Lumina credintei 1/2015

Anul V, nr. 1/2015

Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

LUMINA CREDINŢEI

„Cu preacurată atingerea Ta, luminând şi ochii noştri cei sufleteşti, arată-ne fii ai zilei.”

(Vecernia Duminicii Orbului)

Preşedinte: PSS Vasile BizăuRedactor-şef: Octavian FrincGrafică şi Tehnoredactare: Dumitru OrzaColaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. Ioan Balea Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Daniel Pop Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. Vasile Raţiu Diacon Florin Marusciac Drd. Marian Susa

Cuvântul Păstorului 1 - 2Fragmente liturgice 2 - 4

Sfântul Maslu - Taina vindecăriiCuvântul scripturii 5 - 7

„Eu sunt Domnul care te vindecă” (Ex. 15,26)

În lumina icoanei 8 - 10Icoana samarineanului milostiv

Interferenţe biblice 10 - 11Taina Sfântului Maslu - Fundamente Scripturistice

Învăţătura bisericii 12-13Noţiuni generale despre Taiana Sfântului Maslu

Sfinţii părinţi 13-15Despre boală şi vindecare - Reflecţii antropologicepornind de la Sfinţii Părinţi

legea bisericii 15-17Taina Sfântului Maslu în Codul Canoanelor Orientale

Crâmpeie istorice 17-19Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (II)

Evanghelia în artă 19-22Cum poate deveni patul suferinţeitronul împărătesc al harului?

Etica Creştină 22-23Suferinţa în viaţa omului

Prezentarea Parohiilor 23-24Parohia Greco-Catolică Poienile de sub Munte

Prezentare Carte 24-25 Prilej sau ispită?

Viața Consacrată 26-27Surorile Oblate Asumpţioniste

Viața Eparhiei 28

Lumina CredinţeiPublicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma,

Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare -

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia:str. Vasile Lucaciu nr. 50

430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531e-mail: [email protected]

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretanestr. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare

e-mail: [email protected]

ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR:

1

Cuvântul Păstorului

Viața este un dar care vine de la Dumnezeu. Aceasta este o percepție comună a tuturor oamenilor credincioși și ea vine de dincolo de simțirile senzoriale, situându-l pe om în cadrul esențial al conștientizării începutului și sfârșitului său. Viața personală își are un început, însă în aceeași experiență a credinței, ea nu mai are sfârșit. Cum împăcăm oare acest dat al credinței, confirmat de setea interioară de a exista și de truda firească a omului de a se câștiga pe sine însuși și a dăinui prin tot ceea ce caută și înfăptuiește, cu experiența comună a bolii, bătrâneții și morții?

Parcurgând Postul Mare ca o cale spre vindecare prin tot ceea ce Biserica ne propune în această perioadă, întâlnim aievea drumurilor șerpuitoare din satele maramureșene la răspântii, crucea Mântuitorului Hristos. Întâlnirea este o ocazie de cunoaștere reciprocă și adeseori ea leagă persoanele în raportul lor dialogic. De la simplul salut și până la destăinuirea celor mai profunde simțăminte, se consumă totul în schimbul reciproc al încrederii și darului.

„Părinte în mâinile Tale încredințez sufletul Meu” (Lc.23,46) sunt ultimele cuvinte rostite de Isus țintuit pe crucea înfiptă pe Golgota, dăruindu-Se în ultima suflare a vieții pământești Celui pe care

l-a iubit și de Care este iubit: Dumnezeu Tatăl. Încredințarea este actul dăruirii de sine Celuilalt ca ultim transfer al ființei proprii care nu mai dispune de ea însăși. Este ca o mutare dintr-un loc într-altul, fără separare și distanțare unind astfel ceea ce omul adamic a separat: pământul cu cerul, omul cu Creatorul său, persoana cu ea însăși. Este o dăruire făcută posibilă de dragostea reciprocă care unește persoanele în mod total și definitiv. Isus ne-a lăsat astfel moștenire un testament-dovadă-dar al modului Său de a fi și trăi viața pământească în acest interval al începutului și sfârșitului. Această dăruire totală făcută vizibilă de-a lungul întregii sale vieți pământești și încoronată în ultima suflare a transformat sfârșitul într-un nou început și moartea în viață. Dumnezeu Tatăl i-a restituit Fiului ceea ce îi fusese încredințat și Învierea din morți ne stă mărturie de-a pururi.

În această atitudine/trăire a lui Isus se regăsesc creștinii în clipele grele ale suferințelor lor din timpul bolilor grave sau al bătrâneții înaintate care apropie tot mai mult moartea ca perspectivă imediată, împreună cu conștientizarea ei. Creștinul se încredințează și el lui Dumnezeu, atât la bine cât mai ales la greu. Fie că a contribuit el însuși la apariția bolii prin multiplele forme de necumpătare, exagerare, alegeri greșite, fie că este însăși urmarea firească a naturii limitate, omul o percepe oricum ca un dușman cu care trebuie să lupte în însăși teritoriul interiorității sale. Cum să o învingă, cum să iasă biruitor din asemenea confruntare?

Știm că boala, dincolo de faptul că este o alterare a structurii și funcției organelor corpului, mai este și o particulară situație antropologică care limitează, condiționează și împreună fundamentează și determină comportamentul uman. În timpul bolii omul are o experiență specială a lui însuși și a raportului cu ceilalți și cu lumea. Bolnavul experimentează fără să vrea, înstrăinarea de propriul corp care îi produce durere, nu-l mai ascultă și îl face dependent de alții. De asemenea, boala înstrăinează persoana de mediul ei firesc al relațiilor profesionale și recreative, nu mai dispune de ea însăși după bunul plac, având tot mai mult nevoie de alții care să o ajute fără a putea să le ofere nimic în schimb. Toate acestea compun experiența limitei și a neputinței.

2

Rânduiala pe care o avem astăzi în Euhologhion3 este re-zultatul unui proces foarte com-plex, care a început în secolul X și s-a încheiat în secolul XVII. Datorită evoluției îndelungate în timp a oficiului, s-au dezvol-tat cel puțin patru tradiții4 dife-

rite de celebrare, care s-au su-prapus și au dat naștere și unor interpretări diferite din punct de vedere dogmatic, motiv pen-tru care mă voi strădui să pre-zint aici strict elementele de simbolistică și practică liturgică care constituie această slujbă,

pentru a învăța să celebrăm mai conștient și mai profund rugă-ciunea de vindecare.

Conform tradiției Biseri-cii și rubricii din Euhologhion, Sfântul Maslu trebuie săvârșit de șapte preoți, după numărul celor șapte daruri ale Spiritu-lui Sfânt despre care vorbește prorocul Isaia în cartea sa: „Şi Se va odihni peste El Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul înțelepciunii şi al înțelegerii, Spiritul sfatului şi al tăriei, Spiritul cunoştinței şi al bunei-credințe. Şi-L va umple pe El Spiritul temerii de Dumnezeu”.5 Numărul șapte ne amintește, de asemenea, anumite evenimente din Vechiul Testament care au fost interpretate ca prefigurări ale acțiunii și efectelor Sfântu-lui Maslu: în asediul și cuceri-rea Ierihonului, șapte preoți au sunat din trâmbițe și cetatea a fost înconjurată de șapte ori6;

Fragmente liturgice

Sfântul Maslu1 este unul dintre cele șapte Taine ale Bisericii – la origine un ritual liturgic taumaturgic – practi-cat într-o formă simplă încă din timpul

Sfinților Apostoli, precum menționează Sfântul Marcu2: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”.

Sfântul Maslu – Taina vindecării

În această situație obiectivă a existenței omului în care trăirea subiectivă a propriei realității este una a durerii și suferinței, își găsește rostul, sensul și menirea una dintre cele șapte sfinte Taine ale Bisericii, prezentată în acest număr al revistei noastre, care se propune ca un ajutor, balsam și întărire în credință. Percepțiile oamenilor sunt foarte diferite atunci când se raportează la sfânta Taină a Ungerii bolnavilor, fie pentru că generații de-a rândul au apelat la ea doar în ultimele momente ale vieții, fie pentru că este mai puțin cunoscută în forma propusă de învățătura Bisericii. Ceea ce sigur știm, este faptul că atunci când omul se află în suferință, el are nevoie de ajutor, fie în forma însoțirii și consolării, fie în susținere imediată și concretă.

Prin celebrarea sfintei Taine, Biserica întreagă în dimensiunea ei comunitară-comunională se face

prezentă în rugăciunea, susținerea, încurajarea, ajutarea celui bolnav și de aceea celebrarea ei în formă comunitară face prezent tocmai acest aspect. Multiple sunt suferințele omului și toate acestea apasă asupra lui slăbindu-i capacitatea relațională. Închidere în sine, refuzul prezenței, sentimentul abandonării și alte multe stări sunt prezente în trăirea persoanei suferinde. La toate acestea, Biserica răspunde prin sfânta Taină prin care Hristos Însuși se face prezent în căutarea, vizitarea, ajutorarea și vindecarea bolnavilor. În dimensiunea dialogică a întâlnirii, bolnavul poate răspunde parafrazându-l pe Mântuitorul său: „În mâinile Tale mă încredințez”!

Vă dorim tuturor Sărbători binecuvântate în bucuria și speranța vieții fără de sfârșit! † Vasile

3

Fragmente liturgicepe muntele Carmel, proorocul Ilie s-a rugat Domnului pentru ploaie de șapte ori7; proorocul Elisei l-a înviat pe tânărul mort culcându-se peste el de șapte ori8; tot de șapte ori s-a cufun-dat în Iordan Neeman sirianul când s-a vindecat de lepră9. Iată de ce rânduiala Sfântului Maslu cuprinde șapte lecturi din Apos-tol, șapte din Evanghelie, pre-cum și șapte rugăciuni diferite pentru binecuvântarea uleiului și tămăduirea bolnavului, câte una pentru fiecare preot10, mo-tiv pentru care este numită de greci și „Taina celor șapte pre-oți”11. Conform Euhologhionu-lui, în practică însă pot celebra și mai puțini preoți.12

De remarcat încă de la înce-put este faptul că în toate de-scrierile slujbei se evidențiază importanța stării sufletești a bolnavilor, astfel că – indiferent dacă se oficiază la biserică sau la casa bolnavului – prima reco-mandare este ca preoții să sfă-tuiască pe credincioșii „care vor cere a li se săvârşi această Sfântă Taină”13 să se spovedească.

Pentru celebrare se pregătește o masă cu acoperi-toare albă, pe care se așează Sfânta Cruce, Sfânta Evanghe-lie, două sfeșnice cu lumânări, un vas cu făină de grâu având în centru un pahar cu untde-lemn curat, iar în jurul paha-rului se înfig (în făină) șapte bețișoare de busuioc înfășurate cu vată la un capăt, pentru un-gerea bolnavilor. De asemenea, se aprind șapte lumânări, legate snop sau lipite pe marginea va-sului cu făină. Tipicul bisericesc menționează că preoții trebuie să îmbrace epitrahil și felon – ca de altfel la orice oficiu la care se citește Evanghelie – și să poarte

lumânări aprinse în mâini14.

După ce tămâiază în jurul mesei și pe credincioși, protosul binecuvântează pentru începe-rea slujbei: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”

Prima parte a rânduielii – destinată pregătirii sufletești a celor prezenți – are structura liturgică a Utreniei, centrul și esența acesteia fiind Canonul Sfântului Arsenie, a cărui im-nografie le inspiră primitorilor Tainei încredere în puterea, mi-lostivirea și intervenția bunului Dumnezeu, „doctorul și ajutorul celor în dureri.”15

Urmează ectenia mare, care cuprinde cereri speciale pen-tru binecuvântarea uleiului și vindecarea bolnavilor, în tim-pul căreia – așa cum prescrie rubrica – toți preoții fac deoda-tă semnul binecuvântării spre untdelemn. Înainte de această ectenie Molitfelnicul ortodox16 menționează aprinderea lu-mânărilor17 și binecuvântarea mare, specifică Tainelor: „Bi-necuvântată este împărăția Ta-tălui...” Acest moment lipsește însă din edițiile Euhologhionu-lui nostru, ca și din cel grecesc, deși unii liturgiști sunt de păre-re că binecuvântarea mare s-ar justifica datorită legăturii pe care Maslul a avut-o cu Sfânta Liturghie pe parcursul evoluției sale istorice (în sec. X-XII se ce-lebra Liturghia unită cu Sfântul Maslu).18

Ca o rugăciune concluzivă a ecteniei mari, protosul rostește rugăciunea binecuvântării unt-delemnului, „Doamne, cel ce cu mila şi cu îndurările Tale...”, iar ceilalți preoți o citesc în taină, făcând toți semnul binecuvân-tării.

Apoi se cântă sau se citesc mai multe tropare în care Îl in-vocăm pe Mântuitorul, pe Sfânta Fecioară și pe sfinții cunoscuți ca vindecători, spre tămăduirea bolnavului.

Urmează citirea celor șapte pericope din Apostol și Evan-ghelie. Preoții citesc pe rând Evangheliile, cu fața spre cre-dincioși, începând cu protosul, Evanghelierul fiind lăsat deschis pe tetrapod până la sfârșitul ofi-ciului.

Lecturile din cartea Apos-tolului cuprinse în această slujbă ne încurajează în pur-tarea crucii suferinței, vorbin-du-ne despre virtutea răbdării și speranța vindecării, despre darul divin al tămăduirilor și efectele minunate ale rugăciu-nii pentru bolnavi. Pericopele din Evanghelii dezvoltă, de ase-menea, teologia vindecării, pre-zentându-ne tămăduirea prin pocăință (Zaheu), analogii ale Sfântului Maslu (Pilda samari-teanului milostiv, Pilda fecioa-relor înțelepte) și vindecări mi-raculoase săvârșite de Domnul Isus Hristos (Vindecarea soa-crei lui Petru, Vindecarea fiicei femeii canaanence), toate aceste exemple fiind menite să insufle și să întărească speranța și în-crederea bolnavului în puterea lui Dumnezeu.

