complexului tumular de la Movileni şi până în apropierea aşezării pe platoul Dealului Criveşti, deşi este surprinsă pe fotografiile aeriene, nu au putut fi identificate complexe care să fie atribuite cu certitudine acesteia. Materialele arheologice apar rar pe toată suprafaţa zonei menţionate, fără a se putea contura complexe de locuire cu exactitate. Aceste complexe (locuinţe, anexe etc.) nu au putut fi determinate nici cu ajutorul fotografiilor aeriene.xl[40] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.xli[41] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.xlii[42] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.

zona estică a sitului, au fost găsite materiale arheologice (fragmente provenind de la vase, cu pictură) atribuite culturii Cucuteni - faza B, materiale care, prin modul lor de grupare şi prin distribuţia chirpicilor, indicau prezenţa unor locuinţe.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 7826-64, 8268-64 şi 8270-64 realizate în anul 1964, în perioada mai-iunie (planşa 8/1-2). Pe fotografiile aeriene, în zona estică a sitului, apar numeroase pete de culoare mai deschisă, care coincid cu zonele de apariţie grupată a materialelor arheologice (ceramică şi chirpici) atribuite culturii Cucuteni faza B (planşa 8/1-2). Dintre locuinţele identificate, se remarcă în mod special una (notată L* în planşele 8/2 şi 9/1), la care, prin mărirea fotografiei aeriane, se poate distinge clar conturul ei rectangular (planşa 9/1). Această locuinţă are dimensiuni de aproximativ 15X20m. Tot pe fotografia aeriană se observă traiectul unui mic pârâu, mai activ când cantitatea de precipitaţii este mai mare şi care a fost intersectat şi de secţiunea arheologică realizată în anul 2000. Interesant este că acest pârâiaş ar putea fi rezultatul captării unui izvor de către comunitatea cucuteniană de aicixliii[43], deoarece în zona secţiunii acesta, este suprapus de către o locuinţă (atribuită probabil epocii fierului).

La nord de locuinţa L*, a fost pusă în evidenţă existenţa unei anomalii pedologice, de formă relativ dreptunghiulară (suprafaţa mai închisă la culoare din planşa 8/2). Aceasta urma a fi cercetată în campania din anul 2001, dar lipsa fondurilor a dus la sistarea cercetării. Atunci când cercetările sistematice vor continua, se va urmări cu prioritate investigarea acestei suprafeţe din punct de vedere paleopedologic, dar până atunci nu putem emite ipoteze asupra a ce reprezintă aceasta.

În perimetrul estic al sitului arheologic, la sud de locuinţa L* este o mică movilă, cu diametrul de 20m şi înălţimea de 0,5m, dar care nu este observabilă pe fotografia aeriană.

Mai trebuie adăugat că în perimetrul sitului arheologic mai sunt prezente o serie de alte anomalii ce apar pe fotografiile aeriene, despre care nu avem certitudinea că pot fi atribuite cu certitudine unei locuiri eneolitice.

10. RUGINOASA (com. Ruginoasa, jud. Iaşi) – „DEALUL LUI DRĂGHICI”

Staţiunea arheologică se găseşte pe platoul unui deal, ce se află la sud de sat, pe cealaltă parte a pârâului ce străbate satul Ruginoasa de la est la vest. Platoul domină valea cu peste 50 m şi are versanţi deosebit de abrupţi. La poala dealului se află un afloriment geologic, ce deschide depozite sarmaţiene, constituite dintr-o alternanţă de argile şi nisipuri cu intercalaţii de gresie.

Descoperirea sitului s-a făcut în anul 1897, în condiţii asemănătoare cu cele ale aşezării de la Cucuteni-Cetăţuia. În anul 1926, Hortensia Dumitrescu a întreprins o serie de investigaţii arheologice care au însumat o suprafaţă de 444 m2 (Dumitrescu H. 1933, p.56-87). Deşi se observă pe suprafaţa platoului o importantă denivelare a terenului, autoarea o marchează cu linie punctată pe planul staţiunii, dar nu face alte referiri sau nu întreprinde vreun sondaj de cercetare. Situl a reintrat în atenţia cercetătorilor în anul 2001, după ce, în urma

xliii[43] Asupra prezenţei acestui pârâiaş am mai făcut o serie de precizări în cadrul capitolului privitor la utilizarea resurselor naturale ale regiunii.

realizării unei excavaţii pentru extragerea pietrei exact în zona centrală a aşezării, au fost recuperate materiale arheologice deosebit de interesante şi caracter de unicat (Văleanu M., 2002d). Aşezarea cucuteniană de pe „Dealul lui Drăghici” fiind încadrează în faza A3 a culturii Cucuteni.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat în special fotogramele 45172-79, 60302-81, 60303-81, 60355-81, 60356-81 şi 60356-81, dar am avut la dispoziţie un număr mult mai mare de fotograme care surprind zona de interes. Cu toate că zona a fost perturbată de extragerile locale ale pietrei de către localnici sau de numeroase amplasamente militare din cel de-al doilea război mondial, precum şi de sondajele arheologice realizate în anul 1926, studiul fotografiilor aeriene a permis identificarea a numeroase anomalii de interes arheologic. Dintre acestea menţionăm:

Şanţurile de apărare. Deşi existenţa unui şanţ de apărare era vizibilă pe suprafaţa topografică a platoului, în excavaţia produsă în anul 2001, într-un profil de mal din zona de sud a acesteia, apărea o secţionare antropică a stratelor sarmaţiene, în umplutura căreia se găseau materiale arheologice (a cărei adâncime însă nu am putut-o determina în intervenţia noastră de salvare), ce sugera şi existenţa unui al doilea şanţ în afară de cel observat topografic. Pe fotograma din anul 1979 (planşa 9/1) apare distinct profilul a două alveolări existente la nivelul subsolului, care corespund, cea externă cu denivelarea vizibilă pe suprafaţa topografică, iar cea internă, celei observate de noi în profil. Deşi mai puţin vizibile pe fotogramele realizate în anul 1982, datorită dimensiunii mai mari a vegetaţiei, aceste anomalii din subsol sunt totuşi sesizabile (planşa 10/2).

Forma şi dimensiunile acestor anomalii înregistrate pe fotografiile aeriene, cât şi observaţiile arheologice făcute de noi, ne permit să concluzionăm că aşezarea cucuteniană din acest punct a dispus de un sistem defensiv cu şanţuri de apărare de formă uşor arcuită, dar raportul cronologic dintre cele două şanţuri nu poate fi stabilit decât prin săpături arheologice. Totuşi, fotografiile aeriene oferă câteva indicii de ordin cronologic: pe versantul de vest al aşezării se observă o „prelungire” a celor două şanţuri de apărare. Această prelungire a luat naştere în urma scurgerii apei din şanţul de apărare, dar în mod normal ar fi trebuit să existe două astfel de canale. În cazul de faţă se observă o mică anomalie sub forma unei adâncituri, care a captat apa din şanţurile de apărare. Dacă această adâncitură a fost rezultatul unei activităţi antropice eneolitice, şi nu al unei mici alunecări sau al unei activităţi antropice ulterioare, acest lucru ar indica o perioadă scurtă de timp între momentele de realizare a celor două şanţuri, acest lucru fiind susţinut şi de distanţa mică dintre ele. Însă raporturile dintre utilizarea acestora, nu pot fi precizate în baza fotografiilor aeriene, dar credem că vor putea fi stabilite cu exactitate prin săpăturile arheologice.

Versanţii platoului pe care se află aşezarea au caracteristici diferite. Astfel, versantul de vest al platoului Dealului lui Drăghici este foarte înclinat, în dreptul aşezării (de la şanţurile de apărare şi până la extremitatea nordică) atingând cea mai mare înclinare. Versantul de nord prezintă o mică alunecare şi erodare ce a deschis stratele sarmaţiene la baza promontoriului. În continuare, spre est, versantul este foarte înclinat până în dreptul şanţurilor de apărare, după

care panta sa scade mult din înclinare, fiind afectat de mici alunecări de teren. Pe baza acestor observaţii, putem presupune că purtătorii culturii Cucuteni au amenajat şi versanţii platoului, prin ajustarea pantei acestora, care împreună cu sistemul de şanţuri, asigurau aşezării de pe Dealul lui Drăghici o apărare deosebit de bună.

Datorită faptului că pe platoul dealului, în zona aşezării cucuteniene, nu era un teren cultivat sau gol în timpul realizării fotografiilor aeriene, atât în anul 1979 şi 1981, el fiind înierbat în procent de peste 90% din suprafaţă, pe nici o fotografie aeriană nu putem observa detalii sau indicii despre locuinţe, gropi sau alte construcţii în perimetrul aşezării.

La sud de aşezarea cucuteniană, pe platoul dealului, pornind din zona şanţurilor de apărare, dar mai ales pe o suprafaţă situată între 100 şi 300m sud de şanţul extern de apărare se observă o zonă marcată de multe anomalii ale subsolului (zona marcată cu A din planşa 10/1) ce par a indica prezenţa unor mici gropi negrupate. Cercetările de teren nu au condus la identificarea de materiale arheologice, iar din observaţiile asupra solului se pare că grosimea sa este deosebit de redusă. Aceste anomalii, ce par a sugera existenţa unor gropi, se mai întâlnesc şi în alte locuri pe suprafaţa platoului, în spatele aşezării cucuteniene. Despre sursa care a generat aceste anomalii, dacă ele sunt antropice sau dacă reprezintă rezultatul influenţelor stratelor geologice, nu ne putem însă pronunţa în lipsa altor investigaţii, dar în eventualitatea în care se doreşte soluţionarea problemei legate de „necropolele” cucuteniene, cercetarea perimetrului delimitat de noi este obligatorie, deoarece numeroase gropi par a se grupa pe aliniamente, dar nu putem însă garanta că ar putea oferi sau nu informaţii cu privire la existenţa necropolelor cucuteniene, atât de căutate de arheologi.

Pe platoul dealului, la sud de şanţurile de apărare, se observă o serie de anomalii pedologice, dar asupra caracterului şi însemnătăţii acestora nu ne putem încă pronunţa, în lipsa unor analize pedologice care să poată pune în evidenţă modificări eneolitice.

11. SCÂNTEIA (com.Scânteia, jud.Iaşi) – „DEALUL BODEŞTILOR” xliv[44]

Aşezarea cucuteniană de pe Dealul Bodeştilor a fost descoperită în anul 1982 de către V.Chirica. În perioada 1985-2001, în perimetrul aşezării au fost realizate cercetări arheologice sistematice ce au cuprins circa 3500m2, din suprafaţa totală de aproximativ 4ha a staţiunii, fiind realizate şi o serie de cercetări interdisciplinare ce au cuprins prospecţiuni micromagnetice, determinări arheozoologice şi petrografice. Staţiunea aparţine fazei A3 a culturii Cucuteni.

Aşezarea cucuteniană se află la sud-est de satul Scânteia, pe prelungirea vestică a platoului Dealului Bodeştilor. Platoul dealului pe care se află aşezarea este mărginit de trei versanţi, din care doar cel de nord are o înclinare mai mare. Pe platoul Dealului Bodeştilor, la est de aşezare, se observă o alveolare a solului, marcată şi de o schimbare a culorii acestuia. xliv[44] În literatura de specialitate apare şi toponimul „La Nuci”, folosit mai ales pentru săpăturile arheologice sistematice realizate de C.M.Mantu, care vor să localizeze mai exact amplasarea săpăturilor de pe platoul Dealului Bodeştilor. Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 44334-80, 44335-80, 44336-80, 44337-80 şi 44369-80, realizate în anul 1980, înainte ca staţiunea să fie fost afectată de lucrările de realizare a barajului de la vest de acesta (când s-a luat pământ din zona sitului pentru construcţia barajului) sau de realizarea săpăturilor arheologice. Fotografiile aeriene oferă astfel informaţii deosebit de interesante pentru cercetarea arheologică a sitului cucutenian de aici:- Datorită poziţiei geografice pe care o ocupă, aşezarea cucuteniană prezintă un sistem defensiv inedit, aşa cum se observă pe fotografiile aeriene (planşa 11/1-2). În zona aşezării, platoul prezintă doar versantul de vest mai abrupt, iar cel de sud este chiar lin şi permite accesul facil în aşezare. De aceea, un şanţ de apărare, care să delimiteze spre vest aşezarea faţă de restul platoului, ar fi fost inutil dacă nu s-ar fi amenajat şi versanţii. Pe fotografiile aeriene (planşa 11/2) se observă un sistem defensiv realizat din şanţ şi val, dispuse perpendicular pe versanţii platoului. Dacă spre est, şanţul de apărare care delimitează aşezarea de restul platoului este un şanţ tipic cu val, amenajarea versanţilor de către purtătorii culturii Cucuteni este în acest caz una specială. Astfel, pentru versantul de sud al aşezării, amenajarea acestuia s-ar fi putut realiza prin construirea unui nou şanţ (ca fig.164/a), perpendicular pe cel menţionat anterior sau prin îndreptarea versantului (fig.164/b), ambele situaţii lăsând aproximativ aceeaşi amprentă pe fotografia aeriană. Considerăm însă că cel mai plauzibil ar fi o amenajare a versantului prin ajustarea acestuia, fiind posibil a se fi realizat prin etape succesive, ce au constat în săparea iniţială a unui mic şanţ şi înlăturarea apoi a versantului dinspre sud. Materialele rezultate au fost, probabil, împrăştiate spre zona din vale, dar nu este exclusă folosirea lor şi pentru realizarea unui mic val pe marginea platoului. Versantul de vest al aşezării, cu o înălţime şi pantă mai mare, a fost amenajat, probabil, ca şi cel de sud, dar fotografiile aeriene nu oferă informaţii destul de concludente în această privinţă. Versantul de nord, mult mai abrupt, iese în evidenţă prin faptul că înclinarea sa este uniformă şi accentuată în zona aşezării cucuteniene, până la şanţul de apărare, după acesta el fiind neuniform şi cu înclinare mult mai mică. Această situaţie nu se poate explica prin extinderea aşezării până acolo unde elementele cadrului natural ofereau securitate, ci numai prin amenajare acestuia, în scopul realizării unui sistem defensiv care să confere siguranţă locuitorilor aşezării. Acest tip de sistem defensiv, pus de noi în evidenţă în cadrul aşezării cucuteniene de la Scânteia, este unic până acum, raţiunea realizării acestuia fiind una de integrare optimă a locuirii în mediul natural.- În perimetrul aşezării cucuteniene se observă pe fotografiile aeriene zone cu o densitate mai mare a complexelor constructive (locuinţe, anexe), cum este cea cercetată arheologic, sau cea de la sud de ea (planşa 11/2), dar în cadrul acestora nu se pot separa locuinţele unele de celelalte. Deşi prezenţa gropilor de mici dimensiuni nu este sesizată cu ajutorul fotografiilor aeriene, este interesant de remarcat prezenţa unei mari gropi (adâncituri?) de formă circulară, plasată în zona de intersecţie a şanţului de est cu versantul de sud al aşezării (planşa 11/2). Încadrarea acesteia în aşezare în legătură cu celelalte elemente precizate până acum, ne conduc la atribuirea acesteia tot locuirii cucuteniene, totuşi în lipsa unor alte informaţii (dimensiuni, relaţiile stratigrafice – ce vor putea fi însă

clarificate doar prin săpăturile arheologice), nu ne putem hazarda a face enunţuri definitive.- Pe platoul Dealului Bodeştilor, în spatele aşezării cucuteniene, se observă o serie de anomalii, cum sunt cele situate la est de locul de intersecţie al şanţurilor de apărare de la sud şi est ale aşezării sau la est de şanţul de apărare, spre versantul nordic (planşa 11/2), dar acestea par a indica mai mult prezenţa unor complexe constructive, ce eventual ar putea masca prezenţa unor gropi. Cercetările noastre de teren nu ne-au permis datarea acestora pe baza materialelor arheologice rezultate din cercetările de suprafaţă.- În partea de est a aşezării au fost sesizate o serie de mici anomalii pedologice, dar asupra cărora nu putem nu ne putem pronunţa în lipsa unor analize pedologice detaliate.

Cu ajutorul fotografiilor aeriene, în cadrul aşezării cucuteniene de la Scânteia, au fost puse în evidenţă o serie de aspecte inedite şi interesante pentru cercetare arheologică. Acestea au fost posibile, deoarece în momentul realizării fotografiilor aeriene zona prezenta condiţii optime (situl nu era afectat de alte lucrări antropice, pământul era arat, vegetaţia nu era dezvoltată, iar momentul realizării acestora a fost atunci când solul avea o umiditate ridicată). Rezultatele oferite de studiul nostru pentru acest sit arheologic, scot în evidenţă importanţa etapizării cercetării arheologice sistematice a unei staţiuni, în sensul că realizarea prospecţiunilor geofizice, aerofotografice, precum şi a ridicării topografice, trebuie să se facă înaintea demarării lucrărilor de cercetare arheologică propriu-zise.

12. TG.FRUMOS (jud.Iaşi) – „BAZA PĂTULE”xlv[45] Situată în partea de nord a oraşului Tg.Frumos, pe malul drept al pârâului

Adâncata, aşezarea din punctul „Baza Pătule”, cu o suprafaţă de circa 10ha, reprezintă cea mai mare aşezare precucuteniană din zona de la est de Carpaţi, descoperită până acum. Aceasta a fost cercetată prin săpături arheologice sistematice în ultimul deceniu, de N.Ursulescu şi D.Boghian, fiind un şantier şcoală pentru studenţii de la facultăţile de istorie din Iaşi şi Suceava.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 18195 şi 33802 realizate înainte de anul 1959 (planşa 12/1) şi fotograma 67284-79, realizată în anul 1979. Deşi la prelucrarea fotografiei aeriene s-a lucrat la rezoluţii grafice mari (peste 2500dpi), împreună cu coordonatorii şantierului arheologic, datorită influenţelor şi modificărilor antropice contemporane, nu au fost identificate elemente de interes arheologic (poziţia şanţului de îngrădire, anomalii pedologice etc.). Cunoscând poziţia şanţului de îngrădire, identificat în săpăturile arheologice, s-a urmărit identificarea acestuia pe fotogramele realizate înainte de anul 1959, când terenul nu era acoperit de construcţii, dar încercarea noastră nu a fost încununată de succes. Alături de evidentele perturbaţii contemporane, o altă explicaţie plauzibilă a neevidenţierii şanţului de îngrădire a aşezării ar fi legate de lăţimea şi adâncimea mică a acestei amenajări, care nu au reuşit să modifice caracteristicile subsolului, încât acestea să poată fi sesizate pe fotografiile aeriene.

xlv[45] Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.

Studiul versanţilor nu ne-a permis eventuale observaţii legate de existenţa unor modificări antropice în zona aşezării, observându-se că înclinarea mare a acestora este prezentă în tot cuprinsul aşezării, marcat fiind de dese şi mici alunecări de teren în cuprinsul aşezării. Locul aşezării pare a se individualiza moderat în cadrul peisajului natural, prin existenţa unor mici delimitări naturale, marcate de două râpi (planşa 12/1), din care, cea nordică, mai accentuată, se află în perimetrul suprafeţei în care au fost descoperite materiale precucuteniene. În acest caz, trebuie luată în consideraţie existenţa mai multor etape succesive de locuire a aşezării, în cadrul cărora arealul locuit a variat, iar prin însumarea suprafeţei acestora să se ajungă la suprafaţa totală de 10 ha pe care s-au identificat resturile materiale ale acestei culturi.

Pentru această aşezare, pe baza fotografiilor aeriene nu am putut identifica alte evenimente care să marcheze influenţe eneolitice asupra mediului natural.

13. TOPILE (com. Valea Seacă, jud.Iaşi) – „DEALUL CRÂŞMEI”xlvi[46]

Aşezarea se află la circa 600m NNV de satul Topile, în partea de nord a platoului Dealului Crâşmei, şi are versanţi abrupţi pe trei părţi (spre vest, nord şi est). În cadrul staţiunii au fost descoperite nivele de locuire atribuite culturii ceramicii liniare şi culturii Cucuteni, faza A3. Staţiunea a fost cercetată în anul 1969 de un colectiv de arheologi condus de Vl.Dumitrescu, din care au făcut partea şi H.Dumitrescu şi S.Marinescu-Bîlcu, realizându-se trei secţiuni care au intersectat şi şanţul de apărare al aşezării cucuteniene). Staţiunea a fost grav afectată de fortificaţiile militare din timpul celui de-al doilea război mondial, cât şi de lucrările agricole, care prin realizarea unor arături cu brazde adânci, ce au distrus o bună partea a stratului cucutenian.

Pentru studiul aerofotografic s-au utilizat fotogramele 43295-79, 45110-79, 60141-81 şi 60142-81. Datorită faptului că acestea au fost realizate într-o perioadă în care plantele erau dezvoltate, fotografiile aeriene nu aduc informaţii bogate şi de interes pentru cercetarea arheologică. Se poate observa traseul şanţului de apărare (planşa 12/2), afectat însă de lucrările agricole realizate. Nu au putut fi separate complexe constructive în aşezare sau alte anomalii pe platou din spatele aşezării, datorită condiţiilor existente în momentul realizării fotografiilor aeriene.

Versanţii dealului sunt marcaţi de active alunecări de teren în zona aşezării, cât şi după şanţul de apărare (planşa 12/2), dar s-a putut observa pe fotografiile aeriene existenţa unor pante cu înclinări mai mari, în zona aşezării, pe 10-20m sub nivelul suprafeţei platoului, după care panta descreşte vizibil.

Datorită prezenţei vegetaţiei nu s-au putut evidenţia existenţa unor anomalii pedologice sau de altă natură (antropice, cauzate de prezenţa unor gropi grupate care să sugereze existenţa unei necropole în zona de la sud de aşezare).

*****Alături de aceste staţiuni, au mai fost cercetate cu ajutorul fotografilor

aeriene un număr important de aşezări cucuteniene, în special din zona bazinului

xlvi[46]Staţiunea este prezentată în cadrul lucrării „Aşezări neo-eneolitice din Moldova”.

hidrografic al Bahluiului, rezultatele acestea insă vor face obiectul unui studiu mai amplu, ce va fi publicat ulterior.

În urma analizei detaliate realizate cu ajutorul fotografiilor aeriene pentru staţiunile prezentate anterior, cât şi pentru acea zonă de la nord de staţiunea de la Cucuteni - Cetăţuia, se pot desprinde următoarele concluzii privitoare la influenţa factorilor antropici asupra mediului natural la nivel local:1. Punerea în evidenţă a existenţei unor anomalii pedologice legate de modificarea vegetaţiei sub influenţa factorilor antropici, aşa cum a fost sesizat în cadrul staţiunii de la Isaiia – La Lutărie, poate fi deci realizată cu ajutorul fotografiilor aeriene. Conturarea unor zone cu anomalii pedologice, ce ar putea fi în legătură cu locuirile neo-eneolitice, a fost realizată pentru staţiunile de la Podu Iloaiei – Şesul Târgului, Ruginoasa – Dealul lui Drăghici şi Scânteia – Dealul Bodeştilor, dar în lipsa unor cercetări pedologice de reconstituire a evoluţiei paleosolurilor şi a unor săpături arheologice extinse, nu putem exprima o opinie asupra semnificaţiei exacte a acestora. Prin semnalarea şi conturarea zonelor cu anomalii pedologice, s-au furnizat o serie de informaţii utile cercetărilor arheologice viitoare, care vor urmări clarificarea acestor aspecte.2. O categorie importantă de acţiuni umane care au condus la modificări ale mediului natural (şi în special a peisajului), le-au reprezentat lucrările de amenajare a versanţilor platourilor din zona în care comunităţile şi-au amplasat unele dintre aşezări. Realizate în scopul conferirii unei securităţi sporite a aşezărilor (prin blocarea accesului prin zonele cu pante abrupte, ca în fig.164), acestea au conferit în acelaşi timp locului unde era poziţionată aşezarea o individualizare clară faţă de restul peisajului, oferind, în cele mai multe cazuri, aspectul unei acropole, punând în evidenţă, probabil, şi rolul mai important al acestei aşezări în cadrul locuirii umane dintr-un anumit areal, aspect asupra căruia am făcut mai multe precizări în cadrul unui alt capitol din această lucrare. Chiar dacă luăm în consideraţie faptul că între momentul realizării intervenţiilor asupra versanţilor şi cel actual, prin manifestarea proceselor de versant, s-au putut înregistra unele modificări de mai mică sau mai mare amploare (cum este cazul alunecării versantului estic al staţiunii de la Hăbăşeşti), în baza informaţiilor furnizate de fotografiile aeriene, aceste aspecte au fost clar puse în evidenţă la Cucuteni – Cetăţuia, Movileni - În livada de meri de la est de sat, Ruginoasa – Dealul lui Drăghici şi Scânteia – Dealul Bodeştilor, şi reliefate ca prezenţă, dar mai puţin evidente, în cazul celor de la Băiceni – Dâmbul Morii, Dumeşti – Coasta Viei-Tarlaua Izvor, Hăbăşeşti – Holm, Isaiia – La Lutărie şi Topile – Dealul Crâşmei. Această activitate reprezenta un efort mare din partea comunităţii, deoarece cum am observat anumite zone, cum este cea de la nord de Cucuteni – Cetăţuia, chiar dacă ar putea oferi condiţii optime pentru amplasarea unei aşezări, pe baza informaţiilor arheologice actuale, se constată că zona nu este locuită. Nu excludem posibilitatea participării unor grupuri umane din aşezările învecinate celor în care am precizat prezenţa modificării versanţilor zonei aşezării, în cadrul unei posibile ierarhizări sociale regionale (aşa cum s-a mai precizat într-un capitol anterior al acestei lucrări), dar cazul zonei de la nord de Cetăţuia de la Cucuteni ridică unele probleme privind probabila imposibilitate a grupurilor umane prezente în regiune de a realiza un efort atât de

mare (datorită, posibil, unei populaţii mai reduse numeric) sau poate luarea în calcul a altor elemente pentru acea zonă care să nu fi avut anumite caracteristici în concordanţă cu elemente ale vieţii spirituale ale acestor comunităţi.

Prin modificările versanţilor locului în care se afla aşezarea, acesta s-a diferenţiat în cadrul peisajului natural, reprezentând o modificare importantă asupra mediului natural (raportată, evident, la realităţile de atunci, nu de acum), realizată de către anumite comunităţi neo-eneolitice.3. Prin realizarea unor lucrări mai ample de către comunităţile neo-eneolitice, care au modificat atât structura solului, cât şi pe cea a subsolului, s-au produs perturbări la nivelul circulaţiei apelor subterane, aşa cum a fost evidenţiat în cazul staţiunii de la Ruginoasa – Dealul lui Drăghici. Aceasta ar putea fi semnalată şi la Cucuteni – Cetăţuia, cum ar rezulta din unele fotografii aeriene, dar este posibil, ca în acelaşi timp, să fie generată de lucrările de exploatare a pietrei din perioada modernă.4. Poluarea mediului natural de către comunităţile neo-eneolitice în urma locuirii unei anumite zone sau în urma realizării unor anumite activităţi, privită din prisma accepţiunii actuale a acestui termen, ar putea părea la o primă vedere, insignifiantă. Dar, aşa cum am mai prezentat într-o altă lucrare (Chirica V., Văleanu M., 2001a, p.29-51), prezenţa unei vetre de foc poate lăsa amprente în mediul natural, ale căror efecte să fie sesizabile după mii de ani. Aceste poluări ale mediului natural sunt cele în baza cărora unele metode interdisciplinare de studiu îşi au aplicabilitate în arheologie. Dintre cele mai puternice poluări ale mediului natural, cel mai uşor sesizabile sunt cele legate de fenomenele de antropizare a solului, prin locuirea mai mult sau mai puţin îndelungată în cadrul unei aceleaşi aşezări, observabile direct şi care pot fi cercetate prin intermediul analizelor pedologice. Alături de acestea, resturile materiale rămase în urma unor locuiri de mai mică sau mai mare intensitate, reprezintă tot o formă de poluare a mediului natural. Efectul acestora asupra mediului poate fi mai mult sau mai puţin pregnant asupra mediului, influenţând, în principal, dezvoltarea vegetaţiei.

Cu ajutorul fotografiilor aeriene am putut sesiza efecte clare ale acestor poluări, când, în urma încetării locuirii cucuteniene, au rămas resturile de platformă ce au putut fi evidenţiate şi conturate în cazul staţiunilor de la Podu Iloaiei – Şesul Târgului, Băiceni – Dâmbu Morii şi Scânteia – Dealul Bodeştilor. În cazul aşezării de la Isaiia – Balta Popii, intensitatea de locuire a generat prezenţa unei anomalii pedologice, în cadrul căreia nu au putut fi separate, însă, complexe de locuire sau alte elemente. Mai trebuie semnalat şi cazul întâlnit la Cucuteni – Cetăţuia, unde, pe platoul de după şanţul de apărare, au fost evidenţiate o serie de complexe de locuire, ulterioare perioadei de care ne ocupăm, şi care se încadrează tot în această categorie de influenţe antropice asupra mediului natural.

Tot un efect al influenţei activităţilor umane asupra mediului natural îl reprezintă prezenţa tell-urilorxlvii[47]. Semnalate ca prezenţă la Poduri şi la Vlădeni (Monah D., Cucoş Şt, 1984, p.43), la acestea s-ar putea adăuga astfel şi staţiunea de la Stoicani (unde stratul de locuire depăşeşte 5m). Datorită

xlvii[47] Din punctul nostru de vedere, acest termen este impropriu pentru această regiune.

informaţiilor singulare, nu ne putem, însă, pronunţa asupra acestor aspecte, considerând utilă menţionarea acestora, ca un efect al locuirii umane asupra mediului natural.

