1

LUCRU COMPARAT LA DISCIPLINA

Drept penal. Partea Generală.

Tema: Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii între Republica Moldova şi România

Autor: Begu Valentin

Facultatea Drept, IRIM

Chişinău 2011

Plan:

Introducere

Noţiunea de infracţiune

Trăsătuirile esenţiale ale infracţiunii

Faptă prejudiciabilă

Ilegalitatea

Vinovăţia

Pasibilitatea de pedeapsă penală

Concluzie

Introducere

Din cele mai vechi timpuri şi pînă în prezent, au existat o multitudine de conflicte

social-umane, diferite dupa conţinut, formă, timp sau alte caracteristici, care mai mult sau

mai puţin aduceau prejudiciu persoanei şi societăţii. Astfel s-a simţit necesitatea de a

reglementa, documenta, sancţiona şi previne toate aceste încălcări, ajungîndu-se la etapa

istorică de dezvoltare social-umană cînd a luat fiinţă dreptul penal.

Denumirea de Drept penal este folosită în două accepţiuni:1

Ramură specifică a dreptului, ce reuneşte sistemul normelor juridice penale;

1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_penal

2

Ştiinţă - ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază aceste norme.

Savanţii în penologie consider că dreptul penal este o ramură de drept şi reprezintă

ansamblul normelor juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie

infracţiuni (crime şi delicte), pedepsele ce se aplică şi dreptul statului de a trage la

răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, pentru apărarea ordinii de drept.2

Importanţa dreptului penal este dată de necesitatea imperioasă a apărării valorilor

esenţiale ale societăţii, pe care aceasta se întemeiază. În cadrul acestor valori un loc

hotărîtor îl ocupă omul privit ca valoare socială supremă; acesta trebuie să se bucure de

ocrotire penală sub toate atributele sale: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea

fizică şi psihică, inviolabilitatea sexuală, demnitatea, inviolabilitatea domiciliului şi a

corespondenţei.3 Toate faptele, acţiunile sau inacţiunile care prin conţinutul lor încalcă

toate aceste valori menţionate mai sus, se numesc infracţiuni.

În cele ce urmează vom efectua un studiu comparat între legislaţia Republicii

Moldova şi cea a României, cu privire la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aşa cum

sunt ele enumerate şi descrise în legislaţiile ambelor ţări.

Noţiunea de infracţiune

În drepul penal, conţinutul noţiunii de infracţiune este legat nemijlocit de natura

socială şi istorică a societăţii şi a statului.

Pînă la destrămarea URSS în teoria dreptului penal molodovenesc predomina idea că

infracţiunea, după natura sa, are trăsături de clasă. În România, astfel de concepţii

ideologice marxiste au fost introduse prin Codul Penal Român din 1969, idei care însă au

2 dr. Aurel Teodor Moldovan, DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ, Braşov 2009.

3 http://www.pna.ro/text_doctrina.jsp?id=6 „Dreptul penal ca ramură de drept şi ştiinţa dreptului penal”, Vasile Drăghici.

3

fost abrogate prin modificările aduse ulterior, mai ales după revoluţia din decembrie

1989.4

Într-adevăr, în orînduirea sclavagistă legea apara numai viaţa, sănătatea şi interesele

proprietarului de sclavi, iar sclavii nu aveau nici un drept şi erau consideraţi un bun al

proprietarului. Situaţia a rămas aproape neschimbată şi în perioada feudalismului,

deoarece feudalii puteau să-l vîndă pe ţaran, să-l pedepsească etc.

În rezultatul revoluţiilor burgheze din Franţa şi Anglia a fost declarat principiul

egaltăţii în faţa legii penale. Însă acest principiu a început să fie cu adevărat realizat mult

mai tîrziu. Nici revoluţia socialistă din Rusia, din octombrie 1917, cu toate că a scos în

vileag natura contradicţiilor de clasă, nu a creat condiţii pentru aplicarea acestui

principiu.5

Actualemnte infracţiunea nu poartă, de regulă un caracter de clasă şi noţiunea de

infracţiune include în conţinutul său necesitatea apărării bunurilor general umane

împotriva tentative infracţionale. Graţie schimbărilor reale care s-au produs în ultimii ani,

tendinţa de clasă în dezvoltarea dreptului penal este lichidată. De aceea, infracţiunea,

considerăm noi astăzi, nu este un fenomen de clasă, ci un fenomen social cu care se duce

lupta prin mijloacele dreptului penal.

Reieşind din cele expuse, constatăm că noţiunea de infracţiune, esenţa ei socială şi

semnele juridice care o caracterizează ocupă locul central în cursul dreptului penal.

Funcţia reglatoare a legislaţiei penale se realizează prin determinarea caracterului

periculos al faptei pentru societate şi stat, prin recunoaşterea faptelor săvîrşite ca

infracţiuni, pentru care necesită a fi aplicate măsuri de influenţă juridico-penale.6

4 http://ro.wikipedia.org/wiki/Codul_penal_al_Rom%C3%A2niei – Codul Penal al României

5 Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.66

6 Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.66

4

Potrivit alin.1 art. 51 CP al Republicii Moldova, infracţiunea săvîrşită reprezintă

temeiul real (de facto) al răspunderii penale, căci din momentul comiterii ei apar relaţiile

juridico-penale de conflict.7 Prevederi de acest gen în Codul penal al României sunt chiar

în articolul în care se dă definiţia infracţiunii – art.17 CP al României, respectiv alin.2

art.17 CP al României se menţionează că „Infractiunea este singurul temei al raspunderii

penale.”8

Trăsătuirile esenţiale ale infracţiunii

Codul penal al Republicii Moldova dă următoarea definiţie noţiunii de infracţiune:

„Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea

penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.”9 Codul penal al României,

