UNIVERSITATEA „BABEŞ-BALYAI” FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

FAMILIA CREŞTINĂ OGLINDITĂ ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

LUCRARE PENTRU OBŢINEREA GRADULUI I PROFESIONAL

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC :

PR. LECT. UNIV. DR. GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

CANDIDAT: PR. MIRCEA-DORIN MOLDOVAN

CLUJ-NAPOCA

2009

1

CUPRINS

Motivaţie … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 4

Introducere… … … … … … … … … … … … … … … … … … … 5

Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur… … … … … … … … … … … … 7

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur … … … . … … … … … … … … 11

Gândirea teologică a Sfântului Ioan Gură de Aur… … … … … … … 15

Originea familiei la Sfântul Ioan Gură de Aur … … … … … … … … 17

Familia creştină în viziunea Sfântul Ioan Gură de Aur … … … … … 22

Cum se prăznuieşte nunta … … … … … … … … … … … … … … 25

Indisolubilitatea căsătoriei … … … … … … … … … … … … … … . 27

Temeiuri pentru căsătoria a doua … … … … … … … … … … … … 34

Raporturile dintre soţi … … … … … … … … … … … … … … … … 37

Repartiţia muncii în familie. Obligaţiile reciproce ale soţilor.

Îndatoririle comune … … … … … … … … … … … … … … … … 43

Familia – cadru al desăvârşirii creştine … … … … … … … … … … …52

2

Copiii – cea mai mare mângâiere după pierderea mântuirii… … … …57

Mijloacele de educaţie………………………………………………… 62

Sfaturi pentru părinţi privind educaţia copiilor… … … … … … … … 72

Factorii de educaţie… … … … … … … … … … … … … … … … . 74

a.Familia … … … … … … … … … … … … … … … … … … 74

b.Tatăl … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 75

c.Mama … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 77

d.Educatorii … … … … … … … … … … … … … … … … … …78

e.Biserica … … … … … … … … … … … … … … … … … … .. 81

f.Societatea … … … … … … … … … … … … … … … … … … 84

Etapele procesului educativ … … … … … … … … … … … … … … 85

a.Copilăria … … … … … … … … … … … … … … … … … … ...85

b.Tinereţea … … … … … … … … … … … … … … … … … … 87

c.Logodna şi căsătoria … … … … … … … … … … … … … … … 88

CONCLUZII … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 93

BIBLIOGRAFIE … … … … … … … … … … … … … … … … ……94

CURRIUCULUM VITAE … … … … … … … … … … … … … … 99

DECLARAŢIE ... … … … … … … … … … … … … … … … … … 100

3

MOTIVAŢIE

În plină criză economică un observator atent va constata că cel mai greu obol în

această perioadă de adânci frământări sociale, îl are de trecut familia, această „mica

biserică” de acasă sau „celula de bază a societăţii”, cum se obişnuia a fi numită în regimul

trecut.

S-a constatat că doar pe parcursul anului 2009 căsătoriile oficiate în Ţara noastră,

s-au redus ca număr cu aproximativ 20 de procente, concomitent cu creşterea exponenţială

a divorţurilor. Confruntaţi cu o acută instabilitate dată de şomaj, inflaţie, datoriile de la

bănci, nesiguranţa zilei de mâine, sărăcie şi altele, oamenii cedează adeseori în faţa

acestora, prin decizii dramatice renunţând la familii şi uneorii, mai grav, chiar la viaţă.

Pe lângă neajunsurile de ordin material familia se mai confruntă apoi şi cu o acută

criză morală. Pe un post dedicat în exclusivitate tinerilor şi muzicii acceptate de ei, Music

TV, rula în urmă cu câteve luni un serial în care o tânără de familie bogată era curtată de

către un grup de aproximativ zece tineri, băieţi şi fete împărţiţi în mod egal, grup din care,

prin excludere, tânăra trebuia să-şi aleagă un partener de convieţuire, indiferent de sex.

Astfel bisexualitatea era ridicată la rangul de normă de convieţuire firescă şi normală.

Câte alte mijloace de informare din zilele noastre nu fac aproape acelaşi lucru, fie

că este vorba despre emisiunile de tip „big brother”, sau altele de acelaşi fel, pervertind

sufletele copiilor încă de la o vârstă foarte fragedă.

În această situaţie avem obligaţia să găsim câteva soluţii reale de ieşire din astfel

de situaţii, să luptăm prin mijloacele pastoraţiei tradiţionale, lăsate în paginile vastei sale

opere, societăţii creştine în general şi familiei în special, de către cel mai autorizat glas al

Bisericii după Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel, nimeni altul decât

Sfântul Ioan Gură de Aur.

Am ales această temă în primul rând datorită actualităţii ei, apoi datorită folosului

ce-l vom putea avea eu personal, păstoriţii mei, dar şi ai alţi confraţi, doritori a găsi

răspunsuri viabile atâtor întrebări ce se pun astăzi într-o familie, ţinând cont de faptul că

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost primul mare ierarh al acelei vremi care a manifestat o

4

imensă grijă faţă de pastoraţia creştinilor din mediul urban, iar reuşitele sale în acest

domeniu nu au fost depăşite până în zilele noastre.

M-am străduit să găsesc o abordare personală temelor tratate, folosind în acelaşi

timp cu recunoştinţă truda atâtor autori ce au ostenit în cercetarea şi promovarea lucrărilor

Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, căsătorie, copii, creşterea lor sau relaţiile lor cu

părinţii.

Invocând ajutorul şi călăuzirea Sfântului Ioan Hrisostom în reuşita acestei umile

încercări adresăm tuturor credincioşilor îndemnuri de a urma în familiile lor aplicarea

principiilor sănătoase de vieţuire creştină lăsate în urma cu şaptesprezece veacuri de

sfântul părinte antiohian.

5

INTRODUCERE

Biserica creştină a declarat 2007 drept Anul Sfântului Ioan Gură de Aur, omagiind

în acest fel împlinirea a şaisprezece secole de la naşterea în cer a marelui ierarh, cel ce a

marcat prin viaţa şi opera sa nu doar veacul de aur al creştinătăţii, ci întreaga istorie a

lumii de la Hristos încoace.

Personalitatea multilaterală a Sfântului Ioan Gură de Aur s-a făcut simţită în toate

laturile vieţii creştine din „secolul de aur” al Bisericii, atât prin munca stăruitoare şi plină

de abnegaţie a acestuia pentru consolidarea şi afirmarea dreptei învăţături de credinţă, cât

şi prin întreaga sa lucrare pusă în slujba propăşirii necontenite a vieţii Bisericii, pe plan

pastoral, misionar şi social.

În galeria marilor dascăli ai Bisericii creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă un

loc de cinste prin viaţa sa pilduitoare, precum şi prin opera sa teologică, rămânând un

simbol al epocii patristice şi un nume vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga

creştinătate. Dacă Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă peste veacuri chipul teologului

frământat de profunzimile gândirii şi tâlcuirii adevărurilor de credinţă, sau dacă Sfântul

Vasile cel Mare ilustrează modelul cel mai ales al organizatorului vieţii monahale şi a

filantropului desăvârşit, aşa cum fratele său, Sfântul Grigorie de Nissa, întruchipează pe

misticul dornic de aflarea îndumnezeiri, Sfântul Ioan Gură de Aur este exponentul prin

excelenţă al predicatorului creştin autentic, arta sa oratorică, iscusinţa exegetică şi întreaga

sa operă de înfrumuseţare a vieţii morale a credincioşilor rămânând neântrecute până în

zilele noastre.

Făcând din amvonul Bisericii din Antiohia şi apoi a Sfintei Sofia din

Constantinopol un al doilea altar de slujire, marele corifeu al elocinţei creştine a săvârşit a

de acolo o adevărată liturghie a propovăduirii lui Hristos, înălţând cugetele ascultătorilor

săi către pătrunderea adevărurilor dumnezeieşti, prin luminarea minţii lor cu harul dreptei

credinţe.

Moştenirea lăsată întregii creştinătăţi de Sfântul Ioan Gură de Aur depăşeşte ca

întindere, şi nu de puţine ori ca profunzime şi ca realizare literară, opera celorlalţi Sfinţi

Părinţi, situându-se, atât prin plinătatea ei cât şi prin pulsul tainic al evlaviei pe care o

cuprinde, pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii. Nici un alt Părinte bisericesc nu s-a

6

bucurat, ca el, de o mai mare popularitate şi cinstire în rândurile credincioşilor care,

cuceriţi de măiestria şi adâncimea cuvântărilor sale, căutau să transpună în propria lor

viaţă bogăţia de har desprinsă din îndemnurile şi cugetările de Dumnezeu înzestratului

predicator.

Cinstirea deosebită acordată ilustrului ierarh se arată şi prin faptul că opera sa a

fost tipărită şi răspândită neâncetat, fiecare generaţie creştină purtând grija de a o

încredinţa urmaşilor în frumuseţea şi originalitatea ei. Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur

ni s-au transmis astfel ca o moştenire scumpă până în zilele noastre, pentru a ne putea

bucura şi noi de marea comoară a înţelepciunii şi a vieţii lui înduhovnicite.

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia Istoria Bisericii Universale i-a

consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul Ortodox readucându-l în permanenţă în

amintire prin săvârşirea Liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea

moaştelor Sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din

Roma.

Obişnuiţi ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin Liturghia sa, către

înălţimile divine, ne va fi greu să acceptăm ultima imagine pe care o oferă istoria vieţii

sale, imaginea unui om măcinat de boală şi forţat de soldaţi să parcurgă pe jos calea către

locul de exil. De aceea, relatarea vieţii lui Ioan ne pune în situaţia de a căuta o explicaţie

pentru orbirea contemporanilor săi.

Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după

moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui

Hristos, cel căruia i-a închinat întreaga sa existenţă; Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit „cu

putere” înaintea oamenilor, iar aceştia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă

„ai săi”, clericii creştini ai vremii, „nu l-au primit” şi s-au folosit de mai marii lumii spre

a-l obliga să poarte crucea exilului.

7

DESPRE VIAŢA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Istoria vieţii Sfântului Ioan Gură de Aur1 începe în Antiohia, în jurul anului 350,

unde se naşte într-o familie influentă, ca fiu al funcţionarului imperial Secundus şi al

Anthusei, cea care va rămâne văduvă la vârsta de douăzeci de ani, fără să se mai

recăsătorească vreodată. Cu un destin aproape identic cu cel al mamei episcopului

Augustin din Hippona, Sfânta Monica, creştina evlavioasă Anthusa este cea care îşi

călăuzeşte fiul către o educaţie în urma căreia să aibă parte de valorile cele mai de seamă

ale vieţii culturale şi spirituale.

În privinţa culturii, Ioan este îndrumat să urmeze o pregătire în arta oratorică (aşa

cum s-a întâmplat şi cu Augustin), care reprezenta în epocă cea mai înalta treaptă a

educaţiei unui tânăr, mai ales că oferea posibilitatea unei realizări profesionale

remarcabile în domeniul juridic. În această privinţă a beneficiat, datorită sacrificiilor

materiale asumate de mama sa, de frecventarea scolii unui retor renumit, Libaniu, unde l-a

avut coleg pe un alt viitor episcop, Theodor din Mopsuestia.

Deşi ajunsese să stăpâneasca arta retorica în mod strălucit, profesiunea de avocat

nu o va practica decât pentru o scurtă perioadă de timp, suficient pentru ca mai apoi să

regrete ca nu a mers imediat pe calea monahismului, aşa cum o făcuse Sfântul Vasile cel

Mare. Succesul educaţiei retorice va fi încununat de frumuseţea predicilor sale, motiv

pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele „Gura de Aur” (Hrisostom), ceea ce nu

s-a mai întâmplat în istoria Bisericii decât în cazul unui episcop de Ravena, Petru

Chrysologul („Cuvânt de Aur”, 380-450). Tot sub influenţa mamei sale, cea care i-a

acordat prima instrucţie religioasă, tânărul Ioan va căuta să-si însuşească credinţa la un

1 Principalele surse documentare care ne furnizează informaţii despre viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur şi care au stat la baza prezentării noastre sunt: Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fericitul Teodoret al Cirului, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Constantin CORNIŢESCU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002. ACTUL DE ACUZARE ÎMPOTRIVA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR. Rezumatul actelor Sinodului de la Stejar(sept. 404), traducere de Diac. Ioan ICĂ jr. în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi către cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, traducere românească de Diac. Ioan I. Ică jr., după P.G.,LII, p.479-528;ed.A.-M. Malingrey, Sur la Providence de Dieu, S.C. vol.LXXIX, 1961, p. 52-276, Editura Deisis, colectia Philosophia christiana, seria hagiogrphica, Sibiu, 2003. „Personalitatea Sf. Ioan Gură de Aur”,de Pr. Prof. I. G. COMAN, în Studii Teologice, 1957 (IX) , nr. 9-10, p. 615.

8

nivel superior, atât moral, prin viaţa monahală, cât şi intelectual, prin însuşirea

cunoştinţelor teologice.

Astfel, la doi ani după primirea botezului în anul 372 (în acea epoca botezul era

preponderent administrat la vârsta adultă, după o perioadă de catehumenat), Ioan devine

monah. Întârzierea de doi ani, după cum el însuşi va mărturisi, a fost cauzată numai de

rugămintea stăruitoare a mamei sale de a nu fi lăsată singură până la moartea sa, survenit

în anul 374 sau 375.

La mânăstirea în care intrase îl va avea ca mentor pe Diodor din Tars,

întemeietorul „scolii antiohiene”, unde se propunea o interpretare spirituală a Bibliei

însoţită de respectarea strictă a doctrinei creştine ortodoxe stabilite la Conciliul din

Niceea. Ioan se va adânci în studiul Scripturii, pe care îl va însoţi timp de doi ani cu o

viaţă ascetică severă într-o grotă din apropierea Antiohiei, unde îşi va pierde pentru tot

restul vieţii sănătatea.

În anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon în episcopia Antiohiei, iar

după cinci ani, succesorul acestuia; episcopul ulterior canonizat, Flavian, menţionat

elogios şi în omiliile sale, îl numeşte preot, slujire pe care şi-o va menţine timp de aproape

doisprezece ani, fiindu-i încredinţată şi misiunea de a rosti predici. În această perioadă, în

care Ioan Gură de Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat atât tulburările

pricinuite de apariţia şi amplificarea ereziilor, cât şi conflictul politic dintre Antiohia,

capitală a provinciilor Imperiului Bizantin din Orientul Apropiat, şi autoritatea imperială

din Constantinopol. Conflictul a culminat în anul 397 cu revolta înfrântă a antiohienilor,

cărora Ioan şi episcopul Flavian le-au venit în ajutor. În acelaşi an, la Constantinopol,

murea arhiepiscopul Nectarie, lăsând neocupat un loc de episcop ce făcea obiectul

intereselor politice şi religioase, antrenând confruntări între diferitele facţiuni religioase

din Imperiu.

Prins fără voia sa în jocul unor asemenea interese, preotul Ioan din Antiohia,

renumit pentru predicile sale, este atras printr-un vicleşug să vină la Constantinopol, căci,

altminteri, el nu şi-ar fi părăsit oraşul natal şi comunitatea pe care o slujea, nefiind mânat

de dorinţa de a ocupa funcţii înalte. Cel care l-a atras pe Ioan în această cursă a fost

Eutropiu, ministrul împăratului Arcadius, urmărind ca, prin numirea unui antiohian ca

arhiepiscop să diminueze influenţa episcopului Teofil al Alexandriei, care avea şi el un

candidat pentru funcţia arhiepiscopală.

9

În cele din urmă, la 28 februarie 398, Ioan este intronizat ca arhiepiscop al

Constantinopolului, hirotonit de însuşi episcopul Teofil al Alexandriei, însă numai sub

constrângerea deciziei imperiale, căci Teofil, după această numire, va fi unul dintre cei

mai mari duşmani ai noului arhiepiscop de Constantinopol.

Pe parcursul anilor de episcopat, între anii 398 şi 404, Ioan Gură de Aur şi-a pus în

valoare calităţile pe care le manifestase mai înainte ca preot al episcopiei din Antiohia.

Astfel, în acest interval de timp, elaborează circa 500 de omilii şi câştigă admiraţia

credincioşilor din Constantinopol, şi, pentru un timp, inclusiv pe cea a împărătesei

Eudoxia.

În predicile sale va apăra cu deplină convingere ortodoxismul niceo-

constantinopolitan, de pe scaunul unde slujiseră pentru o bună perioadă de timp cinci

episcopi care susţinuseră erezia ariană2.

De asemenea, este implicat în acţiuni care vizau îmbunătăţirea vieţii celor bolnavi,

bătrâni şi săraci, înfiinţând pentru aceştia case de adăpost şi continuând în acest fel nişte

modalităţi de ajutorare introduse în Biserică de Sfântul Vasile cel Mare. Grija deosebită

pentru aceste categorii de oameni o dobândise încă din perioada diaconatului său în

Antiohia, unde fusese investit cu misiunea ajutorării celor defavorizaţi.

Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din capitala Imperiului, încurajează

misionarismul în pârţile teritoriului bizantin în care nu se răspândise creştinismul şi

acţionează în favoarea introducerii goţilor în Biserică, a căror migraţie îi adusese în

preajma Constantinopolului. Prea puţin pătruns de spiritul imperial al cuceririi, Ioan le

propune goţilor constituirea unei biserici autonome, cu preoţi numiţi din rândurile lor şi

chiar cu slujbe religioase oficiate în limba proprie.

Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care el însuşi îl adoptase

prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importantă a

duşmăniei pe care i-o vor purta autorităţile politice şi religioase dintr-un oraş care, deşi

dobândise de aproape şaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creştin, nu

renunţase cu adevărat la un vechi laxism moral susţinut în continuare prin activităţile

2 Eusebiu de Nicomidia, 339-342,Macedonie I, 342-346, 351-360Eudoxiu de Antiohia ,360-370Evagrie ,370,Demofilus, 370-380

10

publice ale cetăţenilor. Mai mult decât atât, predecesorul lui Ioan, episcopul Nectarie,

fusese unul dintre promotorii acestui stil de viaţă în Biserică.

Arhiepiscopul Ioan se pronunţa împotriva luxului şi imoralităţii de care se făceau

vinovaţi atât cei care formau aristocraţia Imperiului, cât şi clericii şi credincioşii.

Lipsit de tact politic, calitatea cea mai importantă pe care trebuia să o deţină un

arhiepiscop aflat în preajma autorităţilor, Ioan Gură de Aur îşi îndepărtează de sine

susţinătorii politici. Împărăteasa Eudoxia, criticată implicit şi se pare, chiar în mod direct,

pentru luxul casei imperiale, va deveni din admiratoarea sa unul din duşmanii cei mai

înverşunaţi, iar Eutropiu, ministrul care îl adusese pe scaunul episcopal, îi va deveni, de

asemenea, duşman, în momentul în care Ioan se opune deciziei de a desfiinţa dreptul de

azil în biserică, prin care se prevedea încetarea urmăririi de către autorităţi a

condamnaţilor refugiaţi într-o biserică.

Fără sprijin politic, Ioan va deveni pradă uşoară a episcopului Teofil al

Alexandriei. Pornind de la cazul călugărilor numiţi „Fraţii lungi”, condamnaţi de arhiereul

alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind eretici, Teofil va reuşi sa convoace în anul 403 un

sinod în care Ioan este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite de temei şi

caterisit cu consimţământul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care îi erau subordonaţi în

cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol.

Decizia trimiterii lui Ioan în exil este revocată de către împăratul Arcadius în

acelaşi an 403, temându-se de reacţia violentă a credincioşilor faţă de această hotărâre.

Ioan nu va căuta însă să recâştige bunăvoinţa împăratului, proliferând acelaşi rigorism

moral prin care era criticat stilul de viaţă al casei imperiale şi în perioada reinvestirii sale

ca arhiepiscop de Constantinopol. De altminteri, la solicitarea adversarilor săi, conduşi de

acelaşi Teofil al Alexandriei, i se contestă reinvestirea, care, potrivit lor, trebuia să fi fost

făcută prin convocarea unui alt sinod.

Pierzând cu totul sprijinul împăratului Arcadius, în 9 iunie 404 se ia decizia

definitivă ca Ioan să fie depus din funcţie şi este trimis sub escortă militară în Cucuza,

oraş din Armenia - provincie aflată la una din marginile Imperiului Bizantin. După o

călătorie obositoare care a durat circa şaptezeci de zile şi pe parcursul căreia fusese

întâmpinat cu ostilitate de mai toţi episcopii creştini, a avut parte de un tratament aspru, pe

11

care îl descrie în epistolele trimise de el în aceasta perioadă prietenilor săi din Antiohia şi

Constantinopol3.

Tocmai din pricina faptului că a continuat să participe la viaţa Bisericii şi în

timpul exilului, atât prin epistole, cât şi prin vizitele pe care le primea din partea

antiohienilor, în anul 407 este strămutat într-un alt loc de exil, în orăşelul Pitiunta de pe

ţărmul estic al Mării Negre.

Deja cu sănătatea şubrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuşi să îndure şi

această nouă călătorie la care era, ca şi prima dată, forţat de ostaşi să o facă pe jos. Astfel,

după trei luni de mărşăluire forţată, în ziua de 14 septembrie a anului 407, moare într-un

sat din apropierea oraşului Comana, aducând pentru ultima dată slavă lui Dumnezeu. Papa

Inocenţiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reuşeşte să îl reabiliteze după cinci ani de

la moartea sa, iar în anul 438 rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse cu alai în Biserica

Apostolilor din Constantinopol.

Din 1 mai 1626, moaştele Sfântului Ioan Gura de Aur se regăsesc la Roma. I-au

fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare in calendarul creştin, fiind amintit in

Biserica Ortodoxa, alături de Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Grigore de Nazianz la

sărbătoarea celor Trei Ierarhi la data de 30 ianuarie, iar singur este prăznuit la data 13

noiembrie4.