Această parte a slujbei – com-pletată de rugăciunile speciale și gesturile liturgice specifice – se celebrează de fapt după același ritual pe rând de către fiecare preot, și anume: după citirea Evangheliei, se rostește ectenia întreită, o rugăciune pentru sfințirea uleiului și rugă-ciunea „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor...”, în

4

Fragmente liturgicetimpul căreia preotul îl unge pe bolnav cu untdelemnul sfințit (pe frunte, la ochi, la urechi, la nas, la gură, pe piept, la mâini și la picioare), iar la strană se cân-tă troparul: „Doamne, armă asu-pra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă...”

După ce s-a făcut și ultima ungere, protosul deschide Sfân-ta Evanghelie19 și o ține deschi-să, cu fața în jos, pe capul bol-navului, rostind rugăciunea: „Împărate Sfinte, milostive şi mult îndurate...”, acest gest sim-bolizând atingerea tămăduitoa-re a mâinii Domnului și cerând de la Dumnezeu iertarea păca-telor bolnavului. În acest timp, ceilalți preoți țin și ei împreună cu protosul Sfânta Evanghelie sau pun epitrahilele peste ca-petele credincioșilor prezenți20, credincioșii din biserică înge-nunchează, iar la final Sfânta Evanghelie se dă bolnavului spre sărutare.

Se rostește o ultimă ectenie întreită scurtă, cântăreții cântă două podobii închinate Sfinților Vindecători Fără de arginți și Maicii Domnului, „ajutătoarea tuturor”21, apoi protosul face ot-pustul (încheierea) slujbei.

Apoi bolnavul22 zice de trei ori către preoți: „Binecuvântați, Părinți cinstiți, şi mă iertați pe mine păcătosul.” Iar preoții răs-pund de fiecare dată, binecu-vântând: „Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvânteze, să te ridice din patul bolii, şi să se îndure spre tine, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.”23

De notat faptul că atunci când se celebrează Maslul de obște, rugăciunea ungerii („Pă-rinte Sfinte...”), precum și un-gerea celor prezenți se pot face la sfârșitul slujbei. În acest caz,

preoții iau fiecare câte un beți-șor cu vată (pentru ungere) și se aliniază în dreapta iconostasu-lui (spre strana stângă) cu fața spre credincioși, în ordine ie-rarhică; pe iconostas se așează Sfânta Evanghelie și Sfânta Cru-ce. Preoții se ung reciproc pe frunte, iar apoi vin credincioșii pe rând și sărută icoana, Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce așe-zate pe iconostas și sunt unși pe frunte de către fiecare din pre-oți.

Cu speranța că străduința mea de a prezenta această dum-nezeiească rânduială a rugă-ciunii de vindecare va fi de fo-los și suficient de explicită atât fraților mei întru preoție cât și credincioșilor noștri, închei amintind aici – cu gândul și su-fletul la toți cei bolnavi din fa-miliile și comunitățile noastre – prima rugăciune pentru tămă-duirea celor bolnavi menționată în cel mai vechi Euhologhion bizantin24: „Părinte Sfinte, Doc-torul sufletelor şi al trupurilor, Care L-ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău şi Domnul nostru Isus Hristos ca să vindece şi să răs-cumpere din moarte, Tu Însuți, prin harul Hristosului Tău, vin-decă şi pe robul Tău de neputin-ța trupească care-l ține şi fă-l să vieze după bună-plăcerea Ta, îm-plinind prin facere de bine mulțu-mirea datorată Ţie. Că a ta este stăpânirea şi a Ta este împărăția, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Pr. can. Emil Gîrboan Protopop

1 Slujba Sfântului Ulei, din τὸ Εὐχέλαιον = rugăciunea Sfântului Ulei, sau Елеосвящение = sfințirea uleiului, cf. P. PRUTEANU, Slujba Sfântului Mas-lu. Istorie şi actualitate, http://www.teologie.net/data/pdf/PP-studiu-mas-lu.pdf, accesat la 18.02.2015, p. 12 Marcu 6, 133 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, pp. 48-764 Constantinopolitană; sud-italiană (greco-bizantină), sinaitică și ierusali-miteană, cf. P. PRUTEANU, op. cit., nota 11, p. 3 5 Isaia 11, 2-36 Iosua 6, 13-167 III Regi 19, 42-448 IV Regi 4, 34-359 IV Regi V, 1410 E. BRANIȘTE, Liturgica specială, București, 2002, p. 32911 Heptapadion, gr., Ibidem, p. 32912 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 7613 Ibidem, p. 4914 A. BUZALIC, Studiu asupra tipicului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, Târgu-Lăpuș, 2007, p. 365; BRANIȘTE, Ene, op. cit., p. 330; Euho-loghion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 49 15 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 5216 http://molitfelnic.ro/slujba-sfantu-lui-maslu/17 Tipicul nostru prescrie ca aprinde-rea lumânărilor să se facă după ce se cântă luminătoarea „Caută cu ochiul tău...”, cf. V. BOJOR-Ș. ROȘIANU, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931, p. 18118 P. PRUTEANU, op. cit., nota 18, p. 5 19 Unii pun și Sfânta Cruce peste Sfân-ta Evanghelie, cf. E. BRANIȘTE, op. cit., p. 33220 Când se face Maslul de obște (n.a.)21 În acest timp preoții se ung cu ule-iul binecuvântat reciproc pe frunte și după aceea îi ung și pe cei ai casei, cf. E. BRANIȘTE, op. cit., p. 33222 La Maslul de obște, credincioșii din biserică stând în genunchi (n.a.)23 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 7924 Codex Barberini gr. 336 (sec. VIII), cf. P. PRUTEANU, op. cit., nota 10, p. 3

5

Cuvântul Scripturii

„Eu sunt Domnul care te vindecă” (Ex. 15,26)În cele ce urmează, mi-am propus să

abordez doar câteva aspecte ce privesc Taina Sfântului Maslu, asta pentru că acest subiect fiind extrem de vast nu poate fi cuprins într-un simplu articol de revistă. Desigur, este un subiect de mare interes şi uneori viu discutat.

Această Sfântă Taină este destinată unei anumite stări din existența umană și anume a stării de boală,nefiind Taina exclusivă a celor ce se află în pragul morții. De aceea, Conciliul Vatican al II-lea în Constituția despre liturgie „Sacrosantum Concilium” (nr. 73) a făcut precizarea de a se renunța la denumirea de „extrema ungere”. Din cauza unei mentalități greșite, Taina Ungerii bolnavilor este socotită a fi destinată exclusiv muritorilor, celor ce sunt în drum spre cimitir. În schimb, această Sfântă Taină nu face rău, nu duce în cimitir, ci întărește, ușurează pentru că a fost instituită să ajute bolnavul pentru a-l trimite în lumea Creatorului.

Taina Sfântului Maslu a fost instituită de Mântuitorul, „Doctorul sufletelor și al trupurilor”, și încredințată pe mai departe apostolilor zicându-le: „Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproşi, scoateți diavoli…” (Mt. 10,8). Apostolii au ascultat de Mântuitorul și au uzat de lucrarea încredințată (Mc. 6,13): „Scoteau mulți draci şi ungeau cu untdelemn şi mulți bolnavi, şi-i vindecau”.

Taina Ungerii este recomandată credincioșilor

de apostolul Iacob 5,14-15, iar Biserica o administrează prin slujitorii săi tuturor credincioșilor a căror sănătate este deteriorată de o boală gravă sau de bătrânețe, copiilor ajunși la uzul rațiunii. Această Sfântă Taină poate fi repetată la orice boală gravă, dar nu poate fi administrată celor decedați. De reținut mai este

faptul că toți subiecții mai sus amintiți trebuie să fie botezați, în caz contrar ei nu sunt membrii Bisericii și nu pot primi Tainele Bisericii.

Boala

Problema bolii se află în strânsă legătură cu cea a păcatului și a morții. După vindecarea paraliticului Isus îl întâlnește și-i zice: „Te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In. 5,14). Din cuvintele lui Isus aflăm că păcatul a fost cauza bolii lui. În general, păcatul este o boală a sufletului, mai cu seamă atunci când se conturează într-o anumită patimă care va cauza boala trupului, iar în una din rugăciunile de la Maslu se amintește că cel bolnav e „muncit de patimi”.

Taina Sfântului Maslu este rânduit în principal pentru vindecarea trupului, a omului în integritatea sa. Trupul este organul de manifestare a sufletului, iar Mântuitorul Isus Hristos ne-a arătat cât de mult prețuiește valoarea lui. A ieșit din eternitate în timp cu trup omenesc, mântuirea noastră a săvârșit-o tot în trup, a înviat în trup și s-a înălțat cu trupul la cer (Ef. 2,6; 1P 4,1; Lc. 27,51).

6

Cuvântul ScripturiiProblema bolii trupești pe care este silit omul

s-o experimenteze este în strânsă legătură cu cea a păcatului și morții, constituind consecințele căderii. (Rm- 5,12). Nu toate bolile sunt urmarea directă a păcatelor din viața cuiva: Iov, despre care Dumnezeu a zis că este „un om fără prihană și curat la suflet” (Iov 1,8); Orbul din naștere n-a suferit pentru păcatele făcute de el (In. 9,2-3); Epafrodit s-a îmbolnăvit datorită activității pastorale foarte intense (Fil. 2,30); Gaius, spiritual era un om sănătos, fapt apreciat de apostolul Pavel, dar se pare că nu stătea suficient de bine pe plan fizic. (3In. 1,2)

Alteori boala se datorează lucrării satanice: Satan l-a umplut pe Iov de bube (Iov 1,7)

Satan a gârbovit pe o femeie timp de optsprezece ani. (Lc. 13,13-16); Satan i-a cauzat lui Pavel o infirmitate pe care el o numea „țepuşă în coastă” (2 Cor. 12,7)

Participanţii

De obicei, Maslul se face cu participarea mai multor credincioși, care se roagă și ei împreună cu preoții oficianți. Atunci când credincioșii vin să participe la Maslu aduc cu ei credința în Isus Hristos care a vindecat toată boala și neputința (Mt. 9,35), și totodată își amintesc de faptul că unii bolnavi au fost vindecați de Isus pentru rugăciunile altora: sluga sutașului (Mt. 8,13) și fiica cananeencei (Mt. 15,28)

Şi mai mult, participanţii la Maslu sunt întăriţi şi de Cuvântul Mântuitorului care a spus că „unde sunt doi sau trei adunați în Numele meu, şi Eu sunt în mijlocul lor” (Mt. 18,20).

Atunci când participanții se adună cu credință în El și în dragostea dintre ei, este și El în mijlocul lor. În felul acesta se realizează o largă comuniune, ca semn al dragostei spre cel bolnav care-l va ajuta la revigorarea lui trupească şi sufletească. În modul acesta participanţii îl ajută pe bolnav prin credinţa şi rugăciunea lor, să ţină transparentă prezenţa şi puterea lui Hristos, care pentru omul aflat în necaz are har, are dragoste şi mai cu seamă are timp.

Participarea mai multor preoți pentru săvârșirea Tainei se poate înțelege voința și asaltul Bisericii de a salva un membru de al ei din situația în care se află prin rugăciune și dragoste.

Conţinutul rugăciunilor

Rugăciunile sunt în număr de șapte, în care preoții:

- apelează la ajutorul lui Dumnezeu ca „Dumnezeu al milei” (Rm. 10,12)

- solicită o lucrare de vindecare a lui Dumnezeu în calitate de „doctor de suflete și trupuri”, adică pe om în integritatea sa.

- oficianții preoți se roagă și pentru iertarea păcatelor celui bolnav și curățirea de patimi.

- se cere insistent sălășluirea Spiritului Sfânt în cel bolnav și harul vindecător (1 Cor. 6,19)

- se invocă în vederea vindecării și ajutorul sfinților, mucenicilor și Maicii Domnului

- se cere paza simțurilor, poarta prin care poate intra păcatul

- se stăruie ca Dumnezeu să mu-l lase pe cel bolnav să fie batjocorit de diavol

- se roagă ca Dumnezeu să-l restituie Bisericii Sale în vederea laudei și preamăririi Lui.

- în final, să-l ridice din patul durerii și sănătos să-l facă, trupește și sufletește, să poată trăi o altă calitate a vieții în slujba Domnului.

Ungerea bolnavilor

Această Sfântă Taină mai poartă denumirea de Sfântul Maslu. Cuvântul „maslu” derivă din limba slavonă veche și semnifică untdelemn. Ungerea se face numai de către persoanele rânduite, episcopi și preoți și „în numele Domnului”. Adică în numele autorității Sale și în ascultare de cuvântul Său dumnezeiesc cum precizează apostolul Iacob în epistola sa (Iac. 5,14).

Prin această Sfântă Taină se comunică un har special al Spiritului Sfânt pentru ca primitorul să poată suporta cu demnitate suferința, să nu-și piardă credința. La fel bolnavul primește harul și puterea de a se uni cu Patima lui Hristos după cum afirmă apostolul Pavel: „În trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferințelor lui Hristos…” (Col. 1,27).

Ungerea bolnavului de către preoții oficianți la simțurile principale în semnul crucii în timp ce cântărețul cântă: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă, căci se scutură şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei”. Crucea este mijlocul prin care vine putere din

7

Cuvântul Scripturiitrupul lui Isus în cel bolnav. Putere care îl ajută să pună rezistență pornirilor păcătoase și să biruiască boala din trup.

Vindecarea

În mâna lui Dumnezeu stă binecuvântarea şi blestemul, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea. Cartea de glorie a lui Dumnezeu stă de mărturie pentru toate lucrurile acestea. În mod personal, Dumnezeu face o declaraţie în cartea Exodului 15,26, promițând poporului Său sănătate și vindecare, dar în mod condiționat: „Dacă ei rămân credincioşi legământului şi poruncilor Sale”. Declarația Domnului era dublă: „Eu nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit Egiptul” și „Eu sunt Domnul care te vindecă”. (Ex. 15,26). Pe toată perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a continuat să fie vindecătorul poporului Său, când și acesta asculta de Cuvântul Său și căuta fața Sa (Ps. 103,3).