La finalul acestui capitol, dorim să subliniem că analiza elementelor de feed-back a influenţelor antropice asupra mediului natural prin utilizarea fotografiilor aeriene, se pot obţine informaţii importante pentru rezolvarea unor probleme arheologice. Astfel, existenţa într-o anumită zonă a unei necropole cucutenienexlviii[48] ar putea fi marcată de prezenţa unor gropi grupate, ce pot fi uşor sesizate pe fotografiile aeriene, prin perturbări ale formaţiunii solului sau subsolului. Această posibilă situaţie a fost conturată în cazul aşezării de la Ruginoasa – Dealul lui Drăghici, putând exista şi în cazul altor aşezări precum cele de la Cucuteni – Cetăţuia sau Scânteia – Dealul Bodeştilor, dar asupra acestei probleme nu ne putem pronunţa în stadiul actual al cercetărilor arheologice din regiune, rezumându-ne aici doar la prezentarea unor informaţii ce ar pleda în favoarea acestei ipoteze.

xlviii[48] Plecând de la ipoteza existenţei unui rit funerar ce implică înhumarea, depunerea în gropi a resturilor provenite din incineraţia corpurilor sau a altor practici (dezcarnare, reînhumare etc.), în anumite locuri special alese, şi ţinând cont de estimările propuse asupra numărului de locuitori din aşezări ce indică o populaţie numeroasă.

CAPITOLUL 7

RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI ZONEI MOLDOVEI ÎN NEO-ENEOLITIC

Reconstituirea paleomediului zonei şi a evoluţiei acestuia pe un segment temporal, în raport cu dezvoltarea comunităţilor umane din cadrul acelui areal geografic, reprezintă punctul final al analizei relaţiilor dintre om şi mediul natural. Desigur, concluziile care pot fi trase, ţin de cercetările interdisciplinare efectuate asupra zonei, şi nu în puţine cazuri, datorită stadiului cercetării, acestea nu depăşesc limita unor formulări cu caracter general. Alteori, prin mare acumularea de informaţii, se ajunge la opinii şi ipoteze contradictorii asupra acestor aspecte, astfel încât formularea unui punct de vedere unitar este departe de a se putea realiza.

Prin structura lucrării de faţă, am urmărit evidenţierea unor aspecte concrete ale problematicii relaţiilor dintre om şi mediul natural din perioada neo-eneolitică din zona Moldovei, astfel încât să putem aduce o serie de noi informaţii în lămurirea acestora. Plecând de la caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic de către diversele comunităţi neo-eneolitice ale zonei, care reflectă, atât preocupările acestora, dar şi aspecte legate de mediul natural, la analiza utilizării resurselor naturale ale zonei, dar şi prin urmărirea unor influenţe umane asupra mediului natural, prin abordarea realizată, am putut beneficia de unele informaţii preţioase care să ne ajute în rezolvarea acestei probleme. Acestora li se adaugă o serie de informaţii deosebit de utile din literatura de specialitate românească, dar şi din cea străină.

Metoda palinologică, utilizată în reconstituirea paleomediului unei anumite zone, reprezintă o metodă curentă în analizarea acestei problematici. Deşi rezultatele acesteia pot suferi interpretări variate sub raport cantitativ, generate de o serie de factori mai puţin controlabili ce intervin în procesul de sedimentare a polenului (Tomescu M. 2000b, p.545-578), calitativ, acestea pot oferi o serie de informaţii foarte preţioase asupra paleomediului. Pentru neo-eneoliticul din zona Moldovei sunt disponibile trei astfel de analizexlix[49], una realizată în zona subcarpatică a Moldovei, la Târpeşti (Cârciumaru M., 1996, p.120-121) şi alte două din zona Câmpiei Moldovei, de la Drăguşeni (Cârciumaru M., 1996, p.74-76). Astfel, pentru cea de la Târpeşti, profilul palinologic surprinde evoluţia peisajului natural din jurul staţiunii pentru locuirea ceramicii liniare, Precucuteni şi Cucuteni, observându-se că la începutul neoliticului timpuriu, pădurea deţinea o pondere importantă în cadrul peisajului, iar pe parcursul locuirii ceramicii liniare, ponderea acesteia rămâne importantă în paralel cu dezvoltarea (modestă, dar constantă) a suprafeţelor cultivate din jurul aşezării. Scăderea bruscă, de la începutul locuirii zonei de către purtătorii culturii Precucuteni, a ponderii pădurii în cadrul peisajului natural este compensată de creşterea suprafeţelor cultivate, fenomene în legătură directă cu ocupaţiile locuitorilor aşezării, cea ce denotă impactul acestor activităţi asupra mediului. xlix[49] Rezultatele acestor analize au fost publicate de autorul acestora (M.Cârciumaru), în mai multe lucrări ştiinţifice sau în monografiile staţiunilor, cât şi într-o lucrare de sinteză, dar fără a suferi modificări sau reinterpretări.

Perioada dintre locuirea precucuteniană şi cea cucuteniană corespunde unui regres evident al arealelor culturilor agricole, dar şi a pădurii, pus de autorul cercetărilor pe seama unei cauze climatice (o perioada mai caldă şi urcată – fără a se preciza scara geografică la care aceste fenomene s-au produs) şi susţinută, în opinia cercetătorului de revenirea pădurilor, dar şi a suprafeţelor cultivate, dar fără a mai atinge procentele anterioare. În opinia noastră, cauza climatică a variaţiei arealelor de vegetaţie este corect identificată de către autorul cercetărilor, dar ea ar putea fi una zonală sau regională, generată de activităţi antropice în contextul restrângerii suprafeţelor de pădure, în dauna celor cultivate sau a celor de pajişti, şi care s-au manifestat prin creşterea caracterului de excesivitate al microclimatelor locale sau regionale, fără a implica variaţii climatice. Revenirea pădurii după o anumită perioadă de timp poate constitui o dovadă a echilibrării situaţiei generată de activităţile antropice, în condiţiile generale de climă. Aceeaşi situaţie, precum cea anterioară, este observată după perioada de locuire cucuteniană, când suprafeţele cultivate anterior sunt recâştigate de pădure.

Evoluţii asemănătoare sunt înregistrate şi în cele două spectre polinice de la Drăguşeni - Ostrov şi În Deal la Lutărie, ce surprind locuirea cucuteniană. Influenţele activităţilor antropice asupra mediului sunt evidente, dar aici se precizează că prezenţa unor specii de plante în spectrul polinic pot fi generate de utilizarea selectivă a resurselor peisajului natural. Scăderea cantitativă a polenului de tei, poate fi legat de o exploatarea selectivă a acestui arbore, datorită uşurinţei prelucrării acestuia. Variaţia polenului de papură în profilul din aşezarea din punctul Ostrov poate indica la fel exploatarea selectivă a acestei resurse naturale de lemn, dar prezenţa acestuia în spectrul polinic din punctul În Deal la Lutărie, departe de zona de vegetaţie, reliefează caracterul incontrolabil şi greu de cuantificat al fenomenelor ce intervin în procesul de sedimentare a polenului pe sol. Analizele de la Drăguşeni atrag atenţia, în mod special, asupra importanţei cercetării detaliate a arealului de influenţă a aşezării, cât şi necesitatea evidenţierii relaţiilor dintre aşezările contemporane sau locuirile succesive din cadrul unei anumite regiuni. În acest sens, ipotezele invocate de M.Cârciumaru în explicarea prezenţei polenului de cereale înainte de începerea locuirii sunt doar un argument în plus. În timp, prin exploatarea resurselor forestiere şi restrângerea arealelor acestora, se favorizează creşterea excesivităţii microclimatelor locale, mai ales în această zonă geografică, fapt ce poate genera fenomene accentuate de stepizare a zonei, sugerate şi de spectrele polinice de la Drăguşeni, după încetarea locuirii cucuteniene din aşezările cercetate.

Practicarea vânătorii, a pescuitului sau a culesului din natură reprezintă un alt mod de punere în evidenţă a paleomediului existent în jurul aşezărilor neo-eneolitice ale regiunii, deşi poate fi invocat faptul că acestea reprezintă o practică cu scop selectiv asupra unor elemente ale peisajului natural. Indiferent de opinii, distribuţia geografică a faunei sălbatice ce apare în aşezările preistorice (fig.165), vine să ne ofere informaţii utile în aprecierea peisajului natural existent, deoarece practicarea acestor îndeletniciri, se presupune că se făcea exclusiv în zona din jurul aşezării. Chiar dacă asupra prezenţei calului în

aşezările neo-eneolitice există divergenţe de opinii privitoare la faptul dacă acesta era sau nu domesticit, prezenţa sa poate reprezenta un indicator de mediu.

Astfel, în timpul culturii Starčevo-Criş se observă prezenţă mare a faunei asociată zonei de pădure şi a celei de lizieră, ceea ce ar sugera un puternic peisaj de pădure, amestecat cu peisaj de silvostepă mai ales spre zona estică (de unde provin informaţiile), apreciere susţinută şi de prezenţa calului. Informaţiile din timpul culturii ceramicii liniare sunt extrem de puţine, dar se plasează ca o continuare a peisajului natural din perioada anterioară, care s-a întâlnit ulterior şi în timpul locuirii culturii Precucuteni. Prezenţa ursului în arealul subcarpatic, dar şi a elanului, în zona de est evidenţiază faptul că influenţa masivelor forestiere era deosebit de puternică în această perioadă. Datele despre peisajul din zona de sud a Moldovei, din timpul aspectului cultural Stoicani-Aldeni, sugerează prezenţa şi aici a masivelor forestiere şi a zonelor deschise, probabil, în cadrul unui peisaj de silvostepă tipic.

Pentru cultura Cucuteni, datele sunt cele mai numeroase. În zona subcarpatică, masivele forestiere par a deţine supremaţia, prezenţa ursului confirmând această opinie. Nu lipsesc nici speciile de la marginea pădurii, al căror habitat se poate să se fi extins, ajutat şi de factorul antropic prin părăsirea unor zone cultivate. Spre zona de est, chiar dacă o densitate mare a locuirii umane presupune restrângerea arealului pădurilor, prezenţa ursului şi a numeroase specii de pădure ne indică un peisaj marcat de păduri, posibil în cadrul unor masive forestiere compacte, care se întindeau şi spre sud, aşa cum a fost interpretată prezenţa elanului la Dumeşti (Haimovici S., 1990, p.83-89).

Privitor la datele paleobotanice, acestea vin să completeze şi să aducă unele nuanţări asupra paleomediului natural. Cele mai multe provin din staţiunea de la Poduri, iar rare informaţii provin de la Izvoare, Frumuşiţa, Văleni, Truşeşti, Dărăbani, Percăuţi, Lipcani, Stoicani şi Bonţeşti, fiind completate şi de informaţiile polinice de la Târpeşti şi Drăguşeni, toate acestea provenind exclusiv din aşezări eneolitice. Esenţele forestiere sunt cele mai răspândite, iar prezenţa unor specii termofile (Monah F., Monah D., 1997, p.312-315), ar indica o climă mai caldă. Alături de acestea, speciile de arbuşti sau o serie de plante segetale şi ruderale, completează informaţiile extrem de puţine, care există despre spectrul vegetal al regiunii.

Un studiu recent (Tomescu M., 2000a, p.235-270), bazându-se pe informaţiile publicate în literatura de specialitate, în special din Europa, sintetizează o serie de date existente privind evoluţia climei în Holocen. Corelând datele privind evoluţia nivelului oceanului planetar, cu cele ale

limitei superioare a vegetaţiei lemnoase, ale limitei gheţarilor alpini şi ale nivelurilor lacurilor provenind din Europa de vest şi de nord, autorul obţine o serie de date considerate cu un grad înalt de încredere (fig.166), fiind diferenţiate perioade cu veri calde şi lungi de cele cu veri reci şi scurte şi perioade cu veri secetoase de cele cu veri ploioase.

Pentru neo-eneolitic, aceste date corespund şi se pot corela cu schemele clasice ale subdivizării Holocenului - oscilaţiile climatice BOREAL şi ATLANTIC (în Europa de vest) sau cu faza molidului cu alun şi stejăriş amestecat (din

România – Cârciumaru M., 1996, p.10, 20-22), reprezentând momentul în care se stabilesc etajele de vegetaţie, care se vor menţine până astăzi, cu mici modificări (Cârciumaru M., 1996, p.20).

Datele climatice concrete despre această perioadă sunt prea puţine. M.Cârciumaru (1996, p.20) precizează „clima din timpul fazei molidului cu stejăriş amestecat era mult mai caldă decât astăzi, la început cu o nuanţă mai uscată, apoi a devenit caldă şi umedă”, date ce pot fi susţinute de prezenţa unor specii termofile cadrul peisajului natural din Moldova în eneolitic (Monah F., Monah D., 1997, p. 306-316). Acestea se corelează la modul general cu datele pentru Europa de vest, dar sunt prezente şi o serie de elemente contradictorii. Pentru zona de la est de Prut, există câteva precizări, poate mai exacte, dar necorelate din punct de vedere al datelor radiocarbon calibrate. Astfel, N.Volintir (1990), pentru acest spaţiu geografic, divide perioada atlantică în trei subperioade, precizând că: pentru cea mai veche dintre acestea, caracteristic este un peisaj de silvostepă în condiţiile unui climat mai cald, cu valori medii pentru lunile ianuarie şi iulie, mai mari cu 0,5°C şi cu o cantitate de precipitaţii mai redusă faţă de cea actuală cu 25mm/an; pentru faza mijlocie, se observă o extindere a pădurilor de foioase, în paralel cu restrângerea arealelor de stepă, în condiţiile unui climat mai răcoros, marcat de precipitaţii mai abundente cu 25mm/an faţă de perioada actuală; pentru ultima perioadă, şi cea mai recentă, se observă o reducere a suprafeţelor de pădure, fiind marcată de temperaturi medii pentru lunile ianuarie şi iulie mai mari cu 1°C şi o cantitate de precipitaţii mai reduse faţă de perioada actuală.

C.D.Mihăilescu (1997, p.15 - citând o serie de alţi cercetători), referindu-se la zona din nord-vestul Mării Negre, menţionează că pentru perioada boreală temperatura medie anuală era mai mică cu 1-2°C decât cea actuală, marcată şi de o cantitate de precipitaţii cu 25-50mm/an mai mare decât cea actuală, pe când în cea atlantică, valorile medii anuale erau mai mari cu 1-2°C decât în perioada actuală, iar suma precipitaţiilor era şi ea mai mare cu 50-100m/an faţă de cea înregistrată acum.

După cum se poate uşor observa dispersia datelor pentru perioada neo-eneolitică este destul de mare. La aceasta mai adăugăm faptul că, deşi în terminologia geografică există o diferenţiere clară între climă şi climat, de multe ori aceşti termeni sunt consideraţi echivalenţi. Pentru o înţelegere mai bună a diferenţei dintre aceştia, exemplul cel mai elocvent este reprezentat de variaţiile mari ale valorilor unor factori climatici (temperaturi ale aerului sau la suprafaţa solului, cantitate de precipitaţii etc.) în cazul creşterii excesivităţii microclimatului local datorat defrişărilor antropice în condiţiile păstrării aceluiaşi tip de climă temperat continentală. Datele din fig.167, obţinute pe înregistrări actuale meteorologice la Iaşi şi Avrămeni sunt grăitoare în acest sens.

Din exemplele prezentate (chiar dacă se admite o influenţă cumulată şi pronunţată a factorului antropic în generarea acestuia) se observă că între datele climatice diferenţele sunt mari, uneori de la an la an. Raportându-ne la perioada neo-eneolitică, prezenţa incontestabilă a masivelor forestiere la nivelul întregii

regiuni a atenuat într-o anumită măsură valorile extreme, dar atunci când în jurul aşezărilor se practicau defrişări masive, creşterea excesivităţii climatului local se produce inevitabil. Prin derularea evenimentelor asociate cu acestea (încetarea locuirii, părăsirea suprafeţelor cultivate etc.), elementele cadrului natural tind să recucerească teritoriile rămase libere, dar în raport cu evoluţia factorilor climatului local, condiţionaţi şi de influenţa factorilor generali ai climei. În această ecuaţie trebuie introduse şi eventualele efecte ale activităţi antropice din zonă, chiar dacă, la o primă vederea, pentru neo-eneolitic ar putea părea a fi mici.

La final, am urmărit să încadrăm şi să corelăm datele obţinute şi observate de către noi, în urma analizei comportamentului faţă de mediul natural a comunităţilor neo-eneolitice din zonă (în principal pe baza ocupării şi utilizării spaţiului geografic), în schemele elementelor prezentate anterior, concluziile rezultate, reflectând direct nivelul actual al cercetării arheologice şi interdisciplinare a relaţiilor dintre mediul natural şi om din zona Moldovei în perioada neo-eneolitică: Pentru comunităţile culturii Starčevo-Criş, comportamentul diferenţiat în cadrul celor trei zone individualizate (1. zona Carpaţilor Orientali, a Subcarpaţilor şi a Podişului Sucevei; 2. zona Podişului Bârladului şi a Câmpiei Tecuciului; 3. zona Câmpiei Moldovei), este în legătură directă cu ocupaţiile acestora, dar şi cu elementele mediului natural, sugerând prezenţa în cadrul peisajului a masivelor forestiere puternic dezvoltate, mai ales în toată zona de vest a regiunii, şi a unui peisaj ce alternează cu elemente stepice în zona de est. Faptul că în zona Câmpiei Moldovei şi a Podişului Bârladului, unele aşezări sunt cantonate în zone joase din albiile majore, se corelează cu existenţa unei perioade cu veri mai secetoase. Pentru comunităţile culturii ceramicii liniare, datele disponibile sunt mai puţine, dar se poate presupune o continuitate a elementelor cadrului natural la nivelul peisajului regional. Se observă o concordanţă între ocuparea spaţiului geografic şi manifestarea unor fenomene climatice marcate de veri ploioase, deoarece se renunţă complet la utilizarea zonei de luncă din Podişul Bârladului şi doar cu totul accidental sunt utilizate în zona de Câmpie a Moldovei. Pentru comunităţile culturii Precucuteni, dezvoltarea acestora se face tot în cadrul unui peisaj marcat de prezenţa masivelor forestiere dominante în zona de vest a regiunii şi de un peisaj silvostepic în spre est, dar în cadrul unei perioade cu veri lungi şi calde. Posibila alternanţă a unor perioade cu veri ploioase urmate de veri secetoase, generează în zona bazinului hidrografic al Bahluiului un comportament preventiv în ocuparea zonelor inundabile, în contrast cu zona de pe culoarul Jijiei, unde sunt ocupate într-un număr de cazuri şi aceste zone. Pentru comunităţile aspectului cultural Stoicani-Aldeni, cantonate în zona de sud şi est a Moldovei, peisajul în care se dezvoltă acestea are nuanţe puternice de silvostepă, ce generează o creştere a excesivităţii caracterului temperat al climei, şi aşa marcat de o perioadă cu veri lungi, calde şi secetoase, ce însă pot genera precipitaţii sub formă de averse şi inundaţii ale luncilor, fenomen cunoscut şi în perioada contemporană, ipoteză susţinută şi prin neocuparea zonelor inundabile ale văilor din Podişul Bârladului

Deşi pentru perioada în care se dezvoltă comunităţile cucuteniene datele sunt semnificativ mai multe, gradul lor mare de dispersie poate conduce la interpretări diferite. Densitatea mare a aşezărilor cucuteniene ar fi implicat o reducere semnificativă, la nivelul peisajului, a arealului pădurilor (însoţite de creşterea excesivităţii climatelor locale), dar datele sugerează că acestea deţin o pondere importantă în cadrul peisajului, nu numai în regiunea vestică unde au un areal dominant pe toată perioade neo-eneolitică, dar şi spre zona de nord, est şi centrală a regiunii. Înregistrările climatice denotă existenţa unei perioade cu veri calde şi lungi, doar parţial în timpul fazei A a culturii Cucuteni, urmată de o perioadă cu veri reci şi scurte în perioada fazelor A-B şi B, dar acestea nu generează şi o retragere a vegetaţiei termofile a zonei. Intervalele cu veri ploioase s-ar grupa la începutul fazei A, iar cele cu veri secetoase, spre sfârşitul fazei A-B şi începutul fazei B a culturii.

Încadrarea locuirilor din zona de luncă a Bahluiului, vine să confirme într-o anumită măsură aceste date. Astfel, staţiunea de la Hoiseşti (Boghian D., 1997, p.65), cu cele două nivele de locuire separate de un nivel de aluviuni, plasată în faza A2-3, atestă perioadele ploioase (ce au generat şi inundaţii ale zone marcate de stratul de aluviuni), iar locuire importantă din staţiunea de la Iaşi – Splai Bahlui, din A3b (deci, spre sfârşitul fazei A3, derulată între 4350 şi 4150 CAL.BC) pusă pe seama unei perioade mai secetoase, se află în zona de la sfârşitul unei perioade marcate cu veri ploioase şi începutul unei perioade pentru care, acest tip de date sunt contradictorii. În fazele următoare ale culturii Cucuteni, pentru bazinul hidrografic al Bahluiului, locuirea din zona de luncă inundabilă este cu totul sporadică, cu toate că există o perioadă marcată de prezenţa importantă a unor intervale cu veri secetoase.

Faptul că nu se poate realiza, în acest moment, o analiză statistică privind ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic de către comunităţile culturii Cucuteni la nivelul întregii regiuni, din motivele precizate într-un capitol anterior, nu putem face precizări suplimentare. Totuşi, cercetarea viitoare a evoluţiei locuirii din zonele de luncă a râurilor din regiune, şi mai ales a celor de pe Culoarul Siretului (care sunt destul de numeroase), va putea aduce lămuriri asupra alternanţei dintre perioadele secetoase şi cele ploioase, dar aceasta vor trebui să ţină cont de fenomenele asociate climatelor locale, a căror evoluţie poate fi marcată de antropizarea peisajului natural, generat de explozia demografică a populaţiei cucuteniene.

CONCLUZII FINALE

Aşa cum a precizat în partea introductivă a lucrării, am avut în vedere realizarea unui studiu privitor la interacţiunea dintre om şi mediul natural, în spiritul apropierii a două domenii diferite, ca abordare şi arie ştiinţifică: ştiinţele naturii şi arheologia. Structurarea lucrării a fost realizată astfel, încât plecându-se de la caracteristicile mediului natural al zonei şi în baza descoperirilor şi cercetărilor efectuate în zona studiată, să se pună în evidenţă caracteristicile interacţiunii dintre mediul natural şi om în neo-eneolitic.

Prin crearea unei baze de date, cu câmpuri prestructurate care au fost completate cu informaţiile de natură arheologică şi privitoare la mediul natural, rezultate în urma cercetărilor arheologice şi a cartării staţiunilor cu ajutorul hărţilor topografice s-a putut, cu ajutorul computerului, gestiona, prelucra şi interpreta o cantitate mare de date, ce a permis punerea în evidenţă a comportamentului faţă de mediul natural pentru fiecare dintre culturile neo-eneolitice cunoscute în regiune.

Rezultatele analizelor privitoare la modul de ocupare şi utilizare a spaţiului geografic de către culturile neo-eneolitice din regiunea studiată au fost prezentate pe larg în capitolul 4, dar considerăm necesare precizarea aici a câtorva dintre cele mai importante. Astfel: Pentru cultura Starčevo-Criş, analiza efectuată a stabilit existenţa unui comportament faţă de mediu diferenţiat în cadrul a trei regiuni din zona studiată, date care coroborate cu cele de natură arheologică (privitoare la existenţa a două variante locale stabilite pe baza studiului ceramicii), ar putea indica două direcţii de pătrundere în acest areal geografic a purtătorilor acestei culturi. Alături de aceasta, caracterul agricol al acestor comunităţi este bine reliefat, neobservându-se însă o anumită structurare regională a comunităţilor din regiune. Fenomenul aşezărilor grupate, a cărui cauză nu poate fi precizată încă cu exactitate, cunoaşte o dezvoltare deosebită, raportat la numărul aşezărilor acestei culturi din regiunea studiată, fenomen care nu va mai fi atât de bine evidenţiat pentru nici una din culturile neo-eneolitice din regiune. Pentru cultura ceramicii liniare, numărul mic al aşezărilor cunoscute în regiune nu a permis obţinerea unor informaţii deosebit de precise din punct de vedere statistic, dar au putut fi decelate câteva tendinţe clare cu privire la interacţiunea cu mediul natural, ce denotă cunoaşterea şi folosirea caracteristicilor acestuia în dezvoltarea unor ocupaţii specifice. Numărul mare al aşezărilor cu menţiuni atribuite culturii Starčevo-Criş şi culturii ceramicii liniare, raportate la numărul total al aşezărilor acestei din urmă culturi, distribuţia geografică şi caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic, ar putea fi invocate ca argumente în susţinerea ipotezei privitoare la posibila perioada de coexistenţă în regiune a celor două culturi neolitice sau la continuitate de locuire între acestea. Pentru aspectul cultural Stoicani-Aldeni, analiza realizată a permis sesizarea unor transformări în comportamentul comunităţilor umane faţă de mediul natural (rezultat direct al unor restructurări de ordin socio-economico-religios din

interiorul comunităţilor eneolitice), dar numărul mic al aşezărilor, cât şi distribuţia neuniformă a descoperirilor, nu ne permit formularea unor opinii definitive. Pentru culturile Precucuteni şi Cucuteni, a fost efectuată o analiză detaliată privitoare la caracteristicile ocupării şi utilizării spaţiului geografic în zona bazinului hidrografic al Bahluiului, motivele pentru care s-a recurs la aceasta fiind menţionate pe larg în cadrul respectivelor subcapitole. Între cele două culturi, pe arealul menţionat se observă diferenţieri de comportament, generate, probabil, de restructurări de ordin social. Datele obţinute pentru cultura Cucuteni sunt şi cele mai spectaculoase. Analiza diferenţiată pe faze, şi în cadrul grupurilor de aşezări cu un anumit tip de menţiuni arheologice, a infirmat toate ipotezele anterioare din literatura arheologică, privitoare la modul de ocupare al spaţiului de către comunităţile umane ale acestei culturi. Distribuţia geografică a staţiunilor şi caracteristicile zonei ocupate de către acestea, precum şi evoluţia amplasării aşezărilor în cadrul fazelor culturii Cucuteni din bazinul hidrografic al Bahluiului, au reliefat existenţa unei diferenţieri clare între anumite aşezări, cauza posibilă a acestora fiind rolul acestora în viaţa comunităţilor umane din regiune. Cercetările arheologice actuale susţin această ipoteză, dar nu în măsura formulării unor concluzii definitive asupra acestor aspecte. Acest tip de analiză efectuat a evidenţiat cât de necesară este utilizarea hărţilor topografice în cercetarea arheologică de teren, trăgând un semnal asupra necesităţii reevaluării unor metode de cercetare şi interpretare folosite frecvent de către arheologi.

Analiza modului de utilizarea a resurselor naturale ale regiunii ne-a permis observarea faptului că grupurile umane au fost deosebit de practice în utilizarea şi exploatare acestora, deşi informaţiile existente până acum nu sunt foarte numeroase sau deosebit de exacte. Un aspect special al acestei probleme este cel privitor la localizarea exactă surselor de provenienţă ale materiei prime pentru confecţionarea uneltelor de piatră, care, în lipsa unor analize petrografice şi micropaleontologice detaliate, nu poate fi clar precizat.

Influenţele antropice neo-eneolitice asupra mediului natural au fost analizate atât sub aspectul teoretic al problematicii generale, cât şi sub cel al unor metode specifice de analiză avute la dispoziţie în cadrul elaborării lucrării. Cu ajutorul fotografiilor aeriene au fost puse în evidenţă o serie de aspecte privitoare la această problematică, dintre care menţionăm pe cele legate de amenajarea versanţilor pentru aşezările care au şi sistem de fortificare antropic, influenţa anumitor construcţii asupra pânzelor de apă freatică, poluări antropice ale mediului natural cu materiale rămase în urma locuirii umane, cât şi evidenţierea existenţei unor areale cu anomalii pedologice ce pot fi puse în legătură cu vechi câmpuri cultivate (dar asupra cărora nu pot fi făcute precizări definitive în lipsa unor cercetări detaliate arheologice şi pedologice). Trebuie menţionat că prin analize de tip feed-back a influenţelor antropice asupra mediului natural, se poate veni în ajutorul arheologilor la clarificarea unor probleme nerezolvate încă, cum este cea a existenţei sau nu a necropolelor cucuteniene.

Studiul evoluţiei mediului natural în neo-eneoliticul din Moldova a scos în evidenţă faptul că există legături directe şi biunivoce între acesta şi anumite

tipuri de comportament ale comunităţilor neo-eneolitice legate de ocuparea, utilizarea şi exploatare a peisajului geografic. Datele avute la dispoziţie au venit să confirme că anumite comportamente ale comunităţilor umane sesizate prin analiza statistică efectuată, au la bază unele modificări ale caracteristicilor mediului natural. Punerea în evidenţă a anumitor tipuri de comportament a grupurilor umane în ocuparea şi utilizarea spaţiului geografic ar putea, astfel, reflecta şi evoluţiile şi transformările care au loc în mediul natural al regiunii.

Studiul realizat de către noi, contribuie la completarea informaţiilor legate de relaţia omului cu mediul natural din neo-eneoliticul din Moldova, precizând şi câteva din direcţiile viitoare care ar trebui urmărite prioritar în cercetarea acestor aspecte.

BIBLIOGRAFIE

Ababi V. şi colab. – 1970, Distribuţia Mn, Zn, Cu, Co, Mo, B în solurile din incinta Rusca - Delta Dunării, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.Ic, t.XVI, f.2, p.205-214.

