Macroeconomie si Politici Macroeconomice

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

MACROECONOMIE

ŞI

POLITICI

MACROECONOMICE

Lector dr. Carmen NASTASE

ANUL UNIVERSITAR 2006 - 2007

1

Cap 1 Eficienţa economică în ţările cu economie de piaţă.............................................................4Obiective......................................................................................................................................4

1.1. Conceptul de eficienţă economică şi formele sale....................................................................51.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice..............................................................................61.3. Productivitatea factorilor de producţie.....................................................................................71.4. Productivitatea muncii şi formele sale......................................................................................81.5. Factorii care influenţează productivitatea muncii.....................................................................91.6. Căile de creştere a productivităţii muncii...............................................................................10

Cap 2 Creditul, instituţii financiar-bancare..................................................................................13Obiective....................................................................................................................................13

2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului...............................................................................132.2. Sistemul bancar în România....................................................................................................15

Teste grilă...................................................................................................................................18

Cap 3 Piaţa monetară şi componenţa masei monetare.................................................................20Obiective....................................................................................................................................20

3.1. Componentele pieţei monetare................................................................................................203.2. Cererea şi oferta de monedă....................................................................................................213.3. Politica monetară.....................................................................................................................23

Teste grilă...................................................................................................................................25

Cap 4 Piaţa capitalului (financiară)................................................................................................27Obiective....................................................................................................................................27

4.1. Obiectul pieţei capitalului: hârtiile de valoare pe termen lung...............................................274.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung..............................................................284.3. Instituţiile pieţei financiare. Bursa de valori şi mecanismele ei..............................................30

Teste grilă...................................................................................................................................32

Cap 5 Piaţa muncii – piaţă derivată în economia de piaţă...........................................................34Obiective....................................................................................................................................34

5.1. Piaţa muncii şi structurile ei....................................................................................................345.2. Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii................................................................................345.3. Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe............................355.4. Oferta şi cererea de muncă......................................................................................................36

Teste grilă...................................................................................................................................38

Cap 6 Statul şi rolul său în economia de piaţă..............................................................................40Obiective....................................................................................................................................40

6.1. Rolul statului în economia de piaţă.........................................................................................406.2. Politica economică a statului; tipologia politicilor economice...............................................426.3. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii............................................................................436.4. Sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă............................................44

Teste grilă...................................................................................................................................45

Cap 7 Fluctuaţiile activităţii economice în ţările cu economie de piaţă.....................................48

2

(crizele economice)...........................................................................................................................48Obiective....................................................................................................................................48

7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice................................................................487.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor................................................................................................497.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal).................................................................507.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice)......................................................51

Teste grilă...................................................................................................................................53Cap 8 Inflaţia – fenomen negativ al economiei de piaţă..............................................................54

Obiective....................................................................................................................................548.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici).................................548.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie.................................................................558.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei...............................................................................578.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste............................................................................................58

Teste grilă...................................................................................................................................61

Cap.9 Ocuparea şi şomajul..............................................................................................................639.1. Conţinutul conceptului de şomaj.............................................................................................639.2. Aspecte caracteristice ale şomajului........................................................................................649.3. Cauze şi forme de manifestare ale şomajului..........................................................................669.4. Efecte social-economice ale şomajului...................................................................................709.5. Măsuri pentru diminuarea şomajului.......................................................................................71

Cap 10 România în circuitul economic internaţional..................................................................71Obiective....................................................................................................................................71

10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială...........................................7210.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice..................................................7310.3. Cooperarea economică internaţională a României................................................................7410.4. Eficienţa comerţului exterior al României............................................................................75

Teste grilă...................................................................................................................................75

Cap 11 Integrarea economică interstatală....................................................................................77Obiective....................................................................................................................................77

11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei....................................7711.2. Evoluţia Integrării Vest Europene.........................................................................................7811.3. Instituţiile Uniunii Europene.................................................................................................81

11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii Europene.......8111.3.2.Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene.......................................................................8111.3.3.Consiliul European..........................................................................................................8211.3.4.Parlamentul European.....................................................................................................8311.3.5.Curtea Europeană de Justiţie...........................................................................................8411.3.6. Curtea de Primă Instanţă................................................................................................8411.3.7. Curtea de Conturi...........................................................................................................8511.3.8. Banca Europeană de Investiţii........................................................................................8511.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale.........................8611.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor................................................8611.3.11.Alte instituţii comunitare...............................................................................................87

11.4. Performanţele comunitare.....................................................................................................8811.5. Integrarea României în Uniunea Europeană.........................................................................91

12. Economia cunoaşterii.................................................................................................................9612.1. Societatea cunoasterii............................................................................................................96

12.1. Societatea cunoaşterii........................................................................................................96

3

12.2. Economia bazată pe cunoştinţe...........................................................................................101Dicţionar..........................................................................................................................................105Bibliografie......................................................................................................................................107

Introducere

Macroeconomia are funcţia instructiv educativă de a-i ajuta pe studenţi, viitori specialişti în

domeniu, să-şi formeze o gândire complexă, coerentă şi critică cu privire la modul de funcţionare a

economiei contemporane. Pe fundalul unui sistem noţional adecvat, această disciplina universitară

îşi asumă misiunea civică de a contribui la analiza şi evaluarea problemelor multiple şi

controversate ale tranziţiei României la o economie de piaţă eficientă, echilibrată şi echitabilă,

menită să asigure înscrierea ţării pe o traiectorie normală, ascendentă.

Domeniul de studiu al Macroeconomiei s-a conturat, în timp, într-un amplu proces de

confruntare a diverselor curente de gândire economică. Macroeconomia cercetează economia

naţională în ansambul ei, vizând agregarea comportamentelor individuale ale egenţilor economici

la nivelul întregii economii, ca şi efectele globale care rezultă – şomaj, inflaţie,dezvoltare ciclică,

dezechilibrul schimburilor economice externe, relaţiile economice externe.

Fundamentele teoretico-metodologice şi aplicative însuşite la disciplina Macroeconomie

reprezintă premise ale unei pregătiri superioare a studenţilor prin celelalte discipline economice din

planurile de învăţământ ale facultăţilor. Numai în acest fel, se asigură formarea unor economişti cu

profil larg, cu o gândire creativ-prospectivă, capabili să se încadreze cu profesionalism la locurile de

muncă şi să contribuie la soluţionarea problemelor economice. În acest context, se acordă atenţia

necesară înţelegerii oportunităţilor de care pot beneficia unităţile economice individuale şi

raportarea lor la economia naţională precum şi măsuri şi politici de creştere economică, de

stabilitate economică, susţinerea investiţiilor, etc

Lucrarea de faţă este concepută ca un material menit să orienteze pe studenţi în procesul de

aprofundare a cunoştinţelor teoretice şi practice şi cuprinde:

Obiective: rolul lor este să ghideze spre ceea ce este esenţial şi asigura firul logic şi

cronologic în derularea activităţii economice, permiţând însuşirea cunoştinţelor de la simplu la

complex.

Teste grilă şi probleme: au funcţia principală de a solicita gândirea şi perspicacitatea

studentului; unele teste grilă sunt concepute ca instrumente de sistematizare a problemelor, altele

sunt menite să iniţieze şi să obişnuiască studenţii cu calculul economic.

Titluri de referate şi de lucrări complexe: studenţii sunt orientaţi, prin formularea titlurilor

respective, să cerceteze problemele teoretice fundamentale cuprinse în manual; unele titluri pot face

4

obiectul referatelor la cercurile ştiinţifice studenţeşti sau pot fi adoptate ca subiecte orientative

pentru lucrările de licenţă.

Cap 1 Eficienţa economică în ţările cu economie de piaţă

Obiective

- Conceptul de eficienţă economică

- Factorii de creştere ai eficienţei economice şi formele sale

- Productivitatea factorilor de producţie

- Productivitatea muncii şi formele productivităţii muncii

- Factorii care influenţează productivitatea muncii

- Căile de creştere a productivităţii muncii

1.1. Conceptul de eficienţă economică şi formele sale

Eficienţa economică reprezintă una dintre categoriile cele mai generale ale economiei

de piaţă. Ea exprimă forma concretă pe care o impune piaţa pentru relaţiile dintre rezultate (efecte)

şi cheltuieli (eforturi) în cadrul activităţii fiecărui agent economic pe ansamblul economiei. De

aceea, eficienţa economică este considerată o componentă principală a raţionalităţii acţiunii umane.

Aceasta înseamnă că fiecare agent economic doreşte să-şi atingă scopul propus cu un efort cât mai

mic. Astfel, activitatea agentului economic este considerată eficientă atunci când încasările obţinute

prin vânzarea rezultatelor pe piaţă depăşesc cheltuielile care s-au făcut.

În expresia generală, eficienţa pune în relaţie rezultatele sau efectele unei activităţi cu

cheltuielile (eforturile) depuse atât la un moment dat cât şi pe o perioadă de timp. Eficienţa

economică poate fi interpretată sub două aspecte:

a) ca randament al utilităţii şi combinării forţei de producţie

b) sub forma consumului forţei de producţie unde eficienţa economică apare ca raport între

veniturile realizate şi factorii de producţie consumaţi.

În raport de aceste două modalităţi de exprimare, sporirea randamentului factorului

presupune fie mărirea efectelor utile la unitatea de efort depus, fie micşorarea cheltuielilor de

resurselor pentru obţinerea rezultatelor utile scontate.

R - rezultate

C- cheltuieli

5

La o analiză mai aprofundată a corelaţiei Rezultate/Cheltuieli sau Efecte/Eforturi, ies în

evidenţă următoarele aspecte de care agentul economic trebuie să ţină seama:

1) se impune ca rezultatul sau efortul util să fie apreciat din 3 puncte de vedere:

a) material

b) valoric

c) social

a) Efectele în expresie materială caracterizate în bunuri materiale şi servicii realizate din acest

punct de vedere problemele esenţiale este ca acestea să răspundă cantitativ, structural şi calitativ

trebuinţelor totale ale ţării respective;

b) Atât la nivel micro şi macro, aceste rezultate să se exprime prin mai mulţi indicatori ca de

exemplu produsul naţional net, produsul intern brut sau produsul naţional brut, productivitatea

netă, profit, etc.

c) Ca efect social, rezultatele sau efectul util trebuie să ducă la îmbunătăţirea nivelului de instruire,

etc. Numai în măsura în care se iau în considerare şi se armonizează toate cele 3 aspecte se

poate asigura un înalt efort util în activitatea economică.

2) determinarea efortului, adică a consumului de muncă de resurse naturale şi de capital pentru

obţinerea unui anumit efect trebuie privit la rândul său sub două aspecte:

a) ca un consumator efectiv de muncă sub forma capitalului fix (amortizare), a capitalului circulant

cât şi a salariilor

b) ca un consumator de resurse sub forma repartizării sau alocării lor într-un anumit sector de

activitate

În practica optimizării activităţii economice principalele criterii de apreciere a eficienţei

economice pot fi sintetizate în următoarele:

1) maximizarea atragerii populaţiei în vârstă aptă de muncă la desfăşurarea unor activităţi

socialmente utile;

2) maximizarea productivităţii muncii;

3) maximizarea gradului de valorificare a resurselor naturale;

4) maximizarea efectelor nou create la fiecare unitate de efort integral depus;

5) minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea efectelor dorite.

În concluzie, rezultă că cerinţele eficienţei economice privesc maximizarea rezultatului

concomitent cu minimizarea cheltuielilor, precum şi optimizarea folosirii resurselor de muncă,

resurselor materiale şi băneşti. În literatura economică se arată că eficienţa economică poate fi

analizată şi cercetată din următoarele puncte de vedere:

a) Din punct de vedere al fazelor reproducţiei sociale se disting următoarele forme:

1) eficienţa producţiei şi a cercetării ştiinţifice

6

2) eficienţa repartiţiei

3) eficienţa schimbului

4) eficienţa consumului

b) Din punct de vedere al diviziunii muncii pe ramuri există eficienţă activităţii în industrie,

agricultură, construcţie, transporturi, turism, comerţ învăţământ

c) Din punct de vedere al forţei de producţie folosită în activitatea economico-socială:

1) eficienţa utilizării resurselor umane sau a forţei de muncă (W)

2) eficienţa utilizării sau a randamentului capitalului productiv (atât fix cât şi circulant)

3) eficienţa utilizării resurselor naturale sau a factorului pământ.

4) eficienţa investiţiilor productive sau a acumulărilor, a creşterii economice

d) Din punct de vedere al formei de exprimare a eficienţei economice poate fi:

1) în mărimi absolute

2) în mărimi relative

Eficienţa economică este o categorie complexă de largă aplicabilitate. Practic, toate

activităţile şi procesele economico-sociale în care se consideră forţă de muncă, resurse naturale şi

băneşti în scopul obţinerii unor rezultate economice şi sociale trebuie să fie analizată prin prisma

eficienţei lor

1.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice

Eficienţa economică constituie măsura valorificării resurselor disponibile în societate la un

moment dat, dar în acelaşi timp şi premisa realizării unei creşteri economice intensive. La nivel

macro există factori direcţi cât şi factori indirecţi care contribuie la creşterea eficienţei economice.

Factorii direcţi se prezintă sub forma unor măsuri tehnice concretizate în următoarele

acţiuni: perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii, perfecţionarea calificării personalului

lucrător.

La factori indirecţi sunt consideraţi dezvoltarea învăţământului şi a cercetării ştiinţifice,

sporirea numărului de invenţii şi a cercetării ştiinţifice, sistemul de preţuri şi pârghiile financiar

bancare cât şi aplicarea unor stimulente materiale.

La nivel microeconomic acţionează:

a) cunoaşterea şi anticiparea cererii pe piaţă (studii de marketing);

b) promovarea tehnologiei moderne care au ca rezultat creşterea activităţii;

c) reducerea costurilor;

d) îmbunătăţirea calităţii producţiei;

e) alegerea celei mai bune metode de management de gestiune economică

7

1.3. Productivitatea factorilor de producţie

Expresia sintetică a raţionalităţii şi eficienţei în orice activitate economică este categoria

denumită productivitate. Aceasta reprezintă rodnicia sau randamentul sau eficienţa de producţie

utilizată în activităţi care au ca rezultat bunuri de producţie utilizaţi în activităţi care au ca rezultat

bunuri economice. În sensul cel mai general, termenul de producţie apare ca o însuşire a unui lucru

sau serviciu de a fi productiv. Potrivit acestui înţeles, considerând munca factor de producţie, proces

conştient specific omului, această productivitate a muncii se deosebeşte de productivitatea

resurselor naturale, de productivitatea sau randamentul capitalului care exprimă rodnicia acestora în

producţia unor bunuri materiale. nivelul producţiei în general se determină ca raport între producţia

obţinută într-o unitate economică, întreprindere ramură sau economie, factori simplificată în

realizarea ei.

P – productivitatea obţinută evaluată cu valoare în unităţi fizice sau valorice)

F – factori de producţie utilizaţi

În condiţiile contemporane, metodele pentru determinarea şi analiza productivităţii s-au

dezvoltat şi diversificat în raport cu complexitatea tot mai mare a activităţii economice.

În literatura economică se disting următoarele forme ale productivităţii:

A) 1) productivitate parţială, care este productivitatea unui factor de producţie considerându-se că

acesta se află la originea productivităţii obţinute. Aici se determină şi se analizează productivitatea

sau randamentul celor 3 factori:

2) productivitate globală, exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în

obţinerea unui rezultat. De exemplu, eficienţa întregii producţii sociale.

B) ambele forme ale productivităţii se determină şi ca:

1) productivitate medie sau raport între productivitatea obţinută şi factorul de producţie reţinut ca

fiind la originea acesteia (de exemplu productivitatea medie a muncii );

8

2) productivitatea marginală exprimă sporul de rezultat care se obţine în situaţia când se măreşte

cu o unitate unul sau fiecare din factorii de producţie folosiţi.

Productivitatea marginală a fiecărui factor este

C) Pe baza indicatorilor de măsurare a valorii productivităţii economiştii din ţările cu economie de

piaţă deosebesc:

1) productivitate netă, când valoarea productivităţii este exprimată prin productivitate netă

(productivitate globală – costuri de producţie);

2) productivitate brută, când productivitatea se exprimă prin indicatori producţie marfă;

3) productivitate mixtă, când productivitatea este exprimată prin indicatorul valoare adăugată.

M = C + S + P

D) Pe baza unităţii de exprimare sau omogenizarea valorii productivităţii se pot deosebi:

1) productivitate fizică: productivitatea este măsurată prin unităţi naturale, fizice (m, l, kg);

2) productivitate convenţională: dacă productivitatea este omogenizată prin unităţi de măsură

convenţionale sau convenţional valorice ( tractoare de 15 cai putere, tone combustibili

convenţionali, tone substanţă activă);

3) productivitate valorică când omogenizarea producţie se face prin unităţi valorice (lei, $, mărci,

etc.).

Deci, toţi aceşti factori procesuali de producţie contribuie la crearea masei de bunuri

materiale şi servicii în aşa fel încât nu există un raport de cauzalitate numai între productivitate şi

unul din factori (Michel Didier – Regulile jocului).

1.4. Productivitatea muncii şi formele sale

În literatura economică se apreciază că primele evoluţii ale productivităţii în general au

avut loc în SUA la sfârşitul secolului XIX. S-a pus accent, s-a scos în evidenţă productivitatea forţei

de muncă sub forma productivităţii muncii. Productivitatea muncii constituie forma principală de

exprimare a eficienţei economice întrucât ea reprezintă rodnicia sau eficienţa cu care se cheltuieşte

forţa de muncă.

Productivitatea muncii este una din cheile reuşitei economice. Ea permite să se înţeleagă

programul economico-social al unei naţiuni. Aşa cum aprecia Michel Didier în lucrarea ,,Regulile

jocului” ,,un ţăran chinez hrăneşte dificil 3 persoane în timp ce un fermier american produce hrana a

mai mult de 10 persoane”. Aceasta explică de ce în Rusia raioanele magazinelor sunt cel mai des

goale în timp ce Japonia exportă produsele sale în lumea întreagă. În practică economică în vederea

aprecierii eficienţei economice se apelează în primul rând la productivitatea muncii. Între eficienţa

economică în general şi productivitatea muncii există unele deosebiri:9

1) productivitatea muncii exprimă cheltuielile forţei de muncă în sfera producţiei pe când eficienţa

economică caracterizează direct rezultatele dobândite în urma utilizării tuturor factorilor de

producţie.

2) productivitatea nu se determină numai în sfera productivităţii materiale pe când eficienţa

economică are aplicabilitate în toate domeniile de activitate

3) sfera de cuprindere este mai mare a eficienţei economice şi se reflectă în aceea că atât la nivel

micro şi macroeconomic, productivitatea muncii este doar una din formele principale de

exprimare a eficienţei economice. În literatura economică se disting două forme ale

productivităţii muncii: productivitatea muncii individuală şi productivitatea muncii socială.

Productivitatea muncii individuale se calculează ca raport:

Q poate fi: - unităţi naturale sau fixe (kg, m, l, bucăţi);

- unităţi natural-convenţionale (tractoare de 15 cai putere, tone combustibil

convenţional);

- unităţi valorice (lei, mărci, dolari);

T – număr de lucrători

- număr mediu scriptic de salariaţi

K – coeficient de calitate

Productivitatea muncii este:

Ws = V.N. (P.N.N.) / număr lucrători din ramurile producătoare de venit naţional

Între Wi şi Ws există o strânsă legătură interdependentă.

Creşterea productivităţii muncii determină indirect creşterea Ws. Creşterea Wi se exprimă prin

creşterea Wi din perioada curentă

1.5. Factorii care influenţează productivitatea muncii

Caracterizarea productivităţii muncii reflectă direcţia progresistă a mişcării economice.

Sporirea productivităţii reprezintă expresia concentrată a perfecţionărilor ce au loc în condiţiile de

producţie. La sporirea productivităţii muncii concură un număr variat de factori. Prin factori

înţelegem condiţiile sau procesele care influenţează productivitatea cât şi care ţin de împrejurări

obiective la un moment dat.

1) Factori tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologia la un moment dat

10

2) Factori economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii la nivel micro

şi macroeconomic şi sistemele de cointeresarea pregătirii şcolare.

3) Factori uman şi tehnologic (nivelul de cultură) adaptabil la condiţiile de muncă

4) Factori naturali: condiţii de climă, fertilitate, adâncimea şi concentraţia unui zăcământ

5) Factori de structură: schimbări intervenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei

naţionale, modificarea structurii ?

1.6. Căile de creştere a productivităţii muncii

Sunt modalităţi de folosire de către societate la un moment dat a factorilor ce influenţează

cheltuielile factorilor de muncă

1) Introducerea pe scară largă a progresului tehnic prin mecanizare, automatizare, robotizare, etc.

2) Modernizarea capacităţii de producţie existente prin îmbunătăţirea parametrilor săi tehnico-

economici în vederea reducerii consumurilor exagerate de materii prime şi energie, ridicarea

gradului de siguranţă în exploatare (fiabilitate).

3) Înnoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive, funcţionale, ergonomice,

estetice în vederea satisfacerii la un nivel calitativ superior

4) Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii dar şi a condiţiilor unităţilor economice

(management).

5) Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane.

6) Cointeresarea materială a lucrătorilor privită sub cele două laturi ale ei:

- de stimulare a lucrătorilor prin salarii în concordanţă cu activitatea desfăşurată,

- de răspundere materială pentru pagubele provocate.

Concepte cheie

Cuvinte cheie

Eficienţă.

Productivitate.

Productivitate globală

Productivitate parţială.

Productivitate medie.

Productivitate brută.

Productivitate netă.

11

Productivitatea muncii.

Productivitate marginală.

Teste grilă

1. Productivitatea este:

a) expresia sintetică a eficienţei consumării resurselor;

b) capacitatea unui agent economic de a obţine o producţie tot mai mare;

c) expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din care

rezultă bunuri economice;

d) rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi.

2. Nivelul productivităţii se determină:

a) cu ajutorul indicelui de creştere a productivităţii calculat după formula:

, unde: W1 şi W0 reprezintă productivitatea din momentul t1, respectiv,

t0;

b) pe firmă, pe ramură şi pe economia naţională privită în ansamblu;

c) ca raport între efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi (Fi) şi efectul,

rezultatul, adică bunurile economice obţinute (Q);

d) ca raport între sporul producţiei obţinute (DQ) şi sporul factorilor de producţie

utilizaţi (DF).

3. Raportul dintre producţia obţinută şi factorii de producţie utilizaţi reprezintă:

a) rentabilitatea;

b) rata profitului:

c) nivelul productivităţii;

d) masa profitului.

4. Prin creşterea productivităţii are loc:

a) o reducere a costului total al firmei:

b) o creştere a costurilor marginale;

c) o reducere a costului total mediu.

5. Nivelul productivităţii se determină:

12

a) ca raport între mărimea profitului şi capitalul folosit;

b) ca raport între mărimea profitului şi cifra de afaceri;

c) ca raport între nivelul producţiei obţinute şi nivelul costurilor;

d) ca raport între bunurile economice obţinute şi factorii de producţie implicaţi în

realizarea lor.

6. Productivitatea muncii se determină ca:

a) raport între producţia obţinută şi suma factorilor ce influenţează nivelul salariului;

b) raport între cantitatea de muncă utilizată şi producţia obţinută;

c) raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată;

d) raport între producţia obţinută şi totalitatea factorilor utilizaţi pentru producerea ei.

7. Calculată ca raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată,

productivitatea muncii este un criteriu pentru:

a) stabilirea taliei optime a întreprinderii;

b) stabilirea mărimii salariilor;

c) aprecierea eficienţei şi competitivităţii firmelor, ramurilor şi economiilor

naţionale;

d) dimensionarea profitului.

8. Productivitatea parţială este:

a) cea a unui factor de producţie, considerat a fi la originea producţiei şi a modificării

acesteia;

b) productivitatea muncii, a capitalului, a pământului;

c) determinată sub două forme: medie şi marginală.

9. Productivitatea globală:

a) exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea

unui rezultat;

b) indică performanţa de ansamblu a factorilor de producţie din a căror combinaţie a

rezultat efectul util;

c) poate fi evaluată cu dificultate pentru că metodele prin care sunt însumaţi factorii de

producţie prezintă numeroase aspecte discutabile;

d) se prezintă sub două forme: medie şi marginală.

13

10. Raportul dintre rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp şi capitalul tehnic

utilizat poartă denumirea de:

a) productivitatea medie a capitalului;

b) randamentul capitalului;

c) rentabilitate a capitalului;

d) profitabilitate a capitalului.

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Mutaţii contemporane în sistemul productiv sub incidenţa progresului în ştiinţă şi tehnică.

2. Revoluţia managerială şi creşterea productivităţii factorilor de producţie.

3. Analiza comparativă a productivităţii muncii şi a randamentului capitalului în diferite ţări.

14

Cap 2 Creditul, instituţii financiar-bancare

Obiective

- Creditul. noţiuni ce intervin în operaţiunea de creditare

- Tipuri de credite

- Funcţiile creditului

- Sistemul bancar în România

2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului

Creditul, în esenţă, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei

valori monetare viitoare. Din punct de vedere etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin

creditum – creştere (a creşte, a se încrede, a avea încredere). Această origine a noţiunii de credit

scoate în evidenţă un element psihologic absolut indispensabil existenţei unei operaţii de credit,

încrederea. În orice operaţie de credit, în esenţă, intervin doi subiecţi, subiectul care acordă credit

(împrumutător sau creditor) şi cel care primeşte (împrumutător sau debitor). În orice operaţie de

creditare se mai folosesc următorii termeni: scadenţă = momentul sau momentele fixate pentru

realizarea sau rambursarea creditului; ratele scadente = sumele parţiale care se rambursează

eşalonat la anumite termene conform înţelegerii dintre creditor şi debitor; perioadă de graţie =

perioada între momentul angajării creditului şi momentul începerii rambursării sale; dobânda =

suma de bani plătită de debitor.

Creditul reprezintă deci o formă şi o pârghie economică de bază a vieţii economice

contemporane. El are la bază factori şi posibilităţi reale: pe de o parte în economie se formează

momentul disponibilităţii băneşti care temporar depăşeşte necesităţile şi cheltuielile curente ale

întreprinderii şi ale populaţiei. Creditarea precum şi păstrarea disponibilităţilor băneşti ale agentului

economic devin activităţi distincte care dau naştere unor relaţii specifice şi se realizează prin

instituţii specifice. Pe de o parte, în economie la nivelul agenţiilor economici există şi nevoi a căror

acoperire nu poate fi realizată cu resurse economice proprii existente în fiecare moment. Aceste

nevoi pot fi satisfăcute prin atragerea de mijloace financiare suplimentare sub formă de

împrumuturi. Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului a crescut foarte mult odată cu dezvoltarea

economico-socială devenind o activitate economică deosebit de importantă.

În literatura economică, trăsăturile creditului se exprimă prin următoarele relaţii:

a) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul şi debitorul;

15

b) rambursabilitatea creditului la scadenţă;

c) creditul este purtător de dobândă;

d) creditul are o garanţie reală, materială, atunci când un bun material poate fi vândut în cazul

nerambursării creditului sau a lipsei garanţiei debitorului.

Există în toate ţările cu economie de piaţă următoarele tipuri de credite:

1) Din punct de vedere al formei în care se acordă şi al subiecţilor relaţii de credit:

a) credit comercial: se acordă între industriaşi şi consumatori prin vânzarea mărfurilor în schimbul

unor instrumente de credit. Durata acestui credit este de 90 de zile (de obicei)

b) credit bancar: este reprezentat prin împrumuturi acordate în bani de către bănci întreprinderilor

particulare, publice, precum şi persoanelor fizice.

2) Din punct de vedere al relaţiilor de proprietate pe care le implică acordarea creditului:

a) credit privat: se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor particulare etc.

b) credit public: este acordat statului şi unor instituţii publice. Acesta se acordă pe baza aşa

numitor efecte publice care sunt obligaţiuni şi bonurile de tezaur.

Obligaţiunile sunt titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare care atestă

posesorului calitatea de creditor al statului sau al unei instituţii publice. Posesorul are drept de a

primi pentru împrumut o anumită sumă numită dobândă.

Bonurile de tezaur: denumirea provine de la operaţiuni de trezorerie sau de tezaur. Ele

semnifică activităţi de formare a veniturilor şi de realizare a cheltuielilor statului, precum şi

încasările şi plăţile acestora.

3) Din punct de vedere al termenilor de acordare:

a) pe termen scurt: până la 1 an

b) pe termen mediu: până la 5 ani

c) pe termen lung: peste 5 ani

4) Din punct de vedere al condiţiilor de acordare:

a) credit personal: acordat pe încredere, pe prestigiul împrumutătorului, pe bunăstarea pe care o

are debitorul

b) credit real: este format din bunuri mobiliare şi se acordă pe bază de garanţii; hârtii de valoare

sau efecte private sau publice (credit lombard). Aici intră şi aşa numitul credit ipotecare pe

bunuri imobiliare; credit pe amanet

5) Din punct de vedere al destinaţiei finale (al mobilului urmărit de debitor):

a) credit de producţie (pentru activităţi economice)

1) credit de exploatare: acordat pe timp mai scurt pentru achiziţionarea de materii prime,

materiale etc.

16

2) credit de ameliorare: pe timp lung pentru cumpărarea de maşini, utilaje

3) credit pentru investiţii: pe timp lung (pentru construirea de noi fabrici, uzine, etc.)

b) credit de consum: pentru achiziţionarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată (aparate

electrocasnice, etc.)

6) După domiciliul creditorului:

a) credit intern (debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară)

b) credit internaţional (creditorul şi debitorul sunt din ţări diferite)

Creditul internaţional poate fi:

a) credit multilateral, acordat de FMI sau alte organisme

b) aşa numitul credit stand-by ( în aşteptare)

Funcţiile creditului în ţările cu economie de piaţă pot fi sintetizate astfel:

1) mijloceşte mobilizarea resurselor de capital temporar disponibile la întreprinderi şi persoane şi

orientarea acestor resurse către cei care au nevoi mai mari decât posibilităţile proprii de

acoperire

2) favorizează desfacerea mărfurilor, favorizează tranzacţiile comerciale

3) influenţează creşterea consumului prin cumpărarea pe credit şi vânzarea în rate a unor bunuri de

valoare mare şi rezultat îndelungat

4) contribuie la reglarea circulaţiei monetare prin punerea în circulaţie a unor hârtii de valoare

(bani de credit), precum şi prin operaţii de credit care se substituie monedei sporind viteza de

circulaţie a acestuia şi mărind cantitatea de mijloc de plată puse la dispoziţia economiei

naţionale.

2.2. Sistemul bancar în România

Băncile sunt instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă

credite, facilitând soluţionarea problemei pieţei. Aceste instituţii au apărut din timpurile cele mai

vechi.

Virgil Madgearu în ,,Cursul de economie politică” menţionează că în sec. XII, zarafii

genovezi nu se ocupau numai cu schimbul monedelor ci primeau de la persoane particulare depozite

de bani pentru păstrare şi acordau la rândul lor împrumuturi sub denumirea cambii monetare. În

principate băncile iau naştere în a doua jumătate a sec. XIX. În 1857 ia fiinţă la Iaşi Banca

Naţională a Moldovei, iar în 1866 la Bucureşti, Banca României. În 1880 a luat fiinţă Banca

Naţională a României ca societate pe acţiuni cu capital iniţial de 30 milioane lei aur, din care circa

10 milioane erau ale statului.

