ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEIINSTITUTUL DE FILOLOGIE

Cu titlu de manuscris C. Z. U.: 812.135.1.09 „20” (043.3)

LUDMILA ŞIMANSCHI

(AUTO)IRONIA ŞI (AUTO)PARODIAÎN LEVANTUL DE MIRCEA CĂRTĂRESCU

622. 01. – LITERATURA ROMÂNĂ

Autoreferatul tezei de doctor în filologie

CHIŞINĂU, 2014

Teza a fost elaborată în cadrul Sectorului de Literatură Contemporană al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Conducător ştiinţific:LEAHU Nicolae, dr., conf. univ.

Referenţi oficiali:GRATI Aliona, dr. hab., conf. univ., Consiliul Naţional pentru Atestare şi AcreditareCHIPERI Grigore, dr. hab., conf. univ., Universitatea de Stat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău)

Componenţa consiliului ştiinţific specializat:CIMPOI Mihai, dr. hab., prof. univ. − preşedinte, Institutul de Filologie al AŞMCORCINSCHI Nina, dr., conf. univ. − secretar ştiinţific, Institutul de Filologie al AŞMBURLACU Alexandru, dr. hab., prof. univ., Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”PLĂMĂDEALĂ Ion, dr. hab., prof. univ., Institutul de Filologie al AŞMŞLEAHTIŢCHI Maria, dr., conf. univ., Universitatea de Stat din Moldova

Susţinerea va avea loc la 30 mai 2014, ora 14.00, în şedinţa Consiliului Ştiinţific specializat DH 19. 622.01 - 01 din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1, Chişinău, MD 2001).

Teza de doctor şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (str. Academiei nr. 5 A, Chişinău, MD-2028) şi la pagina web a C.N.A.A. (www.cnaa.md).

Autoreferatul a fost expediat la 30 aprilie 2014.

Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat,

CORCINSCHI Nina, dr., conf.univ.

Conducător ştiinţific

LEAHU Nicolae, dr., conf. univ.

Autor

ŞIMANSCHI Ludmila

(©Şimanschi Ludmila, 2014)

2

REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII

Actualitatea temei investigate. Anul 1990 semnalează o mutaţie fundamentală în poetica

română contemporană. Apariţia Levantului de Mircea Cărtărescu pune în evidenţă restructurarea

conceptului de poeticitate, instituirea unor forme de generare textuală, crearea de realităţi ficţionale

care se autoproduc şi se autoreflectă: hiperrealităţi, holarhii şi texistenţe, ce modelează condiţia

postmodernă şi subminează convenţiile artistice prin transformare.

Epopeea postmodernistă Levantul marchează maturizarea optzecismului românesc şi

impunerea unei formule poetice individuale care nu numai ilustrează, dar şi pare să epuizeze noile

strategii lirice în spaţiul autohton. Poemul încheie sintetic o vârstă a poeziei româneşti, arogându-şi

libertatea de a manevra convenţiile, poeticile anterioare şi experienţele textuale ale

postmodernismului. Sensibilitatea ludică sugerează sentimentul de sfârşit la care a ajuns poezia în

căutarea unor noi forme de expresie. Controversata afirmaţie a scriitorului: „Levantul este o piatră

funerară peste poezia noastră” [15, p. 5] nu postula criza literaturii, ci orienta spre renunţarea la

conceptul poeziei ca istorie şi impulsiona redimensionarea actului poetic în sine.

Iată de ce se impune necesitatea unei reconsiderări axiologice a epopeii postmoderniste,

ameninţată de primejdia reducerii expresiei ei la derizoriu. Există o fluctuaţie de opinii ale lui Daniel

Cristea-Enache şi Alex Ştefănescu care pun la îndoială valoarea literară a Levantului, mergând de la

insinuările unui „joc literar studenţesc şi a specializării scrisului, care se dovedeşte inutilizabil sau

greu utilizabil” [20, p. 16], până la învinuirea de „exhibare a originalităţii, de risipă iresponsabilă de

mijloace poetice şi snobism ambiţios şi ridicol” [11, p. 11]. Vrem să perseverăm anume asupra

faptului că o dată cu Levantul dispare o anumită idee despre poezie şi se intră în post-istorie, într-o

nouă lume care şi-a schimbat criteriul de producere, necanonizat estetic.

Importanţa Levantului ţine de poeticitate, dezideratul recuperării totului impune pregnanta

conştiinţă a artificiului şi oferă o soluţie creatoare pentru faza crepusculară a poeziei, demonstrând

că sursele poeziei şi ale interesului pentru poezie nu s-au consumat. Sinteză unică, epopeea

ilustrează o formulă poetică pe care o închide totodată, fiind o miscelă a resuscitării specificului

poeziei anterioare şi a afirmării propriului concept de poezie ca urmare a eliberării de autosuficienţa

optzecistă: „Cărtărescu înlocuieşte sentimentul crizei şi starea agonică cu o exuberanţă a formelor,

transformând nihilismul lucidităţii în rafinament al ei.” [12, p. 38].

3

Disponibilităţile intertextuale sunt dezvoltate şi aprofundate, dar textul nu se limitează la

punerea în aplicare a principiului generativ combinatoriu, ci devine pledoarie pentru frumuseţea

poeziei, fermecând prin arhitectura labirintică rafinată şi recuperarea credinţei în poezie, singura

raţiune a autorului de a exista. Scriitura personală este pregnantă şi recognoscibilă, orice artificiu

tehnic este topit de magma viziunilor poetice, dând impresia autogenerării unui text de care este

încântat însuşi creatorul său: „Levantul e, chiar şi pentru mine, o carte total extraterestră, de parcă aş

fi copiat o carte deja existentă. E un dar care mi-a fost făcut, e cea mai exotică floare a serei mele.”

[4, p. 2], susţinea autorul cu prilejul unei confesiuni.

Importanţa temei este condiţionată de încercările de a repune în discuţie statutul

postmodernist al textului cărtărescian şi de a-i redimensiona mesajul poetic, revelând atât intenţiile

subversive (Levantul este un manifest al libertăţii), cât şi re-apropierea anumitor valori tari, precum

metafizicul şi respingerea relativismului postmodern.

Actualitatea temei de cercetare rezidă în modalitatea de re-lectură şi analiză a textului ce şi-a

obţinut necesara perioadă temporală de decantare istorică a valorilor – peste două decenii de la

apariţie. Analiza şi-a propus a fi multiaspectuală, căci problema parodierii şi a ironizării într-un text

postmodernist serveşte drept catalizator al fenomenului exegetic în cele mai labirintice manifestări.

În acest cadru s-a impus o argumentare asupra raportului dintre subiectul propus (epopeea Levantul

de Mircea Cărtărescu) şi obiectul cercetării (ironia/ autoironia şi parodia/ autoparodia), Levantul de

Mircea Cărtărescu constituind un spaţiu discursiv propice studierii (auto)ironiei şi (auto)parodiei la

diverse niveluri textuale.

Paradigma narativului aglutinat de ultralivresc are ca elemente coagulante ironia şi parodia,

care devin substanţa textului şi funcţionează în calitate de mecanisme textuale. Recurgerea la ironie

şi parodie e inerentă modelului literar de tip sintetic bazat pe pluralitate şi multistilism. Parodia şi

ironia sunt plurifuncţionale şi, aşa cum s-a menţionat ades, epurează de vanităţi, pun în evidenţă

„politica reprezentării” [13, p. 99], valorifică vechi reţete poetice, relansează selectiv şi simpatetic

transtextualitatea, resuscită plăcerea lecturii, exaltă competenţele şi virtuozităţile stilistice ale

autorului.

Dar Levantul nu se limitează la punerea în scenă a unor intenţii, ci propune o nouă ontologie

literară, care îşi asumă „imanenţa goală” [21, p. 72] în simultaneitatea registrelor şi polimorfismul

reprezentărilor. Livrescul este ontologizat, verificând tensiunile interioare, el nu creează un gol în

jurul fiinţei, ci întreţine un cult al medierii şi al pluralităţii: „deşi savant construită, poezia livrescă

4

nu pierde din emotivitate şi plasticitate, pentru că livrescul produce, de fapt, un nou tip de

sensibilitate, alimentată din mediere, nu din frustrare şi inocenţă, dintr-o cultură a senzaţionalului, şi

nu dintr-o senzorialitate spontană şi vulcanică.” [22, p. 8]. Starea problematică a dezintegrării este

interpretată ironic şi ludic, regăsind un filon existenţial explorat la modul risipitor, într-o nouă

coerenţă labirintică, folosind retorica totalizatoare textuală. Prin ironie şi parodie se prezintă

adevărata stare de spirit a lumii în derivă şi a contemplatorilor săi nefericiţi. Dar acestea nu

artificializează discursul, ci dau naştere unui nou tip de lirism, care nu se reduce la experimentalism,

ci presupune înzestrare cu noi sensuri şi suprasensuri. Textul nu e multistratificat şi deci nu

presupune decodare hermeneutică a straturilor latente, ci e imanent şi indeterminant, singura

interpretare recomandată chiar de autor este „supunerea unei mantici, unei ştiinţe a ghicirii într-o

palmă cu nesfârşitele linii care se intersectează şi alcătuiesc desene vizibile doar de foarte sus, ca în

Nazca.” [2, p. 18].

Titlul lucrării prefigurează aspectele definitorii ale universului levantin asupra cărora a fost

orientată cercetarea noastră. Perspectiva analitică de investigare a expresiei poetice (auto)ironice şi

(auto)parodice este motivată de substanţa parodică a textului şi de pronunţata atitudine ironică

imprimată discursului de către autor. Alegerea temei e determinată, pe de o parte, de tentaţia de a

analiza fenomene şi strategii literare fecunde în postmodernitate cu recuzita textuală şi

semiostilistică contemporană, iar, pe de altă parte, de a stabili o grilă metodologică şi pragmatică

potrivită descrierii funcţionării complexe a practicilor textuale postmoderniste. Necesitatea acestui

studiu e dictată şi de importanţa investigării modalităţii de utilizare a perspectivelor parodice şi

ironice în arhitectura extensivă resuscitată a epopeii postmoderniste.

Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare şi identificarea problemelor de cercetare.