Isus Hristos, ca Dumnezeu întrupat, era și este reprezentarea perfectă a naturii și caracterului lui Dumnezeu (Ev. 1,3; Col. 1,15; 2,9). Isus Hristos, în întreaga Sa activitate pământească, a revelat voia lui Dumnezeu și scopul Lui de a vindeca pe toți cei bolnavi sau stăpâniți de diavol (Lc. 4,40-41; Mt. 9,35). Apoi, Isus a însărcinat pe apostolii Săi să vindece boala (Lc. 9,1), tămăduirea bolilor fiind o parte componentă a vestirii de către ei a Împărăției lui Dumnezeu. Cei 70 de ucenici au fost și ei rânduiți pentru aceeași lucrare (Lc. 10,9).

Biserica primară îndată după Cincizecime a desfăşurat lucrarea de vindecare ca parte componentă a predicării Evangheliei: apostolul Petru vindecă pe Enea (Fap. 9,34). Noul Testament ne prezintă trei moduri de vindecare a lui Dumnezeu acordate prin Biserică: punerea mâinilor (Fap. 9,17); darurile spirituale ale vindecării (1 Cor. 12,9); mărturisirea păcatului urmată de ungere a bolnavului cu untdelemn și de către preoți (Iac. 5,14-16). Acest ultim mod de vindecare rânduit de Dumnezeu prin Biserică, noi îl numim Taina Sfântului Maslului și este oficiat de către preoți.

Noi trebuie să înțelegem și să acceptăm că Dumnezeu nu vindecă întotdeauna pe cel bolnav în urma administrării Sfântului Maslu. Ba mai mult, Dumnezeu nu vindecă când vrem noi și cum vrem noi. Amânările lui Dumnezeu în a răspunde celor ce se roagă pentru vindecare nu

trebuie socotite drept refuz. Uneori, Dumnezeu are un scop mult mai înalt privind boala cuiva, iar atunci când acel scop este îndeplinit duce la o mai mare laudă a lui Dumnezeu: să se arate lucrările lui Dumnezeu (In. 9,3); boală spre slava lui Dumnezeu (In 11,4 ). Deci, rugăciunea făcută pentru cel bolnav, Dumnezeu o va asculta dacă este făcută cu credință, însă nu o va asculta în felul nostru, ci în felul Lui. Dumnezeu știe ce este mai folositor pentru cel bolnav și îi va da ceea ce este mai de folos. Dacă sănătatea îi va face cel mai bine pentru desăvârșirea vieții lui în Hristos, Dumnezeu îi va da sănătate. Dacă starea de menținere a bolii îi va face mai bine, îi va păstra boala, îl va mântui și îi va ierta păcatele. Așa a lucrat și așa lucrează Dumnezeu în viețile noastre urmărind binele nostru veșnic (Rm. 8,28).

Sunt situații în care Dumnezeu nu-i vindecă pe unii bolnavi ci dorește să-i ia în cer în timpul unei boli (2 Regi 13,14).

Există însă și piedici în primirea vindecării divine uneori: necredința (Mc. 6,3-6); oamenii (Mc. 10,48); învăţătura nebiblică (Mc. 3,1-5); nemărturisirea păcatelor (Iac. 5,16); eșecurile precedente care slăbesc credința în vindecare (In. 5,7).

În lumina învăţăturii Sfintei Scripturi aflăm că se admite ştiinţa şi îngrijirea medicală adecvată pentru fiecare boală. Şi Isus vorbește despre lucrul acesta când zice: „Nu cei sănătoşi au trebuință de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9,12). Apostolul Pavel l-a folosit pe Luca în calitate de medic curant personal: „Luca, doctorul preaiubit…” (Col. 4,14). Cartea lui Isus Sirah zice: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea se i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul” (Isus Sirah 38,1). Un verset al aceluiași capitol îndeamnă: „Fiule, în boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va vindeca”.

În concluzie, Sfânta Scriptură admite ştiinţa medicală, reînnoieşte rostul medicului, dar aşa cum afirmă chirurgul: „Noi tăiem şi coasem, dar cel care vindecă este Dumnezeu”. Dumnezeu vindecă pe căi miraculoase – nu întotdeauna – dar nu putem spune că nu se folosește de această cale niciodată.

Pr. Dr. Simion VOICU

8

În Lumina Icoanei

„Căzând Adam în tâlhăreştile gânduri, i s-a furat mintea, rânindu-se la suflet; şi a zăcut gol de ajutorință. Nici preotul cel mai înainte de lege n-a căutat de dânsul, nici levitul cel din lege nu s-a uitat la dânsul; fără numai Tu, Dumnezeule, Cel ce ai venit, nu din Samaria, ci din Născătoarea de Dumnezeu, Doamne mărire Ţie.”1

Icoana care prezintă Pilda samarineanului milostiv nu ne oferă numai o simplă descriere – icoana niciodată nu e o redare elementară a unui text –, ci o citire spirituală a Evangheliei. Pilda aceasta primește o nouă explicație în comentariile Sfinților Părinți din primele secole creștine și în textele liturgice. Astfel, omul bătut până la sânge, apoi jefuit, nu este altcineva decât Adam pe care Satan l-a prigonit și l-a făcut incapabil să se ridice (primul aspect al icoanei). Vin levitul și preotul, adică legea Vechiului Testament, care nu trec nepăsători mai departe. Ei cunosc legea, dar nu o interpretează. Samarineanul care nu era bine văzut de evrei devine personajul principal al pildei, căci așa cum evreii l-au alungat pe poporul samarinean, așa Îl alungă și pe Hristos. Sosește ultimul și devine nu doar cel care înțelege legea, dar o și aplică (cel de-al doilea aspect al icoanei). Hristos însuși vine să-l ridice pe Adam, omul cel căzut, îl „dezinfectează” cu vinul Cuvântului, îl vindecă cu uleiul milei și al iubirii și duce rănitul la o casă de oaspeți care nu este altceva decât Biserica (cel de-al treilea aspect al icoanei). Aceasta este adăpostul în care omul căzut găsește

o casă familiară, își găsește locul potrivit prin puterea învățăturii evanghelice și uleiul delicat al iubirii.

Astfel, icoana se împarte în trei episoade, trei scene: violența, indiferența și îngrijirea cu dragoste.

Adam cel căzut

În persoana omului care se află deja în afara cetății Ierusalimului îl recunoaștem pe Isus cu hlamida roșie, cu cununa de spin și cu trestia în mîna (Matei 27,28-29). Chipul omului este unul tânăr. Vine dinspre Ierusalim, locul cel sfânt. Este singur, alungat și totodată jefuit. Simbolizează întraga omenire căzută în păcate. „Omul care coboară din Ierusalim spre Ierihon, devine prada tâlharilor, reprezintă pe Adam alungat din paradis în lumea aceasta”2. Este dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort. Omul, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim înspre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Slujba Utreniei din Postul Mare redă astfel acest aspect: „Asemănatu-m-am, Hristoase, celui ce a căzut în mâinile tâlharilor şi am rămas mai mult mort dela dânşii pentru bătăi; aşa şi eu sunt rănit de păcatele mele”3. Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este

Icoana samarineanului milostiv

9

În Lumina Icoaneimoartea” (Romani 6, 23).

Clădirile

În spatele munților în stânga se conturează cetatea Ierusalimului, cu maiestatea și frumusețea sa4. Cealaltă clădire, situată în partea dreaptă e una mai simplă, e o casă de oaspeți. Amândouă sunt pictate în stilul obișnuit deja în icoane, adică în „perspectivă inversă.” Aceasta înseamnă că liniile nu merg în direcția opusă, adică înspre interiorul icoanei , nu se depărtează de privitor, ci ies mai bine în relief și se unesc în ochii persoanei astfel încât aceasta e prezentă la întreaga scenă.

Pereții cetății sunt de nepătruns,doar poarta Ierusalimului este deschisă. Cealaltă clădire ne este arătată și din interior. Acoperișul casei este legat de o perdea roșie5, întrezărindu-se și patul. Nu este vorba de un spital, dar timpul necesar însănătoșirii ne lasă să subînțelegem faptul că Biserica este locul unde omul primește în mod sigur vindecare și sănătate trupească și sufletească. Hristos nu duce pe om într-o oarecare casă, ci îl poartă până acasă. Omul pierdut este luat pe umerii lui Hristos ca oaia cea pierdută și îl încredințează Bisericii care cântă așa: „Ca cel ce eşti milostiv, îndură-Te, Hristoase m-ai mântuit pre mine cel rănit de tâlhari cu bătăi, şi Ţi-ai dat sufletul şi trupul Tău, Mântuitorule, ca doi dinari, pentru a mea răscumpărare”6.

Munții

În centrul icoanei se înalță trei munți. Iconograful are grijă să nu uităm că orice act dumnezeiesc se desfășoară în prezența Sfintei Treime. La picioarele muntelui din mijloc îl găsim pe Isus dând binecuvântare cu deapta Sa. Aici găsim referire la importanța binecuvântării din slujba Sfântului Maslu, pe lângă ungerea cu ulei, rugăciuni și împărtășirea cu Sfânta Euharistie.

Munții ne mai arată că întâmplarea s-a petrecut în pustie. Din Sfânta Evanghelie cunoaștem faptul că Hristos a trecut de mai multe ori prin această zonă. În vremea Lui, Ierihonul a fost locul de întâlnire a pelerinilor care veneau din Galieleea spre Ierusalim. În partea de apus a Ierihonului se înalță muntele Carantania, locul în care Hristos postește, se roagă și chiar este ispitit de Satan (Matei 4,8-10). El este noul Adam, Cel ce prin postire, smerenie și ascultare de Dumnezeu, îndreaptă, vindecă și ridică pe cel căzut din Rai din cauza neascultării de Dumnezeu, nepostirii

și nepocăinței. Diavolul reușește să-l învingă pe primul Adam, dar nu mai are șanse cu Isus de la care primește de trei ori răspuns nefavorabil, după care „L-a lăsat diavolul” (Matei 4,11).

Preotul și levitul

Interpretăriile acestei pilde de multe ori sunt prezentate accentuând numai partea în care samarineanul milostiv îl ridică pe omul căzut și îl duce la adăpost. În puține cazuri ne întâlnim și cu celelalte personaje, cu preotul și cu levitul, care sunt la fel de importante pentru înțelegerea Cuvântului Domnului. Când Isus dă această pildă, vorbește despre cazuri deseori întâmplate. Pe drumul de 25 km dintre Ierusalim și Ierihon, omul trebuia să parcurgă ore întregi printr-o vale adâncă printre munți, expusă atacurilor bandiților. Direcția de mers a preotului și a levitului arată că drumul lor se îndreaptă spre Ierihon, spre orașul preoților unde au locuit mulți dintre leviți.

Scopul nostru nu este să decidem oare de unde vin și încotro se îndreaptă, însă privitorul icoanei îi recunoaște imediat și constată starea lor. Preotul are pe cap mitră sau turban, poartă haine de culoare albastră și roșie (cf. Ieșire 28,31 sau 39,22). Levitul își ține mâna refuzând ajutorul, nu cumva să se murdărească și să devină necurat. Nu aveau cum să aplice legea dragostei, fiind legați de legi, tradiții, reguli etc. Cântarea Utreniei însă ne explică cum Isus ne dă o nouă cale: „Preotul şi levitul dacă m-au văzut, n-au putut cu adevărat, că m-au trecut: ci însuți Tu, ca un milostiv, acum mi-ai dat mânturire şi m-ai mântuit”7.

Hristos

În partea de mijloc a icoanei vedem cum Hristos îl ridică pe Adam din moarte. Îl trage nu de mână, ci de la încheiătura mîinii, cu un elan puternic, la fel ca și în icoana coborârii în iad. Nu e de ajuns a ști despre vin că dezinfectează. Aici are un alt simbol. Se referă la sângele lui Isus, „al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28). Acesta dă și viață nouă, căci „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,54). Iconograful mai adaugă aici câteva cuvinte din textul liturgic: „Ai turnat, Hristoase îndurate, peste mine mila Ta”8. În scena a treia Isus îl încredințează Bisericii pe bolnav. Însănătoșirea nu se face de pe-o pe alta, precum pentru a scăpa

10

Interferenţe Biblice

Când cei doi ucenici ai Botezătorului Ioan îi adresează lui Isus întrebarea: Ra-bbi, unde locuieşti? (In. 1, 38), Domnul le răspunde zicând: Veniţi şi veţi vedea iar după acest răspuns a lui Hristos, conti-nuă Evanghelistul Ioan, au rămas la El în ziua aceea.(v.39).

La aceeași întrebare pusă adesea de cei ce doresc să cunoască mai îndeaproape tainele lui Dumnezeu, Biserica le răspunde cu îndemnul Mântuitorului: veniţi şi veţi vedea, veți vedea locul unde Hristos lucrează în mod concret, unde El însuși vine în întâmpinarea omului și a problemelor sale cele mai intime, și anume în Sfintele Taine. În ele Hristos se face prezent, iar prin intermediul slujitorilor Săi predică tuturor popoarelor cuvântul lui Dumnezeu și administrează necontenit credincioșilor tainele

credinței (Constituția dogmatică despre Biserică „Lumen Gentium”, 21). Toate își au puterea harică în Hristos, venit în lume să vindece rana umanității lovite de păcat, luând asupra Sa „durerile noastre şi împovărându-se cu suferințele noastre”(Is. 53, 3). Prin aceasta întrupare Hristos a tămăduit firea umană redându-i adevărata sănătate.