17

În perioada interbelică au funcţionat în România numeroase bănci comerciale, printre care

Banca Românească, Banca Comercială Română, Banca de Credit, Banca Maramureş, unele bănci

agricole, precum Banca Agricolă, Creditul funciar rural, bazele de credit şi altele.

În literatura economică se arată că există în ţări cu economie de piaţă 4 tipuri de bănci:

1) banca de emisiune cu rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare,

de a acorda credite altor bănci prin operaţii de resort şi de a controla întreaga politică monetară a

statului (la noi Banca Naţională Română)

2) banca de depuneri sau de depozit (acordă credite pe timp scurt care generează următoarele

operaţii scontate, avansuri în cont curent sau deschideri de credit pe care titularul de cont îl

poate utiliza, operaţii de bursă, viramente, credite de gaj)

3) bănci de afaceri: acordă credite pe timp lung întreprinderilor şi contribuie la finanţarea unor

proiecte de investiţii. Resursele lor constau în capital propriu şi nu folosesc depozitele care le-au

fost încredinţate

4) bănci specializate sau instituţii financiare specializate:

a) casa de credit agricol

b) credit financiar (credit ipotecar pe timp lung acordat particularilor şi colectivităţilor publice

locale)

c) credit naţional acordat comerţului şi industriei pentru modernizare, pentru restructurare

d) bănci populare în ajutorul întreprinzătorilor mici şi mijlocii

e) bănci de comerţ exterior

Există de asemenea bănci specializate cu competenţe internaţionale (BIRD; BERD; Banca

religiilor Internaţionale, etc.). Literatura de specialitate arată 4 funcţii de bază ale activităţii bancare.

Ele nu se identifică cu enumerarea operaţiunilor făcute de bănci.

1) Gestiunea sistemului de plăţi. Astfel prin creditele care le deschid băncile creează moneda,

moneda fiind o aşa numită ban public, statul are misiunea să exercite un control sever asupra

activităţii băncii. Prin politică monetară, statul intervine pentru a regla capacitatea de a crea

monedă de către bănci. De aceea, statul intervine pentru a se asigura că băncile nu vor deveni

foarte slabe sau în stare să falimenteze şi de aceea statul desfăşoară această activitate de control

sau supervizare a băncii. Dacă totuşi această slăbire se produce, pentru a pune la punct unele

mecanisme de apărare cel puţin parţială a intereselor deponenţilor

2) Activitate de transfer. Aşa cum orice întreprindere transferă combină, factori de producţie

obţinând bunuri şi servicii, băncile realizează şi ele operaţii de transfer. Aceasta cu deosebirea

că aşa zisa materie primă pe care ele o pun în operă o reprezintă banii devenind o marfă

fungibilă prin excelenţă. Astfel, împrumutând şi plasând fondurile pe care le colectează, băncile

18

schimbă durata de funcţionare a acestor fonduri schimbând lichidarea şi eficienţa lor,

transformând moneda în care sunt exprimaţi, etc.

3) Mutualizarea (divizarea) riscurilor. Se sprijină pe evaluarea riscurilor de către bănci (Consiliul

de administrare a băncilor). Bancherul trebuie să fie prevăzător când împrumută sumele unor

debitori să nu pună aceste sume în pericol. Întrucât banca dă cu împrumut pe cont propriu, ea

este cea care suportă costul. Acest cost se repercutează asupra debitorilor prin intermediul

preţului creditului. Bancherul, consiliul de administraţie este liber să acopere sau să nu cererea

de credite a clienţilor săi.

4) Banca intervine pe diviziunea pieţei monetare exercitând o funcţie de arbitraj. Această funcţie

vizează realizarea echilibrului pieţelor internaţionale, vizează ajustarea diferitelor rate ale

dobânzilor, ale altor instrumente negociabile. În concluzie aceste genuri de activităţi se exercită

atât în cadrul economiei naţionale cât şi pe scară internaţională.

Trecerea la economia pe piaţă a dus şi la restructurarea sistemului bancar. Au fost elaborate

legi speciale în acest sens: legea privatizării activităţii bancare, legea băncii private Băncii

Naţionale Române, legea privatizării societăţilor comerciale bancare. Acest sistem bancar a fost

structurat şi organizat pe două nivele:

a) BNR cu funcţii de instituţie de emisiuni de reglementare în domeniul monetar şi al creditelor

b) bănci constituite ca comunităţi bancare pentru atragerea de fonduri de la populaţie, de la agenţi

economic, acordare de credite şi efectuarea altor servicii cu specific bancar.

Banca Naţională Română(BNR) este banca centrală a statului român. Ea conduce politica

monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare a statului nostru şi menţine

stabilitatea monetară.

BNR este instituţia unică de emisiune al statului, ea refinanţează societăţile bancare,

provoacă lichidităţi sistemului bancar şi totodată asigură supravegherea tuturor societăţilor bancare.

Capitalul acestei bănci aparţine în întregime statului. BNR efectuează următoarele operaţii:

a) emisiunea monetară

b) operaţii cu societăţi bancare şi alte instituţii de credit ca şi operaţiuni de rescont

c) face operaţiuni cu trezoreria statului

d) operaţii cu aur şi valute

e) controlul valutar. Acest gen de operaţii sunt concretizate în legea activităţii bancare şi mai ales

în regulamentul de funcţionare a BNR.

f) primesc depozite de la public la vedre şi la termen pentru care acordă dobândă

g) acordă credite pe diferite termene

h) desfăşoară operaţii prin virament, operaţii de clearing şi alte operaţii de gir pe cont propriu sau

în contul terţilor

19

i) în limita legii se ocupă cu schimbul valutei şi cu operaţii cu metale preţioase

j) se ocupă cu plasarea, cumpărarea, păstrarea şi vânzarea de titluri pe hârtii de valoare, acordă

consulting bancar, garanţii unor depunători, etc.

Au şi unele restricţii: nu au voie să achiziţioneze propriile acţiuni şi acordarea de credite pe

baza acestora, nu se pot angaja în tranzacţii cu valori mobiliare şi imobiliare.

Bănci constituite ca şi comunităţi bancare – reprezintă veriga de bază a sistemului bancar.

Activitatea principală a unei bănci constă în "comerţul" cu bani. Banca este aceea care, pe de

o parte, "cumpără" bani, suportând un cost sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte

"vinde" banii acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca atare, banca se

identifică, în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu activitatea de creditare.

o se poate spune că acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor este "cheia de boltă" a

activităţii unei bănci;

o ea favorizează tranzacţiile comerciale în interiorul şi exteriorul unei ţări, asigură efectuarea

plăţilor şi schimbul valutar;

o banca permite realizarea investiţiilor, fie participând direct la finanţarea acestora, fie prin

plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti;

o banca este "actorul" principal pe piaţa capitalului;

o totodată, când ne referim la rolul băncii în epoca modernă, trebuie să avem în vedere că

generalizarea informaticii şi telecomunicaţiilor determină mutaţii importante în relaţiile

bancă-clienţi şi în metodele de gestiune folosite:

Figurativ, banca este "templul" banilor. Aici este implicat secretul bancar, dar mai ales forţa

pe care o reprezintă banii, capitalul în complexitatea sa. După cum scrie şi Claude Simon în lucrarea

sa intitulată.

Există aproape 30 bănci comerciale, unele cu capital de stat, altele cu capital privat sau mixt:

o C.E.C.– capital integral de stat

o Banca Comercială Română – capital parţial de stat

o BRD-GSG, Raiffeisen Bank, Banc Post – acţiuni majoritare cumpărate de bănci străine

o Banca Transilvania, Banca Ţiriac, Alpha Bank, Banca Romaneasca - capital privat.

Performanţele sistemului monetar şi autonomia deciziilor bancare sunt direct dependente de

natura sistemului social, de gradul de dezvoltare a fiecărui stat în parte şi de politica economică pe

care acesta o promovează. Nu întâmplător, ţările din Europa Centrală şi de Est, care doresc să

promoveze o economie de piaţă, au în vedere reforme ale propriilor sisteme bancare care să le

permită o adaptare a acestora la standardele sistemelor bancare din ţările Occidentale.

20

Concepte cheie

sistem financiar bancar

bancă(de emisiune, comercială)

depozit bancar

scont – rescont

rata rezervelor obligatorii

trezorerie

Teste grilă

1. BNR este banca centrală a statului Român. În acest sens:

a) elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară şi cea de credit;

b) emite şi pune în circulaţie monedă;

c) nu stabileşte şi administrează rezervele internaţionale ale ţării;

d) este trezorier al statului.

2. Banca centrală este investită cu diferite funcţii care pot diferii de la o ţară la alta şi care privesc:

a) deschiderea de conturi curente;

b) prestarea de servicii de încasări şi piaţă pentru clienţii titulari ai acestor conturi;

c) emisiunea monetară;

d) supravegherea întregului sistem bancar;

e) asigurarea stabilităţii monetare.

3. Pentru a stimula investiţiile, rata dobânzii trebuie să fie:

a) superioară ratei medii de rentabilitate;

b) inferioară ratei medii de rentabilitate;

c) egală cu rata medie de rentabilitate.

4. Dobânda plătită pentru creditul obţinut este influenţată de:

a) rata dobânzii;

b) timpul de acordare a creditului;

c) creşterea salariilor;

d) riscul pe care şi-l asumă creditorul;

e) soldul balanţei comerciale.

5. Băncile comerciale desfăsoară activităţi de intermediere financiară efectuând următoarele

categorii de acţiuni:

21

a) operaţiuni pasive;

b) operaţiuni de credit;

c) operaţiuni active;

d) operaţiuni de trezorerie


1. Rolul şi funcţiile băncii de emisiune. Ce fel de dependenţă (faţă de guvern, faţă de legislativ)

poate asigura o mai bună funcţionalitate a acestei bănci?

22

Cap 3 Piaţa monetară şi componenţa masei monetare

Obiective

- componentele pieţei monetare

- cererea de moneda

- oferta de moneda

- politica monetara

Ca piaţă specifică, piaţa monetară diferă atât de piaţa bunurilor de consum personal cât şi de

cea a factorilor de producţie. Obiectul tranzacţiilor pe o asemenea piaţă îl formează moneda,

numerar şi bani, scripturali. Piaţa monetară deţine un rol tot mai însemnat, aceasta decurgând din

semnificaţia tot mai mare pe care o are moneda în economia naţională. Piaţa monetară constă din

ansamblul tranzacţiilor cu monedă, din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de

monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii).

Problema definirii monedei a fost dificilă şi foarte controversată. Aceasta deoarece moneda

a fost în realitate receptată de oameni ca un instrument multidimensional. Un mod de a defini

moneda a pornit de la ideea de libertate şi lichiditate. După părerea adepţilor, aceste idei, moneda ar

fi un bun sau simplu semn care dă deţinătorului puterea de a se elibera de o datorie, de a asigura o

plată.

3.1. Componentele pieţei monetare

Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune

secţiunea monetar-financiară într-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de

bunuri şi servicii achitării datoriei, constituirii economiei în vederea investiţiilor şi a altor

plasamente.

Privită ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă într-o anumită

perioadă de timp (un trimestru, un semestru sau un an). De-a lungul timpului s-au conturat două

componente ale masei monetare componente care se deosebesc calitativ între ele:

a) dispoziţii băneşti propriu-zise (bani gheaţă, bani lichizi). Această disponibilitate constau din

acele instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă. Înseamnă că ele sunt în

măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială fără ca

deţinătorul lor să cheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti. Aceste instrumente

se caracterizează prin lichiditate perfectă sau lichiditate prin excelenţă.

23

b) disponibilităţi semimonetare (,,aproape bani”). Aceste disponibilităţi sunt formate din acele

instrumente monetare care necesită una sau mau multe operaţii pentru ca posesorul lor să ajungă

la bani lichizi. Aceasta presupune consum de timp pentru efectuarea operaţiilor fără a exista

riscul diminuării cantităţii de monedă deţinută de el.

Analiza masei monetare se realizează cu ajutorul conceptului de agregat monetar. Acest

agregat monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare. Criteriul

de departajare şi de includere a instrumentelor de plată în agregatele monetare îl constituie

capacitate lor de a asigura lichiditate bănească, de a ajunge la bani lichizi.

Primul agregat monetar este simbolizat cu litera M1. Este format din următoarele elemente:

a) numerarul în circulaţie bani de hârtie şi moneda divizionară)

b) conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor non-finaciari

c) cecurile la purtător sau de călătorie

M2 reprezintă masa monetară în sens mai larg, cuprinzând în plus faţă de elementele de la

M1 următoarele:

a) depozitele sau depunerile de economii la vedere aflate în conturile bancare neoperabile prin

cecuri

b) depunerile la CEC

c) depunerile pe timp scurt la bănci intrate în gestiunea acestora

d) acţiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzacţii monetare

Diferenţa dintre M2 şi M1 notată cu m2 reprezintă disponibilităţi ale rezidenţilor

nonfinanciari gestionate de organizaţiile financiar-bancare. Această diferenţă mai poate fi numită

masă semimonetară.

M3 cuprinde în plus faţă de M2 lichidităţi pe timp scurt care nu pot fi încadrate în masa

semimonetară (m2). Diferenţa M3 – M2 este m3 şi este formată din următoarele componente:

a) depunerile pe termen limitat şi bonurile de economii

b) depunerile şi titlurile de comerţ în monede străine convertibile

c) bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere împrumutate de stat, precum şi bonuri

negociabile

d) bonuri de economii P.T.T.R

Componentele m2 şi m3 luate împreună, adică M3 – M1 formează economiile lichide depuse

pe termen scurt.

Al patrulea agregat L cuprinde pe lângă cele incluse în M3 economiile contractuale depuse

pe termen şi diferite alte plasamente şi titluri negociabile ca şi titlurile de valoare emise de agenţii

nonbancari.

24

Numărul agregatelor monetare ca şi denumirea componentelor lor nu sunt aceleaşi în toate

ţările.

În concluzie, piaţa monetară este o piaţă specifică în care acţionează ca pe orice altă piaţă,

cererea şi oferta. Aici însă operează cererea şi oferta de monedă care determină masa monetară.

3.2. Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară în circulaţie din fiecare ţară este puternic influenţată de cererea şi oferta de

monedă.

Cererea de monedă este influenţată la rândul ei atât de factori obiectivi cât şi de factori

subiectivi.

1) Valoarea totală a schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acestora.

Masa monetară M se află în raport direct proporţional cu volumul bănesc al bunurilor

economice schimbate. Acest volum bănesc rezultă din înmulţirea volumului fizic al bunurilor şi

serviciilor vândute – cumpărate (T) înmulţit cu nivelul preţurilor (P). În acelaşi timp, M evoluează

în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V); V = numărul de activităţi de schimb

pe care le înlesneşte o unitate monetară în perioada de timp pentru care se calculează masa

monetară.

unde

T – volumul fizic al bunurilor şi serviciilor vândute

P – nivelul preţurilor

V – viteza de rotaţie

2) Amploarea creditului

Masa monetară depinde de acest factor, adică de raportul între vânzare pe datorie şi plăţile

făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă.

3) Comportamentul agentului economic faţă de monedă

J.M.Keynes sintetiza acest comportament al agentului economic prin expresia ,, intensitatea

înclinaţiei spre lichiditate”

Această înclinaţie are scopuri concrete:

a) mobilul venitului sigur (de a păstra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasărilor)

b) mobilul afacerilor. Ca orice om de afaceri, agentul economic vizează un plasament bun în viitor

a capitalului său25

c) mobilul prudenţei: pentru viitoarele situaţii neprevăzute

d) mobilul speculaţiei: banii lichizi sunt superiori titlurilor de valoare de credit.

Stocul de monedă în circulaţie, moneda existentă la agentul economic ca şi cea folosită într-

un anumit orizont de timp se măsoară prin conceptul de lichiditate monetară. Se exprimă în mărimi

absolute şi mărimi relative.

În mărimi relative, lichiditatea monetară se exprimă prin rata lichidităţii. Aceasta reprezintă

raportul între nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelul tranzacţiilor economice

mijlocite de monedă.

Inversul ratei lichidităţii îl reprezintă viteza de circulaţie a monedei. Sporirea acesteia duce

la reducerea necesarului de lichiditate monetară în timp ce scăderea ei reprezintă simptomul

formării unor structuri monetare inactive.

Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie. Această

ofertă este făcută de:

a) Băncile comerciale

b) Trezoreria

c) Banca Naţională Română

Banca Comercială creează monedă în cont (monedă scripturală prin acordarea de credite

agenţilor economici). Astfel, băncile comerciale îşi corelează activitatea cu BNR creând monedă

prin aşa zisa ,,expansiune” a depozitelor la vedere.

Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la banca comercială sub

forma obligaţiilor emise şi negociate.

Banca Naţională Română(BNR) creează ofertă de monedă prin următoarele direcţii:

1) biletele sale de bancă intră în ,,scenă” sau alimentează nevoile de resurse financiare ale statului.

Când bugetul este întocmit cu deficit, trezoreria subordonată BNR emite bonuri de

trezorerie. Sunt titluri de credit transmisibile scontabil purtătorilor de dobândă sunt pe termen scurt

pentru a acoperi cheltuielile administrate de stat.

2) BNR modifică masa monetară naturală, în funcţie de nevoile de valută convertibilă.

Astfel BNR sporeşte masa monetară când cumpără devizele străine obţinute de agenţii economici

prin raportul de mărfuri.

Totodată BNR diminuează masa monetară cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile

pe care le fac agenţii economici.

3) Biletele de banca intră în circulaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoie de surse

suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile clientelei lor.

Echilibrul pieţei monetare (echilibrul dintre cerere şi oferta de monedă) este o funcţie foarte

importantă în special a BNR. Echilibrul pieţei monetare poate fi considerat când la un anumit nivel

26

al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită să fie egală cu cantitatea de monedă cerută.

Oferta de monedă creşte pe măsura creşterii ratei dobânzii. Cererea de monedă sporeşte odată cu

diminuarea ratei dobânzii.

3.3. Politica monetară

Piaţa monetară se află sub incidenţa politicii monetare. Politicile monetare sunt acţiuni

exercitate de autorităţile monetare (BNR, trezorerie) asupra masei monetare şi asupra

activelor financiare în vederea orientării economiei spre stabilitate pentru deschiderea

economiei naţionale spre exterior. Literatura economică arată că obiectivele urmărite prin politica

monetară de agenţii monetari pot fi grupate în două obiective:

a) organizarea activităţii bancare şi protecţia deponenţilor, prevenirea riscului şi gestiunea

corespunzătoare a resurselor.

b) reglarea masei monetare prin condiţii şi mijloace care să favorizeze realizarea obiectivelor

generale ale politicii economice

Pe plan internaţional, această politică trebuie să asigure reglarea cererii şi ofertei de monedă,

iar pe plan extern echilibrul balanţei de plăţi. Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt în

număr de 4:

1) manevrarea taxei scontului şi a rescontului

2) cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă

3) variaţiile cotelor rezervelor obligatorii pe care BNR le controlează

4) rata de refinanţare bancară

1. Manevrarea taxei scontului şi a rescontului

Banca centrală joacă un rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a

rescontării titlurilor de credit. Aici se aplică scontarea taxei scontului şi taxa rescontului. Scontul

este o operaţie de credit, de cumpărare a efectelor de comerţ care nu au ajuns la scadenţă (bilete de

ordin). Rescontarea este operaţia efectuată de banca centrală a unei ţări în vederea aprovizionării cu

mijloace băneşti lichide a băncii comerciale.

Pe baza vânzării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile

comerciale obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective. În acest fel

rescontul apare ca o operaţie de refinanţare de către banca centrală, iar creditele de rescont

constituie o pârghie de acţiune asupra circulaţiei monetare.

2) Cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă (open market)

Acest instrument este folosit mai ales în SUA întrucât tranziţia între banca comercială

generează fie un excedent, fie un deficit global de lichidităţi, banca de emisiune intervine pentru ,,a

27

reteza” excedentul respectiv şi pentru ,,a completa” deficitul după caz.

În prima situaţie, banca de emisiune cedează pe piaţa monetară o fracţiune din efectele

publice (creanţe asupra trezoreriei) sau din cele private. Astfel, prin cumpărăturile pe care le

efectuează agenţii economici, diminuează masa monetară. În cazul opus, banca de emisiune

achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor publice sau private deţinute de banca comercială.

Se pun astfel în circulaţie cantităţi sporite de monedă. Această politică înseamnă că

intervenţia sa, BNR ,,deschide” piaţa care în stadiul său nu funcţionează doar pe baza tranziţiei între

băncile comerciale.

3) Acest instrument trebuie folosit cu multă precauţie de către BNR.

4) Rata de refinanţare bancară - BNR furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitante în

conformitate cu obiectivele de politică monetară. Este o operaţie de creditare pe timp scurt

(circa 90 de zile) prin linii de credit create de BNR prin creditul de lichiditate.

Politica banilor ieftini. Dacă echilibrul BNR este realizat la un anumit nivel care este

însoţit de şomaj, de folosire incompletă a capacităţii de producţie urmează să se recurgă la politica

banilor ieftini.

Ea constă în setul de măsuri care să facă creditul ieftin şi uşor de obţinut. Pentru sporirea ofertei de

bani, banca centrală va face:

a) cumpărări de hârtii de valoare de la bănci şi populaţie şi piaţa deschisă

b) reducerea ratei legale de rezervă

c) reducerea taxei scontului

Urmare a unor asemenea măsuri are loc sporirea rezultatelor suplimentare ale sistemului băncii

comerciale.

Politica banilor scumpi. Dacă un asemenea nivel al PNB generează inflaţie prin cerere se

recurge la această politică monetară. Constă în reducerea posibilităţilor de a obţine credit şi în

creşterea costurilor lui. Acţiuni întreprinse:

a) vinderea de hârtii de valoare de către trezorerie pe piaţa deschisă către instituţiile de depozit şi

către populaţie.

b) Ridicarea ratei legale de rezervă

c) Ridicarea ratei dobânzii: instituţiile îşi reduc afacerile curente şi nu acordă noi împrumuturi

Astfel, oferta de bani se reduce ceea ce antrenează creşterea ratei dobânzii. Această creştere duce în

final la restrângerea investiţiilor, la limitarea inflaţiei prin cerere.

Concepte cheie

28

Piata monetara

Cererea de moneda

Oferta de moneda

Echilibrul monetar

Masa monetara

Agregate monetare

Teste grilă

1. Este posibilă diminuarea masei monetare atunci când?

a) creşte masa bunurilor marfare;

b) bugetul de stat este deficitar;

c) rata dobânzii este constantă;

d) bugetul de stat este excedentar;

e) volumul creditelor acordate de către bănci este mai mic decât cel al creditelor scadente;

f) Banca Centrală vinde mai multă valută decât cumpără;

g) Banca Naţională cumpără mai multă valută decât vinde.

2. Creşterea masei monetare se asigură prin:

a) diminuarea rezervei obligatorii instituite de Banca centrală;

b) retragerea de pe piaţă a banilor fără acoperire în mărfuri şi servicii;

c) realizarea de împrumuturi de la populaţie;

d) restrângerea operaţiunilor de creditare;

e) fluctuaţiile conjuncturale ale dobânzii.

3. Formarea şi dinamica masei monetare se află în strânsă legătură cu:

a) oferta de monedă;

b) cererea de monedă;

c) cererea de bunuri de consum;

d) oferta de bunuri de consum.

4. Ofertanţii de monedă pot fi:

a) agenţi economici care au prisos de disponibilităţi băneşti;

b) casele de economii;

c) societăţile de asigurări;

d) băncile;

e) firmele.

29

5. După modul de implicare a patrimoniului firmei care solicită împrumutul, operaţiunile de pe piaţa

monetară se clasifică:

a) operaţii cu garanţie;

b) operaţii de finanţare;

c) operaţii de refinanţare;

d) operaţii fără garanţie.


1. Pe baza datelor statistice oficiale, analizaţi dinamica şi structurile masei monetare în

România în perioada 1995 – 2000

2. Politica monetară sau fiscală? Realizaţi un studio de caz pe exemplul unei ţări, respective

pentru o anumită perioadă.

30

Cap 4 Piaţa capitalului (financiară)

Obiective

- Obiectul pieţei capitalului

- rolul instituţiilor pieţei capitatlului într-o economie

- formarea cererii şi ofertei de capital

- instituţiile pieţei capitalului

Piaţa capitalului sau piaţa activelor financiare o definim aici ca loc (cadru) de întâlnire

între nevoile de resurse băneşti ale întreprinzătorilor (global deficitari la acest capitol) şi

disponibilităţile băneşti ale menajelor, ale gospodăriilor de familie (global excedentare la

asemenea resurse). Deci, piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei şi ale

societăţilor de asigurări în hârtii de valoare pe termen lung (acţiuni şi obligaţiuni) emise de

societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă.

Procesul arătat este mijlocit de unităţile bancar-financiare, care îşi desfăşoară activitatea pe baze

comerciale.

4.1. Obiectul pieţei capitalului: hârtiile de valoare pe termen lung

Economia contemporană este o economie de schimb monetar. Ca urmare, tranzacţiile apar în

dublă ipostază: ca fluxuri monetare (din unghiul cumpărătorului ca o cedare de monedă); ca fluxuri

reale (din punctul de vedere al vânzătorului ca livrare de bunuri de consum personal şi

investiţionale).

O manieră de abordare a obiectului acestei pieţe porneşte de la conceptul de active şi

clasificarea lor.

Activele sunt bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Cea mai

generală clasificare a activelor constă în gruparea lor în fizice şi financiare.

Activele fizice constau în bunuri de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje etc.), în

suprafeţe de terenuri, în stocuri şi rezerve materiale, bunuri de consum de folosinţă îndelungată,

inclusiv locuinţele.

Veniturile generate de activele fizice diferă de la o categorie de active la alta după cum

urmează: capitalul fix (profitul, dobânda); terenurile, locuinţele (rente, chirii); bunuri de folosinţă

îndelungată (servicii de consum).

31

Activele financiare constau din depozitele monetare şi semimonetare, inclusiv din hârtiile

de valoare pe termen scurt şi pe termen lung (sau fără termen). În fond, cumpărările de hârtii de

valoare reprezintă alternative ale plasării hârtiilor de valoare băneşti (J. Tobin: “Teoria portofoliilor

diversificate”).

O sumă de bani poate fi economisită în două moduri diametral opuse:

reţinerea în stare lichidă(bani inactivi);

plasarea într-o afacere(bani activi).

Trecerea banilor din starea lor inactivă în cea activă înseamnă practic efectuarea unuia din

plasamentele posibile:

(1) cumpărarea de bunuri imobiliare;

(2) constituirea unui depozit bancar (vezi piaţa monetară);

(3) achiziţionarea de hârtii de valoare pe termen lung (piaţa capitalurilor);

(4) folosirea într-o afacere pe cont propriu (investiţii).

Hârtiile de valoare se clasifică, în primul rând, după orizontul de timp al valabilităţii lor în:

hârtii de valoare pe termen scurt; hârtii de valoare pe termen lung.

Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin

care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bunuri de tezaur, certificate

de depozit).De regulă, se afirmă că asemenea hârtii de valoare fac obiectul pieţei monetare.

Hârtiile de valoare pe termen lung se constituie din acele active financiare la care

mijloacele finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an (sau iu-ă

termen). Acţiunile şi obligaţiunile fac parte din această categorie de hârtii de valoare.

În al doilea rând, hârtiile de valoare se grupează în active cu venituri fixe (obligaţiunile şi

acţiunile privilegiate) şi cu venituri variabile (acţiunile ordinare).

Obligaţiunea este deci un titlu de credit pe termen lung. Valoarea nominală a obligaţiunii

reprezintă suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către subscriptor (creditorul).

Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la un termen specificat (scadenţă), valoarea

nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual sau semestrial), până la termenul de scadenţă, o dobândă

fixă, numită cuponul obligaţiunii.

Acţiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeşte participarea deţinătorului la

capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni emitente. Valoarea înscrisă pe acţiune, valoarea

nominală este parte a capitalului social. Anual, deţinătorul de acţiuni primeşte un dividend, a cărui

mărime este proporţională cu profitul disponibil al societăţii pe acţiuni şi cu numărul acţiunilor,

deţinute în momentul încheierii bilanţului.

Acţiunile pot fi privilegiate (cărora li se atribuie un dividend fix) şi ordinare (dividendul

fiind, în acest caz, dependent de dimensiunile profitului societăţii).

32

4.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung

Cererea pentru hârtii de valoare pe termen lung o exercită, în principal, gospodăriile

(menajele) şi unele instituţii financiare (casele de pensii, societăţile de asigurări). Dimensiunile

cererii pentru astfel de bunuri sunt rezultatul anticipărilor realizate de cumpărătorii potenţiali în

ceea ce priveşte: randamentul, câştigul potenţial, riscul investiţiilor în hârtii de valoare, lichiditatea

hârtiilor de valoare.

Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung (de pildă, a unei obligaţiuni) se determină

ţinându-se seama de faptul că venitul generat de această hârtie de valoare (cuponul) rămâne fix până

la scadenţă. În plus, răscumpărarea obligaţiunii (stingerea relaţiei de creditare) implică plata unei

sume egale cu valoarea nominală (la scadenţă).

Deci, randamentul unei obligaţiuni poate fi aproximat prin raportul dintre cuponul şi preţul

obligaţiunii (fie ca un coeficient, fie procentual). Investiţia în hârtii de valoare pe termen lung este

motivată şi de câştigurile totale ce ar putea apărea ca urmare a creşterii preţurilor acestor hârtii.

Expresia procentuală (în raport de preţ) a câştigului total al unei hârtii de valoare se calculează prin

însumarea randamentului hârtiei de valoare în cauză şi a creşterii procentuale a preţului ei. Evident,

acest câştig este unul potenţial, deoarece:

– el devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte;

– încasarea câştigului are loc numai în momentul vânzării hârtiei de valoare.

Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative. Acestea sunt de

două feluri: unele se bazează pe anticipări ale reducerii preţului; altele pe anticipări ale creşterii

preţului. Ambele tipuri de speculaţii sunt expresii ale principiului cumpără ieftin şi vinde scump”.

Vânzătorul de hârtii de valoare (un participant bear) are drept lozincă: “vinde azi scump şi cumpără

mâine ieftin”; cumpărătorul, dimpotrivă (un participant «bull») se conduce după principiul

“cumpără astăzi ieftin şi vinde mâine scump”.

Hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc, investitorii (solicitanţii)

raportându-se la acesta. De pildă, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, iar

obligaţiunile guvernamentale mai puţin riscante decât celelalte obligaţiuni etc. Să reţinem aici ideea

că hârtiile de valoare cu grad înalt de risc asigură (permit) venituri mai mari.

Lichiditatea hârtiilor de valoare, anticiparea ei se referă la şansa vânzării lor rapidă şi cu

cheltuieli minime. În general, hârtiile de valoare listate la bursă au un grad ridicat de lichiditate.

Unii solicitanţi de hârtii de valoare (cei mari şi puternici economic) nu ţin seama de criteriul

lichiditate în decizia lor de a-şi plasa disponibilităţile băneşti.

33

În concluzie, cumpărătorii de hârtii de valoare pe termen lung se orientează spre acele

hârtii de valoare care le asigură concomitent: randamente înalte, riscuri mici şi lichiditate rapidă.

Oferta hârtiilor de valoare pe termen lung (sau fără termen) este susţinută de întreprinderi

şi administraţii publice (participanţi general deficitari în ceea ce priveşte economiile). Pentru agenţii

economici întreprinzători, susţinerea investiţiilor fizice care generează venituri după mai mulţi ani

de la începerea obiectivului se poate face numai prin atragerea de resurse financiare (interne sau

externe) pe termen lung. Economia contemporană se poate desfăşura normal numai prin folosirea

ambelor resurse de finanţare. În acest fel, se rezolvă contradicţia dintre economiile numeroase, mici

şi dispersate, pe de o parte şi nevoia de resurse financiare mari, pe de alta, în măsură să asigure

realizarea obiectivelor economice la nivelul exigenţelor tehnico-ştiinţifice actuale.