Deşi s-a aflat în atenţia exegezei din anul publicării (1990), la un examen exigent, efectuat în 2012,

al consistenţei receptării, Cosmin Ciotloş constată: „Levantul lui Mircea Cărtărescu a cunoscut în

timp destul de multe reeditări şi destul de puţine interpretări. Din zecile de analize care i-au fost

dedicate, numai câteva au, de fapt, importanţă intelectuală. (Cea a lui Nicolae Manolescu şi cea a lui

Ion Bogdan Lefter fiind capete de afiş.) Celelalte sunt, în majoritatea, simple reportaje de lectură

însoţite de verdict. Ideatic, însă, aproape cu totul inutile.” [9]. Chiar dacă s-au propus câteva trasee

de înţelegere, cum ar fi cel tehnic, politic şi biografic, ele au fost puţin explorate, textul fiind redus

la un imens inventar de aluzii culturale şi de intertexte, imaginaţie lexicală debordantă şi splendid

joc de artificii, lipsit de consistenţă structurală şi substanţă. Însuşi autorul observă în 2001 în Jurnal

5

I tendinţa minimalizării valorii textului în critica literară românească: „simplă dexteritate mimetică,

de întoarcere la trecut, deci de abandonare a poeziei în progres” [6, p. 90] şi, mai mult, declară

diaristul Mircea Cărtărescu întristat „Resimt receptarea de până acum ca pe o nedreptate făcută

mie.” [6, p. 90]. De atunci lucrurile nu s-au schimbat, căci epopeea cărtăresciană continuă să fie

supusă în ultima vreme unei receptări critice virulent neantizatoare, care preia ideea lansată în 1994

de Ion Negoiţescu în Scriitori contemporani a nesubstanţialităţii textului: „Dar în Levantul, există

dimensiunea profundului, dincolo de jocul orbitor al cuvintelor? Un critic observă că sub minunatele

călătorii parodice şi artificii verbale din Levantul se piteşte… nimicul.” [10, p. 35].

Şi în cercetarea ştiinţifică epopeea cărtăresciană a rămas doar o sursă inepuizabilă de citate şi

colaje intertextuale, un fel de manual de postmodernism şi un teren extraordinar de aplicaţii atât

pentru literaţi, cât şi pentru lingvişti. Concludente sunt studiile Discurs repetat, cod intertextual al

literaturii postmoderne, aplicaţii pe Levantul ( 2007) de Ileana Alexandrescu [1], Filologos, cari

deştul cerci a pune pă dantea... (…). D-ale Levantului de Mircea Cărtărescu (2004) [23], Figurile

discursului repetat: perspectivă gramaticală şi pragmatică (2009) [25], Aplicaţii de gramatică a

culturii pe un hipotext & hipertext (sau Stănescu dinspre Cărtărescu (2010) [24] de Elena

Ungureanu. Textul Levantului este revizitat metodic drept poligon doctoral pentru studiul naraţiunii

postmoderniste (Dimensiuni ale culturii media în proza postmodernă românească de Aurora Laslo

Paşcan [14]) sau tematizări vizând întreaga creaţie cărtăresciană: Spaţii citadine imaginare la

Mircea Cărtărescu (2008) de Dumitru Mircea Buda [3], Poetica dublului în opera lui Mircea

Cărtărescu (2013) de Petru-Bogdan Raţiu [16].

Levantul revine în chip norocos în atenţia exegeţilor, solicitând evaluări inclusiv datorită

luărilor de poziţie ale autorului însuşi, care simte adeseori necesitatea de a trece la exerciţii

nostalgice sau confesiuni. De exemplu, în O, Levant, Levant ferice… (volumul Ochiul căprui al

dragostei noastre [7]) Mircea Cărtărescu povesteşte cum şi-a scris epopeea şi care sunt sursele de

inspiraţie ale acesteia. Chiar şi neşansa intraductibilităţii, care l-a împiedicat să intre în circuitul

marii literaturi, este anulată prin anunţul recent al autorului de a fi semnat contractul pentru

traducerea textului în suedeză, în urma rescrierii prozaice a cărţii: „Tocmai acum zece minute am

semnat un contract pentru Levantul, varianta în proză, pe care vreau să-l răspândesc cât mai mult, în

Europa, în primul rând.” [5].

Oportună a fost şi reconsiderarea Levantului din perspectiva evoluţiei creaţiei cărtăresciene.

Autorul reiterează în fiecare interviu singularitatea acestei scrieri în întreg palmaresul său creativ,

6

accentuând structura informă a arhitextulului care îi asigură scrierii o identitate distinctă: „Singurul

text complet izolat e din punctul meu de vedere Levantul. Nu-l consider ca făcând parte din latura

mea poetică, nici din cea prozastică. Este cu totul şi cu totul altceva.” [4, p. 4]. Epopeea

postmodernistă Levantul a marcat o transformare calitativă esenţială în creaţia lui Cărtărescu,

repropulsându-l spre sine, spre miezul creaţiei. Renunţând la identificarea cu efigia optzecistă a

generaţiei sale, Cărtărescu se detaşează de această poetică prin Levantul, redescoperindu-se pe sine

şi refăcând drumul către fostele aspiraţii culturale, poate chiar metafizice. Levantul şi-a regândit

creatorul, redimensionându-i vocaţia literară şi îndepărtându-l de locurile comune ale optzecismului,

pe care îl va rescrie parodic şi ironic.

Scopul şi obiectivele cercetării. Cercetarea noastră are dublă finalitate:

1. a evalua estetic epopeea cărtăresciană;

2. a demonstra că (auto)ironia şi (auto)parodia sunt vehicule literare prin excelenţă ale

epocii postmoderne, care oferă literaturii române contemporane o operă postmodernistă de o mare

complexitate.

În vederea atingerii scopurilor preconizate, ne-am propus să realizăm următoarele obiective

concrete:

a examina complexitatea şi funcţionarea epopeii ca text postmodernist;

a reconstitui specificul conceptual al (auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderniste;

a sistematiza, evaluând critic consistenţa discursurilor despre practicile ironice şi

strategiile parodice postmoderniste;

a investiga expresia artistică a efortului auctorial de a refuncţionaliza strategiile

postmoderniste în epopeea Levantul;

a examina developarea scripturală a imaginarului poetic, a discursului identitar şi

intercultural postmodernist;

a interpreta efectele literare ale revalorificării toposului levantin şi a epopeii ca gen;

a elucida configuraţiile polivalente ale ironiei şi parodiei în cadrul operei

postmoderniste;

a analiza dimensiunile discursive ale variatelor forme de textualizare autoparodică şi

autoironică;

a configura mizele estetice ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei în textul postmodernist.

7

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. Lucrarea de faţă urmează un parcurs istorico-

literar în cadrul căruia sunt reconstituite şi reconsiderate conceptele de operă literară, (auto)ironie şi

(auto)parodie postmodernă, un loc însemnat revenind stabilirii accepţiilor lor în critica românească

actuală. Îmbinând identificarea, descripţia şi analiza, am reliefat impactul discursului postmodernist

asupra practicilor ironico-parodice.

Prin asocierea perspectivelor de interpretare poststructuralistă, fenomenologică şi

pragmatică, lucrarea şi-a propus o analiză sistemică a epopeii postmoderniste. Urmând acreditarea

unei viziuni cât mai ample asupra parodiei şi ironiei într-un text insolit cum este Levantul de Mircea

Cărtărescu, am recurs la metode generale şi speciale de cercetare, ţinând de pragmatica lingvistică:

analiza şi sinteza materialului teoretico-ştiinţific şi a realităţilor textului; metoda inductiv-deductivă,

care a facilitat studierea fenomenelor în discuţie de la general spre particular şi invers; metoda

analizei componenţiale, aplicată în vederea ilustrării diferenţelor proprii conţinutului semic al

subcategoriilor ironiei; metoda analizei contextuale, care ne-a permis să nuanţăm factorii decizionali

din fibra discursivă şi să reliefăm funcţiile locutorie şi perlocutorie ale secvenţelor discursive;

metoda axiomatică a fost utilă la probarea statutului categoriilor funcţional-semantice discursive ale

ironiei şi parodiei şi a statutului de sub-categorii ale celor două forme subunitare: autoironia şi

autoparodia; metoda structurală ne-a ghidat în elaborarea sistemelor conceptuale şi a funcţiilor de

reprezentare a ironiei şi a parodiei; metoda contrastivă ne-a favorizat identificarea transgresărilor de

normă prin schiţarea contradicţiilor dintre izotopiile generice şi cele specifice în procesul studierii

secvenţelor textuale. Pentru analiza tehnicilor autoreferenţiale, am apelat la perspectiva

interpretativă intratextuală, iar pentru abordarea discursului dialogat am avut în vedere rolul

intenţiei codificării duale în actul de producere a semnificaţiilor textului postmodernist.

Pentru a ţine seama atât de structura autogenerativă a designatului în contextul semiotic

dedublat al paradigmei postmoderniste, cât şi de superpoziţia sensurilor realităţii discursive pentru

diverşi subiecţi, în demersul nostru am considerat utilă corelarea viziunii construcţioniste şi a celei

fractalice. Datorită faptului că viziunea construcţionistă este văzută ca parte a paradigmei

postmoderne prin relativizarea modelelor şi raportarea realităţii la negocierea interpretării, vom

urmări preocuparea scriitorului pentru procesul de sensificare (creare de sensuri) prin care autorul şi

personajele atribuie un înţeles experienţei subiective, transferând-o asupra realităţii. Textul

cărtărescian a necesitat o interpretare fractalică. Pentru a înţelege textul în articulaţiile sale profunde

8

şi a-i dezvălui identitatea complexă, am recurs la lectura fractalică, relevând fiecare element al

textului într-un mod diferit la alt nivel.

Pentru a elabora fundamentul teoretic al lucrării, am pornit de la următoarele repere

epistemologice: Revolution in Poetic Language de Julia Kristeva, Teoria literară de Terry Eagleton,

Teoria literaturii. Poetica de Boris Tomaşevski, Du texte a l’action de Paul Ricoeur, The literature

of Replenishement: Postmodernist Fiction de John Barth, Surfiction: Fiction Now... and Tomorrow

de Raymond Federman, Ficţiunea postmodernistă de Brian McHale, Travels in hyperreality de

Umberto Eco, Condiţia postmodernă de Jean François Lyotard, La production du texte de Michael

Riffaterre, Des espaces autres. Hétérotopies de Michel Foucault, Pluralism in Postmodern

Perspective de Ihab Hassan, Autofiction & autres mythomanies littéraires de Vincent Colonna,

Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane de Steven Connor, Teoria şi practica

literaturii la început de mileniu de Maria-Ana Tupan şi Marin Cilea.

În calitate de repere ce reflectă natura ontică şi gnostică a hipertextualităţii postmoderniste

ne-au servit lucrările mai multor cercetători în domeniu: Palimpsestes. La literature au second degré

de Gerard Genette, Politica postmodernismului de Linda Hutcheon, Textul ca intertextualitate de

Cristina Hăulică, Poetica postmodernismului de Liviu Petrescu, Postmodernismul românesc de

Mircea Cărtărescu, Poezia generaţiei ’80 de Nicolae Leahu, Istoria tragică şi grotescă a

întunecatului deceniu literar nouă de Radu G. Ţeposu, Poezia postmodernă de Mircea A. Diaconu,

Humorul de Val Panaitescu, studiile mai noi din domeniul pragmaticii lingvistice (Eugen Coşeriu,

Algirdas Julien Greimas, Mihail Bahtin, Oswald Ducrot, Umberto Eco ş. a.).