În imnografie i se consacră texte de o rară frumuseţe fiind numit „înger şi

arhanghel ce stă înaintea Sfintei Treimi”, „tăbliţă scumpă cu aur ferecată”, „organ dulce

răsunător de Dumnezeu insuflat”, „gura cea aleasă împodobită cu cuvinte de aur”,

„imbogăţitorul Bisericii cu preascumpe şi minunate scrieri”, „pierzătorul

eresurilor(ereziilor) elineşti şi evreieşti”, „organ de aur ce a cuvântat mai frumos decât toţi

înţelepţii lumii”.

3 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi către cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, traducere românească de Diac. Ioan I. Ică jr., după P.G.,LII, p.479-528;ed.A.-M. Malingrey, Sur la Providence de Dieu, S.C. vol.LXXIX, 1961, p. 52-276, Editura Deisis, colectia Philosophia christiana, seria hagiogrphica, Sibiu, 2003, p.263-329.4 Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Ediţia a III-a,Vânători –Neamţ: Editura Mânăstirea

Sihăstria, 2006 vol.3, p. 210-251.

12

OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat creştinătăţii un mare număr de opere teologice,

între care cele mai importante sânt cele exegetice, aducând astfel contribuţii de seamă, atât

pentru explicarea textelor biblice, cât şi pentru stabilirea normelor de interpretare a Sfintei

Scripturi .

În Patrologia Greacă din colecţia Migne, opera sa este reprodusă în optsprezece din

totalul celor 161 de volume ale colecţiei, dar există şi aproximativ 2000 de manuscrise

răspândite în toată lumea.

Încă din vremea când era preot în Antiohia a început să interpreteze Sfânta Scriptură,

trudă pe care a menţinut-o toată viaţa. În această pretenţioasă lucrare el s-a călăuzit după

cele mai sănătoase principii ermineutice, folosind cele mai bune metode de cercetare şi de

expunere şi lăsându-ne o operă vastă, de o inegalabilă profunzime, claritate şi artă

retorică.

Pentru deosebita lor importanţă, scrierile Sfinţilor Părinţi au pătruns destul de

timpuriu şi pe teritoriul Patriei noastre. Şi după cum era de aşteptat, cele dintâi scrieri

cunoscute oral şi apoi în scris au fost şi o parte din operele Sfântului Ioan Gură de Aur;

cea mai largă răspândire având-o Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Patriarhul

Constantinopolului, Cuvântul de învăţătură din noaptea Învierii Domnului şi Tratatul

despre preoţie.

Dintre operele exegetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, s-au păstrat: 67 de omilii la

Facere, 3 Omilii despre Saul şi David, o omilie despre Samuil, 60 de omilii la Psalmi, 6

omilii la Isaia, fragmente din comentariile la cărţile profeţilor Ieremia şi Daniel şi

numeroase omilii la Cronici, Proverbe şi Iov. Din comentariile la Noul Testament

enumerăm: 90 de omilii la Evanghelia după Matei, 88 la de omilii la Evanghelia după

Ioan, 7 omilii la Evanghelia după Luca, 63 de omilii la Faptele Apostolilor, 44 de omilii la

Epistola I către Corinteni, 30 de omilii la Epistola a doua către Corinteni şi alte 170 de

omilii la alte epistole pauline.

Dacă înaltele  demnităţi  bisericeşti, pe care le-a ocupat sfântul Ioan Gură de Aur şi

felul în care el le-a ilustrat, i-au asigurat pentru totdeauna un loc de cea mai mare cinste în

13

istoria bisericii creştine, scrierile sale i-au mărit şi mai mult această reputaţie atât prin

mulţimea lor cât mai ales prin valoarea lor.

Privite din punct de vedere cantitativ, ele întrec cu mult pe ale oricărui alt scriitor

bisericesc din răsărit, iar dintre apuseni singur fericitul Augustin se poate pune pe aceeaşi

treaptă cu el în această privinţă; aceasta, bine înţeles, avându-se în vedere numai scrierile

păstrate şi ajunse până la noi, nu şi cele ce s-au pierdut în decursul vremurilor. Din

punctul de vedere al calităţii însă ele sunt cu mult superioare oricăror alte scrieri atât prin

forma cât şi prin cuprinsul lor.

Anexa I

Lista cărţilor Sfântului Ioan Gura de Aur apărute în România:

Editura Sophia :

Omilii la parabola despre săracul Lazăr si bogatul nemilostiv, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Bucureşti, 2002. Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, trad. de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, după ediţia Oxonia-1847, Bucureşti, 2005.Tâlcuiri la epistola a doua către Corinteni, trad. de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, după ediţia Oxonia-1847, Bucureşti, 2006.Cele dintâi omilii la Facere, Traducere din limba greaca veche de Adrian Tanasescu-Vlas, Bucureşti, 2004Despre preoţie, Traducere, introducere si note de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2008.Bărbatul şi femeia înviziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, de FORD, C. David, , trd. din lb. engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Bucureşti, 2004.

Editura Bizantina

Nestemate ale literaturii patristice :Sf. Ioan Gura de Aur”(omilia a IX-a către Antiohieni)Despre Rai si Scriptura. Despre iubirea lui Dumnezeu. Despre „Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta "

Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane

Omilii la Facere, vol. I, traducere de Preot Profesor Dumitru Fecioru,Bucureşti, 1987 . Omilii la Facere, vol.II, traducere de Preot Profesor Dumitru Fecioru,Bucureşti, 1989.Omilii la Matei, traducere de Preot profesor Dumitru Fecioru, Colectia PSB, vol. 23, Bucureşti, 1994.

14

Despre preoţie, traducere, introducere şi note de Preot profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987.Despre mărginita putere a diavolului – despre căinţă – despre necazuri si biruirea tristeţiiDespre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilorPredici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţiOmilii despre pocăinţă”Omilii la săracul Lazăr. Despre soarta si providenţa. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu”

Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie. Despre tăria credinţei. Despre propovăduirea EvanghelieiCuvântări împotriva anomeilor. Către iudeiDespre desfătarea celor viitoareOmilii la Ana, la David şi Saul, la SerafimiOmilii la statuiScrisorile

Editura Deisis

“Scrisori din exil, despre deprimare, suferinţa si providenţa. Către Olimpiada”Editura Oastea Domnului“Cateheze maritale”“Cateheze baptismale”Editura Reântregirea“Cuvinte alese”Editura Învierea“Cuvântări despre viata de familie”Editura Herald“Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”Editura Bunavestire“Predici la duminici si sărbători”Editura Anastasia“Omilii la Postul mare”“Puţul”Editura Panaghia“Diavolul si magia”“Părinţii, copii si creşterea lor”Editura Nemira“Tâlcuiri la epistola I către Timotei”“Tâlcuiri la epistola II către Timotei, Tit, Filimon”Editura Christiana“Omilii la epistola către Romani”Editura Pelerinul roman“Omilii la Ioan”“Bogăţiile oratorice”“Mărgăritare”Editura Marineasa“Omilii si cuvântări despre educaţia copiilor”

15

Editura Icos“Tâlcuiri la Filipeni”Editura Buna Vestire“Puţul si împărţirea de grâu”Editura Adonai“Din ospăţul stăpânului”, 1995 traducere Irineu SlătineanulEditura Ep. Vâlcea“Dascălul pocăinţei”, 1996, rad Irineu SlătineanulEditura Libera Bucureşti“Mărgăritare ” – 2001Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor“Din învăţăturile morale ale Sfântului Ioan Gura de Aur” – 2005Editura Egumenita“Problemele vieţii”Atelierele grafice Socecu & Co. Bucureşti“Comentariile sau Explicarea Epistolei către II Corinteni” – 1910“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I Tesaloniceni, II Tesaloniceni” – 1905Tipografia Dacia Iaşi“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni” – 1901“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni” – 1902Tipografia Cărţilor Bisericeşti Bucureşti“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Ebrei” – 1923Editura Sfintei Episcopii a Ramnicului-Noului Severin“Predicile despre statui” – 1937

CARTI DESPRE SFANTUL IOAN GURA DE AUR SI OPERA SA:* Operele Sfântului Ioan Gura de Aur* Preot Gh Tilea: “Familia creştina la Sf Ioan Gura de Aur”* Dumitru Fecioru: “Ideile pedagogice ale Sf Ioan Hrisostom”* David Ford : “Barbatul si femeia in viziunea Sfântului Ioan Gura de Aur”* Constantinia Iorda: “Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gura de Aur”* Sfântul Ioan Gura de Aur – mare dascăl al lumii si ierarh* Virgil Gheorghiu: “Gura de Aur, atletul lui Hristos” * Viata Sfântului Ioan Gura de Aur – Ed. IBMBOR* Pr. Dr. Marin Stamate: “Educaţia creştina in opera Sfântului Ioan Gura de Aur”* Pr.prof. Ioan G. Coman: “Personalitatea si actualitatea Sfântului Ioan Gura de Aur”* Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfântului Ioan Gura de Aur. Vol. I (A-I)* Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur. Vol. II (I-Z)* Ierom. Teofan Mada: “Viata in Hristos după Sfântul Ioan Gura de Aur”

  Familia creştină la Sf. Ioan Gură de Aur  

16

GANDIREA TEOLOGICÂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

În gândirea teologică a Sfântului Ioan Gură de Aur toate cele cuprinse în Sfânta

Scriptură, scrise sub înrâurirea Sfântului Duh, se adresează credincioşilor nu numai pentru

ai determina să ia cunoştinţă de ele, ci mai ales pentru ai conduce la mântuire, sporindu-le

neâncetat progresul lor duhovnicesc. De acea, după aflarea sensului fiecărei pericope

evanghelice, exegetul este dator să descopere şi să înfăţişeze şi urmările acesteia pentru

viaţa practică, insistând asupra datoriei de a ne conforma totdeauna gândurile, vorbele şi

faptele cu învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.

O asemenea expunere exegetică, îmbinată cu sfaturi practice, a îmbrăcat în opera

Sfântului Ioan Gură de Aur forma de omilii, care au atestat autoritatea şi popularitatea

acordate marelui ierarh şi predicator nu numai de auditorii sau de cititorii din timpul vieţii

sale, ci şi de cititorii operelor sale de-a lungul secolelor.

Neegalat ca orator bisericesc, Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a dedicat întreaga viaţă

explicării cărţilor sfinte, dar nu de la masa de lucru, ca alţi scriitori şi cercetători, ci din

faţa altarului, omiliile sale fiind rodul cercetării şi trăirii neîntrerupte a textelor sfinte şi în

acelaşi timp al lucrării pastorale în mijlocul credincioşilor săi.

Pe parcursul activităţii sale pastorale, Sfântul Ioan Hrisostom a fost preocupat de

teme cum ar fi: cunoaşterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creştină.

Referindu-se la cunoaşterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei,

susţinând că fiinţa lui Dumnezeu este incognoscibilă şi incomprehensibilă5. Sfintele Taine

pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăinţa, Căsătoria, Sfânta Euharistie

şi Preoţia.

În concepţia Sfântului Ioan Hrisostom, Biserica este Trupul lui Hristos,

credincioşii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul

5A celui întru sfinţi, Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, despre necunoaşterea lui Dumnezeu, împotriva amomeilor, taducere din greaca veche de Walther Alexander PRAGER, în volumul Sf. Ioan GURĂ DE AUR, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, 2004, p. 75.

17

supt picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui,

plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”6 .

În dobândirea mântuirii, iubirea este esenţială, ea fiind virtutea care îl face pe om

asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie completată şi

cu iubire faţă de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susţine

că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să

fim conştienţi că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti:

„ Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu de

moşteniţi Împărăţia care v-a pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-

aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut să beau; am fost străin şi M-aţi

primit”.

Ca exeget, sfântul  Ioan Gură de Aur aparţinea şcolii  teologice din Antiohia şi,

potrivit principiilor acestei şcoli, căuta să scoată în evidenţă sensul istoric al textelor

biblice. Nici un părinte bisericesc însă n-a explicat textul sfânt aşa de temeinic şi totodată

aşa de abil şi practic ca el şi chiar astăzi omiliile lui sunt citite nu numai cu folos şi interes,

ci şi cu deplină satisfacţie, ceea ce nu se poate spune totdeauna despre predicile celorlalţi

Părinţi”7 .

Cu explicarea ştiinţifică a textului sfânt, el a unit  mai  întotdeauna şi  aplicaţiunea 

morală practică  şi  în  această  aplicaţiune morală găseşte sfântul Ioan Gură de Aur cele

mai frumoase şi mai coapte roade ale exegezei. „Şi tocmai aici dovedeşte şi o virtuozitate

cu totul proprie. Nimic nu-l caracterizează pe el aşa de bine ca legătura şi împăcarea dintre

ştiinţă şi viaţă, minte şi suflet. Nimeni altul n-a ştiut poate să scoată din textul sfânt …

atâta bogăţie de idei pentru toate ramurile vieţii religioase”8, iar „în ceea ce priveşte forma

expunerii, modul lui de a vorbi este atât de popular şi limba atât de limpede şi de curată,  

încât adeseori crezi că asculţi pe Demostene” 9.

Aceste neîntrecute calităţi ale lui şi ale scrierilor lui i-au adus încă de la început slava

şi cinstea cuvenită din partea contemporanilor săi. Pentru aceea chiar fericitul Ieronim l-a

trecut între „bărbaţii iluştrii”10 , încă din la anul 392, pe când Sfântul se afla deci încă în

6 Ef. 1, 22-23.7 Ieromonah Teofan Mada, Familia creştină la Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 112.8 Ibidem.9 Ibidem, p. 113.10 Sfântul Ieronim, Despre bărbaţi iluştri şi alte scrieri, introducere, traducere şi note de Dan Negrescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p.78.

18

viaţă, iar istoricul Teodoret, episcopul Cirului, l-a lăudat îndată după moarte ca pe un

„mare dascăl al lumii ”11.

11 Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1995, p. 241.

19

ORIGINEA FAMILIEI LA SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte în mod deosebit şi în cuvinte elogioase,

situându-se în deplină continuitate faţă de învăţătura nou-testamentară şi în special de cea

paulină, despre mare problemă pe care o reprezintă familia, „mica Biserică”, taină a

dragostei şi dăruirii reciproce12.

În concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, întreaga creaţie este opera a dragostei

divine. Lumea şi tot ceea ce există în ea, inclusiv omul, sânt expresii ale iubirii lui

Dumnezeu, ale manifestării atotânţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu, în afara fiinţei

Sale.

La fel ca în toată literatura patristică, şi în scrierile Sfântului Ioan, omul ocupă un loc

privilegiat în ordinea creaţiei. Concepţia sa despre om este profund creştină, ortodoxă;

cuprinzând o sinteză a elementelor fundamentale ale gândirii creştine privind alteritatea

fiinţei umane: bărbat-femeie, dihotomismul ei: trup-suflet, unitatea de origine şi vocaţie.

Omul este singura dintre fiinţe create direct de Dumnezeu printr-un act nemijlocit,

de acea se bucură de o cinste şi o demnitate deosebită. Omul este mai de cinste decât toate

fiinţele văzute: „Nimic nu-i atât de preţios ca omul, lumea toată nu-l egalează”13.

Crearea omului – bărbat şi femeie – de către Dumnezeu, este numită în opera

hrisostomică, „taină nespusă” şi „o mare lecţie de filozofie”. Răspunsul la întrebarea cum

a făcut Dumnezeu omul „îl ştie numai cel ce a făcut Creatura”. Aceasta nu o pot înţelege

bine nici puterile cele netrupeşti şi dumnezeieşti, care se mulţumesc să înalţe necontenit

slavoslovii cu frică şi cu cutremur14. Modul creării omului rămâne astfel o „comoară

ascunsă”.

Fiinţa umană are o demnitate deosebită. „Pentru el, Dumnezeu a adus la fiinţă toate

acestea: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele, târâtoarele, dobitoacele, toate

vietăţile necuvântătoare…”15.

12 Pr. asist. Ioan Cristinel Teşu, Sensul familiei, în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, în vol. Teologie şi Viaţă, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994, p. 40.13 Pr. Prof. I. G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, 1986, p. 36.14 Idem, Omilia a XV-a, II, p. 170.15 Idem,Omilia a VIII-a, II, p. 100.

20

Crearea omului este actul fundamental ce încoronează creaţia, de acea Dumnezeu a

arătat în aceasta o grijă deosebită. Cinstea dată lui se arată în „felul creării omului şi

chipul deosebit în care a fost creat el”16. Prin voinţa Creatorului, omul e un microcosmos,

alcătuit din două elemente; trup material şi suflet superior trupului, asemănător

existenţelor cereşti. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra creării trupului din ţărână,

considerându-l un semn al puterii lui Dumnezeu, care a vrut să înalţe materia la treapta de

suport al duhului. Recurgând la o frumoasă comparaţie, el arată că „trupul creat la porunca

Stăpânului stătea ca o unealtă şi avea nevoie de cineva care să o mişte, stătea ca o liră care

avea nevoie de cineva să poată, prin arta şi priceperea lui, să înalţe prin mădularele

trupului, ca prin nişte coarde, cântarea cuvenită Stăpânului”17.

Modul în care a luat omul fiinţă, prin suflarea lui Dumnezeu, reprezintă, de

asemenea, o „taină nespusă” pe care raţiunea omenească nu o poate cuprinde şi explica.

Astfel, încă din actul creaţiei, omul se aseamănă, prin trupul său material, celorlalte

vieţuitoare, iar prin sufletul său, exprimă neâncetat tensiunea dintre pământesc şi ceresc,

dintre material şi spiritual, dintre trecător şi nemuritor. Omul este, deci, fiinţa ce face

legătura între cele două lumi: el are o existenţă concretă într-o lume a cărui stăpân a fost

creat să fie, dar aspirând spre lumea cerească, spre desăvârşire. Prin structura sa

dihotomică, „omul merge pe pământ, dar cu râvna sa păşeşte în cer”18.

Vorbind despre alteritatea fiinţei umane, Sfântul Ioan Hrisostom spune că „nu e mai

puţin minunată facerea femeii, ca facerea omului din ţărână”19. Ca şi crearea bărbatului,

crearea femeii ca ajutor pentru primul om, cuprinde în sine aceiaşi taină. Prin crearea ei

din coasta bărbatului, este arătată unitatea ontologică, de origine a omului, în cele două

genuri ale sale: bărbat şi femeie şi egalitatea lor. Ambii au fost creaţi de Dumnezeu, din

aceiaşi dragoste şi cu aceiaşi grijă deosebită, pentru a se bucura de toate binefacerile.

Dumnezeu i-a făcut pe bărbat şi femeie în unitate fiinţială. Unul se cuprinde în celălalt.

Femeia este în fiinţa bărbatului, înainte de a fi creată. Dumnezeu le vorbeşte „ca la două

persoane şi aceasta când nu era făcută femeia”20 şi, „chiar înainte de a o face pe femeie,

16 Idem, Omilia a XII-a , I, p. 148.17 Ibidem, p.160.18 Idem, Omilia a IV-a , V, p. 62.19 Idem Omilia a XVI, II, p. 169..20 Idem, Omilia a X-a, V, p. 121.

21

Dumnezeu o face părtaşă cu bărbatul la stăpânirea lumii şi o învredniceşte şi pe ea de

binecuvântare”21.

Crearea femeii reprezintă pentru bărbat, cea mai mare binefacere”22 şi corespunde

orientării dialogice a fiinţei umane, de comunicare şi comuniune, de dragoste şi dăruire.

Ea este „fiinţă cuvântătoare”23 şi întru-totul asemenea omului, adică raţională24,

desăvârşită şi întreagă, „al doilea principiu în creaţie”25. Ea răspunde dorului de realizare

prin cineva, de desăvârşire în comuniune cu altcineva. „Omul - spune Sfântul Ioan - are

nevoie de cineva cu care să vorbească, de cineva cu aceiaşi fiinţă cu el, care să-i poată

aduce mângâiere”26, ea este în stare să-i dea omului ajutor în împrejurări grele, în nevoi şi

în cele ce menţin viaţa27.

Chiar dacă în raport cu crearea femeii, Adam are o oarecare întâietate, ei au fost

creaţi egali. Sfântul Ioan arată că, „nu numai bărbatul, ci şi femeia este după „Chipul” lui

Dumnezeu, că amândoi au aceiaşi formă…Bărbatul este „chip şi slavă lui Dumnezeu”, pe

când femeia este „slavă a bărbatului”28şi, ca o încununare a acestei griji a Creatorului

pentru primii oameni, pentru a se arăta demnitatea lor, ei au fost numiţi „fii ai lui

Dumnezeu” , nu îngerii29.

Protopărinţii neamului omenesc au fost aşezaţi în rai, unde „trăiau ca îngerii” şi „se

desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Aici ei trăiau ca în cer, „nu erau aprinşi de poftă, nu

erau asaltaţi de alte patimi, nu erau supuşi nevoilor firii, ci au fost cu totul nestricăcioşi şi

nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte”30. Ei trăiau în paradis, în stare de

feciorie. Pentru ei, trupul era un mediu transparent al sufletului, al sentimentelor de

dragoste şi recunoştinţă faţă de Creatorul lor. Viaţa lor se asemăna, prin curăţie şi

spiritualitate, cu existenţa îngerească, nematerialnică şi lipsită de orice umbră de patimă

trupească.

21 Ibidem, p. 119.22 Idem, Omilia a XIV, III, p. 159.23 Idem, Omilia aXVI-a, III, p. 171.24 Ibidem, p. 171.25 Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolei, trad. din greacă, Ed. De Oxford, 1852, de Archim.Theodosi Athanasiu, Egumenul Bis. Sf. Spiridon, Iaşi, 1902, p. 199.26 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (1), Omilia a XVI-a , III, p. 171.27 Ibidem, p. 171.28Idem, Omilia a VIII-a, IV, p. 102-103. 29 Idem, Omilia a XXII-a, II, P. 260.30 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (1), Omilia XX, IV, p. 172-173.