Airinei Şt. – 1979, Teritoriul României şi tectonica plăcilor, Bucureşti.Alaiba R. – 1999, Cultura Cucuteni în Podişul Bârladului, rezumatul tezei de

doctorat, Iaşi.Alaiba R., Grădinaru I. – 2001, Noi descoperiri de ceramică de tip Cucuteni C în

Podişul Moldovei, TD, XXII, 1-2, p.67-83.Alaiba R., Merlan V. – 2001, Noi semnalări de ceramică de tip Cucuteni C şi

Horodiştea - Erbiceni - Gordineşti, TD, XXII, 1-2, p.97-105.Alaiba R., Văleanu M. – 2001, Ceramica de tip Cucuteni C de la Vulturi - Dealul

Frasinului şi Podu Iloaiei - Şesul Târgului, TD, XXII, 1-2, p.85-96.Alaiba-Maxim R. – 1984, Locuinţa nr.1 din faza Cucuteni A3 de la Dumeşti

(Vaslui), AMM, V-VI, p.99-148.Alaiba-Maxim R. – 1987, La complexe de cult de la phase Cucuteni A3 de

Dumeşti, BAI. I, p.269-286.Alaiba-Maxim R. – 1992, Tehnici de ornamentare prin pictură a ceramicii

preistorice, pe baza coloranţilor minerali, în Symposia Thracologica, 9, p.81-83.

Alaiba-Maxim R. – 1993, Considerations concernant la vie spirituelle des communautes de Cucuteni-Tripolie dans le Moldavie Meridionale-Roumaine, în Actes du XIIe Congrès International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques (Bratislava, 1-7 Sept. 1991), 2, p.541-547, Bratislava.

Alaiba-Maxim R. – 1994, Ethnoarheologie. Interferenţă disciplinară, Relations Thraco-illyro-hélléniques, p.395-411, Bucureşti.

Alaiba-Maxim R., Gherghe Gh. – 1990, Unele consideraţii privind habitatul din zona dealurilor Banca-Griviţa, AMM, IX-XI, p.247-268.

Alaiba-Maxim R., Marin I. – 1990, Cercetări arheologice de suprafaţă în comuna Bălteni, judeţul Vaslui, AMM, IX-XI, p.226-229.

Alexianu M., Dumitroaia Gh., Monah D., – 1992, Exploatarea surselor de apă sărată din Moldova; o abordare etnoarheologică, TD, XIII, p.159-167.

Ambrojevici C. – 1933, L'époque néolithique de la Bessarabie du Nord-Ouest, Dacia n.s., III-IV, p.25-55.

Anastasiu F., Harţuche N. – 1967, Cercetări şi descoperiri arheologice în raionul Brăila, în Danubius, I, p.19-39.

Andreescu R.R. – 2001, Dinamica locuirii neo-eneolitice pe Valea Teleormanului, CCDJ, XVI-XVII, p.29-34.

Andreiaş N. – 1980, Depresiunea Liteni - Studiul geomorfologic, cu privire specială asupra proceselor actuale, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Andrieşescu I. – 1912, Contribuţie la Dacia înainte de romani, Iaşi.Andronic Al, Neamţu E. – 1964, Cercetările arheologice de pe teritoriul oraşului

Iaşi în anii 1956-1960, AM, II-III, p.409-438.

Andronic Al. – 1979, Mărturii arheologice privind continuitatea de locuire pe meleagurile vasluiene, AMM, I, p.9-18.

Andronic M. – 1986-1989, Repertoriul arheologic al comunei Grămeşti (jud.Suceava), Suceava, XIII-XIV.

Andronic M. – 1989, Un nou punct neolitic de exploatare a sării, SCIVA, 40, 2, p.171-177.

Andronic M. – 1996, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Suceava, XXII-XXIII, p.13-186.

Apostol L. – 1982, Studiu paleogeografic al părţii de sud-est a Câmpiei Române, cu privire specială asupra perioadei cuaternare, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Ashwort A. – 2001, Perspectives on Quaternary Beetles and Climate Change, în Geological Perspectives of Global Climate Change, 47, p.153-168.

Asvadurov H., Bitiri M., Roman Şt. – 1970, Precizări în cronologia paleoliticului din Ţara Oaşului prin analize pedologice şi palinologice, SCIV, 21, 3, p.357-372.

Asvadurov H., Bitiri M., Vasilescu P. – 1972, Poziţia gravetianului final în profilul unor soluri argiloiluviale podzolice din România, SCIV, 23, 3, p.341-356.

Babeş M. – 1971, Les fouilles archéologiques en Roumanie (1970), Dacia n.s., XV, p.359-393.

Babeş M., Miriţoiu N., Istrate C.M., Coman C. – 1980, Raport preliminar privind reluarea săpăturilor de la Poieneşti-1979, AMM, II, p.35-44.

Badea L. (sub coordonarea) – 1983, Geografia României. vol.I. Geografia fizică, Bucureşti.

Badea L. (sub coordonarea) – 1992, Geografia României. vol.IV. Regiunile pericarpatice, Bucureşti.

Bâgu Gh., Mocanu Al. – 1984, Geologia Moldovei, Bucureşti.Bailez D.W., Andreescu R., Howard A.J., Macklin M.G., Mills A. – 2002, Alluvial

landscapes în the temperate Balkan Neolithic: transitions to tells, în Antiquity, 76, p.349-355.

Bailez D.W., Andreescu R., Mills A. – 1999, Souther Romania Archaeological Project. Preliminary report 1998, în Cardiff Studies in Archaeology, 14, Cardiff.

Bailez D.W., Andreescu R., Mills A., Trick S., – 2001, Souther Romania Archaeological Project. Second Preliminary report, în Cardiff Studies in Archaeology, 16, Cardiff.

Bandrabur T., Ghenea C., Săndulescu M. – 1971, Harta neotectonică a României, Bucureşti.

Bandrabur T., Giurgea P. – 1965, Contribuţii la cunoaşterea Cuaternarului văii Siretului din regiunea Bacău-Roman, în Dări de seamă ale comitetului geologic, LI/2, p.67-83, Bucureşti.

Banu A.C. – 1967, Din nou despre geneza şi vârsta limanelor fluviatile de pe cursul inferior al Dunării, în Lucr. Colocv. Limn. Fiz., p.45-50, Bucureşti.

Barbu N., Ionesi L., Ionesi B. – 1966, Obsevaţii geologice şi paleogeografice în zona de contact a Obcinelor Bucovinei cu Podişul Sucevei, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.IIb, t. XII., p.101-110.

Barker G. – 1985, Prehistoric farming în Europe, Cambridge.Bâscă O. – 1997, Baze de date, Bucureşti.Basoc I. – 1981, Cercetări perieghetice pe teritoriul comunei Ţepu, judeţul Galaţi,

Danubius, X, p.23-30.Batariuc P., Ignătescu S., Niculică B. – 2001, Plastica antropomorfă de la

Mihoveni - Cahla Morii, Suceava, XXVI-XXVIII, p.109-143.Batariuc V – 1980, Aşezarea precucuteniană de la Bosanci (jud. Suceava),

Suceava, VI-VIII, p.33-44.Bazarciuc V.V. – 1979, Aşezarea neolitică de la Lohan-Vadul Teilor-Huşi

(jud.Vaslui), AMM, I, p.39-50.Bazarciuc V.V. – 1981-1982, Cercetări arheologice din zona Huşilor, AMM, III-IV,

p.235-242.Băcăuanu V. – 1968, Câmpia Moldovei studiu de geomorfologie, Bucureşti.Băcăuanu V., Barbu N., Pantazică Maria, Ungureanu A., Chiriac D. – 1980,

Podişul Moldovei natură, om, economie, Bucureşti.Băcăuanu V., Martiniuc C. – 1966, Cercetări geomorfologice asupra teraselor din

bazinul Bahluiului, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.IIb, t. XII..Bădăluţă A. – 1971, Îndrumător practic de zăcăminte de combustibili minerali şi

sare, Bucureşti.Băican V. – 1996, Geografia Moldovei reflectată în documentele cartografice din

secolul al XVIII-lea, Bucureşti.Băncilă I., Hristescu L. – 1963, Linia externă şi linia pericarpatică dintre Valea

Sucevei şi Valea Trotuşului (Carpaţii Orientali), în Asoc. Geol. Carp.-Balc., Congr.V., vol IV, p.11-33, Bucureşti.

Bejenaru L. (sub coordonarea) – 2001, Archaeozoology and palaeozoology summercourses, Iaşi.

Beldiman C., Popuşoi E. – 2001, Industria materiilor dure animale în aşezarea Starčevo-Criş de la Trestiana, jud.Vaslui, MA, XXII, p.351-396.

Bem C. – 2001, Les fortifications de l'aire Precucuteni et Cucuteni. Entre les axiomes et archetypes, CCDJ, XVI-XVII, p.53-98.

Benac A. – 1978, Les thèses fondamentales sur l’origine du néolithique dans les Balkans et les regions avoisinantes, în Godišnjak, 16, p.9-19, Sarajevo.

Benac A., Garasanin M. – 1971, Néolithique, în Epoque préhistorique et protohistorique en Yugoslavie, rescherches et resultats, U.I.S.P.P.-VIII-e Congres, p.265-280, Belgrad.

Benoist L. – 1995, Semne, simboluri şi mituri, Bucureşti.Berciu D. – 1950, Despre apariţia şi dezvoltarea patriarhatului pe teritoriul

Republicii Populare Române, Bucureşti.Berciu D. – 1954, Asupra problemei aşa-numitelor sceptre de piatră din R.P.R.,

SCIV, 5, 3-4, p.539-548.Berciu D. – 1958, Neolitic preceramic în Balcani, SCIV, 9, 1, p.91-100.Berciu D. – 1959, Săpăturile arheologice de la Tangiru, MCA, V, p.143-154.

Berciu D. – 1960, Asupra neoliticului Europei sud-estice, în Omagiu lui Constantin Daicoviciu, p.15-32, Bucureşti.

Berciu D. – 1960a, Cultura Criş, în Istoria României, vol.I, p.38-40, Bucureşti.Berciu D. – 1961, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina

noilor cercetări, Bucureşti.Berciu D. – 1961a, Chronologie relative du néolithique du Bas-Danube à la

lumière des nouvelles fouilles faites en Roumaine, în L’Europe à la fin de l’âge de la pierre. Actes du Symposium consacré aux problèmes du Néolithique européen, p.101-124, Praga.

Berciu D. – 1966, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti.Berciu D. – 1966a, Cultura Hamangia, Bucureşti.Berciu D. – 1967, La izvoarele istoriei, Bucureşti.Berciu D. şi colab. – 1960, Şantierul arheologic Cernavodă, MCA, VII, p.49-55.Berlescu N. – 1955, Aşezările cucuteniene de la Războieni şi Prigorenii Mici, în

Studii şi cercetări ştiinţifice, VI, 3-4, p.151-165, Iaşi.Berlescu N. – 1964, Plastica cucuteniană din vechile colecţii ale Muzeului de

istorie a Moldovei, AM, II-III, p.47-104.Bichir Gh. – 1959, Raport asupra săpăturilor de la Bonţeşti, MCA, V, p.257-264.Bichir Gh., Dogan E. – 1959, Săpăturile arheologice de la Mîndrişca, MCA, VIII,

p.292-293.Bintfiff J.L. – 1997, Natural environment and human settlement in Prehistoric

Greece, BAR, 28.Bivolaru Gr. – 1994, Minienciclopedie de medicină naturistă românească,

Bucureşti.Bivolaru Gr., Roşu V. – 1995, Căi şi tehnici de evoluţie spirituală a omului,

Bucureşti.Bîrca C. – 1973, Flora şi vegetaţia colinelor Tutovei, rezumatul tezei de doctorat,

Cluj-Napoca.Bobi V. – 1979, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Vrancea -

descoperiri neo-eneolitice, în Vrancea. Studii şi comunicări, II, p.17-30, Focşani.

Bobi V. – 1987, O nouă etapă de locuire a purtătorilor culturii Boian descoperită la Coroteni Vrancea, în Vrancea. Studii şi comunicări, V-VII, p.321-331, Focşani.

Bobi V. – 1992, Cercetările cu caracter de salvare de la Coroteni, jud. Vrancea, MCA, XVII, p.31-50.

Boboş I. – 1988, Identification of Some Old Surces of Row Material by Mineralogical and Metallographical Analises, în First Romanian Conference on the Application of Physics Metods in Archaeology, Bucureşti.

Boboş I., Alexianu M. – 1986, Identificarea unei surse de materie primă utilizată ca degresant în aşezarea dacilor liberi de la Vlădiceni - Bârgăoani, jud. Neamţ, MA, XII-XIV.

Boboş I., Avram Fl. – 1990, Mineralogical and petrographical analysis of siliceous Neolithic artefacts în western Romania, în Archaeometry în Romania, 1, p.87-100, Bucureşti.

Boghian D. – 1996a, Unele consideratii asupra utilajului litic al comunitatilor Precucuteni-Cucuteni-Tripolie, BMA.II, p.277-342.

Boghian D. – 1996b, Unele consideratii asupra utilajului litic al complexului cultural precucuteni-cucuteni-tripolie (II), în Codrii Cosminului s.n., Analele Univ. "Ştefan cel Mare" Suceava, 2, p.4-36.

Boghian D. – 1997, Nouvelles découvertes de vases cucuténiens de culte dans le département de Jassy, SAA, III-IV, p.63-74.

Boghian D. – 1998, Cultura Cucuteni în bazinul Bahluiului. Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Boghian D. – 2001, Quelques considérations sur les aspects regionaux de complex Cucuteni-Tripoye, MA, XXII, p.71-114.

Boghian D., Mihai C. – 1987, Le complex de culte et le vase à décor ornitomorphe peint découvertes a Buznea (dép. de Iaşi), BAI, I, p.313-324.

Boghian D., Tudose S. – 1994, Consideratii preliminare asupra utilajului litic din aşezarea precucuteniană de la Targu Frumos, AM, XVII, p.147-159.

Bojoi I., Ichim I. – 1974, Judeţul Neamţ, Bucureşti.Bokonyi S. – 1989, History of domestic animals în Central and Eastern Europe,

Budapesta.Bolomey Al. – 1973, Noi moduri de abordare a cercetării preistoriei, SCIV, 24, 4,

p.621-632.Bolomey Al. – 1978, Why not Early Neolithic in Dobrogea, Dacia n.s., XXII, p.5-8.Bolomey Al. – 1979, Gospodărirea animalelor în aşezarea neolitică de la Fărcaşu

de Sus, SCIVA, 30, 1, p.3-10.Bolomey Al. – 1980, Exploatarea animalelor în aşezarea cucuteniană de la

Drăguşeni, jud.Botoşani, MCA, XIV, p.103-106.Bolomey Al., Marinescu-Bîlcu S. – 1988, Industria osului în aşezarea

cucuteniană de la Drăguşeni-Ostrov, SCIVA, 39, 4, p.331-353.Bonte P., Izard M. – 1999, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Iaşi.Boroneanţ V. – 2000, Arheologia peşterilor şi minelor din România, Bucureşti.Botzan M. – 1985, Mediu şi vieţuire, Bucureşti.Botzan M. – 1995, Influenţa factorilor ecologici asupra migraţiilor şi

transhumanţei la distanţă în stepa nord-pontică, MA, XX.Brătescu C. – 1942, Oscilaţiile de nivel ale apelor şi bazinul Mării Negre în

Cuaternar, în Buletinul Societăţii Geografice din România, t.XLI, p.1-112, Bucureşti.

Brudiu M. – 1970, Cercetări perieghetice în sudul Moldovei, MCA, IX, p.511-528.Brudiu M. – 1971, Primele descoperiri tardenoasiene în sud-estul Moldovei,

SCIV, 22, 3, p.361-376.Brudiu M. – 1974, Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova, Bucureşti.Brudiu M. – 1975, Despre două sceptre de piatră descoperite în sud-estul

Moldovei, SCIVA, 26, 2, p.169-180.Brudiu M. – 1986, O străveche inovaţie tehnică - foalele - descoperită la

Crasnaleuca, comuna Coţuşca, judeţul Botoşani, Hierasus, VI, p.7-13.Brudiu M., Basoc I. – 1985, Alte descoperiri arheologice pe teritoriul comunei

Ţepu, jud.Galaţi, Danubius, XI-XII, p.9-52..

Brudiu M., Coman G. – 1979, Un nou sceptru de piatră descoperit în sud-estul Moldovei, SCIVA, 30, 1, p.101-104.

Bucur N. şi colab. – 1960, Contribuţii la studiul solurilor fosile din Câmpia Jijia - Bahlui, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.IIb, t.VI, f.1., p.193-210.

Bucur N., Barbu N. – 1954, Complexul de condiţii fizico-geografice din Coasta Dealului Mare - Hîrlău, în Probleme de geografie, t.I., p.137-153, Bucureşti.

Bucur N., Barbu N. – 1959, Contribuţii la studiul rocilor loessoide din Depresiune Jijia-Bahlui, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.IIb, t.V, f.1., p.149-164.

Burduja C., Barbu N. – 1955, Contribuţii la fitogeografia Colinelor Tutovei, în Probleme de geografie, t.II, Bucureşti.

Burtănescu Fl., Ţurcanu S. – 1998, Un nou sceptru eneolitic descoperit în Moldova, TD, XVIII, 1-2, p.75-94.

Butnariu V. şi colab. – 2001, Monnaies et parures du Musee d'Histoire de la Moldavie de Iaşi, în seria Corpus Nummorum Moldaviae, II, Iaşi.

Butură V. – 1978, Etnografia poporului român, Cluj-Napoca.Butzer K.W. – 1973, Environement and Archaeology, Londra.Buzdugan C., Rotaru M. – 1984, Noi descoperiri arheologice în depresiunea

Elanului, Revista Muzeelor, 7, p.72-75, Bucureşti.Buzdugan C., Rotaru M. – 1997, Antichităţile Elanului, Vaslui.Cândea V. – 1991, Mărturii româneşti peste hotare (vol.I), Bucureşti.Cantemir D. – 1909, Descrierea Moldovei, Bucureşti.Caraivan G. – 1982, Evoluţia zonei Mamaia în cuaternarul târziu, Pontica, XV,

p.15-32.Cârciumaru M. – 1979, Paleoclimatul Pleistocenului superior pe teritoriul

Românie, rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.Cârciumaru M. – 1980, Mediul geografic în Pleistocenul superior şi culturile

paleolitice din România, Bucureşti.Cârciumaru M. – 1982, Consideraţii generale asupra oscilaţiilor climei în ultimii

5000 de ani, Suceava, IX, p.468-477.Cârciumaru M. – 1984, Paleomediul şi geocronologia tardenoazianului de la

Erbiceni (jud.Iaşi), SCIVA, 35, 4, p.288-300.Cârciumaru M. – 1996, Paleoetnobotanica, Iaşi.Cârciumaru M. – 1999, Evoluţia omului în Cuaternar, Bucureşti.Cârciumaru M., Cârciumaru E., Muraru A., Otea A. – 1985, Contribuţii la

cunoaşterea surselor de obsidian ca materie primă pentru confecţionarea uneltelor paleolitice de pe teritoriul României, MA, IX-XI, p.561-604.

Cârciumaru M., Cucoş Şt. – 1985, Studiu tipologic şi petrografic al uneltelor litice din câteva aşezări Cucuteni B, MA, IX-XI, p.605-641.

Cârciumaru M., Monah F. – 1985, Raport preliminar privind seminţele carbonizate de la Poduri-Dealul Ghindaru, jud.Bacău, MA, IX-XI, p.699-708.

Cârciumaru M., Monah F. – 1987, Déterminations paléobotaniques pour les cultures Précucuteni et Cucuteni, BAI, I, p.167-174.

Cârciumaru M., Tomescu Al. – 1994, Palinologia. Aplicaţiile ei în arheologie, Bucureşti.

Căpitanu V. – 1971, Două topoare cu braţele în cruce descoperite în judeţul Bacău, MA, III, p.435-440.

Căpitanu V. – 1982, Cercetări de suprafaţă în jud. Bacău (II), Carpica, XIV, p.139-159.

Ceauşu M.Şt. – 1982, Contribuţii la istoricul exploatării sării la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Bucovina, Suceava, IX, p.377-392.

Cehak M. – 1951, L’art plastique dans la culture énéolithique de la céramique peinte en Pologne, în Swiatowit, XIV, p.164-252.

Chapman J. – 1981, The Vinča culture of southeast Europe. Studies in chronology, economy and society, BAR, 117.

Chevallier R. – 1955, Photographie aerienne. Panorama intertechnique., Paris.Childe V.G. – 1966, Făurirea civilizaţiei, Bucureşti.Childe V.G. – 1967, De la preistorie la istorie, Bucureşti.Chiriac D. – 1984, Aşezările rurale din Moldova - studiu de geografie economică,

Iaşi.Chiribuţă P. – 1985, Observaţii preliminare asupra tehnologiei prelucrării

ceramicii din faza Cucuteni B1 de la Ghelăieşti Nedeia, jud.Neamţ, MA, IX-XI, p.709-717.

Chirica C. – 1999, Cercetarea arheologică ieşeană în ultimii 50 de ani. Epoca paleolitică, AM, XXII, p.147-150.

Chirica C.V – 1995, Les vases anthropomorphes du néolithique-enéolithique de la Roumanie, în Prehistoire Européenne, 7, p.203-224.

Chirica V., Kacso C., Văleanu M. – 1998, Contribuţii privind prezenţa obsidianului ca materie primă pe teritoriul României, Carpica, XXVII, p.9-20.

Chirica V., Tanasachi M. – 1984-1985, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi vol.I-II, Iaşi.

Chirica V., Văleanu M. – 2001, Raport de săpătură - Podu Iloaiei, "Şesul Târgului". Campania 2000, CCAR, p.189.

Chirica V., Văleanu M. – 2001a, L'étude géochimique du sédiment de l'habitat aurinacien de Mitoc - Malul Galben sur Prut, în Praehistoria, 2, p.29-51, Miskolc.

Chiriţă C.D., Păunescu C., Teaci D. – 1967, Solurile României, cu un determinator în culori, Bucureşti.

Chiţu C. – 1984, Modificări ale învelişului vegetal natural în Holocen, pe teritoriul RSR, în Buletinul S.S.G din RSR, p.83-91, Bucureşti.

Cihodaru C. – 1931-1932, Contribuţii pentru fixarea unei hărţi preistorice a Daciei (Staţiuni preistorice din judeţul Vaslui), în Arta şi Arheologia, 7-8, p.31-50, Iaşi.

Cihodaru C., Vulpe R., Petre R., Kiss Şt. – 1951, Cercetările arheologice de la Şuletea şi Bârlăleşti-Murgeni, SCIV, 2, 1, p.217-228.

Ciubotaru N.Gr. – 1984, Cercetări arheologice de suprafaţă în comuna Vultureşti (jud.Vaslui), AMM, V-VI, p.345-380.

Ciudin N., Popovici D., Chirica V. – 1982, Date preliminare privind aşezarea Precucuteni III de la Chipereşti - Iaşi, CI, XII-XIII, p.101-111.

Ciurea V. – 1933, Apercu des antiquités préhistorique du départament de Baia, Dacia, III-IV, p.115-149.

Ciută M. – 1996, Influenţa factorilor de mediu asupra habitatului uman în neoliticul timpuriu din Depresiunea Braşovului, în Corviniana, II, p.9-14.

Ciută M. – 1997, Contribuţii la repertoriul arheologic al neoliticului timpurii din Depresiunea Braşovului, în Apulum, XXXIV, p.5-35.

Ciută M. – 1998, Aspecte ale complexului cultural Starčevo-Criş pe teritoriul României, în Sargeţia, XXVIII/1, p.9-44.

Ciută M. – 2002, Cultura precriş în spaţiul intracarpatic, teză de doctorat.Cojocaru M.M. – 1981-1982, Cercetări de suprafaţă în comuna Bârnova, judeţul

Iaşi, CI, XII-XIII, p.253-259.Coliu Em. – 1933, O nouă descoperire în domeniul ceramicei pictate din Moldova

de jos, în Milcovia, IV, 1-2, p.33-46, Focşani.Colţos C. – 1981, Zonarea ceramicii arheologice. Metode şi rezultate, în

Cercetări de conservare şi restaurare, 1, p.19-36.Colţos C., Niculescu Gh. – 1981, Aplicarea metodei de difracţie cu raze X la

studiul ceramicii arheologice, în Cercetări de conservare şi restaurare, 1, p.37-40.

Colţos C., Niculescu Gh. – 1982, Stabilirea sursei de materii prime a ceramicii pe baza locurilor de exploatare actuală, în Cercetări de conservare şi restaurare, 2, p.201-204.

Coman G. – 1969a, Cercetări arheologice în sudul Moldovei cu privire la secolele V-XI, SCIV, 20, 2, p.287-314.

Coman G. – 1969b, Cercetări arheologice cu privire la secolele V-XI în sudul Moldovei (Stepa colinară Horincea - Elan - Prut), AM, VI, p.277-316.

Coman G. – 1980, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al Judeţului Vaslui, Bucureşti.

Coman G. – 1981, Un topor de cupru descoperit la Fîstîci (jud.Vaslui), SCIVA, 32, 1, p.151-152.

Coman G., Alaiba R. – 1980, Săpăturile arheologice de la Gura Idrici – Vaslui, MCA, XIV, p.450-454.

Comşa E. – 1954, Consideraţii cu privire la evoluţia culturii Boian, SCIV, 5, 3-4, p.361-398.

Comşa E. – 1957, Stadiul cercetărilor cu privire la faza Giuleşti a culturii Boian, SCIV, 8, 1-4, p.27-52.

Comşa E. – 1958, Despre cercetările neolitice din Bulgaria, SCIV, 9, 2, p.474-476.

Comşa E. – 1959, Betrachtungen uber die Linearbandkeramik auf dem Gebiet der Rumanischen Volksrepublik und der angrenzenden gebiete, Dacia n.s., III, p.37-57.

Comşa E. – 1960, Contribuţii cu privire la cultura cu ceramică liniară de pe teritoriul RPR şi din regiunile vecine, SCIV, 11, 2, p.217-244.

Comşa E. – 1963, Unele probleme ale aspectului cultural Aldeni II (pe baza săpăturilor de la Drăgăneşti - Tecuci), SCIV, 14, 1, p.7-31.

Comşa E. – 1965, Cultura Boian din Transilvania, SCIV, 16, 4, p.629-648.Comşa E. – 1969, L'usage de l'obsidienne a l'époque néolithique dans le

territoire de la Roumanie, AAC, XI, 1, p.5-15.Comşa E. – 1970, Unele probleme ale culturii Criş (pe baza descoperirilor de la

Hărman), Aluta, I, p.35-42, Sf.Gheorghe.Comşa E. – 1971, Unele date privind raporturile dintre culturile neolitice timpurii

din estul României cu cele din sud-vestul URSS, SCIV, 22, 3, p.377-387.Comşa E. – 1972, Date despre uneltele de piatră şlefuită din epoca neolithică şi

din epoca bronzului de pe teritoriul României (istoricul problemei, tipuri-funcţionalitate), SCIV, 23, 2, p.245-261.

Comşa E. – 1973, Culturi neolitice din zona Dunării inferioare, intermediare între sud şi nord, în Apulum, 11, p.15-24.

Comşa E. – 1973a, Quelques considérations concernant la chronologie relative des cultures néolithiques limitrophes du nord de la Peninsule Balkanique, Dacia n.s., XVII, p.317-321.

Comşa E. – 1974, Die Bestattungssitten im rumanischen Neolitikum, Jahschrieft fur Mitellldeutschen Vorgeschichte, 58, p.113-156, Halle.

Comşa E. – 1974a, Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucureşti.Comşa E. – 1976, Caracteristicile şi însemnătatea cuptoarelor de ars oale din

aria culturii Cucuteni – Ariuşd, SCIV, 27, 1, p.23-33.Comşa E. – 1977, Bibliografia neoliticului pe teritoriul României. vol.I-II,

Bucureşti.Comşa E. – 1978, Contribution à l'étude de la culture Criş en Moldavie, Dacia

n.s., XXII, p.9-36.Comşa E. – 1981, Câteva consideraţii în legătură cu unele probleme ale

periodizării culturii Cucuteni, MA, VI-VIII, p.15-22.Comşa E. – 1982, Consideraţii cu privire la relaţiile dintre cultura Criş şi cultura

bugo-nistreană, în Crisia, XII, p.9-18.Comşa E. – 1983, Creşterea animalelor domestice în cursul epocii neolitice pe

teritoriul Moldovei, în Hierasus, V, p.51-70.Comşa E. – 1985, Relaţiile dintre comunităţile culturii ceramicii liniare din estul

României şi cele ale culturilor vecine, MA, IX-XI, p.411-418.Comşa E. – 1985a, Curente sudice în neoliticul României, în Revista Istorică, 36,

5, p.478-497, Bucureşti.Comşa E. – 1985c, Rolul Carpaţilor Orientali şi Meridionali în cursul epocii

neolitice, MA, IX-XI, p.45-62.Comşa E. – 1986, Date privind procesul de neolitizare pe teritoriul României, în

Aluta, XVII-XVIII, p.19-23.Comşa E. – 1987, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii., Bucureşti.Comşa E. – 1991, Aşezarea de tip Criş de la Valea Lupului, AM, XIV, p.5-34.Comşa E. – 1993a, La Roumanie Meridionale, în Atlas du Néolithique européen.

ERAUL, p.151-189, Liège.Comşa E. – 1993b, Creşterea animalelor în cursul epocii neolitice pe teritoriul

Banatului, în Analele Banatului s.n., II, p.13-19.Comşa E. – 1994, Aşezarea culturii cu ceramică liniară de la Glăvăneştii Vechi,

în Hierasus, IX, p.65-124.

Comşa E. – 1994a, Consideraţii cu privire la credinţele şi ritualurile din epoca neolitică din ţinuturile dintre Carpaţi şi Dunăre, în Pontica, XXVII, p.7-18.