Extrem de utile, în precizarea metodologiei de cercetare, dar şi în procesul studiului aplicat,

au fost lucrările Dire la Parodie de Marie Brisson, A Theory of Parody şi The power of irony de

Linda Hutcheon, Ironia de Vladimir Jankélévitch, Irony de Claire Colebrook, Intertexte et autotexte

de L. Dällenbach, L'ironie litteraire: essais sur les formes de l'écriture oblique de Philippe Hamon,

Grammaire de la parodie de Sanda Golopenţia Eretescu, Parody//meta-fiction: An Analysis of

Parody as a Critical Miroir to the Writing and Reception of Fiction şi Parody: Ancient, Modern,

and Postmodern de Marguaret Rose, The Theory and Practice of Self-Conscious Fiction de Patricia

Waugh, L'Ironie littéraire. Essai sur les formes de l'écriture oblique de Philippe Hamon, The

reflexive function of parody de Michele Hannoosh, The Politics of Self-Parody de Richard Poirier,

L’ironie aujourd'hui: Lectures d'un discours oblique de Mustapha Trabelsi, Ironia. Ipostaze în

literatura contemporană de Mircea Lesovici, Scriiturile diferenţei. Intertextualitatea parodică în

9

literatura română contemporană de Carmen Pascu. Ele ne-au servit drept suport ştiinţific în vederea

prezentării ironiei şi a parodiei atât în calitate de categorii estetice, cât şi de practici discursive, şi a

interpretării lor nu atât ca moduri de percepere a lumii, dar şi ca strategii discursive disimulate.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a lucrării. Cercetarea reliefează conceptele de

(auto)ironie şi (auto)parodie, precizându-le statutul teoretic în cadrul dezvoltării critice actuale, dar

şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism. Numărul impunător de studii teoretice în

domeniul parodiei şi ironiei postmoderniste a impus necesitatea unei selectări exigente în vederea

stabilirii uzajului postmodern al acestor demersuri şi clarificării rolului lor în contextul manifestării

libertăţii creative pluraliste. Raritatea studiilor teoretice dedicate autoironiei şi autoparodiei ne-a

stimulat să investigăm practicile discursive (auto)ironice şi (auto)parodice, creând un tablou al

principalelor mutaţii pe care acestea le suportă în epopeea lui Mircea Cărtărescu şi în ansamblu.

Profilând subversivitatea pronunţată a postmodernismului românesc, am determinat rolul

ironiei şi parodiei ca indici de singularizare şi accentuare a funcţiilor estetică şi politică ale

discursului literar contemporan.

Teza demonstrează că Levantul nu se reduce la intertextualitate şi la investigare pioasă a

lumilor scripturale. La acest nivel de cercetare, am stabilit că ironia şi parodia ţin în echilibru

lumile-marionetă, polimorfismul reprezentărilor şi perspectivele anamorfotice. Inventariind

contextele parodice şi ironice ale epopeii postmoderniste Levantul, am trasat coordonatele

practicilor ironice şi ale strategiilor parodice cărtăresciene, ceea ce a descurajat formularea unor

afirmaţii tranşante, stimulând totodată cercetarea atentă, fără excese, a confluenţei interne a parodiei

cu intertextualitatea, hipertextualitatea, metatextualitatea, arhitextualitatea şi manierismul, dar şi

investigarea unor varii forme de ironie, inclusiv a relaţiilor ironiei cu spectacolul limbajului. Un loc

important a revenit şi studierii mijloacelor formale de exprimare a ironiei. Epopeea lui Mircea

Cărtărescu divulgă tendinţa de a folosi la modul ironic dialogul registrelor stilistice şi, în general,

exploatarea varietăţilor limbii în consonanţă cu contextul istoric, multiplicând şi diferenţiind

situaţiile de comunicare cu riscul de creştere a entropiei. Ironia interacţiunii instanţelor textuale este

suprapusă celei structurale, care rezultă din discrepanţele dintre evenimentele prezentate în discursul

narativ şi poveste şi din mecanismele naratologice pe care autorul le foloseşte pentru a menţine

suspansul, precum şi pentru a crea numeroase efecte ironico-distructive.

10

Noutatea prezentului demers constă în studierea manifestărilor autoironiei şi autoparodiei în

complexitatea estetică şi ideologică, ceea ce probează pluralitatea practicilor speculative şi/sau

autoreferenţiale în textul postmodernist.

Problema ştiinţifică soluţionată constă în reconstituirea specificului conceptual al

(auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderne, fapt care a contribuit la precizarea statutului lor teoretic

în cadrul dezvoltării critice actuale, dar şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism,

valorificând manifestările (auto)ironiei şi (auto)parodiei în complexitatea estetică şi ideologică în

epopeea postmodernistă Levantul de Mircea Cărtărescu.

Rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere:

1. Ficţiunea postmodernistă pune în mişcare mecanisme proteice de textualizare

(auto)ironică şi (auto)parodică, producând mutaţii în toate componentele discursului literar.

2. Postmodernitatea alege strategiile (auto)ironiei şi (auto)parodiei atât pentru a ajunge

în punctul unei (auto)deconstrucţii identitare, cât şi pentru a investiga limitele literarităţii, statutul

autorului şi personajelor, jocul identităţilor de hârtie.

3. Antrenând semnificaţii estetice şi ideologice în epopeea postmodernistă Levantul,

Cărtărescu reuşeşte să realizeze o sinteză discursivă ca metaficţiune ironico-parodică.

4. Importanţa Levantului ţine de marcarea unei bucle distincte în evoluţia poeticităţii

româneşti, oferind o soluţie creatoare pentru faza crepusculară a poeziei şi demonstrând că sursele

poeziei şi interesul pentru poezie nu s-au consumat.

5. Cazurile complicate de autereferenţialitate ironică şi de dialogism intratextual cu

efecte autoparodice: autocitarea, secvenţele autoreferenţiale la nivel structural, autotextualitatea

parodică nu sunt forme de reciclare monotonă a propriilor resurse literare, ci tehnici sofisticate

discursive, care produc polisemia textuală şi introduc un plan subiacent autoparodic.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Studiul se orientează către cei

interesaţi de cercetarea epopeii postmoderniste şi a relaţiilor ei cu postmodernismul românesc, către

cei care investighează funcţionarea practicilor textuale (auto)ironice şi (auto)parodice, către cei care

studiază istoria literaturii române contemporane.

Aprobarea rezultatelor tezei. Rezultatele tezei au fost aprobate în cadrul sectorului de

Literatură contemporană al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Tezele esenţiale şi rezultatele

principale ale cercetării au fost publicate în 11 lucrări. Dintre acestea menţionăm: un material în La

Francopolyphonie, 5 articole în Metaliteratură, unul în Noua Revistă Filologică. De asemenea, au

11

apărut patru materiale în culegeri la conferinţe internaţionale. Am predat un curs opţional studenţilor

Facultăţii de Filologie a USB şi am participat la proiectul Identitate şi globalism în literatura

postsovietică din Republica Moldova, sectorul Literatură Contemporană, Institutul de Filologie al

AŞM. Ideile şi concluziile principale ale cercetării au fost prezentate la peste 10 reuniuni ştiinţifice

naţionale şi internaţionale.

Volumul şi structura tezei: lucrarea (164 p. text de bază) corespunde obiectivelor şi

scopurilor investigate şi constă din adnotare în limbile română, rusă şi engleză, introducere, trei

capitole cu concluzii, concluzii şi recomandări generale, bibliografie din 200 de surse, declaraţia

privind asumarea răspunderii, CV-ul autoarei.

Cuvinte-cheie: (auto)ironie, (auto)parodie, ficţiune postmodernistă, postmodernism, strategii parodice, autotextualizare, hipertextualitate, epopee postmodernistă, practici literare ironice.

CONŢINUTUL TEZEI

În Introducerea tezei am argumentat actualitatea temei cercetate, am formulat scopul şi

obiectivele de investigaţie, am precizat suportul metodologic al lucrării, am reliefat valoarea

teoretică şi practică a studiului ştiinţific.

Capitolul 1 (Auto)ironia şi (auto)parodia în context postmodern a fost consacrat

cercetării statutului estetic al operei postmoderniste, pornind de la conştiinţa noii paradigme

ştiinţifice (şi, implicit, literare) a complexităţii şi regândirea identităţii operei literare în

postmodernitate.

Demersul nostru ştiinţific a explorat iniţial reperele discursivităţii postmoderniste, relevând

restructurarea conceptului de poeticitate, provocată de mutaţia fundamentală a modului de a gândi

literatura. Am abordat identitatea operei literare postmoderniste folosind modernitatea literară ca

frecvent termen de fundal comparativ, evidenţiind osatura estetică a codului modernist şi

postmodernist. Înţelegerea nuanţată a specificităţii operei literare postmoderniste a fost înlesnită de

distincţiile operate între convenţiile şi codul modernist şi poetica de autor postmodernistă, strategiile

discursive ale ambiguităţii moderniste şi mecanismele de textualizare postmodernistă. Precizările

traseului analitic în ceea ce priveşte diferenţierea mutaţiilor stilistice, a formelor discursive, a

statutului personajelor, tipurilor de atitudine ale eului creator, a condiţiei creatorului faţă cu propriul

discurs conferă un statut specific creaţiei literare în postmodernitate, developând noile accepţii ale

conceptelor cu care se operează la interpretarea operei literare. Autoreferenţialitatea constitutivă a

textului, care devine un teren de interferenţă pentru mai multe reţele textuale, este expresia unui

12

policentrism în care dominanta ironico-parodică anunţă îndepărtarea de tendinţele deconstructiviste

şi orientarea spre tendinţele reconstructive.

Propunându-ne un examen al statului estetic al textului postmodernist, am încercat să

înţelegem cum a evoluat ficţiunea literară de la modelul modernist la cel postmodernist. Mutaţiile

înregistrate în atitudinea poetică contemporană probează modificarea paradigmatică a literaturii de

la modernitate la postmodernitate, reprezentând tentative de formare a unei literaturi noi.

Canalizarea excursului teoretic spre identificarea specificităţii operei postmoderniste ne-a permis

ulterior să surprindem şi să valorificăm autentic structurile interioare ale scriiturii postmoderniste în

epopeea Levantul de Mircea Cărtărescu.

În subcapitolul 1.1. Cadrul conceptual al (auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderne am

examinat tehnicile (auto)ironice şi strategiile (auto)parodice postmoderne, prin care se pune în

spectacol scrierea şi se denudează procedeele scripturale, am examinat semnificaţiile conceptuale

atribuite fenomenelor ironie şi parodie, autoironie şi autoparodie postmoderne, am redimensionat

valoric complexitatea şi funcţionarea lor discursivă pentru a aduce o claritate în perceperea

mecanismelor şi a codului postmodernist.