22

„Erau izgonite din sufletul lor dorinţa actului conjugal, zămislirea, durerile naşterii,

naşterea de copii, orice fel de stricăciune. Viaţa lor în rai, împodobită cu fecioria, era un

curs de apă limpede, izvorâtă dintr-un izvor curat”31.

Sintetizând darurile spirituale, făcute de Dumnezeu omului, Sfântul Ioan Gură de

Aur spune: „Atâtea si atâtea binefaceri a făcut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai

întâi de toate, l-a adus de la nefiinţă la fiinţă; apoi l-a învrednicit de i-a făcut trup din

ţărână, apoi, ceea ce e mai însemnat, prin suflare i-a dăruit suflet; apoi a poruncit să se

facă raiul si a rânduit ca omul să locuiască acolo; după aceasta, iarăşi, ca un tată iubitor, îi

dă omului, ca să nu alunece, ca unui copil tânăr, care se bucură de toate libertăţile şi

înlesnirile şi o mică şi neînsemnată grijă; îi porunceşte Stăpânul Dumnezeu lui Adam să

lucreze şi să păzească raiul”32.

Omul, insă, nu a rămas în această existenţă fericită, nu s-a consolidat în raportul de

dragoste şi comuniune cu Dumnezeu, ci, prin ispita diavolului, mai întâi Eva şi apoi

Adam, au căzut în păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur concepe păcatul ca o alterare a fiinţei

umane ale cărui efecte se simt abia după ce a fost săvârşit33.

El are implicaţii multiple asupra fiinţei umane în întregimea ei-trup şi suflet, asupra

fiecărei din aceste părţi şi asupra raporturilor omului cu Dumnezeu, Creatorul său şi cu

lumea. Păcatul strămoşesc se interpune în legătura curată dintre Dumnezeu şi om şi

modifică întreaga ordine a creaţiei cât şi relaţia sa cu lumea şi cu fiinţa sa.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că, despre viaţa conjugală a omului se poate

vorbi abia după căderea omului în păcatul strămoşesc, de când au ajuns ei la conştiinţa

egoistă a propriei realităţi, ruptă de realitatea divină absolută.

Scriitorul divin arată că şi despre familie se poate vorbi doar odată cu înţelegerea de

către om a dublei realităţi a existenţei sale: bărbat-femeie şi a realităţii păcatului. După

căderea în păcat, a luat început unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de încălcarea

poruncii duceau viaţă îngerească şi n-a fost vorba deloc de unire trupească. Cum putea fi

vorba de aşa ceva când ei nu erau supuşi nici nevoilor trupeşti?. De la început şi dintru

început a stăpânit fecioria, dar când a intrat, prin trândăvie, neascultarea şi şi-a făcut

31 Sf.Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, traducere de Preot Profesor Dumitru FECIORU, EIMBOR, Bucureşti, 2001, p. 36. 32Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere(I), Omilia a XIV-a, III, p.159.33 Idem, Omilia a XX-a, IV, p. 238.

23

intrarea păcatul, fecioria a zburat, pentru că cei dintâi oameni s-au făcut nevrednici de

măreţia unui atât de mare bun şi a intrat, deci, în lume legea unirii trupeşti”34.

Conform referatului din Vechiul Testament, căsătoria a fost instituită de Dumnezeu,

prin cuvintele: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”35şi constituia un remediu la

pedeapsa pentru păcat -moartea- prin perpetuarea oamenilor, dar în acelaşi timp, un mijloc

şi mediu de disciplinare a tendinţelor fireşti ale omului, slăbit de păcat.

Actul creaţiei omului de către Dumnezeu nu se repetă. Dacă prima femeie a fost

creată din bărbatul ei, lucrul acesta s-a petrecut numai o singură dată. La creaţie-spune

Sfântul Ioan, „femeia s-a făcut din bărbat; dar mai târziu nu va mai fi aşa, ci din femeie

bărbatul, dar mai bine spus nu din femeie, ci din împreună-lucrarea amândurora” 36. Astfel,

Eva devine „începutul tuturor celor ce se vor naşte din ea, rădăcina şi temelia şirului de

oameni de după ea”.

Aşadar, Sfântul Ioan Gură de Aur, concepe familia ca existând de la crearea omului

dar în această fază primordială, ea avea un sens pur spiritual, starea ei caracteristică fiind

fecioria. După păcat, se poate vorbi şi despre viaţa conjugală a primei perechi de oameni,

ca despre un pogorământ al lui Dumnezeu, faţă de slăbiciunea firii umane şi ca o

mângâiere.

34 Idem, Omilia a XVIII-a, IV, p. 213.35 Facere I, 2836 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere(I), Omilia a VIII-a, III, p. 208.

24

FAMILIA CREŞTINĂ ÎN VIZIUNEA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR.

De fiecare dată când vorbeşte despre starea primordială a creaţiei şi a omului,

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre feciorie, ca izvorând din aceasta. El arată că de

la început şi dintru început a fost fecioria.

Arătând că virtutea fecioriei este mare şi plină de osteneală, o cale urmată de puţini,

vorbeşte apoi despre familie, ca de realitatea fundamentală a vieţii sociale a neamului

omenesc.

Noutatea şi actualitatea viziunii sale constă în aspectul duhovnicesc, interior, pe care

îl dă acesteia.

În omiliile sale, Sfântul Ioan, nu rămâne la sensul familiei din Vechiul Testament,

legal şi formalist, ca remediu al păcatului, ci reliefează sensul ei profund creştin şi

valoarea ei de Sfântă Taină a Bisericii. El nu neglijează acest aspect al căsătoriei şi

familiei, dar importanţa deosebită a scrierilor sale o reprezintă dimensiunea pozitivă,

optimistă, specific creştină, pe care o deschide asupra acestei realităţi sociale.

Valoarea concepţiei hrisostomice, în privinţa căsătoriei şi a familiei, constă în

valorificarea şi dezvoltarea elementelor gândirii pauline, referitoare la originea şi scopul

familiei, la raporturile dintre soţi, dintre aceştia şi copii37.

Familia despre care vorbeşte el şi pe care o elogiază, este familia creştină, întemeiată

prin căsătorie duhovnicească.

Ceea ce în Vechiul Testament reprezenta o oprelişte şi o lege cu caracter mai mult

negativ este prezentată de Sfântul Ioan ca ceva indispensabil pentru mântuire.

Prin prezenţa şi lucrarea Sa în Cana Galileii, Mântuitorul binecuvântează şi ridică

legătura dintre bărbat şi femeie la valoarea de Sfâtă Taină a dragostei şi a comuniunii.

Ca şi crearea omului, cununia şi familia sânt considerate „taine mari”, prin

prototipul lor –relaţia dintre Hristos şi Biserică, relaţie ce trebuie să se oglindească în viaţa

de familie38. Astfel, familia devine un mediu al progresului spiritual şi al desăvârşirii

creştine. Prin experienţele pe care le oferă ea devine locul unui permanent urcuş

duhovnicesc. Ea este o „mică Biserică”, ceea ce întreaga comunitate trăieşte în Biserică, 37 Pr. asist. Ioan Cristinel Teşu, Sensul familiei, în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, în vol. Teologie şi Viaţă, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994, p. 47.38Idem, p. 49.

25

omul poate trăi în cadrul restrâns al familiei. Ea nu este doar un mediu de înlăturare a

păcatelor ci este o ambianţă în care se practică virtutuţile şi faptele bune, unde patimile şi

egoismul se sting fiind înlocuite de iubirea adevărată.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că atât căsătoria cât şi creşterea de copii nu sunt

piedici în calea virtuţii, căci, dacă ar fi fost aşa, Creatorul n-ar fi adus pe lume căsătoria 39.

Ele, „nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filozofiei cele după Dumnezeu, dacă

voim să fim cu mintea trează, dar aduce în viaţa noastră şi multă uşurare. Căsătoria

potoleşte furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să aducem

totdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc

căsătoria”40.

Căsătoria vine de la Dumnezeu - mai întâi în instituirea  sa primară apoi în

înălţarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taină. Dumnezeu alegând pentru creaturile

sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă, fecioria;

cealaltă mai accesibilă mulţimii, căsătoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea şi

porunceşte dezvoltarea spre stările îngereşti ale cumpătării. Pentru păsăricile mai slabe El

construieşte cuibul căsătoriei unde ele îşi vor griji slăbiciunea lor.

Însă acest cuib el îl face încă sublim! El îl înconjoară cu legislaţia care-i înnobilează şi-l

apără: „Dumnezeu este legiuitorul aşezării ei”. El o ridică până la demnitatea de Taină. Şi

ca ultimă şi nespusă măreţie, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului său cu

natura omenească41.

Dintre problemele pe care le ridică familia creştină, Sfântul Ioan insistă asupra

condiţiilor necesare încheierii şi întemeierii căsătoriei.

El recomandă ca aceasta să se realizeze atunci când omul a ajuns la maturitatea

calităţilor sale fizice şi spirituale, dar să fie, totuşi, timpuriu, pentru ca nu cumva tinerii,

care alunecă mai uşor decât cei întăriţi în ani şi virtute, să aibă prilejul de a-şi căuta

împlinirea poftelor trupeşti în afara căsătoriei. Căsătoria de timpuriu, pe cât posibil înainte

39 Sfântul Ioan Gură de Aur , Omilii la Facere (1), Omilia XXI-a, IV, p. 251.40 Ibidem, p. 251.41 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola I către Corinteni, traducere din limba elină , după ediţia de Oxonia, 1847, de Archim. Theodosie ATHANASIU, egumenul Mânăstirii Precista Mare din Roman, în volumul Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisistomul, Arhiepiscopul Constantinopolei, Atelierele grafice Socec & Co., Bucureşti, 1908, republicată cu titlul Comentariile sau explicarea Epistolei către Corinteni a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopulului, ediţie revizuită de Constantin FĂGEŢEAN, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 231.

26

de ieşirea tinerilor în lume la diferite slujiri sau îndatoriri publice: funcţii, serviciul

militar, are ca scop, deci, păstrarea castităţii trupeşti şi sufleteşti42.

Prima condiţie, pe care consideră Sfântul Ioan Gură de Aur că trebuie să o

îndeplinească tinerii care îşi caută viitorii soţi, este credinţa personală şi invocarea

ajutorului de sus, prin rugăciune curată. La întemeierea unei căsătorii, tinerii să ceară mai

înainte de toate, ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-şi găsi omul necesar împlinirii scopurilor

căsătoriei: naşterea de copii şi mântuirea43.

Tăria credinţei este condiţia fundamentală pentru întemeierea şi trăinicia căsniciei,

căci numai acolo unde este credinţă, este şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi unde este

Dumnezeu, nimic nu lipseşte. Credinţa este garanţia unei educaţii virtuoase, în spiritul

valorilor morale creştine şi al ajutorului divin, premiza tuturor celorlalte daruri şi

binefaceri. „De vrei să-ţi iei soţie-spune el-mai înainte de orice, vezi de este iubitoare de

Dumnezeu, dacă-şi atrage bunăvoinţa de sus. Dacă sunt acestea, vin şi celelalte; iar lipsind

42 În căsnicie trebuie să intrăm nu numai feciorelnici cu trupul (ne referim la aparatul genital), ci feciorelnici şi cu toate simţurile şi chiar cu sunetul. Sfântul nu pune accent aici pe faptul că trebuie să ne căsătorim la vârstă fragedă, ci că trebuie să fim feciorelnici cu trupul şi cu sufletul când o facem. La vârsta fragedă se referă pentru că ştie că e greu să lupţi să te păstrezi curat pe măsură ce înaintezi în vârstă, fiind asaltat permanent de ispitele din jur. Dar omul trebuie să fie şi responsabil când se căsătoreşte, în acea vreme, în general, într-o casă vieţuiau mai multe generaţii şi tot greul casei nu cădea pe proaspeţii căsătoriţi. Tinerii erau asistaţi permanent de cei bătrâni şi învăţau şi multe pe parcurs. Dar azi, când prea puţine sunt cazurile de convieţuire a generaţiilor, tinerii trebuie să fie şi responsabili. Această responsabilitate se dobândeşte şi prin lupta, adesea sângeroasă, cu poftele din jur şi cu egoismul din noi.

Deci lucrul esenţial nu este vârsta, care variază de la caz la caz, ci să intrăm curaţi şi cu duh de jertfa în jug, alături de celălalt. Cel care intră curat în căsnicie a demonstrat că a rămas până la căsnicie credincios poruncilor lui Dumnezeu. Unul ca acesta, care şi-a probat cu lupte aspre şi sincere credincioşia faţă de Dumnezeu, sigur îl va iubi cu adevărat pe partener şi nu-1 va lăsa în nici o situaţie. Dar cel care a intrat vătămat arată că n-a fost credincios faţă de Dumnezeu. Şi nefiind astfel, e puţin probabil că va fi cu totul credincios în adâncul lui celuilalt. De aceea spune sfântul că cei feciorelnici se vor iubi mai mult, pentru că ei au experienţa dragostei dumnezeieşti şi cu acea dragoste îl iubesc şi pe celălalt. Dacă nu intră astfel, mare parte din relaţia lor e bazată pe patimi şi egoism. Dar să zicem că doi tineri se iubesc şi, deşi au făcut păcate din neştiinţă sau neatenţie, adică nu mai sunt feciorelnici, vor să se căsătorească. Oare nu mai au nici o şansă?

Este şansă şi încă una mare de tot. Dacă ei îşi schimbă viaţa, dacă fac pocăinţă cu sinceritate, vor putea să intre curaţi în căsnicie. De aceea înainte de căsătorie Biserica a spus că mirii trebuie să se spovedească. Dar spovedanie făcută nu aşa în grabă, pe motiv că aşa e regula şi că altfel nu ne putem căsători. Dacă cei doi cu adevărat voiesc să se căsătorească în Hristos trebuie să dobândească conştiinţa că trebuie să fie curaţi. Unii ca aceştia se vor spovedi cu sinceritate, se vor pocăi adânc şi dacă duhovnicul le va spune că mai trebuie să aştepte până se vor tămădui fiecare de neputinţele proprii, ei vor aştepta cu bucurie şi se vor lupta sincer să repare ce au stricat până atunci. Sinceritatea lor se va arăta în faptul că acceptă, unul de dragul celuilalt, să rabde ostenelile pocăinţei. Iar după ce se vor tămădui, vor intra curaţi în jugul căsniciei. Oare n-a răbdat lacov 14 ani pentru Rahila, şi a lucrat din greu în arşiţă şi în vânt, în frig şi foame. Pentru că o iubea, toate i se păreau un nimic. Deci, dacă e dragoste între tineri, vor purta povara pocăinţei, fiecare de dragul lui Dumnezeu şi a celuilalt.(Comentariul aparţine Părintelui Marcel Hancheş în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale şi omilii despre viaţa de familie, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004, p. 87.)

43 Sf.Ioan Hrisostom, Cum trebuie să fie soţia, 4,5, Migne. P. G., col.239, apud, Magistrand Pr. Marin Branişte Concepţia sfăntului Ioan Gură de Aur despre familie, în ,,Studii Teologice” 1957, nr. 8-10, p.132.

27

acestea, oricâte averi ar avea, nimic nu foloseşte”44Trebuie verificată educaţia primită,

conformitatea ei cu valorile creştine, care constituie argumentul moral pentru întemeierea

unei adevărate căsnicii. Tinerii nu trebuie să caute avere şi trebuie să urască mezalianţele,

care nu sunt altceva decât „izvor de umilinţe”, „târg ruşinos”45, ce aduc „multe şi mari

necazuri”46. În opoziţie cu averea, adevărata bogăţie ce trebuie căutată este curăţia

sufletească, caracterul, distincţia sufletească şi înţelepciunea; cumpătarea şi sobrietatea.

Viitoarea soţie trebuie să exceleze ca un model de virtute creştină, să fie decentă, nici

iubitoare de lux, ci cu grijă de suflet. Aşadar, criteriile pe care le subliniază Sfântul Ioan

Hrisostom, nu sunt cele fizice sau materiale, ci sunt cele morale, sufleteşti, frumuseţea

sufletului şi purtările alese. Ceea ce trebuie căutat sunt semnele distinctive ale frumuseţii

adevărate: dragostea, modestia şi blândeţea caracterului.

44 Ibidem, p.13445 Ibidem, p.132.46 Ibidem, p,132.

28

CUM SE PRĂZNUIEŞTE NUNTA47

Sfântul Ioan Gură de Aur acordo o deosebită importanţă primului pas pe care

tineri îl fac în viaţa de familie şi anume celui în care ei se unesc în faţa lui Dumnezeu şi a

oamenilor prin Sfânta Taină a Cununiei.

Vorbind despre nuntă, el critică petrecerile indecente, subliniind caracterul

duhovnicesc, de interiorizare, ce trebuie să însoţească Sfânta Taină a Cununiei. Căsătoria

validă din punct de vedere creştin, „legiuită”, este cea care se face cu cuminţenie şi

cuviinţă, după legile lui Dumnezeu, când cei doi soţi trăiesc în înţelegere unul cu altul48.

Sfântul laudă pe cei ce pun început bun vieţii lor de familie şi sânt model de urmat

şi pentru alţii: „Cel care face început de drum bun, acela este pricină şi pentru faptele

altora şi primeşte o îndoită plată, şi pentru cele săvârşite de el şi pentru că a îndrumat pe

alţii pe această minunată cale”49.

„Acestea nu v-au fost spuse doar aşa50, ci ca să nu mai faceţi nunţi şi dănţuiri şi

cântări satanice. Ia aminte ce a găsit diavolul. Fiindcă însăşi firea le-a depărtat pe femei de

scenă şi de necuviinţele de acolo, [diavolul] a băgat cele de la teatru în apartamentele

femeilor, adică pe afemeiaţi şi desfrânate. Această vătămare a introdus-o mai pe urmă

legea nunţii. Dar mai bine zis nu legea nunţii – să nu fie! -, ci moleşeala noastră. Ce faci,

omule? Nu ştii Ce faci? O iei pe femeie pentru întreagă înţelepciune şi pentru facere de

prunci! Deci ce caută desfrânatele?

Ca să fie veselia mai mare, ar zice careva. Dar nu ţin acestea de nebunie ?

batjocoreşti mireasa, batjocoreşti pe cei chemaţi. .

Căci dacă prin asemenea lucruri se desfătează, batjocură e acest lucru. Căci dacă a

vedea femei desfrânate şi necuviincioase este semn de oarecare cinste, de ce nu o tragi şi

pe mireasă ca şi aceea să le vadă? Întru totul necuviincios şi ruşinos lucru este să bagi în

casă bărbaţi desfrânaţi şi dansatori şi orice alai satanic [pompe satanike]51. „Aduceţi-vă

47Sfântul Ioan Gură de Aur, extras din Omilia a XII-a din Comentariile sau explicarea Epistolei către Corinteni a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopulului, … p. 231.48 Sfântul Ioan Gură de Aur. Omilii la Facere(I), p. 223.49 Ibidem, p. 222.50 Sfântul vorbise mai înainte în omilie despre lacrimile vărsate în rugăciune şi când vedem pe alţii păcătuind.51Acest alai se referă la tot ceea ce însoţea sărbătorile păgâne: dans, muzică, cântece, poezii etc. Azi ele sunt prezente în fiecare familie prin intermediul televizorului şi mijloacelor mass-media. De această pompe satanike (în traducerea din slujba Botezului este e numită „trufia diavolului”) noi făgăduim la botez să ne lepădăm. Ea se infiltrează foarte insidios în conştiinţa noastră sub ceea ce e numit în chip înşelător progres, civilizaţie şi cultură.

29

aminte de lanţurile mele”, zice Pavel (Coloseni 4,18). Lanţ este nunta, lanţ orânduit de la

Dumnezeu. Iar dezlegarea lui este desfrâu şi împrăştiere. Este cu putinţă să luminăm nunta

şi cu altele, cum ar fi mese bogate şi haine. Nu opresc acestea, ca să nu par că sunt foarte

sălbatic52, deşi Rebecăi i-a fost de-ajuns doar voalul, însă nu le opresc. Este cu putinţă [ca

nunta] să fie împodobită strălucit cu haine, cu venirea bărbaţilor cu bun-simţ, cu a

femeilor cuviincioase. Pentru ce bagi [în casă] „minunăţiile” acelea ce aduc bucuria cea

rea? Spune ce auzi de la ei! Te ruşinezi să spui? Tu te ruşinezi şi pe aceia îi sileşti să facă?

Dacă e bine [ce fac], de ce nu faci şi tu? Dacă e ruşinos, de ce-l sileşti pe altul? Toate [cele

de la nuntă] trebuie să fie pline de întreaga înţelepciune, toate de cinste, toate de cuviinţă.

Iar acum văd dimpotrivă: sar ca nişte cămile, ca nişte asini53. Fecioarei numai talamusul54

îi este potrivit.

Când faceţi ceva, ţineţi cont până în amănunt de cele contrare. De pildă, când

semeni, când scoţi vinul din butoaie nu îngădui elemente de acreală. Iar aici, unde e

întreaga înţelepciune, băgaţi acreală? Că acreală e desfrânata. Când pregătiţi mir nu lăsaţi

nimic rău mirositor în vecinătate. Mir este nunta55. Pentru ce, dar, introduci răul miros al

noroiului în alcătuirea mirului?

Simbol al venirii lui Hristos este nunta, iar tu te îmbeţi?

Spune-mi, dacă ai vedea chipul împăratului, oare te-ai ruşina de el [de chip]? Nicidecum.

Pricepe că nu sunt diferite cele ce se întâmplă în cazul nunţii, ci este pricină de mari rele.