Sursele financiare externe se pot asigura, în afara creditelor bancare pe termen lung, prin

emisiunea de hârtii de valoare pe termen lung (obligaţiuni şi acţiuni). Dacă ar fi să ne oprim la

hârtiile de valoare pe termen lung, atunci agenţii economici investitori pot alege între emisiunea de

obligaţiuni şi cea de acţiuni. În continuare, încercăm să conturăm unele comportamente ale

agenţilor economici ofertanţi de asemenea active.

Din punctul de vedere al societăţilor comerciale, emisiunile de obligaţiuni sunt mai riscante,

deoarece dobânda (fixă) la acestea trebuie plătită, indiferent de mărimea profitului. Deci, se poate

trage concluzia că societăţile comerciale ar trebui să apeleze cât mai puţin la obligaţiuni. Dar,

recurgerea mai ales la noi emisiuni de acţiuni sporeşte numărul proprietarilor-acţionari, fapt care

poate duce la reducerea profitului net pe o acţiune, dacă profitul total rămâne constant.

În finanţarea externă relaţia între hârtii de valoare cu venit fix (obligaţiuni) şi cea prin hârtii

de valoare cu venit variabil (acţiuni) este una dintre pârghiile financiare ale societăţilor comerciale.

Această pârghie este o sabie cu două tăişuri, în sensul că sporirea ponderii obligaţiunilor măreşte

riscul finanţării pentru societate, dar ea are impact favorabil asupra profitului net pe acţiuni.

Societăţile comerciale sunt confruntate cu problema dificilă a identificării acelei mărimi a pârghiei

financiare care echilibrează obiectivul maximizării profitului net pe o acţiune cu cel al minimizării

riscului finanţării. Oricum, creşterea presiunii financiare este limitată, deoarece, dacă emisiunea de

obligaţiuni ar fi excesivă, cumpărătorii potenţiali ar manifesta reţineri în achiziţionarea

obligaţiunilor respective.

4.3. Instituţiile pieţei financiare. Bursa de valori şi mecanismele ei

Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active, adică de viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare

dintre aceste pieţe oferta şi cererea se egalează în fiecare zi. Cererea şi oferta reflectă anticipările

divergente ale cumpărătorilor şi vânzătorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzacţiile au loc

între cei ale căror anticipări se abat de la preţul de piaţă curent. Dat fiind că se poate cumpăra exact

34

cât se vinde, putem spune că preţul (cursul) de echilibru pe o piaţă de active reflectă «balanţa

anticipărilor». “(L.M. Lachmann)

Funcţionarea pieţei capitalului (financiară) presupune existenţa unor instituţii specifice cum

sunt: comisia hârtiilor de valoare; casele de brokeraj; bursa de valori.

Comisia hârtiilor de valoare este un organism general care are o serie de responsabilităţi în

ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe specifice, cum sunt:

(a) înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare emise pe piaţa primară şi confirmarea

prospectelor de emisiune;

(b) atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii lor;

(c) controlul activităţii burselor de valori;

(d) aprobarea înfiinţării unor noi burse de valori.

Aceste funcţii generale sunt adaptate şi concretizate în fiecare ţară.

Casele de brokeraj constituie o altă instituţie specifică pieţei financiare, activitatea

brokerului fiind concepută la trei niveluri:

– brokerul ca persoană fizică;

– ca asociaţii de brokeri;

– la nivelul caselor de brokeraj, ca intermediar între cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de

valoare.

Funcţiile caselor de brokeraj sunt: introduc noile emisiuni pe piaţa primară; fac tranzacţii pe

pieţele secundare; efectuează tranzacţii pe cont propriu (dealing); se ocupă cu gestionarea

portofoliilor de hârtii de valoare; acordă consultanţă în probleme de investiţii financiare.

Bursa de valori este o piaţă publică (fictivă) organizată pentru a mijloci tranzacţii cu hârtii

de valoare pe termen lung, emise anterior de către cele mai importante societăţi comerciale pe

acţiuni, precum şi de către autorităţile publice.

Particularitatea bursei de valori ca piaţă financiară poate fi pusă în evidenţă de următoarele:

– pe o asemenea piaţă, preţurile sunt stabilite zilnic ca balanţă a anticipărilor;

– preţurile se formează în cadrul şedinţelor de licitaţii, pe baza cererii şi ofertei care se

egalează zilnic;

– licitaţia se desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore programate;

– şedinţele de licitaţie se organizează în baza câtorva principii: (a) tranzacţiile se

realizează în conformitate cu ordinele de vânzare şi de cumpărare, care cuprind trei tipuri de preţuri:

minim de vânzare, maxim de cumpărare şi preţul zilei; (b) în cadrul unei şedinţe de licitaţie se

stabileşte un preţ fix (al zilei) pentru fiecare categorie de hârtii de vânzare; (c) fiecare categorie de

hârtii de valoare beneficiază de serviciile unui broker specialist.

35

Întrucât instituţiile pieţei capitalului oferă cadrul permisiv de manifestare a unităţilor

economice, bursa de valori (principala instituţie) funcţionează după reguli clare şi obligatorii. În

plus, activitatea sa este permanent supravegheată.

Un astfel de statut al bursei s-a impus ca urmare a specificului şi rolului ei:

– marea varietate a bunurilor mobiliare tranzacţionate;

– interesul de a grupa asemenea negocieri în locuri speciale pentru a uşura întâlnirea dintre

posesorii de titluri şi cei de capital bănesc;

– nevoia de a garanta securitatea şi omogenitatea operaţiunilor.

Regulile de funcţionare a bursei de valori se referă la :

– condiţiile de înfiinţare a acesteia;

– funcţionarea conducerii instituţiei;

– condiţiile de îndeplinit pentru ca un titlu mobiliar să poată fi cotat pe piaţă;

– modul de formare a cursului etc.

Bursa de valori este organizată ca societate comercială (pe acţiuni) privată, publică sau

mixtă. Organizarea internă a bursei este foarte riguroasă, iar obligaţiile ei fală de agenţii economici

sunt clare. Conducerea operativă a bursei este asigurată de Consiliul bursei (format din

reprezentanţii aleşi ai acţionarilor, ai emitenţilor şi ai salariaţilor), acesta fiind împuternicit cu

organizarea şi reglementarea întregii funcţionări a acesteia.

Pentru ca un titlu de valoare să fie admis pentru a fi tranzacţionat la bursă (să intre în

standing-ul ei), acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv emitentul să se înscrie în

anumiţi parametri (să aibă o anumită dimensiune, exprimată în mărimea capitalului propriu, să se

înscrie într-un nivel de rentabilitate, să ofere informaţiile necesare publicului, să aibă obiective

strategice) în Franţa, de pildă, doar 3000 de societăţi pe acţiuni, din cele peste 300.000, sunt admise

să tranzacţioneze la bursă.

Una dintre cele mai complexe probleme este cea a mecanismului de formare a cursului

hârtiilor de valoare: Ceea ce se poate spune aici, deocamdată, este faptul că nivelul şi dinamica

cursului hârtiilor de valoare pe termen lung se stabilesc în raport de câţiva factori generali: cererea

şi oferta pe piaţa respectivă; mărimea dividendului asigurat; dinamica preţurilor; rata dobânzii.

Operaţiunile bursiere se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.

Operaţiunile la vedere presupun livrarea imediată, în limitele regulamentului, a titlurilor de

valoare la cursul (preţul zilei) acceptat de agenţii participanţi.

Operaţiunile la termen sunt acelea în care contractarea, înţelegerea privitoare la numărul

titlurilor tranzacţionate la cursul de schimb şi la data scadenţei se va realiza la un moment dat (To),

efectuarea tranzacţiei urmând a se derula ulterior, la data fixată (Tl) numită zi de scadenţă.

36

Aceste operaţiuni (la termen) au o tentă speculativă; unul dintre agenţii contractanţi câştigă,

altul pierde, în funcţie de relaţia de mărime între cursul contractat (ferm) şi cel existent în ziua

derulării tranzacţiei.

Vânzătorul mizează pe scăderea cursului titlurilor, el fiind considerat un speculator (jucător)

«a la baisse». Cumpărătorul contează pe ridicarea cursului hârtiilor de valoare contractate şi de

aceea poate fi considerat un speculator «a la hausse ».

În sistemul pieţelor, bursa de valori şi-a demonstrat rolul major în economia modernă.

Redăm în continuare, doar câteva argumente în favoarea aprecierii făcute, deci importanţa pe care o

are bursa de valori, în cadrul unei economii de piaţă:

– stimulează procesul investiţional, concomitent cu dezvoltarea sentimentului de siguranţă

economică şi de proprietar (este vorba de cei care cumpără active financiare);

– acţionează pozitiv asupra pieţei muncii, asupra pieţei bunurilor şi serviciilor de consum

şi de capital; această funcţie decurge din preferinţa menajelor pentru patrimoniul financiar;

– transformă rapid, operativ, capitalul bănesc în capital real (factor de producţie) şi invers;

– favorizează libera intrare pe piaţă a capitalului şi înalta sa mobilitate;

– stimulează procesul de concentrare a puterii economice, de preluare a controlului asupra

unor societăţi pe acţiuni; aceasta se obţine prin deţinerea pachetului acţiunilor de control;

– este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; scăderea bruscă a cursurilor

prevesteşte declanşarea unei crize şi/sau a recesiunii; ridicarea cursurilor, dimpotrivă, este un semn

al expansiunii;

– operaţiunile speculative la bursă sustrag, însă, disponibilităţi băneşti însemnate de la

procesele economice reale.

Concepte cheie

piaţa de capital

titluri de valoare

piaţa primară

piaţa secundară

dividend

rată de actualizare

lichiditate

Teste grilă

1. Bursa de valori nu este:

a) societate pe acţiuni;

37

b) societate privată;

c) societate publică;

d) condusă de un consiliu de administraţie;

e) locul unde se tranzacţionează titluri de valoare;

f) spaţiul în care au loc operaţiuni speculative.

2. Bursele de mărfuri tranzacţionează:

a) mărfuri omogene;

b) cereale, petrol;

c) mărfuri fungibile;

d) mărfuri eterogene;

e) materii prime de mare importanţă.

3. În cazul unei operaţiuni bursiere „la termen”, de pe urma creşterii cursului acţiunilor nu câştigă:

a) vânzătorul;

b) cumpărătorul;

c) firma care a emis acţiunile.

4. Pe piaţa financiară secundară, preţul titlurilor depinde de:

a) raportul dintre cererea şi oferta de titluri;

b) nivelul ratei dobânzii;

c) veniturile anterioare aduse de titluri.

5. Bursa este o piaţă specializată unde se vând şi se cumpără:

a) titluri;

b) mărfuri de toate categoriile;

c) mărfuri omogene.


1. Rolul instituţiilor financiare în funcţionarea economiei

2. Pieţele de capital în România

38

Cap 5 Piaţa muncii – piaţă derivată în economia de piaţă

Obiective

- Piaţa muncii şi structurile ei

- Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii

- Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe.

- Oferta şi cererea de muncă. Teoria productivităţii marginale a muncii.

5.1. Piaţa muncii şi structurile ei

Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă poate fi definită ca spaţiul economic în care se

întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber pe de o parte cererea de forţă de muncă de

către deţinătorul de capital în calitate de cumpărător şi ofertantul reprezentat prin posesorii

de forţă de muncă. Totodată această piaţă se prezintă şi ca sistem al relaţiilor şi tranzacţiilor care

asigură prin mecanisme specifice înainte de toate prin intermediul salariului specific al negocierilor,

echilibrarea ofertei şi cererii de muncă.

Piaţa muncii ca piaţa a celui mai important factor de producţie se află într-o strânsă legătură

cu celelalte pieţe. Pe de o parte ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor de pe

piaţa capitalurilor şi este influenţată de mişcarea acestora şi de modul de funcţionare. De exemplu,

fenomenul inflaţionist şi creşterea preţurilor la bunuri şi servicii exercită o presiune asupra

transferului cu privire la salarizare. Pe de altă parte, piaţa muncii transmite propriile semnale şi

cerinţe spre celelalte pieţe.

5.2. Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii

Piaţa muncii în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale îndeplineşte, în

esenţă, următoarele funcţii de ordin economic, social-economic şi educativ.

1) Piaţa muncii cuprinde alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii,

teritoriu cu valoare şi structura cererii de forţă de muncă.

2) Piaţa muncii este locul de unire şi combinare a forţei de muncă cu mijloacele de producţie.

3) Piaţa muncii are o influenţă puternică asupra formării şi repartizării veniturilor.

4) Piaţa muncii contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială.

5) Piaţa muncii furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificare şi

reintegrare a forţei de muncă.

39

Particularităţile pieţei muncii:

a) Piaţa muncii este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate. Prin aceasta, ea

condiţionează atât echilibrul economic cât şi cel social-politic. Astfel, literatura economică şi

literatura socială subliniază idea că în condiţiile actuale dreptul la muncă, la alegerea liberă a

profesiei şi a locului de muncă reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de justiţie

socială, de echilibru social.

b) Piaţa muncii este mai complexă, dar mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte

pieţe. Aceasta deoarece piaţa muncii este cadrul în care se confruntă mulţi agenţi economici şi

parteneri sociali, adică salariaţii şi întreprinzătorii organizaţiilor patronale pe de o parte,

sindicate, statul ca agent economic şi salariaţii din societăţile comerciale ale statului şi din regii

autonome, etc. pe de altă parte

c) Piaţa contemporană a muncii este o parte contractuală şi participativă. Aceasta deoarece pe

această piaţă negocierea şi contractul de muncă joacă un rol esenţial în determinarea cererii şi

ofertei de muncă.

De exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii a elaborat o multitudine de reglementări pe plan

internaţional a unor instituţii, a unor legi, etc. Totodată, formarea şi funcţionarea pieţei muncii

reprezintă o componentă importantă a procesului de tranziţie la economia de piaţă. La acest proces

de tranziţie, trebuie să participe toate categoriile de agenţi economici şi care cuprind:

1) privatizarea şi diversificarea formelor de proprietate

2) sporirea gradului de libertate a agentului economic şi lichidarea monopolului statului în diferite

domenii

3) crearea cadrului organizaţionale, instituţional şi legislativ necesar funcţionării acestei pieţe

5.3. Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe.

În ultimele decenii, mai ales după 1960, analiştii au ajuns la concluzia că nu există o unică piaţa

a muncii la scara întregii economii naţionale. Principial, metodologic, acest lucru înseamnă

următoarele:

1) existenţa mai multor segmente ale pieţei muncii care s-au constituit de-a lungul anilor.

2) existenţa unor bariere în calea trecerii de la un segment la altul

3) există o modalitate a forţei de muncă, mai ales în limitele fiecărei pieţe

4) salariile se formează şi sub influenţa unor factori sociali, politici, instituţionali, etc.

De exemplu, la primul aspect că există mai multe segmente de piaţă: în literatura economică se

arată existenţa acestui segment care se clasifică astfel:

a) după forma de proprietate:

40

1) piaţa muncii din sector privat

2) piaţa întreprinzătorilor publici ( piaţa producătorilor de armament)

b) după dimensiunea utilizatorilor de muncă:

1) piaţa cererii de muncă din partea marilor firme

2) piaţa muncii pentru IMM

c) după gradul de organizare a ofertei de forţă de muncă:

1) piaţa salariaţilor liberi

2) piaţa salariaţilor organizaţi în sindicate (sindicalizaţi)

de introdus despre paita muncii ca piata formata din mai multe nuclee

5.4. Oferta şi cererea de muncă

Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă) se delimitează în cadrul potenţialului

demografic printr-o serie de criterii de condiţii socio-demografice de optimizare, ale personalului cu

vârsta legală de muncă şi apte de muncă. Prin urmare, oferta de muncă constituie acele resurse de

muncă, acel potenţial de muncă care se încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului

salarizării (renumerării). Oferta de muncă se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată în

angajarea unor persoane salariate.

Cererea are ca punct de plecare nevoia de serviciu de muncă din partea utilizatorilor acesteia

(întreprinderi, administraţii, bănci, etc.). Condiţia generală a transformării nevoilor de muncă în

cerere de muncă este remunerarea sau salarizarea. Aceasta se concretizează deci în ofertă de locuri

de muncă salariate.

Atât cererea cât şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente de:

a) dezvoltarea economico-socială a unei ţări, amplasarea şi structura activităţii economice şi ale

activităţii sociale;

b) fenomenele şi procesele social-demografice.

Relaţiile de interdependenţă dintre primul element şi al doilea în opiniile specialiştilor au

fost şi sunt nu numai diferite dar chiar opuse. De exemplu, economul englez T.R. Malthus a fost

unul dintre primii care s-au ocupat de problema relaţiilor dintre populaţie şi dezvoltare. Legăturile

complementare dintre a) şi b) au fost reduse de Malthus la determinarea directă şi unilaterală

dinspre venituri spre natalitate, căci sporirea mai puternică a natalităţii ar duce automat la scăderea

veniturilor familiale. În lucrarea sa Eseu asupra principiului populaţiei, Malthus încearcă să

demonstreze că mijloacele de trai, mijloacele de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică, pe

când populaţia s-ar dezvolta în progresie geometrică.

Istoria economiei şi evoluţia demografică în ţările dezvoltate evidenţiază situaţii foarte

variabile şi contradictorii ale dinamicii celor două procese. De pildă, ameliorarea condiţiilor de

41

viaţă a influenţat mult comportamentul demografic familial în sensul scăderii natalităţii şi a

nivelului de copii în familii ( în Franţa, Germania, Marea Britanie, Anglia).

Pentru piaţa muncii, în condiţiile funcţionării normale a unei economii trebuie să fie un

echilibru între ofertă şi cerere. Oferta de muncă are numeroase particularităţi care influenţează

cererea:

a) oferta se formează în decursul unui timp îndelungat până când populaţia atinge vârsta încadrării

în muncă şi se instruieşte corespunzător

b) în căutarea unui loc de muncă, oamenii au o mobilitate relativ redusă pentru că se ataşează

mediului economico-social şi acceptă greu schimbarea în forţa de vârstă, starea sănătăţii,

condiţii de muncă, etc.

c) oferta de muncă este considerată eminamente perisabilă, deci munca nu se se poate conserva,

are caracter relativ rigid. Cel ce face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea

pe un loc de muncă

d) oferta muncii se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă. Ea se supune

deopotrivă legilor demografiei. Generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte

mărfuri sau numai pentru a deservi salariaţi, ci ca oameni ca membri ai societăţii. El atrăgea

atenţia că omul este mai mult decât o marfă.

Prin urmare, piaţa muncii pe care acţionează oferta şi cererea de muncă se desfăşoară în

două trepte:

1) în primă fază se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor, se conturează principiile

care stau la baza stabilirii sale. În această fază se manifestă tendinţa generală de formare a

salariaţilor la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă a muncii

2) a doua fază, care este o continuare a primei. În această fază are loc întâlnirea în termeni reali a

cererii şi a ofertei întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi a salariaţilor potenţiali.

Pe piaţa muncii se manifestă două forţe:

a) vânzătorul forţei de muncă care este ofertantul acestui articol specific, care solicită locuri de

muncă şi care aşteaptă maximul de avantaj de pe urma vânzării şi a închirierii forţei de muncă.

Vânzătorul forţei de muncă urmăreşte maximum de utilitate şi minimum de dezutilitate sau

dezvoltare.

b) cumpărătorul de forţa de muncă sau utilizatorul acesteia, care este cel care oferă locuri de

muncă. La rândul lui, cumpărătorul aşteaptă maximum de profit. Teoria productivităţii

marginale a muncii ne arată dacă productivitatea va fi bine sau prost răsplătită în raport cu

contribuţiile pe care le aduce.

După cum se ştie, sunt 3 factori principali care influenţează oferta de muncă la acest nivel:

a) mărimea salariului care poate fi apreciată nominal sau real;

42

b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (respectiv relaţiile dintre efortul lucrătorului şi

costul de oportunitate);

c) nevoia de a subzista a salariatului şi a familiei sale.

Deci, oferta de muncă aparţine indivizilor, aceasta cedând munca lor întreprinderilor în

vederea obţinerii unui salariu. În literatura economică se arată factorii care determină oferta de

muncă într-o economie:

1) populaţia totală aptă de muncă

2) o serie de factori instituţionali (vârsta minimă de muncă, legislaţia salarială, dispoziţiile legale

cu privire la pensionare, etc.)

3) opţiunile populaţiei între muncă şi odihnă, adică timpul care poate fi dedicat oricărei din aceste

două alternative:

În analiza pe timp scurt, se presupune că 1) şi 2) sunt variabile date şi exogene şi trebuie

analizate mai ales factorul 3). În funcţie de al treilea factor, oferta de muncă nu reprezintă o linie

verticală, doarece indivizii au posibilitatea să aleagă numărul de ore pe care doresc să-l lucreze la

fiecare nivel al salariului real şi timpul de odihnă considerat necesar. S-a constatat că oferta de

muncă nu va creşte atunci când preţul său, salariul real sporeşte. Totuşi regulile aplicabile pieţei

bunurilor şi serviciilor nu sunt în totalitate aplicabile şi piaţa muncii. Aceasta deoarece timpul poate

fi dedicat odihnei sau muncii alternativ care nu se poate aplica ofertei celorlalte bunuri. De

asemenea, în determinarea numărului total de ore de muncă oferite în vederea obţinerii unui salariu

real întră în joc două elemente care operează în direcţii opuse:

1) efectul de substituţie ce acţionează în sensul creşterii numărului de ore oferite cu scopul

sporirii salariului real. În acest caz, indivizii tind să substituie odihna prin muncă.

2) efectul de venit care operează în sens contrar. Crescând preţul pe oră lucrătorul obţine un venit

mare pentru un număr determinat de ore lucrate. Rezultatul va fi că acest individ poate să

considere o cantitate mare de bunuri şi servicii decât consumă anterior. Ambele efecte

acţionează în direcţii opuse, iar rezultatul net este imposibil să fie cunoscut aprioric (înainte).

Concepte cheie

piaţa muncii

cererea de muncă

oferta de muncă

costul marginal al muncii

salariul de echilibru

ocupare

efect de venit

efect de substituţie

43

Teste grilă

Mărimea salarului şi diferenţele dintre salarii trebuie să asigure:

a) incitaţia la muncă;

b) sporirea eficienţei muncii;

c) aspiraţia la ridicarea calificării.

Mărimea salariului variază:

a) funcţie de conjunctura economică existentă;

b) funcţie de venitul firmei;

c) între cele două limite minimă şi maximă.

Salariul cunoaşte unele forme de bază:

a) salariul după timpul lucrat;

b) salariul în acord;

c) salariul după dificultatea muncii depuse;

d) salariul mixt.

Pe termen lung, creşterea salariului este determinată de:

a) creşterea cheltuielilor cu calificarea;

b) creşterea productivităţii muncii;

c) creşterea cheltuielilor cu transportul, hrana, locuinţa şi odihna.

Mărimea şi dinamica salariului pot fi influenţate de:

a) migraţia internaţională a forţei de muncă;

b) gradul de organizare în sindicate;

c) legislaţia cu privire la mişcarea grevistă.

Cererea de muncă este influenţată de:

a) gradul de dezvoltare a societăţii;

b) ritmul creşterii economice;

c) nivelul şi dinamica productivităţii muncii;

d) structura pe ramură a economiei naţionale;

e) ritmul înnoirii tehnice şi tehnologice în economie.

44

Pe termen scurt evoluţia cererii de muncă este:

a) invariabilă;

b) liniară;

c) eterogenă.

Piaţa muncii îndeplineşte următoarele funcţii:

a) mijloceşte unirea factorului muncă cu ceilalţi factori de producţie;

b) influenţează formarea şi repartizarea veniturilor;

c) înlesneşte alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii etc.;

d) furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională;

e) influenţează formarea şi repartizarea cheltuielilor.

Piaţa muncii prezintă următoarele particularităţi

a) ea este o piaţă cu un înalt grad de rigiditate şi de sensibilitate, condiţionând atât echilibrul

economic cât şi pe cel social;

b) este o piaţă mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe;

c) prezintă un grad mai ridicat de perfecţiune în raport cu celelalte pieţe;

d) este o piaţă oscilantă funcţie de conjunctura mediului economic.


1. Negocierea colectivă a salariilor în România

2. Segmentarea pieţei muncii este viabilă în România?

3. Emigraţia, o soluţie pentru piaţa muncii în România?

45

Cap 6 Statul şi rolul său în economia de piaţă

Obiective

- Rolul statului în economia de piaţă

- Politica economică a statului; tipologia politicilor economice

- Bugetul de stat – concepţie, structură, funcţii

- Sistemul fiscal (de impuneri) şi rolul său în economia de piaţă

6.1. Rolul statului în economia de piaţă

Raporturile statului cu economia naţională au constituit una dintre problemele deosebite ale

teoriei şi practicii economice mondiale. În gândirea economică s-au conturat două concepţii mai

importante:

a) concepţia liberalismului economic

b) concepţia totalitarismului economic

Liberalismul economic preconiza neamestec în viaţa economică, în viaţa agenţilor

economici. Francoise Quesnay, care a elaborat această concepţie că economia poate fi optimă

numai pe baza acţiunilor nestingherite a agenţilor economici, schimbul între producători urmând a

se desfăşura doar prin intermediul mecanismului cerere-ofertă.

A. Smith arăta în lucrarea sa ,,Avuţia Naţiunilor” necesitatea eliminării controlului de stat pe

piaţa privată. Producătorii individuali, în urmărirea intereselor lor private, vor produce acele bunuri

necesare şi dorite de consumatori.

Concepţia opusă, totalitarismul economic socoteşte că individul trebuie subordonat statului

că drepturile sale derivă din voinţa statului. În concepţia neoclasică actuală, statul este considerat un

organism deasupra intereselor economice, având un rol neînsemnat în economie. Până la criza din

anii ’30, sistemul economic era considerat de neoclasici ca autoreglator şi domină ideea că

producătorii prin oferte să crească propria cerere.

Între cele două mari concepţii în epoca contemporană au apărut:

1) dirijismul, politica dirijată preconizată de J.M. Keynes

2) sinteza neoclasică

1) Dirijismul economic - recunoscând incapacitatea economiei de a se autoregla prin mecanismele

pieţei de liberă concurenţă, economistul englez J.M. Keynes a sugerat completarea mecanismelor

pieţei cu intervenţia statului în scopul corectării dezechilibrelor ciclice şi evitării amplificării lor.

46

Deci, dereglarea mecanismelor economice a condus la elaborarea teoriilor dirjismului în cadrul

cărora se remarcă keynisismul, care cerea un intervenţionism statal.

2) Sinteza neoclasică - autorul sintezei neoclasice P. Samuelson considera că intervenţia statului în

economie ar trebui să fie cât mai limitată şi indirectă. Aceasta ar avea drept obiectiv principal

echilibrarea ofertei cu cererea totală în scopul asigurării unei creşteri economice echilibrate în

condiţiile unui înalt nivel al ocupării forţei de muncă şi stabilităţii necesare a preţurilor.

Literatura economică arată că rolul statului în economia de piaţă este determinat de

următorii factori:

1) statul asigură în mare măsură echilibrul şi stabilitatea economică.

Întrucât la începutul deceniului 4 al acestui secol, statele s-au ocupat intens de problema angajării

forţei de muncă, restabilirea echilibrului economic şi reducerea pe cât posibil a dezechilibrelor din

societate.

2) întrucât există o insuficienţă a iniţiativei private în unele domenii de interes general - cercetarea

ştiinţei, programe generale de dezvoltare a energeticii, a îmbunătăţirilor funciare şi a altor

programe, statul trebuie să se implice.

3) statul este cel care trebuie să satisfacă unele nevoi colective ale societăţii (programe de

învăţământ şi educative, programe de asistenţă medicală şi socială, sisteme de asigurarea societăţii,

etc.)

4) statul trebuie să asigure finanţarea cheltuielilor pentru apărarea naţională.

5) a apărut şi s-a amplificat în economie o tendinţă de existenţă a externalităţilor. O externalitate

este un efect colateral al producţiei şi consumului cu consecinţe pozitive şi negative. Guvernele

pot şi trebuie să diminueze externalităţile negative (poluarea mediului înconjurător) şi să

încurajeze situaţiile provocatoare de externalităţi pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor în sistemul

sănătăţii publice, etc.).

Statul încurajează deci activităţi care creează beneficii externe limitând în acelaşi timp acţiuni

generatoare de cheltuieli externe, de exemplu statele au căzut de acord să dea mai multă atenţie

problemelor poluării atomice.

6) statul încurajează producţia de bunuri economice cu calităţi superioare, ia măsuri de protecţie a

consumatorilor.

7) statul asigură o ordine de drept corespunzător etapei respective de evoluţie economică.

Şi în ţara noastră, statul creează şi perfecţionează permanent cadrul juridic necesar, instituind un

regim legiuitor adecvat.

8) statul se preocupă de modificarea intervenţiilor în conjunctura economiei mondiale. Astfel,

printr-o politică adecvată, statul poate stimula participarea agenţilor economici la fluxurile

economice internaţionale.

47

9) statul trebuie să se preocupe de complexitatea problemelor care apar în perioade diferite ale unei

ţări (războaie, crize economice, calamităţi naturale).

Dar rolul economic al statului este diferit de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, dintr-o

multitudine de motive: tradiţii istorice, forma de organizare statală, suprafaţa, populaţia, potenţial

economic şi altele.

Rolul economic al statului se exercită printr-o multitudine de măsuri şi forme de implicare:

1) administraţii publice, atât la nivel central; cât şi la nivel local.

Ele furnizează servicii colective celorlalţi agenţi economic fără contribuţii directe din partea

consumatorilor. Serviciile respective nu sunt plătite de utilizatorii direcţi, ele fiind finanţate de

întreaga societate prin intermediul bugetului de stat (învăţământ, cultură, sănătate, etc.).

2) statul este factorul care asigură organizarea şi manifestarea pieţei publice instituţionalizate pe

plan local

Este un arbitru între interesele agenţilor economici particulari şi proprietate publică. Pe această

linie, statul adoptă cadrul comercial care reglementează aceste interese ale agenţilor economici.

3) administraţiile publice îşi asumă riscul unor activităţi care erau specifice celorlalţi agenţi

economici. De exemplu, statul este singurul consumator de armament dar şi singurul

producător.

4) statul contemporan concepe şi pune în aplicare un sistem întreg de politici economice în

industrie, agricultură, relaţii economice externe

6.2. Politica economică a statului; tipologia politicilor economice

Politica economică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice care se traduce prin

definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o perioadă, într-o ţară ca şi prin

punerea în aplicare a acestora prin folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate. Există o

deosebire substanţială între acţiunile legilor economice obiective studiate de economia politică şi

aplicarea cerinţelor acestor legi de către puterea statală. Politica economică, indiferent sub ce formă

este aplicată este o activitate subiectivă prin programele puse de puterea executivă şi modalităţile de

realizare.

Legile economice sunt obiective, care acţionează indiferent de voinţa oamenilor. Dacă

cerinţele acestei legi sunt aplicate în economie, economia beneficiază de creşterea economică de

dezvoltare.

Politicile economice depind de puterile aflate la guvernare. Ele propun legi subiective. În

măsura în care legile subiective se subordonează cerinţelor legilor obiective şi politicile economice

sunt realiste sunt în concordanţă cu dezvoltarea cu creşterea economică.