în prevederile art. 17, alin.1 dă următoarea definiţie noţiunii de infracţiune „Infracţiune

este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea

penală”.10

Autorul moldovean Ivan Macari consideră că conţinutul art. 15 CP al Republicii

Moldova indică nemijlocit la trei semne esenţiale ale infracţiunii – pericolul prejudiciabil

(semnul material), ilegalitatea penală a faptei (fapta prevăzută de legea penală) şi

vinovăţia. Aceasta ne permite să conchidem că în calitate de infracţiune prevăzută de

legea penală poate fi numai fapta prejudiciabilă săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de

pedeapsa penală. La art.51 CP al Republicii Moldova se menţionează că temeiul real al

răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, care întruneşte semnele

constituitive ale componenţei de infracţiune.11

7 Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p87

8 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

9 art 14, alin 1, CODUL PENAL al Republicii Moldova

10 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

11 Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.67

5

Prin urmare numai infracţiunea este temeiul real al răspunderii penale, iar acesteia îî

este supusă numai persoana vinovată. Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală,

adică o consecinţă indispensabilă infracţiunii. Această dispoziţie este fixată în art. 1 şi 61

CP al Republicii Moldova, potrivit căreia Codul Penal stabileşte pedepsele ce trebuie

aplicate faţă de persoanele care au săvîrşit infracţiuni. Această dispoziţie se regăseşte şi

în Codul penal al României, în art.1 : „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor,

România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,

drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept” şi alin.1

art. 52 “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a

condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.12

Ţinînd seama de cele expuse, constatăm că teoria dreptului penal din Republica

Moldova defineşte infracţiunea ca faptă prejudiciabilă (socialmente periculoasă), ilegală,

săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală.

Aceasă noţiune este formal-materială, pentru că conţine patru semne:

1) semnul formal, normativ (prevăzut de lege);

2) semnul material (prejudiciabil);

3) semnul vinovăţiei;

4) pasibilitatea de pedeapsă penală.

Luate împreună, aceste patru semne ale noţiunii generale de infracţiune

caracterizează toate infracţiunile prevăzute de Partea Specială a Codului penal al

Republicii Moldova.13

În dreptul penal al României, se consideră că sunt doar trei semne14

:

12

Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

13 Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p. 68

6

1) fapta prevăzută de legea penală;

2) fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;

3) fapta să prezinte perciol social.

În România în 2009 a fost introdus un nou Cod Penal, care însă la scurt timp a fost

înlocuit cu altul avînd prevederile vechiului cod cu privire la trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii. Astfel art 15 din Cod penal din 2009 definea infracţiunea ca fiind „fapta

prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”. Astfel

nu se mai face referire la pericolul social ca şi trăsătură generală a infracţiunii. Caracterul

nejustificat al faptei precizează faptul că aceasta are un caracter ilicit.15

Spre deosebire de legislaţia noastră şi cea română, doctrina germana, italiană,

elveţiană sau spaniolă tratează în cu totul altă manieră trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii. Astfel, în aceste sisteme, infracţiunea este definită de doctrina majoritară ca

fiind16

:

1) faptă tipică;

2) faptă antijuridică;

3) faptă comisă cu vinovăţie.

Definiţia materială a infracţiunii în doctrina penală moldovenească reiese din alin.2

art.14 CP al Republicii Moldova: „Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care,

deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de

importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”.17

În Codul penal al

României, aceste prevederi sunt încorporate în art.181: “Nu constituie infractiune fapta

prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate

14

Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p.8 15

Aurel Teodor Moldovan, “DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ”, Editura Lux Libris, Braşov 2009, p. 47 16

Florin Streteanu, “Drept penal. Partea Generală”, Universitatea Babe -Bolyai, Cluj-Napoca, 2008-2009, p. 66 17

alin.2, art.14 Codul Penal al Republicii Moldova.

7

de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta

gradul de pericol social al unei infractiuni”.

Spre deosebire de definiţia materială a infracţiunii, unele legislaţii dau o definiţie

formală a infracţiunii. De exemplu, art.1 al Codului Penal al Suediei din 1965 determină

că „Infracţiunea este o faptă după care urmează pedeapsa prevăzută de prezentul cod sau

de alt cod, fie lege”. Credem că o astfel de noţiune a infracţiunii permite autorităţii, în caz

de „necesitate”, să considere infracţiuni orice fapte, indiferent de gradul lor

prejudiciabil.18

Faptă prejudiciabilă

Din definiţia noţiunii de infracţiune dată de Codul Penal al Republicii Moldova,

reiese că infracţiunea este întotdeauna o faptă, adica un mod de comportare, de activitate

a unei persoane concrete. În cazul de faţă, termenul „faptă” e întrebuinţat de legislator

pentru desemnarea formelor aparente ale comportamentului infracţional – acţiunii sau

inacţiunii. Unele infracţiuni pot fi săvîrţite numai printr-o comportare activă a omului (de

exemplu, tîlhăria), iar altele, dimpotrivă, numai prin inacţiune, adică printr-o comportare

pasivă a omului (de exemplu, medicul nu-i acordă bolnavului ajutorul urgent sau

manifestă nepasare), al treilea – atît prin acţiune, cît şi prin inacţiune (de exemplu,

omorul).

Noţiunea de faptă prevăzută la articolul 14 CP al Republcii Moldova însumează atît

acţiunile sau inacţiunile, cît şi urmările lor prejuridiciabile, adică dauna obiectivă cauzată

de comportamentul infracţional. În legislaţia română, la articolul 18 CP al României se

dă următoarea noţiune: „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este

18

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.88

8

orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.