Căci toate [la nuntă] sunt pline de fărădelege56. „Cuvânt de ruşine şi vorbe nebuneşti şi

52Sfântul vorbeşte de mesele bogate şi hainele frumoase nu ca regulă sau necesitate, ci ca pogorământ, pentru a nu părea prea ascetic. Dar în fond nu e nevoie nici de acestea pentru a te afla cu adevărat în bucuria lui Hristos. În nici un caz nu se referă la haine deocheate, care pun în prim plan părţile trupului în mod desfrânat, ci e vorba de haine mai curate dar care rămân decente. Elementul de bază este decenţa. La fel este şi în cazul mâncării. 53 La fel e azi. Iar a doua zi sunt prea osteniţi ca să mai meargă la Sfânta Liturghie.54Talamusul era camera femeilor aflată într-un loc ferit din casă unde să aibă linişte pentru a se ocupa de treburi gospodăreşti. Acolo erau crescute fetiţele, fiind ferite de contactul cu tulburările pieţelorl (pieţele erau corespondentul de azi al centrelor de oraşe, unde era centrul vieţii sociale a cetăţii antice).55După cum mirul are multe ingrediente şi trebuie mult timp fiert, aşa şi nunta trebuie compusă din multe virtuţi, care trebuie mult şlefuite sub focul harului.56 Părinţii Sinodului VII, urmând cunoscutei formulări a Sfântului Vasile cel Mare, au legat cinstea sau necinstea dată icoanei de prototipul pe care îl reprezintă. Caracterul tainelor în Biserică este iconic: realităţile văzute sunt simboluri vii ale unor realităţi nevăzute. Acest lucru nu-l înţelege în chip simţit decât omul ce şi-a curăţit mintea de patimi. O astfel de minte „captează” raţiunile lucrurilor, în timp ce simţurile se împărtăşesc de realităţile văzute. Credinciosul cu mintea curăţită trăieşte plenar şi deodată amândouă aceste realităţi: simbol şi simbolizat. Batjocorirea tainei nunţii, prin manifestări desfrânate şi pătimaşe, necinsteşte însăşi taina Bisericii şi întruparea Mântuitorului(Comentariile notelor 50-56, aparţin Pr. Marcel Hancheş în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale şi omilii despre viaţa de familie, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004)

30

glume să nu iasă din gura voastră”, Zice [apostolul] 57. Şi [la nuntă] sunt toate acelea:

cuvântul de ruşine şi vorbe nebuneşti şi glume, şi nu doar aşa pur şi simplu [în treacăt], ci

se fac mult şi bine. Căci artă a devenit [acest] lucru şi laudă mare pentru cei ce se dedau

ei. Păcatele au devenit o artă. Şi nu le urmăm pur şi simplu, ci cu sârguinţă şi cu ştiinţă 58.

Şi mai departe diavolul îşi conduce cetele lui. Căci unde e beţie, e neînfrânare. Unde e

vorbă de ruşine, diavolul este de faţă, introducând cele ale sale. Spune-mi, cum săvârşeşti

taina lui Hristos când tu întemeiezi [nunta] pe acestea şi chemi pe diavolul”59?

INDISOLUBILITATEA CĂSĂTORIEI

Sprijinindu-se pe doctrina biblică şi în general pe învăţătura Sfântului Pavel, la

care se referă, Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează adevărul ca, prin căsătorie, cei doi

soţi alcătuiesc un singur trup. Si analizând toate elementele si împrejurările acestei

unirii60,observa ca bazele ei stau nu numai in faptul fizic al creaţiei Evei din coasta lui

Adam, dar si in caracterul ei de taina formulat expres in porunca lui Dumnezeu 61:

„Pentru aceea va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor

fi amândoi un trup”62.Ca sa învedereze valoarea înaltă si caracterul indisolubilităţii

căsătoriei, ca si Sfântul Pavel, o prezintă drept prefigurare a unirii lui Hristos cu

Biserica. Aşa precum Eva a ieşit din coasta lui Adam celui adormit, tot aşa Biserica s-a

născut din coasta lui Hristos Cel împuns si adormit pe cruce63. Si precum logodnicul,

printr-un tainic impuls64, îşi părăseşte părinţii, pentru a se lipi de logodnica sa, tot aşa

Hristos a părăsit scaunul părintesc, venind spre logodnica Sa, Biserica65.

57 Efeseni 5,4; 4,2958 Punem toate cunoştinţele şi râvna în slujba aflării a noi moduri de făptuire a păcatului, moduri din ce în ce mai rafinate şi subtile şi din ce în ce mai greu de catalogat cu păcat.59 Vezi nota 4760Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim, P.g. LI, 225-242. traducere de Pr. Dumitru FECIORU, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, AnulLVI, 1980, nr. 3-5, p. 359.61 Ibidem, p. 360.62 Facere,II, 24.63 Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim,… p. 361.64 Ibidem, p. 363.65 Ibidem.

31

Datorită unităţii pe care o alcătuiesc astfel, ca două mădulare ale aceluiaşi trup,

bărbatul fiind capul, iar femeia trupul66, legătura celor doi soţi, prin taina nunţii, devine

indisolubilă.

Indiferent de calităţile şi puterile sufleteşti şi fizice ale soţiei, pe care, de altfel, a

avut libertatea, putinţa şi chiar datoria, de a le aprecia şi verifica înainte de căsătorie67,

soţul trebuie să rămână, deci, în unire fermă şi perpetuă cu femeia sa, chiar când are

metehne, dobândite fie înainte, fie după cununie. În acest nefericit caz, el nu poate face

altceva decât să se străduiască a le îndrepta aşa cum faci cu mădularul fizic bolnav: într-

adevăr, nimeni nu înlătura ochiul cu care nu se mai vede, ori braţul uscat sau paralizat.

Când e vorba de soţie, trebuie observat pe de o parte că nu ea trebuie înlăturată, ci

viciul pe care-l practică, iar pe de alta că însănătoşirea în ordinea morală este posibilă şi

mai uşoară decât în cazul mădularelor trupeşti paralizate, pe care noi, deşi inutile şi

ofensatoare, pentru celelalte părţi, nu le amputăm totuşi, ci le purtăm mai departe,

acordându-le aceeaşi preţuire şi ocrotire ca tuturor membrelor sănătoase ale trupului68.

În lucrarea de redresare morala a soţiei, soţul trebuie să aplice îngăduinţa, răbdarea şi

sacrificiul cu care Hristos şi-a înfrumuseţat şi întărit Biserica, Mireasa Lui, pe care, deşi

prihănită adesea – aluzie la cazul incestuosului din Corint – El n-a izgonit-o din casa si

din inima, ci a rămas statornic lângă ea, s-o tămăduiască şi s-o înalţe69.

Chiar acordul comun intervenit între soţi pentru despărţire, moral nu are putere şi

efect. Căci voinţa lor a putut dicta valabil înainte de căsătorie, dar după contractarea ei,

numai legea dispune suveran şi exclusiv de ei. În acest punct, ca şi în toate celelalte, de

altfel, Sfântul Ioan dezvoltă doctrina Sfintei Scripturi aducând martor ca de obicei pe

Sfântul Apostol Pavel, care-şi spusese cuvântul, în special cu ocazia răspunsului dat

Corintenilor70. Ori legea porunceşte ca soţia să rămână lângă soţul său tot timpul cât el

trăieşte: „Femeia e supusă legii, atâta timp cât soţul e în viaţă”71. Şi Sfântul Părinte

atrage atenţia asupra nuanţei şi valorii expresiei pe care o foloseşte Sfântul Apostol

66Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din comentariile la Epistola către Efeseni. (Omilia XX, la 4 Efeseni),traducere şi note de Marcel HANCHEŞ, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din comentariul la Efeseni (partea I-a), în Altarul Banatului, serie nouă, anul XIII(LII), 2002, nr. 1-3, p. 76.67. Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim,… p.360.68 Ibidem.69 Ibidem, p. 369.70 I Corinteni, VII, 1-40.71 Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim, … p. 370..

32

Pavel: „Căci n-a zis: să fie la un loc cu bărbatul său cât va trai el, ci: femeia este supusă

legii cât timp va trăi bărbatul său”72.

Cu aceasta, soarta căsătoriei era scoasă de sub tutela voinţei soţilor, care se

dovedise până atunci arbitrară şi falimentară şi a fost pusă sub auspiciile „legii”, factor

autoritar, obiectiv şi constant. De aceea, „când un bărbat ar vrea să-şi lase femeia, sau

femeia bărbatul, să-şi amintească de acest cuvânt şi să-şi închipuie că Pavel e de faţă şi-i

urmăreşte, strigând şi zicând: „Femeia este supusă legii”. Căci după cum stau sclavii

fugiţi din casa stăpânului, şi îşi duc cu ei lanţurile, tot aşa şi femeile, chiar dacă-şi

părăsesc bărbaţii, legea le este ca nişte lanţuri care se ţin de ele şi le acuză de adulter 73.

Şi ca să creeze în jurul căsătoriei o zonă de siguranţă şi mai întinsă, mergând pe calea

Sfintei Scripturi74, previne pe cei ce se vor căsători cu membri ai unei căsnicii desfăcute,

că sunt de asemenea părtaşi la adulter75. Căci însăşi vrerea lui Dumnezeu este ca omul

să nu se căsătorească de mai multe ori. Monogamia şi monandria sunt dintru început76;

altfel, în momentul creaţiei, după aducerea la existenta a lui Adam, lăsând pe una, să

poată lua pe cealaltă77. De altfel, e de neînţeles, cum poate cineva să se însoţească cu o

femeie căsătorită cândva cu un bărbat pe care-l întâlneşti în viaţă, atâta vreme cât,

psihologic tratând, suporţi cu greu chiar numai amintirea şi chipul mortului care a fost

căsătorit cândva cu soţia ta. Căsătoria celor despărţiţi şi căsătoriţi a doua oară este

invadată de toate relele78, culmea lor constituind-o pedeapsa la judecata viitoare79. În

consecinţă, spre a nu se expune acestor primejdii, el îndeamnă şi roagă pe bărbaţi să nu-

şi lase femeile şi pe femei să nu-şi părăsească soţii80.

Sfântul Ioan Gură de Aur previne si obiecţiunea pe care ar fi putut s-o facă cineva,

amintind îngăduinţa mai largă pe care o acordă Vechiul Testament privitor la

posibilitatea de despărţire a soţilor. El argumentează că toleranţa acordată temporar de

legea mozaică era o măsura preventivă împotriva altor rele şi mai mari81 la care s-ar fi

72Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăieşte bărbatul e , P.G. LI, 217-226, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul LV, 1979, nr. 7-8, p. 556.73 Ibidem.74 Matei, V, 32: Cine va lăsa pe cea lasată, preacurveşte.75 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăieşte bărbatul ei, … p. 557.76 Ibidem.77 Ibidem.78 Ibidem, p. 558. 79 Ibidem, p. 55980 Ibidem.81Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Cap. I Isaia, 4, Migne, P.G. vol. LVI, col. 19. apud Magistrand Pr. Marin Branişte Concepţia sfăntului Ioan Gură de Aur despre familie, … p. 139.

33

dedat poporul iudeu, oarecum infirm sufleteşte82, dacă n-ar fi avut un regim mai uşor în

această materie; el arată, printr-o mulţime de cazuri şi citate scripturistice că Iudeii, care

şi-au ucis profeţii şi copiii chiar83, ar fi fost în stare de asemenea să-şi omoare şi soţiile

vinovate, dacă n-ar fi avut putinţa să se despartă de ele.

Totuşi, observă Sfântul Părinte, chiar în Vechiul Testament se întrevăd zorile

„filozofiei celei noi”84 cu privire la indisolubilitatea căsătoriei. Şi pentru a dovedi acesta,

citează o mulţime de pasaje scripturistice vechi testamentare, în care se detestă

desfacerea primei căsătorii şi contractarea celei de a doua85. Cu atât mai mult, deci,

aceasta toleranţă nu-şi mai are rost în nici un fel, sub imperiul harului, când o lege

superioară s-a revelat şi impus oamenilor86.

În acord cu doctrina Sfintei Scripturi, o singură pricină admite Sfântul Ioan ca

temei de despărţire a soţilor: infidelitatea conjugală, adulterul. El deschide, într-adevăr,

între cei doi soţi o prăpastie imposibil de trecut şi de tolerat. Cum această boală bântuia

cu furie, Sfântul Ioan se străduieşte din răsputeri să o stârpească, identificând şi

denunţând pe făptaş pe de o parte şi înfăţişând relele ce decurg din săvârşirea păcatului

pe de alta.

Unul dintre făptaşi, anume soţul, se camufla la adăpostul unor privilegii păstrate

în favoarea lui de către unele concepţii, tradiţii şi chiar unele dispoziţii ale legilor civile,

lipsite de baza morală şi echitate socială. Ele erau o prelungire persistentă aşa de

răspândită în Orientul grec, că femeia este inferioara bărbatului în drepturi87. Conform

acestei mentalităţi deformate, delictul de adulter era caracterizat ca atare numai în cazul

soţiilor infidele88, în orice ocazie şi indiferent pe cine ar fi avut partener la păcat, pe când

soţului nu i se făcea vina de adulter de către legea civilă, decât în eventualitatea că ar fi

fost surprins în greşeală cu o femeie căsătorita89; legăturile neîngăduite cu femeile

dezonorate şi cu slujnicile i se tolerau însă90.

82 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăieşte bărbatul ei, … p. 557.83 Ibidem.84 Ibidem, p. 559.85 Ibidem.86 Matei, V, 20.87 Magistrand Pr. Marin Branişte Concepţia sfăntului Ioan Gură de Aur despre familie,…p. 140.88 Ibidem.89 Ibid., col. 213.90 Ibid.

34

Având la inima absoluta egalitate de drepturi si îndatoriri a soţilor91, Sfântul Ioan

restabileşte adevărul afirmând că toate speţele de infidelitate a soţului sunt adulter,

gravitatea delictului fiind egală pentru amândoi soţii92 şi că starea şi condiţia partenerei la

păcat nu uşurează pe soţul vinovat93, precum arată atâtea locuri din Scriptura94.

Dar Sfântul Patriarh nu rămâne doar la precizarea sferei delictului printr-o

jurisprudenţa nouă; ci, aşa cum am spus, el schiţează în linii energice urmările nenorocite

ale acestui întins păcat, spre a descuraja pe făptuitori lui şi a reda familiei tihna, curăţia şi

tăria ei. Într-aceasta, el vizează mai mult pe bărbat, adică pe cel ce se deghizase mai abil,

dar toate observaţiile sale pe care noi le vom arata aci si peste tot, privesc si pe soţie 95,chiar daca Sfântul Ioan nu se refera întotdeauna la chip expres la ea.

Ca sa provoace repulsia cuvenită împotriva adulterului, el îl înfăţişează ca pe un

furt, dezvoltând spusa Sfantului Pavel96 că trupurile soţilor îşi aparţin reciproc, în felul

unor valori încredinţate spre pază şi că adulterul este neâmplinirea datoriei categorice de a

le păstra intacte97. Căci dacă păstrezi dota soţiei, cu atât mai mult trebuie să păstrezi

castitatea şi puritatea trupului tău, care-i este zestre mai valoroasă şi de care ai să dai

socoteală lui Dumnezeu98. De aceea, când o femeie uşoară ispiteşte pe un soţ, Sfântul Ioan

recomanda cugetului propriu şi provocatoarei, replici ca aceasta: „Trupul meu nu-mi

aparţine; este al soţiei mele. Nu pot abuza de el şi nici să-l dau altei femei”99. Şi „la fel să

facă şi femeia!”100.

Cu privire la plăcerea în sine, pe care se pare că o provoacă adulterul,

Părintele Ioan spune, cu atâta dreptate, că ea este mai degrabă nebunie, descumpănire

sufletească101, turburare102, în contrast direct cu echilibrul şi plăcerea adevărată şi durabilă,

pe care o prilejuieşte înfrânarea103.

91 Aimé Puech, op. cit., p. 113.92 Spre a nu cadea in desfranare, 4, ibid., col. 214.93 Ibid., col. 215.94 Ibid.95 Cf. Femeia este legata prin lege, 3, ibid., col. 222.96 I Corinteni, VII, 3-4.97 Spre a nu cadea in desfranare, ibid.98 Ibid.99 Ibid.100 Ibid.101 Omilia XXXVII 3 la I Corinteni, Migne, P.G. LXI, col. 320.102 Ibid., 4, col. 321.103 Ibid., col. 319.

35

Mai înainte de orice, adulterul este izvor de umilinţe: „Ce-ar putea fi mai

urâcios si mai necinstit decât a sta înaintea uşilor unei desfrânate si a fi pălmuit de o

femeie necinstita, a plânge, a scânci şi a-şi necinsti singur slava sa?”104. Pe de altă parte,

însăşi desfrânata, căreia bărbatul îi cerşeşte iubire vinovată, îl dispreţuieşte preferând şi

dorind mai degrabă pe cel ce nu se lasă prins in mrejele ei105.

Dar aceasta e prea puţin, faţă de şirul nenorocirilor ce urmează. Căci, pe

nesimţite, lumina şi bucuria căsniciei pălesc şi până în cele din urmă se sting. Urâtul

năpădeşte. Căminul pare o carceră. Somnul întremător dispare. Masa pare otrăvita. Pe

vinovat îl incomodează nu numai prietenii, dar până şi lumina soarelui îl stânjeneşte106.

Femeia pierdută, prin practici diavoleşti107, îi încătuşează inima108, îndepărtându-l de soţia

sa legitimă109. Pe aceasta n-o mai poate suferi, nu-i îngăduie nici măcar un cuvânt mai

aspru110, iar aceleia ii răbda toate insolenţele şi injuriile111 şi îi cade în genunchi112.

Şi ca şi când n-ar fi de ajuns atâta, gloata spăimântătoare a altor rele se adaugă:

cheltuieli, concurenţa celorlalţi confraţi de viciu, rănile căpătate în lupta cu ei113, legile

care opresc desfrâul şi pedepsele cu care se osândeşte păcatul114. Pe deasupra, adulterinul e

chinuit permanent de temeri. Se înfricoşează de orice: „De la zidurile şi până la pietrele

casei pe care o profanează, toate prind glas şi-l osândesc. Oamenii de serviciu, vecinii,

prietenii, duşmanii, totul ii e suspect. Se sperie si de-o umbra. Si chiar când n-ar fi fost de

fata si partenera lui la păcat, rămâne propria-i conştiinţă care-l acuză fără putinţa de

apărare, acest aspru judecător lăuntric, ce nu se poate cumpăra cu bani si nici corupe prin

daruri”115.

De altfel, nici nu poate fi dezvinovăţire ori uşurare pentru adulter. Căci invocând

înclinarea naturală, te acuză propria soţie, sprijin legal şi firesc, dar ignorat de tine, te

osândeşte viaţa conjugală, care tocmai pentru aceasta a fost instituită, dar pe care tu o

necinsteşti. Îţi stau mărturie potrivnică atâţia soţi, cu aceeaşi fire ca tine, cu aceleaşi

104 Ibid., col. 318.105 Ibid., col. 319.106 Spre a nu cadea in desfranare, 5, ibid., col. 214.107 Ibid.108 Ibid., 4, col. 215.109 Ibid., 5, col. 214.110 Ibid., col. 216.111 Ibid.112 Ibid.113 Omilia XXXVII, 3 la I Corinteni ibid., col. 319.114 Femeia este legata prin lege, ibid., col. 319.115 Ibid., 4, col. 224.

36

înclinări, purtând acelaşi jug, dar care au rămas credincioşi legăturii conjugale. Dar cei

mai neînduplecaţi acuzatori rămân cei ce, înfrâng legea concupiscentei, au trăit în

feciorie116. Pe bună dreptate, deci, adulterinul îşi agoniseşte osânda din partea tuturor

semenilor si mai ales din partea propriei sale conştiinţe117. Ceea ce este mai grav, însă, e

că-şi şubrezeşte legătura cu Dumnezeu, spre Care nu mai poate, cu inima curata, să-şi

deschidă buzele şi să-şi ridice mâinile la rugăciune şi nici să-şi îndrepte paşii spre

biserică118.

Prin urmare, unirile vinovate, departe de a fi plăceri adevărate, sunt otravă119,

amărăciune, remuşcări şi dezastru120. De aceea, Sfântul Ioan nu cruţă nici o osteneală întru

a le denunţa ca pe nişte vrednice de osândă şi aducătoare de moarte121. Sprijinindu-se pe

autoritatea multor texte din Sfânta Scriptură, El dovedeşte că nimic nu e mai ruşinos decât

să vezi un om căsătorit şi vinovat de adulter122. Pentru aceasta, îndeamnă cu căldură să se

folosească numai plăcerea legitimă pe care o îngăduie căsătoria. Orice legătură cu femei

necuviincioase trebuie evitată123, atât înainte, cât şi după căsătorie, când gravitatea

păcatului se îndoieşte şi întreieşte124. Pofta trupească trebuie astâmpărată numai din

izvorul curat al vieţii conjugale125.

Nici măcar gândul nu trebuie lăsat să se îndrepte cu poftă vinovată spre alte femei

căsătorite sau nu126. Faţă de acestea, inima ta trebuie s rămână netulburată ca în faţa unor

statui de piatră127.

Ca un leac împotriva ispitei, Sfântul Ioan recomandă lectura Sfintei Scripturi:

„Când simţi că se aprinde în tine pofta pentru altă femeie şi că scade în acelaşi timp

plăcerea pentru soţia ta, închide-te în casă, deschide Scriptura şi luând pe Pavel mijlocitor,

repetând cuvintele lui, stinge flacăra128. Căci precum adulterul este izvorul tuturor relelor,

tot aşa castitatea şi înfrânarea naşte iubirea, pricină a mii de bunătăţi129.