48

Clasificarea politicii economice:

1) În funcţie de obiectivele finale sau de domeniul de aplicare: politici de creştere economică,

dezvoltare economică; politici de ocupare a forţei de muncă sau antişomaj, politici

antiinflaţioniste, politici industriale, politici agrare, politici sociale, etc.

2) După instrumentele folosite în promovarea politicii economice: politici monetare, politici

bugetare de preţuri, politici de venituri, politici de protecţia mediului ambiant.

3) În funcţie de perioada de extindere: politici conjuncturale (anticiclice, politici deflaţioniste,

politici de relansarea activităţii economice) sau politici economice generale, care urmăresc

aplicarea tuturor obiectivelor prevăzute în programul de guvernare

4) În funcţie de amploarea domeniului afectat: politici microeconomice, politici la nivel

macroeconomic

5) În funcţie de orientarea doctrinară: politici liberale, politici dirijiste, politici de inspiraţie social

democratică, care urmăresc o mai mare extindere a protecţiei sociale, dezvoltarea unor sectoare

publice, înlăturarea convulsiilor sociale, etc. De exemplu, o asemenea politică a economiei

sociale de piaţă a fost aplicată în Germania de Ludwig Erhardt (‘46-’48) a dus la aşa numitul

miracol economic.

6.3. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii

Afirmarea rolului economic al statului este inseparabilă de bugetul de stat şi de politica

fiscală. În limba engleză, cuvântul buget însemna punga sau săculeţul în care erau aduse în

parlament situaţiile, venitul şi cheltuielile făcute în Marea Britanie în decurs de 1 an. Ele au fost

instituite încă din 1215 odată cu aşa numita Magna Carta Libertatum.

Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei prin care puterea de stat

influenţează cererea globală, volumul producţiei, nivelul general al preţurilor şi asigură protecţia

socială. Prin urmare, bugetul este forma concretă de manifestare a statului constituind mijlocul prin

care se formează veniturile statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice. O politică

bugetară pozitivă reprezintă acea concepţie şi acele măsuri şi acţiuni ale statului prin care

cheltuielile publice şi impozitele sunt orientate şi folosite în direcţia creşterii economice a realizării

unui nivel de ocupare ridicat, diminuarea inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru. Practic, bugetul

de stat se prezintă sub forma unei balanţe care cuprinde două mari capitole: venituri şi cheltuieli

Există bugete la nivelul întregii ţări (republican) sau bugete locale.

La venituri sunt încasări băneşti ale statului. Veniturile mai importante sunt încasările

băneşti ale statului. Veniturile mai importante sunt impozitele şi taxele, impozite pe profit, TVA,

49

impozite asupra consumului, impozite pe salarii, impozite pe venitul gospodăriilor, impozite pe

avere.

În cadrul veniturilor, ponderea cea mai mare o au impozitele (circa 80 %, cotizat pentru

asigurări sociale).

Cheltuielile sunt:

a) cheltuieli cu funcţii administraţie publică

b) cheltuieli cu apărarea

c) cheltuieli pentru învăţământ şi educaţie

d) cheltuieli pentru sănătate

e) cheltuieli pentru asigurări şi asistenţă socială (pensii, alocaţii, burse, etc.)

f) cheltuieli cu construcţii de locuinţe, de biblioteci, de instituţii culturale

g) cheltuieli pentru afaceri economice (investiţii) în centrale electrice, nuclear-electrice, şosele,

drumuri, etc

Atât în elaborarea bugetului cât şi în execuţia bugetară se urmăreşte echilibrarea celor două

părţi. În general, în teoria şi practica economică se consideră că un buget echilibrat exercită un efect

neutru asupra economiei. Chiar şi ţările foarte dezvoltate din grupul celor 7 au un buget

neechilibrat.

Dacă însă totalul cheltuielilor depăşeşte veniturile se consideră că bugetul este deficitar.

Pentru a susţine totuşi cheltuielile fără acoperire în venituri, statul recurge la două soluţii:

a) împrumuturi prin care creşte datoria publică şi aceasta poate fi pe plan intern şi pe piaţa externă

b) emisiune de bani fără acoperire în bunuri şi servicii (inflaţia)

Efectele deficitelor bugetare asupra economiei diferă în funcţie de durata lor. Când deficitul

se măreşte pe termen scurt poate avea anumite efecte stimulative. Dar dacă se perpetuează timp

îndelungat are sigur efecte negative.

Există cazuri când veniturile depăşesc un anumit nivel considerat minim, totuşi excedentul

bugetar are efecte negative asupra economiei întrucât lasă nefolosite sau amână folosirea pentru mai

târziu a unor resurse financiare importante. Aceasta ar fi putut contribui la sporirea producţiei de

bunuri şi servicii la ocuparea forţei de muncă.

6.4. Sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă

Politica fiscală a statului reprezintă o concepţie precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni

privind locul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare categorii de impozite şi percepere a lor,

modul de folosire a lor ca pârghie de stimul a creşterii economice

50

La momentul său, statul pune în centrul preocupărilor pentru elaborare şi executarea

bugetului, problema creşterii impozitelor ca principal suport al creşterii veniturilor bugetare.

Există păreri că impozitele mari ar diminua resursele pe care agentul economic le-ar putea

folosi pentru a spori investiţia şi în acelaşi timp de a crea noi locuri de muncă sau le-ar putea folosi

pentru consideraţii personale.

Unele păreri arată că dimpotrivă, diminuarea impozitelor ar face imposibilitatea realizării

unor progrese economice şi social guvernamentale sau chiar locale, ceea ce ar atrage numeroase

nemulţumiri.

Implicaţiile impozitelor asupra economiei conduc la concluzia că sistemul de percepere a lor

trebuie astfel conceput încât să se realizeze un echilibru între necesitatea agentului economic de a

obţine profituri tot mai mari şi posibilitatea diminuării acestora prin creşterea impozitului ca surse

de venituri bugetare sporite. Statul trebuie să promoveze anumite principii în proiectarea sistemului

de impozite şi taxe

1) sistemul trebuie să tindă către neutralitate astfel încât mecanismul pieţei libere să fie afectate

într-o măsură cât mai redusă

2) să se armonizeze două reguli de bază ale impozitului:

a) necesitatea plăţii serviciului efectuat de guverne

b) posibilitatea de plată reprezentată de veniturile personale

În privinţa primei reguli, statul are menirea de a estima gradul în care diverşi indivizi,

beneficiind de servicii rele şi să stabilească pe această bază impozitul. În literatura economică,

impozitul se clasifică după următoarele criterii:

a) După obiectivul impunerii:

- impozit pe venit

- impozit pe avere

- impozit pe cheltuieli

b) După scopul urmărit:

- impozit financiar

- impozit de ordine (limitarea sau încurajarea unor procese)

c) După frecvenţa lor:

- permanente care se percep liniar, anual

- incidentale, se încasează o singură dată pentru o perioadă îndelungată

d) După nivelul la care sunt administrate:

- locale

- federale, etc.

e) După modul de stabilire sau cum afectează veniturile contribuabililor

51

- directe

- indirecte

Impozitele directe se stabilesc pe baza datelor organelor fiscale asupra unor obiective materiale.

Acestea sunt:

a) impozite reale sau obiective (pe produs, case, autovehicule, etc.)

b) impozite personale sau asupra fiecărei persoane

1) impozit pe venit în care intră:

- pe veniturile persoanelor fizice

- pe veniturile persoanelor juridice

2) impozit pe avere:

- impozit propriu-zis asupra averii din venitul obţinut

- impozit pe creşterea averii

- impozit asupra circulaţiei averii prin succesiuni, donaţii, acţiuni, imobile, etc.

Impozitele indirecte sunt incluse în preţurile mărfii, tarifelor, serviciilor, plătite indirect. Intră:

a) taxele de consumaţie (accizele)

1) impozite pe consumuri speciale (hidrocarburi şi derivate, chibrituri, tutun, băuturi, cafea, ceai şi

chiar în unele bunuri de folosinţă îndelungată)

2) impozite pe consum general: pe CA, TVA.

b) monopolurile fiscale: la sare, chibrituri, tutun, alcool, etc.

c) taxe vamale speciale cu sume fixe pe unităţi de măsură

d) taxe de înregistrare şi de timbru: taxe judecătoreşti de notariat, consulare, de administrare,

permise, autorizaţii, etc.

Concepte cheie

politică macroeconomică

politică bugetară

echilibrul bugetar

datoria publică

politica fiscală

Teste grilă

1. Statul în economia de piaţă se implică:

a) în calitate de agent economic în diferite ipostaze;

b) prin crearea cadrului juridic-legislativ pentru desfăşurarea activităţii economice;

52

c) în asigurarea condiţiilor de exercitare a liberei iniţiative de către agenţii economici;

d) prin politica de susţinere a economie în perioade de criză;

e) în calitate de mediator în conflictele de muncă.

2. Programarea economică vizează:

a) protecţia mediului;

b) utilizarea resurselor financiare ale statului;

c) alocarea eficientă a factorilor de producţie;

d) contracararea efectelor negative ale mecanismelor economie de piaţă;

e) ridicarea competitivităţii.

3. Printre formele de implicare a statului în economie se înscriu:

a) proprietar de firme ale administraţiei locale sau centrale, care produc bunuri şi servicii şi

funcţionează încadrându-se în economia de piaţă;

b) plata salariilor personalului care lucrează în administraţie;

c) subvenţionarea stabilităţii preţurilor;

d) încasarea de impozite;

e) finanţarea investiţiilor private;

f) consumator de bunuri şi servicii pentru administraţii şi armată.

4. Intervenţia statului la nivel macroeconomic vizează:

a) gestiunea proprietăţii publice;

b) fixarea unui număr redus de preţuri;

c) limitarea sau înlăturarea inflaţiei;

d) limitarea şomajului;

e) adoptarea unor măsuri generale, care să asigure o protecţie socială eficientă.

5. Intervenţia statului la nivel microeconomic are în vedere:

a) fixarea unui număr redus de preţuri;

b) fixarea unor limite minime ale salariilor, care să asigure un standard minim, decent al

nivelului de trai;

c) măsuri care să asigure o protecţie socială eficientă;

d) gestionarea proprietăţii publice;

e) măsuri de stimulare a relansării economiei.

53

6. Marja implicării statului în economie este limitată deoarece:

a) din raporturile de interese într-un regim democratic rezultă anumite limite ale intervenţiei

statului;

b) nu poate dispune de suficiente resurse financiare şi mijloace pentru o implicare totală;

c) acţiunile statului trebuiesc subordonate principiilor economiei de piaţă;

d) autonomia şi libertatea de acţiune a organelor administraţiei publice sunt limitate;

e) statul nu-şi poate asuma responsabilităţi la nivel microeconomic.

7. Într-o economie concurenţială, singurul capabil să asigure o funcţionare eficientă, coerentă a

ansamblului economic naţional este:

a) agentul economic privat;

b) agentul economic public;

c) statul;

d) firmele cu participare de capital străin.

8. La veniturile bugetului de stat cea mai mare pondere o deţin:

a) comisioanele bancare;

b) impozitele;

c) cotizaţiile pentru asigurările sociale;

d) taxele vamale;

e) taxa pe valoarea adăugată.

9. În cazul unui buget deficitar, pentru a susţine cheltuielile fără acoperire în venituri, statul

poate recurge la:

a) împrumuturi interne;

b) împrumuturi externe;

c) emisiune de bani fără acoperire în bunuri şi servicii;

d) majorarea taxelor şi impozitelor existente;

e) introducerea unor noi impozite şi taxe.

10. Veniturile bugetului de stat sunt orientate spre:

a) finanţarea şi subvenţionarea unor afaceri economice;

b) plata salariilor minime în condiţii de criză;

c) salarii pentru personalul din administraţia publică;

d) cotizaţii pentru asigurările sociale;

54

e) apărare, cultură, educaţie.


1. Politica bugetară şi rolul ei în lelansarea economică

2. Politia fiscală – factor de stimulare a activităţii şi stabilităţii economice

3. Veniturile bugetare – dinamică, structuri, tendinţe

4. Cheltuielile publice – dinamică, structură, tendinţe

55

Cap 7 Fluctuaţiile activităţii economice în ţările cu economie de piaţă

(crizele economice)

Obiective

- Diversitatea ciclurilor economice.Ciclul lung şi mediu.

- Explicaţii asupra evoluţiei ciclice a activităţii economice.

- Politici anticiclice.

7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice

Evoluţia principalei laturi a activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi chiar pe

întreaga economie naţională, relevate de venitul naţional, desfacerii investiţiei, consum, permite

constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri.

Periodic, activitatea economică poate cunoaşte chiar stări de criză. Aceasta înseamnă că în timp,

activitatea economică nu are o evoluţie uniformă liniară de creştere continuă ci este fluctuantă.

Unele fluctuaţii ale activităţii economice sunt sezoniere, fiind în general explicabile şi previzibile ca

urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali. Altele sunt întâmplătoare şi de o durată mai

scurtă. Pe lângă acestea, mai există şi fluctuaţii economice de mai lungă amplitudine care se

reproduc cu o anumită regularitate. Ele s-au manifestat pregnant de la începutul secolului XIX, iar

prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi de contracţie a

afacerilor se efectuează cu o anumită regularitate, luând o formă pe care economia politică o va

denumi ciclul economic, iar mişcarea respectivă ciclicitate.

Potrivit literaturii economice, cele mai reprezentative oscilaţii cu caracter de criză se

situează cele din Anglia, şi unele ţări occidentale, începând cu 1825-1836, 1847, 1857, 1866, 1873,

1882, 1890, 1900, 1913, 1929, 1933. Acestea sunt considerate crize economice de supraproducţie

din perioada industrialismului.

Desigur, în economia preindustrială au fost unele crize de subproducţie, datorate

războaielor, calamităţilor naturale, inundaţii (1770, 1789), recolte slabe în Franţa datorate secetei.

Aprecierea se poate face prin faptul că principalele fenomene economic se derulează sub

formă ondulatorie. Au un caracter ciclic. Ciclicitatea în economie caracterizează acea formă de

mişcare a activităţii economice dintr-o ţară în care se succed alternativ fazele de avânt cu cele de

descreştere şi stagnare. Împrejurările care generează ciclicitatea economică sunt foarte numeroase,

dar rolul determinant îl are modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de producţie.

Prin urmare, ciclicitatea desemnează un mod specific de evoluţie a fenomenelor economice care se

manifestă în mod ondulatoriu sub formă de ciclu.

56

Ciclul economic este perioada de la începutul unei crize economice până la începutul crizei

următoare. Un ciclu cuprinde mai multe faze cu denumiri diferite în literatura de specialitate.

Specialiştii în economie au identificat mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se

întrepătrund. Se cunosc 3 asemenea cicluri:

1) lungi (seculare) studiate de N. Kondratieff

2) decenale (medii) analizate de economistul francez Clement Juglar

3) scurte (6 luni – 3 ani)

7.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor

Astăzi este larga acceptată teza după care conţinutul ciclului economic lung îl constituie

ciclicitatea dezvoltării calitative a forţelor productive denumită şi modul tehnic de producţie.

Un mod tehnic de producţie exprimă un tip calitativ determinat al raporturilor om-mediu, o

stare calitativă definitorie şi de durată a combinării factorilor de producţie.

Obiectivele muncii + Mijloacele de muncă (unelte, vase, ţevi) = mijloace de producţie

+ forţa de muncă -= Forţele productive ale societăţii (modul tehnic de producţie)

Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracterul ansamblului tehnicilor

şi tehnologiilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă. Evoluţia pe timp lung a vieţii economice,

a modului tehnic de producţie se desfăşoară sub forma unor aşa zise unde lungi cu o durată de 50-

60-70 ani.

În acest interval de timp în economia unei ţări sau în economia mondială este dominant un

anumit mod tehnic de producţie. Aceste este susţinut de un anumit nivel de acumulare şi

reproducţie. Circa 20 – 30 ani, modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător îşi

dezvăluie capacitatea de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După această perioadă, el intră

în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse ale societăţii pe baza cărora a fost

edificat. Apar acum semne de epuizare a capacităţii sale de a asigura un cadru corespunzător legii

creşterii productivităţii muncii şi începe să se manifeste o tendinţă de cădere a eficienţei economice

în primul rând al ratei profitului. Începe acuma perioada de tranziţie cu un stadiu calitativ nou al

ansamblului factorilor de producţie. Corespunzător acestei logici în evoluţia oricărei economii

mature se disting 2 faze:

1) faza ascendentă: se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri

înalte de creştere a venitului naţional, a investiţiilor, a producţiei industriale şi a profiturilor,

inclusiv ridicarea nivelului de trai.

2) faza descendentă: încetinirea ritmului de creştere a producţiei, a investiţiilor, a profiturilor, a

gradului de ocupare a forţei de muncă şi a venitului naţional.

57

Anii de depresie economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negativiste în

economie se accentuează. Începe de fapt, tranziţia la un nou mod tehnic de producţie. Se trece la o

nouă undă de progres tehnic, social-economic. Unii autori numesc aceste treceri succesive (pe un

fundal de trend general crescător de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul) ca fiind revoluţie

industrială, revoluţie tehnico-ştiinţifică, etc.

Succesiunea celor două faze ascendentă şi descendentă este explicată de specialişti în mai

multe feluri:

a) prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionări tehnologice profunde, prin atragerea în exploatare a

unor noi resurse de materii prime sau ca surse primare de energie

b) prin pregătirea şi ducerea războaielor, prin noile împărţiri şi reîmpărţiri a resurselor naturale şi

resurse umane

c) prin evoluţia producţiei şi a stocului de an

d) prin evoluţia producţiei agricole

e) prin evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice în legătură organiză cu ciclul schimburilor structurale

din economie.

Este explicaţia cea mai plauzibilă pe care istoria economică o acceptă în cea mai mare

măsură. Aceasta deoarece în faza ascendentă are loc un proces investiţional susţinut şi eficient pe

baza descoperirilor ştiinţifice anterioare. În această fază se înregistrează un recul al cercetărilor

ştiinţifice şi o eficienţă ridicată a investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare. În faza

descoperirilor, dimpotrivă, se produce o scădere relativă a eficienţei investiţiilor (a producţie) dar şi

o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologiilor. Acum se manifestă criza structurală

tehnologică, criză specifică tranziţiei de la un tip de tehnologie la altul şi de la un stadiul al

progresului tehnico-social şi tehnico-ştiinţific la altul.

7.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal)

Ciclul în economie este o suită neîntreruptă de fenomene şi procese economice care se

reînnoiesc într-o succesiune imuabilă. Astfel, ciclul cu o durată medie de 10-12 ani constă într-o

perioadă de timp în limitele căreia se succed după dicţionarul Grand Larousse următoarele faze:

1) faza de criză propriu-zisă

2) faza de depresiune

3) un palier de refacere incompletă (de înviorare)

4) o fază de expansiune (boom economic)

Ciclurile decenale sunt susţinute de o largă literatură economică de specialitate. Unii autori

vorbesc de 4 faze: criză, depresiune, înviorare, avânt. Paul Samuelson considera că ciclul decenal

58

cuprinde următoarele 4 faze: restrângere (recesiune), reluare (înviorare), expansiune şi apogeu

(boom economic). Un alt economist considera cele 4 faze: expansiune, criză, depresiune, punct de

începere a refacerii, a pregătirii expansiunii

J.M.Keynes vorbeşte de două faze: o fază de recesiune formată din criză şi depresiune şi o

fază de expansiune de boom formată din refacere şi avânt economic

Fenomenele care însoţesc cele 4 faze ale ciclului economic sunt:

- criza propriu-zisă

1) producţia industrială se reduce; se închid capacităţile de producţie.

2) vânzările de mărfuri stagnează, se acumulează stocuri greu vandabile

3) numeroase firme îşi restrâng sau reduc activitatea

4) reducerea capacităţii de producţie are ca efect sporirea şomajului care duce implicit la scăderea

cererii solvabile în societate (fenomen de inflaţie)

5) reducerea profitului diminuează la maxim posibilitatea de autofinanţare a unor firme

6) băncile restrâng şi ele volumul creditelor acordate agenţilor economici

7) se reduc investiţiile, iar întreprinzătorii care nu fac faţă noilor exigenţe părăsesc piaţa

8) stagnează sau scad cotaţiile hârtiilor de valoare

- depresiune

1) pentru a face faţă concurenţei tot mai puternice şi dificultăţilor cu care se confruntă,

întreprinderile adoptă măsuri de reducere a costului de producţie şi totodată se preocupă de

înlocuirea şi modernizarea masivă a mijloacelor de muncă, a tehnologiilor şi a sortimentelor de

fabricare (înlocuirea capital fix care în circa 10 –12 ani se uzează)

2) încep să crească investiţiile întrucât băncile încep să acorde credite ieftine cu dobânzi mici şi

care permit depăşirea crizei marcând un nou punct de cotitură spre o nouă fază a ciclului

economic, spre înviorare.

3) încep să se ceară mijloace de producţie suplimentare care duc la creşterea producţiei şi a forţei

de muncă ocupată în sectoarele care produc mijloace de producţie. Cu salariile primite,

populaţia începe să sporească cererea de bunuri de consum, producţia din acest sector

înviorându-se

- înviorarea

Revigorarea procesului investiţiilor, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reîncărcarea celor

existente alimentează cererea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă. Se reduce proprietatea

şomajului întrucât guvernele iau măsuri de sporire a ocupării forţei de muncă. Totodată guvernele

iau măsuri convergente prin care:

a) reducerea de impozite directe şi indirecte care vor încuraja afacerile pe cont propriu

b) sporesc cheltuielile guvernamentale

59

c) reduc taxele rescontului şi rata dobânzii

În acest fel, refacerea activităţii se transformă treptat într-un nou avânt a cărui durată poate

diferi după condiţiile fiecărei ţări. Noua fază de avânt reprezintă un progres în raport cu cliclul

economic precedent.

- faza de boom

Se caracterizează succint astfel: pe fundalul unui proces investiţional intens cresc producţia

şi venitul naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, salariile, profiturile şi vânzarea de mărfuri.

Este o perioadă de afaceri prospere, de creştere a cursului acţiunii şi a nivelului de trai implicit.

Dar expansiunea nu durează la nesfârşit pentru că în economia unei ţări se face simţită

acţiunea unor factori care o frânează. De exemplu reducerea ratei profitului ca şi apariţia unor

dezechilibre şi care se reflectă prin scăderea cursului acţiunii, scumpirea şi restrângerea creditului,

fapt care marchează închiderea boomului şi începe din nou faza de criză.

În realitate, ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie simplă şi liniară. Nu sunt

exclusive unele dereglări sau chiar scăderi parţiale de producţie în faza de avânt şi invers, unele

creşteri de producţie în faze de criză şi depresiune. Nici un ciclu nu s-a identificat cu un altul.

Diferite sunt cauzele şi intervenţia cu care acţionează. Dacă rolul avântului este evident, unii

economişti consideră că şi criza îndeplineşte anumite funcţii. Astfel, criza şi depresiunea au rolul de

a restabili temporar cu preţul unor mari pierderi, sistemul de proprietate obiectiv necesare

reproducţiei.

Criza şi depresiunea pun bazele refacerii capitalului fix, a unor noi echilibre obiectiv

necesare perioadei date. În ţările cu economie de piaţă modernă, o fază a ciclului lung a cuprins 2-3

cicluri decenale, fiecare cu o configurare proprie.

7.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice)

Politicile si masurile anticriză actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient

inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. Cele mai

cunoscute şi mai utilizate sunt:

Politica cheltuielilor se bazează pe creşterea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat în

faza de criză şi depresiune. Să fie orientate aceste cheltuieli spre achiziţionarea de stat, producere de

armament pentru apărare, investiţii cu caracter social cultural, dar în nici un caz în investiţii

productive

Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop, fie

blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei.

Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente

60

de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei

rezervelor obligatorii. politica monetară şi de credit are ca instrument

a) rata dobânzii

b) creditul

c) masa monetară

Acestea se aplică diferenţiat în condiţiile de avânt sau recesiune. În condiţiile de avânt să se

majoreze rata dobânzii, şi se impun restricţii la acordarea de credit, iar controlul asupra masei

monetare devine mai riguros. Au ca efect frânarea cererii de bunuri de consum şi investiţii şi a

activităţilor economice.

În faza de criză trebuie să se procedeze invers. Să se reducă rata dobânzii, să sporească

volumul de credite şi masa monetară pentru a stimula cererea şi investiţiile. Astfel, ar creşte

productiv gradul de ocupare a forţei de muncă.

Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică

economică:

reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate;

creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor.

Prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune menţinerea unor

deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a

impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi

pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea

impozitelor, atunci se are în vedere reducerea şomajului, şi constuie părţi componente ale unei

politici denumite "reflaţioniste

În faza de depresie, criză statul să procedeze la reducerea fiscalităţii, lăsând mai multe

venituri asupra agentului economic. Aceasta ar avea menirea să încurajeze consumul şi investiţiile.

În faza de boom, să se procedeze la o majorare a fiscalităţii pentru a frâna cererea de consum şi

investiţii. În felul acesta s-ar asigura şi încasări suplimentare la buget, menite să acopere deficitele

acumulate în faza de criză.

Concepte cheie

fluctuaţie

ciclitate

conjunctură

expansiune

criza economică

recesiune

depresiune

politica anticiclică bazată pe agregate

61

Teste grilă

1. Depresiunea se caracterizează prin aceea că:

a) cererea de bunuri de consum depăşeşte oferta de bunuri de consum;

b) piaţa are capacitate de absorbţie mărită;

c) oferta agregată depăşeşte cererea agregată;

d) cererea de investiţii depăşeşte oferta de economisire;

e) cererea de muncă depăşeşte oferta de muncă.

2. Faza de expansiune se caracterizează prin:

a) creşterea venitului naţional;

b) creşterea incertitudinii plasamentelor în titluri de valoare;

c) scumpirea creditului pe fondul unui proces investiţional intens;

d) creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;

e) creşterea salariilor, profiturilor şi vânzărilor.

3. Ciclul economic se manifestă prin:

a) simultan în toate ţările în anumite ramuri economice;

b) diferit între ţări în anumite ramuri economice;

c) diferit între ţări şi influenţând în aceeaşi proporţie activitatea economica generală;

d) diferit între ţări şi influenţând în proporţii diferite activitatea economică.

4. Componentele politicii bugetare sunt:

a) politica monetara şi de credit;

b) politica cheltuielilor publice;

c) politica fiscală;

d) politicile anticiclice.

5. Scopul politicii monetare şi de credit este:

a) în perioada de boom, frânarea cererii de consum şi de investiţii;

b) în perioada de boom, creşterea fiscalităţii;

c) în perioada de recesiune, stimularea cererii;

d) în perioada de recesiune, creşterea producţiei şi gradului de ocupare;

e) atenuarea undelor ciclului economic.

62

6. Care din următoarele măsuri ţin de politica monetara şi de credit adoptata în faza de boom?

a) reducerea preţurilor şi a taxelor de consum;

b) diminuarea fiscalităţii;

c) restricţionarea creditului;

d) sporirea masei monetare;

e) scăderea ratei dobânzii.


5. Caracteristici ale fluctuaţiilor economice aggregate în statele cu structuri tehnico-

economice moderne

6. Consideraţiuni asupra politicilor monetare şi fiscale, promovate în ultimii ani în

România

63

Cap 8 Inflaţia – fenomen negativ al economiei de piaţă

Obiective

- Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)

- Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie

- Efectele economice şi sociale ale inflaţiei

- Politici şi măsuri antiinflaţioniste

8.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)

Economistul francez Michel Didier în lucrarea sa ,,Economia şi regulile jocului” consideră

acest fenomen „dezordinea dezordinilor în viaţa economică”. Alţi economişti, printre care F.

Perroux sublinia ,,se va desemna astfel, prin termen de inflaţie o mişcare de creştere dispersată a

preţurilor care se întreţine prin sine însuşi şi care este datorată unei insuficienţe relative a ofertei

spontane în raport cu cererea”.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat prin

următoarele aspecte:

1) creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economice.

2) deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor)

3) creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţului

Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi

una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Dar nu orice creştere a

preţurilor este sinonimă cu inflaţia, deoarece:

I. este vorba de o creştere puternică, anormală foarte puternică a preţurilor. Se raportează

creşterea la un sistem de referinţă, la un raport de stabilitate socotit normal.

II. creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă

II. creşterea preţurilor se produce neuniform şi nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi

serviciile.

Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se

exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în

moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei

bunurilor economice.

Se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe

întreaga economie. Se raportează PIB socotit în preţurile perioadei curente la acelaşi indicator

64

calculat în preţurile perioadei de bază

Întrucât toţi cetăţenii au calităţi de consumator şi inflaţia este percepută în primul rând de

aceştia şi cum preţul factorilor de producţie se reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi

serviciilor de consum, în statisticile ţărilor cu economie de piaţă se foloseşte indicele general al

preţurilor.

În toate ţările cu economie de piaţă există organisme autorizate care calculează şi

supraveghează atent Igp. Aceasta deoarece el are un important conţinut social economic în legătură

cu el, diferitele categorii sociale şi factori de decizie exprimându-şi interesele.

- Igp este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitei sau nereuşitei politicii sale

economice. Dinamica preţurilor exprimă mersul general al economiei şi al conjuncturii preţurilor.

Guvernul este deci mandatat să gestioneze bine economia naţională.

- Igp serveşte patronatului (agent economic, întreprinzător) la negocierea cu sindicatele şi salariaţii,

precum şi la analizele comparate între dinamica preţului şi cea a productivităţii muncii

- Sindicatele urmăresc acest indice ştiind că creşterea lui afectează salariul real a cărui apărare

constituie obiectivul prim al sindicatelor.

8.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie

Inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă

unei creşteri anterioare, constituindu-se într-un punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria

bulgărului de zăpadă. Inflaţia se poate măsura fie la modul absolut, fie la modul relativ

În literatura economică, există mai multe criterii de clasificare a inflaţiei:

1) Locul şi modul de manifestare

a) Există inflaţia abundenţei care este prezentă în toate ţările dezvoltate. Are la origine îndeosebi

cauze monetare. Cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o cantitate mare de bunuri şi

servicii.

b) Inflaţia penuriei caracterizează ţările slab dezvoltate. Există o insuficienţă a ofertei şi

surplusului de bani ce apare relativ la o cantitate mică de bunuri şi servicii.

2) Cauzele care determină inflaţia

a) Inflaţia prin cerere, apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o anumită perioadă, într-un

ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă

65

rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii.

b) Inflaţia prin costuri, apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie

cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată. Dacă agenţii economici producători

sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare

şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi

vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai

inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată

asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri.

c) Inflaţia combinată, unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv

cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se

astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie se manifestă în final ca un singur

fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, între nivelul costurilor de producţie

şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la întreg, acestea (costul şi venitul) fiind două

categorii economice reflectate de aceeaşi realitate - preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung

să se întrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor.

3) Intensitatea inflatiei

• inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. În

condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. Agenţii economici au

tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi

le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală productivitatea

factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse,

creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este

specifică ţărilor foarte dezvoltate.

• inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10%

anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările

dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab

dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste.

• inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică,

în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost frecvent

întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările

dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare,

rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din

economii sunt substrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. Această

formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie, putând conduce chiar la

dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%).

66

• megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu

de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei

galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a

inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 -

1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada

postdecembristă, circa 395%.

• hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual.