Comşa E. – 1994b, Contactele dintre comunităţile Precucuteni-Cucuteni-Tripolie cu acelea vecine din ţinuturile de la nord si nord-vest de Marea Neagră, în Hierasus, IX, p.295-302.

Comşa E. – 1995, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, Bucureşti.

Comşa E. – 1995a, Raporturile dintre comunităţile culturii Gumelniţa şi cele ale aspectului cultural Aldeni II, reprezentate prin statuetele antropomorfe, CCDJ, XIII-XIV, p.19-28.

Comşa E. – 1996, Viaţa oamenilor din spatiul carpato-danubiano-pontic in mileniile 7-4 î.Hr, Bucureşti.

Condurachi E., Dumitrescu Vl., Matei H. – 1972, Harta arheologică a României, Bucureşti.

Conea Ana, Florea N., Puiu Şt. – 1980, Sistemul român de clasificare al solurilor, Bucureşti.

Costantinescu-Iaşi P. – 1950, Problemele campaniei de săpături arheologice din vara anului 1949, SCIV, 1, 1, p.23-26.

Coteţ P. – 1973, Geomorfologia României, Bucureşti.Coteţ P. – 1976, Câmpia Română. Studiu de morfologie integrată, Bucureşti.Cotiuga V. – 2000, La civilisation Starčevo-Criş à l'est des Carpates et ses

rapports culturels et chronologie avec l'espace intracarpatique, SAA, VII, p.131-156.

Crişan I.H. – 1969, Ceramica geto-dacică. Cu specială privire la Transilvania, Bucureşti.

Crîşmaru A. – 1977, Drăguşeni. Contribuţii la o monografie arheologică, Botoşani.

Crîşmaru A. – 1989, Încă o aşezare cucuteniană din faza A-B descoperită pe teritoriul comunei Drăguşeni-Botoşani, în Hierasus, VII-VIII, p.57-66.

Cucoş Şt. – 1969, Săpăturile arheologice în judeţul Neamţ, MA, I, p.415-423.Cucoş Şt. – 1970, O aşezare neolitică în bazinul Trotuşului, MA, II, p.481-489.Cucoş Şt. – 1970a, Reprezentări antropomorfe în decorul pictat cuctenian de la

Ghelăieşti (jud. Neamţ), MA, II, p.101-114.Cucoş Şt. – 1971, Reprezentări de încălţăminte în plastica cucuteniană de la

Ghelăieşti (jud.Neamţ), MA, III, p.65-77.Cucoş Şt. – 1973, Ceramică neolitică din Muzeul Arheologic Piatra Neamţ /

Céramique néolithique du Musée Archéologique de Piatra Neamţ, BMA, I.

Cucoş Şt. – 1973a, Un complex ritual cucutenian descoperit la Ghelăieşti (jud.Neamţ), SCIV, 24, 2, p.207-216.

Cucoş Şt. – 1974, Vase neolitice cu tub şi semnificaţia lor, SCIV, 25, 1, p.125-130.

Cucoş Şt. – 1976, Săpături arheologice în judeţul Neamţ (III), MA, IV-V, p.301-304.

Cucoş Şt. – 1981, Săpăturile de la Văleni – Piatra Neamţ (1974-1975), MA, VI-VIII, p.37-56.

Cucoş Şt. – 1982, Începuturile perioadei de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului în zona subcarpatică a Moldovei, AMN, 19, p.253-258.

Cucoş Şt. – 1983, Faza Cucuteni B din depresiunea subcarpatică a Moldovei, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Cucoş Şt. – 1985, Ceramica de tip C din aria culturii Cucuteni, MA, IX-XI, p.63-92.

Cucoş Şt. – 1985a, Cultura amforelor sferice din depresiunea subcarpatică a Moldovei, MA, IX-XI, p.141-161.

Cucoş Şt. – 1985b, Cîteva consideraţii cu privire la sfîrşitul culturii Cucuteni, Carpica, 17, p.33-40.

Cucoş Şt. – 1989, Câteva consideraţii cu privire la unele probleme ale eneoliticului final de la est de Carpaţi, Carpica, XX.

Cucoş Şt. – 1989a, Locuinţele eneoliticului final din zona subcarpatică a Moldovei, Carpica, XX, p.53-60.

Cucoş Şt. – 1992, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Neamţ, MA, XVII, p.5-62.

Cucoş Şt. – 1993, Complexe rituale cucuteniene de la Ghelăeşti, jud.Neamţ, SCIVA, 44, 1, p.59-80.

Cucoş Şt. – 1999, Faza Cucuteni B în zona subcarpatică a Moldovei, BMA, VI.Cucoş Şt., Muraru A. – 1985, Studiul tipologic şi petrografic al uneltelor litice din

câteva asezări Cucuteni B, MA, IX-XI, p.605-643.Danilenko V.N. – 1969, Neolit Ukrainy, Kiev.Danilenko V.N. – 1974, Eneolit Ukrainy, Kiev.Davidescu G., Văleanu M. – 2002, Câteva consecinţe demografice şi economice

ale extinderii Uniunii Europene, în Buletin Ştiinţific, 11, p.91-106, Iaşi.Dămăceanu C. – 1960, Cercetări privind refacerea pădurilor din Podişul Central

Moldovenesc, Bucureşti.Denton G.H., Harlen W. – 1973, Holocen Climatic Variation - Their Patern and

Possible Cause, în Quaternary Reserch, 3, p.155-205.Dergacev V.A. – 1994, Arheologia Republicii Moldova. Retrospectivă istorică,

TD, XV, 1-2, p.7-19.Diaconescu M. – 1994, Aşezarea cucuteniană de la Razima-Copalău din judeţul

Botoşani, în Hierasus, IX, p.125-135.Dinan E.H., Nica M. – 1995, Tehnologia litică în aşezările neoliticului timpuriu din

Oltenia, în Analele Olteniei s.n., 10, p.3-11.Dinescu A. – 1977, Geodezie geometrică spaţială, Bucureşti.Dinu M. – 1955, Descoperirile arheologice de la Valea Lupului, SCIV, 6, 3-4,

p.161-176.Dinu M. – 1955a, Descoperirile arheologice de la Valea Lupului, în An. Şt. Univ.

“Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.III, t.1, f.1-2, p.65-86.Dinu M. – 1955b, Şantierul arheologic Hlincea - Iaşi, SCIV, 6, 3-4, p.687-712.Dinu M. – 1957, Şantierul arheologic Valea Lupului, MCA, III, p.161-178.Dinu M. – 1959, Şantierul arheologic Valea Lupului, MCA, V, p.247-254.Dinu M. – 1959a, Sondajul arheologic de la Dolheştii Mari (r.Fălciu, reg.

Suceava), MCA, VI, p.218-219.Dinu M. – 1959b, Şantierul arheologic Valea Lupului, MCA, VI, p.203-209.

Dinu M. – 1961, Contribuţii la problema culturii amforelor sferice pe teritoriul Moldovei, AM, I, p.43-59.

Dinu M. – 1978, Complexul cultural Horodiştea-Folteşti, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Dinu M. – 1980, Le complexe Horodiştea-Folteşti et le problème de l’indo-europénisation de l’espace carpato-danubien, în Actes du II-e Congrès Int. de Tracologie (4-10 sept.1976), p.35-48, Bucureşti.

Dinu M. – 1993, Sur le début du système patriarchal dans le centre et le sud-est de l’Europe, în Actes du XII-e Congrès International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques (Bratislava, 1-7 Sept. 1991), 2, p.532-536.

Dinu M. – 1995, Sur le début de l’agriculture et du système patriarcal dans le centre et le sud-est de l’Éurope, SAA, II, p.59-74.

Dodd-Opriţescu A. – 1978, Primele elemente “stepice” din eneoliticul românesc, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Dodd-Opriţescu A. – 1978a, Les éléments „steppiques” dans l’énéolithiques de Transylvanie, Dacia n.s., XXII, p.87-97.

Dodd-Opriţescu A. – 1980, Consideraţii asupra ceramicii Cucuteni C, SCIVA, 31, 4, p.547-557.

Dodd-Opriţescu A. – 1983, Vecini estici şi nord-estici ai triburilor Cucuteni-Tripolie, SCIVA, 34, 3, p.222-234.

Dodd-Opriţescu A. – 1983a, Ceramica ornamentată cu şnur din aria culturii Cucuteni şi Cernavovă I, SCIVA, 34, 4, p.511-528.

Dodd-Opriţescu A., Mitrea I. – 1983, Sceptrul de piatră de la Mogoşeşti-Siret, judeţul Iaşi. Problema originii şi datării, în Carpica, XV, p.69-95.

Donisă I. – 1968, Geomorfologia Văii Bistriţei, Bucureşti.Donisă I. – 1993, Paleogeografia Cuaternarului, Iaşi.Donisă I., Erhan Elena – 1974, Curs de climatologie al R.S.R., Iaşi.Donisă I., Poghirc P. – 1968, Valea Bistriţei, Bucureşti.Draghinda I. – 1966, Aerofotografia în cercetările geologice, Bucureşti.Dragomir I.T. – 1967, Săpăturile arheologice de la Tg.Bereşti (r.Bujor,

reg.Galaţi), Danubius, I, p.41-59.Dragomir I.T. – 1969, Contribuţii la cunoaşterea aspectului Stoicani-Aldeni

(săpăturile de la Lişcoteanca, jud.Brăila şi Băneasa, jud. Galaţi), Danubius, II-III, p.53-63.

Dragomir I.T. – 1970a, Aspectul cultural Stoicani-Aldeni în lumina săpăturilor de la Lişcoteanca, Băneasa şi Suceveni, MA, II, p.25-38.

Dragomir I.T. – 1970b, Aspectul cultural Stoicani-Aldeni. Consideraţii asupra ceramicii., în Danubius, IV, p.25-91.

Dragomir I.T. – 1971, Aşezarea fortificată din aria aspectului cultural Stoicani-Aldeni de la Suceveni, MA, III, p.43-155.

Dragomir I.T. – 1980, Săpăturile arheologice în aşezarea eneolitică de la Puricani. Jud.Galaţi, MCA, p.107-120.

Dragomir I.T. – 1982, Elemente stepice "Cucuteni C" descoperite la Bereşti (jud.Galaţi), SCIVA, 33, 4, p.422-429.

Dragomir I.T. – 1983, Eneoliticul din sud-estul României - aspectul cultural Stoicani-Aldeni, Bucureşti.

Dragomir I.T. – 1983a, Săpăturile arheologice din aşezarea cucuteniană de la Bereşti „Dealul Bulgarului (jud.Galaţi), MCA, XV, p.70-81.

Dragomir I.T. – 1984, Un vas suport cucutenian - Hora de la Bereşti, AMM, V-VI, p.85-98.

Dragomir I.T. – 1985, Repertoriul descoperirilor arheologice de aspect Stoicani-Aldeni, în Danubius, XI-XII, p.7-49.

Dragomir I.T. – 1985a, Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice de la Bereşti-Dealul Bulgarului (1981), judeţul Galaţi, MA, IX-XI, p.93-139.

Dragomir I.T. – 1987, Un vase-support cucutenien, La ronde de Bereşti, BAI, I, p.289-299.

Dragomir I.T. – 1992, Consideraţii privind neoliticul şi eneoliticul din sud-estul Moldovei, în Danubius, XIII-XIV, p.23-76.

Dragomir I.T. – 1996, Monografia arheologică a Moldovei de sud (I), Galaţi.Dragomir I.T. – 1996a, Eneoliticul din sudul Moldovei, BMA, II, p.233-251.Draşovean Fl. – 1981, Cultura Starčevo-Criş în bazinul Mureşului mijlociu, în

Apulum, XIX, p.33-44.Draşovean Fl. – 1989, Observaţii pe marginea unor materiale inedite, privind

raporturile dintre culturile Starčevo-Criş, Vinca A şi lumea liniară în nordul Banatului, în Apulum, XXVI, p.9-47.

Draşovean Fl. – 1996, Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, în Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica, I, Timişoara.

Drăgan I. C., Airinei Ş. – 1993, Geoclima şi Istoria, Iaşi.Drăgoi C. – 1979, Apele din Moldova studiu de geografie economică, rezumatul

tezei de doctorat, Iaşi.Dumistrăcel St. – 1990, Cuvântul românesc autohton gresie şi semnificaţia

magico-cultuală a pietrei de ascuţit în perspectiva etnoarheologică, AM, XIII, p.225-242.

Dumitrescu H. – 1933, La station préhistorique de Ruginoasa, Dacia, III-IV, p.56-87.

Dumitrescu H. – 1950, Cercetări arheologice la Văleni (jud.Neamţ), SCIV, 1, 2, p.19-51.

Dumitrescu H. – 1954, O descoperire în legătură cu ritul de înmormântare în cuprinsul culturii ceramicii pictate Cucuteni – Tripolie, SCIV, 5, 3-4, p.399-423.

Dumitrescu H. – 1955, Afinităţi între cultura Trichterbecher şi cultura Cucuteni-Tripolie, SCIV, 6, 3-4, p.913-924.

Dumitrescu H. – 1955a, Şantierul arheologic Traian, SCIV, 6, 3-4, p.459-478.Dumitrescu H. – 1957, Découvertes concernant un rite funéraire magique dans

l’aide de la civilisation de la céramique peinte du type Cucuteni – Tripolie, Dacia n.s., I, p.97-116.

Dumitrescu H. – 1957a, Contribuţii la problema originii culturii Precucuteni, SCIV, 8, 1-4, p.53-74.

Dumitrescu H. – 1957b, Şantierul arheologic Traian, MCA, III, p.115-127.

Dumitrescu H. – 1958, Deux nouvelles tombes cucuténiennes à rite magique découvertes à Traian, Dacia n.s., II, p.407-423.

Dumitrescu H. – 1959, Şantierul arheologic Traian, MCA, V, p.189-202.Dumitrescu H. – 1960, Şantierul arheologic Traian, MCA, VII, p.91-105.Dumitrescu H. – 1961, Connections between the Cucuteni-Tripolie cultural

complex and the neighbouring eneolithic ultures in the light of the utilization of golden pendants, Dacia n.s., V, p.69-93.

Dumitrescu H. – 1968, Un modèle de sanctuaire découvert dans la station énéolithique de Căscioarele, Dacia n.s., XII, p.381-394.

Dumitrescu H. – 1976, Două vase de o formă deosebită descoperite în aşezarea de la Traian - Dealul Viei, MA, IV-V, p.47-54.

Dumitrescu H. şi colab. – 1952, Şantierul arheologic Traian, SCIV, 3, p.121-128.Dumitrescu H. şi colab. – 1953, Şantierul arheologic Traian, SCIV, 4, 1-2, p.45-

66.Dumitrescu H. şi colab. – 1954, Şantierul arheologic Traian (r.Buhuşi,

reg.Bacău), SCIV, 5, 1-2, p.35-67.Dumitrescu H., Dumitrescu Vl. – 1970, Activitatea şantierului arheologic Traian,

MCA, IX, p.39-57.Dumitrescu Vl. – 1925, Fouilles de Gumelniţa, Dacia, II, p.29-103.Dumitrescu Vl. – 1933, La station prehistorique de Bonţeşti, Dacia, III-IV, p.115-

149.Dumitrescu Vl. – 1934, Notes sur Cucuteni, Istros, I, 2, p.7-19, Brăila.Dumitrescu Vl. – 1940, Recenzie: T.S.Passsek - La ceramique tripoliene, Dacia,

VII-VIII, p.455-456.Dumitrescu Vl. – 1945, La station préhistorique de Traian, Dacia, IX-X, p.11-114.Dumitrescu Vl. – 1955, Câteva precizări cu privire la sceptrele în formă de capete

de cal din R.P.R. şi din U.R.S.S., SCIV, 6, 3-4, p.925-936.Dumitrescu Vl. – 1957, "Oraşe" neolitice din mileniul VII îen în Palestina, SCIV,

8, 1-4, p.362-365.Dumitrescu Vl. – 1957a, Le dépôt d’objets de parure de Hăbăşeşti et le problème

des rapports entre les tribus de la civilisations de Cucuteni et les tribus des steppes pontiques, Dacia n.s., I, p.73-96.

Dumitrescu Vl. – 1958a, Observations sur certains du néolithique de L'Europe sud-est orientale, Dacia n.s., II, p.265-296.

Dumitrescu Vl. – 1958b, Recenzie: Fr.Schachermeyr, Die altesten Kulturen Griechenianlands, Stuttgart, 1955, SCIV, 9, 1, p.195-203.

Dumitrescu Vl. – 1960, Complexul cultural Cucuteni, în Istoria României, vol.I, p.60-70, Bucureşti.

Dumitrescu Vl. – 1960a, Peut-on admettre - du point de vue chronologique - une participation des tribus de la civilisation à céramique peinte Ouest-Transylvaine à la migration Dimini?, în Swiatowit, XXIII, p.189-200.

Dumitrescu Vl. – 1962, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie I, SCIV, 13, 1-2, p.51-79.

Dumitrescu Vl. – 1962, Un sceptru de piatră în formă de cap de cal descoperit în Iugoslavia, SCIV, 13, 1, p.95-100.

Dumitrescu Vl. – 1963, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie II, SCIV, 14, 2, p.285-308.

Dumitrescu Vl. – 1964, Considérations et données nouvelles sur le problème du synchronisme des civilisations de Cucuteni et Gumelniţa, Dacia n.s., VIII, p.53-66.

Dumitrescu Vl. – 1965, Betrachtungen zur chronologischen Ansetzung der Cucuteni-Kultur, Studijné Zvesti, 17, p.87-103, Nitra.

Dumitrescu Vl. – 1965a, Consideraţii asupra problemei fazei finale a culturii Cucuteni-Tripolie, în Omagiu lui P.Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, p.51-59, Bucureşti.

Dumitrescu Vl. – 1967, Hăbăşeşti, Bucureşti.Dumitrescu Vl. – 1968, Arta neolitică în România, Bucureşti.Dumitrescu Vl. – 1968a, Cu privire la platformele de lut ars ale locuinţelor unor

culturi neolitice, AMN, 5, p.368-395.Dumitrescu Vl. – 1969, Cu privire la o recentă încercare de sinteză asupra

cronologiei preistorice a Orientului Apropiat, a Mediteranei şi a Europei, SCIV, 20, 1, p.125-142.

Dumitrescu Vl. – 1970, Cu privire la cea mai veche cultură neolitică din România, SCIV, 21, 2, p.187-200.

Dumitrescu Vl. – 1971, Fouillles archeologique en Roumanie, în Bulletin d'archéologie sud-est européenne, II, p.93-152.

Dumitrescu Vl. – 1972, În legătură cu periodizarea fazei Cucuteni A-B, SCIVA, 23, 3, p.441-447.

Dumitrescu Vl. – 1974, Cronologia absolută a neo-eneoliticului românesc în lumina datelor C14, în Apulum, 12, p.23-40.

Dumitrescu Vl. – 1974a, Arta preistorică în România, Bucureşti.Dumitrescu Vl. – 1974a, Aspecte regionale în aria de răspândire a culturii

Cucuteni, în cursul primei sale faze de dezvoltare, SCIV, 25, 4, p.545-554.

Dumitrescu Vl. – 1974a, Unele probleme ridicate de aşezarea cucuteniană de la Drăguşeni, în vol. Din trecutul judeţului Botoşani, p.33-47, Botoşani.

Dumitrescu Vl. – 1976, În legătură cu o nouă sinteză despre neo-eneoliticul sud-est şi central-est-european, MA, IV-V, p.25-45.

Dumitrescu Vl. – 1976, Problemele privind sincronismele unor culturi eneolitice, SCIVA, 27, 3, p.355-363.

Dumitrescu Vl. – 1976a, Remarques à propos de certains aspects régionaux dans l’aire de diffusion de la culture de Cucuteni», in Festschrift für Richard Pittioni zum siebzigsten Geburtstag, p.167-176, Viena.

Dumitrescu Vl. – 1978, Marija Gimbutas şi colab. Neolithic Macedonia (recenzie), SCIVA, 29, 3, p.451-454.

Dumitrescu Vl. – 1979, Arta culturii Cucuteni, Bucureşti.Dumitrescu Vl. – 1980, The Neolithic Settlement at Rast (South West Oltenia

Romania), BAR, 76.Dumitrescu Vl. – 1980a, Câteva observaţii în legătură cu prima migraţie a

triburilor stepelor nord-pontice la apus de Prut, Pontica, XIII, p.23-31.

Dumitrescu Vl. – 1981, Însemnări în legătură cu unele sincronisme, MA, VI-VIII, p.23-36.

Dumitrescu Vl. – 1985, Cucuteni cent ans après, Dacia n.s., XXIX, p.35-44.Dumitrescu Vl. – 1993, Oameni şi cioburi, Călăraşi.Dumitrescu Vl. şi colab. – 1951, Raport preliminar asupra săpăturilor de la

Hăbăşeşti, SCIV, 2, 1, p.77-94.Dumitrescu Vl., Bănăţeanu T. – 1965, A propos d’une soc de charrue primitive en

bois de cerf, découvert dans la station néolithique de Căscioarele, Dacia n.s., IX, p.59-67.

Dumitrescu Vl., Bolomey Al., Mogoşanu Fl. – 1981, Esquisse d'une préhistoire de la Roumanie, Bucureşti.

Dumitrescu Vl., Dumitrescu H., Petrescu-Dîmboviţa M. – 1954, Hăbăşeşti, Bucureşti.

Dumitrescu Vl., Vulpe Al. – 1988, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti.Dumitroaia Gh. – 1987, La station archéologique le Lunca - Poiana Slatinii, BAI,

I, p.251-258.Dumitroaia Gh. – 1987, Plastica antropomorfă de la Răuceşti-Munteni,

jud.Neamţ, MA, XV-XVII, p.21-42.Dumitroaia Gh. – 1992a, Materiale şi cercetări arheologice din nord-estul

judeţului Neamţ, MA, XVII, p.63-144.Dumitroaia Gh. – 1992b, Săpături şi cercetări de suprafaţă în judeţul Neamţ, MA,

XVII, p.287-297.Dumitroaia Gh. – 1994, Depunerile neo-eneolitice de la Lunca şi Oglinzi, judeţul

Neamţ, MA, XIX, p.7-82.Dumitroaia Gh. – 1998, Evoluţia comunităţilor din perioada de tranziţie de la

eneolitic la epoca bronzului şi bronzul timpurii în Moldova centrală şi de nord, rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.

Dumitroaia Gh. – 2000, Comunităţi preistorice din nord-estul României: de la cultura Cucuteni până în bronzul mijlociu, BMA, VII.

Dumitroaia Gh., Mantu C.M. (sub coordonarea) – 1987, Cucuteni. The Last Great Chalcolithic Civilization of Europe, Thessaloniki.

Dunăre N. – 1979, Ornamentica tradiţională comparată, Bucureşti.Durkheim E. – 1995, Formele elementare ale gândirii religioase, Bucureşti.Ecsedy I. – 1971, A New Item Relating the Connections with the East in the

Hungarian Copper Age (A Marosdécse-Type grave in Csongrád)., în Móra Ferenc Múzeum Evkönive, 2, p.14-17, Szeged.

El Susi G. – 1996, Vânători, pescari şi crescători de animale în Banatul mileniilor VI î.Ch-I d.Ch, Timişoara.

Eliade M. – 1991, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. vol.I-III, Bucureşti.Eliade M. – 1992, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti.Eliade M. – 1995, Sacrul şi profanul, Bucureşti.Eliade M. – 1995, Tratat de istoria religiilor, Bucureşti.Ellis L. – 1984, The Cucuteni-Tripolje Culture. A Study in Technology and the

Origins of Complex Society, BAR, 217.Enculescu P. – 1921, Trecutul solului în Câmpia Română, Bucureşti.Erhan E. – 1979, Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Iaşi.

Erhan V., Iancu O.G. – 1996, Metale şi pietre preţioase, Iaşi.Erhan V., Şabliovschi V. – 1994, Petrologia şi petrochimia rocilor endogene.vol.I-

II, Iaşi.Filipescu M. – 1950, Îmbătrânirea prematură a reţelei hidrografice din partea

sudică a Moldovei dintre Siret şi Prut şi consecinţele acestui fenomen, în Natura, II, 5.

Florescu A.C. – 1954, Toporul de aramă cu două tăişuri în cruce de la Floreşti-Vaslui, SCIV, 5, 3-4, p.595-598.

Florescu A.C. – 1957, Sondajul arheologic Truşeşti, MCA, III, p.203-215.Florescu A.C. – 1959a, Săpăturile de salvare de la Andrieşeni, MCA, V, p.329-

336.Florescu A.C. – 1959b, Săpăturile de salvare de la Andrieşeni, MCA, VI, p.117-

125.Florescu A.C. – 1964, Contribuţii la cunoaşterea culturii Noua, AM, II-III, p.143-

216.Florescu A.C. – 1966, Observaţii asupra sistemului de fortificare al aşezărilor

cucuteniene din Moldova, AM, IV, p.23-37.Florescu A.C., Rugină S., Vicoveanu D. – 1967, Aşezarea din epoca bronzului de

la Gîrbovăţ (raion Tecuci, regiunea Galaţi), în Danubius, I, p.75-88.Florescu M., Căpitanu V. – 1969, Cercetări arheologice de suprafaţă în jud.

Bacău, AM, VI, p.213-276.Florescu M., Căpitanu V. – 1971, Săpăturile de salvare de la Vultureni

(jud.Bacău), în Carpica, IV, p.133-158.Florescu M., Căpitanu V. – 1971a, Cercetări arheologice de la Dădeşti

(jud.Bacău), în Carpica, IV, p.119-128.Florescu M., Căpitanu V. – 1994, Câteva observaţii referitoare la plastica

antropomorfă din aşezarea Cucuteni A de la Ţigănaşi, judeţul Bacău (I), în Carpica, XXV, p.5-22.

Florescu M., Căpitanu V. – 1996, Plastica antropomorfă din aşezarea Cucuteni A de la Ţigăneşti, jud. Bacău, BMA, II.

Gallay A. – 1986, L’archéologie demaine, Paris.Gardner A. – 1999, The ecology of Neolithic environmental impacts - re-

evaluation of existing theory using case studies from Hungary and Slovenia, în Documenta Praehistorica, XXVI, p.163-183, Lubliana.

Gatsov I. – 1982, The Archaeological Cultures of the Late Pleistocene and Early Holocene in the Western Black Sea Region and their Significance for the Formation the Neolithic Flint Industries, în Origins of the Chippen Stone Industries of the Early Farming Cultures in Balkans, p.111-130, Varşovia-Cracovia.

Gâţă Gh. – 1994, Caracterizarea tehnologică a ceramicii Starčevo-Criş de la Dulceanca, în Analele Banatului s.n., III, p.41-44.

Gâţă Gh. – 1993, Implicaţii pedogenetice ale cercetărilor profilelor de sol din aşezări arheologice, în Ştiinţa Solului, Bucureşti.

Gâţă Gh., Simion M., Galbenu D. – 1997, Relevanţa grosimii fragmentelor pentru studiul ceramicii vechi, SCIVA, 48, 2, p.139-153.

Georgiev G.I. – 1961, Kulturgruppen der Jungsteinzeit - und Kupferzeit in der Ebene von Thrazien (Südbulgarien), L’Europe à la fin de l’âge de la pierre. Actes du Symposium consacré aux problèmes du Néolithique européen, p.45-100, Praga.

Gherman E., Ţurcanu S. – 1997, Rezultatele lucrărilor de supraveghere arheologică de la Palatul Culturii din Iaşi, în Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei s.n., II-III, p.101-114, Iaşi.

Ghetov L. – 1980, Sur le problème des sceptres zoomorphiques en pierre, în Studia Praehistorica, 3, p.91-96, Sofia.

Gimbutas M. – 1961, Notes on the Chronology and Expansion of the Pitgrave Kurgan Culture, în L’Europe à la fin de l’âge de la pierre. Actes du Symposium consacré aux problèmes du Néolithique européen, p.193-200, Praga.

Gimbutas M. – 1989, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Bucureşti.

Gimbutas M. – 1989a, The Language of the Goddess, San Francisco.Gimbutas M. – 1997, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici,

Bucureşti.Giurescu C.C. – 1975, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până

astăzi, Bucureşti.Glodariu I. – 1974, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană,

Cluj-Napoca.Graham A. – 2001, Circumpolar History Time tables, Yukon.Gridan T. – 1983, Petrologia - ştiinţă a rocilor, Bucureşti.Grumăzescu H., Ştefănescu Ioana – 1970, Judeţul Vrancea, Bucureşti.Guenon R – 1997, Simboluri ale ştiinţei sacre, Bucureşti.Gugiuman I. – 1959, Depresiunea Huşi - studiu de geografie fizică şi economică,

Bucureşti.Gugiuman I., Cîrcotă V., Băican V. – 1973, Judeţul Vaslui, Bucureşti.Gugiuman I., Patraş Eugenia – 1963, Rolul dinamicii atmosferei şi al factorilor

geografici în determinarea regimului temperaturii aerului în partea de est a R.P.R., în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.IIb,t.IX..

Guţu Al., Andrei O. – 1976, Fotogrammetria terestră în cercetare şi proiectare, Bucureşti.

Haimovici S. – 1960, L’etude de la faune néolithique de Truşeşti, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.II, t.VI, f.2, p.387-396.

Haimovici S. – 1968, Studiul preliminar al resturilor de faună descoperite în săpăturile din 1961 la staţiunea neolitică de la Cucuteni – Băiceni, AM, VI, p.317-319.

Haimovici S. – 1968a, Sur la répartition et sur certains caractères morphologiques de l’élan (Alces alces, L.) de l’Holocène roumain, în Travaux du Museum d’Histoire Naturelle Grigore Antipa, VIII, p.591-600, Bucureşti.