Cercetând teoriile postmoderne despre ironie şi parodie, care solicită noi căi de abordare a

fenomenelor literare, inclusiv redimensionarea valorică a complexităţii lor discursive, am descoperit

o pluralitate inerentă de viziuni. Confruntând viziunile teoretice esenţiale, am stabilit că ironia

postmodernistă este proteiformă: armă deconstructivă ideologică, practică discursivă distructivă de

norme, cât şi constructivă de idealuri, mod de semnificare mult mai radical, deschidere creatoare

transcontextualizantă, strategie textuală şi viziune istorică asupra vieţii. Parodia postmodernistă

cumulează ipostazele variate: mod sau tehnică, formă complexă de prelucrare deconstructivă, dar şi

nostalgică a materialului parodic, mecanism important în evoluţia literaturii, cu un statut subtil

ideologic, strategie textuală cu o structură discursivă hipercodificată. Împreună cu ludicul, care

creează realităţi alternative juxtapuse, şi simulacrul, care substituie semnele realităţii, generând

imponderabilitate ontologică hiperreală, parodia şi ironia se apropie subversiv de tot ce înseamnă

convenţie şi provoacă incongruenţa ontologică, ce ia naştere în cadrul sistemului metaficţional. Am

ajuns la ideea că, instalate într-un elitism consumerist postmodernist, ele au devenit altceva, şi

anume (auto)ironie şi (auto)parodie, punând în discuţie − explicit sau implicit − statutul autorului, al

eului rostitor, al personajului, adică buimăcitorul joc al unor identităţi de hârtie. Folosim grafiile

(auto)ironie şi (auto)parodie, pentru că ipostaza narcisistă a literaturii ajunge în punctul unei

13

(auto)deconstrucţii identitare, investigându-şi propriile limite, dar şi limitele eului şi ale lumii

exterioare.

Ne-am concentrat atenţia asupra intertextualităţii ironice şi intratextualităţii parodice, care au

devenit semnele dialogismului plurivoc şi prin care se obţine amplificarea potenţialităţilor interioare

ale operei, ambiguizarea formală şi pragmatică odată cu dedublarea discursivă, multiplicarea

mesajelor şi răsturnarea sensului.

Examinarea formulelor de enunţare autoironică şi autoparodică postmoderniste a avut

aceeaşi orientare metodologică − reconsiderarea autoironiei şi autoparodiei în spaţiul strategiilor

postmoderniste. Conceptul autoironiei nu a fost definit unitar, fiind valorificat doar parţial, ceea ce îl

arată vulnerabil din punct de vedere teoretic. Tabloul complet al principalelor mutaţii, pe care ideea

de autoironie le suportă de-a lungul timpului în spaţiul ştiinţei literare, investigarea relaţiei cu

formele discursive limitrofe autoderiziune/ autoironie/ autopersiflare/ umor, abordarea pragmatică a

poeticii discursive autoironice ca formă de enunţare autoreferenţială, cercetarea legităţilor şi

resorturilor funcţionale ale fenomenului autoironic, factorii determinanţi ai caracterului lui formativ

şi ai varietăţii elementelor eteronome le-am expus în studiul Poetica discursivităţii autoironice [19].

Fenomenul autoparodic nu a fost pe deplin fundamentat teoretic şi este de multe ori

desconsiderat (în ciuda faptului că referinţele aleatorii în cronicile critice, care îl prezintă drept

argument forte şi stilem al textului postmodernist, sunt abundente). De aceea, pentru a crea un profil

fortificant modului autoparodic discursiv am expus în studiul Modul autoparodic de texistenţă

postmodernă [18] atât contraargumentele care susţin cauza „antimetodei” autoparodice, recunosc

parţial caracterul „negativ” aplicat de ea asupra literaturii, dar, în acelaşi timp, îl inversează

persuasiv în avantajul creaţiei. Am refăcut traseul istorico-critic al afirmării autoparodiei, am

examinat intervenţiile teoretice de tip fenomenologic şi praxeologic dedicate studiului

(auto)parodiei, am confruntat termenii autoparodie, autopastişă, autoplagiat. Am identificat tipurile

de formule (auto)parodice, i-am imprimat un sentiment de unitate conceptuală, ajungând la

concluzia că, în esenţă, caracterul malformativ al autoparodiei nu este nociv şi alarmant, ci, din

contră, creativ din perspectiva reprezentării ficţionale.

În subcapitolul 1.2. Ironia şi parodia postmodernă în critica literară românească am

sistematizat, evaluând critic consistenţa discursurilor despre practicile ironice şi strategiile parodice

postmoderniste. Subcapitolul a profilat şi caracterul subversiv pronunţat al postmodernismului

românesc şi a determinat rolul ironiei şi parodiei ca indici de singularizare şi accentuare a funcţiilor

14

polemico-estetice şi politice ale discursului literar contemporan. Sondarea perspectivelor teoretico-

istorice ale strategiilor parodice ca moduri specific postmoderne şi ca semne ale redimensionării

epistemologice a avut intenţia să interogheze prezenţa hegemonică a ironiei şi parodiei în textele

postmoderniste româneşti. Am inventariat teoriile reprezentative susceptibile să ofere un suport

teoretic pentru analiza textului cărtărescian, în care parodia şi ironia sunt mecanisme producătoare

de sens, principii esenţiale de funcţionare şi de structurare a textului postmodernist. Ele au lărgit

perspectiva asupra fenomenului postmodernist, au creat posibilitatea unei înţelegeri mai profunde a

(auto)ironiei şi (auto)parodiei în varianta sa românească şi au validat modul particular de realizare a

ironiei şi parodiei în Levantul de Mircea Cărtărescu.

Introducerea unor disocieri teoretice şi critice a fost ineluctabilă, căci textul postmodernist

instaurează o ambiguitatea deliberată, manifestată pe mai multe planuri: între lumea ficţională şi cea

factuală, între autor, narator şi personaje, între registrele orale şi cele scriptice, în definitiv, între

speciile literare. Ironia şi parodia se identifică şi se întemeiază proteic la toate nivelurile, ţinta lor

fiind dificil de definit pentru că identitatea şi non-identitatea entităţilor coexistă.

Am ajuns la concluzia că în Levantul strategiile parodice şi ironice nu se reduc la un joc

formal, nu sunt semne ale oscilării între mai multe formule neasimilate, ci indică limitele

hipotextualităţii şi metatextualităţii. Antrenând semnificaţii estetice şi ideologice, Cărtărescu

reuşeşte să realizeze o sinteză discursivă ca metaficţiune ironico-parodică.

Amendamentele critice din ultimul deceniu îndepărtează incriminările de mimetism docil

faţă de modelele americane ale postmodernismului românesc şi-i reliefează un statut conceptual

aparte, întemeiat pe subversivitatea manifestată prin dominanta discursivă ironico-parodică. Pledând

pentru recunoaşterea caracterului organic al postmodernismului românesc, criticii revendică o

întreagă tradiţie a ludicului şi anunţă inerenţa formelor parodice în textele postmoderniste româneşti.

Prezenţa hegemonică a ironiei în postmodernitate este reevaluată şi explicată în studiile româneşti

prin existenţa premizelor social-politice.

Am deschis o acoladă ethosului ironic şi parodic în literatura română din Basarabia nu pentru

a deplasa accentul pe coordonate secundare, ci pentru a ne edifica asupra accepţiilor specifice,

atribuite local, canalizând excursul teoretic spre o analiză care ar favoriza o situare mai adecvată a

demersului (auto)ironic şi (auto)parodic la Mircea Cărtărescu.

În capitolul 2 Reconsiderări valorice ale scriiturii postmoderniste în epopeea Levantul

de Mircea Cărtărescu am readus în discuţie epopeea postmodernistă Levantul de Mircea

15

Cărtărescu, pentru a examina resorturile experimentării strategiilor novatoare, a evalua reuşita

acestor întreprinderi şi a aprecia importanţa operei date atât în creaţia cărtăresciană, cât şi în

postmodernitatea literară. Levantul a marcat o transformare calitativă esenţială în creaţia lui

Cărtărescu, repropulsându-l spre sine, spre miezul creaţiei. Într-o lume dominată de simulacre şi

hipertext, poetul îşi verifică permanent capacitatea de a experimenta strategiile novatoare şi de multe

ori îşi expune atitudinea reflexivă prin care încearcă să cunoască faptul dacă noile tehnici oferă

şansa de a descoperi esenţa poeziei.

Subcapitolul 2.1. Levantul de Mircea Cărtărescu: dosarul receptării critice s-a orientat

spre înţelegerea liniilor de forţă ale scrierii cărtăresciene, dar şi a mizei literare asumate odată cu

detaşarea singulară a scriitorului de de „desantul” optzecist, ruptură ce s-a soldat cu obţinerea

notorietăţii şi atacuri critice frecvente, inclusiv din partea colegilor de generaţie. Luând în discuţie şi

personalitatea scriitorului Levantului, am fost tentaţi să confruntăm modurile de receptare şi

contestaţiile critice aduse, deoarece dezbaterile în jurul autorului persistă. Deşi Mircea Cărtărescu

continuă să fie piatra unghiulară a disputelor critice, este recunoscută notorietatea literară şi

contribuţia majoră în postmodernitate a Levantului, prin care autorul se rupe de poetica optzecistă

verbioasă şi îşi reface traseul cultural abandonat anterior. Semn al maturizării scripturale, epopeea

postmodernistă cărtăresciană a marcat momentul găsirii unei neaşteptate evadări din previzibil, din

captivitatea propriilor realizări.

În acest subcapitol ne-am concentrat atenţia asupra urmăririi contribuţiilor critice care au

supus repetat analizei polimorfismul textual excepţional al Levantului şi am descoperit unele

deficienţe interpretative care au delimitat trama de lumea textuală şi au ignorat reveria

postmodernistă şi substanţa «fantasiei», extinderea diegesis-ului asupra planului scriptural. Ţinând

cont de toate acestea, am încercat să surprindem exact mizele (auto)ironice şi (auto)parodice ale

textului lui şi să creăm o imagine organică a Levantului, a cărui retorică şi practică textuală

egalizează totul, propunând atât o nouă formă de înţelegere a integralităţii discursive, cât şi un

instrumentar eficient pentru a urmări dinamica fanteziei scripturale.

Subcapitolul 2.2. Imaginarul poetic şi instrumentarul teoretic postmodern a dezvăluit

reificarea literară a dimensiunilor teoretice ale lumii postmoderne. Liniile de forţă ale textului ţin de

articularea ideilor-pivot ale postmodernităţii tehnologice, scriitorul reuşind să creeze corespondenţe

textuale inedite.