În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii

efectuîndu-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul real al unei

persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în

viaţa economică şi politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen

izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990, Rusia în anul

1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare acolo unde sunt conflicte

militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată, dar şi în perioadele cu un ″stat

slab″, unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu

structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi

agenţi economici.

8.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia, de

politicile economice promovate, ca şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi a controla procesul.

Pornindu-se de la principiul conform căruia procesele economice se definesc prin funcţiile lor, se

poate spune că orice formă de inflaţie are o serie de efecte generale, menite să asigure mersul

normal al economiei de piaţă. Este vorba, în primul rând, de efectele inflaţiei moderate şi controlate,

efecte, în general, pozitive.

Un prim astfel de efect constă în diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce

afectează diferit şi inegal agenţii economici.

Inflaţia deblochează (sau poate debloca) mecanismul economic. Eliminând unităţile parazit

sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează adaptarea unităţilor rămase la

exigenţele impuse de progresul tehnic şi de mecanismele pieţei.

Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează

înclinaţia spre consum şi restricţionează înclinaţia spre economii. În acest mod, procesul antrenează

fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerată pentru plasamente în bunuri durabile neproductive.

67

În condiţiile unei deprecieri inflaţioniste a banilor – egală sau mai mare decât rata dobânzii –

cei care îşi desfăşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească creditele în mod

gratuit. Restituirea creditelor se face în bani devalorizaţi, după ce s-a încasat un beneficiu real. În

aceiaşi termeni, se pune şi problema împrumuturilor de stat, populaţia creditoare rămânând cu

obligaţiile de stat devalorizate.

Inflaţia îndepărtează din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scăderea puterii de

cumpărare. Acest efect se manifestă doar în termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a

cantităţii de bani la populaţie.

Ca şi recesiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente cu

nevoile reale de consum. Ea face aceasta prin presiunea permanentă pe care o exercită în avans,

asupra resurselor productive.

Specialiştii susţin şi argumentează că inflaţia galopantă (hiperinflaţia) cu trend crescător de

durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii.

Hiperinflaţia viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând

posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă şi de rentabilitate, ca şi posibilitatea comparării

acestora în timp şi spaţiu. Referindu-se la o asemenea formă de inflaţie, unii analişti ai fenomenului

au arătat că este «dezordinea dezordinilor oricărei economii».

Inflaţia galopantă cu trend crescător descurajează investiţiile productive şi orientează

resursele băneşti spre acţiuni speculative curente. Efectul general negativ al unei asemenea orientări

a economiilor este evident.

Având ritmuri inegale pe ţări şi timpi diferiţi de declanşare, procesele inflaţioniste

accentuează oscilaţiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economiile naţionale cu

monede neconvertibile, generând dezechilibre în plan mondial şi zonal.

Inflaţia excesivă duce la decăderea societăţii civile în general. După cum se ştie, o societate

decade atunci când clasele de mijloc îşi pierd locul şi rolul lor de factor de echilibru. Antrenând

sărăcirea clasei de mijloc, hiperinflaţia subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupţie

şi degradare în cadrul instituţiilor sociale.

Efectele negative ale inflaţiei – suportate de anumiţi agenţi economici, de anumite clase şi

grupări sociale, ca şi de societate în ansamblul ei – sunt denumite costuri ale inflaţiei. Oricare ar fi

forma ei, inflaţia redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri fixe şi cu poziţii slabe

în sistemul economic spre cele care deţin puterea economică şi o folosesc pentru a obţine venituri

mari. Inflaţia potenţează incertitudinea şi riscul în economie. Cu cât rata inflaţiei este mai mare şi

înregistrează fluctuaţii mai puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în procesul de

previzionare a costurilor şi încasărilor, deci şi profiturilor. Dacă inflaţia dintr-o ţară este mai mare,

68

comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci rezultatul ei va fi deteriorarea balanţei de plăţi a acelei

ţări, deteriorarea cursului monedei sale.

8.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste

Inflaţia a fost şi a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte

de antrenare în economia reală. Agenţii economici individuali şi agregaţi sunt, preocupaţi să evite

efectele negative ale procesului. Numai că ei pot să gestioneze, fiecare în parte, doar segmente ale

dezechilibrului macroeconomic arătat. Nici unul dintre agenţii economici nu poate controla inflaţia

în ansamblu. Agenţii economici pot însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul

procesului şi să ia decizii privind afacerile lor în raport de anticipările ce se conturează în societate,

ca şi de anticipările sale proprii.

Avându-se în vedere faptul că procesul inflaţionist presupune treceri permanente de la

inflaţie moderată la hiperinflaţie, de la deflaţie la inflaţie, de la inflaţie galopantă la una lentă şi

controlată de factorii responsabili mandataţi, capacitatea unităţilor de a-şi adapta deciziile la noile

situaţii apărute sau aşteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piaţă

contemporană.

Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametri de care ţin seama agenţii economici în

dimensiunea activităţilor. Să presupunem că într-un sector se derulează o negociere de salarii,

acestea având un impact notabil asupra producţiei. Să mai presupunem că ambele părţi – sindicatul

şi patronatul – anticipează o rată a inflaţiei, de 5%. În aceste condiţii; sindicatul negociator va fi

dispus să accepte o creştere de salarii de cel puţin 5%, ceea ce ar însemna menţinerea salariului real

la nivelul anterior. Patronatul, dimpotrivă, va accepta o creştere a costurilor salariale cu cel mult

5%, astfel, ca respectivele costuri să nu fie majorate în termeni reali şi să nu afecteze profitul.

Politicile antiinflaţioniste se grupează după mai multe criterii: (a) după intensitatea şi sensul

procesului; (b) după doctrina social-economică ce stă la baza lor; (c) după metodele şi instrumentele

folosite etc.

Dacă se are în vedere primul criteriu, atunci se poate vorbi de: politici de luptă cu criza

inflaţionistă, respectiv cu hiperinflaţia şi efectele ei; politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de

menţinere a inflaţiei moderate (normale) sub controlul factorilor responsabili.

Să acceptăm idea cu largă circulaţie, conform căreia hiperinflaţia se caracterizează prin

următoarele: deficitul bugetar atinge sume colosale, tipărirea biletelor de bancă alimentând peste

95% bugetul de stat; cantitatea de monedă creşte exponenţial, imprimeriile lucrând zi şi noapte

pentru a furniza în cantităţi industriale bilete de bancă din ce în ce mai devalorizate; paradoxal, o

asemenea multiplicare maschează, semidispariţia monedei legale, monedă care nu mai inspiră nici o

69

încredere din partea cetăţenilor; moneda naţională pierde orice valoare în comparaţie cu monedele-

valute, devalorizarea luând proporţii vertiginoase şi necontrolate.

În asemenea condiţii, factorii care intervin sunt agenţii macroeconomici specializaţi, care îşi

propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să deschidă calea relansării creşterii şi

dezvoltării economice. Deci, este vorba de măsuri de politică economică menite să asigure

revenirea la confruntarea “normală” dintre vânzători, dintre debitori şi creditori etc.

În plus, în aceste condiţii se folosesc într-o măsură mai mare instrumentele macroeconomice

de normalizare a procesului. Se au în vedere îndeosebi acele măsuri de protecţie socială cum sunt:

indexarea salariilor la inflaţie; suplimentarea veniturilor categoriilor defavorizate; creşterea

indemnizaţiilor de şomaj; a pensiilor etc.

După doctrina economică ce stă la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflaţiilor

pot fi: de control a cererii agregate (demand-side) şi de stimulare a ofertei agregate (supply-side).

Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor

fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflaţiei presupun modificarea cheltuielilor publice şi sau a

veniturilor din impozite şi taxe. Cererea agregată poate fi redusă prin diminuarea şi temporizarea

cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor şi taxelor, ridicare ce are ca

efect reducerea cheltuielilor de consum personal (partea principală a cererii agregate). Măsurile

arătate sunt tipice pentru politica deflaţionistă.

Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei

dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin diminuarea ofertei de monedă,

astfel încât să rezulte mai puţină lichiditate. Totodată, la acelaşi efect, se poate ajunge şi prin

ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului. Dacă împrumuturile scad, atunci şi cheltuielile de

consum vor fi mai mici.

Politica antiinflaţionistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de creştere a

costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei agregate şi chiar la creşterea acesteia.

Procesul poate fi demarat şi întreţinut prin restrângerea influenţelor monopolurilor asupra preţurilor

şi veniturilor. Restrângerea arătată se poate obţine printr-o serie de căi: diferite forme de control

asupra preţurilor; măsuri menite să restrângă activitatea şi puterea sindicatelor; politici de

promovare a concurenţei şi de control al concentrărilor economice. De asemenea, procesul arătat

poate fi susţinut prin demararea unor politici de creştere a productivităţii (stimulente fiscale,

încurajarea cercetării-dezvoltării, acordarea de subvenţii firmelor ce investeşte în utilaje

performante etc.).

70

Concepte cheie

inflaţia

deflaţia

inflaţia prin cerere

inflaţia prin ofertă

indicele preţurilor de consum

rata anticipată a infaţiei

criza inflaţionistă

politica antiinflaţionistă

71

Teste grilă

1. Inflaţia reprezintă:

a) un dezechilibru structural al mecanismului economic;

b) un fenomen al economiei de piaţă;

c) un proces economic.

2. Inflaţia se exprimă prin:

a) excedentul masei monetare faţă de cantitatea de bunuri şi servicii aflată în circulaţie;

b) creşterea generalizată a preţurilor;

c) scăderea puterii de cumpărare a banilor.

3. Când în economie are loc un proces inflaţionist se prevăd ca măsuri:

a) guvernul să preia conducerea activităţilor economice;

b) să se reducă importul de mărfuri;

c) să se acţioneze pentru reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat;

d) să se stimuleze pe orice cale exportul.

4. În categoria măsurilor de protecţie a veniturilor populaţiei de devalorizarea provocată de inflaţie

nu intră:

a) indexarea pensiilor;

b) compensarea unor creşteri de preţuri;

c) creşterea ratei dobânzii la creditele acordate de bănci.

5. Indicele general al preţurilor exprimă:

a) creştere generală a preţurilor dar inegală pe categorii de mărfuri;

b) creştere parţială a preţurilor dar inegală pe categorii de mărfuri;

c) creştere generală a preţurilor şi nediferenţiată pe categorii de mărfuri.

6. Puterea de cumpărare a banilor arată:

a) câte bunuri şi servicii se pot cumpăra cu cantitatea de bani existentă în economie la un nivel

dat al preţurilor;

b) câte bunuri şi servicii se pot cumpăra cu salariul obţinut de salariaţi;

c) cât de mult au scăzut sau au crescut preţurile.

7. Inflaţia se poate prezenta sub mai multe tipuri:

a) inflaţia prin cerere;

b) inflaţia prin costuri;

c) inflaţia prin preţuri;

d) inflaţia prin ofertă.


7. De la expansiune la inflaţie şi de la inflaţie la stagnare şi şomaj cronic.

8. Inflaţie sau şomaj? Analiză concretă pe exemplul României anilor 1990.

9. Infaţie – deflaţie – dezinflaţie; analiză concret-istorică.

Cap.9 Ocuparea şi şomajul

Obiective

o conţinutul conceptului de şomaj

o aspecte caracteristice ale şomajului

o cauze şi forme de manifestare ale şomajului

o efecte social-economice ale şomajului

o măsuri pentru diminuarea şomajului

9.1. Conţinutul conceptului de şomaj

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reflectă modul cum

funcţionează piaţa muncii, într-o economie de piaţă, la un moment dat. Raportul dintre cererea şi oferta

de forţă de muncă determină cele două stări opuse ale pieţei muncii - ocuparea forţei de muncă şi

şomajul. Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului

macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi sociale.

Dacă în legătură cu existenţa şomajului nu există nici un dubiu, definirea şi măsurarea acestuia

formează obiectul unor ample controverse. Unghiurile de vedere şi opiniile exprimate cu privire la

şomaj au variat în timp, întrucât şi şomajul a acoperit realităţi specifice foarte diferite.

Cu toate că fenomenul şomaj şi-a făcut simţită prezenţa încă de la începuturile capitalismului

(secolul al XIX-lea), înţelegerea cauzelor, formelor de manifestare şi a efectelor pe care acesta le

presupune a fost posibilă odată cu apariţia teoriei macroeconomice moderne.

Dacă la începutul secolului al XIX-lea, eventualele întreruperi sau absenţe în procesul muncii

erau considerate situaţii efemere, cauzate de factori pur sociali, odată cu începutul secolului al XX-lea,

când în economiile capitaliste au apărut primele dezechilibre importante (care au culminat cu marea

criză a anilor 1929 - 1933), fenomenul şomaj a captat din ce în ce mai mult atenţia lumii economice,

aceasta conştientizând că ocuparea forţei de muncă este o problemă de natură economică şi destul de

complexă.

De altfel, cel mai de seamă economist din acea perioadă (şi nu numai) - J. M. Keynes, susţinea,

argumentat, că orice politică macroeconomică de succes trebuie să cuprindă în mod necesar măsuri şi

instrumente statale, în vederea folosirii cât mai depline a forţei de muncă. Aceasta, întrucât economiile

în sine nu mai garantau, în virtutea mecanismelor spontane de autoreglare, ocuparea deplină forţei de

muncă.

Din acel moment, şomajul devenea, alături de inflaţie, o stare de dezechilibru nedorită, dar

permanentă a economiei contemporane, făcând obiectul de studiu şi cercetare al majorităţii teoriilor

macroeconomice emise.

Trebuie precizat că nu există un mod unitar de a defini conceptul de şomaj (sau şomer) şi, ca

atare, există uneori deosebiri între numărul şomerilor din aceeaşi ţară şi perioadă, în funcţie de modul

de definire al acestora.

În general, fenomenul şomaj este definit în literatura economică, ca fiind o stare negativă a

economiei, concretizată într-un dezechilibru structural şi funcţional al pieţei muncii, prin care

oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor

economici.

Cea mai cunoscută şi larg utilizată definiţie a şomajului este cea adoptată de Biroul

Internaţional al Muncii - organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite - care elaborează statistici şi analize

pe problemele muncii şi, potrivit căreia, este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte

concomitent următoarele condiţii: • este apt de muncă; • nu are loc de muncă; • este disponibil pentru o

muncă salariată; • caută un loc de muncă.

În România, conform Legii nr. 1/1991, republicată în anul 1994, este considerat şomer,

persoana aptă de muncă, ce nu se poate încadra din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare

pregătirii sale, în vârstă de minim 16 ani.

În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut,

precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, care nu găsesc un loc de muncă adecvat propriilor cerinţe.

În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic, opus ocupării,

reprezentând un surplus de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în condiţii de

rentabilitate, impuse de piaţă.

9.2. Aspecte caracteristice ale şomajului

Constatat în practica economică şi studiat în teorie, şomajul se caracterizează prin aspecte

referitoare la: nivelul, intensitatea, durata şi structura acestuia.

♦ Nivelul şomajului se determină atât în mărime absolută, prin numărul celor neocupaţi (numărul

şomerilor), cât şi în mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs), calculată ca raport procentual între

numărul total al şomerilor (Ns) şi numărul total al populaţiei active sau ocupate (Pa sau Po): Rs = ×

100.

Nivelul şomajului are amplitudini diferite pe zone geografice şi perioade, iar limitele acestuia

trebuie raportate la ceea ce înseamnă starea de ocupare deplină.

Ocuparea deplină reprezintă acel nivel al ocupării resurselor de muncă, care permite obţinerea

maximului de bunuri şi servicii pentru acoperirea nevoilor oamenilor.

Ocuparea deplină nu înseamnă, însă, inexistenţa forţei de muncă neocupate, ci ocuparea

acesteia până la limita şomajului natural. Acest tip de şomaj este echivalent, de fapt, cu şomajul

voluntar, care constă în numărul celor neocupaţi, ca urmare a propriilor decizii (sub diverse motivaţii)

de a înceta să muncească.

În general, se apreciază că rata şomajului natural în ţările cu economie de piaţă se situează între

3% şi 5%.

Drept urmare, ocuparea deplină a forţei de muncă este echivalentă cu un şomaj scăzut, reflectat

printr-o rată naturală de câteva procente sau, altfel spus, înseamnă angajarea a circa 95%-97% din

populaţia activă disponibilă, diferenţa până la 100%, fiind considerată a fi şomaj natural (normal).

Economistul american Milton Friedman afirma despre şomajul natural că este un şomaj de

echilibru, întrucât rezultă dintr-o alegere deliberată a indivizilor. Treptat, mulţi economişti

occidentali au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele decenii în ţările

dezvoltate este, în special, şomaj voluntar şi mai puţin şomaj involuntar, acesta din urmă fiind

singurul care trebuie să preocupe politicile macroeconomice.

În funcţie de nivelul şomajului natural (considerat ca normal) se consideră, de regulă, două

situaţii: starea de subocupare şi starea de supraocupare. Starea de subocupare a forţei de muncă

există atunci când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, adică suntem în

prezenţa unui şomaj efectiv, anormal (de exemplu 8%, 10%, 12% etc.). Supraocuparea forţei de

muncă se defineşte, de regulă, printr-o rată a şomajului de doar circa 1%-2%, deci mai mică decât

rata considerată normală sau naturală (în realitatea economică, această situaţie este extrem de rară).

În concluzie, ocuparea deplină, subocuparea şi supraocuparea sunt concepte economice prin

intermediul cărora se analizează amplitudinea fenomenului şomaj, la un moment dat.

♦ Intensitatea şomajului. Aceasta este o altă caracteristică a acestui fenomen, în funcţie de care se

pot distinge următoarele tipuri de şomaj: şomajul total, care presupune pierderea locurilor de muncă

şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o

persoană, prin reducerea duratei de lucru sub cea legală şi scăderea corespunzătoare a salariului;

şomajul deghizat, specific îndeosebi ţărilor slab dezvoltate, unde activitatea desfăşurată de unele

persoane este doar aparentă, cu o productivitate foarte redusă şi o salarizare pe măsură.

Intensitatea şomajului reflectă gradul de pierdere a posibilităţii de a muncii pentru posesorii forţei

de muncă.

♦ Durata şomajului reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul pierderii locului de

muncă sau al scăderii activităţii depuse şi momentul reluării activităţii la parametrii anteriori.

Durata şomajului diferă de la o persoană la alta, astfel că pentru a surprinde fenomenul la nivel

naţional, se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului. Aceasta se poate stabili, deci, ca o

medie pe economie sau ramură de activitate, într-o anumită perioadă, astfel: Dz = , unde Dz - durata

medie în zile; Nz - numărul de zile în şomaj; Ns - numărul şomerilor.

♦ Structura şomajului cuprinde categoriile sociale afectate de acest fenomen, diferenţiate după

indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, profesie, vârstă, sex, etnie ş.a.m.d.

9.3. Cauze şi forme de manifestare ale şomajului

Sintetizând din multitudinea studiilor şi analizelor elaborate până în prezent, privitoare la

cauzele şomajului, putem concluziona că acestea se împart în două mari categorii, după natura

acestora:

1. cauze subiective, care au ca element determinant voinţa individuală a celui care se află în

ipostaza de şomer;

2. cauze obiective, în cadru cărora se pot include ca cele mai importante: restructurarea activităţilor

economice, insuficienţa creşterii economice, caracterul ciclic al evoluţiei economiei şi explozia

demografică.

Din acest unghi de vedere se pot constata două forme (cauzale) clasice ale şomajului: şomajul

voluntar, generat de cauzele subiective şi şomajul involuntar, ca rezultat al cauzelor obiective.

I. Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este ″datorat refuzului sau

imposibilităţii pentru posesorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii

produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazat(ă) pe anumite prevederi legale, pe

uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la

schimbări sau pe simpla încăpăţânare proprie naturii umane″.

În literatura de specialitate contemporană, se consideră că în cadrul şomajului voluntar se

includ persoanele care refuză actul muncii, fie datorită salariilor sau condiţiilor de muncă oferite,

care sunt inacceptabile în raport cu pretenţiile posesorului forţei de muncă şi care consideră că

indemnizaţia de şomaj îi este suficientă pentru un trai decent, fie datorită existenţei altor mijloace de

trai pe care aceste persoane le au şi care fac ca motivaţia muncii să dispară.

Din punct de vedere structural, şomajul voluntar cuprinde următoarele categorii de persoane:

- persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin

indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent;

- persoanele care hotărăsc în mod deliberat să înceteze lucrul, total sau parţial, considerând că

salariul real este prea mic şi că este mai avantajos să aibă timp liber pentru a dobândi o altă meserie

sau un alt loc de muncă;

- şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele

oferite la un moment dat;

- persoanele casnice care, deşi au hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează

angajarea în condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc.

În practică, şomajul voluntar poate avea următoarele forme de manifestare: şomajul

fricţional (tranzitoriu) şi şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj.

a. Şomajul fricţional (tranzitoriu) cuprinde pe acei lucrători care au abandonat vechile locuri de

muncă pentru a căuta altele mai favorabile, pe acei concediaţi care sunt în căutarea unui nou loc de

muncă şi pe acei indivizi care sunt în căutarea primului loc de muncă.

Astfel, unii dintre şomeri sunt în căutarea unui loc de muncă mai bun, care să le ofere

satisfacţii mai mari sau se deplasează spre o regiune geografică mai prosperă, cu alte perspective de

afirmare pentru aceştia. Alţii sunt obligaţi să-şi schimbe locul de muncă deoarece au fost concediaţi

(este cazul, în mod firesc, acelor concedieri făcute ca urmare a unor fapte săvârşite cu vinovăţie de

către angajaţi, şi nu în urma, spre exemplu, a restrângerii activităţii unei firme; în acest din urmă caz

suntem în prezenţa unei forme de şomaj involuntar).

Pe de altă parte, în fiecare an se prezintă pe piaţa muncii, pentru prima oară, un număr de

persoane care au terminat studiile şi care au diverse aspiraţii în ceea ce priveşte viitorul loc de

muncă. Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin pregătiţi să accepte că între

idealul lor profesional şi ceea ce li se oferă ca loc de muncă la terminarea studiilor există anumite

diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi impune, în ultimă instanţă, inevitabilele condiţii, ei

vor continua să caute ceva mai bun.

Esenţa (cauza) acestei forme de şomaj constă în aceea că între cei care solicită şi cei care

oferă forţă de muncă se produc ”fricţiuni” permanente. Aceasta, întrucât lucrătorii nu dispun de o

informaţie completă referitoare la localizarea locurilor de muncă vacante, la care să aibă acces,

astfel că informaţia pe piaţa muncii nu este perfectă. Această formă de şomaj se mai numeşte şi

”tranzitoriu”, întrucât locuri de muncă există, dar necesită un timp penru ca solicitanţii să le ocupe.

b. Şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj explicabilă şi motivată social, indemnizaţia de

şomaj poate avea şi efecte contradictorii. Astfel, se constată că şomajul, în forma sa voluntară, este

cu atât mai amplu cu cât această indemnizaţie este mai mare; o mărime mai redusă a acesteia va

incita pe posesorul forţei de muncă la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după cum, o sumă mai

mare primită ca indemnizaţie va reduce intensitatea căutării unei slujbe.

Pentru aceasta este necesar ca indemnizaţia de şomaj să fie stabilită la un nivel optim. Ea

trebuie să fie ”astfel încât să incite la căutarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil,

substituirea, raţională din punct de vedere individual, timpului de căutări cu timpul de odihnă”.

Noţiunea de ”optim” are aici mai mult semnificaţia de ”inhibator”, adică indemnizaţia, prin

cuantumul ei, trebuie să descurajeze tendinţa unor lucrători de abandona locul de muncă, indiferent

de motive, spre a deveni beneficiari ai acesteia.

II. În contrast, şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi

dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condiţiile pieţei, nu pot să-şi

realizeze acest obiectiv întrucât aceste locuri de muncă, pur şi simplu, nu există. Aşadar, una este

situaţia când, din motive subiective, nu se lucrează pentru că nu se găseşte un loc de muncă

interesant, acceptabil, pe măsura gustului, preferinţelor, a diplomei sau a exigenţei, privind salariul,

şi cu totul altceva este cazul în care cel care caută un loc de muncă, pentru că lipsa acestuia îi pune

în cauză însăşi existenţa, nu-l găseşte disponibil în localitatea sau în zona în care trăieşte, din motive

obiective.

Şomajul involuntar nu este nici natural sau normal, nici un ”rău necesar”, ci un ”rău

veritabil” al economiei.

În funcţie de cauzele obiective (amintite anterior), şomajul involuntar poate avea

următoarele forme de manifestare reprezentative: şomajul structural, şomajul tehnologic, şomajul

ciclic, şomajul sezonier şi şomajul demografic.

a. Şomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce se petrec în structura

activităţilor economico-sociale. El este corelat cu interacţiunea dintre schimbarea consumului şi

structurile de producţie existente. O asemenea interacţiune provoacă o diminuare puternică a

gradului de ocupare în anumite ramuri sau sectoare şi o lipsă de forţă de muncă în alte domenii.

Acest şomaj demonstrează existenţa unei evidente neconcordanţe între structura cererii şi ofertei de

forţă de muncă, sub aspect demografic, educaţional-profesional şi ocupaţional. El reprezintă efectul

restructurării unei economii şi în primul rând a ramurilor industriale - cele care ocupă o mare parte a

forţei de muncă. Structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice, în

evoluţie; unei cereri suple de forţă de muncă îi corespunde o ofertă rigidă.

Această formă de şomaj este considerată, în general, ca fiind cea mai gravă şi complexă, deoarece

reintegrarea forţei de muncă disponibilizate este un proces lung şi dificil, care presupune, în

principal, creşterea investiţiilor simultan cu recalificarea celor afectaţi. De regulă, dimensiunile

şomajului structural sunt mari atunci când într-o perioadă anterioară a existat o structură economică

anormală, neperformantă şi incapabilă să valorifice superior resursele de muncă.

b. Şomajul tehnologic apare ca o variantă a celui structural şi este determinat, în principal, de

înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de restrângerea locurilor de muncă

în urma reorganizării întreprinderilor. El nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu, a progresului

tehnic, ci îndeosebi a modului cum posesorii forţei de muncă receptează şi se adaptează la

schimbările tehnologice.

Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilă, întrucât impune recalificarea forţei de muncă

în concordanţă cu cerinţele progresului tehnic şi noile metode manageriale.

c. Şomajul ciclic este şomajul care apare în perioadele de criză sau recesiune economică - ce se

constituie în faze ale unui ciclu economic - şi care au o anumită repetabilitate. Acesta se mai

numeşte şi şomaj conjunctural, atunci când este determinat de crize economice neciclice (care nu au

o anumită repetabilitate) şi care pot fi parţiale sau intermediare. Şomajul ciclic este explicat în

principal prin insuficienţa cererii efective, el fiind rezultatul modului defectuos în care se realizează

legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă

parte.

În general, această formă de şomaj poate fi resorbită, total sau parţial, în perioadele de avânt

economic.

d. Şomajul sezonier este acel şomaj determinat de întreruperea activităţilor dependente, într-o mare

măsură, de factori naturali. Astfel de activităţi sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice,

turism etc.

e. Şomajul demografic este cel rezultat ca urmare, în principal, a unei creşteri demografice ”şoc”,

adică a unei creşteri anormale de populaţie, care se reflectă prin prezenţa din ce în ce mai masivă pe

piaţa muncii a tinerilor - cu diferite niveluri de pregătire -, în condiţiile în care aceasta nu este încă

pregătită să-i asimileze.

O formă specială de şomaj involuntar este şi şomajul tehnic, care presupune disponibilizarea

parţială sau totală a lucrătorilor, datorită întreruperii activităţii unei întreprinderi, din lipsă de

comenzi, pe o perioadă determinată. Cei afectaţi de această formă de şomaj nu sunt înregistraţi la

oficiile de forţă de muncă şi primesc o indemnizaţie de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul

acesteia se stabileşte în mod diferit faţă de celelalte indemnizaţii şi ajutoare clasice, reglementate

prin lege la nivel naţional. Şomajul tehnic încetează odată cu reluarea activităţii firmei. Este

caracteristic economiilor care se află în criză sau în tranziţie la economia de piaţă.

9.4. Efecte social-economice ale şomajului

Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale.

Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl

pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către

autoritatea publică.

Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra

celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la

constituirea fondurilor publice de asigurări sociale.

Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie

şi de venit pe care acesta le antrenează.

Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite

măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. Dintre

cele mai importante, amintim:

- inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ cu

cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate,

cheltuieli care rămân încă nerecuperate;

- conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un factor

de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;

- contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma

ajutoarelor de şomaj.

9.5. Măsuri pentru diminuarea şomajului

În esenţă, măsurile de diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă sunt orientate

în două direcţii principale: 1. măsuri care privesc direct pe şomeri; 2. măsuri care privesc populaţia

ocupată.

1. Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în: acţiuni pentru

pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din diferite ramuri, ca urmare a

restructurărilor tehnologice şi economice; facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi

întreprinderi şi noi locuri de muncă, în special în zonele cu subocupare ridicată; trecerea la noi

forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea cu contract de muncă pe durată

determinată etc.); instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină

întreprinzători particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale); acordarea de credite

avantajoase agenţilor economici care angajează şomeri; limitarea cumulului de funcţii pentru

ocuparea locurilor de muncă vacante cu prioritate de către şomeri ş.a.m.d.

2. Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de şomaj,

prin crearea unor posibilităţi suplimentare de ″împărţire a muncii″ între cei angajaţi şi menţinerea

astfel, a locurilor de muncă existente. Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei

şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi producţiei. Desigur, acest deziderat nu

trebuie să încalce principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să fie în concordanţă cu

dinamica productivităţii muncii.

De asemenea, protejarea populaţiei ocupate poate fi realizată şi prin eforturile conjugate ale

statului şi angajatorilor de a facilita perfecţionarea sau recalificarea posesorilor forţei de muncă, din

acele unităţi (private sau de stat) confruntate cu probleme de restructurare.

În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea

forţei de muncă şi diminuare a şomajului, astfel:

- măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei

săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării obligatorii; extinderea

locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat ridicării calificării;

- măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi, precum:

descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi

nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.;

- măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie; dacă în

procesul industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează pe extinderea

sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin capital;

- măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin: îmbunătăţirea conţinutului

învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea profesională a tinerilor

spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale; facilitarea deplasării oamenilor

la noile locuri de muncă etc.

- măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii , în special în

domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.

Cap 10 România în circuitul economic internaţional

Obiective

- Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială

- Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice

- Cooperarea economică internaţională a României

- Eficienţa comerţului exterior al României

10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială

În contextul actual al adâncirii fără precedent a interdependenţei dintre ţări, nici o ţară oricât

de mare şi bogată ar fi nu se poate izola de restul lumii, ci trebuie să participe activ la circuitul

economic mondial.

În cadrul economiei mondiale, celulele de bază sunt economiile naţionale ale statelor.

Economia naţională este un ansamblu de activităţi economice şi statale ce se desfăşoară

în baza unei anumite diviziuni a muncii în cadrul graniţelor statale. Această diviziune este

rezultatul acţiunii conjugate a două categorii de factori:

1) factori interni ai dezvoltării (factori naţionali);

2) factori externi (internaţionali).

Factorii interni sunt:

a) condiţiile naturale ale unei ţări, bogăţia solului şi subsolului;

b) mărimea solului şi subsolului;

c) nivelul aparatului de producţie, gradul de diversificare şi tehnicitate;

d) calificarea forţei de muncă şi potenţialul de învăţământ şi cercetare ştiinţifică;

e) disponibilul de capital;

f) nevoile şi tradiţiile economice.