Haimovici S. – 1987, Quelques problèmes d’archéozoologie concernant la culture de Cucuteni, BAI, I, p.157-166.

Haimovici S. – 1990, Studiul materialului paleofaunistic găsit în groapa nr.7 din aşezarea cucuteniană de la Dumeşti, judeţul Vaslui, AMM, IX-XI, p.83-89.

Haimovici S. – 2001, L'etude du matériel archeozoologique provenu de la fosse no.25 de l'habitat precucutenien de Târgu Frumos, în Archaeozoology and Palaeozoology Summercourses, p.131-150, Iaşi.

Haneu V., Kurceatov S. – 1993, Cimitirul plan eneolitic de lângă satul Giugiuleşti (consideraţii preliminare), în Revista arheologică, 1, p.101-114, Chişinău.

Hârjoabă I. – 1968, Relieful Colinelor Tutovei., Bucureşti.Harţuche N. – 1980, Importuri cucuteniene în mediul culturilor eneolitice din zona

Brăilei, în Vrancea. Studii şi comunicări, III, p.9-26, Focşani.Harţuche N., Anastasiu Fl. – 1974, Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a

Muzeului Brăilei, Brăila.Harţuche N., Bounegru O. – 1997, Săpăturile arheologice de salvare de la

Medgidia, jud.Constanţa (1957-1958), în Pontica, XXX, p.17-104.Harţuche N., Dragomir I.T. – 1957, Săpăturile arheologice de la Brăiliţa, MCA, III,

p.130-147.Harţuche N.,.Bobi V. – 1980, Un nou sceptru de piatră zoomorf descoperit în

România, în Istros, I, p.111-126, Brăila.Haşotti P. – 1982, Aspecte privind începutul epocii neolitice în Dobrogea, în

Pontica, XV, p.33-46.Haşotti P. – 1993, Quelques aspects du neolitique en Dobroudja, a la lumiere

des recherches archéologiques recentes, în Actes du XIIe Congrès International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques (Bratislava, 1-7 Sept. 1991), 2, p.354-359.

Haşotti P. – 1997, Epoca neolitică în Dobrogea, în Bibliotheca Tomitana, Constanţa.

Iacobescu S. – 1992, O nouă aşezare Stracevo-Criş descoperită în judetul Bacău, în Carpica, XXIII, p.43-50.

Ianovici V., Florea N. – 1964, Tipurile de scoarţă de alterare şi răspândirea lor pe teritoriul RPR, în Studii tehnice şi economice, seria C (pedologie), 11, p.5-29, Bucureşti.

Iconomu C. – 1984, Descoperirile arheologice de la Brădiceşti-Iaşi, CI, XIV-XV, p.85-114.

Iconomu C. – 1996, Contribuţii la istoricul cercetărilor arheologice de la Cucuteni, BMA, II, p.165-198.

Iconomu C., Ciudin N. – 1993, Cercetări arheologice din aşezarea precucuteniană de la Chipereşti-Iaşi, AM, XVI, p.15-33.

Ignat-Sava D. – 1976, Colecţia veche neolitică a Muzeului Ţării Crişurilor (II), în Crisia, VI.

Ignătescu S. – 2001, Ceramica liniară de la Mihoveni - Cahla Morii, Suceava, XXVI-XXVIII, p.45-87.

Ionesi L. – 1994, Geologie unităţilor de platformă şi a Orogenului nord dobrogean, Bucureşti.

Ioniţă I. – 1961, Recunoaşteri arheologice în regiunea satelor Pogorăşti şi Răuseni (Raionul Botoşani, reg.Suceava), AM, I, p.295-304.

Istrate C.M. – 1980, Aşezarea neolitică Starčevo-Criş de la via Schineni (com.Măluşteni), MCA, XIV, p.55-57.

Ivanov I. – 1978a, Les fouilles archéologiques de la nécropole chalcolithique à Varna (1972-1975), în Studia Praehistorica, 1-2, p.13-26, Sofia.

Jarman M.R. – 1982, Early European Agriculture. Its foundations and development, Cambridge.

Jeanrenaud P., Saraiman, A. – 1995, Geologia Moldovei Centrale dintre Siret şi Prut, Bucureşti.

Kosse K. – 1979, Settlement Ecology of the Early and Middle Neolithic Koros and Linear Pottery Cultures în Hungary, BAR, 64.

Kozlowska K. – 1970, The Neolithic în Poland, Varşovia-Cracovia.Kozlowski J. (sub direcţiunea) – 1993, Atlas du Néolithique Européen, Liège.Larina O. – 1994, Neoliticul pe teritoriul Republicii Moldova, TD, 11, p.41-66.László A. – 1966, Cercetări arheologice în aşezarea Cucuteni A-B de la Huşi,

AM, IV, p.7-22.László A. – 1970, Vase neolitice cu feţe umane, descoperite în România. Unele

consideraţii privind tema feţei umane pe ceramica neolitică a bazinului danubian., MA, II, p.39-72.

László A. – 1980, Şantierul arheologic Malnaş Băi, Jud.Covasna, MCA, p.124-126.

László A. – 1988, Date noi privind tehnica de construcţie a locuinţelor neolitice, AM, XII, p.23-31.

László A. – 1993, Le sud-est de la Transylvanie dans le néolithique tardif et le chalkolitique. Nouvelles données et considerations, în The fourt millennium B.C, p.62-76.

László A. – 1993a, Aşezări întărite ale culturii Cucuteni în sud estul Transilvaniei. Aşezarea fortificată de la Malnaş-Băi, AM, XVI, p.33-50.

László A. – 1997, Datarea prin radiocarbon în arheologie, Biblioteca Muzeului Naţional, II, Bucureşti.

Lazarovici Gh. – 1969, Cultura Starčevo-Criş în Banat, AMN, 6, p.3-26.Lazarovici Gh. – 1970, Cultura Vinca A în Banat, AMN, 7, p.473-487.Lazarovici Gh. – 1971, Difuziunea unor civilizaţii neolitice în regiunea Dunării de

Jos, în Pontica, 4, p.31-40.Lazarovici Gh. – 1971a, Faza a IV-a a culturii Starčevo-Criş în Banat, AMN, 8,

p.409-413.Lazarovici Gh. – 1974, Cu privire la neoliticul din Banat, Tibiscus, III, p.45-64.Lazarovici Gh. – 1975, Tipologia şi cronologia materialului vinčian de la Balta

Sărată - Caransebeş (campania 1963), AMN, XII, p.13-34.Lazarovici Gh. – 1977, Gornea - Preistorie, Caiete Banatica, V, Reşiţa.Lazarovici Gh. – 1978, Legăturile fazei Vinca A cu zona nord-thessalică şi sud -

balcanică, Tibiscus, V, p.57-66.Lazarovici Gh. – 1979, Neoliticul Banatului, în Bibliotheca Musei Napociensis, IV,

Cluj-Napoca.Lazarovici Gh. – 1980, Câteva probleme privind sfârşitul neoliticului timpuriu din

nord-vestul României, AMN, 17, p.13-29.

Lazarovici Gh. – 1983, Neoliticul timpuriu în zona Porţilor de Fier, Banatica, VII, p.9-35.

Lazarovici Gh. – 1984, Neoliticul timpuriu în România, AMP, VIII, p.49-104.Lazarovici Gh. – 1986, Neoliticul tîrziu din nord-vestul României, AMP, X, p.15-

46.Lazarovici Gh. – 1988, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie,

Bucureşti.Lazarovici Gh. – 1988a, Venus de Zăuan. Despre credinţele şi practicile magico-

religioase (I), AMP, XII, p.23-70.Lazarovici Gh. – 1992, Aşezarea neolitică timpurie de la Zăuan şi câteva

probleme privind neoliticul timpuriu din Balcani, AMP, XVI.Lazarovici Gh. – 1993, Les Carpates Meridionales et Transylvanie, Atlas du

Néolithique Européen. ERAUL, p.243-284, Liège.Lazarovici Gh. – 1996, Din istoria străveche a Carpaţilor Orientali, Angustia, 1,

p.27-49, Sf.Gheorghe.Lazarovici Gh., Draşovean Fl. (sub coordonarea) – 1991, Cultura Vinca în

România (Origine, evoluţie, legături, sinteze), Timişoara.Lazarovici Gh., Draşovean Fl., Maxim Z. – 2001, Parţa, în Bibliotheca Historica et

Archaeologica Banatica, XIII, Timişoara.Lazarovici Gh., Maxim Z. – 1995, Gura Baciului. Monografie arheologică, în

Bibliotheca Musei Napociensis, XI, Cluj-Napoca.Lazarovici Gh., Micle D. – 2001a, Introducere în arheologia informatizată, în

Bibliotheca Historica et Arhaeologica Universitatis Timisiensis, III, Timişoara.

Lăzurcă E. – 1991, Ceramică cucuteniană în contextul aşezării gumelniţene de la Caracaliu (jud.Tulcea), Peuce, X, p.13-19, Tulcea.

Leahu D. – 1992, Consideraţii asupra unor podoabe antice de aur de la Lungoci, Balaci şi Moigrad, CA, 9, p.114-117.

Lehrer A.Z., Lehrer M.M. – 1990, Cartografierea faunei şi florei României (coordonate arealografice), Bucureşti.

Leroi-Gourhan A., Mateesco C., Protopopescu-Pake Em. – 1967, Contribution a l'etude de climat de la station de Vădasta du paleolitique superior a la fin du néolithique, în Buletin de l'Association francaise pour l'etude du quaternair, 4, p.271-279.

Leu I.N. – 1981, De la măsurarea cu pasul la măsurători din satelit, Bucureşti.Leviţki O., Mazura I., Demcenko T. – 1996, Necropola tumulară de la Sărăţeni, în

Bibliotheca Thracologica, XVII, p.59-83, Bucureşti.Lichardus J., Lichardus-Itten M. – 1985, La protohistoire de l'Europe. Le

néolithique et chalcolithique, Paris.Lupaşcu Gh., Marin M., Rusu C. – 1988, Regionarea pedogeografică a judeţului

Bacău, Lucr.Sem.Geogr.”D.Cantemir”, t.IX.Lupu N., Vărăraşu Iulia, Brînduş C. – 1972, Judeţul Bacău, Bucureşti.Lupu-Bratiloveanu N. – 1986, Podişul Sucevei - studiu geografico-economic,

rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.Lyons Th., Mathien Fr.J. – 1980, Cultural Resources Remote Sensing,

Washinton.

Mac I. – 1988, Geografia şi arheologia. Analogii şi convergenţe, AMN, 14-15, p.867-871.

Macarovici N. – 1974, Evoluţia vieţii din timpul cuaternarului, în Natura. Rev. Soc. de Şt. Bio. din RSR, 1, p.3-22, Bucureşti.

Makarenko N. – 1927, Sculpure de la civilisation Tripolienne en Ukraine, în Jahrbuch fur Prahistorische und Etnographische Kunst, p.119-130, Berlin.

Mantu C.M. – 1987, Descoperiri arheologice la Măluşteni (jud.Vaslui), AM, XI, p.191-205.

Mantu C.M. – 1988, Metoda arheomagnetică şi datarea siturilor arheologice, AM, XII, p.281-302.

Mantu C.M. – 1991, Vases anthropomorphes du site Cucuteni A3 de Scânteia (dep.Iaşi), BAI, IV, p.328-334.

Mantu C.M. – 1992, Reprezentări antropomorfe pe ceramica aşezării Cucteni A3 de la Scânteia (jud.Iaşi), SCIVA, 43, 3, p.307-315.

Mantu C.M. – 1993, Plastica antropomorfă a aşezării Cucuteni A3 de la Scânteia (jud.Iaşi), AM, XVI, p.51-67.

Mantu C.M. – 1993b, Anthropomorphic representations from the Precucuteni and Cucuteni cultures, în Anatolica, XIX, p.129-141.

Mantu C.M. – 1994, Plastica zoomorfă din aşezarea Cucuteni A3 de la Scânteia (jud.Iaşi), AM, XVII, p.161-168.

Mantu C.M. – 1995, Câteva consideraţii privind cronologia absolută a neo-eneoliticului din România, SCIVA, 46, 3-4, p.213-235.

Mantu C.M. – 1998, Cultura Cucuteni. Evoluţie. Cronologie. Legături., BMA, V.Mantu C.M. – 1998a, Cronologia absolută a culturilor neolitice din România şi

relaţiile cu lumea egeo-anatoliană, CI, XVII/1, p.83-100.Mantu C.M. –, Rapoarte de săpătură pentru campaniile 1986, 1987, 1990, 1991,

1992, 1993, 1996, 1997, 2001, în CCAR.Mantu C.M., Botezatu D., Kromer B. – 1984, Un mormânt dublu de înhumaţie din

aşezarea cucuteniană de la Scânteia (jud.Iaşi), AMM, V-VI, p.87-103.Mantu C.M., Botezatu D., Kromer B. – 1994, Une tombe double à d'inhumation

de l'etablissement de type Cucuteni de Scânteia (dep. de Iaşi), în Préhistoire Européenne, 6, p.225-241.

Mantu C.M., Mantu A., Scorţanu I. – 1992, Date în legătură cu aşezarea Starčevo-Criş de la Poieneşti, judeţul Vaslui, SCIVA, 43, 2, p.149-177.

Mantu C.M., Ştirbu M., Buzgar N. – 1995, Consideraţii privind obiectele din piatră, os şi corn de cerb din aşezarea cucuteniană de la Scânteia (1985-1990), AM, XVIII, p.115-132.

Mantu C.M., Ţurcanu S. – 1999, Scânteia - situl arheologic, în Scânteia. Cercetare arheologică şi restaurare, p.13-21, Iaşi.

Manzura I.V. – 1993, The East-West interaction în the mirror of eneolithic and early bronze cultures în the nortwest pontic, Revista arheologică, 1, p.23-53, Chişinău.

Manzura I.V. – 1994, Culturi eneolitice în zona de stepă, TD, XV, 1-2, p.93-101.Manzura I. – 1994a, Manifestările culturale în perioada de tranziţie, TD, XV, 1-2,

p.103-120.

Manzura I.V., Sava E. – 1994, Interacţiuni est-vest reflectate în culturile eneolitice şi ale epocii bronzului din zona de nord-vest a Mării Negre (schiţă cultural-istorică), MA, XIX, p.143-192.

Marchevici V.I. – 1985, Mărturii ale trecutului, Chişinău.Marchevici V.I. – 1993, Folosirea cornului de cerb în neo-eneoliticul Moldovei şi a

altor teritorii, în Revista arheologică, 1, p.120-123, Chişinău.Marchevici V.I. – 1994, Aşezarea culturii Cucuteni-Tripolie de la Rădulenii Vechi

III, R.Moldova, MA, XIX, p.127-141.Marchevici V.I. – 1997, Aşezarea cucuteniană Stânca lui Hărăscu, în Tyragetia,

IV-V, p.81-94.Mareş I. – 1993, Modele de lut ars reprezentând locuinţe şi sanctuare eneolitice

descoperite pe teritoriul României, în Suceava, XX, p.23-44.Mareş I. – 2000, Metalurgia aramei în eneoliticul României, rezumatul tezei de

doctorat, Iaşi.Marin M. – 1948, La plastica antropomorfa cucuteniana nella Dacia, Revista di

Scienze Preistoriche, III, 1-2, p.17-57, Florenţa.Marinescu C.G., Brezeanu I. – 1967, Galaţi. Ghid turistic., Bucureşti.Marinescu Fl. – 1969, Aşezări fortificate neolitice din România, în Studii şi

comunicări, 14, p.7-30, Sibiu.Marinescu-Bîlcu S. – 1961, Două vase zoomorfe din cultura Gumelniţa, SCIV,

12, 2, p.345-356.Marinescu-Bîlcu S. – 1962, Sondajul de la Târpeşti, MCA, VIII, p.235-243.Marinescu-Bîlcu S. – 1968, Unele probleme ale neoliticului moldovenesc în

lumina săpăturilor de la Tîrpeşti, SCIV, 19, 3, p.395-422.Marinescu-Bîlcu S. – 1971, Aspects tardifs de la civilization à ceramique rubanee

et sa contribution à la genèse de la civilization Precucuteni I, în Praehistorische Zeitschrift, 46, 1, p.4-36, Berlin.

Marinescu-Bîlcu S. – 1972, De ce nu se poate vorbi de analogii între şanţurile de la Tîrpeşti şi cele de la Suceveni, SCIV, 23, 3, p.433-440.

Marinescu-Bîlcu S. – 1972a, Asupra unor aspecte ale raporturilor dintre culturile Precucuteni şi Hamangia, Pontica, V, p.29-36.

Marinescu-Bîlcu S. – 1974, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti.Marinescu-Bîlcu S. – 1974a, Dansul ritual în reprezentările plastice neo-

eneolitice din Moldova, SCIVA, 25, 2, p.167-179.Marinescu-Bîlcu S. – 1975, Asupra unor probleme ale culturii Criş, SCIVA, 26, 4,

p.487-506.Marinescu-Bîlcu S. – 1976, Relaţii între culturile Precucuteni şi Boian-Gumelniţa,

SCIV, 27, 3, p.347-354.Marinescu-Bîlcu S. – 1977, Unele probleme ale fazei Cucuteni A, în lumina

săpăturilor arheologice de la Topile, CI, VIII, p.125-144.Marinescu-Bîlcu S. – 1977a, Unele probleme ale plasticii antropomorfe neo-

eneolitice din România şi relaţiile ei cu Mediterana Orientală, Pontica, XIV, p.37-43.

Marinescu-Bîlcu S. – 1980, Drăguşeni, jud. Botoşani, MCA, XIV, p.100-102.Marinescu-Bîlcu S. – 1981, Tîrpeşti. From Prehistory to History în Eastern

Romania, BAR, 107.

Marinescu-Bîlcu S. – 1981a, În ce zonă şi cum s-a putut face trecerea de la ultima fază a culturii Precucuteni la prima fază a culturii Cucuteni,în Studii şi comunicări, 21, p.27-34, Sibiu.

Marinescu-Bîlcu S. – 1981b, În legătură cu câteva opinii ale unor cercetători străini asupra neo-eneoliticului românesc, în Pontica, 14, p.39-46.

Marinescu-Bîlcu S. – 1981c, Unele probleme ale începuturilor neoliticului le est de Carpaţii Orientali, în Suceava, VIII, p.163-167.

Marinescu-Bîlcu S. – 1983, Cercetările de la Drăguşeni (jud.Botoşani), MCA, XV, p.83-85.

Marinescu-Bîlcu S. – 1983a, În legătură cu câteva opinii privind originea şi evoluţia neoliticului şi eneoliticului pe teritoriul Moldovei, SCIVA, 34, 2, p.116-128.

Marinescu-Bîlcu S. – 1985, Începuturile si etapele culturii Precucuteni si relaţiile sale cu cultura Tripolie, MA, IX-XI, p.419-429.

Marinescu-Bîlcu S. – 1985a, À propos de la statuette du type «Le penseur» de l’Attique et le problème de ses éventuelles relations avec celle de Cernavoda, în Dacia n.s., XXIX, 1-2, p.119-123.

Marinescu-Bîlcu S. – 1986, Drăguşeni (jud.Botoşani), MCA, XVI, p.48-52.Marinescu-Bîlcu S. – 1989, Ceramica cucuteniană de la Drăguşeni. Tradiţii,

creaţii, aspecte regionale, SCIVA, 40, 3, p.215-239.Marinescu-Bîlcu S. – 1990, Askoï et rhytons énéolitiques des régions balkano-

danubiens et leur relations avec le sud, à la lumière de quelques pièces de Cãscioarele, Dacia n.s., XXXIV, p.17-21.

Marinescu-Bîlcu S. – 1991, Stratigrafie şi tipologie în cercetarea neoliticului şi eneoliticului, SCIVA, 42, 3-4, p.113-118.

Marinescu-Bîlcu S. – 1991, Sur quelques problèmes du Néolithique et du Enéolithique à l’est des Carpates Orientales, Dacia n.s., XXXV, p.5-59.

Marinescu-Bîlcu S. – 1993, Les Carpates Orientales et la Moldavie, în Atlas du Néolithique Européen. ERAUL, p.191-241, Liège.

Marinescu-Bîlcu S. – 1994, Elemente târzii în ceramica A de la Drăguşeni şi relaţiile acestora cu descoperirile de la Traian-Dealul Fântânilor, MA, XIX, p.115-126.

Marinescu-Bîlcu S. şi colab. – 1992, Săpăturile arheologice de la Izvoare-Piatra Neamţ din anul 1987, MA, XVIII, p.173-181.

Marinescu-Bîlcu S., Beldiman C. – 1997, Industria materiilor dure animale în cadrul culturii Starčevo-Criş pe teritoriul României. Aşezarea de la Grumăzeşti, jud.Neamţ, MA, XXI, p.273-297.

Marinescu-Bîlcu S., Bolomey Al. – 2000, Drăguşeni. A Cucutenian Community, Bucureşti-Tubingen.

Marinescu-Bîlcu S., Bolomey Al., Cîrciumaru M., Muraru A. – 1984, Ecological, Economical and Behavioural Aspects of the Cucuteni A4 Community at Drăguşeni, Dacia n.s., XXVIII, 1-2, p.41-46.

Marinescu-Bîlcu S., Cârciumaru M. – 1992, Coliere de Lithospermum purpureo coeruleum şi <perle> de cerb în neoliticul din România în contextul centrului şi sud-estului Europei, SCIVA, 43, 4, p.355-370.

Marinescu-Bîlcu S., Cîrciumaru M., Muraru A. – 1981, Contributions to the Ecology of Pre-and Proto-historic Habitations at Tîrpeşti, Dacia n.s., XXV, p.7-31.

Marinescu-Bîlcu S., Cîrciumaru M., Muraru A. – 1985, Contribuţii la ecologia locuirilor pre- şi protoistorice de la Tîrpeşti, MA, IX-XI, p.643-684.

Marinescu-Bîlcu S., Ionescu B. – 1967, Catalogul sculpturilor eneolitice din muzeul raional Olteniţa p. 31-32, Olteniţa.

Martiniuc C. – 1956, Cercetări geomorfologice în regiune Baia-Suceava, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.II, t.II,f.2..

Martiniuc C., Chirica V., Niţu A. – 1977, Poziţia geomorfologică şi cultural-cronologică a aşezării Cucuteni A de la Iaşi - Splaiul Bahlui, SCIVA, 28, 2, p.185-194.

Marton G., Zegheru N. – 1972, Fotogrammetrie, Bucureşti.Mârza I. – 1996, La géologie empirique et la géoarchéologie, AMN, 33, I, p.593-

596.Matasă C. – 1938, Cercetări din preistoria judeţului Neamţ, înBuletinul Comisiunii

Monumentelor Istorice, XXXI, fasc.97, p.97-133, Bucureşti.Matasă C. – 1941, Deux stations à céramique peinte de Moldavie, Dacia, VII-VIII,

p.69-84.Matasă C. – 1946, Frumuşica. Village préhistorique à céramique peintre dans la

Moldavie du nord, Roumanie, Bucureşti.Matasă C. – 1959, Descoperiri arheologice în raionul Piatra Neamţ, MCA, V,

p.723-733.Matasă C. – 1964, Aşezarea eneolitică Cucuteni B de la Tîrgu Ocna-Podei, AM,

II-III, p.11-48.Mateescu C. – 1944, Raport asupra cercetărilor arheologice întreprinse în

toamna anului 1943 în jud.Tutova, în Raport asupra activităţii ştiinţifice a Muzeului Naţional de Antichităţi pe anii 1942 şi 1943, p.52-53, Bucureşti.

Mateescu C., Voinescu I. – 1982, Representation of Pregnancy on Certain Neolithic Clay Statuetes on Lower and Middle Danube, Dacia n.s., XXVI.

Mateescu C.N., Comănescu S. – 1972, Studiul geometric şi arheologic al gropilor de bucate, SCIV, 23, 3, p.357-360.

Maxim Z. – 1999, Neo-eneoliticul din Transilvania. Date arheologice şi matematico-statistice, Cluj-Napoca.

Melinte Gh. – 1967, Aşezări neolitice din ţinutul Huşilor, Vremea Nouă, 15.VII.1967.

Mellaart J. – 1965, Earliest Civilizations of Near East, Londra.Mellaart J. – 1967, Catal Huyuk. A Neolithic town în Anatolia, New York.Mellaart J. – 1970, Excavations at Haçilar I-II, Edinburg.Merlan V. – 1995, Evoluţia habitatului uman din preistorie şi până în sec.IV, în

zona bazinului inferior al Jijiei (sectorul Răducăneni-Gorban, judeţul Iaşi), lucrare de licenţă.

Merlan V. – 2002, Unelte şi arme din silex şi piatră din eneoliticul de la est de Carpaţi (până la Prut), teză de doctorat (manuscris).

Mihai C. – 1973, Aşezările cucuteniene de la Giurgeşti şi Buznea în zona Tg.Frumos, Danubius, VI-VII, p.11-13.

Mihai C., Boghian D. – 1985, Complexul cucutenian de cult descoperit la Buznea (Oraşul Tg.Frumos), judeţul Iaşi, MA, IX-XI, p.429-452.

Mihăilescu C.D. – 1997, Evoluţia mediului geografic al zonei de stepă din nord-vestul Mării Neagră şi ritmicitatea manifestării calamităţilor naturale pe parcursul ultimilor milenii, autoreferatul tezei de doctorat, Chişinău.

Mihăilescu V. – 1966, Dealurile şi câmpiile României, Bucureşti.Mihăilescu V. – 1969, Geografia fizică a României, Bucureşti.Mihăilescu-Bîrliba M. – 1969, Un "akinakes" descoperit la Văratic, SCIV, 20, 2,

p.329-336.Mircea N., Pandrea St. – 1997, Depozitul de topoare din piatră eneolitice de la

Ghidigeni, jud.Galaţi, Istros, VIII, p.173-189, Brăila.Mititelu D. – 1973, Flora şi vegetaţia din depresiune şi Colinele Elanului,

rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.Mitrea I. – 1969, Un sceptru de piatră descoperit la Voineşti (Vaslui), MA, I,

p.311-318.Mitrea I. – 1971, Aşezarea prefeudală de la Onceşti, jud.Bacău, Carpica, IV,

p.271-286.Mitrea I. – 1972, Cercetări arheologice în nordul Colinelor Tutovei, în Studii şi

cercetări ştiinţifice, p.131-148, Bacău.Monah D. – 1975?, Sondajul de salvare din aşezarea neo-eneolitică de la

Vermeşti-Comăneşti, Carpica, VII, p.7-28.Monah D. – 1976, Câteva observaţii asupra vaselor neo-eneolitice cu tub de

scurgere, MA, IV-V, p.269-403.Monah D. – 1978, Datarea prin C14 a etapei Cucuteni A2, SCIVA, 29, 1, p.33-41.Monah D. – 1978a, Vase coşuleţ cucuteniene, Carpica, X, p.45-54.Monah D. – 1979, Idoli en violon din cultura Cucuteni, CI, IX-X, p.163-175.Monah D. – 1982a, Cîteva observaţii asupra cauzelor şi efectelor exploziei

demografice cucuteniene, în Carpica, XIV, p.33-38.Monah D. – 1987, La datation par C14 du complexe culturel Cucuteni-Tripolie,

BAI, I, p.67-80.Monah D. – 1991, L'exploitation du sel dans les Carpates Orientales et ses

rapports avec la culture de Cucuteni-Tripolye, BAI, IV, p.387-400.Monah D. – 1993, Cucuteni, dernièr grande civilisation énéolithique du sud-est

de l’Europe, în Anatolica, 19, p.151-166.Monah D. – 1995, Practici rituale în vremea culturii Cucuteni, în Credinţă şi

cultură în Moldova, p.10-18, Iaşi.Monah D. – 1997, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni, BMA, III.Monah D. – 1999, Cercetarea ieşeană asupra neo-eneoliticului din Moldova în

perioada 1949-1999, AM, XXII, p.151-158.Monah D. – Poduri - Dealul Ghindaru. Rapoarte de săpătură, campaniile 2000,

2001, CCAR,.Monah D., Antonescu S., Bujor A. – 1980, Raport preliminar asupra cercetărilor

arheologice din comuna Poduri, jud. Bacău, MCA, XIV, p.86-99.Monah D., Cucoş Şt. – 1985, Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi.

Monah D., Cucoş Şt., Popovici D., Antonescu S. – 1982, Săpăturile arheologice din tell-ul cucutenian Dealul Ghindaru, com. Poduri, jud. Bacău, CA, V, p.9-22.

Monah D., Cucoş Şt., Popovici D., Antonescu S., Dumitroaia Gh. – 1983, Cercetările arheologice de la Poduri-Dealul Ghindaru, CA, VI, p.3-22.

Monah D., Dumitroaia Gh. – 1996, Une vase à silhouettes anthropomorphes peintes découvert a Poduri-Dealul Ghindaru, BMA, II, p.39-48.

Monah D., Iconomu C. – 1993, Topoare de aramă din Moldova, AM, XVI, p.275-277.

Monah F. – 2001, Flora şi vegetaţia cormofitelor din Lunca Siretului, Piatra Neamţ.

Monah F., Bara I., Monah D. – 1985, Observaţii asupra compoziţiei depozitelor de cereale din aşezarea Precucuteni III de la Poduri - Dealul Ghindaru, MA, XV-XVI, p.249-262.

Monah F., Monah D. – 1995, Macroresturi vegetale descoperite în nivelurile cucuteniene A2 şi B1 de la Poduri-Dealul Ghindaru, AM, XVIII, p.311-320.

Monah F., Monah D. – 1997, Stadiul cercetărilor arheobotanice pentru eneoliticul din Moldova de vest, MA, XXI, p.297-316.