1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”19

În legislaţia penală sînt recunoscute ca infracţiuni numai acele fapte care sînt

socialmente periculoase. Pericolul social este cel mai important semn material al

infracţiunii, o însuşire obiectivă a infracţiunii ce-i descoperă esenţa socială. Pericolul

social al faptei rezidă în faptul că infracţiunea este dăunătoare pentru societate, deoarece

pricinuieşte sau creează primejdia reală de a cauza daună esenţială relaţiilor sociale

(ordinii de drept stabilite).20

Autorul român Dalia Toader, mai adaugă că numai activităţile omeneşti au această

însuşire, de a prezenta pericol social, căci numai omul se află în relaţii sociale. Sub acest

aspect subliniem că reacţia animalului, evenimentele naturii (cutremur, inundaţie) care

prin consecinţele lor sunt periculoase (vătămări, distrugeri, pierderi de vieţi omeneşti), nu

prezintă pericol social, chiar dacă rezultatul se produce în societate, ci doar pericol

natural.21

La art.2 CP al Republicii Moldova sînt enumerate acele valori (obiecte) la care

atentează infracţiunea, pricinuindu-le o daună sau alta. În primul plan sînt puse persoana,

drepturile şi libertăţile omului, Această listă model a obiectulor a fost concretizată şi

completată ulterior în Partea Specială a Codului penal, unde se caracterizează fiecare tip

de infracţiuni aparte.22

În Codul penal român, aceste valori (obiecte) sunt prevăzute în art.

1: „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa,

unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,

proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

19

Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

20 Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.68

21 Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005, p.67

22 Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.67

9

Teoria dreptului penal şi legislaţia penală din Republica Moldova deosebesc două

laturi ale pericolului social – caracterul şi gradul. La art.75 CP al Republicii Moldova se

declară că la stabilirea pedepsei judecata ţine seama de gravitatea, adică de caracterul şi

gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite.23

În doctrina penală română, pericolul social

ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut sub două forme: generic sau abstract şi concret.24

Art. 16 CP al Republicii Moldova determină că clasificarea infracţiunilor se

efectuează în funcţie de caracterul şi gradul lor prejudiciabil.25

Asemenea prevederi în

România se întîlnesc la alin. 2, art.181: “La stabilirea in concret a gradului de pericol

social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de

imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut

produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului, daca este cunoscut”.26

Întorcîndu-ne la delimitarea făcută de autorii moldoveni, autorul Ivan Macari

consideră că caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a unei grupe de

infracţiuni de acelaşi fel, care atentează la aceleaşi relaţii sociale, iar gradul prejudiciabil

formează latura calitativă a unei infracţiuni concrete din numărul celora care au aceleaşi

caracter prejudiciabil.27

Sunt unele viziuni diferite chiar şi între autorii autohtoni. Astfel

autorul moldovean Alexandru Borodac consideră că caracterul prejudiciabil se consideră

o caracteristică calitativă a infracţiunii, iar gradul prejudiciabil – una cantitativă.28

Acelaşi autor consideră că caracterul prejudiciabil determină calitatea specifică a

infracţiunii. El depinde de conţinutul relaţiilor sociale la care atentează infracţiunea,

conţinutul consecinţelor prejudiciabile (materiale, fizice sau morale), specificul metodei

23

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p. 69 24

Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005, p.67 25

alin.1 art.16 Codul penal al Republicii Moldova 26

Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

27 Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.69

28 Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.88

10

de atentare (violenţă sau neviolenţă), forma vinovăţiei (intenţionată sau din imprudenţă),

caracterul motivelor şi scopurilor infracţiunii.

Gradul prejudiciabil reprezintă cantitatea prejudiciabilă a faptei. El depinde de

valoarea comparativă a obiectelor de atentare, mărimea prejudiciului de aceeaşi natură,

gravitatea vinovăţiei (cu premeditare, intenţie afectivă, o nechibzuinţă grosolană), gradul

josniciei şi fermităţii motivelor şi scopurilor infracţiunii, gravitatea comparativă a

infracţiunii în dependenţă de specificul locului şi timpului săvîrşirii infracţiunii (timp de

război, calamitate naturală etc).29

Doctrina penală românească oferă însă o altă delimitare, diferită după formă şi

noţiune, dată de autorul Aurel Teodor Moldovan:30

pericol social generic (abstract)- care se referă la un anumit tip de infracţiune

cum este furtul, omorul fiind evaluat în mod abstract de catre legiuitor pentru a putea

stabili dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, cât de mare este

gradul de pericol şi care este pedeapsa care trebuie aplicată în această situaţie;

pericol social specific (concret)- este pericolul social al faptei săvârşite, pericol

ce va fi stabilit de instanţa de judecată, urmând ca apoi să poată stabili sancţiunea penală

ce trebuie aplicată ţinând seama de vătămarea efectivă a valorii sociale, de urmarea

produsă.

Pericolul social se exprimă în stare de nelinişte şi de insecuritate socială pe care fapta

penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicaţiile negative ale vătămării pe

care infracţiunea o presupune.31

29

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.88-89 30

Aurel Teodor Moldovan, “DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ”, Editura Lux Libris, Braşov 2009, p. 47 31

C. Bulai, „Drept penal- parte generală”. Editura AllBeck, Bucureşti 1997, pag 153

11

Gradul prejudiciabil, ca semn constructiv, inalienabil al infracţiunii, este concretizat

la alin. (2) art.14 CP al Republicii Moldova în care se dă noţiunea de importanţă redusă a

infracţiunii. Această normă stabileşte teza principală potrivit căreia: „Nu constituie

infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte

prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul

prejudiciabil al unei infracţiuni”.32

În Codul penal al României, aceste prevederi sunt

încorporate în art.181: “Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca

prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei

concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al

unei infractiuni”.

Deci în primul rînd, fapta poate să nu prezinte gradul prejudiciabil al unei infracţiuni,

deoarece ea numai în aparenţă conţine semnele unei infracţiuni. Pentru unele infracţiuni,

legea prevede survenirea nu pur şi simplu a unui prejudiciu, dar a unei daune în proporţii

considerabile, mari sau chiar deosebit de mari. În aceste situaţii, cauzarea unui prejudiciu

în proporţii mici sau neesenţiale înseamnă că fapta comisă nu încadrează nici formal

semnele unei infracţiuni.