Originea acestei Taine trebuie căutată și văzută în întreaga activitate taumaturgică a Mântuitorului. El însuși îi vindeca pe bolnavii care fie îi erau aduși spre a fi vindecați, fie El însuși este chemat la patul lor de suferință. Să ne gândim la episodul din Luca când prin acoperișul casei îi este adus un paralitic pentru a fi vindecat. Mai întâi, Isus îl vindecă sufletește zicându-i: „Iertate îți sunt păcatele”, ca mai apoi spre stupoarea celor din jur să-i poruncească zicându-i: „Scoală-te, ia-ți patul tău şi umblă”(Lc. 5, 17-25). Iair, fruntașul

Taina Sfântului Maslu – Fundamente Scripturistice

Pictură din biserica Mănăstirii Prislop (MM)

de păcate nu e suficientă o singură spovedanie. În această pildă, Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut însăși taina mântuirii neamului omenesc. Isus ni se oferă pe El însuși căci în timp ce primim trupul și sângele Lui „primim la fel şi Spiritul lui Dumnezeu: trupul şi sângele Lui, spiritul, rațiunea şi voința Lui”.9

Pr. Bela PALLAI

1 Stihiră, glasul 6. a IV-a săptămână din Post Duminică seara.2 Origen, Omilii, VI., 4.

3 Canonul Triodului, Cântarea 1, glasul 5., Irmos din a IV-a săptămână din post.4 GALIGNANI, P. Il mistero e l’immagine. L’icona nella tradizione bizantina, Milano 1981, 110.5 Prezentare asemănătoare găsim în icoanele: Cina de taină, Bunavestire, Întâmpinarea Domnului, Rusalii, Nașterea Născătoarei etc., când iconograful prezintă o întâmplare ce se petrece în interiorul unei case.6 Cântarea a 9-a, Irmos, din a IV-a săptămână din Post.7 Cântarea a 5-a, Irmos, din a IV-a săptămână din Post.8 Cântarea a 8-a, Irmos, din a IV-a săptămână din Post.9 NICOLAS CABASILAS, La vita in Cristo, (Neri, U., a cura di), (Classici Utet), Torino 1971, 213.

11

Interferenţe Biblicesinagogii Îl imploră pe Isus să-i vindece fiica aflată pe patul de suferință zicându-i: „Fiica mea este pe moarte, venind, pune mâinile peste ea ca să scape şi să trăiască”(Mc. 5, 23). Pe drum, o femeie bolnavă de 12 ani se atinge de poala hainei lui și îndată scurgerea sângelui se oprește. Și de această dată, ca de multe ori, Isus își motivează acțiunea sa de vindecare printr-o singură expresie: „Credința ta te-a mântuit”.

Când îi trimite pe apostoli în misiune, El le dă puterea și autoritatea de a-i vindeca pe cei bolnavi și a-i alunga pe demoni: „Tămăduiți pe cei neputincioşi, curățiți pe leproşi, pe demoni scoateți-i”(Mt. 10,8). În aceeași misiune, apostolii îi vindecau pe bolnavi ungându-i cu untdelemn, practică ce va fi reluată și folosită în săvârșirea Tainei Maslului: „Şi scoteau mulți demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi şi-i vindecau”(Mc. 6, 13). În același context al misiunii celor doisprezece, de a se îngriji de cei bolnavi, Evanghelistul Luca amintește exemplul lui Isus dat învățătorului de lege „ce a vrut să se îndreptățească”, folosindu-se de pilda Samariteanului milostiv. Prin aceasta, Hristos scoate în evidență grija oricărui creștin față de cel sărman și căzut între tâlhari și datoria de a-i „lega rănile ungându-le cu untdelemn şi vin”(Lc. 30, 35). După Învierea Sa din morți, Mântuitorul le încredințează apostolilor aceeași misiune, arătând totodată semnele și roadele celor ce vor crede în El: „În numele Meu demoni vor izgoni... peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”(Mc. 16, 17-18).

Într-un context al suferinței și al răbdării, apostolul Iacob îi dă ca pildă de răbdare pe proorocii ce au grăit în numele Domnului și pe dreptul Iov, spunând: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii, şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului”(Iacob 5, 13-14). Din aceste versete rezultă practicarea acestei Taine încă de pe vremea apostolilor și proveniența ei de la însuși Isus Hristos. Despre ungerea celor bolnavi, de care vorbește Sfântul Iacob, am amintit mai sus prin textul de la Marcu, când apostolii la îndemnul lui Isus „ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi şi-i vindecau” (Mc. 6, 13). Iar după Înviere, Hristos le încredințează misiunea lor și succesorilor lor de a se îngriji de cei nevoiași zicându-le: „Mergeți în toată lumea şi propovăduiți

Evanghelia la toată făptura... Peste bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”(Mc. 16. 15-18). Prin aceasta Mântuitorul își arată compasiunea și grija Lui pentru nevoințele și slăbiciunile omului.

Vindecarea omului bolnav, prizonier în propriul trup, este unul dintre ministerele încredințate de Hristos Bisericii, apostolilor și succesorilor lor. Să ne gândim la activitatea apostolilor imediat după Cincizecime. Ei continuă opera de vindecare începută de Învățătorul lor: Petru și Ioan vindecă în numele lui Isus Nazarineanul pe slăbănogul care cerșea la poarta templului (Fapte 3, 1-10); chiar și numai umbra lui Petru este suficientă pentru a vindeca bolnavi și a alunga demonii„...scoteau pe cei bolnavi în ulițe ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” (Fapte. 5,15), iar diaconul Filip trimis în Samaria săvârșea la rându-i numeroase minuni (Fapte 8, 5-8).

Imaginea îngrijirii cu untdelemn și vin a celui căzut și plin de răni de către Samarineanul Milostiv și apoi încredințarea lui Bisericii în vederea continuării acestei lucrări de vindecare este cea mai sugestivă în a sublinia activitatea vindecătoare a Mântuitorului și încredințarea acestei misiuni tuturor slujitorilor Săi, „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4, 1). Aceștia au datoria și totodată obligația de a se îngriji de cei nevoiași și neputincioși cu care însuși Hristos se identifică.

Mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru toate mijloacele rânduite de El pentru vindecarea trupească și sufletească, să îi încredințăm Lui toate slăbiciunile noastre, iar prin mijlocirea Maicii Sfinte să Îi cerem ajutor în suferințe:

„Bolnav fiind cu trupul şi cu sufletul, de dumnezeiască cercetare şi de purtarea ta de grijile învredniceşte-mă, singura Maică a lui Dumnezeu: ceea ce eşti bună şi născătoarea celui bun.

Mărire Tatălui... Şi acum...

Cu neputințe cumplite și cu patimi bol-nave fiind cercat Fecioară, tu îmi ajută; că pe tine te știu vistierie de vindecări neîmpuținată și nesecată, ceea ce ești cu totul fără prihană”.

(Cântare din Paraclisul Maicii Domnului)

Drd. Marian SUSA

12

Învăţătura Bisericii

Hristos, în misiunea Sa, a avut o atenție cu totul specială față de persoanele aflate în suferință. Din sfintele evanghelii rezultă că toate persoanele care i-au cerut Mântuitorului vindecare au fost ascultate. Sunt multe exemple în care Isus vindecă sufletul într-un prim moment (iartă păcatele) și apoi trupul. Astfel, Maslul este o taină creștină de vindecare sufletească și trupească. Aceasta din urmă este un semn, un indiciu al omului mântuit, ajuns în Împărăția Cerurilor.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit. Tocmai din acest motiv Hristos a promis tuturor celor care Îl vor urma fericirea. Aici pe pământ, însă, oamenii experimentează și suferința care, în cele mai multe cazuri, este o piedică în calea fericirii. Prin Taina Sfântului Maslu, Hristos continuă și va continua mereu să fie atent față de cei aflați în suferință.

Pentru celebrarea Maslului, există o indicație care nu este prevăzută pentru nicio altă Sfântă Taină. Precizarea se referă la numărul preoților participanți la celebrare: șapte. Dacă nu se poate îndeplini numărul menționat, pot fi mai puțini preoți sau chiar unul. Rațiunea prezenței mai multor preoți pentru celebrarea Sfântului Maslului se poate găsi în Epistola Sfântului Iacob (5,14): „Este cineva bolnav între

voi? Să cheme preoții Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.” Cifra șapte este simbolică pentru Sfânta Scriptură, însemnând perfecțiune, plinătate. Celebrarea Sfântului Maslu conține șapte rugăciuni de vindecare astfel încât dacă ar fi prezenți șapte preoți, fiecare ar citi una dintre ele.

Taina Sfântului Maslu se poate celebra la casa bolnavului, în spitale sau în biserică. Când se celebrează în biserică este indicat ca bolnavul/bolnavii să fie prezenți. Este important să audă rugăciunile înainte de a fi unși cu uleiul binecuvântat. La sfârșitul celebrării se pune Evanghelia deasupra capului celui bolnav, iar cel care conduce celebrarea citește o rugăciune ce amintește despre mila și iertarea dumnezeiască.

Prin acest gest, Dumnezeu însuși își întinde mâna Sa cea atotputernică și tămăduitoare asupra celui bolnav.

Sfânta Taină Maslului este de folos, cu precădere, în pastorația oamenilor bolnavi. Este bine să o primească creștinii în vârstă, dar și cei mai tineri dacă sunt

bolnavi. Dacă este nevoie, Maslul poate fi administrat chiar de mai multe ori aceleiași persoane. Există și obiceiul de a sa face Maslul cu participarea tuturor credincioșilor, inclusiv al celor sănătoși (numit și Maslu de obşte). Este indicat însă să se celebreze doar cu ocazii speciale cum este perioada Postului Mare ca pregătire pentru Sărbătoarea Învierii Domnului, Ziua mondială a bolnavului sau hramul unei biserici. Când participăm la slujba Maslului este bine a ne mărturisi păcatele pentru a fi împăcați sufletește. Este important de reținut, așadar, că Taina Maslului nu substituie Taina Mărturisirii.

Principalul efect al Tainei Maslului este harul de mângâiere, curaj și încredere în înfruntarea dificultăților specifice bolii sau bătrâneții.

Dumnezeu este alături de cei aflați în suferință și îi întărește cu harul Său. Nimeni din cei ce aleargă la El și-I cer ajutorul nu este respins. Harul mângâierii primit prin Taina Maslului îi ajută pe cei bolnavi să se apropie mai mult de Dumnezeu, să se deschidă Lui, să reînnoiască relația cu El, să aibă speranța

Noțiuni generale despre Taina Sfântului Maslu

13

Sfinţii Părinţi

O concepție foarte răspândită tinde să înțeleagă condiția actuală a omului, cu fragilitățile dar și cu puterile sale, ca fiind una normală, vrută așa din totdeauna de Dumnezeu. Pentru Părinții Bisericii, însă, condiția actuală a umanității nu este cea firească – cea vrută de Dumnezeu, ci este o condiție rănită de păcat. Păcatul, în ciuda aparentei inofensivități, duce la o degenerare a sufletului și a trupului.

Omul a fost creat de Dumne-zeu într-o stare de sănătate su-fletească și trupească, care nu trebuia să-l părăsească nicioda-tă. „Zidit după chipul şi asemă-narea lui Dumnezeu şi împodobit cu tot harul Lui”1, el trăia o de-osebită familiaritate cu Creato-rul său, așa cum ne înfățișează cartea Facerii,plimbându-se în răcoarea serii cu Dumnezeu prin grădină (Facere 3, 8). Co-muniunea de viață cu Dumne-zeu însemna că omul, prin har, era părtaș la firea nemuritoare, nestricăcioasă și nesuferindă a Domnului. Omul, spune Sf. Ata-nasie, trăia în rai „viața cea ade-vărată”2, adică o viață normală, așa cum a vrut-o Creatorul. În

paradis, omul ducea o viață „ne-întristată, nedureroasă şi fără griji”3, „neavând a se teme înă-

untrul lui de nici o boală: căci era sănătos la trup şi inima lui îi era pe deplin liniştită”4..

Despre boală și vindecareReflecţii antropologice pornind de la Sfinţii Părinţi

că orice s-ar întâmpla cu ei Dumnezeu nu-i va părăsi.

Când Taina Maslului este conferită unei persoane grav bolnave, atunci ungerea cu uleiul binecuvântat este o pregătire pentru trecerea din această viață. Prin ungerea cea de pe

urmă, bolnavul este înrădăcinat în moartea și învierea lui Hristos începută în momentul botezului. Viața nouă începe prin Taina Sfântului Botez. În cadrul celebrării Botezului, cei botezați sunt unși cu ulei binecuvântat. Ungerea cu acest

ulei este prevăzută și pentru trecerea din această viață în momentul primirii Tainei Maslului. Itinerarul creștin, prin urmare, începe și se încheie prin ungerea trupului cu ulei sfințit.

Pr. Vasile TRIFOI

14

Sfinţii PărinţiAdam renunțând la Dum-

nezeu, prin păcatul originar, renunță implicit și la sănătatea sufletească și trupească. Între om și Dumnezeu se naște o rup-tură de necomunione sau de ne-dragoste și chiar de dușmănie, pe care singur omul nu o putea depăși, ci doar Dumnezeu-Omul, adică Isus Hristos. Păcatul con-stă în renunțarea la comuniunea ființială sau de dragoste față de Dumnezeu, în favoarea iubirii de sine ( filautia) și a lumii. Omul renunță la Dumnezeu pentru că e înșelat de iluzia demonică a devenirii „ca și dumnezeu” fără Dumnezeu, hrănindu-și ființa doar cu lucruri create, deci stri-căcioase (pomul oprit). Alipi-rea ființei noastre de lucrurile pieritoare ale acestei lumi are ca și consecință pierderea da-rului nemuririi și căderea într-o condiție inferioară de strică-ciune, spun Sfinții Atanasie cel Mare5 și Grigore de Nyssa6.

„Pentru că plata păcatu-lui este moartea” (Romani 6, 23),căderea adamică a însemnat o degenerarea a omului de la un nivel de viață spiritual (zoe) la un nivel de viață senzitivă (bios), opacă, caducă și muritoa-re, în care cunoașterea, inclu-siv a lui Dumnezeu, e mediată de simțuri. De aceea Adam cel căzut nu-l mai poate percepe pe Dumnezeu la fel ca în Para-dis, umblând în răcoarea serii prin grădină, ci doar mediat de fenomenele și lucrurile natu-rale, perceptibile cu simțurile. Cea de-a doua natură biologică muritoare este simbolizată în Scriptură ca o îmbrăcăminte de „haine de piele” (cf. Facere 3, 21), nekrondermartes, sau „piei moarte”, cum spune Sf. Grigore de Nyssa7. Ele indică animalita-tea, sexualitatea și moartea, ca-

racteristicile determinate ale naturii biologice.„Hainele de piele”, în ciuda unui aparent sens negativ, sunt însă expresia concomitentă a dreptății dar și a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Ca răul făcut de om să nu fie veșnic, și suferința lui să nu fie eternă pe acest pământ, Dum-nezeu i-a dăruit omului o a doua șansă de îndreptare într-un orizont temporal determinat, a cărui epilog este moartea8. Moartea e doar sfârșitul vieții biologice, a „pieilor moarte” și un dar ce curmă în mod natural suferințele firii umane căzute.