116 Ibid., 3, col. 222.117 Ibid., 4, col. 224.118 Ibid.119 Spre a nu cadea in desfranare, 5, ibid., col. 217.120 Ibid.121 Ibid.122 Ibid., 4, col. 215.123 Ibid., col. 217.124 Ibid., 5, col. 218.125 Ibid., 5, col. 217.126 Ibid., 4, col. 215.127 Ibid., Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 224.128 Spre a nu cadea in desfranare, 4, ibid., col. 215.129 Ibid., 5, col. 215.

37

Fără îndoială că e mult mai bine să nu fi greşit niciodată130 şi aceasta este cu

putinţă celor ce-şi iubesc cu adevărat soţia131. Pentru cazul că cineva a căzut, totuşi, în

greşeală, Sfântul Ioan Gura de Aur recomandă vinovatului să se reculeagă în grabă, să-şi

cureţe sufletul în baia lacrimilor remuşcării şi frângerii inimii, a rugăciunii stăruitoare şi

milosteniei; dar mai cu seamă să urască păcatul săvârşit şi să pună hotărâre nestrămutată

de a nu se întoarce la el132. Acestea sunt valoroase dovezi şi forme ale începutului

îndreptării şi chezăşia că păcatul nu se va mai repeta133.

Dar de concepţia Sfântului Ioan despre indisolubilitatea şi, ca să zicem aşa, despre

unicitatea căsătoriei rezultă şi din rezerva cu care el priveşte şi admite nunta a doua a

soţului rămas văduv prin decesul celuilalt. În principiu o îngăduie, ca şi Sfântul Apostol

Pavel, din pricina slăbiciunii firii omeneşti. Încearcă însă să-i limiteze folosinţa, scoţând,

pentru aceasta, în evidenţă: caracterul de „strictă îngăduinţă” al nunţii a doua , opinia

defavorabilă pe care şi-o fac oamenii despre cei recăsătoriţi, precum şi rezultatele slabe pe

care le dă, în general, a doua căsătorie. Să privim, fugitiv şi pe rând, aceste temeiuri:

TEMEIURI PENTRU CĂSĂTORIA A DOUA

Privitor la permisiunea de a se căsători soţul văduv, respectiv soţia văduvă, el

observă ca însăşi termenii în care este formulată, indică o rezervă: ,,Dacă va adormi

bărbatul" , zice Pavel, "soţia este slobodă să se recăsătorească cu cine vrea dar în

Domnul”134. Expresia arată clar mai întâi nuanţa de "îngăduinţă" iar nu de poruncă135; ea

continuă apoi încredinţarea despre învierea soţului, care „n-a murit”, ci „a adormit” şi

schiţează îndemnul „de a rămâne credincioasă primei căsătorii şi a nu o mai încheia pe a

doua, ci să rămână în aşteptarea învierii soţului”136

Îngăduită cu vădită rezervă de cuvântul Scripturii, recăsătorirea văduvelor şi

văduvilor nu este văzută bine nici de oameni, care suspectează pe unii ca aceştia de

nestatornicie si alte defecte înrudite: „Atât public cât şi în particular”, zice Sfântul Ioan,

130 Cum trebbie sa fie sotia, 1, ibid., col. 226.131 Cuvantarea I destre Ana, 1, Migne, P. G., LIV, col. 633.132 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 224.133 Cum trebbie sa fie femeia, 1, ibid., col. 226.134 I Corinteni VII,39.135 Femeia este legata prin lege, 1, ibid., col. 219.136 Ibid., Despre feciorie, 37 Migne, P. G., Vol. XLVIII, col.. 559.

38

„majoritatea oamenilor îşi bat joc, ţin de rău şi întorc spatele celor care se căsătoresc a

doua oară. Toţi oamenii îi evită, ca pe călcătorii de jurământ. Nu mai au încredere să şi-i

facă prieteni, să mai încheie cu dânşii un contract, să le mai încredinţeze ceva. Când îi văd

ca au scos din sufletul lor cu atât uşurinţă amintirea unei atât de mari obişnuinţe, dragoste

şi legături cu primul soţ sau prima soţie, ii cuprinde, din pricina acestor gânduri, un fel de

indiferenta fata de ei, nu se mai apropie de dânşii cu inima deschisă, socotindu-i oameni

uşurateci si nestatornici”137. „Cel ce de curând se frângea de durere la mormântul soţiei

dispărute, acum face pe veselul, fiind din nou mire. Faţa brăzdată atunci de lacrimi, se

îmbujorează acum de ras...; adevărate prefăcătorii de actor”138.

Că e privită defavorabil din afară n-ar fi totul; căsătoria a doua oferă necazuri şi

înăuntru, fiind un adevărat izvor de certuri si neînţelegeri, pentru o mulţime de pricini.

Dintre ele cea mai de seamă este suspiciunea bizară cu care a doua soţie priveşte tot ce

leagă pe soţ de prima soţie: copiii, amintirile chiar. Ea se simte ofensată şi provocată ori

de câte ori soţul îşi aminteşte în vreun fel de cea dintâi, făcându-i o vina din aceasta 139. O

invidiază şi moartă pe aceea. Deşii culege roadele ostenelii celeilalte, se desfătează cu

bunurile ei, totuşi nu încetează a se lupta cu umbra ei140. Apoi, dacă ea nu dobândeşte

copii, va urî pe copii rezultaţi din prima căsătorie, care-i vor sta ca un cui în inimă141. Va

duce război continuu împotriva lor, va fi ca o leoaică pentru ei142, care-i amintesc de

cealaltă143. Adeseori , când nu poate să se răzbune singură, sadismul ei merge până la a

înarma mâna soţului său împotriva copiilor primei soţii144. Dacă are copii proprii, ar vrea

să-i socotească si sa-i trateze pe orfani ca pe ultimii dintre servitorii ei şi o furie

nestăpânită o cuprinde văzând cum soţul, înduioşat de soarta lor, îi tratează cu milă şi cu

iubire deosebită145.

Asemenea şi multe alte inconveniente prezentând căsătoria a doua, pe lângă

celelalte multe pe care le aduce cu sine chiar prima căsătorie146 şi neputându-se vindeca

rănile produse de dispariţia soţului decedat147, Sfântul Ioan spune răspicat ca e mai bine ca 137 Ibid., col. 559-560.138 Vaduva sa nu fie primita, 5, ibid., col. 325.139 Ibid., 5, col. 326.140 Despre feciorie 37, ibid., col. 560.141 Vaduva sa nu fie primita, 6, ibid., col. 326.142 Ibid., 4, col. 325.143 Despre feciorie , ibid.144 Ibid.145 Vaduva sa nu fie primita, 6, ibid.146 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 223.147 Cf. II 4, Migne, P. G., vol. XLVIII, col. 614 i urm.

39

văduva să rămână credincioasă aceluia, sa păstreze legămintele faţă de el, să se înfrâneze

şi să rămână devotată copiilor dobândiţi cu el , ceea ce atrage mai din plin bunăvoinţa lui

Dumnezeu148.

Viaţa văduvei va fi dedicată, pe de o parte rugăciunii, pentru a se întării în lupta ce

are de purtat de acum singură149, iar pe de alta, afecţiunea pe care o acorda mai înainte

soţului, acuma când el a adormit, ea s-o transforme în preocupări duhovniceşti150 , care, în

ordinea importanţei sunt: a-şi creşte copiii în pietate, a practica ospitalitatea, a ajuta pe cei

nefericiţi, în sfârşit a se îndeletnici cu orice lucru bun151. Bineînţeles că aceeaşi

recomandaţie este adresată şi soţilor care au devenit văduvi152.

e. – Interpretând pe Sfântul Apostol Pavel153, Sfântul Ioan Gură de Aur stabileşte

între întâia şi a doua căsătorie acelaşi raport văzut de el între feciorie şi căsătorie şi

anume: a doua căsătorie este bună, dar e inferioară văduviei, aşa cum starea de căsătorie

nu egalează fecioria 154. De aceea şi îndeamnă să folosim numai dreptul la prima

căsătorie155: „ Vă sfătuiesc, deci, să vă stăpâniţi şi să vă mulţumiţi numai cu prima

căsătorie atât soţii cât şi soţiile ca să nu vă tulburaţi tihna vieţii”! 156 Pe văduvele ce s-au

hotărât să trăiască în castitate le laudă şi le întăreşte în această nobilă hotărâre,

făgăduindu-le, ca şi Sfântul Apostol Pavel, mai bună răsplată de vor rămâne credincioase

legămintelor făcute cu soţul adormit157şi prevenindu-le cu vorbele Sfântului Pavel:158

„Văduvele, dacă îl dispreţuiesc pe Hristos si vor să se mărite, vor fi osândite, pentru că au

călcat în picioare credinţa cea dintâi”159.

148 Femeia este legata prin lege, ibid., col. 224. Vaduva sa nu fie primita, 2, ibid., col. 323.149 Vaduva sa nu fie primita, 1, ibid., col. 321-322.150 Ibid., col. 322.151 Ibid., 4, col. 325.152 Ibid.153 I Corinteni, VII, 39-40.154 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 223. Vaduva sa nu fie primita, 5, ibid., col. 525.155 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 223. 156 Vaduva sa nu fie primita, 6, ibid., col. 326.157 Femeia este legata prin lege, 3, ibid., col. 222.158 I Timotei, V, 11-12.159 Despre Feciorie, 39, ibid., col. 561.

40

RAPORTURILE DINTRE SOŢI

După întemeierea căsătoriei aceasta este indisolubilă, pentru că are caracterul unirii

indestructibile şi permanente dintre Hristos şi Biserică160. Sfântul Ioan Gură de Aur

sprijină indisolubilitatea legăturii dintre bărbat şi femeie pe argumente dogmatice. Un

prim temei este unitatea ontologică a primei perechi de oameni şi crearea Evei din coasta

lui Adam. Indisolubilitatea familiei se bazează, însă în principal pe complementaritatea

darurilor. Femeia a fost creată din bărbatul ei, ca să-i fie sprijin în eforturile sale

spirituale161.

În cadrul acestei învăţături despre împreuna-lucrare a soţilor, Sfântul Ioan acordă

acelaşi rol şi importanţă ambilor soţi. Raportul dintre ei nu înseamnă nici despotism-din

partea soţului, nici supunere necondiţionată din partea soţiei, ci dragoste şi înţelegere.

Femeia nu este stăpână peste trupul ei”162 , ci este şi roabă şi stăpână a bărbatului163.

„Dacă te lepezi de robia cuvenită, L-ai jignit pe Dumnezeu. Iar dacă vrei să te lepezi de

ea, [o poţi face numai] când vrea bărbatul, chiar dacă este [numai] pentru scurt timp164.

Căci de aceea şi datorie a numit lucrul, ca să arate că nimeni nu este stăpân peste sine, ci

sunt robi unul altuia165. Iar când vezi vreo desfrânată care te ispiteşte, spune-i: „Nu este

trupul meu, ci al femeii”. Acestea şi femeia să le spună către cei ce vor să-i sape întreaga

ei înţelepciune: „Nu este al meu trupul, ci al bărbatului”.

160 Efeseni, 5,31, 32.161 Omilii la Facere, Omilia a X-a , IV, p.120.162 I Corinteni 7, 4163 Preţul este ascultarea de celălalt. Faptul de a fi în acelaşi timp stăpân şi slugă reprezintă plata datoriei.164 De remarcat totuşi că nu e vorba de abuzuri sexuale. Femeia sau bărbatul nu pot fi obiecte la discreţia sexuală a celuilalt. E vorba de o cei căsătoriţi în Biserică. Abuzurile nu le pot face decât cei din afara Bisericii sau cei care se leapădă de Biserică, prin păcatele lor. Dacă trupul meu nu e al meu, atunci înseamnă că şi eu trebuie să îmi stăpânesc pofta şi dorinţele în funcţie de starea partenerului. Nu pot fi doar stăpân al celuilalt, ci şi rob al lui. Adică nu ţin doar de mine ci şi de el.165 Dacă cei doi duc o viaţă în Hristos, o să înţeleagă că această robie poate fi prefăcută i una duhovnicească, încât să înveţe să-şi supună în chipul cel mai adânc voinţa unul altuia. Astfel căsătoria nu este cu nimic mai prejos decât monahismul. Cei doi (sau mai mulţi, dacă sunt şi copii) învaţă o necruţătoare crucificare prin lepădarea oricărei voinţe proprii. Această luptă foarte aspră aduce o bucurie imensă şi uneşte nespus de adânc. Atunci familia devine cu adevărat Biserică în chip deplin, când cei mulţi devin de un cuget şi de o simţire prin harul Duhului Sfânt.

41

Iar dacă bărbatul sau femeia nu au stăpânire asupra trupului lor, cu mult mai mult n-au

asupra banilor şi lucrurilor166. Auziţi câte aveţi bărbaţi şi câţi aveţi femei. Căci dacă nu

trebuie să ai trupul tău, cu atât mai mult lucrurile şi banii tăi.

În altă privinţă, dă bărbatului multă întâietate şi în Noul şi în Vechiul Testament,

zicând: „Către bărbatul tău întoarcerea ta şi el te va stăpâni”167 . Iar Pavel face deosebire şi

scrie astfel: „Bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre iar femeia să se temă de bărbat” 168. Aici

însă nu mai este „mai mare” şi „mai mic”, ci o singură stăpânie.

Pentru că atunci când într-o casă bărbatul şi femeia sunt dezbinaţi, casa nu e cu nimic

mai bună decât o corabie bătută de furtuni şi cu cârmaciul depărtat de la cârmă. De aceea

zice: „Nu vă lipsiţi unul de altul, decât din bună înţelegere pentru o vreme, ca să zăboviţi

în post şi rugăciune”169. Aici vorbeşte de rugăciunea cu mai multă râvnă170.

Căci dacă ar opri să se roage pe cei ce se împreunează unul cu altul, cum ar avea o

anume vreme rugăciunea neîncetată?171 Aşadar, este cu putinţă Şi a te însoţi cu femeie, şi a

166 În casă nu trebuie să se facă nici cel mai mic lucru fără împreuna sfăţuire a celor doi. Şi pentru un „capăt de aţă” trebuie să se sfătuiască împreună. Adam şi Eva au căzut pentru că au lucrat de capul lor, fără ştirea unuia de celălalt.167 Facerea 3,16168 Efeseni 5, 25; 5, 33169 Prin aceasta se sugerează celor căsătoriţi că postul şi rugăciunea au puterea să-i întărească în înfrânare. Dar totul ţine de voinţa lor, căci harul conlucrează cu ei. Prin aceasta cei căsătoriţi sunt ridicaţi încet-încet la sublimarea relaţiei lor, la prefacerea ei în una adânc duhovnicească. Cei doi trebuie să ajungă la conştiinţa – nu numai la cunoştinţa – că în veacul viitor nu se mai căsătoreşte nimeni şi că esenţa relaţiei lor în veacul viitor nu va avea nimic carnal.170 O rugăciune formală nu va avea putere să-i întărească pe cei doi. De fapt, esenţa unei relaţii sexuale este dorinţa de comuniune cu o persoană, chiar dacă noi pervertim acest aspect fundamental. Rugăciunea este o comuniune cu Persoana deplină şi e deci infinit mai suplă şi mai complexă. Dacă omul trăieşte comuniunea cu Dumnezeu intens, nu mai are nevoie de latura sexuala, iar relaţia cu celalalt se va subţia mult. E nevoie şi de post, pentru că postul face mai transparent trupul şi pentru a exprima mişcările sufletului. Printr-un trup înduhovnicit se dezvăluie mult mai amplu o persoană decât printr-unul întunecat şi îngroşat de patimi. De pildă, chiar trupul unui dansator este capabil să exprime mult mai mult decât un trup obez; cu atât mai mult se va întâmpla aceasta când trupul se va face purtător de har. (Totuşi poate exista şi trup obez – desigur din vreo dereglare biologică, nu de pe urma lăcomiei – purtător de har sau trup paralizat purtător de har. în acest caz trupul este la fel de mult un vehicul al harului). Deci postul şi rugăciunea ridică persoana întreagă – trup şi suflet – într-un plan mai propice manifestărilor Duhului şi adânceşte uluitor de mult relaţia celor doi. Atunci gesturile trupeşti ale celor doi devin pline de har. Spre exemplu, Sfântul Ioan Evanghelistul se sprijină cu capul pe pieptul lui lisus la Cina cea de Taină. Între bărbaţi pătimaşi acesta ar putea fi un gest homosexual, dar toţi sfinţii au înţeles acest gest ca izvorul teologiei dumnezeiescului Ioan. În gesturile trupeşti ale Mântuitorului este prezentă întreaga lucrare a Dumnezeirii. Până la urmă trupul devine instrument al harului. Cei doi căsătoriţi pot trăi stări duhovniceşti prin gesturi trupeşti, când acestea sunt curăţite de patimă. Şi atunci relaţia celor doi devine o necontenită revărsare de inimă a unuia în altul şi o privire fără patimă a unuia faţă de altul. Dar trebuie înţeles că faptul de a fi căsătorit nu scuteşte de patimă, ci căsătoria este doar o îngăduinţă temporară a patimii, nu o cantonare în ea. Prin harul cununiei se dă posibilitatea ca cei doi să iasă din trupescul grosier. Să fim conştienţi că există desfrâu şi în căsătorie, cum adesea atenţiona părintele Arsenie Boca.171 Sfântul Pavel spune în epistola întâi către tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Aceasta era învăţătura lui generală, nu doar cea adresată tesalonicenilor. Acest îndemn le era adresat unor oameni căsătoriţi. Dacă ar fi fost incompatibilă rugăciunea cu căsătoria, nu le-ar fi spus unor căsătoriţi să se roage neîncetat. Un anumit timp de înfrânare e însă necesar pentru cei căsătoriţi spre a gusta din dulceaţa unei

42

lua aminte la rugăciune, însă rugăciunea este mai intensă când e şi înfrânare. Că nu a zis

simplu „să vă rugaţi”, ci „să zăboviţi [scolazete] [în rugăciune]“. [Şi a spus aşa], fiindcă

[însoţirea cu femeie] îţi ocupă [timpul şi mintea] [ascholia], iar nu că ar fi necurăţie172.

„Şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească Satana”173. .

Ca să nu creadă că lege este lucrul, adaugă şi pricina174. Şi care e aceasta? „Ca să nu vă

ispitească Satana”. Şi ca să înveţi că nu numai diavolul lucrează ceea ce ţine de adulter, a

adăugat: „Din pricina neînfrânării voastre”. .

„Aceasta o spun ca îngăduinţă nu ca poruncă. Căci vreau ca toţi oamenii să fie ca şi

mine”175 (, în înfrânare. Aceasta o face pretutindeni când îndeamnă pentru lucruri

anevoioase. Pe sine se pune în mijloc şi zice: „Fiţi următori mie”176. „Însă fiecare are

darul [charisma] lui de la Dumnezeu, unul aşa, altul în alt fel”177 .

Totuşi, el este fidel relaţiilor tradiţionale, pauline, din cadrul familiei. Bărbatului îi

revine conducerea- precum şi Hristos este Cap al Bisericii Sale, iar femeii-ascultarea. De

la femeie se cere supunere178 iar de la bărbat-dragoste. Soţul nu trebuie să se considere

rugăciuni mai îndelungate şi mai intense. De aceea e limpede de ce posturile, zilele de praznic, duminica, zilele de miercuri şi vineri sunt răstimpuri de înfrânare a soţilor. Se va spune că poate ei nu vor aceasta. Poate exista îngăduinţă de la caz la caz, însă, dacă sunt mădulare vii ale Bisericii, îşi supun cugetele şi dorinţele rânduielilor Bisericii.172 Relaţiile sexuale nu sunt întinate şi incompatibile cu rugăciunea. Dar ele arată că omul este încă trupesc şi rugăciunea lui nu are vigoarea necesară. De aceea se recomandă înfrânarea şi nu pentru că ar fi necurate relaţiile trupeşti. În general – deşi nu e neapărat regulă – o relaţie sexuală slăbeşte tăria minţii şi ea nu se mai poate încorda în rugăciune. Ne referim la rugăciunea adâncă, nu la rostirea unor cuvinte.173 l Corinteni 7,5174 Ideea este: „Ca să nu se creadă că cei căsătoriţi trebuie neapărat să se împreuneze. Dacă rezistă, ei pot trăi în înfrânare spre slava lui Dumnezeu. Cauza împreunării est neputinţa de a purta un război duhovnicesc, nu o lege imuabilă. Deci nu cutuma social sau alte criterii stabilesc împreunarea căsătoriţilor, ci capacitatea de a purta război duhovnicesc, sau în cazuri speciale, porunca expresă a lui Dumnezeu (cazul Sfintei Marta amintit mai sus, căreia i-a poruncit Dumnezeu să se căsătorească, deşi ea nu ar fi vrut).175 I Corinteni 7, 6-7176 I Corinteni 11, 1177 I Corinteni 7, 7178 Ar părea că e vorba de inegalitate şi de faptul că femeia ar fi bună doar pentru plăcerile bărbaţilor.  Feministele jubilează acuzând „misoginismul” sfinţilor. Numai că lucrurile stau puţin altfel. E vorba de o inegalitate „funcţională” nu „principială” între bărbat şi femeie. Celelalte lucruri în care bărbatul are întâietate, în ultimă instanţă, sunt subordonate trupului şi trebuinţelor proprii. Deci ele sunt de speţă mai joasă decât propriul trup (de pildă, oricine îşi va lăsa munca pentru a-şi tămădui vreo boală). Aşa încât egalitatea în cele importante surclasează inegalitatea în cele neimportante. Oare nu este nebunie, de pildă, să punem mai mult preţ pe deosebirea culorii ochilor decât pe faptul că suntem înzestraţi în comun cu raţiune? Cam aşa e cu pretinsa inegalitate dintre bărbat şi femeie. Când femeia se curăţă cât de cât de patimi, înţelege exact ce înseamnă supunerea ei şi că această supunere nu lezează nicidecum egalitatea cu bărbatul. Ea va găsi în această supunere (sau, în limbaj monahal, „ascultare”) o mare odihnă, odihnă de care sunt private mai toate femeile agitate şi mândre ale societăţii contemporane. La fel, bărbatul care trăieşte în Hristos va pricepe stăpânirea sa asupra femeii ca responsabilitate şi va fugi cât va putea, asemenea cum fugeau sfinţii de conducere şi preoţie. Când femeia şi bărbatul îşi asumă impunerea respectiv conducerea ca ascultări faţă de Hristos, Harul le dă o mare odihnă şi Unire. Dar când acestea se fac în afara lui Hristos, duc la răzvrătire. Situaţia actuală de emancipare fără înţelepciune e urmarea firească a pierderii harului. E greu de explicat omului lumesc, care are doar criterii

43

superior şi să se poarte cu răceală şi severitate, nici soţia nu trebuie să se simtă umilită, din

cauza datoriei de a-şi asculta soţul179. Cea care aruncă punte de legătură între autoritate şi

libertate este dragostea, iubirea creştină, care face conducerea netiranică şi ascultarea

plăcută180.