16

Mircea Cărtărescu pune în circulaţie în spaţiul epopeii Levantul şi termenul hibrid texistenţă,

specific condiţiei postmoderne, care desemnează impulsul de a completa viaţa prin text şi a prelungi

textul prin viaţă, de a ficţionaliza existenţa ca să corespundă unei realităţi ficţionale. Ideile

postmodernităţii tehnologice (teoria catastrofelor a lui René Thom, teoria haosului şi teoria

fractalilor a lui Mandelbrot), care l-au fascinat pe Cărtărescu prin poezia naturală pe care o conţin, i-

au oferit idei colaterale poetice. Noţiunile de atractor straniu, metaforă asimptomatică, fractalii,

anarhetip au influenţat puternic scrisul cărtărescian, fiind atât motive textuale, cât şi figuri ale

construcţiei discursive, structuri literare ale haosului şi neregularităţii. Ele au un corespondent

textual în structura poetică care concepe infinitul, nu are un centru, nu poate fi povestită, nu poate fi

redusă la o schemă, la un pattern, la un arhetip. Efectul estetic se creează prin acumulare cuantică,

dar nu prin construcţie arhitecturală, sensurile unindu-se nu după o logică a fluviului unic, ci după o

logică a osmozelor.

În subcapitolul 2.3. Epopeea ca gen şi principiul recuperării postmoderne am demonstrat

originalitatea expresivă a scriitorului, care se supune probei de maturitate (şi de onoare a epopeii),

am recurs la evaluarea procesului de reabilitare postmodernistă a genului epopeii. În Levantul

scriitorul redă demnitate formei anacronice a epopeii, modelează dialogic eposul totalităţii,

texistenţei, încercându-şi puterile în construcţia amplă şi complexă, demonstrând disponibilitatea şi

măiestria în scrierea unei epopei româneşti complete.

Subcapitolul 2.4. Discurs identitar postmodernist şi remodelare scripturală a spiritului

levantin a examinat construcţia identităţii naţionale în epopeea postmodernistă Levantul de Mircea

Cărtărescu, care începe cu revalorificarea toposului istoric extensiv mediator între Occident şi Orient

− Levantul, la care este adiţionată treptat contrapunctic identitatea proiectivă postmodernă a

autorului. Neignorând binomul identitar occidental-oriental al epopeii, am ţinut să examinăm miza

poetică a reabilitării de către Mircea Cărtărescu a spaţiului şi a stării de spirit levantine.

Epopeea orientală Levantul pune în funcţie spiritul balcanic al autorului, moştenit de la

mama („Relaţia mea primordială cu Balcanii este un maternă: am văzut întotdeauna un simbol în

faptul că mama are origine bulgărească şi că strămoşii mei vin din mijlocul Peninsulei.” [8]) , şi

resuscită spaţiul levantin în toată splendoarea sa. Cărtărescu reactivează levantinismul ca topos, dar

şi ca formulă identitară românească cu specificul multicultural, hieratismul şi somptuozitatea

fantastică, construind un univers al contrastelor, prin invocarea dublei periferialităţi geopolitice, şi al

diversităţii culturale. Componenta levantină influenţează total destinul autorului, luând forma unei

17

scrieri energice productive de simulacre onirice sau a unei opere-mastodont care îl încorporează pe

autor, ajungând a fi obsesie, atunci când devine evidentă imposibilitatea de a scăpa de puterea ei de

fascinaţie.

Subcapitolul 2.5. Constructe imagologice postmoderniste ale pluralităţii şi

interculturalităţii a contribuit la definirea specificului discursului interculturalităţii şi pluralităţii,

evident în Levantul prin resuscitarea modelului cultural levantin, şi la descoperirea mărturiilor clare

ale pluralismului tolerant şi eclectic postmodernist. Mircea Cărtărescu resuscită în epopeea

postmodernistă Levantul exemplul istoric al unei societăţi multiculturale cu o anumită perenitate, dar

şi propune luarea în considerare a unui ansamblu unitar tocmai prin diversitatea sa, creând o epopee

postmodernistă structurată pe mai multe niveluri interferente, cu transgresare de planuri temporale şi

textuale. Textul deconstruieşte imaginile stereotipe şi heterostereotipe ale alterităţii etnice, dejucând

prejudecăţile românilor despre etniile vecine, şi relevă autopercepţia ironică a tendinţei de idealizare

a autoimaginii produsă de spiritul românesc. În aceeaşi ordine de examinare a strategiilor creative

deformante, am observat şi procedeele demitizării, în spirit relativizant postmodernist, a oricăror

ideologii-mituri, a imaginilor alterităţii radicale, prezentate într-un conglomerat al culturilor şi

religiilor.

Capitolul 3 Configuraţii ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei a valorificat textul cărtărescian,

interpretând configuraţiile (auto)ironice şi (auto)parodice, dominante la nivel discursiv, cuprinzând

abordarea pragmatică, cu acoperire argumentativă textuală, a tehnicilor de textualizare ironică,

perspectivelor de relativizare autoironică, ipostazelor parodice şi a practicilor autoparodice afirmate

în epopeea cărtăresciană. Fiind conştienţi de necesitatea constituirii unei structuri analitice care să

permită situarea simultană pe oricare dintre nivelurile textuale şi interstiţiile dintre niveluri, am

coroborat achiziţiile metodologice actuale cu investigaţiile întreprinse de critica literară pentru a

înţelege vastitatea strategiei ironice şi parodice şi a examina perspectivele ce derivă din funcţionarea

complexă a acestor procedee în cadrul epopeii postmoderniste. Modul ironic şi parodic este învestit

cu statut şi funcţie ontologică postmodernă, controlând toate planurile discursive, fiind atât tutela

suverană a întâlnirii totului literar cu totul existenţial, dar şi semnul conştiinţei de sine culturale şi

autoreferenţiale. În Levantul excesul parodic obţine statutul de principiu vital de funcţionare a

mecanismului textual. Cărtărescu are conştiinţa texistenţei, reconstruind structuri subiectivizante,

recursul la parodie accentuând literaritatea şi textul ca productivitate.

18

Reexaminând aspectele insuficient analizate de critica literară, am pus în discuţie, la

începutul fiecărui subcapitol, contextele critice şi am observat că uneori lecturile infidele doar au

punctat coordonatele ironice, parodice, autoreferenţiale şi de multe ori au impus teoretizări care au

denaturat realitatea. Intenţia noastră nu s-a redus la polemică, pur şi simplu, ci a mers până la analiza

retoricii şi a pragmaticii textului, căci în studiul nostru ne-am propus să cercetăm textul în sine,

desprinzând din el numai acele configuraţii care se găsesc cu adevărat manifestate în el, dar să nu-i

impunem din afară categorii străine.

Cercetarea a dezvăluit un nou nivel de funcţionare a codurilor poetice. Levantul este un

proiect poetic în care se amalgamează epopeea şi metaepopeea, anulând frontierele între lume şi

text, mizând pe spontaneitate, dar şi pe re-originalizare: „Re-originalizarea este parodiere, joc de

complicitate inevitabilă cu tradiţia şi recontextualizare ironică a ecoului trecutului.” [26, p. 199].

Parodia şi ironia irigă în permanenţă orice nivel textual, dizolvând orice transcendenţă.

Subcapitolul 3. 1. Strategii discursive ironice a analizat configuraţiile polivalente ale

tehnicilor de textualizare ironică. Am demonstrat că forma ironică a limbajului nu se limitează la

virtuozitate stilistică, joc stilistic nonşalant sau mimare poetică a valorilor de limbă a precursorilor;

în Levantul se manifestă o complexă structură ironică creativă, care conjugă subversiunea expresivă

şi cultul limbajului muntenesc. Textul explorează amplu diversitatea diferenţelor diatopice,

diastratice şi diafazice ale limbajului prin menţinerea activă a notelor polemice şi convertirea

distanţelor diacronice în mărci ironice. Cărtărescu reface lumea mozaicală lexicală levantină,

suprapunând-o peste permeabilitatea tuturor mijloacelor de expresie ale limbajului literar

postmodern, reuşind prin jocul ironic discursiv să creeze un dialogism rafinat, care nu sufocă prin

mecanizarea stilistică şi nu se transformă într-o structură informă dizolvantă. Tehnica mixării

registrelor lingvistice nu are drept finalitate aplicarea dexterităţii stilistice şi pulverizarea regulilor

discursive, ci participă la reinventarea nostalgică a cadrelor linguale care conţin intenţiile estetice de

formare a unei conştiinţe retorice şi literare primare naţionale.

Pluristratificarea ironică este confirmată şi de existenţa unei strategii prolifice discursive,

care impune textului o structură contrapunctică, deconstructiv-constructivă a potenţialului pragmatic

al figurilor de stil şi al mecanismelor textuale. Ironia contraface calculat procesualitatea reţelei

discursive şi discreditează mecanizarea supratehnicizată a visului, converteşte şi redimensionează

formulele vetuste, deturnează programatic deliciul patetic, depreciază funcţionarea mecanismului

comparaţiei abstracte şi epuizează variantele posibile, compromite soliditatea poetică.

19

Ironia interacţiunilor discursive este o formă sofisticată de ironie postmodernă, care cuprinde

întreg discursul narativ şi toate aspectele şi nivelurile textuale ce ajung a fi ţinta ironizării. Ironia

provoacă ironic lectorul, subminează autoritatea naratorului, dizolvă naratorii fictivi în imaginea

autorilor impliciţi, iar naratarii tind să dispară şi să fie asimilaţi cititorilor impliciţi. Polimorfismul

ironic egalizează regimul scriiturii, cel al ficţiunii şi al enunţării, cât şi perspectiva lecturii, devenind

un procedeu eficace de autocenzurare scripturală, dar şi de perturbare a metalepsei autorului şi a

personajului prin şarja polemică.

În subcapitolul 3.2. Diegeza autoironică am studiat manifestările fenomenelor autoironice în

complexitatea şi profunzimea lor, probând pluralitatea practicilor speculative autoreferenţiale

prolifice în textul postmodernist. Demersul ştiinţific a ţinut cont de raportarea la obiectivele tezei şi

a propus identificarea dimensiunilor poetice ale practicilor textuale luate în discuţie, verificând

metodic prezenţa variatelor forme în realitatea discursivă.

Am ajuns la concluzia că autoironia are o funcţionare plurivalentă în epopeea postmodernistă

Levantul: struneşte obsesia autorului pentru autoreferenţialitate, subminează elanurile grandomaniei,

îl scapă pe autor de idei absolutizante sau utopice, ridiculizează limitele autopoetizării, ironizează

pragurile fiinţării textuale. Impulsul autoironic ajută la suspendarea blocajului creativ şi-l salvează

pe autor de complexul inferiorităţii, dejoacă jocul ambiguizării transtextuale şi rezolvă

indeterminările scribului-personaj, ajutând la demistificarea jocului convenţiilor identitare.

În subcapitolul 3.3. (Auto)parodia: ipostaze şi moduri de insinuare am evaluat

discursurile critice despre substanţialitatea parodicului în Levantul de Mircea Cărtărescu.