Morariu V.V. – 1996, Proporţiile corpului uman în unele reprezentări neolitice, AMN, 33, I, p.531-547.

Morintz S. – 1957, Săpăturile de la Bîrseşti. Raport preliminar, MCA, III, p.219-226.

Morintz S. – 1962, Tipuri de aşezări şi sisteme de fortificaţie şi de împrejmuire în cultura Gumelniţa, SCIV, 13, 2, p.273-284.

Morintz S., Roman P. – 1968, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und der Übergangsstule zur Bronzezeit im Raum der Niederdonau, Dacia n.s., XII, p.45-128.

Morintz S., Roman P. – 1968a, Asupra perioadei de trecere de la eneolitic la epoca bronzului la Dunărea de Jos, SCIV, 19, 4, p.553-573.

Moscalu E. – 1981, Un tip de ciocan de piatră pentru minerit, SCIVA, 32, 1, p.141-144.

Moscalu E. – 1983, Ceramica traco-getică, Bucureşti.Muraru A. – 1987, Considération sur le matérial lithique utilisé par les tribus de

Cucuteni, BAI, I, p.193-199.Mutihac V. – 1990, Structura geologică a teritoriului României, Bucureşti.Mutihac V., Ionesi L. – 1974, Geologia României, Bucureşti.Nandris Jh. – 1969, Early Neothermal Sites în the Near East and Anatolia, MA, I,

p.11-66.Nandris Jh. – 1987, Romanian etnoarchaeology and emergence and

development of Cucuteni în the european context, BAI, I, p.201-222.Nastasă L. – 1984, Unele date în legătură cu istoricul descoperirilor de la

Cucuteni, AMM, V-VI, p.513-522.Neagu M. – 2001, Aspecte ale organizării spaţiului în aşezările neoliticului

dezvoltat la Dunărea de jos, CCDJ, XVI-XVII, p.15-28.

Necrasov O. – 1964, Sur les restes des faunes subfossiles datant de la culture Starčevo-Criş et le problème de la domestication, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., sect. II, s.biol., X, fasc.1, p.169-175.

Necrasov O. – 1965, Nouvelles données anthropologiques concernan la populations de la culture néolithique Starčevo-Criş, în Annuaire Roumaine d'Anthropologie, 2, p.9-17, Bucureşti.

Necrasov O., Budai-Ştirbu M. – 1965, Unele aspecte ale vieţii triburilor neolitice din zona subcarpaţilor Orientali, în Studii şi cercetări de antropologie, t.2, 1, p.19-28, Bucureşti.

Necrasov O., Cristescu M. – 1967, Aspecte antropologice ale neoliticului şi eneoliticului românesc, în Studii şi cercetări de antropologie, t.4, 2, Bucureşti.

Necrasov O., Cristescu M., Botezatu D., Miu G. – 1990, Cercetări paleoantropologice privitoare la populaţiile de pe teritoriul României, AM, XIII, p.173-224.

Necrasov O., Haimovici S. – 1970, Studiul resturilor de faună neolitică deshumate la şantierul arheologic Traian, MCA, IX, p.63-64.

Necrasov O., Ştirbu M. – 1980, Contribuţii la studiul faunei din cultura Criş, AMM, II, p.19-34.

Neguţ N., Schiau S. – 1979, Fotogrammetria şi topografia în lucrările de îmbunătăţiri funciare şi gospodărirea apelor, Bucureşti.

Nestor I. – 1940, Muzeul de preistorie din Berlin, în Revista de preistorie şi antichităţi naţionale, II-IV, p.107-110, Bucureşti.

Nestor I. – 1950, Probleme noi în legătură cu neoliticul din RPR, SCIV, 1, 2, p.208-214.

Nestor I. – 1951, Cultura ceramicii liniare în Moldova (pe baza săpăturilor arheologice de la Glăvăneştii Vechi, Iaşi), SCIV, 2, 2, p.17-26.

Nestor I. – 1957, Raport despre sondajele de la Leţ-Varhegy, MCA, III, p.59-63.Nestor I. – 1959, Cu privire la periodizarea etapelor târzii ale neoliticului din RPR,

SCIV, 10, 2, p.247-260.Nestor I. şi colab. – 1950, Iaşi-Botoşani-Dorohoi (Rapoartele colectivelor asupra

cercetărilor de teren), SCIV, 1, 1, p.27-32.Nestor I. şi colab. – 1951, Şantierul de pe Valea Jijiei (Iaşi-Botoşani-Dorohoi),

SCIV, 2, 1, p.51-77.Nestor I. şi colab. – 1952, Şantierul Valea Jijiei, SCIV, 3, p.19-111.Nestor I., Zaharia E. – 1955, Şantierul arheologic Sărata - Monteoru (1954),

SCIV, 6, 3-4, p.497-501.Nestor I., Zaharia E. – 1968, Sur la periode de transition du néolithique à l'age du

bronze dans l'aires des civilisations de Cucuteni et de Gumelniţa, Dacia n.s., XII, p.17-43.

Neustupny J. – 1950, Fortifications appartenant à la civilisation danubienne néolitique, în Journal of the Czechoslovak Oriental Institute, XVIII, p.144-168, Praga.

Nica M. – 1985, Neoliticul timpuriu şi mijlociu în Oltenia. Rezumatul tezei de doctorat., Bucureşti.

Nicolaescu-Plopşor C.S, Petrescu-Dîmboviţa M. – 1959, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice de la Bicaz, MCA, V, p.45-60.

Nicolaescu-Plopşor C.S. – 1959, Discuţii pe marginea paleoliticului de sfîrşit şi începuturile neoliticului nostru, SCIV, 10, 2, p.221-238.

Nicolaescu-Plopşor C.S., Dumitrescu V., Gostar N., Barta S., Ştegănescu Şt. – 1951, Raport asupra activităţii şantierului arheologic Rast-Dolj., SCIV, 2,1, p.267-278.

Nicolaescu-Plopşor D. – 1964, Studiul antropologic şi morfologic al scheletelor neolitice târzii descoperite la Târpeşti, în Studii şi cercetări de antropologie, t.1, 2, p.157-172, Bucureşti.

Nicolescu C., Petrescu P. – 1974, Ceramica românească tradiţională, Bucureşti.Niculescu Gh., Colţoş C., Popovici D. – 1982, Determinarea pigmenţilor utilizaţi

în decorarea ceramicii cucuteniene, în Cercetări în conservare şi restaurare, 2, p.205-207, Bucureşti.

Niculică B., Ignătescu S., Boghian D. – 1999, Recunoaşteri arheologice în Podişul Sucevei, în Codrii Cosminului s.n., Analele Univ. "Ştefan cel Mare" Suceava, 5(15), p.39-61.

Niţu A. – 1955, Aşezarea cu ceramică de factură precucuteniană de la Tg. Negreşti, în Studii şi cercetări ştiinţifice, 1-2, p.1-28, Iaşi.

Niţu A. – 1967, Reprezentări antropomorfe în decorul plastic al ceramicii de stil Cucuteni A, SCIV, 18, 4, p.549-562.

Niţu A. – 1968, Reprezentări umane pe ceramica Criş şi liniară din Moldova, SCIV, 19, 3, p.387-395.

Niţu A. – 1969, Decorul zoomorf incizat pe ceramica neo-eneolitică carpato-dunăreană, MA, I, p.67-82.

Niţu A. – 1970, Reprezentările feminine dorsale pe ceramica neo-eneolitică carpato-balcanică, MA, II, p.75-99.

Niţu A. – 1971, Noi descoperiri de reprezentări antropomorfe în relief pe ceramica Cucuteni A, în Carpica, IV, p.81-88.

Niţu A. – 1971a, Vase antropomorfe ale ceramicii Stoicani-Aldeni din sudul Moldovei, CI, II, p.77-102.

Niţu A. – 1972, Reprezentările zoomorfe plastice pe ceramica neo-eneolitică carpato-dunăreană, AM, VII, p.9-96.

Niţu A. – 1972a, Reprezentarea bovideului în decorul zoomorf pictat pe ceramica cucuteniană din Modova, în Carpica, V, p.83-90.

Niţu A. – 1973, Reconsiderarea Ariuşdului, în Studii şi comunicări, I, p.57-124, Sf.Gheorghe.

Niţu A. – 1973, Un vas antropomorf de tip Stoicani-Aldeni de la Suceveni (Galaţi), în Carpica, VI.

Niţu A. – 1973a, Vase zoomorfe cucuteniene, în Danubius, VI-VII, p.15-20.Niţu A. – 1975, Decorul zoomorf pictat pe ceramica Cucuteni-Tripolie, AM, VIII,

p.15-119.Niţu A. – 1976, Ceramica cucuteniană cu decor zoomorf plastic sau pictural, MA,

IV-V, p.73-82.Niţu A. – 1976, Teme plastice ornitomorfe şi zoomorfe pe ceramica cucuteniană

din Moldova, CI, VII, p.49-56.

Niţu A. – 1977, Continuitatea ceramicii pictate între culturile Cucuteni-Tripolie şi Gorodsk-Usatovo, CI, VIII, p.145 - 212.

Niţu A. – 1978, Considération sur les styles de la céramique peinte de Cucuteni-Tripolie, BAI, I, p.59-66.

Niţu A. – 1979, Criterii actuale pentru clasificarea complexelor ceramicii şi periodizarea etapelor culturii cucuteniene, CI, IX-X, p.93-162.

Niţu A. – 1980, Criterii actuale pentru clasificarea complexelor ceramicii si periodizarea etapelor culturii cucuteniene, CI, XI, p.135-222.

Niţu A. – 1984, Consideraţii asupra stilurilor ceramicii pictate Cucuteni-Tripolie. Categoriile dinamice ale decorului, AMM, V-VI, p.27-68.

Niţu A. – 1984a, Formarea şi clasificarea grupelor de stil A-B şi B ale ceramicii pictate Cucuteni-Tripolie, Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie "A.D.Xenopol" Iaşi, supl.V.

Niţu A. – 1992, Les catégories dynamiques du décor géometrique de la céramique peinte de Cucuteni – Tripolie, AM, XV, p.7-22.

Niţu A., Bazarciuc V.V. – 1980, Consideraţii cu privire la ceramica Cucuteni A-B pe baza descoperirilor recente, AM, IX, p.19-61.

Niţu A., Buzdugan C. – 1971, Aşezarea cucuteniană de la Viişoara (Tg.Ocna), în Carpica, IV, p.95-111.

Niţu A., Buzdugan C., Eminovici C. – 1971, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (mun.Gh.Gheorghiu-Dej), în Carpica, IV, p.37-59.

Niţu A., Chirica V. – 1987, Deux vases cucuteniens aux caractères anthropomorphes récemment découverts dans le dép. de Iaşi, BAI, I, p.287-288.

Niţu A., Chirica V. – 1989, Două vase cucuteniene cu caractere antropomorfe recent descoperite, în Hierasus, VII-VIII, p.17-37.

Niţu A., Cucoş Şt., Monah D. – 1971, Ghelăieşti (Piatra-Neamţ). Săpăturile din 1969 în aşezarea cucuteniană "Nedeia", MA, III, p.11-64.

Niţu A., Mantu M. – 1984, Teme plastice antropomorfe şi zomorfe ale ceramicii cucuteniene de stil A de la Poieneşti (Vaslui), AMM, V-VI, p.77-84.

Niţu A., Mantu M. – 1987, Thèmes plastiques anthropomorphes et zoomorphes de la céramique cucutenienne de style A de Poieneşti (dép.de Vaslui), BAI, I, p.301-307.

Oancea D. (sub redacţia) – 1978, Geografia României, vol.III, Carpaţii româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Bucureşti.

Obreja A. – 1965, Câmpia Tecuciului studiu de geografie fizică, rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca.

Odobescu Al. – 1874, Cestionar sau isvod de întrebări la cari se cere a se da răspunsuri în privinţa vechilor asedeminte ce se află în deosebitele comune ale României, Bucureşti.

Odobescu Al. – 1980, Rămăşiţe antice din judeţul Dorohoi, Opere complete, III, p.118-166, Bucureşti.

Olariu P. – 1983, Şesul Sucevei extracarpatice studiu de geomorfologie aplicată, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Oprescu N.C. şi colab. – 1974, Manualul inginerului geodez, Bucureşti.

Oračev A. – 1990, Contributions to the paleogeography of the coast of Dobroudja, în Dobroudja, 7, p.32-52, Constanţa.

Palade V. – 1976, Depozit de obiecte din epoca bronzului de la Tomeşti-Pogana (judeţul Vaslui), SCIV, 27, 2, p.233-246.

Palaguţă I. – 1998, Aşezări ale culturii Cucuteni-Tripolie evoluate din bazinul de mijloc al r.Soloneţ, în Revista arheologică, 2, p.101-110, Chişinău.

Palincaş N. – 1997, Câteva observaţii cu privire la utilizarea datelor radiocarbon, SCIVA, 48, 1, p.17-30.

Panait I.P. – 1982, Începuturile cercetării culturii Cucuteni reflectate în izvoarele arhivistice bucureştene, în Revista Muzeelor, 4, p.67-70, Bucureşti.

Pandrea S. – 1994, Începutul culturii Boian în Câmpia Brăilei, în Istros, VII, p.7-26, Brăila.

Pantazică Maria – 1974, Hidrografia Câmpiei Moldovei, Iaşi.Pântea C. – 1984, Noi date privind tehnica picturală în cultura Cucuteni, AMM, V-

VI, p.413-428.Pârvan V. – 1926, Getica, Bucureşti.Pashkevich G.A. – 1991, Early evidence for food plants în Ucraine,

Paleovegetational development în Europe, p.65-68, Viena.Passek T.S. – 1935, La céramique tripolienne, Bulletin de l'Academie de l'histoire

de la culture materielle, fasc.122, Moscova-Leningrad.Passek T.S. – 1961, Problèmes de l’Enéolithiques du Sud-Ouest de l’Europe

orientale, în L’Europe à la fin de l’âge de la pierre. Actes du Symposium consacré aux problèmes du Néolithique européen, p.148-160, Praga.

Passek T.S. – 1964, Du neuf sur l’histoire des tribus tripoliennes d’entre le Dniepr et le Dniestr, în La VII Congrès International des Sciences Anthropologiques et ethnologiques, p.1-15, Moscova.

Paul I. – 1967, În legătură cu problema locuinţelor de suprafaţă cu platformă din aşezările Petreşti şi Cucuteni – Tripolie, SCIV, 18, 1, p.3-24.

Paul I. – 1977, Periodizarea internă a culturii Petreşti în lumina evoluţiei ceramicii pictate, în Studii şi comunicări, 20, p.15-26, Sibiu.

Paul I. – 1989, Unele probleme ale neoliticului timpuriu din zona carpato-dunăreană, SCIVA, 40, 1, p.3-25.

Paul I. – 1991, Date noi privins folosirea "scrierii" în civilizaţiile neolitice carpato-danubiene: mitograma de la Ocna Sibiului - Triguri, Transilvania, p.43-45.

Paul I. – 1991a, La céramique peinte de la culture Petreşti, BAI, IV, p.272-327.Paul I. – 1992, Cultura Petreşti, Bucureşti.Păpuşoi C., Mantu C.M., Mantu A. – 1986, Some data concerning the

archaeomagnetic researchers în Romania, în Acta Interdisciplinaria Archaeologica, 4, p.129-136, Nitra.

Păunescu Al. – 1958, Locuirea neolitică de la Dîrţu-Ceahlău, SCIV, 9, 2, p.265-271.

Păunescu Al. – 1964, Cu privire la perioada de sfârşit a epipaleoliticului în nord-vestul şi nord-estul României şi unele persistenţe ale lui în neoliticul vechi, SCIV, 15, 3, p.321-336.

Păunescu Al. – 1970, Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, Bucureşti.

Păunescu Al. – 1978, Contribuţii privind realităţile din nordul Moldovei în secolul al IV-lea în lumina cercetărilor de la Ripiceni., SCIVA, 29, 4, p.505-516.

Păunescu Al. – 1988, Les industries lithiques du Néolithique ancien de la Roumanie et quelques considérations sur l’inventaire lithique des cultures du Néolithique moyen de cette contrée, Dacia n.s., XXXII, p.5-19.

Păunescu Al. – 1993, Ripiceni - Izvor. Paleolitic şi mezolitic. Studiul morfologic., Bucureşti.

Păunescu Al. – 1998, Paleoliticul şi epipaleoliticul de pe teritoriul Moldovei cuprins între Carpaţi şi Siret. vol.I/1, Bucureşti.

Păunescu Al. – 1999, Paleoliticul şi mezoliticul de pe teritoriul Moldovei cuprins între Siret şi Prut. vol.I/2, Bucureşti.

Păunescu Al., Conea A., Cârciumaru M., Codarcea V., Grosu A., Popovici R. – 1976, Consideraţii arheologice, geocronologice şi paleoclimatice privind aşezarea Ripiceni - Izvor, SCIVA, 27, 1, p.5-19.

Păunescu Al., Şadurschi P., Chirica V. – 1976, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Bucureşti.

Peahă M. (sub coordonarea) – 1974, Atlas geografic general, Bucureşti.Petre A. – 1966a, Noi metode tehnice de prospecţiuni arheologice, SCIV, 17, 1,

p.197-209.Petre A. – 1966b, Noi metode tehnice de prospecţiuni arheologice (partea a II-a

şi a III-a), SCIV, 17, 3, p.609-634.Petre A., Apostol A. – 1970, Prospecţiuni geofizice-magnetice şi electrice-

experimentale, aplicate în perimetrul arheologic al castrului antic de la Beroe (Piatra Frecăţei), SCIV, 21, 1, p.165-182.

Petrequin P., Jeunesse C. – 1995, La hache de pierre, Paris.Petrescu I. – 1990, Perioadele glaciare ale Pământului, Bucureşti.Petrescu P. – 1983, Arcade în timp, Bucureşti.Petrescu P. – 1985, Tentaţia confluenţelor, Bucureşti.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1939, Răspunsuri învăţătorilor din judeţul Covurlui la

Chestionarul lui Odobescu, în Acţiunea, aprilie, Galaţi.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1941, Archaologische forschungsreise în bezirk

Covurlui, Dacia, VII-VIII, p.427-446.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1941a, Călătorie de cercetare arheologică în judeţul

Covurlui, în Orizonturi (Revista Asociaţiei profesorilor secundari din Galaţi), III, 5-10, p.187-208, Galaţi.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1945, Nouvelles données concernant le néolithique Carpatho-Balkanique, în Balcania, VIII, p.192-215, Bucureşti.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1950, Date noi asupra înmormântărilor cu ocru din Moldova, SCIV, 1, 2, p.110-125.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1952, Şantierul Valea Jijiei (Săpăturile de la Truşeşti, reg.Botoşani), SCIV, 3, p.56-75.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1953, Cetăţuia de la Stoicani, MCA, I, p.13-112.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1953a, Contribuţii la problema sfârşitului epocii bronzului şi începutului epocii fierului în Moldova, SCIV, 4, 3-4, p.443-487.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1957, Sondajul stratigrafic de la Perieni (reg.Iaşi, r.Bîrlad), MCA, III, p.65-79.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1957a, Les principaux resultats des fouilles de Truşeşti, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.II, t. II, 2, p.1-22.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1958, Contribution au problème de la culture Criş, AAAH, IX, 1-4, p.53-68.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1965, Nouvelles fouilles arhéologiques à Cucuteni-Băiceni en Roumanie (dans le Nord de la Moldavie), în Acti del VI Congr.Intern. delle Scienze Preist.et Protoist. Roma 1962, II, Firenze.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1965a, Evolution de la civilisation de Cucuteni à la lumière des nouvelles fouilles archéologiques de Cucuteni-Băiceni, în Revista di Scienze Preistoriche, 20, p.157-175, Firenze.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1965b, Din rezultatele săpăturilor arheologice de la Truşeşti cu privire la cultura Cucuteni, Omagiu lui P.Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, p.43-49, Bucureşti.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1966, Cucuteni, Bucureşti.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1967, Cercetările arheologice din Moldova şi

principalele lor rezultate, în Danubius, I, p.5-18.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1968, Principalele rezultate ale noilor săpături

arheologice de la Cucuteni-Băiceni, în Studii şi articole de istorie, 11, p.15-26.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1969, Unele probleme privind legăturile culturii Cucuteni cu culturile neo-eneolitice din sud-estul Europei, Danubius, II-III, p.11-20.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1972, Quelques problèmes de synchronisation de la civilisation de Cucuteni à la lumière de recentes recherches, în Actes du II-e Congrès International des ètudes du sud est européen, t.II, Histoire, p.95-108, Atena.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1977, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1978, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1987, La civilisation de Cucuteni en contexte européen.

Conclusions, BAI, I, p.325-328.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1987a, L'importance des fouilles archéologiques de

Cucuteni, BAI, I, p.19-27.Petrescu-Dîmboviţa M. – 1992, Quelques problèmes concernant les

établissements de la civilisation de Cucuteni et leurs rapports avec le sud - est de l’Europe, AAC, XXXI, p.55-67.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1993, Quelques considérations concernant la civilisation de Cucuteni en contexte est et sud-est européen, în Actes du XIIe Congrès International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques (Bratislava, 1-7 Sept.1991), 1, p.548-551.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1993a, Problema aşezărilor protourbane ale complexului Ariuşd-Cucuteni-Tripolie, Academica, 3, 8(32), iunie, Bucureşti.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 1998, Activitatea arheologică ieşeană în perioada dintre cele două războaie mondiale, AM, XXI, p.181-199.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 2001, Realizări şi perspective în cercetarea culturii Cucuteni (discurs de recepţie), Bucureşti.

Petrescu-Dîmboviţa M. – 2002, Unele probleme ale culturii Cucuteni în context interdisciplinar, în Omagiul Virgil Cândea la 75 ani, p.107-120, Bucureşti.

Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab. – 1950, Covurlui şi Tutova (rapoartele colectivelor asupra activităţii de teren), SCIV, 1, 1, p.57-68.

Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab. – 1951, Săpăturile arheologice de la Folteşti (raionul Tg.Bujor, reg. Galaţi), SCIV, 2, 1, p.249-266.

Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab. – 1953, Truşeşti, SCIV, 4, 1-2, p.7-28.Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab. – 1954, Truşeşti, SCIV, 5, 1-2, p.7-19.Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab. – 1954a, Şantierul arheologic Hlincea - Iaşi,

SCIV, 5, 1-2, p.233-257.Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab. – 1955, Truşeşti, SCIV, 6, 1-2, p.165-172.Petrescu-Dîmboviţa M. şi colab. – 1962, Truşeşti, MCA, VIII, p.227-231.Petrescu-Dîmboviţa M., Bârsan M., Rădulescu M., Winkievici E. – 1954,

Şantierul Truşeşti, SCIV, 5, 1-2, p.7-34.Petrescu-Dîmboviţa M., Daicoviciu H., Teodor D.Gh., Bârzu L., Preda Fl. – 1995,

Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti.Petrescu-Dîmboviţa M., Dinu M. – 1974, Nouvelles fouilles archéologiques à

Folteşti, Dacia n.s., XVIII.Petrescu-Dîmboviţa M., Dinu M., Bold E. – 1955, Cercetări arheologice în

Podişul Central Moldovenesc, I, Valea Bîrladului superior de la izvoare şi pînă la Buhăieşti, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.III, t.I, f.1-2, p.1-45.

Petrescu-Dîmboviţa M., Dinu M., Bold E. – 1958, Cercetări arheologice în Podişul Central Moldovenesc, II, Subregiunea Stemnic-Racova şi Valea Bîrladului intre Buhăieşti şi Vaslui, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.III, p.1-30.

Petrescu-Dîmboviţa M., Florescu A.C – 1959, Săpăturile arheologice de la Truşeşti, MCA, VI, p.147-155.

Petrescu-Dîmboviţa M., Florescu M., Florescu A.C. – 1999, Truşeşti. Monografie arheologică, Bucureşti-Iaşi.

Petrescu-Dîmboviţa M., Rădulescu M. – 1953, Şantierul Truşeşti, SCIV, 4, 1-2, p.7-44.

Petrescu-Dîmboviţa M., Sanie S. – 1969, Sondajul în tell-ul gumelniţean de la Ciolăneştii din Deal, AM, VI, p.41-53.

Petrescu-Dîmboviţa M., Spinei V. (sub coordonarea), 2003 – Cercetări arheologice şi istorice în zona lacului de acumulare Bicaz, BMA, XII.

Petrescu-Dîmboviţa M., Văleanu M. şi colab. – Cucuteni - Cetăţuia. Monografie arheologică, manuscris.

Petrescu-Dîmboviţa M., Vulpe Al. (sub coordonarea) – 2001, Istoria Românilor. Vol.I Moştenirea timpurilor îndepărtate, Bucureşti.

Petrescu-Dîmboviţa M., Zaharia E. – 1962, Sondajul de la Dăneşti, MCA, VIII, p.47-51.

Petrişor El. – 1988, Elemente de civilizaţie romană aflate în aşezarea de la Homiceni, jud.Neamţ, în Symposia Thracologica, 6, p.151-152, Piatra Neamţ.

Petrişor El. – 1989, Inscripţii şi semne de tip TAMGA aflate pe obiecte ceramice din aşezarea carpică de la Homiceni, jud.Neamţ, în Symposia Thracologica, 7, p.403-405, Tulcea.

Pîrvu Gh. – 1977, Roci utile din România, Bucureşti.Ploscaru D. – 1973, Podişul Central Moldovenesc – studiu geomorfologic,

rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.Poghirc P. – 1972, Satul din Colinele Tutovei, Bucureşti.Poghirc P. – 1983, Podişul Bârladului caracterizare geografică umană,

economică, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.Popescu D. – 1941, La tombe à ocre de Casimcea (Dobrogea), Dacia, VII-VIII,

p.85-91.Popescu D. – 1958, Les fouilles archeologiques dans la R.P.România en 1957,

Dacia n.s., II.Popescu D. – 1960, Săpăturile arheologice din RPR în anul 1959, SCIV, 11, 1,

p.182-188.Popescu D. – 1962, Săpăturile arheologice din RPR în anul 1961, SCIV, 13, 1,

p.201-214.Popescu D. – 1963, Săpăturile arheologice din RPR în anul 1962, SCIV, 14, 2,

p.451-465.Popescu D. – 1965, Săpăturile arheologice din RPR în anul 1964, SCIV, 16, 3,

p.587-604.Popescu D. – 1965a, Les fouilles archeologiques dans la R.P.România en 1957,

Dacia n.s., IX.Popescu D. – 1966, Săpăturile arheologice din RSR în anul 1965, SCIV, 17, 4,

p.709-721.Popescu D. – 1968, Săpăturile arheologice din RSR în anul 1967, SCIV, 19, 4,

p.677-698.Popescu D. – 1969, Săpăturile arheologice din RPR în anul 1968, SCIV, 20, 3,

p.471-503.Popescu D. – 1969a, Les fouilles archéologiques dans la R.P.România en 1957,

Dacia n.s., XIII.Popescu D. – 1970, Săpăturile arheologice din RSR în anul 1969, SCIV, 21, 3,

p.493-522.Popescu D., Dumitrescu Vl. – 1957, Săpăturile arheologice din RPR în anul

1956, SCIV, 8, 1-4, p.353-359.Popovăţ M. şi colab. – 1957, Criterii arheologice pentru stabilirea unei cronologii

în paleopedologie, în Com.Acad.R.P.R., VII, 3, p.369-375, Bucureşti.Popovici D.N. – 1986, Cercetările arheologice de la Mitoc - Pîrîul lui Istrati, jud.

Botoşani, 1981, CA, VIII, p.9-19.

Popovici D.N. – 2000, Cultura Cucuteni, BMA, VIII.Popovici D.N. şi colab. – 2002, Cercetarea arheologică pluridisciplinară.

Concepte, metode şi tehnici, Biblioteca Muzeului Naţional, III, Bucureşti.Popovici D.N., Buzdugan C., Alexoaie I. – 1992, Aşezarea cucuteniană de la

«Balta lui Ciobanu», comuna Roma, judeţul Botoşani, CA, 9, p.12-38.Popovici D.N., Haşotti P. – 1989, Considerations About the synchronism of the

Cernavodă I Culture, în Pontica, XXI-XXII, p.291-297.Popovici D.N., Simiciuc C. – 1980, Figurinele de lut din vechile colecţii ale

muzeelor din judeţul Suceava, în Suceava, VI-VII, p.643-648.Popovici D.N., Ursulescu N. – 1984, Cercetările arheologice de la Preuteşti-

Cetate, CA, VII, p.54-56.Popp I., Iosep I.,Paulencu D. – 1973, Judeţul Suceava, Bucureşti.Popuşoi E. – 1965, Câteva date privind săpăturile arheologice din aşezarea

neolitică de tip Criş de la Stroe Beloescu - Bîrlad, în Revista Muzeelor, II, p.412-413, Bucureşti.

Popuşoi E. – 1971, Aspecte ale elementelor vestimentare în plastica de la Igeşti, com.Blăgeşti (jud.Vaslui), în Carpica, IV, p.89-94.

Popuşoi E. – 1979, Un topor ciocan de tip Vidra descoperit la Lupeşti (jud.Vaslui), SCIVA, 30, 2, p.301-302.

Popuşoi E. – 1980, Săpăturile arheologice de la Trestiana, com.Griviţa, jud. Vaslui, MCA, XIV, p.36-52.

Popuşoi E. – 1980a, Sondajul arheologic de la Balş (jud.Iaşi), AM, IX, p.7-17.Popuşoi E. – 1980b, Săpăturile arheologice de la Trestiana, com.Griviţa, jud.