Pierderea stării paradisiace stârnește în om nostalgie și o dureroasă așteptare a mântu-irii. Rănit, omul se află aici, la marginea drumului, între viață și moarte, între boală și vinde-care, constatând împreună cu proorocul: „Tot capul vă este numai răni şi toată inima slăbă-nogită. Din creştet până în tăl-pile picioarelor nu-i nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, ne-curățate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate” (Isaia 1, 6).

Însă nu caducitatea, nu suferința, nu moartea sunt ulti-mele cuvinte ale lui Dumnezeu pentru om, ci răscumpărarea și mântuirea. De aceea Dumnezeu „a grăit omului în felurite chipuri, iar când a venit plinirea vremi-lor, ne-a grăit prin însuşi Fiul său”9, cum sintetizează anafo-raua Sfântului Vasile cel Mare. Hristos se coboară acolo unde omul se găsește și asumă tru-pul căzut al firii omenești, adi-că mortalitatea și degenerarea trupului biologic, supunându-l voinței Tatălui. Pilda Samari-neanului milostiv, prima lectură din Slujba Maslului, poate fi so-

cotită o reprezentare a lucrării de mântuire a lui Hristos. Aici El e reprezentat nu doar ca Răs-cumpărător, plătind 2 dinari îngrijitorului casei de oaspeți, ci mai ales ca Mântuitor sau vindecător, când se apleacă, spală, unge, leagă rănile, trans-portă și se îngrijește de soarta omului căzut. De altfel, în cele mai multe momente ale poves-tirilor evanghelice, îl vedem pe Isus în ipostaza de vindecător, mulțimile îndreptându-se spre El ca spre un Doctor.

Părinții Bisericii, aproape în unanimitate l-au numit Doctor, în funcție de context, precizând: „al trupurilor” sau „al suflete-lor”, ori cel mai adesea „al su-fletelor și al trupurilor”, voind să arate astfel că El a venit să vindece omul întreg10. Numirea aceasta stă în centrul multor ce-reri de la liturghie și în majori-tatea formulelor sacramentale. Astfel lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu-Omul se arată o lucrare de vindecare a întregii omeniri asumată în persoana sa și de restaurare în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început.

Dacă Hristos aduce vindeca-rea firii omenești, de ce persistă încă boala, suferința și moartea chiar și la cei care cred cu tărie și-și trăiesc viața în Hristos, ba chiar și el a suferit și a murit? Părinții Bisericii răspund, por-nind de la învățătura evanghe-lică, că Împărăția lui Dumnezeu e precum o sămânță mică, care crește în chip nevăzut până la desăvârșirea de la sfârșitul timpului. Hristos însuși nu a vindecat pe toți bolnavii tim-pului său și nici nu a înviat toți morții, ci doar un număr re-strâns, pentru a fi semne ale

15

Legea Bisericiisănătății pe care o aduce veni-rea Împărăției deja prezente în lume și nu încă definitiv instau-rată. Hristos vindecă întâi cauza bolilor și ale suferințelor, adică pe omul lăuntric rănit de păcat, așa cum vedem în cazul vinde-cării paraliticului din Caper-naum: „Ca să ştiți că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele oamenilor, fiule îți zic, ia-ți patul tău şi umblă” (Marcu 2, 10-11). „Asta deoarece vindecarea nu este ceva magic și nu vine din-spre trup spre suflet (vindec trupul ca să nu mai nefericească și sufletul care nu-și mai poate împlini poftele!), ci dinspre su-flet spre trup (vindecând sufle-tul mi se vindecă și transfigu-rează și trupul; chiar și durerea bolii – atât cât este -, și de nu va trece vreodată, este sublimată, primind valoare soteriologic-eshatologică, devenind pentru cei înțelepți cale a filosofiei celei înalte a desăvârșirii și dobândi-rii harului).”11

Prin Sfântul Maslu, Biseri-ca invită pe fiii săi să intre în

această taină a vindecării în Hristos, în care prin credință bolnavul este chemat să-și tră-iască boala, nu ca pe o fatalita-te, ci ca mucenicie, iar vindeca-rea, nu ca fortuire, ci ca semn al Împărăției prezente și care va să va să vie cu putere multă. În fapt, starea de sănătate pe care o propune Biserica este o stare eshatologica, “unde nu este du-rere, întristare şi suspin”, cum spune condacul înmormântării. „Vină împărăția Ta! Într-o bună zi, așa cum neîncetat cerem în rugăciunea domnească, Hristos va reveni, Împărăția va veni și toate vor fi reașezate în rându-iala lor firească. Păcatul, moar-tea și suferința vor fi îndepărta-te definitiv, și pacea va împărăți. Folosind cuvintele proorocului Isaia, „atunci lupul va locui lao-laltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară” (Is. 11, 6)”. Aceasta este lucrarea inau-gurată de Hristos, dar care va fi finalizată doar atunci când El va reveni, de data aceasta cu pute-re și cu slavă, pentru a judeca lu-mea și pentru a descoperi Împă-

răția în deplinătatea ei. Biruința finală a lui Hristos este sigură dar, atâta vreme cât rămânem în această lume căzută, păcatul, suferința, boala și moartea vor continua să existe”12.

Pr. Florin FODORUŢ

1 Cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Întreit-sfântului; Apud Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 30.2Tratat despre întruparea Cuvântului, 3, București 2011, p 343Ibidem, p. 364Sfântul Augustin, Civitas Dei, XIV, 26. în http://www.augustinus.it/italiano/cdd/index2.htm5Tratat despre întruparea Cuvântului, 3, București, 2011, p.376Marele cuvânt catehetic, București, 2013, p. 17.7 Grigore de Nyssa, Despre suflet şi în-viere, București, 2006, p.678Cf. J.-C LARCHET, Creştinul în fața bo-lii, suferinței şi morții, București, 2004, pp. 48-499 Litughier, Liturghia Sf. Vasile cel Mare, Blaj 1936, p. 14110 Cf, J.-C LARCHET Terapeutica bolilor spiritule, București 2000, p. 91 1 h t t p s : / / d o g m a t i c a e m p i r i c a .wordpress.com12 P MEYENDORFF., Taina Sfântului Maslu, Cluj-Napoca, 2013, p.77

„Tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieșea o putere care-i vin-deca pe toți.” (Luca 6, 19). „Isus ieșind a văzut o mulțime mare; I s-a făcut milă de ei și i-a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14).

Prezența vindecătoare a lui Dumnezeu în lume nu încetează odată cu terminarea vieții publice a lui Hristos; ucenicii sunt trimiși la predicare cu îndemnul „Şi mergând, propovăduiți zicând: S-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioşi, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproşi, pe demoni scoateți-i. În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Iar Biserica va fi atentă încă de la început la administrarea vindecării pe care Mântuitorul, prin intermediul ei, o împărtășește: „Prin mâinile apostolilor se faceau multe semne

si minuni în popor. [...] Şi se aduna şi mulțimea, din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi pe cei bântuiți de duhuri necurate şi toți se vindecau” (Fapte 5, 12 și 16). „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Codul Canoanelor Bisericilor Orientale reglementează în puține canoane administrarea acestui sacrament: sunt canoanele 737-742 din Capitolul V (Despre ungerea bolnavilor), integrat în Titlul XVI, Despre cultul divin şi mai ales despre sacramente. Primul paragraf al canonului 7371 evidențiază câteva elemente. A) Taina este conferită creștinilor afectați de o boală gravă

Taina Sfântului Maslu în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

16

Legea Bisericii(adică boală care poate cauza moartea, precum și altă afecțiune gravă, fizică sau psihică) iar pentru a primi Taina nu trebuie să fie neapărat prezent pericolul de moarte. Nu se vorbește despre bătrânețe dar se presupune că se face referire și la acele forme de bătrânețe care sunt echivalente unei boli grave2. B) Cine primește acestă Taină trebuie să se căiască din inimă de păcate. C) Harul primit în acestă Taină constă în întărirea cu speranța răsplății veșnice și iertarea păcatelor, credinciosul grav bolnav devenind dispus la îndreptarea vieții și fiind ajutat să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare. Desigur că Taina Maslului nu dispensează de la Taina Mărturisirii, care se presupune că il precede3. Slujitorul acestei Taine este preotul.

Paragraful al doilea recomandă păstrarea uzanței ca Taina să fie administrată de mai mulți preoți, cel puțin în Bisericile unde această practică este în uz. În Biserica bizantină această consuetudine se practică încă din sec. VIII-IX, fiind atestată și de Sf. Simeon al Tesalonicului (+1429), care în a sa lucrare Pentru Sfântul Maslu amintește de șapte preoți sau – dacă nu este posibil – de cel puțin trei. Concelebrarea mai multor preoți, pe lângă că este conformă cu învățătura Sf. Iacov, exprimă vizibil solicitudinea întregii Biserici, adunată în jurul bolnavului, pentru a înfrunta și depăși împreună cu el pericolele sufletești și trupești4.

Canonul 7385 recomandă primirea acestei Taine ori de câte ori este nevoie, repetându-l atunci când persoana se îmbolnăvește din nou sau dacă starea sa se înrăutățește. În tradiția orientală se administrează această Taină mai ușor și mai des decât în cea apuseană. Simion al Tesalonicului încurajează: „Observați puterea acestui sacrament: vindecă neputința, întărește pe cei abătuți, iartă păcatele... Suntem vindecați de două ori, atât la nivel invizibil cât și vizibil, atât în suflet cât și în trup” (PG 155, 517. 523). „În Bisericile orientale celebrarea Tainei Maslului este adesea deosebit de complexă și se prelungește mult în timp. De fapt această durată îndelungată, diferită de concizia ritualurilor occidentale, subliniază aspectul mistagogic al rugăciunii, căreia i se adaugă contemplarea minunilor lui Dumnezeu, proclamate în diverse texte evanghelice, care dau tărie și mângâiere6.

Canoanele 7397 și 7408 stabilesc cine

administrează valid Taina Maslului, respectiv cine o primește. Orice preot, în virtutea munus sanctificandi primită în Hirotonire, poate administra valid ungerea sacramentală. Taina se va acorda chiar și acelora care, bolnavi fiind, și-au pierdut uzul rațiunii, dacă atâta timp cât îl aveau nu s-au arătat contrari, în mod explicit, primirii acestuia.

Canonul 7419 indică faptul că uleiul folosit la Maslu va fi binecuvântat de același preot care celebrează Taina; lasă însă la latitudinea dreptului particular al fiecărei Biserici să desemneze, eventual, pe altcineva pentru această binecuvântare (spre exemplu în Biserica latină uleiul este binecuvântat de Episcop – Codex Iuris Canonici, can. 999). În tradiția orientală preoții nu doar conferă Taina, ci sunt chiar celebranții acestuia: ei consacră uleiul cu rugăciunea prescrisă și apoi îl folosesc pentru ungerea celui bolnav. Momentele centrale ale administrării acestei Taine sunt binecuvântarea uleiului împreună cu ungerea bolnavului.

Ultimul canon10 face trimitere la prescrierile liturgice, conținute în cărțile liturgice ale fiecărei Biserici sui iuris, cerând să fie respectate ritualul și toate uzanțele liturgice, în afară de cazurile de urgență când asupra respectării prescrierilor prevalează nevoia spirituală a persoanei bolnave – fiind suficientă o singură ungere cu ulei sfințit. Se reafirmă și în acest caz ideea centrală care animă întregul Cod de legi canonice: toate legile tind și au ca scop salus animarum, mântuirea sufletelor.

Pr. Ioan BALEA

1CCEO can. 737 §1. Prin ungerea sacramentală a bolnavilor, îndeplinită de preot cu rugăciunea, credincioşii creştini afectați de boală gravă şi căiți din inimă primesc harul prin care, întăriți cu speranța răsplății veşnice şi dezlegați de păcate, devin dispuşi la îndreptarea vieții şi sunt ajutați să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare. §2. În Bisericile în care există obişnuința administrării sacramentului ungerii de către mai mulți preoți împreună, se va avea grijă să se păstreze, pe cât posibil, această obişnuință.2 Cf. Nuntia 15 [1982] 42.3 Cf. Nuntia 28 [1989] 99.4 Cf. Instrucțiune pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului Canoanelor Bisericilor Răsăritene, n. 93.5 CCEO can. 738. Credincioşii creştini vor primi cu bucurie ungerea bolnavilor ori de câte ori se îmbolnăvesc grav; păstorii sufletelor, pe de altă parte, şi rudele celor bolnavi să aibă grijă ca bolnavii să fie ajutați prin acest sacrament la timpul oportun.6 Instrucțiune..., n. 94.

17

Crâmpeie Istorice

Începând cu anul 1948, represiunea comunistă a lovit în toate cultele din România însă nu în mod egal. Pentru unele confesiuni această represiune nu era o noutate, unele erau interzise încă din perioada interbelică (baptiști, penticostali, adventiști etc.), pentru altele, cum este Biserica Ortodoxă sau Biserica Catolică, reprimarea unor drepturi a fost o noutate. Am precizat că nu în mod egal deoarece reprimarea totală și ,,Calvarul” a fost urmat numai de Biserica Catolică, întrucât a refuzat orice formă de compromis, în timp ce Biserica Ortodoxă a rămas la ,,masa tratativelor” mai departe, acceptând unele compromisuri ale guvernului.

În luna martie 1948 are loc la Moscova un congres pan-ortodox, iar delegația română prezentă, prin episcopul Nicolae Colan al Clujului, a susținut un discurs: „Agresiunea papală în România în ultimi cincizeci de ani”. La acest congres, politica Vaticanului a fost catalogată anticreștină, antidemocratică și antinațională. După părerea unora, recomandările pentru o lovitura decisivă împotriva Bisericii Greco-Catolice s-ar fi luat la acest congres.