Factorii externi sunt:

a) gradul diferit de înzestrare a naţiunii cu resurse naturale şi factori de producţie;

b) varietatea tehnicilor şi tehnologiilor de producţie;

c) complexitatea deosebită a bunurilor şi serviciilor ce se obţin de diferite ţări;

Aceşti factori se reflectă într-o anumită diviziune internaţională a muncii, ce generează un

ansamblu de interdependenţe între ţări, concretizate în noţiuni de relaţii economice internaţionale.

De aceea, participarea fiecărei ţări la schimburile internaţionale de valori materiale şi

spirituale este o necesitate obiectivă a zilelor noastre. Ele sunt generate de:

a) nevoile de materii prime şi energie;

b) necesităţile de alimente;

c) schimbul reciproc de bunuri de consum, de investiţii şi servicii;

d) eforturile comune pentru protecţia mediului înconjurător;

e) cerinţele reducerii decalajelor tehnologice şi economice dintre ţări.

Valorificarea avantajelor economice decurgând din participarea fiecărei ţări la circuitul

economic mondial depinde de 2 factori:

1) capacitatea de performanţă a propriilor mecanisme economice;

2) posibilitatea şi limitele (restricţiile) de racordare care apar în relaţiile economice internaţionale.

Limitele sau restricţiile decurg din stadiul actual de dezvoltare a economiei naţionale şi acestea

sunt:

a) caracterul energo-intensiv pronunţat al producţiei industriale din ţara noastră;

b) gradul avansat al uzurii morale a aparatului tehnic şi a tehnologiilor de producţie;

c) nivelul scăzut de satisfacere a cererii pe piaţa internă;

d) practica slabă marketingului în relaţiile economice comerciale internaţionale;

e) centralizarea încă excesivă a relaţiilor economice externe;

f) cadrul juridic încă insuficient adoptat cerinţelor pieţei externe.

10.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice

Comerţul exterior sau comerţul internaţional cuprinde ansamblul tranzitoriu de export şi

import.

o Export = vânzare de bunuri materiale şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în

schimbul unei sume intr-o valută convenită.

o Import = cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei cantităţi de bani.

Baza comerţului interior a constituit-o tranzacţia cu exteriorul având ca obiectiv mărfuri cu

existenţă materială (mijloace de producţie, bunuri de consum, etc.). În prezent, pe lângă comerţul cu

mărfuri comerciale interne, mai cuprinde:

a) prestările de servicii şi vânzări, cumpărare de licenţe cu exteriorul;

b) turismul şi transportul internaţional;

c) consignaţia internaţională;

d) asistenţa economică şi colaborarea tehnică se efectuează pe baze comerciale cu străinătatea.

Aceste ultime 4 componente sunt numite generic comerţ invizibil sau comerţ cu invizibile.

Au o importantă deosebită, mai ales în comerţul internaţional al ţărilor dezvoltate.

Din analiza evoluţiei comerciale exterioare, rezultă o serie de trăsături caracteristice:

1) tendinţa de creştere a exportului mondial. În ultimele două decenii, exportul mondial a crescut

de peste 15 ori.

2) accentuarea diversificării pieţei economice mondiale - astfel, mai ales în perioada postbelică, au

apărut noi pieţe: piaţa ordinatoarelor, microprocesoarelor, în prezent se extinde piaţa

internaţională a roboţilor industriali. În strânsă legătură cu direcţiile fundamentale de dezvoltare

a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, a sporit şi s-a diversificat comerţul cu brevete.

Ritmul acestui comerţ este mai ridicat decât cel al ansamblului comerţ exterior.

3) creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale. S-a manifestat în întreaga istorie a

comerţului mondial.

4) înrăutăţirea termenilor de schimb ale ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate. Există

o tendinţă de rămânere în urmă a preţurilor la produsele primare (materii prime, materiale),

acestea fiind produse în ţările în curs de dezvoltare. Pentru o cantitate egală de produse, ţările în

curs de dezvoltare vor obţine o cantitate mai mică de produse industrializate.

5) adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial. Restricţiile

tarifare cuprind diferite taxe vamale percepute asupra mărfurilor care se exportă. Ele

influenţează producţia de vânzări a mărfurilor respective. Îngrădirile netarifare includ o sferă

mai largă de restricţii cantitative la import (contingentări), taxe fiscale, stabilirea unor norme

obligatorii de calitate la importul mărfii.

6) instituţionalizarea schimburilor materiale. Au fost înfiinţate o serie de instituţii în scopul

promovării comerţului mondial:

a) instituţii din domeniul naţional numite Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), UNCTAD

(Conferinţa naţională numite pentru comerţ şi dezvoltare)

b) organizaţiile internaţionale pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor (OPEC)

c) organizaţiile economice regionale interstatale care urmăresc desfiinţarea barierelor vamale în

interior, reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale comună în relaţiile externe,

Uniunea Europeană, NAFTA, ALADI.

7) tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale internaţionale: 3 poli UE, SUA şi Japonia

deţin în prezent peste ¾ din valoarea exporturilor mondiale.

Comerţul exterior al României.

Analiza efectuată de economistul Virgil Madgearu la nivelul anului 1938 arăta că peste 80

% din exporturile româneşti erau reprezentate de materii prime (petrol, cereale, animale, lemn, etc.).

Structurile importatoare se bazează pe aceeaşi proporţie 80 % (produse prelucrate – bunuri de

consum, maşini unelte, etc.)

În ultimul deceniu, deşi structurile relţiile economice internaţionale ale României s-au

modificat, totuşi este mică ponderea produselor manufacturiere la export, circa 55-60 % în 1998, iar

materiile prime şi mărfurile alimentare deţin o pondere de 35-50 %.

Eficienţa comercială externă este încă extrem de precară din cauza exportului de produse

prelucrate ineficient pe piaţa mondială.

10.3. Cooperarea economică internaţională a României

Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi sau multinaţionale dintre

state sau agenţi economici din diferite ţări, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi pe

baze contractuale, a unor activităţi conexe, eşalonate în timp în scopul obţinerii unor rezultate

comune superioare. Cooperarea economică se face în următoarele domenii:

a) ştiinţei şi tehnologiei;

b) producţiei de bunuri şi servicii;

c) comercializarea bunurilor şi serviciilor.

a) Cooperarea in domeniul ştiinţei şi tehnologiei îmbracă următoarele forme:

1) programe comune de cercetare ştiinţifică la nivel naţional sau de organizare specializată;

2) crearea în comun de instituţii, laboratoare sau alte mecanisme;

3) dezvoltarea şi valorificarea în comun a unor brevete de invenţie aparţinând unuia dintre

parteneri;

4) consultanţă prin care un partener acordă celuilalt la cerere studii privind posibilităţile tehnice şi

economice într-un domeniu;

5) asistenţă inginerească: formă mai complexă prin care se efectuează proiectarea şi punerea în

funcţiune a unor întreprinderi exploatatoare de resurse naturale, oferte de licenţă de fabricaţie;

6) asistenţă de specialitate pentru organizarea unor instituţii de învăţământ, cercetare şi pregătire

de specialişti, etc.

7) schimbul de informaţii tehnico-ştiinţifice într-o instituţie, laborator, etc.

b) producţia de bunuri şi servicii:

1) prospectarea şi cercetarea geologică pentru a pune în valoare a resursele naturale ale unei ţări;

2) producţia pe bază de licenţă şi documentaţie ale partenerului;

3) producţia la comandă ;

4) coproducţia şi specializarea în producţie de subansamble ca şi livrarea reciprocă şi asamblarea

producţiei la unul dintre parteneri;

5) acordarea de credite în utilaje şi subansamble în produse rezultate din activităţi;

6) construirea în comun a unor obiective industriale şi agricole.

c) comercializarea bunurilor şi serviciilor:

1) oferta comună pentru vânzare şi instalarea unor maşini şi utilaje complexe;

2) leasing – acord de credite din partea unui partener pentru achiziţionarea sau închirierea spre

folosinţă da maşini, echipamente complexe, etc.

3) contracte pentru termen lung de comercializare între firme sau organisme internaţionale

4) concesionarea de către producător a mărcii produsului şi matriţele sale către comerciant pentru a

vinde produsele sub marca producătorului;

5) franciza = un sistem de vânzare a unui produs sau serviciu sub marca de fabrică sau de piaţă a

partenerului numit francizor, de celalalt partener numit francizer.

10.4. Eficienţa comerţului exterior al României

Orice operaţiune de comerţ exterior trebuie judecată din punct de vedere al eficienţei

economice al raportului dintre rezultate şi cheltuieli, dintre efectele obţinute şi eficienţa depusă.

Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate din export ca şi bunurile şi

serviciile obţinute prin import.

Eforturile = cheltuieli în monedă naţională pentru export şi în valută pentru import. Fiecare

agent economic, întreprindere specializată în comerţ exterior apreciază eficienţa exportului prin

cheltuiala internă ce se face pentru a obţine unitatea valutară.

Eficienţa importului se apreciază prin cantitatea de lei ce se obţine prin vânzarea pe piaţa

internă a mărfii importate cu o unitate valutară..

Există şi alţi indicatori pentru determinarea rentabilităţii comerţului exterior:

1) cursul de revenire brut la export = este raportul între preţul produsului pe piaţa internă în lei +

cheltuielile de circulaţie până la frontieră în lei şi preţul în valută la frontieră;

2) cursul de revenire la import = raportul între preţul producţiei pe piaţa internă (lei) – taxa de

import percepută în lei şi preţul de import în valută la frontieră.

Cu cât cursul de revenire realizat (încasări în lei din valorificarea producţiei în economia

naţională ce revin la unitatea valutară) este mai mare cu atât este mai avantajos importul.

Eficienţa creşte dacă:

1) creşte gradul de prelucrare a mărfii şi a complexităţii serviciilor destinate exportului;

2) adâncirea specializării producţiei;

3) ridicarea calităţii producţiei;

4) modernizarea şi adaptare mediului de prezentare a mărfii la nivelul cerinţelor pieţei moderne;

5) reducerea cheltuielilor de producţie.

Concepte cheie

Economie mondială

Curs de revenire la export

Curs de revenire la import

Balanţă comercială

Raport de schimb

Curs valutar

Regim valutar

Teste grilă

1. Tranziţia la economia de piaţă în Romania constituie:

a) componentă a reformei economice;

b) conţinutul reformei economice;

c) realizarea procesului de restructurare a proprietăţii;

d) intervalul de timp în care se înfaptuieste reforma economică;

e) un process autonom, paralel cu reforma economică.

2. Participarea unei economii naţionale la schimburile internaţionale de valori este

determinată de:

a) trebuinţele de bunuri de consum;

b) cerinţa reducerii decalajelor dintre ţări;

c) nevoile de materii prime şi energie;

d) necesitatea stimulării concurenţeipe piaţa naţională;

e) creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

3. Posibilitatea racordării Romaniei la piaţa mondială este dată de:

a) existnţa unui mecanis economic de piaţă;

b) caracterul energointensiv al producţiei industrile;

c) situaţia generală a economiei mondiale.

4. Care este cel mai grav dezechilibru al economiei romaneşti:

a) dintre producţie şi consum;

b) dintre populaţia activă şi populaţia ocupată;

c) dintre masa monetară în circulaţie şi cea necesară.

5. În perioada tranziţiei, economia Romaniei are următoarele caracteristici:

a) unei economii planificate centralizate;

b) unei economii de piaţă;

c) nici una dintre cele două tipuri de economie.


1. Eficienţă economică şi avantaj competitiv

2. Datoria externă a României în perioada 1990 – 2002 şi influenţa sa asupra economiei

românşti.

Cap 11 Integrarea economică interstatală

Obiective

- Uniunea Europeană

- Evoluţia integrării vest europene

- Perspectivele Uniunii Europene

- Integrarea României în Uniunea Europeană

11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei

Unul din fenomenele definitorii din economia mondială postbelică este reprezentat de

integrarea interstatală. Pornită din Europa Occidentală ca alternativă la cele două războaie mondiale

pustiitoare, integrarea Uniunii Europene a încheiat timid prin aşezarea de o parte şi de alta la masa

tratativelor a celor mai mari rivali ce s-au confruntat în cele două conflagraţii mondiale: Germania

şi Franţa. Integrarea a însemnat un exemplu folositor pentru întreaga omenire, integrarea

profilându-se treptat şi pe continentul american, latino-american, asiatic. Astfel, un proces de

integrare economică se desfăşoară în prezent pe continentul nord-american între SUA, Canada şi

Mexic pentru crearea unei zone de comerţ liber, numită NAFTA. În continentul sud-american,

există o formă de integrare ALADI.

În Asia de Sud Est o formă de integrare în frunte cu Japonia şi micii tigrii: Maleazia,

Singapore, Taiwan poartă numele SEAN. Deci s-au conturat în ultimul timp 4 mari zone de

integrare: zona europeană, zona sud-americană, zona nord-americană şi zona Extremului Orient.

Teoriile integrării economice consideră că integrarea este deosebit de avantajoasă pentru că:

a) duce la ameliorarea eficienţei producţiei industriale, agricole, etc;

b) adoptarea unor tehnologii mai economice;

c) reducerea fragmentării pieţei, care creează situaţii de monopol al vânzărilor şi majorează

cheltuielile de administrare.

Teoriile integrării economice mai arată că eficienţa s-ar datora înlăturării unor bariere faţă de

ţările membre în uniunile interstatale, că s-ar ajunge la o eficienţă sporită în cadrul ţărilor membre.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a inceput în

anul 1951, între 6 ţări europene(Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După 50

de ani şi 5 valuri de aderare Uniunea Europenă are astazi 25 de state membre:

În UE, integrarea interstatală ce s-a extins în timp de la aspectele vamale economice, fiscale,

legislative, sociale, politice şi chiar militare, spun unii analişti reprezintă o sfidare directă la adresa

statului naţional.

În UE se vorbeşte de aşa zisul stat european, iar cetăţenii UE pot opta liber pentru un

paşaport emis de organisme militare sau de statul căruia îi aparţine.

Analiştii îşi pun şi întrebarea care va fi viitorul naţiunilor sau cum v evolua conceptul de

suveranitate naţional şi cât timp un stat îşi va mai exercita în exclusivitate competenţa pe teritoriul

său naţional. Desfiinţarea frontierelor în interiorul UE şi proliferarea conceptelor de Europă fără

frontieră sau cu o cooperare transfrontalieră anticipează o configurare a omenirii secolului XXI.

Ideea europeană îşi are originea în Europa postbelică şi a fost exprimată şi de W. Churchill.

Această integrare este rezultatul unor acumulări treptate de-a lungul timpurilor. Unitatea

Europei în pace, libertate şi prosperitate constituie un ideal cu rădăcini puternice în trecut. Analiştii

spun că Europa de azi este continuatoare tradiţiei a 3 mari oraşe: Atena, Roma şi Constantinopol.

Cultura clasică antică a fost adoptată şi de Europa.

Un mare rol în continuarea ideii de unitate europeană a revenit religiei. Ideea ce avea să se

contureze în a doua jumătate a secolului XX, de la Italia care a fost punctul de plecare al

Renaşterii , din Anglia care a reprezentat leagănul primei revoluţii industriale şi până la micile ţări

române, ai căror domnitori au opus rezistenţă invaziei otomane. Ştiinţa Europei este rezultatul unor

genii apărute atât în Est cât şi Vest: Galilei, Newton, Copernic, Mendeleev.

Există şi mai deosebim în Europa de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, contraste

puternice, chiar între regiuni vecine ca Normandia şi Bretania în Franţa, Sicilia şi restul Italiei.

Există pe lângă diversitatea geografică şi o diversitate religioasă. Există o Europă ortodoxă,

prezentă la Salonic, Belgrad, Kiev, Bucureşti, dar şi o Europă luterană în jurul Mării Baltice, una

catolică Italia şi una calvină din Scoţia până la Ungaria.

Deşi există aceste deosebiri, ideea unităţii europene a primit contururi precise după al doilea

război.

Astfel, într-o primă fază până la sfârşitul anilor ’80 ea a purtat amprenta factorului politic.

Ideea europeană s-a divizat în funcţie de cele două blocuri militare politice şi economice opuse pe

criterii ideologice şi de sistem.

În faţa blocului compact pe care URSS l-a format cu statele din Est, La Bruge, 17 martie

1948 s-a semnat un tratat privind Uniunea Europeană Occidentală (UEO).

Ţări ca Franţa, Olanda, Belgia şi Luxembrug au decis să acţioneze în comun în caz că

securitatea lor ar fi ameninţată. A fost prima afirmaţie oficială a intenţiei de cooperare Vest

Europeană care marchează punctul de plecare a consolidării politice a Europei Occidentale.

Guvernele din UEO au semnat la Londra, la 5 mai 1949 împreună cu Danemarca, Irlanda,

Norvegia, Italia şi Suedia o convenţie privind statutul unui prim organ politic Vest European:

Consiliul Europei cu sediul la Strasbourg.

Crearea Consiliului European a fost un impuls de cooperare declanşată de SUA prin

intermediul planului Marshall.

Planul Marshall urmărea transformarea Europei Occidentale într-o primă linie de apărare

împotriva pericolului sovietic. Dacă planul Marshall s-a aflat la baza reconstrucţiei economice a

Europei, organizarea Tratatului Nord Atlantic (NATO) a constituit baza apărării militare. Acest

tratat intră în vigoare în august 1949 şi este semnat la Washington. La ora actuală, prin

performanţele sale, Europa celor 15 sau UE este un pol esenţial de atracţie.

11.2. Evoluţia Integrării Vest Europene

Printre instituţiile integraţioniste este Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO). Ea îşi are originea în declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, făcută de Robert Schuman

(ministru de externe al Franţei atunci). El propunea un sector limitat dar extrem de important

subordonat producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei unei aşa zise înalte autorităţi

comune în cadrul unei autorizări deschise cu participarea şi altor ţări europene.

Acest tratat de constituire a intrat în vigoare în iulie 1952. Instituţiei CECO le-au prefigurat

pe cele ale Comunităţii Economice Europene şi Euratomului (Comunitatea Economică a Energiei

Atomice) având pe lângă CECO şi EURATOM statele semnatare. Franţa, RFG, Italia şi ţările

BENELUX şi-au manifestat hotărârea de a-şi uni eforturile pentru promovarea cercetării ştiinţifice

comune în ce priveşte folosirea paşnică a energiei nucleare. La Roma în 25 martie 1957 se

semnează un tratat pe care s-au axat.

Acest tratat are următoarele idei fundamentale:

1) tendinţa comunităţii europene este unitatea. De la început a fost considerat singura posibilitate la

îndemâna statelor membre pentru a putea controla problema cu care se confruntau indiferent că

este vorba despre creşterea economică, inflaţie sau şomaj. Fără unitate, Europa n-ar fi putut să-şi

afirme independenţa economică şi politică în confruntările sale cu entităţi de talie: SUA sau

URSS.

2) unitatea nu poate fi realizată decât cu condiţia egalităţii între statele unitare. Nici un cetăţean

comunitar nu poate face obiectul unei discriminări, datorită naţiunii sale. Pe planul relaţiilor

interstatale, nu există nici o prevedere care să considere la o anumită hegemonie Comunitatea

Economică Europeană sau Piaţa Comună era nediscriminatorie.

3) crearea spaţiului european înseamnă garanţia unor libertăţi fundamentale ca de exemplu libera

circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor.

4) libera reclamă şi solidaritatea. În virtutea acesteia, statele membre trebuie să aibă pe lângă

drepturi şi unele obligaţii, răspunderi, să-şi împartă costul integrării.

Pentru realizarea acestor scopuri a fost prevăzut un sistem care să aibă caracterul unei pieţe

unice în interiorul căreia oamenii, să poată circula în mod liber; a fost prevăzut un sistem de libertăţi

economice comune, în timp ce pentru sectoarele care nu au putut fi supuse direct la o liberă

concurenţă; au fost elaborate politici comune, libertăţi şi politici care s-au concretizat într-o uniune

vamală.

În istoria construirii europene, data de 1 iulie 1968 este extrem de importantă, pentru că a

marcat abolirea taxelor vamale între statele membre UE.

Primul preşedinte al Comunităţii Economice Europene, Walter Hashtein asemăna procesul

de integrare europeană cu o rachetă cu 3 trepte.

1. uniunea vamală

2. uniunea economică

3. uniunea politică

Celor şase ţări fondatoare: BENELUX şi Germania, Franţa, Italia li s-au alăturat:

Danemarca, Finlanda, Marea Britanie.

Semnând la 25 martie 1957 cele două tratate de la Roma privind constituirea CEE (Piaţa

Comună) şi Eurotom, statele membre s-au decis să dezvolte în ansamblul economiei lor o

experienţă care s-a dovedit benefică pentru configuraţia viitoare a Europei. Tratatul semnat în

februarie 1986, îmbunătăţeşte şi completează Tratatul de la Roma.

Acest act unic precizează anumite obiective:

a) desăvârşirea pieţei unice comunitare internaţionale şi realizarea la sfârşitul anului 1992 a unui

larg spaţiu fără frontiere

b) întărirea coeziunii economice şi monetare a politicii sociale de cercetare şi dezvoltarea

tehnologică, ameliorarea mediului înconjurător

Calendarul sintetic al evoluţiei integrării Vest Europene este următoarea:

- 1948 – 17 martie Tratatul de la Bruxelles de constituire a Uniunii Economice Europene

- 1951 – 18 aprilie Paris, CECO

- 1954 – aderarea Italiei şi BENELUX-ului

- 1957 – 25 martie Tratatul de la Roma prin care se instituie Piaţa Comună (CEE) şi Comunitatea

Economică a Energiei Atomice (EURATOM) cu 6 state membre: Belgia, Germania,

Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda

- 1962-1964 Politica Agricolă Comună (PAC)

- 8 aprilie 1965 – o singură comisie şi un consiliu unic pentru cel 3 comunităţi europene CECO,

CEE şi EURATOM

- 1968 se definitivează Uniunea Vamală. Ea desfăşoară tarifele dintre ţările membre şi instituie un

singur tarif vamal comun

- 1969 – Planul Werner pune bazele sistemului monetar internaţional

- 1973 – are loc prima lărgire a pieţei comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei

- 1974 - se constituie Consiliul European de şefi de state sau de guverne ai ţărilor membre

- 1981 a doua lărgire a pieţei economice prin aderarea Greciei

- 1985 adoptarea unei aşa zise Carta Alba pentru desăvârşirea pieţei unice

- 1986 a treia lărgire prin aderarea Spaniei şi Portugaliei

- 1995 a patra lărgire prin aderarea Austriei, Finlandei, Suediei

- 2004 a cincilea val de aderare:Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,

Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

Uniunea Europeana numară 25 state membre şi 460 milioane locuitori. În UE nu există o

majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii

europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la

convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la

nivel naţional. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de

institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici

comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi

coeziunii. Existenta politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează

acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

11.3. Instituţiile Uniunii Europene

11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii

Europene.

Ea îşi are ca punct de plecare Înalta Autoritate instituită prin Tratatul de la Paris, iar apoi

Comisia Comunităţii Economice Europene şi Comisia Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Astfel în 1987, prin dispoziţiile Tratatului de Fuziune a avut loc unificarea structurală a comisiilor

celor trei Comunităţi, însă atribuţiile Comisiei Europene sunt guvernate în continuare în mod

distinct de dispoziţiile celor 3 tratate comunitare.

Obiectivul fundamental al Comisiei Europene este acela de asigurare şi funcţionare a

mecanismului Pieţei Comune. Acest obiectiv determină atribuţiile Comisiei Europene, fiind, de

altfel, reflectate în Tratatul de la Roma cu modificările ulterioare. Astfel Comisiei Europene i se

conferă următoarele atribuţii:

- asigurarea respectării dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a măsurilor adoptate de celelalte

instituţii în aplicarea acestor dispoziţii;

- formularea de recomandări şi opinii în domenii ce sunt de competenţa tratatului, atunci când

aceasta este prevăzută expres de tratat sau când se consideră necesară;

- putere proprie de decizie şi de participare la elaborarea măsurilor adoptate de Consiliul şi de

Parlamentul European în domeniile reglementate de tratat;

- exercitarea de puteri conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.

Vom observa că în baza atribuţiilor de mai sus Comisiei Europene i se pot contura

următoarele funcţii de bază:

- funcţia de decizie şi control;

- funcţia de iniţiativă legislativă şi de legiferare;

- funcţia de reprezentare a Comunităţii în relaţiile internaţionale.

Din punct de vedere juridic, Comisia Uniunii Europene are o importanţă deosebită în rândul

instituţiilor puterii comunitare, ea fiind singura instituţie cu caracter permanent ce participă la

procedura legislativă comunitară.

11.3.2.Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene

Acest Consiliu, în actuala sa structură, a luat naştere prin Tratatul de Fuziune al celor Trei

Comunităţi în 1967. Constituirea acestui for a venit ca o necesitate de a corespunde asupra unor

nevoi directive reclamate de noul stadiu al integrării şi de asigurare a programului în cadrul

Comunităţii, precum şi de dezvoltarea conlucrării armonioase între statele comunitare.

Componenţa acestui Consiliu, după cum reiese chiar şi din titlu, este dată de miniştri

desemnaţi de guvernele naţionale. În funcţie de profilul miniştrilor şi de domeniile de care ei

răspund, Consiliul se manifestă fie ca un „Consiliu General”, fie ca un „Consiliu Specializat”. Acest

Consiliu General este constituit de miniştri de externe ai statele comunitare, iar cel Specializat este

format din titularii portofoliilor din guvernele naţionale pe domenii de activitate. Consiliul General

soluţionează problemele generale ale Comunităţii şi se întruneşte, de regulă, o dată pe lună având

un rol coordonator. În schimb, consiliile specializate abordează problemele pe domenii de activitate

şi se întrunesc ori de câte ori este nevoie prin simpla convocare din partea Preşedintelui, şi la

solicitarea unui membru sau la iniţiativa Comisiei Europene.

Prin Tratatul de la Roma, Consiliul Miniştrilor are definite următoarele atribuţii:

- adoptarea legislaţiei comunitare;

- formularea politicilor comunitare;

- finalizarea acordurilor încheiate de Comunitate cu state terţe;

- luarea deciziilor cerute de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.

Acest Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene este principalul organ legislativ al

Comunităţii, manifestându-se pe de o parte ca for al reprezentanţilor statelor membre, iar de pe altă

parte, ca şi un organ de luare a deciziilor comunitare.

Caracteristicile de bază al acestui Consiliu al Miniştrilor a Uniunii Europene o reprezintă

tocmai acea calitate a sa de for comunitar însărcinat cu adoptarea legislaţiei şi a deciziilor

esenţiale ce privesc Comunitatea.

Odată cu Tratatul de Fuziune este recunoscut din punct de vedere juridic un organ auxiliar

de sprijin al Consiliului Miniştrilor, denumit Comitetul de Reprezentanţi Permanenţi.

11.3.3.Consiliul European

Consiliul European, deşi nu a fost reglementat prin prevederile Tratatului de la Roma, s-a

cristalizat ulterior din necesitatea apariţiei unui cadru organizat şi apoi instituţionalizat, care să

faciliteze întâlnirile sistematice ale şefilor de stat şi de guverne din statele membre, precum şi ale

miniştrilor de externe ai acestora şi a Preşedintelui Comisiei Europene.

Instituţionalizarea acestui cadru s-a realizat prin Înţelegerea de la Paris din 1974, treptat

conturându-se mult mai clar Consiliul European cu Comisia Europeană şi Consiliul Miniştrilor.

Acest Consiliu European este o formă specială a Consiliului Ministerial şi se poate vorbi de o

consacrare juridică a acestuia ca organ comunitar prin Actul Unic European din 1986.

Consiliul European se întruneşte cu specificul soluţionării celor mai complexe probleme de

natură internă cât şi externă ale Comunităţii. De altfel, se poate spune că acesta reprezintă forul

cheie pentru luarea deciziilor politice majore ale vieţii comunitare având întruniri bianuale.

Atribuţiile Consiliul European sunt definite prin Tratatul de la Maasticht. Legiferarea vine doar cu

titlu de excepţie, însă realizarea acestui deziderat poate avea loc prin intermediul Consiliului

Miniştrilor.

Despre Consiliul European se poate afirma cu tărie că acesta reprezintă centrul de

impulsionare a principalelor iniţiative politice ale Comunităţii şi este un organ de arbitraj

asupra problemelor litigioase din cadrul Consiliului Ministerial . De aici desprindem faptul că

acesta dezbate şi o serie de probleme internaţionale de actualitate, iar hotărârile sale nu sunt

obligatorii, însă au valoare de decizii politice. Putem, aşadar, preciza faptul că această constituire a

Consiliului European a reprezentat o necesitate datorată, în primul rând, complexităţii procesului de

integrare.

11.3.4.Parlamentul European

Parlamentul European prezintă, faţă de parlamentele naţionale ale statelor membre, pe lângă

asemănări, şi o serie de particularităţi care îi conferă o identitate proprie. Într-o opinie juridică se

poate afirma că această instituţie reprezintă unul din instrumentele politice prin care se

realizează suveranitatea comunitară.

Parlamentul Comunitar îşi are ca punct de plecare anul 1952, an în care s-a creat, sau mai

bine zis s-a constituit Adunarea Parlamentară. Ea a fost forul parlamentar corespunzător stadiului

incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. Odată cu anul 1958, an în

care, prin Tratatul de la Roma, are loc şi constituirea a celorlalte două comunităţi

europene(Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM), Adunarea Parlamentară devine for

parlamentar şi pentru acestea.

Fizionomia actuală este dobândită treptat, pe măsura adâncirii integrării vest-europene cât şi

a închegării vieţii comunitare. Acest Parlament European îşi are temeiul juridic în baza tratatelor

încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului lor de integrare.

Comisiile Parlamentare sunt formate din membrii Parlamentului numiţi de către Biroul

Parlamentului. Aceste Comisii sunt de mai multe Categorii:

- Comisii cu caracter permanent;

- Comisii cu caracter temporar;

- Comisii mixte cu ale statelor asociate, inclusiv cu ale statelor în procesul de aderare.

Membrii comisiilor sunt aleşi pe o perioadă de 2 ani jumătate şi au ca atribuţii, în principal,

primirea proiectelor de legi pregătite de Comisia Europeană, studierea şi amendarea acestora.

Comisiile Parlamentare îşi desfăşoară activitatea între sesiunile Parlamentului, asigurând

continuitatea activităţii parlamentare. Aceste Comisii pot accepta ca lucrările lor să fie publice sau

nu. Însă, la aceste lucrări vor participa, de regulă, un reprezentant al Comisiei Europene şi un

reprezentant al Consiliului Miniştrilor.

11.3.5.Curtea Europeană de Justiţie

Prin Convenţia de la Roma din 1957, Curtea Europeană de Justiţie deserveşte tuturor celor

trei Comunităţi Europene prin faptul că are menirea de a asigura garanţia respectării de către statele

membre, instituţiile comunitare cât şi de câtre persoanele fizice şi juridice a tuturor normelor

juridice comunitare .

De menţionat, referitor la numărul impar al judecătorilor este că acesta devine necesar în

vederea adoptării deciziilor cu majoritate, şi că, deşi nu este o regulă scrisă, practica facilitează

fiecărui stat membru dreptul de a numi un judecător. Calitatea de judecător poate înceta fie la

expirarea mandatului, fie prin demisie, pensionare, deces sau eliberarea din funcţie în urma unei

hotărâri unanime a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii pe motivul neîndeplinirii condiţiilor

pentru continuarea activităţii. Înlocuirea judecătorului respectiv se va face pentru restul mandatului .