Vaslui, CI, XI, p.105-134.Popuşoi E. – 1981, O unealtă pentru cultivarea plantelor în aşezarea neolitică de

tip Starčevo-Criş de la Trestiana, jud.Vaslui, în Hierasus, II, p.27-31.Popuşoi E. – 1983, Săpăturile arheologice de la Trestiana, com.Griviţa, MCA,

XV, p.28-36.Popuşoi E. – 1983a, Unele probleme ale culturii Starčevo-Criş la est de Carpaţi,

în Hierasus, p.45-49.Popuşoi E. – 1984, Plastica cucuteniană de la Igeşti (jud.Vaslui), AMM, V-VI,

p.69-75.Popuşoi E. – 1986, Plastica neolitică din colecţiile muzeului din Bârlad, AMM, VII-

VIII, p.13-56.Popuşoi E. – 1987, La plastique de type Cucuteni de Igeşti (dép.de Vaslui), BAI,

I, p.263-268.Popuşoi E. – 1990, Morminte cu ocru de la Fălciu, judeţul Vaslui, AMM, IX-XI,

p.15-26.Popuşoi E. – 1992, Morminte neolitice de tip Starčevo-Criş la Trestiana,

com.Griviţa, jud. Vslui, în Carpica, XXIII, p.27-41.Popuşoi E. – 1995, Trestiana, jud. Vaslui. Consideraţii asupra ceramicii neolitice

timpurii, CCAR, camp.1994.Popuşoi E. – 1998, AMM, XV-XX, p.12-15.Popuşoi E., Beldiman C. – 2000, Industria materiilor dure animale în aşezarea

neolitică timpurie (Starčevo-Criş) de la Trestiana. Privire generală, CCAR, camp.1999, p.111-112.

Poruciuc A. – 1995, Archaeolinguistica. Trei studii interdisciplinare, I.Probleme şi modele ale etno- şi gloto-genezei sud-est europene (cca.6500 î.Hr-1500 d.Hr), Bibliotheca Thracologica, IX, Bucureşti.

Posea Gr. (sub coordonarea) – 1986, Geografia de la A la Z. Dicţionar de termeni geografici., Bucureşti.

Prendi F. – 1982, La culture énéolitique Maliq II en Albanie du Sud-Est, în Interaction and Acculturation in the Mediterranean, II, p.33-73, Amsterdam.

Pricăjan A. – 1972, Ape minerale şi termale din România, Bucureşti.Rachet G. – 1977, Universul arheologiei, Bucureşti.Rassamakin I.I. – 1994, The main Directions of the Development of Early

Pastoral Societies of Northen Zone: 4500-2450 B.C.( PreIamnaya Culturea circles of Baltic-pontic Earlz Agrarian Cultures: 5000-1650 B.C), în Baltic-Pontic Studies, 2, p.29-70.

Rădulescu C. şi colab – 2001, Mediul natural şi omul, în Istoria Românilor, vol.I, Bucureşti.

Renfrew J.M. – 1973, Paleoethnobotany, the Earliest Food Plants in Europe and the Near East, Londra.

Rick I. – 1932, Cercetări geografice şi antropogeografice în depresiunea Jijiei, în Buletinul Soc.Geogr.Rom., t.LLI, Bucureşti.

Roman P. – 1963, Ceramica precucuteniană din aria culturilor Boian-Gumelniţa şi semnificaţia ei, SCIV, 14, 1, p.33-50.

Roman P. – 1971, Structuränderungen des Endäneolithikums im Donau-Karpaten Raum, Dacia n.s., XV, p.31-169.

Roman P. – 1973, Modificări structurale ale culturilor eneoliticului final din regiunea carpato-danubiană, Banatica, 2, p.57-78, Timişoara.

Roman P. – 1978, Modificări în tabelul sincronismelor privind eneoliticul tîrziu, SCIV, 29, 2, p.215-222.

Roman P. – 1981a, Forme de manifestare culturală din eneoliticul târziu şi perioada de tranziţie spre epoca bronzului, SCIVA, 32, 2, p.21-42.

Roman P. – 1981b, Modificări în structura etno-culturală a Europei de sud-est în eneoliticul târziu, SCIVA, 32, 2, p.241-245.

Roman P. – 1982, Raportul cronologic dintre Ezero şi Troia în lumina cercetărilor de la nord de Balcani, SCIVA, 33, 4, p.402-414.

Roman P. – 1986, Aşezări cu ceramică şnurată din Tracia, Macedonia, Thessalia şi raporturile lor cu evoluţia culturală din regiunile carpato-danubiene, TD, VII, 1-2, p.14-30.

Roman P. – 1992, Das cronologische Verhältnis zwischen Ezero und Troja im Lichte der nordbalkanischen Forschungen, TD, XIII, 1-2, p.25-34.

Roman P., Dodd-Opriţescu A. – 1989, Interferenţe culturale din perioada indo-europenizării reflectate în cimitirul eneolitic de la Ostrovul Corbului, TD, 10, 1-2, p.11-38.

Romanescu Gh. – 1996, Delta Dunării. Studiu morfohidrografic, Iaşi.Rotaru M., Apostol V. – 1989, Noi descoperiri arheologice pe teritoriul satului

Giurcani (judeţul Vaslui), în Revista Muzeelor, IV, p.56-58, Bucureşti.Rusu A. – 1978, Fotogrammetrie forestieră, Bucureşti.

Rusu A. – 1981-1982, Cercetări arheologice de suprafaţă în Podişul Central Moldovenesc. Valea Stavnicului şi a Velnei (jud.Iaşi), CI, XII-XIII, p.205-251.

Saraiman A., Chirica V., Davidescu G. şi colab. – 1999, Cuaternatul pe teritoriul României, Iaşi.

Sârcu I. – 1955, Valea Siretului în sectorul raionului Paşcani şi problema genezei şeii de la Ruginoasa, în Probleme de geografie, II, p.208-210, Bucureşti.

Sălăgean M., Pantelică Ana, Dărăban L., Fiat T. – 1988, Provenance Studies of Obsidian from the Neolithic Settlement of Partza in South -Western Romania, în First Romanian Conference on the Application of Physics Metods in Archaeology, Bucureşti.

Schachermeyr F. – 1954, Dimini und Bandkeramik, Viena.Schachermeyr F. – 1955, Die altesten Kulturen Griechenlands, Stuttgart.Schmidt H. – 1911, Verläufiger Bericht über die Ausgrabungen 1909-1910 von

Cucuteni bei Iassy (Rumänien), în Zeitschrift fur Ethnology, 43, p.581-601, Berlin.

Schmidt H. – 1932, Cucuteni in der Oberen Moldau, Rumänien. Die befestigte Siedlung mit bemalter Keramik von der Stein kupferzeit in bis die vollentwickelte Brozezeit, Berlin- Leipzig.

Schram Maria – 1970, Studiul hidrologic al lacurilor din Câmpia Moldovei, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Scolar I. – 1970, Arheologia aeriană, Bucureşti.Simionescu T., Horaicu C. – 1992, Geologie generală. Lucrări practice, Iaşi.Sîrcu I. – 1955, Valea Siretului în sectotul raionului Paşcani şi problema şeii de la

Ruginoasa, Probleme de geografie, t.II, Bucureşti.Sîrcu I. – 1965, Terrasses fluviatiles, surfaces d'erosion locale et

pseudopeneplaines dans la nord du Plateau Moldavie, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.IIb,t.XI..

Sîrcu I. – 1971, Terasele Siretului între Roman şi Bacău, în An. Şt. Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi s.n., s.IIc, t.XVII.

Slavic Gh. – 1977, Podişul Sucevei studiu climatologic, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Slătineanu B. – 1972, Studii de artă populară, Bucureşti.Sorokin V. – 1991a, Outils de l’habitat tripolien Iablona I, BAI, IV, p.401-419.Sorokin V. – 1993, Modalităţile de organizare a aşezărilor complexului cultural

Cucuteni-Tripolie, AM, XVI, p.69-86.Sorokin V. – 1994, Culturi eneolitice din Moldova, TD, XV, 1-2, p.67-92.Sorokin V. – 1996, Aşezarea de tip Cucuteni de la Jora de sus, AM, XIX, p.9-19.Sorokin V. – 1996, Locuinţele aşezărilor aspectului regional Drăguşeni-Jura,

BMA, II, p.201-231.Sorokin V. – 1997, Consideraţii referitoare la aşezările fazei Cucuteni A Tripolie

B1 din Ucraina şi Republica Moldova, MA, XXI, p.7-83.Sorokin V. – 2002, Aspectul regional cucutenian Drăguşeni-Jura, BMA, XI.Spinei V. – 1970, O psalie din corndescoperită la Băiceni, CI, I, p.67-72.Spinei V. – 1971, Descoperiri de topoare din silex în Moldova, MA, III, p.79-141.Spinei V. – 1972, Săpăturile de salvare de la Olteneşti, Carpica, V.

Spinei V. – 1979, Săpăturile arheologice de la Băiceni – Dîmbul lui Pletosu în anii 1967-1968, CI, IX-X, p.261-272.

Stăvilă T., Ciobanu C.I., Diaconescu T. – 2000, Patrimoniul cultural al Republicii Moldova, Chişinău.

Stoia A. – 1981, Les fouilles archéologique en Roumanie (1980), Dacia n.s., XXV, p.363-380.

Stoia A. – 1982, Les fouilles archéologique en Roumanie (1979), Dacia n.s., XXIV, p.355-370.

Stoica C., Gherasie I. – 1981, Sarea şi sărurile de potasiu şi magneziu din România, Bucureşti.

Stoiculescu C.D. – 1999, Păduri virgine şi cvasivirgine româneşti, un patrimoniu natural european de excepţie, în Revista pădurilor, an 114, nr.2, p.14-22, Bucureşti.

Sulimirski T. – 1968, Corded Ware and Globular amphorae North-East of the Carpathians, Londra.

Sykes B. – 1999, The molecular genetics of Europea ancestry, în Phil.Trans.R.Soc.Lond.B., 354, p.131-139, Londra.

Székely Z. – 1962, Sondajele executate de muzeul regional din Sf. Gheorhe, MCA, VIII, p.325-340.

Székely Z. – 1971, Câteva figurine interesante din România, în Apulum, IX, p.131-132.

Şadurschi P. – 1983, Aşezarea eneolitică din turbăria de la Lozna (jud.Botoşani), MCA, XV, p.86-92.

Şandru I. – 1952, Contribuţii geografico-economice asupra exploatării slatinilor în Bucovina de sud, în Studii şi cercetări ştiinţifice, III, p.407-424, Iaşi.

Şandru I., Băcăuanu V., Ungureanu A. – 1972, Judeţul Iaşi, Bucureşti.Şandru I., Martiniuc C. – 1957, Contibuţii geografice la studiul oraşului Huşi, în

Probleme de geografie, V, Bucureşti.Şimon M. – 1995, Importurile Stoicani-Aldeni din aşezarea gumelniţeană de la

Măriuţa, jud.Călăraşi, CCDJ, XIII-XIV, p.29-39.Ştefan Gh. – 1925, Les fouilles de Căscioarele, Dacia, II, p.138-197.Ştefănescu S. – 1998, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a

Bazinului superior al râului Bârlad, (1), AMM, XV-XX, p.155-237.Ştefănescu S. – 2000, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a

Bazinului superior al râului Bârlad, (2), AMM, XXI, p.340-356.Tafrali O. – 1936, Staţiunea preistorică din punctul Boghiu, în Arta şi Arheologia,

11-12, p.51-54, Iaşi.Taloş I. – 1983, Mioriţa şi vechile rituri funerare la români. I, în Anuarul de folclor,

III-IV, p.15-35, Cluj-Napoca.Taloş I. – 2001, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Bucureşti.Teleghin D.I. – 1986, Dereivka. A Settlement and Cemetery of copper age horse

Keepers on the Middle Dnieper, BAR, 287.Teleghin D.I., Potenkhina I.D. – 1987, Neolithic Cemeteries and population în the

Dnieper Basin, BAR, 383.Teocharis D. – 1973, Neolithic in Greece, Atena.

Teodor D.Gh. – 1968, Contribuţii la cunoaşterea culturii Dridu pe teritoriul Moldovei, SCIV, 19, 2, p.227-278.

Teodor D.Gh. – 1969, Unele probleme privind evoluţia culturii materiale din Moldova în secolele VI-X., în Carpica, II, p.253-309.

Teodor D.Gh. – 1969a, Regiunile răsăritene ale României în secolele VI-VII, MA, I, p.181-207.

Teodor D.Gh. – 1984, Continuitatea populaţiilor autohtone la est de Carpaţi în sec.VI-XI e.n., Iaşi.

Teodor Gh.D., Alaiba-Maxim R. – 1983, Săpăturile arheologice de la Gura Idrici-Vaslui, MCA, XV, p.464-469.

Teodorescu V. – 1963, Cultura Criş în centrul Munteniei (pe baza săpăturilor arheologice de la Tîrguşorul Vechi), SCIV, 14, 2, p.251-274.

Teodorescu V. – 1966, Date preliminare privind cultura cu ceramică liniară din teritoriul de la sud de Carpaţi al României, SCIV, 17, 2, p.223-235.

Todorova H. – 1978, The eneolithic period in Bulgaria the fifth milennium B.C., BAR, 49.

Tomescu M. – 2000a, Holocenul - date cronologice şi climatice, CA, XI, p.235-270.

Tomescu M. – 2000b, Factori ce influenţează structura spectrelor sporo-polinice, CA, XI, p.545-575.

Traore F. – 1994, Cercetări etnoarheologice asupra ceramicii şi olăritului tradiţional din satul Manta (Republica Mali), AMM, p.535-551.

Tringham R. – 1971, Hunters, Fischers and Farmers of Eastern Europe 6000 - 3000 BC, Londra.

Tsvek E. – 1996, Structure of the eastern Tripolye culture, BMA, II, p.201-231.Tsvek E. – 1996a, Contacts between the eneolithic tribes of Europe and the

Eastern Tripolian population, BAI, I, p.121-130.Tudose S. – 1994, Metoda traseologică şi unele posibilităţi de aplicare în

arheologie, MA, XIX, p.423-430.Tufescu V. – 1937, Dealul Mare-Hârlău – observări asupra evoluţiei reliefului şi

aşezărilor omeneşti, în Buletinul Soc. Geogr. Rom., LVI, p.165-170, Bucureşti.

Tufescu V. – 1941, O regiune de vie circulaţie: Poarta Târgului Frumos, în Buletinul Soc. Geogr. Rom., LIX, p.354-360, Bucureşti.

Tufescu V. – 1977, Judeţul Botoşani, Bucureşti.Udrescu M., Bejenaru L., Hrişcu C. – 1999, Introducere în arheozoologie, Iaşi.Udrescu T. – 1973, Descoperiri arheologice în jumătatea sudică a Moldovei cu

privire la cultura Noua, în Carpica, VI, p.17-42.Ursachi V. – 1968, Cercetări arheologice efectuate de Muzeul de istorie din

Roman, în Carpica, I, p.171-184.Ursachi V. – 1991, Le dépôt d'objets de parure énéolithique de Brad, com.Negri,

dép.de Bacău, BAI, IV, p.335-386.Ursachi V. – 1992, Depozitul de obiecte de podoabă eneolitice de la Brad,

com.Negri, jud.Bacău, în Carpica, 23/ 2, p.51-104.Ursachi V. – 1995, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bucureşti.

Ursachi V. şi colab. – 1992, Cercetări arheologice de suprafaţă pe valea Siretului la nord de municipiul Roman, MA, XVIII, p.145-172.

Ursulescu N. – 1970, Neoliticul timpuriu pe teritoriul Moldovei, în Lucrările ştiinţifice ale cadrelor didactice, I, p.257-262, Suceava.

Ursulescu N. – 1972, Topoare perforate din cadrul culturii Criş de pe teritoriul României, în Carpica, V, p.69-78.

Ursulescu N. – 1973, Aşezările omeneşti de pe teritoriul Sucevei pînă în secolul al VI-lea, în Studii şi Materiale. Istorie, III, p.47-62, Suceava.

Ursulescu N. – 1973a, Succese ale cercetării arheologice (privind istoria veche) în judeţul Suceava, în anii puterii populare (1947-1972), în Studii şi Materiale. Istorie, III, p.9-15, Suceava.

Ursulescu N. – 1977, Exploatarea sării din saramură în neoliticul timpuriu, în lumina cercetărilor de la Solca (jud.Suceava), SCIVA, 28, 3, p.307-317.

Ursulescu N. – 1978, Morminte Criş de la Suceava - Platoul Cimitirului, în Suceava, V, p.81-88.

Ursulescu N. – 1982, Aspect sau fenomen de tip Sudiţi?, în Suceava, IX, p.479-486.

Ursulescu N. – 1983, Unele date privind posibilitatea practicării agriculturii de tip ciclic în cadrul primelor culturi neolitice pe teritoriul Moldovei, în Hierasus, V, p.37-43.

Ursulescu N. – 1983a, Primele culturi neolitice pe teritoriul Moldovei, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.

Ursulescu N. – 1983b, Primele culturi neolitice pe teritoriul Moldovei, teza de doctorat, Iaşi.

Ursulescu N. – 1983c, Contribuţii la cunoaşterea evoluţiei şi poziţiei cronologice a culturii Starčevo-Criş pe teritoriul Moldovei, Suceava, X, p.261-382.

Ursulescu N. – 1984, Evoluţia culturii Starčevo-Criş pe teritoriul Moldovei, Suceava.

Ursulescu N. – 1985, Consideraţii istorice privind tipurile de aşezări ale culturilor Starčevo-Criş şi ceramicii liniare din Moldova, în Suceava, XI-XII, p.95-100.

Ursulescu N. – 1987, Contribuţia cercetărilor arheologice din Suceava la cunoaşterea evoluţiei neo-eneoliticului din Moldova, în Suceava, XIII-XIV, p.69-73.

Ursulescu N. – 1988, Premise ale fenomenului urbanizării în istoria veche a României., în Istorie şi civilizaţie. Profesorului C.Cihodaru la a 80-a aniversare, p.21-30, Iaşi.

Ursulescu N. – 1988a, Unele observaţii privind locuinţele culturii Starčevo-Criş din Moldova, în Hierasus, VII-VIII, p.7-15.

Ursulescu N. – 1990, Contribuţii privind evoluţia culturii ceramicii liniare pe teritoriul Moldovei, AM, XIII, p.13-47.

Ursulescu N. – 1993, Continuitate şi restructurări cultural-etnice în neoliticul şi eneoliticul României, în Suceava, XX, p.15-21.

Ursulescu N. – 1994, Aspecte ale spiritualităţii cucuteniene în lucrările cercetătoarei Meluţa Marin, în Pontica, XXVII, p.19-24.

Ursulescu N. – 1995, Premisses du phénomène de l’urbanisation dans l’histoire ancienne de la Roumanie, SAA, II, p.75-86.

Ursulescu N. – 1995a, L'utilisation des sources salées dans le néolithique de la Moldavie (Roumanie), în Nature et Culture. Colloque de Liége (13-17 déc.1993), ERAUL, 68, p.489-497, Liège.

Ursulescu N. – 1997, Sur la signification fonctionelle des pièces semi-lunaires en argile de la civilisation de Cucuteni, SAA, III-IV, p.75-82.

Ursulescu N. – 1998, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iaşi.Ursulescu N. – 2000, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-

carpatice ale României, Iaşi.Ursulescu N. – 2001, Neo-eneoliticul, în Istoria Românilor, vol.I, p.111-116, 122-

148, Bucureşti.Ursulescu N. – 2001a, Position des constructions-sanctuaires dans les habitats

de l'énéolithique ancien de la Roumanie, CCDJ, XVI-XVII, p.42-47.Ursulescu N. – 2002, Dovezi ale unei simbolistici a numerelor în cultura

Precucuteni, MA, XXII, p.51-69.Ursulescu N., Andronic A., Hău Fl. – 1987a, Contribuţii la cunoaştere aşezărilor

de pe teritoriul Siretului înainte de constituirea oraşului medieval, în Suceava, XIII-XIV, p.85-102.

Ursulescu N., Batariuc V. – 1978, Cercetări arheologice de la Mihoveni (Suceava) - 1973, în Suceava, V, p.89-107.

Ursulescu N., Batariuc V. – 1979, Aşezarea culturii ceramicii liniare de la Mihoveni (jud.Suceava), în SCIVA, 30, 2, p.271-284.

Ursulescu N., Batariuc V. – 1987, L'idole androgyne de Mihoveni (dép.de Suceava), BAI, I, p.309-312.

Ursulescu N., Batariuc V. – 1995, Un nou tip de idol în cultura Cucuteni, în Codrii Cosminului s.n., Analele Univ. "Ştefan cel Mare" Suceava, 1(11), p.191-194.

Ursulescu N., Boghian D. – 1996, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea precucuteniană de la Tg.Frumos (jud. Iaşi) I, în Codrii Cosminului s.n., Analele Univ. "Ştefan cel Mare" Suceava, 2 (12), p.38-72.

Ursulescu N., Boghian D. – 1998, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea precucuteniană de la Tg.Frumos (jud. Iaşi) II, în Codrii Cosminului s.n., Analele Univ. "Ştefan cel Mare" Suceava, 3-4 (13-14), p.13-42.

Ursulescu N., Boghian D. şi colab. –, Tg.Frumos - Baza Pătule. Rapoarte de săpătură. Campanii 1995-2001, în CCAR.

Ursulescu N., Boghian D., Haimovici S., Cotiugă V., Coroliuc A – 2001, Archéologie et arhéozoologie dans l'habitat de la culture Precucuteni (l'énéolithic ancien) de Târgu Frumos (dép. de Iaşi - Roumanie), în Archaeozoology and Palaeozoology Summercourses, p.101-130, Iaşi.

Ursulescu N., Dergacev V. – 1991, Influences de type Vinca dans le Néolithique ancien de Moldavie, în Banatica, 11, p.157-172, Reşiţa.

Ursulescu N., Ignat M. – 1977, Săpăturile arheologice în judeţul Suceava, în Suceava, IV, p.317-324.

Ursulescu N., Ignat M. – 1978, Săpăturile arheologice efectuate de către Muzeul Judeţean Suceava, în Suceava, V, p.581-583.

Ursulescu N., Manea Şt. – 1981, Evoluţia habitatului din bazinul Şomuzului Mare, în zona Preuteşti, în Suceava, VIII, p.169-182.

Ursulescu N., Merlan V. – Isaiia - Balta Popii. Rapoarte de săpătură. Campanii 1996, 1998, 2000, 2001, în CCAR.

Ursulescu N., Văleanu M. şi alţii. – 2002, Raport de săpătură, Movileni (jud.Iaşi), punct „La Movile” – Consideraţii de ordin geografic, geologic şi paleoecologic privind complexul tumular de la Movileni, CCAR, p.209-211.

Urziceanu Diana – 1958, Unele rezultate ale studiilor asupra mobilităţii albiilor, în Met., Hidr. şi Gosp. Apelor, t.III, f.23, Bucureşti.

Văleanu M. – 1995, Contributions à la connaissance de l’ichtyofaune oligocène de la demi-fênetre Humor, în An. Şti. Univ „Al.I.Cuza” Iaşi, seria geol., t.XL-XLI, p. 113-119.

Văleanu M. – 1997, Valori de patrimoniu ştiinţific în colecţia de hărţi a Catedrei de Paleontologie de la Universitatea "Al.I.Cuza"-Iaşi, în Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei s.n., II-III, p.219-220, Iaşi.

Văleanu M. – 2002a, Mediul natural şi omul în neoliticul timpuriu din Moldova, referat doctorantură, Iaşi.

Văleanu M. – 2002b, Mediul natural şi omul în eneoliticul din centrul Moldova. Studiu de caz: Utilizarea fotografiilor aeriene în studierea modificărilor antropice eneolitice produse asupra mediului natural, referat doctorantură, Iaşi.

Văleanu M. – 2002c, Mediul natural şi omul în eneoliticul din sudul Moldova, referat doctorantură, Iaşi.

Văleanu M. – 2002d, Situl arheologic "Colina lui Drăghici" - raport asupra intervenţiei de la Ruginoasa, CCAR, p.273-274.

Văleanu M., Chirica V. – 2001, Cercetări arheologice de teren în Podişul Moldovei, în Suceava, XXVI-XXVIII, p.11-44.

Văleanu M. şi colab. – 2002, Rezultate ştiinţifice ale aplicaţiilor practice efectuate de studenţii Facultăţii de Istorie-Geografie din cadrul Universităţii "M.Kogălniceanu" Iaşi, în Buletin Ştiinţific, 11, p.107-114, Iaşi.

Vitcu D. – 1987, Istoria salinelor Moldovei în epoca modernă, Iaşi.Vlassa N. – 1959, Culturii ceramicii liniare în Transilvania, SCIV, 10, 2, p.239-

245.Vlassa N. – 1964, În legătură cu neoliticul timpuriu de la Dîrţu-Ceahlău, AMN, 1,

p.463-469.Vlassa N. – 1966, Cultura Criş în Transilvania, AMN, 3, p.9-47.Vlassa N. – 1972, Cea mai veche fază a complexului cultural Starčevo-Criş în

România, AMN, 9, p.7-28.Vlassa N. – 1975, Noi contribuţii la problema influenţelor orientale în neoliticul

Transilvaniei, AMN, 12, p.1-12.Vlassa N. – 1976, Neoliticul Transilvaniei, în Bibliotheca Musei Napociensis, III,

Cluj-Napoca.

Vlassa N. – 1976a, Douăsprezece statuete cu cap mobil de la Turdaş, în Neoliticul Transilvaniei, Cluj-Napoca.

Vlassa N. – 1978, Problema existenţei ecvidelor domestice în cadrul culturii Vinča-Turdaş, AMN, 15, p.19-45.

Vlassa N. – 1978a, Consideraţii asupra neoliticului timpuriu din România, în Marisia, VIII, p.25-34, Tg.Mureş.

Volintir N. – 1990, Dinamica învelişului vegetal şi modificările climatice în Holocen din ţinutul de sud-est al RSS Moldova, în Lucrările seminarului de Geografie "D.Cantemir", 10, p.65-69, Tiraspol.

Vulpe Al. – 1964, Cu privire la cronologia topoarelor de aramă cu braţe în cruce, SCIV, 15, 4, p.457-462.

Vulpe Al. – 1973, Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-dunărean, SCIV, 24, 2, p.217-237.

Vulpe R. – 1937, Civilisation précucutenienne récemment découverte à Izvoare, en Moldavie, în Eurasia Septentrionalis Antiqua, XI, p.134-146, Helsinki.

Vulpe R. – 1941, Les fouilles de Calu, Dacia, VII-VIII, p.13-50.Vulpe R. – 1941a, Les restes préhistoriques de Rugineşti (dép.de Putna), Dacia,

VII-VIII, p.103-118.Vulpe R. – 1949, Săpăturile arheologice de la Izvoare, jud.Neamţ, în Studii.

Revistă de ştiinţă şi filosofie, 2, I, p.125-130, Bucureşti.Vulpe R. – 1952, Şantierul Poiana, SCIV, 3, p.191-230.Vulpe R. – 1956, Probleme le neoliticului carpato-niprovian în lumina săpăturilor

de la Izvoare, SCIV, 7, 1-2, p.53-93.Vulpe R. – 1957, Izvoare. Săpăturile din 1936-1949., Bucureşti.Vulpe R., Buhoiu A., Cihodaru C., Florea C., Niţu A., Vulpe E. – 1950, Raport

asupra săpăturilor arheologice de la Poieneşti-Vaslui, SCIV, 1, 1, p.41-44.

Vulpe R., Cihodaru C., Petre R., Kiss Şt – 1953, Săpăturile de la Poieneşti din 1949, MCA, I, p.213-506.

Vulpe R., Vulpe E. – 1933, Les fouilles, Dacia, III-IV, p.157-166.Wace A.J.B. – 1934, Thessaly and Tripolje, Eurasia Septentrionalis Antiqua, IX,

p.123-124, Helsinki.Wasylikowa K., Cârciumaru M. şi colab. – 1991, Progress în Old Word

Palaeoethnobotany: East - Central Europe p. 207-239, Rotterdam.Wechler K.P. – 1994, Zur Chronologie der Tripolje-Cucuteni -Kultur aufgrund von

14C, Datierungen, în Zeitschrift fur Archaologie, 28, p.7-21, Berlin.Wiślanski T. – 1970, The Neolithic in Poland, Varşovia.Wollmann V. – 1996, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în

Dacia romană, Cluj-Napoca.Zaharia E. – 1964, Consideraţii despre cultura Criş pe baza sondajelor de la Leţ,

SCIV, 15, 1, p.19-44.Zaharia E. – 1973, Date preliminare despre rezultatele săpăturilor de la Ariuşd

1968-1973, în Studii şi comunicări, 5, p.26-31, Sf.Gheorghe.Zaharia E., Buraga C. – 1979, Cercetări de suprafaţă în comunele Dăneşti,

Rebricea, Tăcuta (judeţul Vaslui), AMM, I, p.241-268.

Zaharia E., Székély Z. – 1988, Raport asupra săpăturilor noi de la Ariuşd, în Aluta, XVI-XVII, p.101-114.

Zaharia N. – 1955a, Recunoaşteri arheologice executate de colectivul muzeului de antichităţi din Iaşi, în anul 1953 în cuprinsul Moldovei., SCIV, 6, 1-2, p.287-296.

Zaharia N. – 1955b, Cercetări de suprafaţă efectuate în Moldova în cursul anului 1954, SCIV, 6, 3-4, p.897-912.

Zaharia N. – 1961, Descoperiri paleolitice în Moldova efectuate între anii 1952 şi 1957, AM, I, p.11-42.

Zaharia N., Petrescu-Dîmboviţa M., Zaharia E. – 1956, Cercetări arheologice în oraşul Iaşi şi împrejurimi, în Studii şi cercetări ştiinţifice, VII, 2, p.1-51, Iaşi.