Tot în martie 1948, episcopatul greco-catolic trimite o scrisoare adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care propuneau unele amendamente la proiectul noii Constituții, normale din punctul lor de vedere. În scrisoare, se putea vedea exemplul demnității și verticalității morale a ceea ce a însemnat Blajul și Şcoala Ardeleană pentru cultura și învățământul românesc. Pentru viitorul Bisericii Greco-Catolice, se arată în această scrisoare ,,instituțiile se pot lua cu forța, dar nu ni se poate lua conștiința

că ni se face nedreptate, pentru a cărei înlăturare ne simțim datori a lupta mereu, cu toate puterile noastre și cu toate mijloacele legale”.

După acest eveniment are loc în 9 aprilie, raportul referitor la noua Constituție prezentat în fața Marii Adunării Naționale Gheorghe Gheorghiu-Dej dezlănțuie un atac furibund împotriva Vaticanului și implicit a Bisericii Catolice, spunând; ,,În locul prigoanei religioase, al cărui focar este de secole Vaticanul, Constituția Republicii Populare Române proclamă libertatea religioasă”.

În derularea evenimentelor, următorul moment critic pentru Biserica Catolică este denunțarea Concordatului cu Vaticanul, încheiat de Statul român în anul 1929. Concordatul era actul prin care Vaticanul își asigura consolidarea Bisericii Catolice în țările semnatare ale unui astfel de act. În România, prin Concordat se centraliza ierarhia și devenea astfel prima țară cu o ierarhie catolică centralizată, într-un stat în care majoritatea erau de confesiune ortodoxă. La 17 iulie 1948, în ședința Consiliului de Miniștri a fost denunțat unilateral Concordatul cu Sfântul Scaun, hotărâre care va intra în vigoare pe 19 iulie, odată cu emiterea Decretului nr.151 al Marii Adunări Naționale.

După denunțarea Concordatului, autoritățile vor privi problema catolică în mod diferit, cele două ramuri vor avea destine diferite. În cazul credincioșilor romano-catolici, pentru că majoritatea erau maghiari, s-a încercat înlocuirea controlului Vaticanului cu cel al autorităților de la București. O lichidare a acestora s-ar fi aflat în contradicție cu ,,internaționalismul proletar” promovat în acea epocă. Pentru greco-catolici,

Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (II)Anul 1948 sau ,, legiferarea opresiunii ”

7CCEO can. 739 §1. Ungerea bolnavilor o administrează valid toți şi numai preoții. §2 Administrarea ungerii bolnavilor, prin funcție, îi revine parohului, vicarului parohial şi tuturor celorlalți sacerdoți, cu privire la cei care i-au fost încredințați spre îngrijire; însă, cu permisiunea cel puțin presupusă a celor citați mai sus, oricare preot poate administra în mod licit acest sacrament, iar în caz de necesitate chiar trebuie să o facă.8 CCEO can. 740. Credincioşii creştini, grav bolnavi, care şi-au pierdut simțurile sau uzul rațiunii, se presupune că ar fi vrut să le fie administrat acest sacrament în pericol de moarte sau,

după părerea sacerdotului, chiar şi într-un alt timp.9CCEO can. 741. Uleiul folosit în sacramentul ungerii bolnavilor trebuie, desigur, să fie binecuvântat de însuşi preotul care administrează sacramentul, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris dispune altfel.10 CCEO can. 742. Ungerile vor fi îndeplinite cu grijă prin cuvintele, ordinea şi felul prescris în cărțile liturgice; însă, în caz de necesitate, este suficientă o singură ungere, cu formula specifică.

18

Crâmpeie Istoriceintențiile și măsurile guvernului erau clare, ori colaborarea cu noul regim ori suprimarea definitivă.

Următoarele două măsuri legislative luate de guvernul Groza vor avea implicații directe și negative asupra Bisericii Greco Catolice. Prima legislația a fost cea din învățământ. În urma Decretului 175 / 3 august 1948, statul își impune monopolul asupra învățământului, prin reforma acestuia pe baze democratice și populare. Noua lege a fost completată de o altă lege, Decretul-Lege nr. 176, care dispunea trecerea în proprietatea Statului a tuturor proprietăților și bunurilor școlilor particulare, confesionale sau congregațiilor care s-au ocupat de educație. Tot atunci s-a hotărât, și urma să se aplice începând cu noul an școlar 1948-1949, eliminarea din școli a religiei ca obiect de studiu și a însemnelor religioase din sălile de clasă. Pierderea școlilor și a seminariilor a dus la izolarea profesorilor de elevi sau studenți, legea fiind promulgată strategic în timpul vacanței, slăbind astfel capacitatea de reacție la viitoarele măsuri luate de guvern.

A doua măsură la fel de abuzivă, luată imediat după învățământ a fost noua lege a cultelor. Adoptată la 4 august, prin Decretul-Lege nr. 177, era actul normativ prin care statului prelua întreaga conducere a problemelor religioase. Pentru Biserica Catolică era o lovitură dură, întrucât Articolul 40 prevedea că ,,niciun cult nu poate întreține legături cu alte culte religioase, instituții sau persoane oficiale, situate în afara granițelor țării, fără numai cu aprobarea Ministerului Cultelor”. Credem că prin termenul ,,persoane oficiale” Legislativul român se referea în mod direct la Sfântul Părinte. În acest mod este interzisă jurisdicția Sfântului Scaun în România, asupra catolicilor de ambele rituri și implicit luarea oricărei legături cu Vaticanul. Prin această lege era atacată Biserica Catolică din România în însăși ființa ei, deoarece baza dogmatică pe care stă aceasta, este legătura canonică, jurisdicțională și colegială a episcopilor ei, cu ,,urmașul lui Petru”, este însăși fundamentul Bisericii.

Urmează un alt articol al noii legi, articolul 37, care reglementa întru-un mod detailat modul de partajare al patrimoniului în cazul trecerii de la un cult la altul. Se pregătea astfel suportul ,,juridic” pentru patrimoniul Bisericii Greco-Catolice, care urma să ,,revină” în sânul Bisericii Ortodoxe. Un

alt text al legii, articolul 22, prevedea numărul de peste 750 000 de credincioși pentru funcționarea sau înființarea unei noi dieceze. Lovitura era dată în acest fel Bisericii Romano-Catolice, întrucât în baza noii legi se reduc diecezele romano–catolice la două: Alba Iulia și Iași. În acest fel Statul, departe de a exprima prin această lege separarea de Biserică, este preocupat de a exercita un control riguros asupra ei, iar pentru Biserica Greco-Catolică, lichidarea tuturor libertăților ei și încercarea de încadrare în regimul comunist.

Din luna septembrie 1948, începe operațiunea de constituire a ,,comitetelor de inițiativă”, formate din laici și preoți, cu scopul de a convinge populația să semneze revenirea la ortodoxie, însă fără prea multe rezultate. Guvernul, văzând că nu merge cu ,,vorba bună”, trece la represalii împotriva tuturor: credincioși, preoți sau ierarhi. În 3 septembrie 1948, Guvernul publică decretul de depunere a episcopului Ioan Suciu, administratorul Blajului. După două săptămâni sunt depuși alți trei episcopi; Valeriu Traian Frențiu de la Oradea, Alexandru Rusu de la Baia Mare și Ioan Bălan de la Lugoj. Este suprimată în această perioadă și salarizarea preoților greco-catolici. Rămân în posturi doar episcopii Iuliu Hossu la Cluj și Vasile Aftenie la București. Depunerea nu a însemnat plecarea sau retragerea episcopilor. Ei rămân în continuare în reședințele lor continuându-și activitatea în mijlocul credincioșilor.

După o campanie de false promisiuni, Guvernul reușește să adune 38 de preoți la 1 octombrie 1948, într-un simulacru de congres la Cluj, unde preoții în frunte cu Traian Belașcu au semnat trecerea la ortodoxie. După semnarea actului au fost duși la București pentru a prezenta Patriarhului Iustinian adeziunea lor. Academicianul Gabriel Țepelea, prezent în București, își amintește starea celor aduși de la Cluj; ,, Am văzut un număr de preoți aduși din Ardeal, unii dintre ei purtând semne de neîngrijire în îmbrăcăminte….L-am recunoscut pe un fost elev de la Oradea care se numea Nemeș și care, văzându-mă și-a plecat privirea, ceea ce pentru mine a constituit, alături de înfățișarea vestimentară, un indiciu de participare forțată la acest act”.

În acest congres, fie că au fost forțați sau nu, cei 36 de preoți (doi dintre ei fugiseră între timp), au semnat doar pentru ei, nu erau reprezentanți

19

Evanghelia în Artălegali. În actul Unirii de la 1700, au fost prezenți și au semnat tot 38 de protopopi, însă aveau în mijlocul lor episcopul, reprezentantul legitim să ia astfel de decizii, iar actul semnat de episcop era un act canonic, juridic și licit. Semnatarii actului de unire de la Cluj au făcut, în lipsa unui episcop semnatar, un gest ,,particular” de revenire la ortodoxie iar gestul lor nu implică întreaga Biserică Greco Catolică. Prin urmare, Actul sinodal de unire precum și celelalte documente semnate sunt nule de drept. Însă astfel de scrupule, de natură juridică întru-un moment de istorică adunare ca cel consumat, n-a contat deloc.

După consumarea ,,actului de unire”, toți episcopii sunt arestați întrucât nu se conformaseră legilor democratice ale țării, guvernul demonstrând încă odată că planul sistematic de arestare a fost conceput la vârful înalt al piramidei politico-represive. În noaptea de 28 / 29 octombrie 1948, Direcțiile Regionale ale Securității au pornit arestarea celor șase episcopi: Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan și Vasile Aftenie. Dintre ierarhii romano-catolici au fost arestați A. Pacha, A. Durcovici, J. Schefler și Mons. Vladimir Ghica. Episcopii greco-catolici au fost duși la mănăstirea Dragoslavele, transformată

în lagăr. În aceeași noapte de octombrie au fost arestați preoți, canonici sau profesori care au fost închiși, în condiții grele la mănăstirea Neamț. Acolo, starețul mănăstirii Teoctist Arăpaș viitorul patriarh, a încercat să-i convingă să treacă la ortodocși pentru a fi eliberați, iar cinci dintre ei au semnat și în scurt timp au fost eliberați.

Începând cu această lună Ministerul Cultelor, prin comisiile de preluare pregătite anterior, vor prelua reședințele episcopale, catedralele, parohiile. La 1 decembrie 1948, prin decretul Marii Adunări Naționale cu nr. 358, Biserica Greco Catolică a fost desființată, iar patrimoniul ei trecea fie în proprietatea statului fie în proprietatea parohiilor ortodoxe. Patrimoniul Bisericii Greco Catolice a fost împărțit ,,frățește” între statul comunist și Biserica Ortodoxă, după emiterea Decretului nr. 1719, din 27 decembrie 1948. Decretul prevedea cui va aparține patrimoniul în funcție de natura acestuia. Astfel, pădurile vor reveni Ministerului Silviculturii; terenurile agricole, livezile fermele cu tot inventarul lor Ministerului Agriculturii; documentele, registrele, muzeele - Ministerului Cultelor, iar bisericile, mănăstirile, capele sau locuri destinate cultului, Bisericii Ortodoxe.

Pr. Dr. Vasile IUSCO

„Cât poate încăpea sub ochii noștri”... rodul observației concrete a fost adesea punctul de plecare al marilor creații. În unele epoci a devenit chiar o obsesie ca artiștii să cuprindă o infinitate de senzații și așa s-a născut arta abstractă. Dar cu cât omul dorește să pătrundă mai adânc minunea care stă în spatele prea-plinului, observă cutremurându-se că în creație „ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta” (Cartea Ecclesiatului 1, 15; 7, 13).

De câte ori în bătălia de fiecare zi pentru a cuceri și a transforma lumea nu intervine ispita descurajării în fața unei boli incurabile, în fața unor forme violente ale răului? Înțeleptul din Biblie a exclamat atunci: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Eccl. 1,1), iluzie, decădere și durere!

Să fi fost oare Ecclesiastul primul om realist din istorie? Dacă l-am judeca strict după categoriile subiective ale lite-rei, probabil. Preocuparea au-torului acestei cărți sfinte nu a

fost însă să compună o glosă pe seama păcatului strămoșesc, adică a originii răului în lume, și nici să ne confirme că tot ceea ce este în floare poate fi lovit mai devreme sau mai târziu de moarte. O știam deja! O artă sau o literatură care ar vrea să ne convingă că toate sunt pieritoa-re și că trebuie să profităm la maxim de prezent, carpe diem, nu-și merită privitorii sau citi-torii. Ecclesiastul, cum de altfel și Dreptul Iov, nu au încercat neapărat să răspundă dilemei răului din lume cât să ofere o artă de a-l depăși. Acest fapt nu ne poate fi indiferent deoare-ce este esențial să înțelegem că exisă două maniere de a aborda

Cum poate deveni patul suferinței tronul împărătesc al harului?

20

Evanghelia în Artăîncercarea: una a înțeleptului, iar cealaltă a celui nechibzuit. În centru se află așadar o ars viven-di, o artă de a trăi care este de importanță capitală.

Cel nechibzuit își strânge averea fără nicio bucurie, înfrun-tă încercările vieții conștient că totul își are originea într-un rău originar care nu poate fi depășit. Nu întâmplător în pictura mura-lă ciclul care reprezintă creația se încheie adesea cu scena de după păcatul strămoșesc în care Adam și Eva încep să lucre-ze pământul pentru a-și câștiga cu sudoarea frunții pâinea de fiecare zi. Din acea abundanță a vieții care se exprima prin ver-dele din grădina Paradisului, trecerea este bruscă către un pământul neroditor, zugrăvit în culori sumbre. Cu puțin efort

de imaginație am putea chiar auzi lamentațiile personajelor și răzvrătirea împotriva sorții,

în închiderea absolută față de Dumnezeul nedrept care i-a pus într-o situație neașteptată și nedorită. Acest fel de „realism” este cel mai periculos deoarece lamentațiile se transformă pe nesimțite într-un refren care acompaniază fiecare încercare a vieții.