De exemplu, alin.1 art. 329 CP al Republicii Moldova, specifică răspunderea penală

pentru neglijenţa în serviciu care a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau

drepturior şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. De aceea,

dacă, în urma neglijenţii de serviciu, a survenit o daună în proporţie mică, esenţială sau

considerabilă, cauza penală nu se intentează, iar cea intentată trebuie să înceteze pentru

că fapta nu întruneşte semnele componenţei de infracţiune, fără a indica alin.2 art.14 CP

al Republicii Moldova.

În al doilea rînd, fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni dacă ea

cauzează daune foarte neînsemnate valorilor sociale ocrotite de legea penală. De exemplu

32

alin.2, art.14 CP RM

12

furtul unui kilogram de legume se va considera o faptă neînsemnată, lipsită de

importanţă, despre care este vorba în alin.2 art 14 CP RM.33

În dreptul penal român, noţiunea de importanţă redusă a infracţiunii din Codul Penal

al Republicii Moldova, pleacă de la delimitarea în infracţiuni cu pericol social generic şi

pericol social specific. Astfel în unele cazuri pericolul social abstract este mai redus şi de

aceea pentru existenţa unei infracţiuni legea prevedere cerinţe suplimentare pentru ca

fapta să prezinte un grad de pericol suficient pentru a fi considerate infracţiuni. De

exemplu, pentru a exista o anumită infracţiune silvică, se cere ca paguba să depăşească o

anumită limită valorică (valoarea a 5 mc. masă lemnoasă) sau ca fapta să fie săvîrşită

pentru a doua oară. Există însă şi situaţii cînd o anumită faptă, în mod formal, după

criteriul pericolului abstract, poate fi considerată infracţiune, dar privită în mod concret

se dovedeşte a fi neînsemnată, derizorie. De exemplu, furtul unei pîini dintr-un magazin

sau a unor fructe din livadă.34

Problema privind recunoaşterea faptei ca neînsemnată în Republica Moldova, e

soluţionată de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată, fiind luat în calcul

ansamblul de circumstanţe reale ale faptei săvîrşite. Procesul penal în asemenea caz este

suspendat din lipsa componenţei de infracţiune. În România, dacă se ajunge la concluzia

că fapta este lipsită de importanţă şi nu poate fi considerată infracţiune, procurorul sau

instanţa de judecată vor aplica faptuitorului o amendă cu caracter administrativ.35

Gradul prejudiciabil se ia în consideraţie de către legiuitor atunci cînd face

diferenţierea infracţiunilor în infracţiune simplă (de bază), cu circumstanţe agravante sau

atenuante. La fel se face şi în România, de către Senat şi Camera Deputaţilor. Potrivit art.

15 CP al Republicii Moldova, gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform

semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiecivă, subiectul,

33

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.88 34

Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 9-10 35

Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 10

13

latura subiectivă. Codul penal român nu are însă o clasificare expresă în Codul penal a

obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii obiective. Aceste componente ale

infracţiunii sunt specificate la alin.2 art 181: „La stabilirea in concret a gradului de pericol

social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de

imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut

produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului, daca este cunoscut”36

şi alte

prevederi ce se conţin în Partea Generală şi Specială a Codului penal al României.

Cacteristica social-psihologică a personalităţii subiectului infracţiunii (situaţia

familială, particularităţile cetăţeanului, lucrătorului etc.), alte circumstanţe cum ar fi

căinţa sinceră sau autodenunţarea după comiterea infracţiunii, repararea benevolă a

pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate, săvîrşirea infracţiunii ca urmare a unui

concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din motive de

compătimire, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor,

nu pot avea influenţă la determinarea caracterului şi gradului prejudiciabil al infracţiunii.

De aceste detalii, pe lîngă gravitatea (caracterul şi gradul) infracţiunii, se ţine cont atuncî

cînd are loc individualizarea pedepselor, potrivit art. 75 CP al Republicii Moldova. De

aceea este incorectă opinia unor autori,37

conform căreia, gravitatea infracţiunii depinde

şi de personalitatea infractorului. Ce ţine de România, pe lîngă determinarea pericolului

social generic şi specific, deasemenea se ţine cont de individualizarea pedepselor,

conform art. 72 Codul penal al României.

În art. 58 CP al Republicii Moldova (precum şi în alte articole ce prevăd liberarea de

răspundere penală sau de pedeapsă penală) se indică că persoana care pentru prima dată ,

a săvîrşit o infracţiune uşoara sau mai puţin gravă, poate fi liberată de răspundere penală,

dacă se va stabili că persoana sau fapta săvîrşită nu mai prezintă pericol social. Deja din

sensul propriu al legii reiese că gravitatea prejudiciabilă a faptei şi pericolul social al

36

Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

37 Т. Карпов, К. Флоря. Ноциунъ де инфракциуне ши апликаря педепси пенале. Кишинэу, 1976, п.13.

14

personalităţii infractorului nu sunt identice, nu se raportează ca general şi singular, ci sunt

noţiuni de sine stătătoare.38

Trebuie de constatat că fapta, recunoscută ca neînsemnată, poate avea componenţa

unei alte încălcări a legii – administrative, civile, disciplinare şi să atraga după sine

măsura respectivă de răspundere, care nu este însă pedeapsă penală. În aşa cazuri, intenţia

vinovatului trebuie să fie direcţionată anume la o încălcare neînsemnată a legii. Faptele al

căror grad nu este însemnat, dauna lor fiind minimă (furtul unei chifle, al unei cutii cu

chibrite), sînt lipsite în mod vădit de importanţă.39

În Codul penal român este prevăzut expres că dacă fapta este lipsită de importanţă şi

nu este calificată ca infracţiune, procurorul sau instanţa de judecată vor aplica

faptuitorului o amendă cu caracter administrativ prevăzute la art.91. În articolul 91 Codul

penal român sunt următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:40

a) mustrarea,

b) mustrarea cu avertisment,

c) amenda de la 10 lei la 1000 lei.