Inventariind contextele parodice şi ironice, am trasat coordonatele practicilor ironice şi ale

strategiilor parodice cărtăresciene, ceea ce a descurajat formularea unor afirmaţii tranşante,

stimulând totodată cercetarea atentă, fără excese, a confluenţei interne a parodiei cu

intertextualitatea, hipertextualitatea, metatextualitatea, arhitextualitatea şi manierismul, dar şi

investigarea unor varii forme de ironie, inclusiv a relaţiilor ironiei cu spectacolul limbajului.

Parodiind, scriitorul creează presiunea reciprocă a varietăţii intertextuale, dialogarea parodică a

sensurilor şi confruntarea sistemelor poetice prin resemantizare, recontextualizare şi revalorizare

parodică, intervertirea intertextului numelui, intersecţii anacronice şi transliterări demistificatoare.

Parodia deturnează efectele de colaj spre o reţea de tip dialogic-configurativă, intersectând

proiecţiile atitudionale textuale într-o polemică sintetizatoare. Cărtărescu nu face pastişă de dragul

jocului, ci îşi asumă registrul parodic, concepându-l prin prisma particularităţilor funcţionale ale

20

epopeii. Scriitorul angajează mai multe forme poetice, dejucându-le prin transfocalizare,

transstilizare, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează libertatea de convenţii prin parodie. Noutatea

demersului constă în schimbarea perspectivelor şi a modalităţilor de denivelare a nuanţelor poetice

pentru fiecare caz în parte. Arsenalul bogat de mecanisme deformatoare exprimă clar transgresarea

creativă a oricărei convenţii.

Parodia a pus în valoare raidurile retorice continue vizibile la suprafaţa textului, care

deturnează schemele funcţionale şi prozodice ale diferitor specii şi genuri literare, făcute productive

şi active. Nu e vorba de experimentarea arbitrară a diferitor variante poetice, ci de un sistem

complex supraetajat care foloseşte surprinzător resursele textului de gradul II şi III. Regia parodiei

este deosebită, intenţia parodică aparţine naratorului suprapersonaj, dar şi personajelor care devin

naratori intradiegetici sau care obţin statutul de personaje-scribi, de multe ori implicând metatextul

autorului în dialog cu cititorul. Originală este schimbarea modalităţii parodierii prin impunerea

situaţiei de autor-multiplu (autorul constituindu-se în generatorul unui nou autor fictiv cu o operă

marcată de un stil particular), dar şi prin refacerea totalităţii scontate a parodiei care experimentează

convenţiile genului dramatic în Cântul al XI-lea (variantă).

Relaţia parodiei cu manierismul este una specială pentru epopeea postmodernistă Levantul,

autorul reactivează fantezia debordantă, demonismul estetic manierist, afectivitatea exacerbată şi

exploatează parodic, la maximum, motivul labirintului. Manierismul său nu e metafizic, ci

scriptural, livresc. Parodia salvează de manierism, fiind atât o posibilitate de implicare simulată în

orizontul reveriei, cât şi un mod al distanţei ironice, şi duce la depăşirea schematismului rigid al

epopeii.

În subcapitolul 3.4. Practici de textualizare autoparodică am reliefat faptul că

autoreflexivitatea parodică se manifestă la toate nivelurile de realitate a autorului, care îşi poate

autodeprecia proiectele autoficţionale şi poate să-şi deconspire şi să-şi denunţe în faţa personajelor

statutul ideatic. Narcisismul literar este derogat intenţionat spre anumite contradicţii. Invocarea

propriei literarităţi şi a actului de a scrie îl ajută pe autor să-şi înlăture vanităţile, să renege

manierismele timpurii, dar, în acelaşi timp, să-şi construiască, latent, o strategie autodefensivă.

O formă sofisticată de autoparodie aplicată este de semnalat în cazul introducerii relativizării

demitizante a personajului-erou în contra-discursul celorlalte personaje, care contestă soliditatea

elanului patriotic şi al utopiilor protagonistului Manoil, personaj-ambreior, o formă de

autoficţionalizarea a autorului.

21

Cercetarea a ilustrat faptul că scriitorul postmodernist operează în epopee cu forme

complicate de autoparodii configurative care descentralizează textul, demonstrând că impuritatea

intertextuală este chiar în identitatea epopeii. Secvenţele autoreferenţiale, care circulă în textul

epopeii, sunt semnele autotextualităţii parodice, propunând retuşări şi remodelări autoparodice. Un

caz interesant de dialogism intratextual, cu efecte autoparodice la nivel structural, descoperim în

textualizarea antitetică la distanţă a autoaprecierilor şi autodefaimărilor procesului de scriere.

Investigând manifestarea autotextualităţii parodice în textul cărtărescian, am stabilit că un

fond de relativitate la nivelul enunţării se introduce prin crearea unui nivel narativ alternativ, care

oferă configuraţii stilistice discordante ale versiunilor tramei, sau prin autocitări care distorsionează

discursul epopeic. Cărtărescu experimentează şi intratextualizarea de gradul al II-lea atunci când, la

insistenţa personajelor disperate, propune o altă versiune a Perdelei a V-ea din anexă.

Planuri subiacente ambigue autoparodice sunt introduse prin recurgerea frecventă la

procedeul mise en abyme prospectiv sau retrospectiv, care deranjează ordinea la nivelul ficţiunii şi la

nivelul naraţiei, producând incertitudinea epistemologică, dereglând nivelul metatextual. Autorul

dotează epopeea cu un aparat de auto-interpretare, reuşind să suspende temporalitatea ficţională şi să

anuleze propria demiurgie.

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

În cercetarea de faţă ne-am fundamentat demersul ştiinţific pe reevaluarea complexităţii şi a

efectelor operei postmoderniste şi pe reconstituirea specificului conceptual al (auto)ironiei şi

(auto)parodiei postmoderne, fapt care a contribuit la precizarea statutului lor teoretic în cadrul

dezvoltării critice actuale, dar şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism, valorificând

manifestările (auto)ironiei şi (auto)parodiei în complexitatea estetică şi ideologică în epopeea

postmodernistă Levantul de Mircea Cărtărescu.

Prezentul studiu propune o interpretarea plurivalentă şi minuţioasă a operei literare

postmoderniste, formă poetică generată de principiul pluralităţii şi diversităţii holistice, implicând

noul tip de angajare repersonalizată şi fractalizată a scriitorului. În lucrare a fost examinat statutul

estetic al textului postmodernist şi a fost regândită identitatea operei literare în postmodernitate, ceea

ce a permis surprinderea şi valorificarea structurilor interioare ale scriiturii postmoderniste.

22

1. Ficţiunea postmodernistă pune în mişcare mecanisme proteice de textualizare,

scriitura ironică şi parodică producând mutaţii în toate componentele discursului literar şi

promovând transtextualizarea şi sincretismul.

2. Constructele poetice moderniste supraetajate, incongruente sunt înlocuite de

spectaculoase procese de auto-organizare textuală, eterogenităţi enunţiative, substituind ideea de

istorie cu o conştiinţă a infinitudinii de dimensiuni care coexistă simultan. Devenind tot mai

accentuat autoreferenţiale, artefactele postmoderniste conferă realităţii multidimensionale

semnificaţia grandioasă a structurii sinergetice, bisociate („Bisociere – trăire simultană în ambele

planuri ideatice, prezenţă simultană în sistemul ambelor idei.” [17]) sau texistenţiale.

3. Autoreferenţialitatea constitutivă a textului, care devine un teren de interferenţă

pentru mai multe reţele textuale, este expresia unui policentrism în care dominanta ironico-parodică

anunţă îndepărtarea de tendinţele deconstructiviste şi orientarea spre tendinţele reconstructive.

Examinarea tehnicilor (auto)ironice şi (auto)parodice postmoderne, prin care se pune scrierea

în spectacol şi se denudează procedeele scripturale, a adus o claritate în perceperea mecanismelor şi

a codului discursului postmodernist.

4. Postmodernitatea alege strategiile (auto)ironiei şi (auto)parodiei atât pentru a ajunge

în punctul unei (auto)deconstrucţii identitare, cât şi pentru a investiga limitele literarităţii, statutul

autorului şi personajelor, jocul identităţilor de hârtie.

5. Filtrul (auto)parodic şi (auto)ironic recuperator instituie o metalume proprie şi afirmă

o viziune estetică nouă, în care totul existenţial şi livresc este amalgamat pentru a proiecta şi

interoga integral pluralitatea şi instabilitatea ontologică.

6. Mizele (auto)ironiei şi ale (auto)parodiei postmoderne nu sunt divergente, ci

confluente: autoironia postmodernă proteiformă este contradictorie şi autosubminatorie, provoacă

textualitatea şi reconsideră raporturile tributare între instanţele discursive, iar autoparodia

postmodernă deschide o perspectivă autoreflexivă inedită, pune în joc transformarea stilului,

substituie forţa exhibării parodice, produce descentrarea şi fragmentarea controlată a textului

parodic, introducând vocea plurală a narativităţii prin piste difuze.

În lucrare a fost redimensionată valoric ficţiunea postmodernistă din Levantul de Mircea

Cărtărescu şi a fost demonstrat faptul că (auto)ironia şi (auto)parodia sunt vehicule literare prin

excelenţă ale epocii postmoderne, care au oferit literaturii române contemporane o operă

postmodernistă complexă. Pentru a nu reitera ideile din rezumatele concluzive ale capitolelor 2 şi 3,

23

în care a fost repus în discuţie statutul original şi a fost redimensionat mesajul poetic al textului

postmodernist cărtărescian, preferăm să abordăm consideraţiile esenţiale care reprezintă rezultate

principale ale cercetării.

7. Importanţa Levantului ţine de marcarea unei bucle distincte în evoluţia poeticităţii

româneşti, dezideratul recuperării totului, impunând o pregnantă conştiinţă a artificiului şi oferind o

soluţie creatoare pentru faza crepusculară a poeziei, demonstrează că sursele poeziei şi interesul

pentru poezie nu s-au consumat.

8. Eliberându-se de autosuficienţa optzecistă, autorul reuşeşte să relanseze structuri

subiectivizante prin valorificarea (auto)ironică şi (auto)parodică a vechilor reţete poetice. Levantul

şi-a regândit creatorul, redimensionându-i vocaţia literară şi îndepărtându-l de locurile comune ale

optzecismului, pe care îl va rescrie parodic şi ironic.

9. Investigând developarea scripturală a imaginarului poetic, am stabilit că scriitorul

este atras de potenţialul metaforic al noţiunilor de atractor straniu, metaforă asimptomatică,

fractalii, anarhetip, holon şi holarhie, hiperrealitate, pe care le exploatează în folosul propriei

tehnologii a imaginarului narativ, dezvoltând într-o viziune poetică obsedată de integralitate şi

coerenţă tensiunea totalizatoare şi concentricitatea multiplicativă.