Familia este, în concepţia sa, o instituţie organizată perfect, ca o oaste, în frunte cu

soţ şi soţie, care u griji şi datorii permanente faţă de copii, rude, slujitori, asemenea unor

buni comandanţi, care poartă grijă de cei daţi lor spre conducere.

Caracterul de instituţie coerent organizată, cu drepturi şi îndatoriri reciproce ale

soţilor, nu ştirbesc însă, din farmecul familiei, nici nu-i dau un caracter rigid, pentru că ea

este mai mult decât aceasta; o permanentă întrecere în dragoste şi dăruire181.

„A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci

fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a

stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici

pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea

ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se

despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc”182.

În cadrul familiei, pentru bunul mers al ei şi pentru îndeplinirea scopurilor pentru

care a fost lăsată de Dumnezeu, fiecare soţ are îndatoriri proprii, distincte, ce izvorăsc din

specificul firii sale. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „nici bărbatului, Dumnezeu nu i-a

încredinţat totul, nici femeii, ci le-a împărţit îndatoririle”183.”Dintru început bărbatul

trebuie să se ocupe cu treburile obşteşti, iar femeii i-a revenit grija treburilor

casnice”184.Femeii i-a dat casa, bărbatului ocupaţiile dinafară bărbatul să se ocupe de

cetate, de justiţie, de conducere, de armată, femeia să facă faţă mulţimilor de treburi

casnice185.

sociologice, psihologice şi biologice, în ce constă această inegalitate şi cum trebuie fiecare să se raporteze le ea. Cert este că rodul egalităţii – mai bine zis al uniformizării fără minte – pe care o doresc cei de azi este faptul că pruncii cresc fără dragoste, pentru că mama nu mai are timp de ei, deoarece are de făcut curieră şi condiţie fizică. Vina este şi a bărbaţilor că cer femeilor să fie obiecte de satisfacere a sexului, nu mame şi soţii.179 Magistrand Pr. Marin Branişte, art.cit. p. 149.180 Ibidem181 Omilii la Facere, trad. Cit., Omilia XLII, p. 103182 183 Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XXXV, 4, la I Corinteni, Migne. P.G.vol. LXI, col.291, la Magistrand Pr. Marin Branişte, art.cit.p.145.184 Idem, ibidem,col.615-616, Împotriva celor ce ţin cu ei fecioare închinate,5, Migne,P.G. vol.XLVII,col.502, la Magistrand,Pr.Marin Branişte.185 Asist. Univ. Ioan-Cristinel Teşu, art. cit., p. 48.

44

Chiar şi în activităţile lor specifice, cei doi soţi, se completează unul pe altul,

aducându-şi fiecare aportul la desăvârşirea reciprocă, în cadrul de atmosferă spirituală a

familiei, la educarea copiilor. Îndatoririle lor diversificate nu trebuie să fie un motiv

pentru revendicarea întâietăţii, ci model al slujirii desăvârşite, al purtării sarcinilor

celuilalt, al dragostei şi înţelegerii dintre soţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra unităţii de gândire şi simţire a soţilor. La

baza adevăratei căsnicii stau dragostea şi înţelegerea, pe care le consideră „rădăcina

tuturor bunătăţilor”186, şi dând ca model legătura dintre Avraam şi Sarra, spune că „atunci

e adevărata căsnicie, când domneşte atâta înţelegere între bărbat şi femeie, când sunt atât

de strânşi uniţi prin dragoste, când este o atât de mare legătură între ei, câtă a fost şi între

Avraam şi Sarra. După cum niciodată trupul nu se răscoală împotriva lui însuşi şi nici

sufletul contra lui însuşi, tot aşa bărbatul şi femeia nu trebuie să se scoală unul împotriva

altuia, ci să fie uniţi. Atunci se vor revărsa asupra lor nenumărate bunătăţi. Unde-i atâta

de mare înţelegere, acolo-i adunarea tuturor bunătăţilor, acolo-i pace, acolo-i dragoste,

acolo-i vedenia cea duhovnicească; acolo nu se vede luptă, nici bătaie, nici duşmănie, nici

ceartă, ci toate sunt izgonite; pentru că înţelegerea dintre soţi este rădăcina tuturor

bunătăţilor; înţelegerea, adică, face să dispară toate acestea”187. Eu mai presus de toate pun

iubirea pentru tine, şi nimic nu-mi va fi atât de neplăcut şi greu decât să mă cert vreodată

cu tine. Şi dacă ar trebui să le pierd pe toate şi să devin sărac sau să mă aflu în primejdie

sau să păţesc orice, pe toate le voi îndura cu răbdare, e de ajuns să ştiu că legăturile dintre

noi doi sunt bune. Dar e necesar să faci şi tu la fel. Dumnezeu vrea ca legătura iubirii

noastre să fie reciprocă şi nedespărţită.

„ Auzi ce spune Scriptura: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de

femeia sa”. Să nu avem, deci, nici o pricină de împuţinare a sufletului. Piară toţi banii,

slujitorii şi cinstirile! Eu mai presus de toate pun iubirea pe care o am pentru tine”.

Cuvintele acestea vor fi preţuite de femeie mai mult decât mulţimi de comori şi de

bogăţii! Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că vreodată se va răsfăţa sau se va folosi în

chip rău de vorbele astea. Femeile necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc

să se răsfeţe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va

înfumura, ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă

de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii 186 Ibidem,187 Ibidem,

45

tăi, mai mult chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia, de dragul ei să-i iubeşti. Dacă

face ceva bun, s-o lauzi şi   s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-

o îndreptezi într-o manieră delicată.”188

Fundamentul familiei creştine este, în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur-

dragostea.

Dragostea faţă de om este inima umanismului hrisostomic,. Nici un alt contemporan

al său nu a elogiat-o, cum a făcut-o el. Pentru el, dragostea este fundamentul vieţii

individuale şi sociale, ea ridică pe om la adevărata chemare şi la adevăratul lui sens. Ea

izvorăşte din Dumnezeu, care este modelul iubirii desăvârşite, şi se revarsă sub forma

bunătăţilor, a darurilor, asupra lumii şi a omului. Însăşi prezenţa lui Dumnezeu în istorie şi

printre oameni, este o prezenţă prin dragoste, care poartă diferite numiri: creaţie,

providenţă, mântuire, sfinţire, desăvârşire. „Cu ce se poate asemăna dragostea? Cu nimic.

Ea este rădăcina, izvorul şi mama tuturor bunătăţilor, virtute care nu produce suferinţă,

virtute plină de plăceri şi aducând multă bucurie acelora care o exercită”189.Legătura

dragostei stă la baza oricărei virtuţi este temelia desăvârşirii umane. Fără dragoste, toate

celelalte virtuţi îşi pierd valoarea, pentru că dragostea este cea care le însufleţeşte.

Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă dragostea cu „ o albină lucrătoare care adună de

pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul aceluia care iubeşte”190. Ea are puterea

de a schimba firea lucrurilor şi de a preface în lucruri bune pe toate câte se ating de ea.

Dragostea de Dumnezeu merge mână în mână cu dragostea de semeni. Cel ce iubeşte pe

dumnezeu nu va nesocoti pe aproapele său”191.

„Atât de mare este puterea dragostei, încât ea îmbrăţişează, uneşte, nu numai pe cei

ce stau de faţă, care sânt alături de noi şi-i vedem, ci şi pe cei care sânt departe”192.

Dragostea este potrivit Părintelui Ioan, liantul principal de coeziune a lumii şi factor

de luptă împotriva păcatului iar acest lucru nu se vede mai bine decât în familie. Dragoste

dintre soţi o ridică pe cele mai înalte culmi ale vieţuirii creştine, arătând că măsura ei este

măsura jertfelniciei lui Hristos pentru Biserica Sa.

188 Omilii despre viata de familie, op. Cit. pag 121.

189 Magistrand Pr Marin Branişte, art.cit., p. 606.190 Omilii la Facere , trad.cit.,Omilia a XV.a, V, p. 217.191 Ibidem,192 Ibidem p. 218.

46

Legătura dragostei dintre soţi le însufleţeşte viaţa, le face mai uşor accesibilă

mântuirea, le dă mijloace de cultivare a respectului şi ajutorului reciproc. „Nici bărbatul

să nu se ridice împotriva femeii, ci să fie cu multă îngăduinţă cu ea, nici femeia să nu se

împotrivească bărbatului, ci să se ia la întrecere unul cu altul în a purta sarcinile unul

altuia şi să nu socotească nimic mai de preţ ca pacea”193.

Aşadar la baza relaţiilor dintre soţi, Sfântul Ioan aşează dragostea şi buna înţelegere

a valorii ei în actul mântuirii.

REPARTITIA MUNCII IN FAMILIE. OBLIGATIILE RECIPROCE ALE

SOTIILOR. INDATORIRI COMUNE

Neştirbită si adânca unire dintre cei doi soţi este strict necesara. După însăşi

învăţătura Sfântului Ioan, viaţa de familie are de învins multe greutăţi194. Ca sa le înfrunte

cu succes, trebuie organizată. De aceea, el o şi vede rânduită după sistemul unei armate:

conducătorul suprem este soţul, în al doilea rând vine soţia, ca un mare general de armata,

copiii ocupa al treilea loc, apoi vin oamenii de serviciu, organizaţi şi ei ierarhic195. „ Dacă

nici unul nu uzurpă autoritatea altuia, dacă fiecare-şi ţine locul său, lucrurile vor merge

bine”196. Contrariu, rezulta eşecuri şi suferinţe197, cum s-a întâmplat lui David şi lui

Solomon chiar198.

În cadrul acestei ordini, fiecare este chemat să exercite îndatoriri specifice, în

vederea cărora celor doi soţi li s-au dat aptitudini adecvate. Nimeni altul n-a zugrăvit mai

plastic şi cald ca Sfântul Ioan, activitatea pe care cei doi soţi o desfăşoară, unul în afară,

altul înăuntrul căminului: ,,Nimeni nu a definit mai înţelept misiunea lor respectivă;

nimeni n-a delimitat mai bine câmpul de lucru al fiecăruia şi n-a arătat mai clar sensul

acţiunii lor „199.

193 Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, op.cit., pag. 193.194I Corinteni, VII, 39.195 Omilia XXXIV, 3 la I Corinteni, Migne, vol. LXI, col. 290.196 Ibid.197 Ibid. Omilia XVII, 9 la Facere, cap. III, Migne, P.G. vol. LIII. col. 145.198 Catre Teodor cel cazut, Cuvantul II, 2, ibid., col. 310-311.199 Aimé Puech, op. cit., p. 116.

47

Din capul locului Sfântul Părinte observă că ,,nici bărbatului Dumnezeu nu i-

a încredinţat totul şi nici femeii, ci le-a împărţit îndatoririle "200. „ Dintru început ”, zice

el , bărbatul a trebuit să se ocupe cu treburi obşteşti, iar femeii i-a revenit grija treburilor

casnice 201. ,,Dumnezeu n-a îngăduit totul, în mod indistinct, omului şi femei, ci le-a

împărţit sarcina: femei i-a dat casa, bărbatului ocupaţiile din afară. Omului i-a rânduit să-

şi hrănească pe ai lui prin munca pământului, femei să-i îmbrace ţesând pânza"202.

Bărbatul va sa se ocupe de cetate, de justiţie, de conducere, de armata, de toate celelalte.

Femeia nu poate să mânuiască lancea şi să arunce săgeata; al ei este să ia furca, să ţeasă

pânza şi să facă faţă mulţimilor de trebi casnice. Mai puţin înzestrata în cele dinafară, în

casă, în privita menajului este superioara bărbatului. Îi e mai greu, poate, să mânuiască

fonduri publice, dar este capabilă să crească copii, cele mai preţioase bunuri. Poate

supraveghea oamenii de servici şi să-i ţină pe toţi la datorie, poate da siguranţă soţului şi

să-l scutească de griji, poate să se ocupe de tors, de bucătărie, de veşminte, intr-un cuvânt,

de tot ceea ce n-ar fi nici convenabil nici lăudabil să facă bărbatul.203.

În repartizarea rolurilor şi atribuţiunilor celor doua sexe, Sfântul Ioan

recunoaşte un act de înţelepciune a lui Dumnezeu204. Pe de o parte, El nu le-a împărţit în

mod egal, ca să nu ocazioneze disputa pentru întâietate între cei doi205 , iar pe de alta, a

rânduit bărbatului oficiile cele mai importante şi esenţiale, dar l-a făcut inapt pentru altele

mai puţin însemnate rezervate femeii, pentru ca el să n-o dispreţuiască, ci să-i recunoască

valoarea, făcându-l astfel dependent de ea şi dator ei cu iubire.

Deosebirea sferelor de ocupaţie nu-i împiedică, însă, a-şi duce fericită viaţa

laolaltă, în cămin, unde pot exercita, unul asupra celuilalt aleasa înrâurire, zidindu-se şi

într-ajutorându-se, material şi moral. Din scrisul Sfântului Părinte se pot reconstitui uşor

îndatoririle reciproce care revin celor doi soţi, pentru ca ei să fie, efectiv, unul ajutorul

celuilalt.

Aşa, bărbatul, care este mai tare şi căruia femeia îi este supusă nu ca o roabă, ci ca

slobodă şi de aceeaşi cinste cu el, trebuie să rabde slăbiciunea celei stăpânite de el206. Dacă

noi ,,trebuie să purtăm sarcina unul altuia", apoi cu atât mai mult trebuie să facem aceasta

200 Omilia XXXV, 4 la I Corinteni, Migne, P.G., vol. LXI, col. 291.201 4 ibid., col. 615-616. Impotriva celor ce tin cu ei fecioare inchinate, 5, Migne, P.G., vol. XLVII, col.502.202 Omilia XXXIV, 4 la I Corinteni, ibid., col. 291.203 Cum trebuie sa fie sotia, 4, ibid., col. 230-231.204 Ibid., col. 213.205 Ibid.; 257. Ibid.; 258. Ibid.206 Omilia XXVI la I Corinteni, 7, Migne, P.G., col. 222.

48

când e vorba de femeia noastră207. ,,Chiar de ar fi săracă, n-o batjocorii, chiar de ar fi slabă

de minte, n-o dispreţui, ci mai degrabă instruieşte-o, căci este mădularul tău"208. Poate că e

bârfitoare, beţivă chiar şi furioasă. Pentru toate acestea, însă, trebuie să te întristezi, iar nu

să te mânii209. Toate metehnele observate la ea, trebuiesc îndepărtate cu băgare de seamă,

cu răbdare, cu dulceaţă chiar, altfel mai mult irităm decât vindecăm210. ,,Când se întâmplă

ceva supărător în casă, greşind ea, linişteşte-te şi nu mai întinde supărarea. Căci chiar de ai

pierde totul,, nimic nu e aşa de supărător decât să nu ai pe femeie convieţuind împreuna cu

tine în dragoste”211.

Bărbatul nu trebuie să-i provoace soţiei, prin atenţiuni exagerate sau neîngăduite

faţă de alte femei, gelozia, lepra căsniciei, ale cărei ravagii nimeni nu le-a descris mai

fidel ca Sfântul Ioan212.

În nici un caz bărbatul nu va trata pe femeie cu violenţă213, procedeu pe care Sfântul

Părinte nu-l aproba nici pentru sclavi214, şi care, după el, dezonorează, fără putinţa de

reabilitare, pe soţul care ar folosi-o împotriva soţiei215

Sfântul Ioan face observaţia foarte importantă că bărbatul ,,trebuie să-şi pregătească

drumul influenţei sale asupra soţiei din vreme, anume chiar de la nuntă. Festivitatea

organizată de logodnic, cu acest prilej, trebuie să fie simplă şi sobră, spre a nu provoca

gustul logodnicei pentru risipă şi lux. Tot atunci o va preveni, în termeni potriviţi şi

delicaţi, că s-a fixat cu alegerea asupra ei, nu din pricina bogăţiei sau neamului ales, ci

pentru deosebitele ei calităţi sufleteşti216. Astfel va întări în ea calităţile naturale, le va

suscita chiar, dacă ele nu sunt atât de vizibile, atât de dezvoltate precum i le va atribui

el217.

Când, însă, toate mijloacele de îndreptare s-au dovedit neputincioase, soţul nu

trebuie să-şi piardă totuşi răbdarea şi nădejdea, atributele unui bun conducător, ci să cadă

la rugăciune, cerând lui Dumnezeu să-i alunge patima218. Şi dacă şi atunci încă nu va

207 Ibid., 8, col. 223.208 Ibid.209 Ibid.210 Omilia XXVI, 8 la I Corinteni, ibid., col. 223.211 Ibid.212 Cf. Despre feciorie, 52, ibid., col. 574-575.213 Omilia XX, 7 la Efeseni, Migne, P.G., vol. LXII col. 145.214 Omilia XXVI, 7 la I Corinteni, ibid., col. 222.215 Ibid.216 Omilia XX, 8 la Efeseni, ibid., col. 146.217 Aimé Puech, op. cit., pp. 117-118.218 Sa nu disperam, 7, Migne P.G., vol. II, col. 369-370.

49

obţine îndreptarea ei, răbdarea lui nu va fi zadarnică: îşi va câştiga merit în faţa Domnului

prin stăruinţa şi curajul lui, care s-au ridicat deasupra îndărătniciei femeii vicioase219.

Altă cale mai bună nici nu este, pentru că despărţirea şi recăsătorirea cu altă femeie,

în afară de faptul că te aşează în vina de adulter, te mai expune şi eventualităţii de a da

peste o soţie şi mai rea220.

În concluzie, după Sfântul Ioan, atitudinea soţului faţă de soţie trebuie să imite

iubirea lui Hristos faţă de Biserică. Luând în sprijin porunca Sfântului Pavel: „Bărbaţi,

iubiţi pe femeile voastre, cum a iubit şi Hristos Biserica”221, el îndeamnă pe soţ să fie plin

de bunăvoinţă faţă de soţie şi stăruitor în lucrarea de îndreptare a defectelor ei, cum

rămâne Hristos faţă de Biserică222. De trebuie să-ţi dai viaţa pentru ea, de s-ar cere să fii

sfărâmat în bucăţi, suferind toate chinurile, nu te da înapoi223. Şi cand vei fi făcut toate

acelea să ştii că nimic n-ai făcut asemenea cu ceea ce a făcut Hristos. Tu le faci pentru o

persoană care-ţi este unită deja; El le-a făcut pentru un suflet care-L respingea şi-L

tăgăduia. Prin iubire El a biruit aversiunea, ura, dispreţul şi nestatornicia lui. El l-a

subjugat nu prin ameninţări, vorbe tari, frică sau ceva în acest fel. Poartă-te la fel faţă de

femeia ta. Cand o vezi plină de măndrie, dispreţuitoare, inconsecventă, poţi deasemenea s-

o câştigi prin bunăvoinţă, prin iubire şi devotament. Nu există putere asemanatoare

acesteia , cand e vorba de unirea dintre soţi224. Căci „atunci când femeia se simte iubită,

devine şi ea iubitoare”225.

La rândul ei femeia a fost creată de Dumnezeu să fie ajutătoare bărbatului şi

încântătoarea singurătăţii lui226. Ieşită din coasta sa şi fiind asemenea lui, numai ea putea

să-i fie tovarăşă plăcută a vieţii sale227, mai ales după regenerarea sa spirituală prin botezul

creştin.

Spre deosebire de bărbat, care-şi desfăşoară activitatea şi viaţa în condiţiunile grele

ale luptei agitate din afară, din agora şi din tribunale, femeia beneficiază de mediul

restrâns, dar liniştit, al căminului. „Stând aci ca într-o şcoală de filozofie, adunându-se în

sine însăşi, poate să se îndeletnicească cu rugăciunea, lectura şi înţelepciunea. Şi aşa cum

219 Cum trebuie sa fie sotia, 3, ibid., col. 228-229. Sa nu disperam, 7, ibid., col. 370.220 Sa nu disperam, 7, ibid., col. 370.221 Efeseni, V, 25.222 Cum sa fie sotia, 2, ibid., col. 227.223 Ibid.224 Omilia XX, 2 la Efeseni, ibid., col. 137.225 Omilia X, 1 la Coloseni, Migne, P.G., vol. LXII, col. 366.226 Omilia XV, 3 la Facere, cap. II, Migne, P.G., vol. LIII col. 122.227 Omilia XIV, 4 la Facere, cap. II, ibid., col. 116.

50

cei ce locuiesc în pustiu nu sunt tulburaţi de nimeni, tot aşa femeia, în interiorul său poate

sa se bucure de o linişte neîntrerupta. Dacă, din întâmplare, e silită să iasă, pentru aceasta

nu este expusă la tulburare. Fără îndoială, pentru a veni la adunare (Biserica), sau pentru a

merge la baie, trebuie să-şi părăsească locuinţa, dar cea mai bună parte din timp ea rămâne

totuşi acasă228, unde gândirea şi contemplaţia îi este mai lesnicioasă.