Aceste sancţiuni, datorită caracterului lor administrativ, nu atrag consecinţele unei

pedepse (decăderi, incapacităţi etc).41

Ilegalitatea

Altă trăsătură esenţială a infracţiunii este ilegalitatea ei penală. Fapta prejudiciabilă

nu poate fi calificată ca infracţiune, dacă la momentul săvîrşirii ei ea nu a fost prevăzută

38

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.89-90 39

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.70 40

alin. 3 art.181

Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

41 Florin Streteanu, “Drept penal. Partea Generală”, Universitatea Babe -Bolyai, Cluj-Napoca, 2008-2009, p. 66

15

de legea penală, adică ea nu a fost ilegală.42

Încă în dreptul roman a fost determinată

regula că nu există infracţiune daca ea nu este indicată în lege – nullum crimen sine

lege.43

În dreptul penal român ilegalitatea este încorporată în noţiunea de faptă prevăzută

de legea penală.

Ilegalitatea penală este indisolubil legată de caracterul prejudiciabil al infracţiunii.

Legea penală recunoaşte ilegale numai faptele prejudiciabile. Legătura strînsă dintre

aceste semne se manifestă în faptul că ilegalitatea constituie expresia juridică a

caracterului prejudiciabil în legea penală,44

iar gravitatea prejudiciabilă reprezintă

conţinutul social-politic al infracţiunii.45

Ilegalitatea este un semn normativ al infracţiunii, care caracterizează însuşirea ei

juridică.46

Numai din momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile şi, deci, de la

intrarea în vigoare a legii penale, acea faptă devine o categorie juridică, şi anume – fapta

prevăzută de legea penală, susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt

existenţa şi a celorlalte trăsături esenţiale ale infracţiunii. În afara legii nu se poate

concepe existenţa infracţiunii.47

Aceastră trăsătură în dreptul penal român este prevăzută în art.2 Codul penal român

în care este consfinţit principiul legalităţii încriminării: „Legea prevede care fapte

constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul

săvârşirii acestor fapte”.48

Ilegalitatea penală este o mărturie că lupta cu aceste fapte prejudiciabile devine o

chestiune de importanţă vitală de stat. Orice conduită a omului nu poate fi considertă

42

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.70 43

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.90 44

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.71 45

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p. 90 46

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.70 47

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.90 48

art.2 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

16

infracţiune pînă cînd ea nu este recunoscută ilegală de către lege. Orice altă apreciere

dată unei fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă ea aparţine persoanelor oficiale, nu

schimbă caracterul ei prejudiciabil, pînă cînd nu este abrogată de lege. Nici o evaluare a

oportunităţii incriminării faptei, din partea organelor de drept, nu este admisibilă, cîtă

vreme însuşi legiuitorul a făcut o asemenea evaluare, înainte de a prevedea fapta ca

infracţiune.49

În România, de exemplu, infracţiunile şi pedepsele nu pot fi reglementate prin acte

normative decît prin legile organice. Tot aici nici abrogarea sau modificarea unei

infracţiuni sau modificarea pedepselor prevăzute pentru infracţiuni nu se pot face decît

prin lege organică. De aceea, Guvernul nu poate să „indexeze” prin hotărîre de guvern

cuantumul amenzilor penale prevăzute la unele infracţiuni, ci trebuie să înainteze

Parlamentului un proiect de lege organică în acest scop.50

Însă, uneori, fapta poate fi prejudiciabilă dar neprevăzută de legea penală ca

infracţiune. Aceasta poate fi o urmare a neraţionalităţii aplicării pedepsei penale,

deoarece pentru lupta împotriva acestor fapte prejudiciabile sunt destule alte măsuri de

constrîngere (administrative, disciplinare, materiale, de influentă obştească etc.). E

posibilă, deasemenea, o lacună a legii. În asemenea caz e necesară completarea ei

corespunzătoare.

Prescripţia alin.1 art. 14 CP al Republicii Moldova despre aceea că „Infracţiunea este

o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală” exclude

posibilitatea aplicării legii penale după analogie, care se practica în perioada sovietică

pînă în anii 60 ai secolului al XX-lea. Atunci faptele prejudiciabile, care nu erau direct

prevăzute de legea penală, se sancţionau penal, conform unui articol al Codului penal,

49

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p. 90 50

Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 13

17

care prevedea o infracţiune asemănătoare, după formă şi importanţă, cu trimitere la

norma despre analogie.51

În legislaţia penală română, nici o autoritate publică, nici o instanţă de judecată, nu au

dreptul să adauge ceva la prevederile legii şi nu pot să considere pe bază de analogie,

dacă o faptă este infracţiune, daca acea faptă nu corespunde întocmai cu textul unei

norme de încriminare dintr-o lege organică.52

Deci, prin faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, se înţelege că

acţiunea/inacţiunea prejudiciabilă concretă trebuie să fie prevăzută (interzisă) de legea

penală prin ameninţare cu aplicarea pedepsei penale. Semnele ei juridice trebuie să fie

arătate (descrise) în dispoziţiile normei juridico-penale, cuprinzînd prescripţiile Părţii