10. Examinând complexitatea şi funcţionarea epopeii ca text postmodernist, am

determinat că Mircea Cărtărescu a reconfigurat şi demonstrat în Levantul vitalitatea mecanismelor

epopeii, recreând în noi structuri eposul totalităţii cu strategiile şi subtilităţile tehnice ale

autoreferenţialităţii postmoderne. Structurile epopeii postmoderniste nu sunt arhetipale, acumulând

postmodern imagini, reacţii, meditaţii care copleşesc şi invadează, crescând neliniar.

11. Interpretând efectele literare ale revalorificării toposului şi spiritului levantin, am

demonstrat faptul că scriitorul postmodernist reactivează levantinismul ca topos istoric, dar şi ca

formulă identitară românească cu specific multicultural, construind un univers literar al contrastelor

prin invocarea dublei periferialităţi geopolitice şi al diversităţii culturale. Componenta levantină este

implicată total în destinul autorului, luând forma unei scrieri energice productive de simulacre

onirice sau a unei maşinării-mastodont care îi încorporează pe autor şi personajele sale, obsedate de

căutarea unor soluţii ontologice în lumea textuală.

12. Antrenând semnificaţii estetice şi ideologice, Cărtărescu reuşeşte să realizeze o

sinteză discursivă ca metaficţiune ironico-parodică. În Levantul, strategiile parodice şi ironice nu se

24

reduc la un joc formal, nu sunt semne ale oscilării între mai multe formule neasimilate, ci indică

limitele hipotextualităţii şi metatextualităţii.

13. Structurile interioare ale scriiturii postmoderniste descoperă că pluristratificarea

ironică a Levantului nu se limitează la punerea în funcţie şi deturnarea unei simultaneităţi de coduri

elaborate poetic, ci valorifică potenţialul prin care se convertesc variatele strategii discursive pentru

a le reda o nouă finalitate textuală. Ironia irigă în permanenţă orice registru textual, apare în întreg

discursul narativ, devenind complexă şi cuprinzând toate aspectele şi nivelurile textuale, care pot

ajunge ţinta ei.

13.1. Textul lui Cărtărescu Levantul îşi are resorturile intime declanşatoare în crearea de

structuri ale limbajului care circulă, evoluând semantic pe coordonatele ironiei, prin întreaga reţea

textuală, şi participă la reinventarea cadrelor lingvistice postmoderne.

13.2. Epopeea postmodernistă Levantul nu se limitează la punerea în scenă a unor intenţii

textualiste, ci se prevalează de răsucirea bruscă a planurilor şi operează cu glisări subtile şi

perspective anamorfotice pentru a propune o nouă ontologie literară.

13.3. Obsesia autorului pentru autoreferenţialitate amplă este strunită de întoarcerea ironică

spre sine, tatonarea raportului său cu textul, dar şi autosubminarea elanurilor grandomaniei.

Autoironia stimulează ficţiunea şi e un deliciu autoreferenţial în ce priveşte jocul auctorial de captiv

al textului, intervenţiile scripturale, autodescrierile biografice, dejucarea jocului ambiguităţii şi a

indeterminărilor scribului.

14. Excesul parodic obţine statutul de principiu vital funcţional al mecanismului textual.

Parodia nu este extrinsecă, semnul imaturităţii scripturale, ci are consistenţă literară, intrând în

confluenţă creativă activă cu intertextualitatea, metatextualitatea, arhitextualitatea şi manierismul.

14.1. Intertextul se transformă simultan, la toate nivelurile textului în conţinut şi formă,

subiect şi obiect al scriiturii. Parodia instituită prin raidurile retorice generice şi deturnarea

schemelor prozodice ale speciilor literare, nu are drept finalitate poetică experimentarea pe rând a

diferitor variante, ci ilustrează mobilitatea poetică susţinută de degajarea ludică ce repropulsează

organic formulele poetice, relevă imaginaţia producătoare de noi emergenţe textuale.

14.2. Autoparodia în Levantul este o formă proaspătă de instalare confortabilă în dispoziţia

ludică şi parodică, rezolvând complexul de inferioritate simulat prin autoironie. Ea descoperă

plăcerea autodefinirii continue, reintegrarea propriei identităţi prin detaşare şi apropiere,

autodemitizare şi automitizare.

25

14.3. Tehnicile variate de autosubversiune configurativă şi descentrare autoparodică

regenerează şi împrospătează resursele narative, introduc distanţa parodiei ludice faţă de propriile

reguli.

14.4. Cazurile complicate de dialogism intratextual cu efecte autoparodice: autocitarea,

secvenţele autoreferenţiale la nivel structural, autotextualitatea parodică, dusă la limită prin

introducerea unui nivel narativ alternativ, nu sunt forme de reciclare monotonă a propriilor resurse

literare, ci tehnici sofisticate discursive, care produc polisemia textuală şi introduc un plan subiacent

autoparodic.

Recomandări. Rezultatele cercetării, care se concentrează în mare parte pe semnalarea

elementelor de noutate cu privire la complexitatea şi efectele operei postmoderniste, determinarea

aspectelor discursive şi ale mizelor estetice ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei în Levantul de Mircea

Cărtărescu, pot fi utilizate la completarea unor cursuri universitare de istoria literaturii române

contemporane, sugerând şi noi subiecte de cercetare cum ar fi epopeea postmodernistă şi relaţiile ei

cu postmodernismul românesc. Rezultatele cercetării noastre se pot utiliza la întocmirea unor cursuri

speciale, opţionale, facultative pentru studenţii de la filologie, orientate pe investigarea funcţionării

complexe a practicilor textuale (auto)ironice şi (auto)parodice postmoderne. Lucrarea ar putea

reprezenta o contribuţie consistentă pentru un studiu mai amplu consacrat reconsiderării operei

literare a lui Mircea Cărtărescu, la alcătuirea tezelor de licenţă sau de master, elaborarea manualelor

preuniversitare.

26

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Alexandrescu I. Discursul repetat, cod intertextual al literaturii postmoderne. Aplicaţii pe Levantul

de Mircea Cărtărescu. Iaşi: Alfa, 2007. 283 p.

2. Braga C. ş.a. Mircea Cărtărescu despre holarhie, metaforă, fractali. O introspecţie. În: Steaua, 2006,

nr.7-8, p. 10-25. http://phantasma.ro/wp/?p=3360(vizitat la 28. 04. 2014).

3. Buda D. Spaţii citadine imaginare la Mircea Cărtărescu. În: Proceedings of the International

Conference EITM, Ed. Universităţii Petru Maior, Târgu-Mureş, 2008, p. 167-171.

4. Cărtărescu M. „Tradus în n-şpe limbi” nu înseamnă încă nimic − Mircea Cărtărescu. Interviu cu N.

Prelipceanu În: Viaţa Românească, 2010, nr. 7-8, p. 1-6.

5. Cărtărescu M. Exclusiv Cărtărescu, Am semnat pentru traducerea Levantului în Suedia. În:

Agerpress, 2013, 11 septembrie. http://www.agerpres.ro/media/index.php/cultura/item/221937-

EXCLUSIV-Cartarescu-Am-semnat-pentru-traducerea-Levantului-in-Suedia.html(vizitat la 28. 04.

2014).

6. Cărtărescu M. Jurnal I, 1990-1996. Bucureşti: Humanitas, 2001, 472 p.

7. Cărtărescu M. Ochiul căprui al dragostei noastre. Bucureşti: Humanitas, 2012. 208 p.

8. Cărtărescu M. Un eseu despre Balcani. Medicul şi Vrăjitorul. În: Observator cultural, 2002, nr. 116.

http://www.observatorcultural.ro/Un-eseu-despre-Balcani.-Medicul-si-vrajitorul*articleID_2185-

articles_details.html (vizitat la 28. 04. 2014).

9. Ciotloş C. Poeme vechi, nouă. În: România literară, 2012, nr 23.

http://www.romlit.ro/poeme_vechi_nou (vizitat la 28. 04 .2014).

10. Codreanu Th. Eminescu şi canonul occidental. Limba română. Nr. 1-2, 2010, p. 20-35.

11. Cristea-Enache D. Baroniada. În: România literară, 2006, nr 16, p. 11.

http://www.romlit.ro/baroniada (vizitat la 28. 04. 2014).

12. Diaconu M. A. Poezia postmodernă. Braşov: Aula, 2002, 190 p.

13. Hutcheon L. Politica postmodernismului. Traducere de M. Deac. Bucureşti: Univers, 1997. 222 p.

14. Laslo-Paşcan A. Dimensiuni ale culturii media în proza postmodernă românească. Teză de doctor.

Târgu- Mureş, 2013. 248 p.

15. Mihăieş M. Despre fluturi, fantasme şi furnici. Interviu cu Mircea Cărtărescu. În: Orizont, 1999, nr.

1, p. 4-6.

16. Raţiu P. Poetica dublului în opera lui Mircea Cărtărescu. Teză de doctor. Târgu-Mureş, 2013. 319 p.

27

17. Repertoar de termeni postmoderni. Coordonatori Dobrescu C., Bodiu A. Braşov: Editura

Universităţii Transilvania, 2009. 225 p.

18. Şimanschi L. Modul autoparodic de texistenţă postmodernă. În: Metaliteratură, 2013, nr. 5-6, p. 88-

96.

19. Şimanschi L. Poetica discursivităţii autoironice. În: Metaliteratură, 2012, nr. 5-6 (31), p. 84-92.

20. Ştefănescu A. Mircea Cărtărescu. Povestea cu postmodernismul. În: România literară, 2001, nr.45,

p. 16.

21. Ţeposu R. G. Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă. Bucureşti: Ed.

Eminescu, 1993. 204 p.

22. Ţurcanu L. Ultima epifanie. Chişinău: ARC, 1999. 118 p.

23. Ungureanu E. „Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea... (…)”. „D-ale Levantului” de Mircea

Cărtărescu. În: Limba română, 2004, nr. 1-3, p. 137-143.

24. Ungureanu E. Aplicaţii de gramatică a culturii pe un hipotext & hipertext (sau Stănescu dinspre

Cărtărescu). În: Philologia, nr. LIII, 2010, p. 46-63.

25. Ungureanu E. Figurile discursului repetat: perspectivă gramaticală şi pragmatică. În: Filologia

modernă: Realizări şi perspective în context european (ediţia a III-a). Ch.: „Magna-Princeps” SRL,

2010, p. 465-474.

26. Zhang B. Paradox of origin: John Barth’s Menelaiad. In: Studies in Short Fiction, 1995, nr. 32, p.

196-200. http://connection.ebscohost.com/c/literary-criticism/9508042510/paradox-origin-ality-

john-barths-menelaiad (vizitat la 28. 04. 2014).

28

PUBLICAŢIILE LA TEMA TEZEI

1. ŞIMANSCHI, L. Obsesia interculturalităţii/ utopia pluralităţii postmoderniste în cadrul literar

sud-est european. În: La Francopolyphonie, 2013, nr. 8, vol. 2, p. 67-78. (0,84 c. a.).