Cu asemenea condiţiuni, căminul devine pentru o femeie o şcoală de filosofie 229,

unde-şi adânceşte perfecţiunea sa personală şi în care intrând soţul său, duhul lui tulburat

de grijile din afară se linişteşte, gândurile zadarnice şi tulburătoare fac loc celor bune din

casă230. Sfântul Ioan nu pierde nici un prilej de a îndemna pe femeie să folosească din plin

această poziţie de pe care pot înrâuri favorabil şi ajuta pe soţii lor. Căci nimic nu poate

modela mai bine sufletul unui bărbat, ca femeia sa prudentă şi pioasă231. „El va asculta mai

puţin pe prieteni, pe profesori, pe părinţi chiar, decât pe tovarăşa lui de viaţă, care-l

îndeamnă şi sfătuieşte. Simte o deosebită plăcere la îndemnul unei sfătuitoare pe care o

iubeşte cu ardoare. Aş putea să vă enumăr mulţi oameni aspri şi nedisciplinaţi, pe care

femeile lor i-au supus. Femeia este tovarăşa omului la masă, la pat, la naşterea copiilor,

confidenta secretelor lui, planurilor sale şi aşa mai încolo. Ataşată întru totul soţului său,

ea îi este strâns unită, cum este corpul de cap şi dacă este prudentă şi devotată, ea va

înlătura orice grijă din partea soţului”232. Cu un cuvânt, soţia are toate condiţiile şi

înlesnirile necesare pentru a-şi iîmplini cu succes îndatoririle sale faţă de soţ, dintre care

mai de seamă ar fi:

Ascultarea. O ascultare nu de silă, ci dintr-o adâncă pornire interioară şi convingere.

Soţia trebuie să fie supusă bărbatului „pentru Dumnezeu”. „Fă-te supusă şi blândă faţă de

cel cu care vieţuieşti”, zice Sfântul Ioan, „asociindu-se planului lui de lucru”233. Şi pentru

a ilustra măreţia şi buna urmare a ascultarii, el aduce în faţă exemplul Sarei. „Într-adevar,

ea socoteste bine”, îndeamna Gura de Aur, „Avraam a luat cu sine pe nepotul sau Lot şi

femeia lui nu l-a învinovăţit. A poruncit femeii sale să călaăorească o cale foarte lungă şi

ea nu s-a împotrivit, ci l-a urmat. Şi iarăşi tot Avraam , după multe mizerii şi după multe

necazuri şi năduşeli, devenind stăpân al tuturor, el a dat totuşi lui Lot întâietatea sa. Şi la

228 Omilia LXI, 3 la Ioan, Migne, P.G., vol. LIX, col. 340.229 Ibid.230 Ibid.231 Ibid.232 Ibid.233 Omilia XXVI 6 la I Corinteni, ibid., col. 221.

51

toate acestea, Sara, femeia lui, nu numai că nu s-a nemulţumit, dar nici măcar gura n-a

deschis-o vreodată şi nici n-a vorbit ceva din cele ce multe dintre femeile de astăzi spun,

când mai cu seamă văd pe bărbaţii lor înjosiţi în asemenea împrejurări şi mai ales umiliţi

de cei mai mici decât dânşii. Atunci ele îi batjocoresc, făcând pe bărbaţii lor nebuni,

proşti, lipsiţi de vlagă, trădători şi nevolnici. Dar Sara, nimic de felul acesta n-a zis şi nici

n-a cugetat, ci primea cu plăcere tot ce el făcea. Ba încă mai mult: după ce Lot a devenit

stăpân pe partea de pamant aleasă de el iar partea care era mai de proastă calitate a

aruncat-o moşului său…”234, căzând Lot în robie şi Avraam punându-şi viaţa în primejdie

ca să-l scape, Sara a consimţit şi la acestă jertfă235. Ca să convingă pe soţii despre utilitatea

şi nobleţea ascultării, Sfântul Ioan afirma limpede: „Când femeile ascultă pe bărbaţii lor,

să fie încredinţate că ascultă pe Domnul”236.

Modestia. Sunt unele femei, zice Sfântul Ioan, înfaţişând altă datorie a soţiei, care

se uită cu invidie la altele care trăiesc în lux sau viaţă mai în larg. Tulburate, ele se întorc

atunci spre soţii lor, învinuindu-i că nu se străduiesc şi ei de ajuns pentru sporirea

veniturilor, ca să se poată întreţine ţi ele în acelaşi fast. Aceste femei să-şi aducă aminte că

ele sunt trup care trebuie să asculte de cap, iar nu să-i comande.237 Apoi, fiindcă li se pare

ca sunt sărace, să se uite la cele care sunt mai neavute ca ele.238 Să-şi amintească, după

aceea, de atatea alte fete nobile, de rang mai înalt, care nu numai că nu au primit nimic de

la soţi, dar şi-au dat şi sacrificat averea lor chiar. În sfârşit, să cântărească toate primejdiile

pe care le naşte bogăţia şi atunci cu bucurie vor primi o viaţă fără griji. Cu un cuvânt, dacă

soţia are o afecţiune adevărată pentru soţ, nu va pomeni nimic asupra acestui subiect. Va

găsi mai potrivit să-l aibă lângă ea, fără să-i mărească averea, decât să-l ştie câştigând

fabulos, cu preţul atâtor griji şi necazuri, pe care le dă călătoria şi care totdeauna se

răsfrâng asupra femei.239

Sobrietatea. Sfântul Părinte doreşte ca femeile să păşească în viaţa de familie

însufleţite de dorul unei vieţi demne de respect, întemeiată pe dispreţul bogăţiilor,

agonisindu-şi adevărata întelepciune, renunţând la podoabe agăţate de urechi şi atârnând

pe obraji, la coliere, la încrustări savante şi podoabe pe pat, veşminte ţesute în aur şi în

234 Ibid.235 Ibid.236 Omilia XX, 1 la Efeseni, ibid., col. 136.237 Ibid., 7, col. 144.238 Ibid.239 Ibid., col. 144-145.

52

mătase. O ţinută îngrijită este îngăduită, dar sa nu se exagereze. Gătelile excesive se

potrivesc numai saltimbancilor. Chiar şi casa trebuie să fie împodobită cu virtutea, să se

simtă în ea iradierile întelepciunii, nu ale parfumurilor materiale240.

De alfel nu prin lux, găteli şi frumuseţe vor putea femeile să ţină lângă ele pe

bărbaţii lor. Asemea farmece ele pot găsi la curtezane, poate mai bine înzestrate din acest

punct de vedere. Adevărata legătură n-o fac nici podoabele, nici controlul exagerat al

mişcărilor soţului241, precum de altfel, nici supravegherea atentă a acestuia asupra soţiei şi

pânda nu ajută ; legăturile trainice le creează şi le întreţine afecţiunea curată şi sfântă.

Pe scurt, bărbatului îi aparţine conducerea, iar femeii ascultarea. Dar soţul nu

trebuie să se îngamfe din pricina privilegiului ce deţine şi să-l exercite cu tiranie 242, iar

soţia să nu se simtă umilită din pricina datoriei de a asculta243. Iubirea este aceea care face

conducerea netiranică şi ascultarea plăcută244. Cu ajutorul ei pot fi înlăturate chiar cele mai

mici discuţii, necazuri şi tulburări trecătoare.

În orice caz, armonia dintre soţi şi soţie trebuie dorită şi păstrată cu orice preţ, căci

după spusa însăşi a Sfantului Ioan, ea este climatul şi izvorul tuturor bucuriilor245 şi susţine

lumea întreagă. „Pentru că, după cum atunci când temelia se clatină, se prăbuşeşte

întreaga locuinţă, la fel şi soţii, când trăiesc în neînţelegere, se răstoarnă întreaga noastră

viaţă. Ia seama: lumea este alcătuită din cetăţi, cetăţile sunt construite din case, casele sunt

compuse din barbaţi şi femei. Dacă a intrat războiul între bărbaţi şi femei, el a intrat în

case, iar cand sunt tulburate casele, sunt răsturnate şi cetăţile, iar cand are loc o răsturnare

de cetăţi, atunci, în mod natural, s-a umblut de tulburare, de război şi de luptă şi lumea

întreagă”246. Aşadar, nimic nu e mai dureros, mai înspăimântător ca disensiunile şi

certurile între cei doi pe care-i uneşte o legătură aşa de sfântă. E un război între

mădularele aceluiaşi trup, cel mai teribil război. Dimpotrivă, unde e armonie, înfloreşte

virtutea şi toate merg din plin, fiindcă pe deasupra se adaugă şi bunăvoinţa lui

Dumnezeu247. De aceea şi sfătuieşte aşa de stăruitor marele ierarh ca orice căsătorie să se

întemeieze şi să trăiască după criterii sănătoase, ca să nu devină cumva câmp de război şi

240 Ibid., col 145.241 Omilia XX, 6 la Efeseni, ibid., col.143.242 Omilia X, 1 la Coloseni, ibid., col.366.243 Ibid.244 Omilia XX catre Efeseni, 5, ibid., col.141. Omilia X, 1 la Coloseni, ibid., col.366.245 Sa nu disperam, 6, ibid., col.369.246 Ibid.247 Omilia XXVIII, 5, 7 la Facere, ibid., col. 357,359-360.

53

lupte, disensiuni, certuri şi împotriviri, făcându-se astfel viaţa nesuferită, ci pentru ca soţii

să fie unul altuia sprijin, liman şi adăpost şi îmbărbătare împotriva atator rele care ne

asaltează din toate părţile248.

Înafară de îndatoriri reciproce, în gândirea Sfântului Ioan soţii mai au de observat

în comun unele directive şi principii, menite să susţină deasemenea şi să sporească viaţa

duhovnicească a familiei, fără de care ea nu poate propăşi din nici un alt punct de vedere.

Calitatea prietenilor este de mare însemnătate în viaţa unei familii; e un lucru bine

constatat. Observaţia nu poate să n-o facă tocmai Sfântul Ioan, care se ştie, a preferat să-i

aibă pe oameni duşmani înverşunaţi mai degrabă decât prieteni răi. Ospitalitatea e

îndeletnicire sfântă şi răsfrânge lumină, bucurie şi mântuire asupra casei, aducând aci, sub

înfăţişarea oaspeţilor, pe Dumnezeu şi binecuvântările Sale249; pretinde însă conduită

ireproşabilă din partea celor primiţi: să fie oameni evlavioşi, sfinţi.

Adevărata ospitalitate este însă primirea şi ajutorarea săracilor, una dintre cele mai

alese virtuţi care trebuie să împodobească un cămin creştin. Ea impune sacrificii mici, care

aduc însă incomensurabile satisfacţii şi răsplătiri. Cazul vaduvei sărace, care a primit pe

proorocul Ilie, este grăitor250 dar servirea săracilor să nu se facă prin intermediari, ci direct,

prin propriile mâini, pentru a te învrednici de îndoită răsplată: întăi fiindcă dai şi apoi

pentru că faci gestul cu gingăşie şi cu atenţie, imitând pe Hristos, care nu s-a sfiit să-şi

pună mâinile pe săraci251. „A da bani pot s-o facă mulţi; dar a servi tu însuşi pe săraci cu

bunăvoinţă, cu iubire şi frăţietate, pentru aceasta trebuie un suflet mai mare şi mai

înţelept” 252.

Alt criteriu pentru o adevarată binefacere este acela de a nu te uita la calitatea sau

condiţia celui pe care-l ajuţi253. Poate să-ţi fie străin254, poate să-ţi fie duşman sau rău

făcător: ori sub ce chip s-ar înfăţişa, el reprezintă pe Hristos255 şi merită să-l prmeşti cu

acelaşi simţământ de dragoste, aşa cum văduva a primit pe Ilie, măcar că tocmai el

adusese foametea şi seceta peste Sarepta şi deci şi peste casa ei256.

248 Cum trebuie sa fie sotia, 4, ibid., col.231.249 Omilia XX, 9 la Efeseni, ibid., col. 147-148.250 Cf. Vaduva sa nu fie primita, 13-14, ibid., col.333-334.251 Ibid., 15 col. 335.252 Ibid.253 Ibid., 16, col. 336.254 Cf. Omilia despre Ilie, despre vaduva si despre milostenie, 8, Micne, P.G., vol. LI, col. 344.255 Vaduva sa nu fie primita, 16, ibid., col.336.256 Omilia despre Ilie, despre vaduva si despre milostenie, 6, ibid., col.343.

54

Cazul acestei văduve primitoare de oaspeţi mai arată, în sfârşit, că orice familie,

oricât de săracă s-ar socoti, poate şi trebuie să facă milostenie. Căci nimeni nu poate fi mai

sărac decat ea. Într-adevăr, mai avea un pumn de făină, pentru sine şi copil. Dar a pus-o şi

pe aceea la mijloc, preferând să moară de foame, după aceea, împreună cu copilul, decât

să lase neîmplinită datoria ospeţiei257. Caritatea nu cunoaşte oprelişti:258 iată convingerea şi

îndatorirea de care trebuie să se pătrundă familia şi individul.

Postul pe care Sfântul Ioan îl elogiază şi-l recomandă, cu atâta dreptate, fără nici o

rezervă, umple casa şi viaţa soţilor de o fericire senină. El este izvorul ordinii şi al

virtuţilor259.

Rugăciunea individuală, în timpul lucrului şi peste tot260 şi rugăciunea în comun

consolidează familia261. Cea dinainte şi după masă, între alte urmări fericite, ne ţine în

cumpătare şi ne asigură belşugul262.

Câştigurile sufleteşti realizate cu prilejul mergerii la Biserică trebuiesc împăratăşite

cu cei de acasă. După reîntoarcerea de la slujbă, soţii sunt datori să prelungească şi în casa

lor atmosfera de reculegere şi înălţare sufletească din sfântul lăcaş, recapitulând cele

auzite şi învăţate acolo, mai ales în cazul cand vreunul din soţi n-a putut lua parte la

slujbă263. Căci soţii trebuie să-şi vină într-ajutor în cele spirituale: „Orice lucru folositor

auzi”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „purtându-l cu gura, ca rândunelele, adu-l şi pune-l

în gura mamei şi a copilului!”264.

FAMILIA- CADRU AL DESĂVÂRŞIRII CREŞTINE

Grija supremă a soţilor este de a-şi da reciproc sprijinul în lucrarea de mântuire.

Fiecare soţ trebuie să aibă ca ideal de viaţă desăvârşirea sa şi a celuilalt, grija necontenită

257 Ibid., 9, col. 345.258 Cf. ibid.259 Cuvantarea I, 1 despre Ana, Migne, P.G., vol. LIV, col. 633.260 Cuvantarea IV, 6 despre Ana ibid., col. 667-668.261 Omilia XX, 9 la Efeseni, ibid., col. 147.262 Cuvantarea II despre Ana, 5, ibid., col. 650-651.263 Omilia XX, 9 la Efeseni, ibid., col. 147.264 Omilia V, 5 la I Tesaloniceni, Mgne, P.G., vol. LXII col. 499-500.

55

de dobândire a mântuirii casei sale. Iar, în cadrul acesteia, preocuparea pentru suflet

trebuie să fie superioară grijii faţă de trup. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă ca

„femeile să-şi iubească atâta bărbaţii, încât să nu pună nimic mai presus de mântuirea lor,

iar bărbaţii să aibă atât de multă dragoste de femeile lor, incât să facă totul ca şi cum ar

avea amândoi un singur suflet şi un singur trup”265.

La baza oricărei legături interumane şi cu atât mai mult a căsătoriei, a familiei,

Sfântul Ioan Hrisostom aşază tot credinţa statornică în Dumnezeu şi în adevărurile Sale

revelate, care au puterea de a transforma lăuntric viţa omului, Întreaga viaţă a soţilor

trebuie să urmărească de a obţine, prin faptele lor, bunăvoinţa şi binecuvântarea lui

Dumnezeu. „Când punem pe cele ale lui Dumnezeu înaintea celorlalte, toate lucrurile ne

merg după voia noastră: nici nu simţim tristeţea, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne dă

totul din belşug”266.

Familia este, în concepţia hrisostomică, o şcoală a deprinderii virtuţilor de către soţi,

mediul desăvârşirii creştine. La temelia vieţii de comuniune, rădăcina existenţei noastre

sufleteşti trebuie să fie gândul curat, care este „pricina tuturor bunătăţilor.267.La bsza

oricărei fapte duhovniceşti, să punem gândul curat, „ca să primim cununa vrednică de

osteneli…”268, pentru că Bunul Stăpân se uită la ceea ce avem înăuntru, în mintea noastră,

la gândurile noastre lăuntrice, de unde pornesc faptele noastre269.

Calea spre desăvârşire creştină, spre asemănarea cu Dumnezeu, este calea virtuţilor.

Viaţa de familie trebuie să se conducă de la început , după virtuţile creştine: credinţa,

nădejdea , dragostea, frica de Dumnezeu, înfrânarea, paza minţii, blândeţea, smerenia şi

nepătimirea270.

Pentru Sfântul Ioan a fi virtuos înseamnă a trăii prin viaţa aceasta bunurile viitoare,

a dispreţui toate cele omeneşti, a te gândii în fiecare clipă la cele viitoare, a nu rămâne

uimit de nimic din cele de aici, ci dimpotrivă, a şti că toate cele omeneşti sânt umbră şi

vis, dacă nu chiar mai puţin decât atât271.

Sfântul Ioan nu ezită să dea sfaturi practice soţilor privind convieţuirea lor, dovedind

o profundă cunoaştere a problemelor de familie.

265 Idem, Omilia a XLVI-a, III,p.130.266 Idem, Omilia a XXXVIII-a ,VII, p.130.267 Idem, Omilia a XXVII-a, VII, p. 61.268 Ibidem, p.337.269 Ibidem, p. 337.270 Omilii la Facere, Omilia a XXXVIII-a, VII, p. 61.

271 Idem, omilia a VIII-a, p. 106.

56

„Să faceţi rugăciuni împreună. La biserică să mergeţi amândoi. Dacă se întâmplă să

vă afle sărăcia, adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care sunt mai

presus de toţi împăraţii şi bogătaşii, şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Arată-i că nici un

necaz din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu şi voii Sale.

.

Dacă te comporţi în felul acesta în căsnicia ta şi acestea o înveţi pe soţia ta, nu vei fi mai

prejos decât un monah. Şi dacă vrei ca vreodată să oferi un prânz şi să faci un praznic, nu

invita oameni necuvioşi şi imorali. Găseşte un sărac sfânt, care, intrând în casa ta, va

aduce cu el toată binecuvântarea lui Dumnezeu, şi pe acesta invită-l.

Aşadar, cugetând toate acestea, fii cu mintea întreagă, şi împreună cu acestea cugetă

şi la seara aceea când, chemându-te tatăl ei, ţi-a dat ca pe o comoară fiica şi, despărţind-o

de toţi – şi de mamă, şi de el, şi de casă -, a încredinţat în mâna ta toată purtarea de grijă

pentru ea. Gândeşte-te că, după Dumnezeu prin ea ai copiii şi te-ai făcut tată; şi să fii şi

din această cauză blând faţă de ea.

De vrei să ai puţină mângîiere la sufletul tău nu merge la zbor şi la jocuri, ci mergi

la râuri şi la bălţi, la grădini şi la  livezi şi la pometuri de ascultă pe greierii care cântă

toată ziua. Treci la bisericile Sf. Mucenici care dau sănătatea sufletului şi a trupului şi nu

la alte stricăciuni. Ai robi, ai femeie, ai copii? Ce este împotriva bucuriei şi veseliei

acesteia? Ai casă, ai gloată, ai prieteni, acestea sunt veselitoare şi câştigul mântuitor şi

fericit.

Ce este altceva mai dulce şi mai fericit în toată lumea ca prietenii buni şi iubiţi? Şi

ce este iarăşi ca însoţitoarea tihnită şi înţeleaptă şi ascultătoare?272

Şi ia aminte câtă slujire aduce femeia? Ţine casa, se îngrijeşte de toate cele din

casă, supraveghează slujnicele, te îmbracă cu mâinile ei, te face să te numeşti tată al unor

copii, te depărtează de bordeluri, te ajută la întreaga înţelepciune, potoleşte poftele

nebuneşti ale firii. Dar fă-i bine şi tu. Cum? întinde-i mâna în cele duhovniceşti. Dacă auzi

ceva folositor, purtându-l în gură ca rândunica, du-te şi pune-l în gura şi a mamei şi a

puilor. Căci oare nu este lucru nelalocul lui ca în celelalte tu să fii cel dintâi şi să ţii rolul

capului, iar în ce priveşte învăţătura să laşi la o parte rânduiala [tara]273? Cel ce conduce

272 Din „Margaritare”op. Cit. p. 7.273 Educaţia prin model viu este cea mai eficientă. Starurile din lumea filmului, modei muzicii etc. sunt

modele care trăiesc ceea ce fac şi de acee au o mare înrâurire asupra oamenilor. Singurul mod în care putem să contrabalansăm acţiunea lor devastatoare pentru suflete este să Îl trăim pe Hristos cu mai multă intesitate decât starea lor. De pildă, un concert ţine uneori ore în şir. Pentru a participa trup şi suflet la un astfel de  

57

nu în cinstiri trebuie să îi întreacă pe cei conduşi, ci în virtute. Căci acest lucru ţine de

conducător.

Sfântul Ioan Gură de Aur vrea să statornicească în viaţa de familie obiceiuri şi

deprinderi bune, să înlăture orice urmă de neânţelegere şi egoism din cadrul familiei: „să

statornicim în casă pace adâncă, ca şi femeia să se întoarcă la bărbatul ei, dar şi bărbatul

şă-şi găsească la ea, ca întrun port, scăpare de grijile şi tulburările dinafară.”