Generale şi ale Părţii Speciale ale Codului Penal al Republicii Moldova.53

Doctrina română de specialitate dă aproximativ aceeaşi definiţie, şi anume: „ pentru

existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei trăsături esenţiale: fapta ce prezintă

pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, întrunite cumulativ”. Lipsa

oricăreia din aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului penal al

faptei.54

Mai mult ca atît, în România o fapta este prevazuta de legea penala atunci cand

incriminarea ei s-a facut in Codul Penal (partea speciala) sau printr-o lege penala

speciala. Exista si cazuri in care determinarea unor elemente din continutul faptei

prevazute de legea penala se face cu ajutorul unor norme cuprinse in acte legislative fara

caracter penal.55

51

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.90-91 52

Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 13 53

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.70 54

Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005, p.72 55

http://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Trasaturile-esentiale-ale-infr45744.php - “Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”;

18

Vinovăţia

A treia trăsătură esenţială a infracţiunii este vinovăţia persoanei care a săvîrşit o faptă

prejudiciabilă, prevăzută de legea penală. Potrivit alin. 2 art.6 CP al Republicii Moldova,

vinovăţia presupune că răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana

care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală. În unele

cazuri, cele săvîrşite cer prezenţa concomitentă a ambelor forme de vinovăţie (art. 19 CP

al Republicii Moldova).56

Urmează deci că dacă nu există vină, nu există nici fapta în

sens juridico-penal (avîndu-se în vedere componenţa de infracţiune).57

Codul penal din România prevede vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii în

alin.1 art. 17 Codul penal român: „Infracţiune este fapta care prezintă pericol social,

săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.58

Prin vinovăţie se înţelege, în

esenţă, atitudinea, poziţia psihică a făptuitorului faţă de fapta comisă (acţiune sau

inacţiune) şi faţă de consecinţele acesteia.59

Vinovăţia poate fi definită ca o atitudine psihică a persoanei, care săvîrşind cu voinţă

neconstrînsă o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, îşi dădea seama, în

momentul executării, de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut

urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau le-a admis, ori considera, în mod uşuratic, că ele

puteau fi evitate; sau nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau

inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi

trebuia şi putea să le prevadă.60

Profesorul român C. Bulai defineşte vinovăţia ca fiind „atitudinea psihică a persoanei

care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social a avut în

56

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.91 57

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.71 58

Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

59 Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 11

60 Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.91

19

momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale

acesteia sau deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,

subiectivă a acestei reprezentări”.61

Din definiţia dată de Alexandru Borodac, care corespunde prevederilor art. 17-20 CP

al Republicii Moldova, reiese că vinovăţia este caracterizată şi, în acelaşi timp,

determinată de acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: conştiinţa sau

factorul intelectiv şi voinţa sau factorul volitiv.62

La fel sunt de părere cu noi şi specialiştii români. De exemplu, doctorul în drept Dalia

Toader, menţionează că atitudine psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de

urmările acesteia - vinovăţia - este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţă şi

voinţă.63

Conştiinţa sau factorul intelectiv este facultatea psihică prin care persoana îşi dă

seama de dorinţele sale, de acţiunea sau inacţiunea pe care urmează să o îndeplinească în

acest scop, de urmările prejudiciabile care ar putea surveni. În conştiinţă apare, deci,

ideea săvîrşirii faptei, se cîntăresc argumentele în favoarea şi împotriva comiterii

infracţiunii. Factorul intelectiv are rol hotărîtor în reglarea activităţii infracţionale.

Prezenţa sa înseamnă existenţa vinovăţiei.

Voinţa sau factorul volitiv este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate

conştient energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduită exterioară

proiectată în conştiinţă. Factorul volitiv dovedeşte că fapta aparţine făptuitorului şi este,

deci, o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii.64

61

Aurel Teodor Moldovan, “DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ”, Editura Lux Libris, Braşov 2009, p. 48 62

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.91 63

Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005, p.68 64

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.91-92

20

Conform Codului penal al Republicii Moldova, vinovăţia poate îmbrăca următoarele

patru forme:

1) infracţiunea săvîrşită cu intenţie,

2) infracţiunea săvîrşită din imprudenţă,

3) infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie,

4) fapta săvîrşită fără vinovăţie (cazul fortuit)

În schimb conform Codul penal român, vinovăţia poate îmbrăca doar trei forme65

:

1) intenţia (directă sau indirectă),

2) culpa (cu prevedere sau fără prevedere),

3) praeterintenţia (intenţia depăşită).

Astfel, Codul penal al Republicii Moldova dă şi explicaţia acestor forme:

Articolul 17. Infracţiunea săvîrşită cu intenţie: „Se consideră că infracţiunea a fost

săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul

prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit

sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări”.66

În Codul penal al României, infracţiunea săvîrşită cu intenţie este prevăzută la alin 1

art.19: „Fapta este savarsita cu intentie cand infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte;

65

Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 11 66

art.17 Codul penal al Republicii Moldova

21

b) prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea

producerii lui”.67

Articolul 18. Infracţiunea săvîrşită din imprudenţă: „Se consideră că infracţiunea

a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de

caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei

prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea

seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea

survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă”.68

În Codul penal al României, infracţiunea săvîrşită cu intenţie este prevăzută la alin 2

art.19: „Fapta este savarsita din culpa cand infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va

produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada”.69

Articolul 19. Infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie: „Dacă, drept

rezultat al săvîrşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform

legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului,

răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările

prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana

nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În

consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată”.70

67

alin.1 art. 19 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

68 art.18 Codul penal al Republicii Moldova

69 alin.2 art. 19 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

70 art.19 Codul penal al Republicii Moldova

22

În legislaţia penală română, cea de a treia formă a vinovăţiei, şi anume

„praeterintenţia (intenţia depăşită)”, este analog cu infracţiunea „săvîrşită cu două forme

de vinovăţie” din Codul penal al Republicii Moldova.