2. ŞIMANSCHI, L. Modul autoparodic de texistenţă postmodernă. În: Metaliteratură, 2013, nr. 5-6,

p. 88-96. (0,80 c. a.).

3. ŞIMANSCHI, L. Registrul poetic ironico-parodic în literatura română contemporană din

Basarabia. În: Metaliteratură, 2013, nr. 3-4, p. 55-64. (0,89 c. a.).

4. ŞIMANSCHI L. Poetica discursivităţii autoironice. În: Metaliteratură, 2012, nr. 5-6 (31), p. 84-92.

(0,74 c. a.).

5. ŞIMANSCHI, L. Ironicul şi parodicul în structurile narative postmoderniste (cu referinţă la

Levantul de Mircea Cărtărescu). În: Metaliteratură, 2012, nr. 3-4 (30), p. 64-70. (0,57 c. a.).

6. ŞIMANSCHI, L. Paradoxul identitar românesc şi reabilitarea epopeico-postmodernistă a

spaţiului şi a stării de spirit levantine la Mircea Cărtărescu. În: Metaliteratură, 2011, nr. 5-6

(28), p. 45-52. (0,64 c. a.).

7. ŞIMANSCHI, L. Ethosul ironico-parodic postmodernist în literatura română din Basarabia. În:

Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale „Esturi şi Vesturi: Literatură, Filozofie, Cultură”.

Chişinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2013, p. 216-227. (0,89 c. a.)

8. ŞIMANSCHI, L. Formula canonică a epopeii şi surpriza revigorării ei postmoderniste în Levantul de

Mircea Cărtărescu. În: Materialele colocviului internaţional „Lecturi in memoriam acad. Silviu

Berejan”. Chişinău: Institutul de Filologie al AŞM, 2012, p. 258-264. (0,48 c. a.).

9. ŞIMANSCHI L. Paradoxul identitar românesc şi reabilitarea epopeico-postmodernistă a spaţiului şi

a stării de spirit levantine la Mircea Cărtărescu. În: Materialele colocviul internaţional „Filologie

modernă: Realizări şi perspective în context european. Reprezentări identitare în discursul lingvistic

şi literar actual.”. Chişinău: Institutul de Filologie al AŞM, 2012, p. 237-244. (0,64 c. a.).

10. ŞIMANSCHI, L. Obsesia interculturalităţii, utopia pluralităţii postmoderniste în cadrul literar sud-

est european. În: Rezumatele comunicărilor „Colloque international L' interculturalité a travers la

linguistique, la litterature et la traduction”. Chişinău: ULIM, 2012, p. 61.

11. ŞIMANSCHI, L. Ironicul şi parodicul în structurile narative postmoderniste (cu referinţă la

„Levantul" de Mircea Cărtărescu). În: NOUA REVISTĂ FILOLOGICĂ, 2011, nr. 3-4, p. 168-179.

(0,57 c. a.).

29

ADNOTARE

Ludmila Şimanschi: (Auto)ironia şi (auto)parodia în Levantul de Mircea Cărtărescu, teză de doctor în filologie, Chişinău, 2014.

Structura tezei: introducere, trei capitole cu concluzii, concluzii şi recomandări generale, bibliografie din 200 de surse, 164 pagini de text de bază, declaraţia privind asumarea răspunderii, CV-ul autoarei.

Rezultatele tezei au fost reflectate în 11 lucrări ştiinţifice.Cuvinte-cheie: (auto)ironie, (auto)parodie, ficţiune postmodernistă, postmodernism, strategii

parodice, autotextualizare, hipertextualitate, epopee postmodernistă, practici literare ironice.Domeniu de studiu: Literatura română.Scopul lucrării constă în redimensionarea valorică a ficţiunii postmoderniste din textul

Levantul de Mircea Cărtărescu şi demonstrarea faptului că (auto)ironia şi (auto)parodia sunt vehicule literare prin excelenţă ale epocii postmoderne, care au oferit literaturii române contemporane o operă postmodernistă complexă.

Obiectivele investigaţiei se rezumă la: interpretarea efectelor artistice ale aplicării strategiilor postmoderniste în Levantul de

Mircea Cărtărescu; examinarea configuraţiilor polivalente ale practicilor ironiei şi parodiei în cadrul

operei postmoderniste; analiza modalităţilor de textualizare autoparodică şi autoironică; configurarea mizelor estetice ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei în textul

postmodernist.Noutatea ştiinţifică şi originalitatea lucrării rezidă în încercarea de a reevalua

complexitatea şi efectele operei postmoderniste. A fost repus în discuţie statutul original şi redimensionat mesajul poetic al textului postmodernist cărtărescian.

Problema ştiinţifică soluţionată constă în reconstituirea specificului conceptual al (auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderne, fapt care a contribuit la precizarea statutului lor teoretic în cadrul dezvoltării critice actuale, dar şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism, valorificând manifestările (auto)ironiei şi (auto)parodiei în complexitatea estetică şi ideologică în epopeea postmodernistă Levantul de Mircea Cărtărescu.

Importanţa teoretică constă în determinarea aspectelor discursive ale practicilor literare (auto)ironice şi (auto)parodice şi a modalităţilor de afirmare a strategiilor autoreferenţiale în opera postmodernistă. Teza analizează sintetic manifestarea (auto)parodiei, punând în evidenţă modurile de articulare a discursului poetic postmodernist.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele tezei au fost implementate în cadrul proiectului de cercetare Identitate şi globalism în literatura română postsovietică din Republica Moldova de la locul de muncă (Institutul de Filologie al AŞM, Sectorul Literatură contemporană) şi la elaborarea unor comunicări ştiinţifice prezentate în cadrul unor colocvii internaţionale şi naţionale.

30

АННОТАЦИЯ

Людмила Шимански: (Само)ирония и (само)пародия в Леванте Мирчи Кэртэреску, диссертация на звание доктора филологии, Кишинев, 2014.

Структура работы: введение, три главы с выводами, заключение и общие рекомендации, библиография из 200 источника, 164 стр. основного текста.

Результаты диссертации нашли отражение в 11 научных работах.Ключевые слова: (само)ирония, (само)пародия, постмодернистское воображение,

постмодернизм, пародийные стратегии, автотекстуальность, гипертекстуальность, постмодернистский эпос, ироничные литературные техники.

Область исследования: Румынская литература.Целью данной работы является переоценка значения постмодернистского

воображения в тексте Левант Мирчи Кэртэреску и выявление особенностей постмодернистской (само)иронии и (само)пародии, которые воплотились в поливалентном и подлинном произведении современной румынской литературе.

Практическими целями исследования являются:1. интерпретация художественного отражения рефункционализации

постмодернистских стратегий в тексте Мирчи Кэртэреску;2. изучение поливалентных конфигураций ироничных и пародийных практик в

постмодернистском произведении;3. анализ дискурсивных аспектов различных форм ироничной и пародийной

текстуализации;4. конфигурация поэтических целей (само)иронии и (само)пародии в

постмодернистском тексте.Научная новизна и оригинальность изложения состоит в пересмотре значения

сложности и функциональности постмодернистского произведения. В диссертации подчеркнут оригинальный статус постмодернистского текста Кэртэреску и дана новая оценка его поэтической значимости.

Научная проблема, поставленная и решенная в диссертации, состоит в воссоздании концептуальной специфики (само)иронии и (само)пародии постмодерна, что способтвовало определению их теоретического статуса в рамках нынешнего развития критики, а также эволюционной динамики восприятия постмодернизма на основе проявления (само)иронии и (само)пародии в эстетическом и идеологическом компонентах Леванта Мирчи Кэртэреску.

Теоретическое значение работы заключается в определении текстовых проявлений ироничных и пародийных литературных практик и способов утверждения самоссылающихся стратегий, плодотворных в постмодернистском произведении. В диссертации произведен синтетический анализ дискурсивных ироничных и пародийных явлений в современных теоретических аспектах.

Внедрение научных результатов. Необходимые тезисы и основные результаты исследования имплементированы в научно-исследовательском проекте Института Филологии АНМ и включены в научные доклады, представленные на международных конференциях.

31

ANNOTATION

Ludmila Şimanschi: (Self)irony and (self)parody in The Levant by Mircea Cărtărescu, thesis of Ph D, Chisinau, 2014.

Thesis structure: introduction, three chapters with conclusions, conclusions and general remarks, bibliography of 200 sources, 164 pages of basic text, statement of responsibility, the CV of the author.

Thesis outcomes were reflected in 11 research papers.Keywords: (self)irony, (self)parody, postmodernist fiction, postmodernism, parodic

strategies, autotextuality, hipertextuality, postmodernist epic, literary practices of irony.Field of study: Romanian Literature.The aim of this paper consists in the value resizing of the postmodernist fiction from the

text The Levant by Mircea Cărtărescu and demonstrating that (self)irony and (self)parody are literary vehicles par excellence of the postmodern epoch that offered to contemporary Romanian literature a complex and authentic postmodernist work.

The objectives of the present research are: interpreting artistic expression of refunctionalisation to the postmodernist strategies

in the text The Levant by Mircea Cărtărescu; examining polyvalent configurations of literary practices of irony and parody in

postmodernist work; analyzing discursive dimensions of the various forms of self-parodic and self-ironic

textualisation; configuring the poetical aims of (self)irony and (self)parody to the postmodernist

text.The scientific novelty and originality of the work consist in the value reconsidering of

complexity and functionality of postmodernist work. The present study reset the discussion about the original status and resizes the poetic message of the postmodernist text of Cărtărescu.

Scientific solved problem consist of the reconstitution of the conceptual specifics of postmodern (self)irony and (self)parody, fact that helped define their theoretical status within current critical development, but also the dynamics of the evolution of the concept of postmodernism, revealing manifestations of (self)irony and (self)parody in the (car) aesthetic and ideological complexities in The Levant by Mircea Cărtărescu post-modernist.

The practical value of the work resides in determining of textual dimensions of (self)parodic and (self)ironic literary practices and affirmation modalities of the autoreferentiality strategies prolifically in postmodernist work.

Implementation of research results. The research results achieved through this study have been implemented at the research institutional projet at Institute of Philology of the ASM; they were included in a number of scientific communications at international conferences.

32

ŞIMANSCHI LUDMILA

(AUTO)IRONIA ŞI (AUTO)PARODIAÎN LEVANTUL DE MIRCEA CĂRTĂRESCU

622. 01. – LITERATURA ROMÂNĂ

Autoreferatul tezei de doctor în filologie

Aprobat spre tipar: 23 aprilie 2014 Formatul hârtiei 60x84 1/16Hîrtie ofset. Tipar ofset. Tiraj 40 ex.Coli de tipar. Comanda nr.

Centrul Editorial-Poligrafic al USM

str. Al. Mateevici, nr. 60, Chişinău, MD 2009

33