Zaharia N., Petrescu-Dîmboviţa M., Zaharia E. – 1970, Aşezări din Moldova. De la paleolitic şi pînă în secolul al XVIII-lea, Bucureşti.

Zegheru N., Albotă M. – 1979, Introducere în teledetecţie, Bucureşti.Zegheru N., Negoiţă I., Teaci D. – 1960, Cu privire la îmbunătăţirea procesului

tehnologic de întocmire a hărţilor pedologice folosind metode fotogrammetrice, în Revista de geodezie şi organizare a teritoriului, 1, p.19-48, Bucureşti.

Zohary D., Hopf M. – 1988, Domestication of Plants in the Old Word, Oxford.

GLOSAR DE TERMENI

Albie majoră - Suprafaţa netedă din exteriorul malurilor unui râu, în care apele sale debordează numai la nivele maxime. sin. luncă

Altitudinea absolută - Înălţimea unui punct de pe suprafaţa Pământului faţă de nivelul Oceanului Planetar. Hărţile româneşti folosesc ca reper nivelul Mării Negre sau nivelul Mării Baltice.

Altitudinea relativă - Înălţimea unui punct de pe suprafaţa Pământului faţă de fundul unei văi sau de un alt reper

Bazin hidrografic - Regiunea geografică din care râul îşi captează apeleBazin hidrografic de ordinul 1 - Bazin hidrografic al unui râu care se varsă într-

un fluviuBazinul de recepţie al râului - Partea superioară a bazinului hidrografic al unui

râu, în care acesta nu mai are alţi afluenţi.Biocenoză - Comunitate de organisme vegetale (fitocenoză) şi animale

(zoocenoză) care convieţuiesc într-un anumit mediu sau sector din biosferă (biotop). Biocenoza reprezintă un nivel supraindividual de organizare a materiei vii, constituit din totalitatea speciilor si comunităţilor care populează un anumit biotop. Biocenoza se caracterizează printr-o anumită structură şi funcţionare dată de modelul circulaţiei materiei, energiei şi informaţiei.

Biotop - Loc (porţiune din mediul natural) cu caracteristici fizico-geografice (ecologice) relativ omogene pe care se dezvoltă o anumită comunitate de plante şi animale (biocenoză) adaptată la condiţiile mediului respectiv. Biotopul este alcătuit din substrat şi din factorii climatici, hidrologici şi edafici. Sinonim: habitat, ecotop.

Câmpie - Formă de relief pozitivă a scoarţei terestre cu suprafaţă netedă, cu altitudini între 0-200m.

Climă - Regimul multianual al vremii, care ia naştere în urma interacţiunii dintre factorii radiativi, circulaţia generală a atmosferei şi complexul condiţiilor fizico-geografice.

Climat - Se referă la condiţiile climatice ale unor teritorii restrânse ca suprafaţă, cu însuşiri relativ omogene. Pentru areale şi mai restrânse ca suprafaţă - microclimat local. Climatele locale pot să difere de la o regiune la alta în condiţiile aceluiaşi tip de climă.

Cuestă - Formă de relief realizată în structuri monocline, constituită dintr-un versant abrupt, cu panta contrară înclinării stratelor şi dintr-un versant prelung, de aceeaşi direcţie cu înclinarea acestora.

Culoarul văii (culoar de vale) - Depresiune marcată de o vale, ce separă culmi de deal. Este zona de acces spre bazinul de recepţie al râului din amonte.

Cumpăna apelor - Linia care delimitează bazinele hidrografice vecine şi de la care apele de suprafaţă curg în direcţii opuse.

Deal - Formă de relief pozitivă a scoarţei terestre cu înălţimi de 200-800m, în care domină versanţii, respectiv pantele înclinate, în raport cu platourile, respectiv suprafeţele netede de la partea superioară

Ecologie - Ştiinţa care studiază influenţa factorilor mediului geografic asupra dezvoltării şi răspândirii atât a organismelor vii, cât şi a biocenozelor.

Ecosistem - Ansamblu format din biotop şi biocenoză, în care se stabilesc legături strânse atât între organisme, cât şi între acestea şi factorii abiotici. Reprezintă unitatea structurală şi funcţională de bază în ecologie şi constituie un nivel superior de organizare a materiei vii.

Ecosistem uman - Sistem format din populaţia umană şi habitatul său, integrat în biosferă, dar diferenţiindu-se de ecosistemele tipice datorită prezenţei unei singure specii, omul, cu toate consecinţele ce decurg din acesta. Sunt recunoscute două tipuri principale de ecosisteme umane: rurale şi urbane. Ecosistemele umane sunt organizate pe diferite niveluri: familial, de grup, comunal, urban, regional, naţional, planetar.

Feed-back - Metodă de analiză, utilizată în cercetarea şi punerea în evidenţă a existenţei anumitor tipuri de acţiuni, prin studiul efectelor generate de aceasta (trad. alimentare inversă).

Interfluviu - Partea înaltă a teritoriului dintre două văi. Unii geografi definesc interfluviul ca spaţiul dintre două albii minore a două râuri învecinate. În mod obişnuit interfluviul este numai fâşia mărginită de cei doi versanţi aferenţi la două văi vecine - sens care a fost utilizat în acest studiu.

Luncă - Noţiune românească ce semnifică mediul geografic de pe lângă râu.Mediu natural - Natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în

care se află fiinţele şi lucrurile.Munte - Formă de relief pozitivă a scoarţei terestre cu înălţimi de peste 800m,

unde domină pantele înclinate (de peste 20º) şi care au văi adânci.Platoul dealului - Partea superioară a dealului, de obicei plană sau uşor

înclinatăPopulaţii statistice - Numărul de cazuri avute în vedere în analiza statistică;

numărul de entităţi din grupul asupra căruia se aplică o metodă sau se efectuează o analiză statistică.

Treaptă de luncă - În textul prezentului studiu s-a grupat sub această denumire zonele mai înalte din lunca unui râu: terase de luncă, popine etc. Sin. terasă de luncă.

Zonă de confluenţă - Zona de pe cumpăna apelor, situată pe versantul dintre două râuri între punctul lor de confluenţă şi partea mediană a versantului dintre acestea (excepţional şi până în zona de platou a dealului).

Zonă geografică ... - Zonă în care se întâlneşte acelaşi tip de relief sau are anumite particularităţi. Ex. zona montană - aria în cadrul căreia se dezvoltă relieful muntos; zonă depresionară - zona în care se dezvoltă o depresiune.

ABREVIERI

1. PENTRU LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE:AAAH - Acta Archaeologica Academiae Scientiarum, BudapestaAAC - Acta Archaeologica Carpathica, CracoviaAM - Arheologia Moldovei, IaşiAMM - Acta Moldaviae Meridionalis, VasluiAMN - Acta Musei Napociensis, Cluj Napoca AMP - Acta Musei Porolissenesis, Zalău Aşezări... - Zaharia N., Petrescu-Dîmboviţa M., Zaharia E., 1970, Aşezări din

Moldova. De la paleolitic şi pînă în secolul al XVIII-lea, Bucureşti.BAI - Bibliotheca Archaeologica Iassiensis, Iaşi BAR - Britsh Archaeological Reports. International Series, OxfordBMA - Bibliotheca Memoria Antiquitatis, Piatra NeamţCA - Cercetări Arheologice, BucureştiCI - Cercetări Istorice, s.n, Iaşi CCAR - Cronica Cercetărilor Arheologice din RomâniaCCDJ - Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, CălăraşiDEX - Dicţionarul explicativ al limbii româneGeografia României, vol. ... - vol. I – Badea L., 1983 (sub coordonarea); vol.III –

Oancea A., 1988 (sub coordonarea); vol.IV – Badea L., 1992 (sub coordonarea),

MA - Memoria Antiquitatis, Piatra NeamţMCA - Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti, Tulcea etc.RAJB - Păunescu Al., Şadurschi P., Chirica V., 1976, Repertoriul arheologic al

judeţului Botoşani, Bucureşti.RAJI - Chirica V., Tanasachi M., 1984-1985, Repertoriul arheologic al judeţului

Iaşi, Iaşi.RAJV - Coman G., 1980, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al

judeţului Vaslui, Bucureşti.SAA - Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi.SCIV(A) - Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Institutul de

Arheologie Bucureşti.Suceava - Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, Suceava.TD - Thraco-Dacica, Bucureşti.Valea Jijiei - Şantierul Valea Jijiei, pentru lucrările publicate în SCIV.

2. CU CARACTER GENERAL:a.Hr. - ante Hristos d.Hr. - după Hristos ex. - exempluinf. - inferior / inferioarămed. - mediu / mediems. - manuscrisN, NE, NV, S, SE, SV, E, V - pentru direcţii geografice: nord, nord-est, nord-

vest, sud, sud-est, sud-vest, est, vest

n.n. - nota noastrăobs. / OBS. - observaţiip. - paginăsec. - secol / secole sin. - sinonimsn / ns - serie nouăsup. - superior / superioară

3. PENTRU CULTURI, PERIOADE ŞI EPOCI ISTORICEACSA - aspectul cultural Stoicani-AldeniBIH - sfârşit de epoca bronzului început de HallstatCC - cultura CucuteniCC? - cultura Cucuteni , probabil CCA şi urmat de 1, 2, 3, 4 - cultura Cucuteni faza A, subfazeCCAB şi urmat de 1, 2 - cultura Cucuteni faza A-B, subfazeCCB şi urmat de 1, 2,3 - cultura Cucuteni faza B, subfazeCCL - cultura ceramicii liniareCCL? - cultura ceramicii liniare, probabil COS - cultura CostişaCPC - cultura PrecucuteniCPC? - cultura Precucuteni, probabil CSC - cultura Starčevo-CrişCSC urmat II, III, IV şi/sau A sau B - cultura Starčevo-Criş, fazeCSC? - cultura Starčevo-Criş, probabilEB - epoca bronzuluiEF - epoca fieruluiEN - eneolitic (neprecizat)HAL - HallstattHAL? - Hallstatt, probabilHE - cultura Horodiştea-Erbiceni HF - cultura Horodiştea-FolteştiHMIJ - Hallstatt mijlociuHTAR - Hallstatt târziuHTIM - Hallstatt timpuriuLT urmat de I, II, III - La Tene, subfaze: timpurie (I), mijlocie (II) şi târzie (III)LT? - La Tene, probabilMONT - cultura MonteoruND - neolitic dezvoltatNE - neolitic (neprecizat)NO - cultura NouaNT - neolitic timpuriu neprecizatPAL - paleoliticPN - protoneoliticPTEB - perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzuluiSB - sfârşit de epoca bronzului

ANEXĂ

PRINCIPALELE ÎNSUŞIRI MORFOLOGICE ALE PROFILULUI DE SOL DE PE SECŢIUNEA I, CAMPANIA 2000, DIN STAŢIUNEA ARHEOLOGICĂ DE LA

PODU ILOAIEI - ŞESUL TÂRGULUI

Analiză pedologică efectuată de prof.univ.dr. Lazăr Bireescu

Metrul 0 Tipul genetic de sol: cernoziom vertic, semicarbonatic / lut mediu pe materiale loessoide. Unitatea taxonomică de sol: CZvs-k2d2-a1d1-s1d1-SL-LL/LL; Roca mamă - materiale loessoide, afânate şi cu CaCO3.0-20 cm: orizont de bioacumulare Amp, prelucrat mecanic prin arături, de culoare

brun închisă în stare umedă şi de culoare brun cenuşie în stare uscată. Sunt prezente resturi de materiale ceramice şi numeroase rădăcini. Activitate biologică intensă fiind prezente numeroase neoformaţiuni biogene precum crotovine, cervotocine, cornevine. Structura este mic grăunţoasă bine dezvoltată. Textura este mijlocie (lutoasă) nediferenţiată pe profil. Solul este reavăn (starea de umiditate), moderat coeziv (consistenţa în stare uscată), fiabil (clasa de consistenţă în stare umedă), slab compact (clasa de compacticitate).

20-35 cm: orizont de bioacumulare Am, neprelucrat mecanic, de culoare brun-negricios în stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă şi de culoare brun-cenuşie în stare uscată. Solul prezintă numeroase incluziuni sub formă de resturi ceramice. Sunt prezente numeroase rădăcini fine, mijlocii şi grosiere, precum şi neoformaţiuni biogene, solul fiind intens prelucrat de macro- şi micro- fauna edafică. Structura solului este mic poliedrică stabilă iar textura este mijlocie (lutoasă). Solul este jilav (starea de umiditate), moderat compact şi tasat (starea de compactitate) şi are consistenţa între medie şi tare, iar în stare uscată este dur.

35-55 cm: orizont de trecere treptată A/CY1, care prezintă caractere vertice de culoare brun-cenuşie ceva mai deschisă faţă de Am, însă cu crome < 3,5 cm în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale. În stare uscată de culoare brun-marmorat cu nuanţe cenuşii-vineţii. Apar numeroase scurgeri de material din orizontul de bioacumulare în galeriile (crotovine) de rozătoare şi cârtiţe foarte frecvente. Solul prezintă numeroase incluziuni de resturi ceramice, numeroase rădăcini fine, mijlocii şi grosiere. Structura este mijlociu poliedrică stabilă, iar textura mijlocie (lutoasă). Solul prezintă neoformaţiuni chimice de CaCO3 şi face uşoară efervescenţa cu HCl.

55-80 cm: orizont C1cay2, carbonato-eluvial cu numeroase neoformaţiuni chimice sub formă de pete şi concreţiuni de CaCO3 eluvionaţi din orizonturile superioare. Sunt prezente numeroase incluziuni de resturi ceramice şi rădăcini fine şi mijlocii. Solul are o culoare brun-gălbui-vineţie în stare

umedă şi brun-marmorat în stare uscată. Solul este tasat, dur, compact.

80-105 cm: orizont C1cay3, carbonato-aluvial brun-gălbui închis în stare umedă şi brun marmorat în stare uscată. Sunt prezente numeroase neoformaţiuni biogene, precum canale de rozătoare, cârtiţă şi râme şi numeroase neoformaţiuni chimice de CaCO3 sub formă de concreţiuni. Se observă incluziuni de resturi ceramice. Solul este tasat, compact, dur.

Metrul 5 Tipul genetic de sol: cernoziom vertic, slab decarbonatat - lut mediu pe materiale loessoide. Unitatea taxonomică de sol: CZvs-a1d1-s1d1-k3d3-SL-LL/LL; Roca parentală - materiale loessoide, afânate şi cu CaCO3.0-22 cm: orizont de bioacumulare Amp, prelucrat mecanic prin arături, de culoare

brun cenuşiu închis în stare umedă, cu crome < 2 la materialul umed şi de culoare brun-cenuşie deschis în stare uscată. Textura este mijlocie, lutoasă, iar structura este mic grăunţoasă bine dezvoltată. Sunt frecvente şi numeroase incluziunile sub formă de resturi ceramice. Solul este intens prelucrat de cârtiţe şi rozătoare. Se observă numeroase rădăcini fine şi grosiere. Solul este reavăn, slab compact, slab adeziv, fiabil (consistenţa în stare umedă) şi moderat coeziv (consistenţa în stare uscată).

22-37 cm: orizont de bioacumulare Am, neprelucrat mecanic, de culoare brun-cenuşiu închis în stare umedă, cu crome < 2 la materialul umed, iar în stare uscată are culoare brun-cenuşie deschis. Textura este mijlocie, iar structura mic poliedrică. Sunt prezente numeroase rădăcini şi neoformaţiuni biogene, canale de rozătoare, cârtiţă şi râme. Se observă incluziuni de numeroase resturi ceramice. Solul este jilav, tare (consistenţă în stare umedă) şi moderat coeziv (consistenţa în stare uscată).

37-51 cm: orizont de trecere treptată cu caractere vertice (A/Cy1), de culoare brun-cenuşiu-vineţie în stare umedă, cu crome < 3,5 la materialul în stare umedă şi de culoare brun-gălbui-cenuşiu în stare uscată. Sunt prezente incluziuni de materiale ceramice precum şi numeroase neoformaţii biologice precum şi neoformaţiuni chimice (sub formă de pete de CaCO3). Textura este mijlocie, iar structura este mijlociu-poliedrică stabilă. Face efervescenţa moderată cu HCl. Solul este umed, tasat şi dur (în stare uscată).

51-75 cm: orizont carbonato-iluvial de culoare brun-gălbui-vineţie în stare umedă şi brun-gălbui marmorat în stare uscată. Textura este mijlocie, solul face efervescenţă puternică cu HCl. Sunt prezente incluziuni de resturi ceramice şi numeroase neoformaţiuni biogene (galerii de cârtiţă şi rozătoare, precum şi neoformaţiuni chimice (concreţiuni de CaCO3). Solul este umed, tasat tare şi dur.

75-85 cm: orizont carbonato-iluvial cu acumulări frecvente CaCO3 eluviat din orizonturile superioare şi depus sub formă de neoformaţiuni chimice

de tipul petelor şi concreţiunilor de CaCO3. Sunt prezente incluziuni de resturi ceramice. Solul este tasat, compact, tare, dur, cimentat.

Metrul 12Tipul de sol: cernoziom vertic, deranjat antropic, moderat decarbonatat pe material loessoid, lutos. Unitatea taxonomică de sol: CZvs-a1d1-s1d1-k4d4-SL-LL/LL. Roca parentală - materiale loessoide.0-18 cm: orizont de bioacumulare prelucrat mecanic Amp, de culoare brun-închis

cu crome la materialul în stare umedă < 2 şi de culoare brun-cenuşiu în stare uscată. Textura este mijlocie (lutoasă), nediferenţiată pe profilul solului, iar structura micro-grăunţoasă stabilă. Sunt prezente incluziuni sub formă de resturi ceramice. Numeroase rădăcini fine, mijlocii şi grosiere şi neoformaţiuni biogene, galerii de rozătoare şi cârtiţă. Solul este reavăn, consistenţa în stare umedă este friabilă, iar în stare uscată moderat coezivă.

18-35 cm: orizont de bioacumulare Am, neprelucrat mecanic, de culoare brun închis în stare umedă, cu crome la materialul umed < 2 şi de culoare brun-cenuşiu-vineţiu în stare uscată. Textura este mijlocie lutoasă, iar structura este mic poliedrică bine dezvoltată. Sunt prezente incluziuni sub formă de resturi ceramice. Apar numeroase neoformaţiuni biogene, galerii de cârtiţă şi rozătoare care mobilizează intens solul. Solul este tasat, jilav, tare (consistenţă umedă) şi moderat coeziv.

35-52 cm: orizont deranjat antropic Am+c cu amestec de material din orizont Am peste material din orizont de trecere A/C, acest amestec fiind reaşezat antropic în cadrul unor locuiri umane. Culoarea este închisă (brun închis) în stare umedă, cu crome < 2 în materialul umed şi de culoare brun-cenuşiu marmorat în stare uscată. Textură mijlocie şi structură mic poliedrică. Numeroase incluziuni de resturi ceramice precum şi numeroase canale de rozătoare şi de cârtiţe. Solul este tasat, umed, compact.

52-82 cm: orizont deranjat antropic Am+c cu amestec de material cu humus din orizontul Am peste un orizont de trecere A/C în cadrul unor aşezări umane. Culoarea este închisă de orizont Am, cu crome < 2 la materialul umed şi brun cenuşiu în stare uscată. Textura este mijlocie, iar structura este mijlocie poliedrică. Sunt prezente incluziuni de resturi ceramice, precum şi numeroase neoformaţiuni biologice, canale de rozătoare şi cârtiţă şi rădăcini frecvente. Solul este destul de tasat, tare, dur.

peste 82 cm: orizont carbonato-iluvial vertical C1cay de culoare brun-gălbui-vineţie în stare umedă şi brun-marmorat în stare uscată. Incluziuni de resturi ceramice. Rădăcini frecvente. Neoformaţiuni biogene, cornevine, crotovine şi cervotocine. Face efanescenţă putenică cu HCl şi prezintă neoformaţiuni chimice de CaCO3. Sunt prezente incluziuni de resturi ceramice. Solul este tasat, compact, tare, dur, cimentat.

Metrul 19,5Tipul de sol: cernoziom gleizat, deranjat antropic, moderat decarbonatat, puternic gleizat în adâncime, pe materiale loessoide, lut argilos. Unitatea taxonomică de sol: CZgz-a1d1-s1d1-g4d4-k4d4-SL-T/T. Roca parentală - materiale loessoide bogate în CaCO3.0-22 cm: orizont de bioacumulare prelucrat mecanic Amp, de culoare brun-închis

în stare umedă şi crome < 2 la materialul în stare umedă şi culoare brun-cenuşiu în stare uscată. Textura este lut-argiloasă (fină) iar structura este mic grăunţoasă bine dezvoltată. Sunt prezente numeroase rădăcini fine, mijlocii şi grosiere. Solul este reavăn, fiabil (consistenţa în stare umeda) şi moderat coeziv în stare uscată.

22-45 cm: orizont de bioacumulare Am, de culoare brun negricioasă în stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă, şi culoare cenuşie-vineţie în stare uscată. Textura este fină, nediferenţiată pe profil, iar structura este mic poliedrică stabilă. Solul este străbătut de numeroase rădăcini, Starea de umiditate este jilavă, consistenţa în stare umedă este friabilă, iar în stare uscată este moderat coezivă.

45-85 cm: orizont deranjat antropic prin scurgeri şi amestec de material din orizontul Am, de culoare brun-închis în stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă şi culoare cenuşie închis în stare uscată. Textura este fină, iar structura micpoliedrică. Sunt prezente numeroase incluziuni ceramice şi neoformaţiuni, galerii de cârtiţă şi răpitoare.

85-115 cm: orizont deranjat antropic Am+c cu scurgeri şi dislocări de material cu humifer din orizontul Am, de culoare brun-închis cu crome < 3,5 la materialul în stare umedă şi culoare cenuşiu închis în stare uscată. Sunt prezente incluziuni ceramice, precum şi neoformaţiuni biogene şi chimice (sub formă de pete). Solul este tasat, umed, tare şi dur.

115-140 cm: orizont carbonato-iluvial cu depuneri de CaCO3 eliminat din orizonturile superioare şi cu procese de gleizare de oxidare şi notat C1G0.Textura fină, iar structura mic poliedrică, incluziuni ceramice şi neoformaţii biogene şi chimice.

140-165 cm: orizont carbonato-iluvial gleizat C2caG0 de culoare brun-gălbui-vineţiu în stare umedă şi gălbui-cenuşiu în stare uscată. Sunt prezente numeroase incluziuni de resturi ceramice precum şi frecvente galerii de cârtiţe şi rozătoare. Apar concreţiuni de CaCO3. Face efervescenţă puternică cu HCl. Solul este tasat, tare, dur, compact.

Metrul 30Tipul de sol: lăcovişte tipică slab salinizată, pe aluviuni de CaCO3, puternic gleizată argiloasă. Unitatea taxonomică de sol: LCtisc-a1d1-S2d3-g5d3-k2d2-FM-AL/AL. Roca parentală - materiale aluviale sedimentare bazate pe CaCO3.0-22 cm: orizont de bioacumulare prelucrat mecanic Amp, de culoare neagră în

stare umedă şi crome < 2 la materialul în stare umedă şi culoare brun-cenuşie închis în stare uscată. Textura este fină (argiloasă) iar

structura este mijlocie, grăunţoasă. Sunt prezente incluziuni ceramice, precum şi numeroase rădăcini fine, mijlocii şi grosiere. În sol se află numeroase neoformaţiuni biogene, galerii de rozătoare şi cârtiţă, precum şi depuneri ferimanganoase. Solul este jilav, moderat coeziv.

22-42 cm: orizont Am de culoare brun negricioasă în stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale. Textura este fină, iar structura mic poliedrică. În stare uscată solul are culoare brun-cenuşiu-vineţie. Sunt prezente incluziuni ceramice, precum şi numeroase galerii de rozătoare, de cârtiţă, dar şi rădăcini.

42-60 cm: orizont de trecere A/CG0 cu fenomene, procese şi prodese chimice de gleizare, de oxidare. Are culoarea brun-cenuşie închis în stare umedă, şi culori cu crome < 3,5 la materialul în stare umedă. Textura este fină, totul este nestructurat şi prezintă numeroase incluziuni ceramice şi rădăcini frecvente precum şi galerii de cârtiţă şi rozătoare. Solul este umed, compact, tare şi dur.

60-75 cm: orizont carbonato-iluvial cu procese, fenomene şi produse de gleizare, de oxidare pe suprafaţa elementelor structurale. Solul are textura fină şi este nestructurat. Sunt prezente frecvente incluziuni ceramice şi neoformaţiuni biogene şi chimice (crotovine şi concreţiuni de CaCO3. Solul este tasat, tare şi dur.

75-110 cm: orizont carbonato-iluvial cu gleizare de reducere de culoare brun-cenuşiu închis în satre umedă şi brun-gălbui-marmorat în stare uscată. Textura este fină, solul fiind nestrecurat. Sunt prezente incluziuni ceramice, precum şi numeroase neoformaţiuni biogene (crotovine, cornevine) precum şi neoformaţiuni chimice (bobovine, concreţiuni de CaCO3). Solul este tasat, dur, tare, compact.

Metrul 35Tipul de sol: lăcovişte mlăştinoasă slab salinizată, pe aluviuni cu CaCO3, puternic gleizată argilo-lutos/argilo-lutos. Unitatea taxonomică de sol: LCmlsc-k2d2-a1d1-s1d3-g5d2-FM-AL/AL. Roca parentală - materiale aluviale sedimentare bazate pe CaCO3.0-18 cm: orizont de bioacumulare prelucrat mecanic Amp, de culoare neagră în

stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă atât pe feţele structurale cât şi în interiorul elementelor structurale. În stare uscată culoarea este brun închis. Textura este fină (argiloasă), iar structura este mic poliedrică. Sunt prezente incluziuni ceramice şi numeroase rădăcini. Solul este jilav (starea de umiditate), fiabil (consistenţa la umed) moderat coeziv (consistenţa în stare uscată).

18-32 cm: orizont de bioacumulare Am de culoare negricioasă în stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă şi de culoare brun-cenuşiu-vineţie în stare uscată. Textura este fină (argiloasă), iar structura este mijlociu poliedrică. Solul este tasat, compact, umed, tare (consistenţa în stare umedă) şi dur (consistenţa în stare uscată). Sunt prezente numeroase rădăcini fine, grosiere şi mijlocii . Apar incluziuni de resturi ceramice. Neoformaţiuni biogene, canale de rozătoare şi cârtiţe precum şi de natură chimică feromanganoase.

32-55 cm: orizont de trecere A/CG0 cu procese şi fenomene, prodese de gleizare de oxidare. Are culoarea cenuşie închis în stare umedă, şi culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele elementelor structurale cât şi în interiorul elementelor structurale. În stare uscată are culoarea brun-galben marmorat. Textura este fină. Este nestructurat, bolovănos, tasat, tare, dur, compact. Prezintă incluziuni ceramice şi microformaţiuni chimice şi biogene.

peste 55 cm: orizont C1Grsc cu procese şi fenomene de gleizare de reducere şi de salinizare scăzută. Sunt prezente neoformaţiuni chimice, crotovine şi concreţiuni de CaCO3. Face efervescenţă cu HCl, culoarea este cenuşie închisă în stare umedă şi gălbui-vineţiu în stare uscată. Este nestructurat şi cu textură fină nediferenţiată pe profil. Solul este tasat, tare şi dur.

Metrul 50Tipul de sol: lăcovişte mlăştinoasă slab salinizată în adâncime, pe aluviuni cu calciu, argilo-lutos / argilo-lutos. Unitatea taxonomică de sol: LCmlsc-k2d2-a1d1-s2d3-g5d2-FM-AL/AL. Roca parentală - materiale aluviale sedimentare bogate în CaCO3.0-15 cm: orizont de bioacumulare prelucrat mecanic Amp, de culoare negricioasă

în stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă şi de culoare brun-închis în stare uscată. Textura este fină (argiloasă) nediferenţiată pe profil; dar structura este mic poliedrică. Sunt prezente numeroase incluziuni de resturi ceramice, rădăcini fine, mijlocii şi grosiere. Apar încă de la suprafaţă neoformaţiuni chimice, mici depuneri feromanganoase. Solul este jilav (starea de umiditate),

tare (consistenţa la umed) moderat coeziv (consistenţa în stare uscată).

15-32 cm: orizont de bioacumulare Am neprelucrat mecanic de culoare neagră în stare umedă, cu crome < 2 la materialul în stare umedă. Textura este fină (argiloasă), iar structura poliedric mijlocie. În stare uscată aer culoare brun-închis-vineţie. Sunt prezente frecvente incluziuni de resturi ceramice precum şi numeroase rădăcini. Solul este umed, tare, dur (consistenţa în stare uscată) moderat plastic, moderat adeziv, moderat cimentat.

32-55 cm: orizont de trecere treptată A/CG0 cu procese de gleizare de oxidare de culoare cenuşie închis, având culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale. Face efervescenţă moderată cu HCl şi prezintă neoformaţiuni biogene sub formă de depuneri ferimanganoase (bobovine) şi calcice (pete şi concreţiuni de CaCO3). Solul are incluziuni ceramice, este tasat, tare, dur, umed.

peste 55 cm: orizont carbonato-iluvial gleizat (C1Grsc) cu procese de reducere, de culoare cenuşiu-vineţie în stare umedă şi brun-gălbui marmorat în stare uscată. Sunt prezente incluziuni ceramice şi rădăcini frecvente. Textura este fină (argiloasă), iar structura bulgăroasă. Este tasat, tare, dur, coeziv, cimentat, adeziv. Sunt prezente neoformaţiuni chimice, pete de ramuri, sub formă de pudră şi, de asemeni, bobovine şi concreţiuni de CaCO3.

NOTE