Pentru cel înțelept, care nu este nici el sustras încercării, în comparație cu cel nechibzuit mai rămâne un rest (Eccl. 2, 13). Dacă nechibzuitul traversea-ză încercările cu încrâncenare, înțeleptul le traversează cu o mare sete de cunoaștere și de răspuns din partea lui Dumne-zeu. În chiar miezul încercării el se străduie să recunoască unde se află partea celor bune și ca-ută răspunsul la întrebarea de unde vine „toată darea cea bună

şi tot darul cel desăvârşit” (Iacob 1, 17). El știe că cel drept are în-totdeauna parte de moștenire,

iar bucuria acestei descoperiri poate să umple inima omului chiar și atunci când totul îi este potrivnic. Poate părea un pa-radox să vorbești astăzi unui suferind despre fericire, dar să ne amintim că au fost oameni fericiți chiar și în închisori și oameni nefericiți, mai mulți chiar, în libertate. Părintele că-lugăr iezuit Mihai Godó spunea, nu fără simțul umorului, din spatele gratiilor, această rugă-ciune: Doamne vreau să fiu exact ca un câine, puternic într-o fermă frumoasă, latru, dar latru serios din toți rărunchii dacă îndrăz-neşte să se apropie cineva de fer-mă şi vrea să facă rău cuiva sau vreunui lucru de acolo. Dar îți cer un singur lucru, pun şi eu o condiție; să-mi dăruieşti ceea ce dăruieşti oricărui câine, până şi

celui mai râios: credincioşia față de tine. Asta să-mi dai. Şi, credeți-mă, am trecut prin foarte multe,

Adam şi Eva lucrând pământul, încep. sec. XIII, mozaic, Bazilica San Marco, Veneţia

21

Evanghelia în Artăam suferit enorm. Dar dacă aş spune că am fost trist o singură secundă m-ar bate Dumnezeu! Așadar, în noaptea cea mai grea a încercărilor, invocând neînce-tat darul credincioșiei, părintele Mihai a scris un tainic Jurnal al Fericirii. Viața sa în detenție nu a fost neapărat presărată cu o bună dispoziție continuă, dar în mod sigur inima sa a fost înviorată mereu de nădejdea că rugăciunea îi va fi ascultată. Ceea ce dădea profunzime ru-găciunii sale era convingerea că Dumnezeu nu poate nega omu-lui un răspuns pentru nevoia sa de izbăvire: aceea de a avea în chiar infernul cel mai greu de imaginat, un Mântuitor.

În fața încercării adevărata dramă nu izvorăște așadar din pierderea libertății sau a bunăs-tării anterioare, nici măcar din cauza cruzimii bolii, cât mai ales din pricină că în acea situație omul nu se mai recunoaște pe sine, cutremurându-se la gândul că și-ar putea „pierde” propria identitate1. Profunda neliniște se însoțește atunci cu întrebări profunde adresate lui Dumnezeu prin care El este pro-vocat să răspundă. Dar, în mod paradoxal, și Dumnezeu răs-punde omului tot cu întrebări: „Unde erai tu, când am înteme-iat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? Ai fost tu până la iz-voarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei? Ţi s-au ară-tat oare porțile morții şi porțile umbrei le-ai văzut?” (Cartea lui Iov 38, 4-5, 16-17). Elie Wiesel spunea în cartea sa Noaptea că întrebarea are o forță pe care răspunsul primit nu îl mai are. Când suferința devine un loc al

întrebărilor adevărate ale cre-aturii pentru Creatorul ei și, invers, ale Făcătorului a toate pentru ființa umană atunci au-zul în inimă a acestor întrebări

și răspunsul omului devenit ru-găciune este prima treaptă că-tre o adevărată Euharistie. În acest caz patul suferinței devine un altar de jertfă.

De multe ori arta s-a înscris și ea pe filonul întrebărilor cu privire la misterul suferinței. În arta rusească din anii `60 și `70 ai secolului al XIX, grupa-rea „pictorilor ambulanți” au ales să apropie cât mai realist cu putință de misterele vieții în general și de Hristos ca mo-del de virtute. Ivan Kramskoj (1837 – 1887) a reprezentat cu mult realism Ispitirea lui Hris-tos în deşert (1872), prima mare victorie a Mântuitorului asu-pra celui rău. Desfășurarea pe orizontală a scenei (deși o per-spectivă construită pe vertica-

lă ar fi fost la fel de justificată ținând seama că ispitirea a avut loc și pe un munte - Mt. 4,8), nu face decât să pună mai bine în evidență că centrul de maximă

adâncime al scenei care este în interiorul ființei Mântuitorului. Atmosfera crepusculară în care puterea zilei și a nopții se în-trepătrund domol, sugerează înfruntarea și evită astfel o re-prezentare caricaturală a dia-volului care ne-ar fi distras de la esențial. Ascuțimea rocilor sunt singurele elemente peisagistice cu rol de indiciu pentru a expri-ma duritatea înfruntării. Kram-skoj a fost preocupat aici ca să redea momentul premergător victoriei definitive, victorie în cuvântul care devine armă pe buzele Mântuitorului. Această clipă pe care suntem invitați să ne-o imaginăm este înlănțuirea tainică între: rugăciunea profun-dă – inima sinceră – și Cuvântul Scripturii. Hristos cu chipul său

I. KRAMSKIJ, Hristos în deşert, 1872, ulei pe pânză, Moscova, Galeria Tret`jakov

22

Etica Creştină

Este suficient să privim în jurul nostru pentru a constata extinderea și prezența permanentă a suferințelor pe care le îndură indivizii și colectivitățile umane, indiferent de vârstă, stare socială, etnie, credință. Sfera în care se manifestă suferința este largă, de la bolnavi fizic sau

psihic la cei cu dizabilități, bătrâni, orfani, părăsiți, săraci. Se poate afirma că nu există om care să nu contacteze în cursul existenței sale una sau mai multe suferințe sau îmbolnăviri. Suferința reprezintă o condiție însoțitoare a omului, ea este o problemă și un mister.

brăzdat de duritatea înfruntă-rii, așa cum de multe ori sunt suferinzii, este chipul celui care încearcă să se deschidă către planul veșnic de mântuire al Ta-tălui. Piatra pe care este așezat Hristos, în pofida asprimii ei, va deveni în lumina victoriei în Cuvânt un adevărat tron de mă-rire. Chiar dacă trupul încercat al suferindului repugnă, în mă-

sura deschiderii față de Dumne-zeu el poate deveni un tron lu-minos, un tron al harului.

Între prezentul și viito-rul nostru avem nevoie de un drum al speranței pe care nu-mai Cuvântul rostit cu buze și inima sinceră îl poate deschide. Suferința poate deveni astfel o cale, poate cea mai împărăteas-că, prin care omul poate să-și

purifice cu întrebări adevărate propria credință și să facă acel pas înainte pentru a cunoaște chipul îndurător al lui Dumne-zeu, singurul făcător de bine al sufletelor noastre.

Pr. Lucian LECHINŢAN, SJ

1 Carlo Maria MARTINI, Ați perse-verat cu mine în încercări, reflexii despre Iov, 1990, pp. 48 - 49.

Suferinţa în viaţa omului

23

Prezentarea ParohiilorNu numai motive umane, dar și spirituale ne

îndeamnă să privim cu toată atenția, să reflectăm asupra acestor realități. Deși mijloacele umane și medicale reușesc până la un punct să ne vină în ajutor, ne simțim adesea neputincioși și uneori deznădăjduiți. Procedeele medicale, chirurgicale, alături de un arsenal medicamentos perfecționat, contribuie la înlăturarea durerii sau ameliorarea ei în cazuri altădată de neimaginat. Cu toate pro-gresele medicinii contemporane, nu se întrevede posibilitatea eradicării ei definitive, boala apă-rând ca o stare de anormalitate normală.

Privită din punct de vedere medical, boa-la reprezintă o stare de tensiune, de acumulare de dezordini morfologice sau/şi funcţionale, o rupere a echilibrului biologic şi psihologic. Pen-tru medicul practician, durerea care însoțește pe bolnav reprezintă un ajutor, când ea avertizează prezența și sediul unei boli sau complicații. Pe de altă parte, poate fi înțeleasă ca un dușman perfid care prin tăcere maschează prezența unei boli, cum se întâmplă în afecțiuni ale inimii,în cancere, TBC ș.a.

Privită prin prisma spirituală, înțelegerea și suportarea suferinței capătă valori deosebite. Ea este definitivă ca o stare a sufletului care o pro-voacă, lipsa binelui necesar sau cel puțin dorit. Viața individuală și colectivă este o luptă con-tinuă ori lupta fără suferință nu există. În om, trupul și sufletul au tendințe contrare, cel învins având parte de suferință. În viaţa socială mulţi tind spre același bine, puțini îl pot obține, iar cei lipsiți de el vor suferi.

Suferința este destinată tuturor oamenilor,

dar creștinilor ea le aparține și pentru faptul că ei fac parte din corpul mistic al Aceluia al cărui cap a fost încoronat cu spini, spatele umplut de răni și membrele străpunse de piroane. Suferința înțeleasă și trăită în spirit autentic creștin explică echilibrul și liniștea celor care se încred în Dum-nezeu. Pentru cei ce nu au acest suport spiritual în perioadele grele, durerea este un chin amplifi-cat de deznădejde şi de panica unei dispariţii mai lente sau mai rapide. Lipsiți la un moment dat de ajutoarele umane-medicale eficace de salvare, ei se află în situația unor naufragiați fără busolă și fără ajutor. Aceste situații sunt confirmate și de către medicii care remarcă liniștea celor ce s-au încredințat lui Dumnezeu și agitația celor care nu-L caută sau chiar Îl resping.

Sentimentale de compasiune, de a veni în aju-torul celor suferinzi sunt prezente în inimile tu-turor oamenilor. Un rol deosebit îl au cei apropiați ai lor, familia, rudele, prietenii și ajutorul specific, acordat de cadrele medico-sanitare cărora bolna-vii își încredințează durerea și speranțele. Ală-turi de ei intervine medicul spiritual – preotul, pentru salvarea sufletelor, insuflându-le încrede-re, răbdare și speranță, pe care le pot obține de la Hristos, Cel care a suferit cel mai mult pe acest pământ.

Fiecare din noi avem pe cineva apropiat sau în-depărtat care așteaptă un zâmbet de încurajare, un gest de bunăvoință, un ajutor material, după posibilități. Să fim convinși că aplicând în prac-tică iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui vom fi răsplătiți de Cel Atotputernic.

Medic-preot Vasile RAŢIU

Parohia Poienile de sub Munte

Comuna Poienile de Sub Munte este aseza-tă în partea nord-estică a județului Maramureș și este formată dintr-un singur sat, cel care i-a dat și numele ce-l poartă azi. Alături de peisajele încântătoare, dealuri înverzite, tăiate de râuri mici și repezi și pajiști acoperite de

flori multicolore, comu-na Poienile de Sub Mun-te se mândrește și cu lăcașurile de cult.

Biserica greco-catolică Schimbarea la Față” datează din anul 1598 și este decla-rată monument istoric de in-teres național. Aceasta a fost construită printr-un amestec de două stiluri, cea mai mare

parte a bisericii denotă vădite influențe rutene. Acoperișul turlei are forma unui clopot, fiind foarte diferit de sti-lul celorlate lăcașuri de cult maramureșene. Biserica are o absidă dreptunghiulară în ori-entată înspre răsărit. Altarul este acoperit de un acoperiș mai coborât decât restul bi-sericii, pe fațada vestică exis-tând un portal deschis. De ase-

24

Prezentarea Parohiilor

menea, poziția bisericii este neobișnuită, edificiul aflându-se în mijlocul unei curți deschi-se, pe un teren drept1.

În Şematismul veneratului cler al Eparhiei de Maramu-res pe anul 1936, pr. On. Iosif PALLAI păstorea un număr de 1637 credincioși greco-cato-lici. Reînființarea comunității a avut loc în anul 1996 pe locul de la poalele dealului Hora Po-pova. Credincioșii care au re-venit la vechiul rit au început construcția unei noi biserici,

deoarece vechea biserică gre-co-catolică se află și în ziua de azi în posesia comunității orto-doxe din localitate.

Parohia a fost păstorită de preotul Ioan Șelever din 1996 până la sfârșitul lunii martie 2006. La început s-a slujit într-o casă particulară, iar după aproximativ doi ani s-a repri-mit Școala Confesională. Aici s-au desfășurat sfintele slujbe până la data de 18 noiembrie 2007 când s-a intrat în noua biserică cu hramul „Schimba-

rea la Față”, chiar dacă aceasta nu era terminată în totalitate. Evenimentul a avut loc sub păstorirea părintelui Paul-Ioan Boiciuc, numit preot în 22 oc-tombrie 2006.

Numărul copiilor din parohie este și el în creștere. Pe lângă orele de religie greco-catolică de la școală, părintele are diverse activității cu copii și tinerii în cadrul bisericii. Du-minica tinerii participă la rugă-ciuni de adorație, iar în fiecare vara se organizează tabara de vară pentru copiii și tinerii pa-rohiei

Preoții Greco-Catolici care au slujit în localitate de-a lun-gul anilor au frost următorii: Zamboriy – 1712; Covacs si Vo-losciuk - 1810-1844; Ianos Nis-tor Vicar în districtul Ruszco-vensis – 1898; Vasile Boico - 1928; Iosif Pallai – 1938; Ioan Selever - 1996-2006 Paul-Ioan Boiciuc 2006 - prezent.

Pr. Daniel POP

1 http://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/cultura-istorie-religie-si-traditie-in-poienile-de-sub-munte

Prezentare carte - Prilej sau ispită?

În numărul de față al revistei noastre eparhi-ale, vă propunem spre lecturare cartea Prilej sau ispită? Şcoală practică pentru a discerne şi a deci-de al lui Silvano Fausti. Autorul este un preot ie-zuit care a studiat la Uni-versitatea din Münster, devenind ulterior profe-sor de teologie la Milano. Mai târziu va renunța la

activitatea academică pentru a se dedica stu-diului și slujirii Cuvân-tului lui Dumnezeu, tră-ind într-o comunitate de iezuiți, undeva la pe-riferia orașului Milano, în care se află mai mul-te familii ce se ocupă cu problematica marginali-zării.