Curtea Europeană de Justiţie are o jurisdicţie ce îmbracă forme complexe de natură

constituţională, administrativă, precum şi de orice alt domeniu în care este solicitată de către Curţile

naţionale să confere o interpretare a normelor de drept comunitar. Trebuie de menţionat că această

instituţie mai funcţionează şi ca Instanţă de Apel, unde sunt stocate hotărârile cate de Curtea de

primă instanţă

Competenţa Curţii Europene de Justiţie este determinată de faptul că ea este organul

comunitar de control al legalităţii actelor adoptate de către celelalte organe comunitare precum şi a

acţiunilor lor, transformându-se, astfel, într-un garant al respectării şi aplicării uniforme a tratatelor

şi actelor comunitare.

11.3.6. Curtea de Primă Instanţă

Această instituţie comunitară mai cunoaşte denumirea de Tribunalul de Primă Instanţă al

Comunităţilor Europene. Consacrarea Curţii de Primă Instanţă a survenit odată cu Actul Unic

European ce a intrat în vigoare în iulie 1987.

Totuşi, odată cu Tratatul de la Maastrich, Curţii de Primă Instanţă i se lărgesc atribuţiile prin

faptul că, la cererea Curţii Europene de Justiţie şi cu acordul final al Consiliului European, al

Comisiei Europene şi a Parlamentului European îi mai pot fi transferate şi alte competenţe din sfera

Curţii Europene de Justiţie.

11.3.7. Curtea de Conturi

Acest organ comunitar, înfiinţat în anul 1977, este format din reprezentanţii statelor membre

ce întrunesc calificările profesionale necesare pentru o asemenea funcţie şi care se bucură de un

mandat de 6 ani acordat de către Consiliul Miniştrilor. În numirea membrilor Curţii de Conturi, un

rol este îndeplinit şi de Parlamentul European în virtutea atribuţiilor sau referitoare la aprobarea

bugetului.

Curtea de conturi, prin faptul că membrii săi se bucură de acelaşi statut ca şi membrii Curţii

Europene de Justiţie, capătă o importanţă deosebită în rândul instituţiilor comunitare.

Funcţia de bază pe care o îndeplineşte Curtea de Conturi este o funcţie de jurisdicţie şi

control asupra activităţii financiare comunitare. Aşadar, acestei instituţii comunitare i s-a

conferit puterea necesară verificării viabilităţii conturilor şi a modului în care sunt gestionate

fondurile financiare ale comunităţii. Privitor la aceste aspecte, Curtea de Conturi elaborează o

declaraţie pe care o înaintează Parlamentului European şi Consiliului Miniştrilor şi care este făcută

publică prin intermediul Jurnalului Oficial al Comunităţii Europene.

11.3.8. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeana de Investiţii (B.E.I.) reprezintă instituţia financiară comunitară cu

personalitate juridică, creată prin Tratatul de la Roma, ce are rolul de a finanţa proiectele vizând

dezvoltare regională în Comunitatea Europeană, precum şi proiectele ce sunt de interes pentru două

sau mai multe state membre ale Comunităţii. Pe lângă acestea, Banca Europeana de Investiţii acordă

împrumuturi şi pentru realizarea unor proiecte în Europa Centrală şi de Est sau chiar în ţările lumii a

treia.

Obiectivul Băncii Europene de Investiţii este de a asigura toate regiunile Europei in a

beneficia de posibilităţile oferite de piaţa comună, astfel încât finanţarea să se realizeze sub

forma împrumuturilor51.

Banca Europeana de Investiţii este considerată o instituţie autonomă, poziţia sa

independentă în cadrul Uniunii Europene în raport cu instituţiile comunitare, putând fi comparată cu

poziţia similară cu cea a Băncii Mondiale. Oficial ea trebuie să ceară însă sfatul Comisiei Europene

cu privire la proiecte. Acest statut îi este conferit prin Tratatul de la Roma şi nu poate fi amendat

decât cu aprobarea şi ratificarea statelor membre.

La ora actuală, se poate spune că Banca Europeana de Investiţii funcţionează ca un

mijloc important de canalizare al capitalului de la ţările care înregistrează un surplus în

balanţa de plăţi spre ţările cărora le lipsesc asemenea resurse de capital53.

Atribuirea permanentă de funcţii suplimentare conduce la ideea că rolul Băncii Europene de

Investiţii este în schimbare punându-se problema în ce manieră să se dezvolte activităţi în afara

Uniunii Europene, astfel italienii s-au lovit de opoziţia Germaniei în ceea ce priveşte ca un procent

mai mare din împrumuturi să fie acordat Europei Centrale şi de Est, deoarece se punctează pe

importanţa dezvoltării pieţei interne.

11.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale

O dată cu anul 1999, s-a creat, la nivelul Uniunii Europene, un Sistem European al Băncilor

Centrale. Acesta este format din Băncile Centrale ale statelor membre şi Banca Centrală Europeană.

Pregătirea activităţii sistemului de bănci centrale europene a fost asigurată prin

crearea în 1994 a Institutului Monetar European5.

Sistemul European al Băncilor Centrale trebuia să realizeze punerea în aplicare a politicilor

monetare ale comunităţii şi conducerea operaţiilor de schimb cu monede necomunitare, gestionarea

rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre şi controlul bunei funcţionări a sistemelor de

plată. Toate aceste funcţii ale Sistemului European al Băncilor Centrale vizează măsurile care

au condus la unificarea monetară şi deci, introducerea monedei unice europene.

De altfel, Consiliul Europei a dat decizia prin care Banca Centrala Europeana să fie

consultată de către autorităţile naţionale şi în vederea proiectelor de natură legislativă.

Banca Centrala Europeana se comportă precum o bancă centrală a unui mare stat

federal - Europa. Însă, trebuie de menţionat că statele membre por negocia în instanţele

internaţionale şi chiar să încheie acorduri internaţionale în mod independent fără a prejudicia

competenţele şi acordurile comunitare. O condiţie ce nu trebuie neglijată este aceea de căutare a

armonizării legislaţiilor naţionale în vederea supravegherii compatibilităţii acestora cu prevederile

necesare bunei funcţionalităţi a Sistemului European al Băncilor Centrale.

11.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor

Aceste instituţii sunt cunoscute mai degrabă ca nişte organizaţii ce îndeplinesc un rol

consultativ. Înfiinţarea acestora a venit pe fondul necesităţii asigurării unui raport corespunzător

între progresele economice ale comunităţii şi condiţiile de viaţă ale cetăţenilor statelor comunitare.

Despre Comitetul Economico – Social se ştie faptul că îşi are originea într-o instituţie

similară, creată în cadrul Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. În schimb, Comitetul Regiunilor a fost

creat prin intermediul Tratatului de la Maastricht.

Crearea acestor comitete cu caracter consultativ exprimă, pe de o parte, valorile

democratice ce prezidează viaţa comunitară, iar pe de altă parte, preocuparea regională. În

primul caz, se urmăreşte valorificarea unui canal specializat pentru consultarea opiniilor cetăţenilor

Comunităţii, iar în al doilea caz, se vizează egalizarea nivelului de dezvoltare economico–socială

atât la nivelul statelor membre cât şi la nivelul Comunităţii.

11.3.11.Alte instituţii comunitare

Alături de cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene, mai există o serie de instituţii

cunoscute sub numele de Fonduri Structurale.

Odată cu Tratatul de la Roma este înfiinţat Fondul Social European. Acesta cunoaşte o

dezvoltare a sa odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht. Scopul definit al acestui Fond

Structural îl reprezenta reinvestiţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi deci, lupta

împotriva şomajului.

Anul 1962 reprezintă anul în care a fost creat Fondul European de Orientare şi

Garantare Agricolă. Scopul său are în vedere, în primul rând, protejarea agriculturii comunitare de

concurenţa externă prin acordarea de subvenţii. Un alt scop urmărit este cel de regularizare al

preţurilor agricole, dar şi creşterea randamentului printr-o restructurare a producţiei agricole

comunitare.

Fondul European de Dezvoltare Regională a început să funcţioneze din anul 1975. Acest

fond structural vizează regiunile rămase în urmă din cadrul Uniunii Europene, unde venitul pe

locuitor reprezintă cel mult 75% din media comunitară, precum şi zonele aflate într-un declin

industrial.

Referitor la instituţiile comunitare, trebuie de discutat şi despre un caz mai deosebit pe care

îl constituie Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD). Această instituţie bancară

prezintă particularităţi deoarece membrii săi nu sunt doar statele membre ale Uniunii Europene.

Numărul membrilor se ridică la 25, iar pe lângă cele 15 state comunitare, se înscriu şi alte state

desprinse de sub blocul comunist, mai exact din Uniunea Sovietică. Această instituţie a intrat în

funcţiune în 1991 având puse bazele încă din 1989. După destrămarea Uniunii Sovietice, interesul

politic major al statelor Uniunea Europeană s-a îndreptat în direcţia ajutorării acestor state ex-

comuniste din Europa Centrală şi de Est. Acel interes politic major a vizat continuarea perfectării

ideii de concretizare a extinderii procesului de integrare europeană. Aşadar, prin Acordul de

Constituire al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare se specifică scopul acestei instituţii

bancare de a contribui la progresul economic şi la procesul de reconstrucţie în vederea sprijinirii

tranziţiei la economia liberă de piaţă, cât şi de promovare a iniţiativei private şi antreprenoriale în

ţările Europei Centrale şi Răsăritene.

Ţări nemembre ale Uniunii Europene şi membre ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie

si Dezvoltare (B.E.R.D.) au avut nemulţumiri cu privire la faptul că Banca Europeană de Investiţii

este participantă în cadrul B.E.R.D.62. Temerea lor ţinea de faptul că alte instituţii internaţionale nu

pot participa, astfel încât să se creeze un precedent periculos în privinţa distribuirii fondurilor.

Conform Acordului de Constituire, este specificat faptul că ţările membre ale Uniunii Europene,

Uniunea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii vor fi acţionarii majoritari ai B.E.R.D.. Pentru

Banca Europeana de Investiţii exista argumentul experienţei şi deţinerii „know - how –ului”. De

altfel, BERD funcţionează organizat, datorită evitării disensiunilor, după un model mai costisitor

decât cel propus de Uniunea Europeană.

11.4. Performanţele comunitare

Uniunea vamală: la baza relaţiilor economice externe ale comunităţii stau politica vamală şi

politica comercială comună.

Primul obiectiv al pieţei comune a fost să creeze ,,o uniune vamală în interiorul căreia

schimburile comerciale să fie eliberate total de orice piedici sau obstacole între ţările membre şi

care să fie protejată de o frontieră comună.

Această frontieră comună este constituită din teritoriul vamal prin intermediul tarifului

vamal comun faţă de ţările terţe. Datorită acestui statut, schimburile comerciale intercomunitare au

sporit mai repede decât cele dintre UE şi ţările terţe. Relaţiile cu partenerii comunitari au căpătat

importanţă pentru ţările mici (Belgia, Luxemburg, Irlanda, Portugalia), decât pentru ţări ca

Germania, Italia sau Marea Britanie. Această evoluţie a fost influenţată de reducerile succesive de

taxe vamale la import, proces care s-a încheiat în linii mari în ’68 când a intrat în vigoare tariful

vamal comun, acesta reprezentând o premieră absolută în relaţiile comerciale internaţionale.

În 1968 a început să funcţioneze şi un tarif vamal comun în relaţiile cu ţările din afara UE.

Tariful vamal exterior comun este constituit din ansamblul taxelor vamale aplicate importatorilor de

produse care provin din ţările terţe. În principiu, taxele au fost fixate ca medie a taxelor aplicate în

statele membre în 1957.

Politica agricolă: Tratatul de la Roma nu a prevăzut în dispoziţiile sale pe larg politica

agricolă. Dificultăţile legate de agricultură s-au dovedit foarte importante şi de aceea s-a optat

pentru o politică agrară comună (PAC). Începând cu 1962, agricultura a fost sectorul căruia i s-a

acordat cea mai mare atenţie în cadrul pieţei comune. În acelaşi domeniu au fost depăşite

obiectivele vamale înfăptuindu-se o veritabilă UE economică. La nivelul lui 1958, Franţa se temea

de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive de îngrijorare într-o înfruntare directă

cu concurenţii săi Vest Europeni.

A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu structuri învechite comporta un risc

considerabil. Dar Franţa era o adevărata putere agricolă. De aceea, ea a început să reclame

unificarea pieţelor agricole ca o contrapartidă logică a uniunii vamale. Când anumite guverne

occidentale se opuneau politicii agrare comerciale, generalul De Gaulle atrăgea atenţia că nu putea

fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată. Până la urmă, partenerii cei mai reticenţi

vest germanii în special, au cedat în faţa stăruinţei franceze. Între organizaţii pieţei agricole

comunitare se bazează pe două idei complementare:

1) avea în vedere o piaţă internă fără frontiere în care producţia agricolă să poată circula liber

2) această piaţă internă nu poate fi rezultatul supunerii pur şi simplu a frontierelor intrecomunitare.

Era imposibil să se supună în 1957 frontierele între 6 pieţe agricole naţionale foarte diferite în

ceea ce priveşte preţurile structurale şi mecanismele de dezvoltare. De aceea, începând cu 1962,

legislaţia comunitară referitoare la agricultură reprezenta peste 60 % din totalul legislaţiei

adoptate la nivelul pieţei comune.

Legislaţia comunitară are la bază 3 principii fundamentale:

1) libera circulaţie a produselor, serviciilor, persoanelor si a capitalurilor.

2) menţinerea unei concurenţe loiale.

3) existenţa unui tarif vamal comun care reglementează schimburile comerciale dintre comunităţile

economice europene şi ţările terţe.

În cadrul mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole comunitare, există un sistem complicat de

preţuri care servesc ca regulator al pieţei libere:

a) preţurile ghid: care se fixează anual de către consiliul ministerial la închiderea companiilor

agricole care sunt suficient de remuneratorii pentru agricultură fără a leza interesele comunitare.

b) preţurile garantate: pornind de la preţurile ghid, acelaşi consiliu ministerial al UE stabileşte

preţuri garantate la care organismele de achiziţii are obligaţia de a cumpăra produsele oferite de

producător

c) preţurile de intrare, care au ca obiectiv fundamental de a împiedica produsele importate să

pătrundă pe piaţa comunitară la un nivel care să elimine competiţia cu producţia internă

În esenţă, politica agricolă comercială a urmărit atingerea a 5 obiective fundamentale:

1) creşterea randamentului şi încurajarea progresului tehnic

2) asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori

3) stabilizarea pieţelor agricole

4) garantarea securităţii de aprovizionare

5) asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori

Politica monetară: obiectivul fundamental al politicii monetare iniţiat în 1969 la Haga a

fost acela de a crea o monedă comună. Trebuie făcută distincţie că o monedă comună nu este acelaşi

lucru cu o monedă unică. Prima subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu,

unitatea de cont europeană (ECU) creată prin Sistemul Monetar European este o monedă

comercială. Dar moneda EURO, creată prin Tratatul de la Maastricht este o monedă unică.

Raţiunile creării unei politici monetare comerciale sunt motivate atât de considerente interne cât şi

externe. Pe plan intern, politica monetară comercială trebuie să-şi aducă contribuţia la construirea

pieţei comerciale, iar stabilitatea monetară este un element indispensabil pentru buna funcţionare a

economiei naţionale. Pe plan extern, politica monetară trebuie să asigure stabilitatea externă

monedei şi crearea unui pol monetar internaţional, ca o contrapondere la expansiunea dolarului

american. De la înţelegerea la nivel înalt ce a avut loc în 1969 la Haga se poate spune că realizarea

unei uniuni monetare a devenit un obiectiv comunitar oficial.

În 1971, s-a făcut un prim pas prin adoptarea Planului Werner. Acest plan prevedea

realizarea într-o perioadă de 10 ani în două etape a unei uniuni economice şi monetare având

obiective precise, cum sunt:

1) asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului în primul

rând

2) asigurarea convertibilităţii depline a monedelor ţărilor membre

Datorită colapsului sistemului de la Bretton Woods, urmat de primul şoc petrolier din 1973,

în 1979 intră în vigoare sistemul monetar european (SME). Conform acestui sistem se admit rate de

schimb flotante cu oscilaţie de ± 2,25 % faţă de o rată pivot. Rata pivot este o rată de schimb care

defineşte moneda unei ţări în unităţi ECU. De exemplu, un franc francez = 0,171 ECU. Denumirea

de ECU provine de la denumirea în limba engleză (European Currency Unit)

ECU este o monedă emisă de Fondul European de Cooperare Monetară în contul băncilor

comerciale centrale în schimbul depunerii unei părţi din depozitele lor în aur şi devize. ECU este o

unitate de cont. În concluzie, ea nu poate fi utilizată în tranzacţii curente ale fiecărui cetăţean decât

sub forma unor mijloace de plată nelichide (cecuri sau viramente bancare) sau prin deschiderea de

conturi de economii.

ECU este utilizată îndeosebi de autorităţile şi societăţile transnaţionale. Acestea contractează

împrumuturi pe piaţa internaţională. Ea joacă rolul de monedă de rezervă şi mijloc de plată în

tranziţii internaţionale.

Politica socială: procesul de integrare economică ca scop declarat al comunităţii europene a

necesitat o politică socială conform cu noile realităţi. În măsura în care s-a trecut de la o etapă la

alta a integrării de la uniunea vamală la piaţa comună agricolă la libera circulaţie a capitalului şi

forţei de muncă apoi la uniunea monetară, nevoia de a da o orientare comunitară diferitelor politici

naţionale sociale a devenit tot mai evidentă. În Tratatul de la Roma se vorbea despre armonia

sistemelor sociale, despre egalizare prin progres a condiţiilor de viaţă şi de muncă. Dar majoritatea

economiştilor comunitari consideră că aspectele sociale au fost aproape întotdeauna cu un pas în

urma integrării economice. În cadrul Tratatului de la Maastricht, sunt prevăzute 12 principii

enunţate în aşa zisa Cartă socială cu privire la politica socială:

1) dreptul de a exercita orice profesie în interesul comunităţii;

2) libertatea de a alege locul de muncă şi dreptul la o remunerare echitabilă;

3) dreptul la ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă;

4) dreptul la protecţie socială asigurată de sistemele în vigoare în ţara de primire;

5) libertatea de asociere şi de negociere colectivă;

6) dreptul la formarea profesionale;

7) dreptul la egalitatea între bărbaţi şi femei

8) dreptul lucrătorului la informare, consultare şi la participare

9) dreptul la protejarea sănătăţii şi la asigurarea securităţii locului de muncă

10) dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor

11) garantare unui venit minim pentru persoanele în vârstă

12) dreptul la integrarea socială şi profesională a persoanelor handicapate

În concluzie, această Cartă poate fi socotită o ,,constituţie socială: pe care UE s-a străduit să o aplice

începând cu 1989.

1) Politica fiscală: aşa cum este firesc, o politică fiscală comună nu putea lipsi din angrenajul

economic atât de complex pe care l-a presupus crearea pieţei comune şi apoi a UE. Problemele

fiscale interstatale sunt în linii mari următoarele:

1) dubla impozitare

2) expansiunea fiscală

3) utilizarea discriminatorie a impozitelor

Prin urmare, principalele trăsături ale sistemului fiscal comunitar trebuie să rezulte aceleaşi

probleme fiscale şi să urmărească următoarele scopuri:

1) existenţa unor reţele proprii pentru taxe vamale, prelevări agricole, prelevări calculate în funcţie

de PIB

2) armonizarea unor dispozitive naţionale (în cazurile de TVA)

3) existenţa unor reglementări naţionale care să respecte obligaţiunile rezultate din tratatele

comunităţii

4) fiscalitatea naţională nu trebuie să vină în contradicţie cu politicile comune.

11.5. Integrarea României în Uniunea Europeană

Etapele şi procedurile de bază ale primirii de noi state ce au fost folosite şi în trecut sunt

următoarele:

- depunerea cererii de aderare;

- avizul Comisiei Europene;

- începerea negocierilor cu ţara candidată;

- încheierea negocierilor;

- aderarea.

Astfel, de exemplu, în timp, aderarea la Comunitate a Greciei, a început prin depunerea

cererii la 12 decembrie 1975, continuând cu elaborarea opiniei Comisiei la 29 ianuarie 1976.

Procesul a continuat apoi cu desfăşurarea negocierilor între 27 iulie 1976 şi 28 mai 1979, iar

aderarea s-a realizat la1 ianuarie 1981.

Depunerea cererii de aderare este o decizie de maximă importanţă pentru statul în cauză.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, orice stat european poate să depună cerere pentru a deveni

membru al Uniunii. Respectiva cerere, adresată Consiliului Miniştrilor va fi discutată şi analizată de

acesta.

După depunerea cererii de aderare, conform procedurii, Consiliul Miniştrilor consultă

Comisia Europeană, cerându-i acesteia să elaboreze opinia referitoare la cerere. Opinia reprezintă o

analiză aprofundată a situaţiei ţării candidate precum şi o evaluare a capacităţii acesteia de a

îndeplini condiţiile de stat membru. Ea are menirea de a ajuta Consiliul Miniştrilor în luarea

hotărârii sale, dacă şi cum să înceapă negocierile pentru aderare.

Începerea negocierilor marchează un alt stadiu al procesului de extindere. Specificul acestei

negocieri, constă în faptul că este mai degrabă un fel de conferinţă interguvernamentală între statele

membre şi ţara candidată. Apoi, poziţiile Uniunii, decise în unanimitate de către Consiliu prezentate

ţării candidate de către preşedinţia consiliului. La încheierea negocierilor, este pregătit un proiect al

Tratatului de Aderare care este semnat numai după ce se primeşte acordul Parlamentului şi

aprobarea unanimă a Consiliului de miniştri ai Uniunii Europene. Tratatul respectiv trebuie să fie

ratificat de către toate statele membre şi ţările membre şi ţările candidate, în concordanţă cu

prevederile lor constituţionale, care pot include şi referendumul.

Aceste proceduri de aprobare şi ratificare reclamă timp, ceea ce înseamnă că între sfârşitul

negocierilor şi aderare poate să treacă chiar un an sau mai mult.

De menţionat este faptul că Uniunea Europeană a întocmit o strategie referitoare la

preaderarea ţărilor asociate din Europa Centrală. Această strategie a luat în calcul şi datele la are

cele 12 state şi-au depus cererile de aderare (Cipru şi Malta-1990, Ungaria şi Polonia-1994,

România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania şi Bulgaria-1995, Cehia şi Slovenia-1996).

Strategia a fost pregătită de Comisia Europeană şi a avut ca bază hotărârea Consiliului

European întrunit la Copenhaga în 1993, potrivit căreia ţările asociate din Europa Centrală care

doresc să devină membre ale Uniunii Europene, pot să o facă de îndată ce sunt capabile să-şi asume

obligaţiile impuse de calitatea de membru. Totodată, Consiliul European a definit şi condiţiile

economice şi politice necesare pentru deţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene.

Aceste cerinţe sunt următoarele:

- ţara candidată să aibă un nivel de stabilitate al instituţiilor care să garanteze

democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectul pentru protecţia

minorităţilor;

- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, ca şi capacitatea de a face faţă

concurenţei şi forţelor pieţei existente în Uniune;

- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile impuse de calitatea de membru, inclusiv aderarea

la scopurile uniunii politice, economice şi monetare.

Scopul urmărit prin această strategie este de a ajuta şi de a îmbunătăţi procesul pregătirii

intrării în Comunitate a ţărilor din Europa Centrală. Elementul cheie al respectivei strategii constă

în pregătirea ţărilor asociate în vederea integrării în piaţa internă a Uniunii. În acest scop, Consiliul

European a solicitat Comisiei Europene realizarea unei Carte Albe pe această temă29.

Semnificaţia deosebită a strategiei de preaderare este ilustrată, intre altele, şi de faptul că atât

pentru Uniunea Europeana cat si pentru tarile solicitante ea reprezintă cea mai serioasă

responsabilitate. Astfel, Uniunea Europeană trebuie să se pregătească în vederea absorbţiei noilor

membri, concomitent cu menţinerea scopurilor şi aspiraţiilor sale. În acest sens, ea este nevoită să-şi

revizuiască substanţial instituţiile şi procedurilor decizionale, fapt reiterat şi prin Tratatul de la

Amsterdam cât şi cel de la Nisa.

La rândul lor, ţările asociate trebuie să depună eforturi deosebite în vederea reducerii

distanţei ce separă actualmente sistemele politice şi economice al ţărilor central europene şi ale

Uniunii Europene, încât, la aderare, ţările asociate să poată beneficia de calitatea de membru şi să-şi

onoreze, totodată, obligaţiile care decurg din această calitate.

În vederea realizării strategiei de preaderare sunt utilizate trei elemente principale:

- acordurile Europene;

- „dialogul structurat” ca şi cadru de comunicare;

- fondurile derulate prin programele PHARE, SAPARD si ISPA

Acordurile europene, în marea lor majoritate, pregătesc drumul spre o convergenţă

progresivă, care vizează: dialogul politic şi integrarea economică, culturală şi financiară. Acestea

prevăd constituirea unor Consilii de Asociere, care reprezintă în fond întâlniri bilaterale între

Uniunea Europeană şi fiecare dintre ţările asociate. Consiliile de Asociere sunt sprijinite de

Comitetele de asociere, care dezbat probleme de comerţ, şi de Comisii Mixte Parlamentare, care

permit contactul între Parlamentul European şi Parlamentul statelor în cauză.

Dialogul structurat reprezintă o creaţie a Uniunii Europene în privinţa abordării potenţialilor

membri, dându-le acestora posibilitatea de a se implica mai mult în activitatea Uniunii, chiar înainte

de începerea negocierilor pentru aderare. Consiliul European, întrunit la Copenhaga, a stabilit acest

cadru de întâlniri bilaterale, regulate, la nivel ministerial, între ţările asociate şi Uniunea Europeană.

Programul PHARE s-a născut din nevoia finanţării nerambursabile a eforturilor statelor

partenere în procesul democratizării şi transformării lor economice. Având în vedere rolul

programului PHARE în modernizarea statelor asociate, acestui program i s-au alocat sume

importante în valoare de miliarde de Euro. Aceste sume au contribuit la punerea la dispoziţia

statelor beneficiare tehnologie, consultanţă în materie de politică şi strategii de instruire, inclusiv de

capital.

SAPARD (Programul Special de Accedere pentru Dezvoltare Agricolă şi Rurală) are ca

scop sprijinirea ţărilor candidate în soluţionarea problemelor de ajustare structurală în sectorul

agricol şi cel rural, precum şi în introducerea acquis-ului comunitar privind Politica Agricolă

Comună a UE. Programul SAPARD se întinde până în 2006 si finanţează proiecte majore de

dezvoltare agricolă şi rurală şi are un buget anual de 520 milioane Euro.

Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Prea - Aderare) este unul din cele

trei instrumente de finanţare nerambursabilă care vor sprijini ţările candidate în pregătirea lor pentru

aderarea al Uniunea Europeană. ISPA va finanţa în perioada 2000-2006 proiecte în domeniul

infrastructurii de transport şi de mediu. Programul a demarat la 1 ianuarie 2000 şi se derulează în

cele zece ţări candidate din Centrul şi Estul Europei.

Lărgirea Uniunii Europene s-a făcut în mai 2004 odată cu aderarea statelor amintite mai sus

cu excepţia României şi Bulgariei. Între timp extinderea Uniunii Europene are în vedere, pe lângă

cele două state rămase, şi eventuala includere a Turciei şi Republicii Moldova. Următorul val de

aderare este preconizat pentru anul 2007. Acest val de aderare vizează, în mod expres, integrarea

Bulgariei şi României, acestea având, îndeplinite condiţiile de fond pentru integrare şi se află într-

un stadiu avansat în ceea ce priveşte capitolele de negociere

Lărgirea Uniunii Europene, pe lângă multiplele avantaje pe care le conferă ţărilor

candidate (sprijinirea procesului de tranziţie către economia de piaţă şi democraţie; punerea

la dispoziţie a tehnologiilor avansate pentru creşterea productivităţii şi a nivelului de trai,

garantarea independenţei şi suveranităţii lor etc.), nu ar avea loc dacă nu ar aduce beneficii

politice, economice şi geostrategice statelor deja membre ale Uniunii. Beneficiile politice ţin de

promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii ţărilor europene, cât şi o mai bună colaborare în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne. Beneficiile economice ţin de lărgirea pieţei unice cu circa o treime

dacă ne raportăm la numărul de locuitori. Din punct de vedere geostrategic, beneficiile lărgirii

Uniunii sunt legate de creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, conferindu-i o mai

mare putere politică.

Într-o altă ordine de idei, putem spune că „avantajele lărgirii sunt mult mai mari decât

dezavantajele”, însă, „trebuie avut în vedere că nu toate avantajele se pot măsura în cifre”, fapt ce

va conduce la o regândire asupra distribuţiei fondurilor structurale de coeziune.

Concepte cheie

Integrarea economică internaţională

Uniunea Europeană

Piaţa unică pentru mai multe ţări

Diviziunea internaţională a muncii

Libera circulaţie

Politica agrară comună

Uniunea Mondială

Teste grilă

1. Racordarea României la cerinţele pieţei mondiale se loveşte de unele limite

(restricţii), printre care se numără:

a) caracterul pronunţat energointensiv al producţiei industriale;

b) gradul avansat al uzurii morale a aparatului tehnic şi a tehnologiilor de

producţie;

c) nivelul scăzut al cererii pe piaţa internă;

d) centralizarea insuficientă a relaţiilor economice externe;

e) cadrul juridic, încă insuficient adaptat cerinţelor pieţei externe.

2. Uniunea Europeana a fost constituită în anul 1957, la data respectivă numindu-se

Comunitatea Economica Europeana, prin semnarea tratatului de la Roma intrat în

vigoare la data de:

a) 10 iulie 1957;

b) 1 decembrie 1957;

c) 1 ianuarie 1958;

d) 1 ianuarie 1959;

e) 1 ianuarie 1960.

3. În relaţiile cu Uniunea Europeana, obiectivul final al României este:

a) statutul de asociat;

b) integrarea deplină;

c) dezvoltarea relaţiilor reciproce în scopul impulsionării reformei economice,

asigurării stabilităţii şi integrităţii naţionale;

d) integrarea în NATO.

4. Care din următoarele ţări sunt membri fondatori ai Uniunii Europene ?

a) Germania;

b) Marea Britanie;

c) SUA;

d) Franţa;

e) Italia;

f) Luxemburg.

5. Structurile europene urmăresc obiective:

a) politice;

b) militare;

c) economice;

d) sociale;

e) naţionale.


1. Integrarea economică internaţională – trăsătură caracteristică esenţială a

economiei mondiale în perioada postbelică.

2. Piaţa unică – trăsătură esenţială a integrării economice.

3. Măsuri pentru pregătirea condiţiilor în vederea intrării României în Uniunea

Europeană.

12. Economia cunoaşterii

12.1. Societatea cunoasterii

Economia viitorului va fi în linii generale cu totul diferită de ceea ce este astăzi.

Această nouă economie îşi va găsi suportul în progresele ştiintei şi tehnicii, în

tehnologiile viitorului, care ar trebui să funcţioneze prioritar în funcţie de cerinţele de

mediu. Această tendinţă se manifestă cu precădere în industria informatică.

Economia viitorului, pe de altă parte, va trebui să fie mult mai eficientă decât cea

de astăzi; motivaţia este cunoscută deja: populaţia creşte mereu, iar resursele sunt adesea

limitate, chiar dacă în prezent are loc o importantă mutaţie în locul şi rolul factorilor de

producţie.