Astfel intenţia depăşita (praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie, ce cuprinde

intenţia şi culpa făptuite. Intenţia depăşită este forma de vinovăţie ce se realizează prin

săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori

acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma

culpei, deoarece nu l-a mai văzut deşi trebuia şi putea să-1 prevadă. Caracteristică pentru

infracţiunile săvârşite este împrejurarea că făptuitorul săvârşeşte o faptă urmărind un

anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav şi realizând conţinutul

unei alte infracţiuni (ex. lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183 Cp

român.), ori o variantă agravată a infracţiunii iniţiale (ex.: tâlhăria care a avut ca urmare

moartea victimei - art. 211 al. 3 C.p).

Menţionăm că în cazul praeterintenţiei făptuitorul acţionează cu intenţie directă

pentru producerea (obţinerea) unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din

culpă. Existenţa acestei forme de vinovăţie - culpa - în producerea rezultatului mai grav

distinge praeterintenţia (intenţia depăşită) de interna indirectă sau eventuală pentru că în

cazul în care făptuitorul a prevăzut rezultatul şi totuşi a acţionat, infracţiunea mai gravă,

realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.71

Articolul 20. Fapta săvîrşită fără vinovăţie (cazul fortuit): „Fapta se consideră

săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul

prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor

ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le

prevadă”.72

71

Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005, p. 71-72 72

art.20 Codul penal al Republicii Moldova

23

Aceste prevederi ale Codului penal al Republicii Moldova, în legislaţia română se

regăsesc nu în articolul cu privire la vinovăţie, unde sunt stipulate expres doar intenţia şi

imprundenţa, ci în Capitolul V al Codului penal al României, unde sunt prevăzute

cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel articolul 47 „Cazul fortuit”,

prevede: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este

consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.73

O premisă a răspunderii penale este responsabilitatea. Responsabilă poate fi persoana

care are capacitate de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea

de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile sale. Fapta prejudiciabilă săvîrşită de o personă

în stare de iresponsabilitate nu constituie infracţiune (art. 23 CP al Republicii Moldova).

În legislaţia română, iresponsabilitatea este prevăzută în art. 48 Codul penal român, şi

anume „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în

momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-

şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stapân pe ele.”

Nu se consideră infracţiune în legislaţia penală din Republica Moldova, nici fapta

(cazul fortuit) săvîrşită fară vinovăţie. (art. 20 CP RM), nici cea săvîrşită sub influenţa

constrîngerii fizice sau psihice, dacă, în urma acestei constrîngeri, persoana nu putea să-şi

dirijeze acţiunile (art. 39 CP RM). De asemenea, nu este infracţiune fapta prejudiciabilă,

prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă apărare (art. 36 CP RM), de

extremă necesitate (art. 38 CP RM), în scopul reţinerii infractorului (art. 37 CP RM) şi în

cazul riscului întemeiat (art. 40 CP RM). Drept temei pentru instituirea cauzelor care

înlătură caracterul penal al faptei (art. 36 - 40 CP RM) sunt atît lipsa de vinovăţie,

făptuitorul neacţionînd cu voinţa liberă, ci constrîns fiind de necesitatea apărării valorilor

73

art. 47 Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

24

sociale ameninţate grav, cît şi înlăturarea caracterului prejudiciabil al faptei, astfel, fapta

prezentîndu-se ca o activitate social-utilă.74

În legislaţia română nu se consideră infracţiune fapta săvîrşită prin legitima apărare

(art.44 CP al României), starea de necesitate (art.45 CP al României), constrîngerea fizică

şi constrîngerea morală (art.46 CP al României), cazul fortuit (art.47 CP al României),

unele forme ale beţiei (art.49 CP al României) - lucru care nu este deloc prevăzut în

Codul penal al Republicii Moldova, minoritatea făptuitorului (art.50 CP al României) şi

eroarea de fapt (art.51 CP al României).

Nici o faptă, cît de periculoasă ar fi şi indiferent de urmările care au survenit, nu

poate fi recunoscută ca infracţiune dacă ea este săvîrşită fără vinovăţie.75

Astfel este

considerat şi în România.

Unii savanţi opinează împotriva introducerii semnului vinovăţiei în noţiunea

infracţiunii, deoarece fapta, comisă fără intenţie sau imprudenţă, nu poate fi ilegală şi

prejudiciabilă. Prin urmare, semnul vinovăţiei se conţine în semnul ilegalităţii.76

Această

opinie este incorectă, deoarece, astfel putem reduce toate trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii la una singură – ilegalitatea infracţiunii, doar legea penală prevede în calitate

de infracţiuni numai faptele prejudiciabile, săvîrşite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsa

penală.77

Pasibilitatea de pedeapsă penală

Ultima trăsătură esenţială a infracţiunii este pasibilitatea de pedeapsă penală a unei

fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală şi săvîrşită cu vinovăţie. Prin pasibilitate

de pedeapsă penală ca trăsătură a infracţiunii se înţelege posibilitatea pedepsei penale

74

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p.92 75

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p.71 76

Н. Ф. Кузнецова. Советское уголовное право. Обшая частъ. МГУ, 1969, стр. 72-75 77

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p. 92

25

pentru fiecare infracţiune. Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală, care se aplică

prin sentinţa judecăţii şi constă în diferite privaţiuni sau limitări în drepturi şi libertăţi.78

Infracţiuni sunt numai acele fapte pentru care legislatorul consideră necesar să fie

aplicată pedeapsa penală. Fiecare articol din Partea Specială a Codului penal prevede o

anumită pedeapsă pentru o infracţiune concretă săvîrşită.