Volumul de față face par-

te din categoria scrierilor de spiritualitate având ca temă principală discernământul.„Astăzi ni se deschid ca într-un evantai ocazii până acum necunoscute, dar și ispite de neînchipuit înainte, care ne în-chid ca într-o pâlnie. Eliberați de lege și încredințați arbitru-lui nostru, cum să le distingem pe unele de altele? Cum să fa-cem din ispită o ocazie sau,

25

Prezentare Cartecel puțin, să nu facem dintr-o ocazie o ispită. Pentru ca sco-pul libertății să nu conducă în mod inevitabil la capătul realității însăși, ce posibilități există și care sunt criteriile de a le recunoaște?”(pag. 20). Acestea sunt întrebările „che-ie” la care va încerca să răs-pundă autorul, punând drept criteriu de recunoaștere, bu-curia, respectiv tristețea ini-mii, pentru a învăța diferența dintre plăcere și bucurie, din-tre tristețea pozitivă și nega-tivă, dintre bucuria autentică și falsificarea acesteia. Aceas-

ta este „legea libertății” (Iac 2,12), care este pusă în intimi-tatea oricărui om care caută adevărul. Binele sau răul nu stau în lucruri, ci în modali-tatea în care le folosim, adică în acțiunile noastre. Acestea se nasc din intenții, care as-cund un univers de sentimen-te invizibile. Așadar, a distinge înainte de a acționa care sen-timente ajută să ne atingem ținta și care nu, care sunt în favoarea vieții și care în favoa-rea morții, este dificila mese-rie de a fi oameni: constă în a cunoaște, a decide și a alege cu libertate și responsabilita-

te. Discernământul așadar re-prezintă o etapă esențială pre-mergătoare acțiunii, fără de care rămânem în inconștiență, în indecizie, în haos, „reduși la simple automate, acționate de impulsuri de cele mai multe ori contradictorii”(pagina 21).

Așadar, reflecțiile pe care le propune autorul reprezin-tă un ajutor pentru a intra în lumea interioară. Interiorita-tea este cea care ne face ca să putem fi noi înșine și să putem comunica, fără aceasta există doar „masificare și omologa-re”. A discerne și a decide este o „artă” și o „tehnică”, care poate fi învățată de cei care i se dedică cu exercițiu și anga-jament. Aceasta carte vine în sprijinul celor care doresc ca să deprindă acestea, reprezin-tă un mic manual de viață inte-rioară, ce „indică exercițiile de făcut, care constituie un drum pentru a ajunge la libertate și a dobândi arta de a discerne și a decide” (pagina 22 urm.).

Încheiem cu o remarcă importantă a autorului, care spune că nevoia de spiritua-litate nu este doar o opțiune printre altele, ci mai degrabă aceasta „e constitutivă și în-născută în om” (pagina 22). „Fără spiritualitate, omul e ca un pescăruș cu aripa frântă care încearcă să zboare: fâlfâ-ind, se înșurubează stângaci în jurul său, fără a se putea des-prinde de pământ. Iar o aripă imaginară nu folosește prea mult: mărește doar inutilul chin – câte chinuri inutile! – în convingerea patetică de a reuși” (pagina 22).

Diacon Florin MARUSCIAC

26

Congregația Surorilor Oblate Asumpționiste, călugărițe misionare a fost fondată de venerabilul Pr. Emmanuel d‘Alzon, pe 24 mai 1865, la Rochebelle, în sudul Franței,în colaborare cu Maica Emmanuel-Marie Correnson. Cu ajutorul Domnului, anul acesta vom sărbători jubileul de 150 de ani de la fondarea Congregației și de 90 de ani de prezență în România.Numele de „Oblată” vine

din limba latină „oblatio” care înseamnă „oferit, dăruit”. Ca oblate suntem chemate să ne dăruim în mod total lui

Dumnezeu și aproapelui prin rugăciune, viață și misiune de zi cu zi.

Fidele misiunii de la începuta lucra la venirea Împărăției lui Dumnezeu, și fondate într-un scop misionar, ecumenic și caritativ, noi ne străduim să

trăim aceste trei finalități prin : evanghelizarea în toate țările

lumii unde suntem trimise, cu o atenție deosebită față de cei care nu-l cunosc pe Domnul ;

munca în favoarea unității creștinilor ;

serviciul celor mai lipsiți și grija constantă pentru creșterea omului în spiritul Evangheliei, mai ales prin asistență educativă, medicală și socială.

Ca discipol al Sfântului Augustin, venerabilul Părinte Emmanuel d’Alzonpune în valoare trei noțiuni fundamentale care definesc carisma noastră: ADEVĂR, CARITATE, UNITATE. Congregația noastră este

chemată să facă să progreseze unitatea, să fie martoră a carității, și să vestească adevărul.

Tripla iubire față de Isus Hristos, de Sf. Fecioară Maria şi de Biserică este temelia spiritului Asumpțiunii.

«Contemplaţia apostolică» este în armonie profundă cu spiritualitatea familiei noastre religioase. Misiunea hrănește rugăciunea noastră, iar rugăciunea este forța pentru misiunea noastră. Contemplația și acțiunea sunt unite pentru noi în același scop: a lucra la extinderea împărăției lui Isus Cristos.

Deoarece misiunea este scopul nostru de a fi, cea de-a doua deviză a noastră «Iată-mă, trimite-mă» (Is. 6,8) ne face atente la acțiunea Spiritului Sfânt, disponibile față de nevoile Bisericii.

În România, primele Surori Oblate Asumpționiste franceze au sosit pe 8 Septembrie 1925, la cererea Preasfințitului Valeriu Traian Frențiu – Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea. Ele se stabilesc la Beiuș și lucrează în strânsă legătură cu Biserica greco-catolică locală și cu Părinţii Asumpționiști, deja prezenți la Beiuș din 1923.

La scurt timp după sosirea surorilor în România, multe tinere românce și-au exprimat dorința de a deveni călugărițe. După un timp de formare în țară, tinerele erau trimise în Franța pentru noviciat –timpul de formare mai aprofundat, iar mai târziu întreaga formare a început să se facă în țară. În 1948 erau deja în jur de 35 de surori românce catolice de ambele rituri, care își desfășurau misiunea în două centre din țară:Beiuș–educarea umană și spirituală a tinerelor de la Internatului Pavelian de fete, cursuri de limbă franceză și alte discipline în Liceul de fete din

Viaţa Consacrată

Surorile OBLATE ASUMPȚIONISTE

27

Viaţa ConsacratăBeiuș, serviciu în Biserica locală, colaborare cu frații Augustinieni Asumptioniști la Liceul de băieți) şi București–L’Hospital de l’Assomption ce aparținea Congregației, naționalizat de regimul comunist și redenumit Spitalul Panduri, astăzi Spitalul Burghelea.

Instaurarea regimului comunist provoacă dispersia călugărițelor românce, intrarea lor în ilegalitate și alungarea din țară a celor de altă naționalitate. Două dintre surorile românce au îndurat câte 8 ani de închisoare (Sr. M Alexandrina Bora greco-catolică din Coplean– Cluj şi Sr. Josefa Erdeș, romano-catolică din Butea – Iași), iar o a treia soră medic de profesie cu dublă cetățenie româno-franceză, plecată din România în acea perioadă dificilă, a fost trimisă în misiune în Congo (Zair) apoi în Ruanda. La 25 februarie 1992 sora Rene Guido Popa, care mai bine de trei decenii a salvat sute de vieți pe pământ african, și-a găsit sfârșitul, împreună cu o tânără ruandeză, sub loviturile unei securi în timpul războiul politico-etnic din Ruanda.

Surorile românce ce trăiau dispersate în diferite localități din țară (Alba Iulia, Bistrița,București, Turda, Tg. Mureș, Oradea, Satu Mare, Săbăoani-Iași, Sibiu, Sighet, au continuat să țină legătura între ele, iar mai târziu chiar să se viziteze. Sfidând atenţia securităţii, o parte din tinerele care începuse formarea la viaţa religioasă înainte de desfiinţarea mânăstirilor, au continuat formarea lor în clandestinitate cu o soră delegată de către superioara generală pronunțând voturile în clandestinitate.

Încă din timpul comunismului au fost şi alte tinere care şi-au exprimat dorinţa de a deveni călugăriţe. Astfel, la căderea comunismului în 1989 erau în Bacău 17 tinere în formare la viața religioasă, patru dintre ele au pronunțat primele voturi cu o lună înainte de căderea regimului.

Astăzi, Provincia/Regiunea României are în componență 8 comunități: Bacău – 3, București – 1, Oradea – 1, Satu-Mare – 1, Bulgaria – 1 (Plovdiv), Rusia – 1 (Moscova).

În România surorile își desfășoară apostolatul în 4 dieceze/eparhii: Iași, București, Oradea, Maramureș,lucrând în domeniul:

ecumenic:relații fraterne cu călugărițele

ortodoxe din Nordul Moldovei,educarea copiilor și a tinerilor

în respectul apartenenței lor religioase

relații de prietenie și de colaborare cu credincioși catolici și ortodocși,

vizita la persoanele în vârstă fără a ține cont de apartenența lor religioasă,

participarea la diferite comisii ecumenice, etc.

educativ: învățământ, cateheză, case de primire a tinerelor eleve și studente,

social – caritativ (munca cu copiii orfani, abandonați, persoanele bolnave de sindromul down, vizitarea familiilor sărace, a persoanelor în vârstă sau bolnave, a deținuților, etc.).

În Satu Mare surorile Oblate Asumpționiste sunt prezente încă de la dispersarea lor de către regimul comunist. În acest oraș patru dintre surorile noastre şi-au trăit dăruirea

lor slujirii lui Dumnezeu și aproapelui în clandestinitate, lucrând în diferite domenii pentru a-și câștiga existența.

În iunie 1998 a fost deschisă o comunitate care a reunit surorile în vârstă şi surori tinere. De la început surorile au lucrat în strânsă colaborare cu biserica locală Sf. Petru și Pavel la: cateheza copiilor si a tinerilor, pregătirea copiilor pentru prima sf. împărtășanie, participarea la corala bisericii, predarea religiei în școli, vizita persoanelor în vârstă şi a bolnavilor, menținerea curățeniei în biserică, organizarea de campusuri cu tinerii și copiii,de pelerinaje și alte activități cu credincioșii parohiei, ajutor acordat nevoiașilor prin bunăvoința unor binefăcători…

Ca fiice ale Bisericii, prin rugăciunea noastră zilnică și prin toate aceste activități suntem bucuroase să ne aducem contribuția la dezvoltarea umană și spirituală a membrilor bisericii noastre. Prin tot ceea ce trăim și înfăptuim noi ne străduim să facem să crească Împărăția lui Dumnezeu în sufletele noastre, în jurul nostru și în lumea întreagă. Așa să ne-ajute Bunul Dumnezeu!

Sr. Angela Bitiușcă OA

28

Viaţa Eparhiei

Evenimente din viaţa EparhieiConstituirea Tribunalului Intereparhial de Primă Instanţă

În data de 16 martie a.c, a avut loc la sediul eparhial din Baia Mare întâlnirea de constituire a Tribunalului Intereparhial de Primă Instanță, în prezența Preasfinției Sale Vasile, Episcop de Maramureş și Moderator al Tribunalului. Înființat în anul 2006 pentru toate Eparhiile situate în limitele teritoriului Bisericii Române Unite cu Roma, Tribunalul a funcționat la Oradea până în toamna anului 2014 când a fost suprimat și ulterior reînființat cu sediul la Baia Mare, prin decrete al Preafericirii Sale Lucian.

Întâlnirea a debutat cu slujba Ceasului al III-lea în capela Episcopiei, moment de rugăciune în cadrul căruia membrii Tribunalului au depus Jurământul de fidelitate cuprins în Scrisoarea Apostolică a Sf. Părinte Papa Ioan Paul II, Ad tuendam fidem (29.06.1998). După acest moment solemn, pr. Ioan Balea ‒ Vicar Judecătoresc și Preşedinte al Tribunalului ‒ a prezentat celorlalți membri situația la zi a Tribunalului stabilindu-se totodată și o metodologie de lucru pentru viitor, în conformitate cu prevederile Statutului Tribunalului și ale Codului Bisericilor Orientale Catolice .

Tribunalul Intereparhial de Primă Instanță este unicul Tribunal competent pentru a trata în primă instanță toate cauzele bisericești ale Eparhiilor (matrimoniale, penale și contencioase) care compun Biserica Română-Unită cu Roma.

Datele de contact ale Tribunalului sunt următoarele:TRIBUNALUL INTEREPARHIAL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Str. Vasile Lucaciu nr. 50 Baia Mare 430341Tel: 0040.262. 213.398Fax: 0040.362.814.531

Email: [email protected]

Dată fiind obligația de a prevedea în mod adecvat la păstorirea bunilor credincioși ai Eparhiei de Maramureș și de a administra justiția în Biserică, în conformitate cu preve-derile Codului Canoanelor Bisericilor orienta-le, precum și ale dreptului particular al Bise-ricii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Preasfinția Sa Vasile a aflat de bine în Domnu să-l numească prin Decretul 1/01.01.2015 pe Preaonoratul în Hristos Preot Ioan BALEA drept VICAR JUDECĂTORESC al Eparhiei de Maramureș, pe o perioadă de 4 ani.

Odată cu publicarea Decretului i-au fost acordate Preaonoratului Părinte facultăţile, drepturile şi obligaţiile prevăzute de normativa canonică a dreptului comun şi a celui particular, acordându-i-se totodată puterea judecătorească, conform canoanelor 191 şi 1086 § 1 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale.

ASCULTĂ !!!

BACĂU 89,6 FM BAIA MARE 95,4 FMBLAJ 94,4 FM

ZALĂU 92,5 FMTÂRNĂVENI 87,7 FM

ROMAN 1485 AM

O rază de lumină pentru sufletul tău!

SATELIT - - CABLU TV

www.radiomaria.roInformatii suplimentare, la tel. 0359-191291

email: [email protected]

ORADEA 102,2 FM

Preţ 5 RONConstituirea Tribunalului Intereparhial de primă instanţă (Baia Mare 16.03.2015)

Olimpiada de religie - faza judeţeană (Baia Mare 17.03.2015)

Întâlnirea protopopilor şi a Consiliului consultorilor (Baia Mare 20.01.2015)

Date post:	22-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	episcopia-maramures
View:	253 times
Download:	6 times

Lumina credintei 1/2015

Documents