Este vorba de procesul de creare a unui nou mod de civilizaţie (având la bază mai

ales elemente ce decurg din ştiinţă şi tehnică), dar care se va găsi într-un permanent

conflict cu celelalte civilizaţii existente astăzi, care şi ele încearcă să îşi extindă

influenţele.

În societatea informaţională, resursa economică de bază, nu mai este nici

capitalul, nici pământul, nici munca fizică. Este şi va fi cunoaşterea.

12.1. Societatea cunoaşterii

În anii '90, în contextul amplelor schimbări tehnologice şi sub presiunea

globalizării economice, a început să fie tot mai utilizat conceptul de societate a

cunoaşterii. Trăsătura fundamentală a economiei mondiale este astăzi evoluţia rapidă spre

globalizare şi folosirea tehnologiilor informaţionale şi ale comunicaţiei. De aceea

politicile cunoaşterii - cercetarea, inovarea, educaţia şi formarea profesională - sunt de o

importanţă excepţională pentru viitorul Uniunii în tranziţie spre o Europă a cunoaşterii.

Societatea cunoaşterii o înlocuieşte progresiv pe cea industrială, care a înlocuit-

o, la rândul ei, pe cea agrară, ultimele două fiind axate pe producţia valorilor

materiale.

Societatea cunoaşterii este cea în care informaţia semnifică puterea în sensul cel

mai general – indiferent că este vorba de cea politică, cea economică, cea financiară -

obţinerea, stăpânirea şi valorificarea superioară a informaţiei, fiind astfel cheia de boltă a

acestei societăţi [48 ]. Ea conorganizaţie celebra maximă, emisă cu peste trei secole şi

jumătate în urmă de Francis Bacon, “cunoaşterea înseamnă putere”. Ea constituie apogeul

dezvoltării societăţii omeneşti, în care cunoaşterea este ultima şi cea mai înaltă sursă

fundamentală a puterii sociale, succedând altor surse ce au marcat dezvoltarea societăţii

omeneşti – violenţa (forţa) şi bogăţia (banul) [55]. Cunoaşterea înseamnă putere de înaltă

calitate, aşa cum o defineşte sugestiv A. Toffler, întrucât este foarte versatilă, amplifică în

măsură apreciabilă forţa şi bogăţia, este eficientă, face ca forţa şi bogăţia să depindă de

ea. Societatea viitorului şi, implicit, mediul viitor al organizaţiii, vor fi axate pe

cunoaştere, pe valorificarea în cea mai mare măsură a acesteia.

Societatea cunoaşterii are câteva trăsături definitorii care o disting net din punct

de vedere calitativ de modelele precedente de societăţi (tabel nr. 1).

Trăsăturile societăţii cunoaşterii (exemple)

Tabelul nr.1

Nrcrt

Caracteristici

Societatea industrială Societatea cunoaşterii Comentarii

0 1 2 3 41 Resursa

principalăCapitalul Cunoştinţele Progresul cunoştinţelor stă

la baza progresului societăţii în general

2 Bunurile caracteristice

Maşinile, centralele energetice, vehiculele autopropulsate, reţelele de transport şi comunicaţiile

Calculatoarele electronice în reţele, produsele-program, serviciile informatice şi de comunicaţie

Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor fac posibilă globalizarea pieţei

3 Ponderea costurilor

a) activităţi de tip producţie

b) în materii prime, energie şi materiale

a) în activităţi de concepţie

b) în investiţii

4 Schimbul de valori

Valori echivalente: valoarea bunurilor schimbate este sensibil egală

Multiplicarea valorii: schimbul de informaţii se face fără pierdere, informaţia obţinută putând să conducă la o importantă creştere a valorii informaţiei

Prin utilizarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, se poate atinge mai repede numărul critic de specialişti care colaborează, de la care apare probabilitatea mare

iniţiale de a genera idei noi

4 Munca Creşterea productivităţii însoţită de şomaj (mai rapidă decât creşterea necesară a numărului de personal)

Generarea de noi activităţi care absorb forţă de muncă

- noi sectoare economice: industria de programe multimedia etc.

- noi servicii: centre de informare etc.

- noi domenii: de servire a populaţiei etc.

5 Învăţământul

Rigid, conform unor principiiDiscontinuitate educaţie-instruire

Flexibil, conform cerinţelor în perspectivăContinuitate educaţie-instruire

6 Accesul la informaţie

Prin unităţi specializate Direct, prin reţele de calculatoare

7 Democraţie Reprezentativă Participativă În sensul exercitării dreptului de a lua parte la decizie în probleme majore

De observat că unele caracteristici ale societăţii cunoaşterii sugerează potenţialul

acesteia pentru:

realizarea performanţei ridicate a funcţionării statului de drept democratic;

realizarea condiţiilor de funcţionare performantă a pieţii;

realizarea creşterii bunăstării sociale, respectiv a nivelului de trai al populaţiei

Societatea cunoaşterii conferă noi dimensiuni procesului învăţării. Acesta nu va

mai fi cantonat exclusiv în şcoli şi instituţii de învăţământ. Centrul de greutate al învăţării

se va transfera progresiv din şcoli spre organizaţii şi instituţii, de la şcolari, liceeni şi

studenţi către salariaţi. Fiecare organizaţie şi instituţie care utilizează salariaţi va deveni,

astfel, o a doua şcoală, în care diverse forme de instruire vor constitui monedă curentă:

învăţarea salariaţilor cum să înveţe; rotirea specialiştilor în domenii ale specialităţii lor şi

în alte domenii; lucrul în “echipe de intervenţie” (task force) încrucişate funcţional;

participarea la cursuri şi seminarii periodice, la reuniuni periodice de reflecţie, la şedinţe

de stimulare a creativităţii; efectuarea de stagii de specializare şi de vizite de studii,

studiul individual continuu pe bază de programe actualizate etc.

În societatea bazată pe cunoştinţe schimbările sunt mai consistente şi se succed

într-un ritm care se accelerează continuu. Iar aceste schimbări se concentrează în câteva

mari direcţii care, chiar dacă nu pot fi considerate exhaustive, dau o imagine suficient de

clară asupra provocărilor viitorului şi a impactului pe care acestea le vor avea asupra

existenţei şi activităţii organizaţiilor.

1. Accelararea ritmului inovărilor de noi produse/servicii, a proliferării acestora,

a schimbărilor politice şi sociale

Statisticile ultimelor decenii indică creşteri abrupte, de multe ori exponenţiale, ale

schimbărilor demografice (de exemplu, îmbătrânirea populaţiei în unele ţări dezvoltate),

structurii forţei de muncă (de exemplu, modificarea raportului dintre “gulerele albe” şi

“gulerele albastre”), înzestrării tehnice a muncii (de exemplu, creşterea ratei capitalului

fix pe muncitor), nivelului de trai în majoritatea ţărilor lumii (de exemplu, reducerea

ponderii cheltuielilor familiale cu alimentaţia şi creşterea celor destinate achiziţionării

bunurilor de folosinţă îndelungată) etc.

În condiţiile actuale sunt considerate ca sectoare industriale prioritare

următoarele: mijloace de tehnică de calcul şi birotică electronică de vârf, mijloace mass-

media şi audiovizuale, edituri şi poligrafie, aparatură de telecomunicaţii. Printre factorii

care au influenţat dinamica acestor industrii se pot enumera, pe lângă avansul

cunoştinţelor tehnologice, gradul de saturare a unor pieţe asociat evoluţiei structurii

cererii, impactul măsurilor de politică industrială şi al măsurilor de restructurare

întreprinse de societăţile producătoare, impactul legislaţiilor de protecţie mediului,

influenţa mediului economic şi a progresului tehnico-ştiinţific.

Ramurile industriale asociate societăţii bazate pe cunoştinţe pot fi clasificare astfel :

A. Ramuri strategice

Cele care asigură funcţionarea unui-sistem socio-economic naţional chiar şi

în condiţii de instabilitate socială, politică (alimentară, subramuri ale

industriei textile, de medicamente, subramuri ale industriei constructoare de

maşini sau ale industriei energetice, de armament, etc.)

Cele care care susţin infrastructura unei ţări şi producţia de energie a

acesteia (prelucrarea combustibililor, industria extractivă, distribuţia de

energie termică şi electrică).

B. Ramuri cu specializare a producţiei relativ la piaţa internaţională - pentru care

indicele calculat de specializare a producţiei în raport cu Uniunea Europeană este sensibil

mai mare decât unitatea şi în care se accentuează această specializare pe fondul creşterii

eficienţei

industria de prelucrare a pielii şi de încălţăminte

industria confecţiilor de textile

industria de prelucrare a nemetalelor

C. Ramuri cu specializare a exporturilor relativ la comerţul mondial

industria de prelucrare a lemnului şi cea de mobilier

industria produselor textile de bază

ramuri cu tendinţă de creştere a importurilor pentru care ponderea

producţiei industriale este relativ mare.

Evoluţia unor astfel de ramuri este incertă, de obicei, prezentând variaţii ale

ritmului de creştere a producţiei în funcţie de cererea internă şi externă şi fiind foarte

sensibile la evoluţia preţurilor mondiale (de exemplu, construcţiile de maşini şi

echipamente).

D. Ramuri cu tendinţe accentuată de creştere pe piaţa internaţională, esenţiale

pentru susţinerea infrastructurii în viitor: echipamente de birotică şi tehnică de calcul,

aparatură de telecomunicaţii şi radio, edituri-poligrafie, mijloace de transport rutier şi

aerian cu accesoriile acestora.

2. Datorită caracterului de bun public al cunoaşterii şi dimensiunilor globale ale

competiţiei în producerea şi comercializarea acesteia, statul trebuie să se implice activ în

crearea premiselor construirii unei societăţi a cunoaşterii (în principal, prin investiţii în

cercetarea fundamentală şi în finanţarea învăţământului public, dar şi printr-o politică

activă, de creare a unei culturi a cunoaşterii). Beneficiile economice şi sociale ale

investiţiilor în dezvoltarea cunoaşterii şi/sau în calificările profesionale neputând fi

prefigurate pe termen scurt, sunt uneori considerate drept cheltuieli neproductive, făcute

ca obligaţie socială şi nu ca investiţii reale, ce pot aduce venituri socio-economice mari şi

externalităţi pozitive. De fapt, cheltuielile publice pentru educaţie „diferă în mod

fundamental de cheltuielile guvernamentale pentru protecţie socială şi medicală întrucât

nu sunt cheltuieli de întreţinere a capitalului uman, ci de dezvoltare a acestuia". Investiţia

în educaţie poate să reducă necesitatea de a se cheltui mai mult din venitul public pentru

sănătate, protecţie socială şi justiţie. O creştere a gradului de educaţie reduce cheltuielile

publice pentru prevenirea crimelor, a incendiilor, pentru sănătate publică şi îngrijire

medicală.

3. Descentralizarea crescândă a activităţii economice şi sociale, sporirea

importanţei autorităţilor publice locale.

Multiplicarea centrelor de decizie, departe de a slăbi sistemul social, îl fortifică

prin însuşi faptul că sistemele birocratice uriaşe pe care le presupun structurile

centralizate se reduc treptat, iar deciziile sunt luate în condiţiile cunoaşterii mai bune a

realităţilor. Rezolvarea problemelor energetice la nivel local, focalizarea campaniilor

promoţionale pe pieţe regionale, avântul conceptului dezvoltării regionale sunt doar

câteva dintre cele mai recente tendinţe care anticipează schimbările profunde, iminente,

în această direcţie.

4. Factorul uman se află în centrul procesului de producere a cunoaşterii. Cel

mai important factor de producţie devine fiinţa umană - cheia competitivităţii stă în

capacitatea indivizilor şi a grupurilor de a produce cunoaştere şi a o utiliza în mod

eficient. Rolul central acordat actorului social, individ sau colectivitate, în producerea

cunoaşterii, modifică percepţia privitoare la avuţia productivă a naţiunilor.

Această nouă realitate impune un tratament diferit aplicat capitalului uman în

calitate de factor de producţie, ţinând cont de faptul că el diferă de celelalte categorii de

factori de producţie prin următoarele trăsături caracteristice:

a. Spre deosebire de capitalul fizic capitalul uman nu poate deveni proprietatea

unui alt individ decât însuşi subiectul ce deţine calificarea, educaţia sau cunoaşterea

respectivă. În schimb, el este mai mobil şi mai maleabil în utilizare decât orice altă

categorie de factor de producţie;

b. Spre deosebire de pământ şi resursele naturale, care sunt un dat natural,

capitalul uman se creează cu aceleaşi fonduri de investiţii ca şi capitalul fizic, dar

investiţiile în capitalul uman necesită un orizont de timp mult mai mare înainte de a

deveni productive. În schimb, ratele venitului din investiţiile pentru calificare sunt de

peste două ori mai mari decât cele pentru investiţiile în uzine şi echipamente productive.

c. Dacă alte categorii de resurse pe măsură ce se consumă determină diminuarea

profiturilor, capitalul uman funcţionează conform altui principiu: de obicei, valoarea

activităţii oamenilor creşte pe măsură ce ei capătă experienţă. Cei care au avut şansa unei

pregătiri foarte bune, urmată de o perioadă de experienţă la locul de muncă, având o

activitate complexă, pot să devină tot mai valoroşi cu timpul, fiind greu de depăşit de

alţii. De fapt, avantajele lor se pot prelungi peste generaţii, atunci când câştigurile lor

suplimentare sunt investite în studiile copiilor lor. Din aceste motive, investiţia în

capitalul uman devine strategică pentru orice ţară ce urmăreşte să-şi creeze o economie a

cunoaşterii, având în vedere tendinţa generală de creştere a cererii de forţă de muncă mai

instruită în toate ramurile industriale şi de personal foarte înalt calificat în sectorul

serviciilor de specialitate bazate pe infrastructura informaţiei.

5. Acutizarea problemelor ecologice

Accelerarea dezastrelor ecologice produse în ultimele două-trei decenii (reducerea

fondului genetic al planetei prin dispariţia unor specii de plante şi animale, sărăcirea

solurilor, poluarea marină ca urmare a deversărilor de hidrocarburi şi de substanţe nocive,

fenomenele îngrijorătoare de epuizare a resurselor neregenerabile, deşertificarea, apariţia

găurilor în stratul de ozon al Pământului etc.), asociată cu tendinţa de accentuare a

epuizării resurselor, au impus progresiv în conştiinţa factorilor de decizie politică şi

economică şi a opiniei publice mondiale conceptul de dezvoltare sustenabilă, viabilă.

Acesta este un concept ecologic cu implicaţii economice, întrucât postulează dependenţa

creşterii economice şi a bunăstării oamenilor de disponibilitatea resurselor naturale.

12.2. Economia bazată pe cunoştinţe

Economia bazată pe cunoştinţe reprezintă un nou tip de economie, radical

deosebită de economia de tip industrial sau.

Structura economiei bazată pe cunoştinţe evoluează de la resurse, procese,

produse şi sisteme de distribuţie materiale la resurse, procese, produse şi sisteme de

distribuţie simbolice. Într-o asemenea economie, "ce se bazează mai mult pe conversia

bunurilor intangibile decât pe a celor materiale în produse şi servicii cu valoare adăugată

înaltă, produse şi servicii vândute şi consumate pe toate pieţele mondiale de succes,

primele ţări ce îşi vor moderniza sistemul lor de producţie se vor bucura, fără îndoială, de

avantajul primului venit, aşa cum s-a întâmplat cu acele ţări ce au realizat primele

revoluţia industrială".

Un element esenţial al acestei schimbări este modificarea accentului pus asupra

diferitelor componente ale stocului de capital existent în economie. Astfel, capitalul

natural (resursele naturale şi mediul înconjurător), o resursă, în mare măsură,

neregenerabilă, şi capitalul produs de om (capitalul fizic şi activele financiare), capital

regenerabil pe termen scurt, sunt tot mai mult substituite de capitalul uman şi capitalul

social, resurse practic inepuizabile.

Trăsăturile definitorii ale economiei bazate pe cunoştinţe sunt următoarele:

• Primordialitatea cunoştinţelor în toate sferele activităţii economice, datorită

impactului decisiv pe care îl au asupra funcţionalităţii şi performanţelor. În procesele de

producţie cunoştinţele reprezintă un input mai important decât pământul, banii sau

munca ;

• Concentrarea activităţilor economice, nu asupra producerii de bunuri, ci asupra

tratării informaţiilor, acumulării cunoştinţelor şi producerii de bunuri-cunoştinţe ;

• Fundamentarea activităţilor economice nu în primul rând pe resurse tangibile

(pământ, clădiri, echipamente), ci pe resurse intangibile, reprezentate de cunoştinţe şi de

minţile oamenilor competenţi ;

• Capitalul cunoştinţe este un capital special, intangibil, fluid, a cărui posesiune în

exclusivitate este dificil de asigurat şi care poate fi preluat şi reutilizat ;

• Proliferarea echipamentelor şi produselor simbolice, concomitent cu diminuarea

relativă a produselor fizice; produsele simbolice se bazează pe informaţii, a căror valoare

este independentă de caracteristicile fizice ale acestor bunuri*. Cardurile, comerţul

electronic, bankingul electronic, pachetele de programe pentru calculatoare etc. reprezintă

categorii de produse simbolice care vor predomina în economia bazată pe cunoştinţe ;

• Demasificarea producţiei, în sensul eliminării necesităţii de a concentra cantităţi

mari de resurse fizice şi umane într-o organizaţie, pentru a putea genera performanţe

economice. Primii paşi s-au făcut prin sistemele, „just in time”, prelucrarea bazată pe

integrarea computerelor etc.;

• Dispariţia treptată a frontierelor dintre activităţile din cadrul organizaţiii şi dintre

organizaţii la nivel sectorial, regional, naţional şi internaţional. Organizarea centrată pe

diviziunea muncii şi ierarhie cedează locul organizării fundamentată pe munca în echipă,

* Banii au fost, probabil, prima formă simbolică a unui capital, prin intermediul lor înlocuindu-se schimbul pe bază de barter.

interschimbabilitatea sarcinilor şi funcţionalitatea interdepartamentală. Se diminuează

treptat diferenţele şi graniţele dintre diverse domenii de activitate şi regimuri, în contextul

internaţionalizării activităţilor ;

• Ponderea majoritară, în continuă creşterea a sectorului de servicii, în ansamblul

economiei, în detrimentul sectorului de producţie.

Unităţile de producţie specifice economiei cunoaşterii sunt parteneriatele de idei

ce îmbină capacitatea de a produce cunoaştere cu mecanismele diseminării ei cât mai

largi şi stimulează capacitatea societăţii de a o absorbi şi de a o utiliza.

Fireşte, aceste trăsături ale economiei bazate pe cunoştinţe nu sunt exhaustive şi

unele dintre ele se percep mai greu datorită stricteţii şi capacităţii absorbtive implicate. În

ansamblu, ele oferă o imagine suficient de conturată pentru a sesiza specificitatea

economiei bazate pe cunoştinţe şi diferenţele de esenţă vizavi de economia care

predomină în prezent.

12.2. Cunoasterea-principala forta motrice in noul mileniu

In ultimele decenii are loc a expansiune a conceptului de “noua economie” ca un

nou tip de abordare legat de stiinta economica.O parte a economistilor considera ca

economiile moderne sunt mai degraba sisteme adaptative dinamice decat sisteme inchise

de echilibru asa cum s-a crezut multa vreme.Dintre acestia,ii mentionam pe Kenneth

Arrow,laureat al Premiului Nobel si unul dintre primii initiatori ai modelului modern neo-

clasic si pe Brian Arthur de la Santa Fe Institute.

Uneori noua economie este cunoscuta si sub denumirea de scoala economica de

la Santa Fe intrucat o mare parte a economistilor preocupati de complexitate sunt afiliati

la centrul de cercetari interdisciplinare din cadrul acestui institut.Complexitatea specifica

mediului economiei moderne i-a determinat pe unii autori sa pledeze pentru o noua

abordare a economiei de baza unui sistem adaptativ dinamic.De aceea uneori economistii

care studiaza noua economie mai sunt numiti si economisti ai complexitatii.Acesti

economisti sustin ca economiile sunt asemeni sistemelor biologice urmand aceleasi legi

fundamentale. Aceste legi se vor manifesta diferit in economie si in biologie,dar,daca

vom putea sa imbunatatim nivelul de intelegere al acestora ,atunci vom beneficia de

posibilitatea de-a ne apropia intr-o mai mare masura de mecanismul de functionare al

pietelor si firmelor.Diferenta dintre abordarea echilibrului in economia clasica si in noua

economie este prezentata foarte sugestiv de catre Ilya Prigogine :”Economia clasica

pune accent pe stabilitate si echilibru.Astazi se observa existenta instabilitatii ,a

fluctuatiilor si a tendintelor evolutioniste care se manifesta practic la toate nivelele. Ne

aflam in fata unui univers mult mai complex si mai structurat decat ne-am putut imagina

vreodata.Sfarsitul acestui secol se asociaza cu nasterea unei noi viziuni asupra naturii si

stiintei care aduce omul ceva mai aproape de natura ,o stiinta care face din inteligenta si

creativitatea umana o expresie a unei tendinte fundamentale in univers.Se deschid astfel

noi perspective pentru cercetarile interdisciplinare.”

In noua economie si in societatea cunoasterii bunurile intangibile precum

cunostintele si managementul informatiei si cunoasterii devin noul nucleu al

competentelor.In opinia profesorului Quash de la London School of Economics,ne aflam

intr-o lume care pune accent pe valoarea economica a bunurilor intangibile.Avem de-a

face cu “domenii cognitive” in care ideile valoreaza miliarde,in timp ce produsele costa

tot mai putin.

In viziunea lui Peter Drucker,in viitor altii vor fi factorii de succes:”Factorii

traditionali de productie –pamantul,munca si capitalul-nu au disparut.Dar ei au devenit

secundari.Cunoasterea devine singura resursa cu adevarat relevanta astazi.”Noua

economie reclama o regandire a teoriei factorilor de productie.Cunoasterea devine

componenta esentiala a sistemului de dezvoltatre economica si sociala

contemporan.Difuzarea inovatiilor si convergenta tehnologiilor de varf vor juca un rol

cheie in accelerarea importantei cunoasterii in contextul procesului de globalizare.”

Conceptele moderne de “e-economics” si comert electronic reclama apelarea la un

nucleu al competentelor unde cunoasterea va fi principala forta motrice.Noua economie

presupune acordarea unui interes sporit asa-numitei societati a

cunoasterii,anagajatului/salariatului care are cunoastere,capitalului intelectual,precum si

organizatiilor care invata.

Cunoasterea a fost intotdeauna extrem de importanta ,nu in zadar suntem homo

sapiens.De-a lungul istoriei,victoria a fost in mainile celor care au folosit

cunoasterea,fiind constienti de potentialul ei de neegalat:printre acesti castigatori se

numara razboinicii primitivi care au invatat sa faca arme din fier,oamenii de afaceri din

Statele Unite,care,timp de o suta de ani,sunt beneficiarii celui mai bun sistem de scoli

publice din lume,cu o mana de lucru extrem de bine educata,si bineinteles lista poate

continua.Dar cunoasterea este mult mai importanta decat inainte,pentru ca ne aflam in

mijlocul unei revolutii economice ce da nastere Erei Informatiilor.

Cunoasterea,spre deosebire de munca, pamant si capital, este un activ care se

apreciaza pe masura utilizarii.Cu cat sunt utilizate mai mult,cu atat cunostintele devin mai

efective si eficiente.In opinia lui Karl Erick Sveiby, in noua economie,cunoasterea are

patru caracteristici:

- este tacita;

- este orientata spre actiune;

- se bazeaza pe reguli;

- se modifica in mod constant.

O organizatie bazata pe cunoastere poate insufla un nou spirit antreprenorial intr-o

organizatie si ii poate motiva pe top manageri sa fie preocupati sa transforme organizatia

astfel incat aceasta sa devina capabila sa capteze,sa aplice si sa dezvolte valoarea ca

urmare a implementarii unor tehnologii performante.Cunostintele si tehnologiile avansate

pot transforma seminifcativ economia unei natiuni.

Cunoasterea impreuna cu informatia sunt armele termonucleare,competitive ale

zilelor noastre.Cunoasterea este mai puternica si mai valoroasa decat resursele naturale si

marile fabrici.Sa luam exemplul companiilor Microsoft si Toyota care nu au devenit ceea

ce sunt astazi pentru ca au fost mai bogate decat IBM si General Motors.Chiar din

contra.Dar au avut un lucru mult mai pretios decat activele fizice si financiare.Au avut

capital intelectual

Dicţionar

- Abilitate întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se

caracterizează prin capacitatea agentului economic de a combina efficient factorii de

producţie existenţi la un moment dat.

- Administraţiile private – reprezintă unităţile instituţionale care produc în principal

servicii nedestinate pieţei pentru gospodării, iar uneori şi servicii marfare cu scop

nelucrativ.

- Administraţiile publice – reprezintă unităţile instituţionale care produc servicii

nedestinate pieţei pentru colectivitate sau redistribuie veniturile.

- Agent economic – individ, organizaţie sau instituţie care prin decizie sau acţiune

practică influenţează activitatea economică.

- Agregat – despre elemente: unite într-un tot.

- Arendare – contract prin care una din părţi dă celeilalte părţi în folosinţă temporară

respectivul bun în anumite condiţii, iar prin folosirea acestui bun, arendaşul plăteşte o

arendă care cuprinde renta şi dobânda la capitalul investit în bunul respectiv.

- Autoconsum – este consumul din producţia proprie, fără ca obiectul lui să fie supus

vânzării-cumpărării pe piaţă.

- Bani electronici – variantă contemporană a banilor scripturali.

- Bunuri fungibile – care se consumă prin întrebuinţare şi în cazul cărora fiecare unitate

poate fi înlocuită de alta.

- Carte de credit – instrument de plată sub formă de cartela magnetică.

- Cheltuieli materiale – elemente de cost determinate de consumul unei materii prime,

materiale combustibili, etc.

- Cheltuieli salariale – reprezintă sumele plătite sub formă de salarii şi cheltuielile

întreprindreii cu asigurările sociale.

- Cost de oportunitate (cost alternativ) – reprezintă costul unui bun economic, nu în bani,

ci in functie de alternativele la care trebuie să se renunţe pentru a produce bunul

respectiv.

- Creditor – cel care acordă împrumut sau credit pe o perioadă de timp convenită.

- Debitor – cel care datorează sume de bani sau mărfuri.

- Depozit bancar – sume depuse de personae fizice sau juridice în contul lor de la bancă.

- Dividend – parte din profitul net al unei societăţi care se cuvine pentru o acţiune.

- Elasticitate – raportul dintre modificarea relativă a unei mărimi şi modificarea relativă a

altei mărimi.

- Fixing – operaţie de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la bursă.

- Lichiditate – capacitatea unui agent economic de a-şi onora rapid şi la termen datoriile

scadente.

- Management – disciplină ştiinţifică care se ocupă cu studierea conţinutului, metodelor

şi tehnicilor de conducere.

- Marketing – disciplină ştiinţifică care cuprinde ansamblul tehnicilor şi metodelor

moderne având ca obiect studiul crerii consumurilor şi satisfacerea acestora cu produse

şi servicii în condiţii cât mai bune.

- Menajele – agenţi economici constituiţi din persoane care trăiesc de regulă su acelaşi

acoperiş şi care se gospodăresc în comun, funcţionând ca o unitate economică. În sfera

menajelor se includ: familiile, celibatarii, căminele de bătrâni, etc.

- Monedă forte – monedă a cărei cerere pe piaţa schimburilor depăşeşte oferta.

- Monopol – întrprindere mare sau uniune de întreprinderi care concentrează o parte a

producţiei şi a desfacerii unei mărfi, are posibilitatea să ingrădească libera concurenţă,

să domine piaţa şi să impună preţuri de monopol.

- Nevoi – ceea ce oamenii resimt, direct sau indirerct, ca fiindu-le necesar pentru

existenţa, pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor.

- Non-financiare – caracteristica unor agenţi economici sau a unor activităţi ale căror

rezultate sau prestaţii nu sunt evaluate monetar şi nici nu urmăresc obţinerea unor

profituri monetare.

- Obiectiv – care nu depinde de subiectul uman, de voinţa şi conştiinţa sa.

- Paritate – raportul de schimb dintre valorile a două monede care reflectă raportul dintre

puterea lor de cumpărare în ţările respective.

- Piaţă – noţiune legată de producţia de mărfuri care exprimă totalitatea relaţiilor

generate de actele de vânzare cumpărare.

- Piaţă neagră – comerţ clandestine, illicit.

- Plasament financiar – utilizare a unei sume de bani în vederea obţinerii unui profit prin

acordare de credite.

- Populaţia activă – cuprinde toţi membrii apţi de muncă ai unei societăti.

- Prodfactori – bunuri care servesc obţinerii satsfacţiilor.

- Protecţionism – sistem de măsuri având drept scop ocrotirea anumitor ramuri ale

economiei.

- Rentabilitate – calitatea de a adduce câştig, beneficii, profit.

- Satisfactori – bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor societăţii.

- Servicii economice – prestaţii de natură nematerială ale activităţii economice, care

satisfac nevoi specifice ale individului şi colectivităţii.

- Servicii marfare – prestaţii destinate pieţei, care fac obiectul vânzării-cumpărării pe

piaţă: cele de reparaţii, de publicitate, de transport, etc.

- Servicii nemarfare – care nu sunt destinate pieţei, ci sunt livrate în mod gratuit.

- Sociogrup – colectivitate de oameni caracterizată printr-un comportament social

asemănător, datorită unor trăsături commune care se referă la interesele lor economice,

sociale, culturale.

- Solvabilitate – situaţie în care activele uneui agent economic depăşesc pasivele sale.

- Valută – monedă naţională a unei ţări sau disponibilă în cont care este folosită la

realizarea unor operaţiuni şi tranzacţii internaţionale.

- Zonă monetară – ansamblul teritoriilor în care este acceptată o anumită monedă.

Bibliografie

1. A. Bal, S. Dumitrescu – Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

2. B. Commelin – Europa Economică. UEM, piaţa comună, politici comune, Ed.

Institutul European ,1998

3. Christian Hen, Jacques Leonard – Europa, Ed. Humanitas, Bucureşti 1992

4. Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu – România şi Uniunea Europeană, Ed. Polirom,

2002

5. Dick Leonard – Ghidul Uniunii Europene, Ed. Teora, 2001

6. Dumitru Miron – Integrarea economică regională, Ed. Sylvi, Bucureşti 2000

7. I. Jinca – Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1999

8. Lankas Tsoukalis – Noua economie europeană, 1997,traducerea Irina Dogaru,

Nicolae Negru, Ed. ARC, 2000

9. Mariana Ioniţu – Tranziţie la economia de piaţă, Ed. Economică

10. P. Breeanu, D. Poanta – Organisme financiare internaţionale, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2003

11. Philip Hardwick, John Laugmead, Bahadur Khan – Introducere în economia politică

modernă, Ed. Polirom, Bucureşti, 2002

12. S. Iordache, C. Lazăr – Curs de Economie Politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

13. V. Roman – România în Europa, ediţia a doua, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994

14. Tribuna Economică, nr.5/2004

15. Revistele Capital

16. Centrul de Informare al Comisiei Europene în România

17. www.infoeuropa.ro

18. www.guv.ro

19. www.europa.eu.int

20. www.mie.ro

21. www.europeana.ro

http://www.europeana.ro/

http://www.mie.ro/

http://www.europa.eu.int/

http://www.guv.ro/

http://www.infoeuropa.ro/

Date post:	01-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	arhip-bogdan-gabriel
View:	825 times
Download:	3 times

Macroeconomie si Politici Macroeconomice

Documents