În doctrina română de specialitate, această trăsătură, împreuna cu trăsătura

„ilegalităţii faptei” din doctrina moldovenească, este cuprinsă în doar o trăsătură, şi

anume „fapta să fie prevăzută de legea penală”. În acest sens, în art.2 Codul penal al

României, este prevăzut că „legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce

se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”. Textul

citat consacră un principiu fundamental al dreptului penal denumit „principiul legalităţii

încrimnării şi al pedepsei”. Acest principiu are semnificaţia că numai prin lege se poate

prevedea că o anumită faptă constituie infracţiune şi numai prin lege se pot stabili

pedepse şi alte sancţiuni penale.79

Însă reieşind din principiul umanismului, pasibilitatea de pedeapsă a faptei se

exprimă în ameninţare, adică în posibilitatea aplicării pedepsei.80

Nu pentru fiecare infracţiune urmează numaidecît pedeapsa. Codul penal al

Republicii Moldova prevede un şir de condiţii, care eliberează persoana vinovată de

săvîrşirea infracţiunii de răspundere penală sau pedeapsă penală (art.53-60, 90-96 CP al

Republicii Moldova).81

În Codul penal al României, condiţiile care eliberează persoana

vinovată de săvîrşirea infracţiunii de răspundere penală sau pedeapsă penală se cuprind în

prevederile privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: art.44 – 51, înlocuirea

78

Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p 92 79

Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006, p. 12 80

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p. 71-72 81

Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p. 72

26

pedepsei penale: art.90-98; cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele

condamnării: art.119-139 CP al României.82

Dar oricum, acesta nu evită teza despre pasibilitatea de pedeapsă penală ca trăsătură

obligatorie a infracţiunii, ce se confirmă de legiuitorul moldovean în art. 14 CP al

Republicii Moldova, pentru că pedeapsa penală poate fi aplicată, uneori, şi persoanelor

liberate anterior de ea.

Ca trăsătură a infracţiunii, pasibilitatea de pedeapsă penală nu trebuie indentificată cu

pedeapsa penală pentru comiterea unei infracţiuni concrete, de la care se poate şi de

liberat vinovatul. Pasibilitatea de pedeapsă reprezintă o noţiune mai largă, care mai

curînd caracterizează norma ce are sancţiune juridico-penală.83

Astfel, pasibilitatea de pedeapsă a faptei trebuie înţeleasă nu numai ca măsură de

constrîngere aplicată în numele legii, ci anume ca ameninţare cu aplicarea pedepsei.84

Concluzie

Unul din cele mai importante obiecte ale dreptului penal este infracţiunea.

Periculozitatea socială a acesteia au determinat societatea să reglementeze juridic aceasta,

deoarece infracţiunea leza şi lezează în continuare valori şi rînduieli sociale, faptele pe

care le crează tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor statornice între membrii societăţii,

provoca nemulţumire, teamă şi îngrijorare pentru ceea ce s-a sărîrşit şi s-ar putea comite

prin încălcarea legii penale în cadrul colectivităţii. Dar pentru a determina dacă o faptă

(acţiune sau inacţiune) este o infracţiune, sunt necesare a fi cunoscute trăsăturile esenţiale

ale acesteia. Anume prin trăsăturile esenţiale ale infracţiunii putem recunoaşte daca o

82

Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

83 Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru învăţămîntul universitar”, Chişinău 2005, p. 92-93

84 Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău 2002, CE USM, p. 72

27

faptă care are un caracter negativ asupra indivizilor şi societăţii în ansamblu, este sau nu

o infracţiune.

În determinarea unei fapte daca este sau nu infracţiune, se ia în calcul dacă această

faptă întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, încorporate în conţinutul Codului

penal al fiecărui stat. Astfel în Republica Moldova ca o faptă să fie catalogată ca

infracţiune este necesar ca acea faptă să fie prejudiciabilă, sa fie ilegală, sa fie facută cu

vinovăţie si sa fie pasibilă de pedeapsa penală. În România, de exemplu, pentru ca o faptă

să fie clasificată drept infracţiune, se cer întrunite doar trei trăsături esenţiale, şi anume

fapta să constituie pericol social, să fie facută cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea

penală.

Astfel, după cum este unanim acceptat, dacă macar o trăsătură esenţială care este

prevăzută în Codul penal al statului respectiv, lipseşte, atunci nu poate fi vorba de o

infracţiune, ci de orice altă măsură de pedepsire şi corectare aplicată persoanei.

Bibliografie

1. CODUL PENAL al Republicii Moldova din 18.04.2002, publicat : 14.04.2009

în Monitorul Oficial Nr. 72-74, art Nr : 195;

2. Codul Penal al României, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 ("legea micii

reforme în justitie") publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie

2010;

3. Ivan Macari, „Drept penal al Republicii Moldova, Partea Generală”, Chişinău

2002, CE USM;

28

4. Alexandru Borodac, „Manual de drept penal. Partea generală pentru

învăţămîntul universitar”, Academia „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne

al Republicii Moldova, Chişinău 2005;

5. Aurel Teodor Moldovan, “DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ”, Editura

Lux Libris, Braşov 2009;

6. Florin Streteanu, “Drept penal. Partea Generală”, Universitatea Babe -Bolyai,

Cluj-Napoca, 2008-2009;

7. Valer Suian, “Drept Penal. partea Generală (sinteză)”, 2006;

8. Dalia Toader, „Drept penal român. Note de curs”, Bucureşti 2005;

9. C. Bulai, „Drept penal- parte generală”. Editura AllBeck, Bucureşti 1997;

10. Т. Карпов, К. Флоря. Ноциунъ де инфракциуне ши апликаря педепси

пенале. Кишинэу, 1976;

11. Н. Ф. Кузнецова. Советское уголовное право. Обшая частъ. МГУ, 1969;

Internet

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_penal - Dreptul penal;

2. http://www.pna.ro/text_doctrina.jsp?id=6 „Dreptul penal ca ramură de drept şi

ştiinţa dreptului penal”, Vasile Drăghici;

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Codul_penal_al_Rom%C3%A2niei – Codul Penal

al României.

4. http://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Trasaturile-esentiale-ale-

infr45744.php - “Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”;

© 2011 Begu Valentin