Căsătoria înseamnă însoţire şi la bine, dar şi la greu, în încercări. Acestea au, în

concepţia hrisostomică, o valoare pozitivă, fac parte din pedagogia divină şi au rolul de a

consolida eforturile şi convingerile noastre, de a întări pacea şi unitatea dintre membrii

familiei. Cei care rezistă acestora, sunt adevăraţi eroi ai păcii şi înţelegerii şi dobândesc

liniştea şi adevărata bucurie, iar aceasta nu constă în avuţie multă ci se dobăndeşte „atunci

când nu este dihonie între femeie şi bărbat, când sunt uniţi ca un trup, unul cu altul…Unii

ca aceştia, chiar dacă sunt săraci, chiar dacă sunt oameni de rând, sunt mai fericiţi ca toţi

ceilalţi, ei gustă adevărata plăcere, ei sunt necontenit senini; ceilalţi, cei care nu se bucură

de această legătură a unirii dintre soţi, care se gelozesc unul pe altul, care strică marele

bun al păcii, chiar dacă sunt înconjuraţi de multă bogăţie, chiar dacă întind mese bogate,

chiar dacă au slujbe srălucite, duc o viaţă mai nefericită decât toţi ceilalţi, îşi născocesc în

fiecare zi furtuni şi tulburări, se bănuiesc unul pe altul, nu pot avea nici o bucurie, pentru

că războiul dintre ei le strică şi le amărăşte viaţa”274.

Ca un bun cunoscător al firii umane, Sfântul Ioan Gură de Aur a surprins nu numai

părţile luminoase, idealurile şi speranţele curate ale omului, ci şi căderile şi şovăielile lui

şi aceasta pentru că el nu prezintă doar o concepţie antropologică abstractă, o teorie

personală despre ceeace înseamnă omul, ci fiinţa umană reală. Omul prezentat de el nu

este o statuie, fixat rigid într-o stare sau treaptă a vieţii spirituale, ci în permanentă mişcare

şi schimbare, o necontenită căutare a absolutului, în permanentă alergare după un sens

adevărat.

eveniment, omului îi trebuie multă putere lăuntrică. Iar dacă cineva nu va face rugăciune cel puţin cât ţine un concert, cum va putea el să fie un model mai de dorit decât cântăreţul de pe scenă? În plus, nu vorba numai de timp. Cântăreţul, dacă vrea să capteze, trebuie să uite de sine, să se dăruiască mulţimii. Faptul că unii cântăreţi se aruncă în braţele fanilor spre a fi atinşi cu veneraţie este o dăruire totală acelora. El se dăruieşte pe sine fanilor cu totul. Gestul mulţimii de a-l purta pe braţe şi a-l atinge seamănă mult cu atingerea moaştelor sfinţilor: omul vrea să se împărtăşească de ceva din cel pe care îl atinge. Aşadar cel ce vrea să devină un model şi mai viu trebuie să se dăruiască lui Hristos şi semenilor săi mult mai mult decât o face un cântăreţ înaintea fanilor. Ar fi de cugetat, punct cu punct, toate manifestările prin care un star înnebuneşte minţile spectatorilor, şi să învăţăm de la el ce înseamnă a te dărui cuiva.

274 Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, op. cit.,p.193.

58

Cel care a făcut elogiul prieteniei şi al dragostei, vorbeşte foarete rar despre

aspectele negative care pot întuneca viaţa de familie: păcatele trupeşti, gelozia, violenţa,

ruperea legăturii dintre soţi, iar atunci când o face, nu se mulţumeşte să constate pasiv

grade sau etape pe scara decăderii umane, ci o face ca un moralist intervenind pentru

eliminarea lor. Apologetul dragostei şi prieteniei, este şi normal să vorbească despre

acestea ca fiind aspecte cu totul nedorite, realităţi negative care îndepărtează pe om de

Dumnezeu şi de semeni şi care înseamnă, în ultimă instanţă, o înţelegere total deformată a

originii, naturii şi scopului căsătoriei şi a familiei, a înaltului ei sens creştin.

„El arată că gelozia este patimă cumplită , greu de stăpânit, care îl face pe cel gelos

să nu ţină seama nici chiar de viaţa lui”275. Ea distruge unitatea sufletească dintre soţi şi

echilibrul familiei.

Despre despărţirea soţilor, despre divorţ, autorul antiohian vorbeşte în termeni foarte

categorici, condamnându-l. El insistă asupra faptului că, prin creaţie, Dumnezeu a făcut

prima pereche- bărbat –femeie- pentru a se bucura împreună de bunurile pământeşti şi de

fericirea vieţii veşnice. Alături de indisolubilitatea căsătoriei, insistă şi asupra monogamiei

şi monandriei, care au fost dintru început276. El consideră despărţirea soţilor ca fiind o

lipsă a dragostei adevărate şi o priveşte ca pe o cadere a fiinţei umane, o ştirbire a

demnităţii ei, tolerând-o doar atunci când scopul creştin al căsătoriei devine imposibil de

realizat şi când sânt periclitate persoanele căsătorite şi mântuirea lor.

Principalul motiv pentru care este tolerat divorţul, este cel scripturistic- adulterul,

infidelitatea conjugală, echivalată de fapt, cu moartea spirituală. Dezvoltând doctrina

paulină, potrivit căreia soţii îşi aparţin deplin unul altuia şi fiecare trebuie să-i acorde

celuilalt aceeaşi cinste ca propriului său trup, Sfântul Ioan consideră adulterul „furt” sau

„înşelăciune” pentru că este necinstit ceva ce nu-ţi mai aparţine în exclusivitate, datorită

legăturii, pe care o realizează taina cununiei. Dacă fidelitatea şi înţelegerea soţilor

constituie dovada de supremă iubire adulterul este lipsă a dragostei.

Pentru a elimina acest păcat şi pentru a descuraja practicarea lui, el prezintă un

tablou sumbru asupra genezei şi evoluţiei acestuia şi a păcatelor care îl însoţesc, ca un lanţ

de nenorociri.

Sfântul Ioan Hrisostom se împotriveşte ferm divorţului şi, de acea recomandă soţilor

să se opună acestor ispite păgubitoare, de a călca frmuseţea, indisolubilitatea şi 275 Idem, Omilia a XXXII-a ,V, p. 417.276 Idem, Cum trebuie să fie soţia, loc. cit., col. . 225, la Magistrand Pr. Marin Branişte, art. cit.,p.139.

59

demnitatea căsătoriei, recomandând ca remediu izolarea, meditaţia asupr acestei Sfinte

Taine, ca act al binecuvântării divine, conştiinţă permanentă a stării de păcătoşenie şi

invocarea ajutorului dumnezeiesc. Căci precum adulterul este izvorul tuturor relelor din

familie, tot aşa castitatea şi înfrânarea naşte iubirea, pricină a mii de bunătăţii277.

El priveşte cu mari reţineri chiar şi recăsătorirea, în cazul morţii unuia dintre soţi.

Exprimă plastic raportul dintre prima şi a doua căsătorie, prin comparaţie cu relaţia dintre

fecirie şi căsătorie: „Aşa cum starea de căsătorienu egalează fecioria, tot aşa şi căsătoria a

doua este bună, dar e inferioară văduviei”278. De aici, recomandarea sa fermă: „ să vă

stăpâniţi şi să vă mulţumiţi numai cu prima căsătorie, atât soţii, cât şi soţiile, ca să nu vă

tulburaţi tihna vieţii”279. El îndeamnă ca soţul sau soţia rămasă văduvă, să-şi închine viaţa

rugăciunii, pentru mântuirea celui dispărut şi pentru a fi întărită în Dumnezeu, să-şi poată

împlinii sarcinile: creşterea copiilor şi orice lucru bun280.

Sfântul Ioan Hrisostom stigmatizează aceste păcate şi nerânduieli în calea familiei,

arătând că cei ce le săvârşesc sânt osândiţi de semeni şi de propria lor conştiinţă. Lor le

arată alternativa practicării virtuţii, cultivarea păcii şi a înţelegerii, grija faţă de purtările

noastre şi gândul la bogatele răsplătiri pe care acestea le aduc281.

Un alt remediu, pe care îl arată el, este naşterea şi creşterea de copii, care întăresc

unitatea dintre soţi şi responsabilitatea lor.

COPII- CEA MAI MARE BINEFACERE DUPĂ PIERDEREA MÂNTUIRUII282

Sfântul Ioan Gură de Aur, care a ştiut să prezinte în cuvinte elogioase valoarea

căsătoriei, are o idee tot atât de înaltă şi în ceeace priveşte pe copii.

În primul rând el insistă asupra sensului creştin al naşterii de copii, arătând că atât

căsătoria, cât şi naşterea de copii nu constituie piedici în calea mântuirii. „Să nu

socotească nimeni căsătoria o piedică pentru a bineplăcea lui Dumnezeu, să nu socotească

277 Ibidem, P. 142.278 Idem, Femeia este legată prin lege, 4, Migne, PG, vol.,LI, col 223, La Magistrand Pr. Marin Branişte, art.cit.,p. 144.279 Ibidem , p. 144.280 Ibidem,281 Omilii la Facere, trad. Cit Omilia a XXV, VII, p.61.282 Idem, Omilia a XVIIII-a, IV, p. 214.

60

nimeni că naşterea de prunci e o piedică în calea virtuţii. Dacă sântem cu mintea trează ,

apoi nici căsătoria nici creşterea copiilor, nici altceva nu ne va putea împiedica să

bineplăcem lui Dumnezeu”283. După căderea în păcat naşterea de urmaşi a fost cea mai

mare mângâiere , ca o uşurare a pedepsei prin pierderea nemuririi, a întîilor oameni. El

compară naşterea de prunci cu învierea, considerând-o ca pe o imagine a învierii284 pentru

că, prin aceasta „Dumnezeu a rânduit ca în locul celor morţi să se ridice alţii”285. Prin

copii, Dumnezeu a rânduit ca neamul omenesc să păstreze totdeauna „nădejdea unui bine

viitor, care ne ajută să îndurăm cu uşurinţă necazurile primite”286.

Precum căsătoria nu este o operă de voinţă exclusivă a soţilor, la fel şi naşterea şi

creşterea copiilor: „Să socotim totul dar de sus în viaţa noastră. Să nu atribuim naşterea de

copii traiului înmpreună al soţilor sau altui fapt, ci Creatorului tuturor, care a adus pe om

dintru nefiinţă la fiinţă…”287.

Faţă de copii, părinţii au responsabila datorie de a veghea la creşterea lor

spirituală, la educarea lor. În concepţia sa, educaţia este o îndatorire fundamentală faţă de

om, în general, dar îndeosebi faţă de copil288.

Grija părinţilor de a-şi educa copiii trebuie să fie o preocupare permanentă a lor:

„Iar dacă avem copii-spune el- să ne îngrijim de creşterea lor. Într-un cuvânt, fiecare să

aibă grijă de cei din casa lui şi fiecare să socotească drept cel mai mare câştig, folosul pe

care-l aduce aproapelui său289. Faţă de îngrijirea copiilor şi datoria de a-i creşte în

învăţătura şi certarea Domnului, toate celelalte îndatoriri sunt secundare290. Dimpotrivă,

„neglijarea educaţiei copiilor este cel mai cumplit păcat şi culmea răutăţilor”291.

Însuşi actul educaţiei, este un act al grijii divine. Sfântul Ioan Hrisostom întreabă:

„Nu ştii, oare, că Dumnezeu are mai multă grijă decât tine de copilul tău?”292. Ca atare,

educaţia despre care vorbeşte el, este pur creştină, făcută în spiritul şi în duhul preceptelor

evanghelice, lăsate de Domnul nostru Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli.

283 Asist univ. Ioan-Cristinel Teşu, art.cit., pag. 55284 Ibidem, pag. 56.285 Ibidem286 Omilii la Facere, trad.cit., Omilia a XVII-a,VIII, p. 201.287 Idem, Omilia a XXI-a, III, p. 248.288 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni…,p.51289 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la facere, trad.cit.,Omilia a LIX-a, v, p. 263.290 .Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, trad. Cit., p. 215. 291 I.G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 604.292 Idem, Omilia LIX-a,I, p. 256.

61

Scopul acesteia este realizarea personalităţii moral-religioase creştine de a face din

copii adevăraţi creştini.

Această creştere şi educare creştină începe de timpuriu, când persoana umană este

mai uşor educabilă. El recomandă ca, încâ de la naştere, părinţii să dea copiilor lor nume

creştine, după numele celor ce s-au făcut pildă de credinţă şi dragoste, aşa cum au făcut-o

înaintaşii lor: „Femeile să nu pună la întâmplare numele copiilor lor, ci să le dea nume,

care să spună mai dinainte cele ce vor fi”293. „Prin numele, pe care îl dădeau ncopiilor lor,

spune el, părinţii de altădată îi învăţau pe copiii lor să.şi alipească sufletul de virtute…, iar

numele dat copiilor nu era numai un îndreptar spre virtute pentru cei ce-l purtau, ci era şi

învăţătură de mare înţelepciune şi pentru ceilalţi şi pentru generaţiile viitoare”294. Numele

lor trebuie să fie cele ale „sfinţilor bărbaţi, care au srălucit în virtute, al celor care au avut

multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu…”295.

Odată cu naşterea copiilor, părinţii trebuie să înceapă să le insufle acestora şi duhul

credinţei şi al evlaviei. Păîrinţii sunt nu numai cei care dau naştere copiilor, ci şi educatorii

lor şi îndrumătorii lor spre virtute. Sfântul Ioan Gură de Aur nu interpretează paternitatea

numai ca act de filiaţie pur fizică, naturală, ci consideră că adevăraţii părinţi sunt cei care

mărturisesc nu cu natura sau cu naşterea, paternitatea asupra copiilor, ci cu virtutea, prin

grija de a-i educa. Copiii trebuie crescuţi în grija faţă de cele duhovniceşti, cereşti.

„Vă rog din suflet şi vă implor să aveţi mare grijă de copiii voştri şi să căutaţi

mântuirea sufletului lor. Să urmaţi exemplul lui Iov, care, fiindu-i teamă ca nu cumva

copiii lui să păcătuiască fie şi cu cugetul, aducea jertfe şi se ruga mult pentru ei. Să urmaţi

pilda lui David, care, atunci când a murit, l-a chemat lângă el pe fiul său, viitorul rege

Solomon şi, în loc să-i lasă bogăţii, l-a povăţuit: „Fiul meu, dacă vei trăi întru evlavie,

nicicând nu vei păţi nimic rău, toate îţi vor merge bine şi viaţa ta se va petrece în linişte.

Însă dacă nu te vei face plăcut lui Dumnezeu şi vei fi lipsit de ajutorul Său, rangul tău

împărătesc nu-ţi va folosi la nimic. Căci fără evlavie, şi bunurile pe care le ai le vei pierde,

şi prin mari ruşini vei trece. Evlavia te va ajuta să dobândeşti şi cele care-ţi lipsesc”296 .

Învaţă-l psalmii care vorbesc de adunarea cu cei buni (căci şi de aceştia găseşti acolo şi

multe altele), despre înfrânarea pântecelui, despre cum să-şi ţină mâinile, despre lipsa de

293 Idem,Omilia a II-a, I,p.178.294 Idem, Omilia a XXI-a, II,p.246295 Ibidem, p.246.296 Parafrază la III Regi 2, 1-4

62

lăcomie. Căci nimic nu sunt banii, nici slava şi câte mai sunt asemenea acestora. Când cu

aceştia îl vei conduce din copilărie, câte puţin îl vei aduce şi la cele mai înalte 297. Psalmii

conţin toate acestea. Iar imnele, iarăşi, nu au nimic omenesc.

După ce îl deprinzi cu psalmii, atunci introdu şi imnele, fiindcă ele sunt un lucru mai

dumnezeiesc298. Căci puterile cele de sus cântă imne. Ele nu cântă psalmi, „Nu este imn

frumos în gura păcătosului”, zice [Scriptura] (Is.Sir. 15,9); şi iară zice: „ochii Mei peste

credincioşii pământului ca să şadă ei împreună cu Mine”(Ps. 100,8); şi iară: „Nu va locui

în mijlocul casei Mele cel ce face mândrie”(Ps. 100,9); şi iarăşi: „Cel ce umblă în cale

neprihănită acesta îmi slujeşte”(Ps. 100,8). Aşadar asiguraţi-vă299 că copiii nu se amestecă

nu numai cu prietenii, dar nici măcar cu cei din casă. Fiindcă mii de rele [intră] în cei

liberi când le aşezăm sclavi stricaţi. Căci dacă având parte de tată şi de iubire părintească

şi de atâta filosofie, abia de scapă [nevătămaţi], dar când îi vom preda neglijenţei şi

nepăsării slugilor de casă, ce va fi cu ei?300

Trebuie, aşadar, ca părinţii să se îngrijească nu de cum vor dobândi bani copiii lor, ci

de cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu

aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă

să cerceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine

se întovărăşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns la Dumnezeu.

Dacă ni se cere socoteală pentru cât ne-am îngrijit de alţii – căci spune Scriptura că

„Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt”301 –, cu atât mai mult ni se va

cere răspuns pentru cum am avut grijă de copiii noştri.

Educaţia este cea mai mare artă, pentru că, în timp ce celelalte arte urmăresc un

folos în lumea de aici, ea are ca scop dobândirea bunurilor viitoare.

297 În nici un caz nu sunt recomandate desenele animate şi aşa-zisele filme pentru copii şi tot ceea ce noi credem azi că trebuie să ţină de educaţia „armonioasă” (dar în armonie cu cine?) a unui copil.298 Imnele pot fi descoperite de îngeri sau insuflate de Duhul unor oameni sfinţi. Dar pentru a putea fi insuflat să scrie un imn, omul trebuie să aibă parcursă lupta duhovnicească arătată în palmi. El va trebui să se fi curăţit mai înainte prin rugăciunea şi asimilarea lăuntrică a psalmilor. Nu orice timp este potrivit pentru orice învăţătură, lucru care nu-l mai respectă azi aproape nimeni.299 A te asigura înseamnă că ai cercetat cu cea mai mare amănunţime şi nu ai văzut nici un pericol, în nici un caz nu e vorba de o privire şi cercetare superficială, chiar dacă se cercetează totul. Părinţii trebuie să fie ochi de vultur. Cea mai mică neregulă trebuie corectată şi stârpită. Dar, pentru asta, părinţii trebuie să aibă o reală trezvie lăuntrică şi mintea şi inima luminate de har.300 Omul civilizat de azi are aceleaşi comportamente pe care le aveau sclavii în antichitate. Viaţa lor era caracterizată de libertinaj. Azi nu mai avem slugi stricate în casă, ci emisiuni stricate, distracţii stricate, satisfacerea poftelor în orice clipă etc. Orice amestecare a copilului cu acestea duce la dezastru. Oricum, şcoala şi în general mijloacele de informare au devenit focare de infecţie duhovnicească.301 I Corinteni 10, 24

63

În acţiunea de educare a copiilor, părinţii sunt consideraţi, de Sfântul Ioan Gură de

Aur, adevăraţi artişti, ce urmăresc realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la

început, asemenea unui bloc de marmură. Precum sculptorul trebuie să dea formă

frumoasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să infrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile

cele mai înalte şi, îndepărtând tot ceea ce este păcat şi contrar, să facă din copii adevărate

opere de artă însufleţite. Educatorul este un Pygmalion care trebuie să se îndrăgostească

de Galateea sa, adică de copilul, pe care-l sculptează sufleteşte302.

Educaţia creştină trebuie să fie integrală, unitară, să privească atât educţia trupului,

pentru a deveni un bun suport al spiritualului, cât şi a sufletului.

Dintre factorii de educaţie cu valoare de model, Sfântul Ioan Hrisostom vorbeşte

adesea, despre rolul familiei şi al Bisericii. Deşi vorbeşte de dragostea părintească faţă de

copii a ambilor soţi, totuşi, acordă o importanţă deosebită rolului mamei, în educarea

copiilor. Căminul este pentru ea „o şcoală de filosofe”303,în care „îşi adânceşte

perfecţiunea personală”304 , pentru a împărtăşi din această experienţă şi celorlalţi membrii

ai familiei. El aseamănă activitatea mamei de educare a copilului, cu slujirea

învăţătorească a Mântuitorului, cu modul în care Îşi îndruma El Apostolii şi ucenicii:

„ Uită-te la priceperea mamei!- îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. Împinsă de gândul ei,

dar mai bine spus, slujind şi acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului ei acele sfaturi,

pe care le-a dat Hristos ucenicilor Săi…”305. Grija tatălui este mai mult de a conduce

tânărul spre armonia fizică, trupească şi ceea ce ţine de tăria morală, iar a mamei, de a

cultiva în special calităţile sufleteşti ale copiilor, înălţându-i spre adevărata „filozofie”

creştină.

El acordă o mare valoare exemplelor, modelelor, pe care să le imităm şi arată că

se cuvine să ilustrăm cu poveşti şi pilde de viaţă virtuoasă din Sfânta Scriptură viaţa

copiilor. Să recomandăm acele figuri din Vechiul Testament, care s-au făcut pildă de

înţelepciune prin viaţa lor, alături de care un sens deosebit îl are pilda supremă a

Mântuitorului Iisus Hristos, a personalităţilor religioase ale Noului Testament şi cele din

istoria creştinismului. Alături de aceste modele, mai pot fi urmate şi figuri din istoria

302 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni…, p.67.303 Magistrand Pr.Marin Branişte, art. cit., p.148.304 Ibidem, p.148.305 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), trad. Cit.,Omilia a LIV-a, II, p.206.

64

umană în general, din experienţa omenească. Puterea exemplului este considerată un

factor al educaţiei.

Educaţia urmăreşte ca, prin conceptele şi lucrurile lumii acesteia, să ducă la

mântuire. Scopul ei ultim este soteriologic. Întrucât tinerii „prin ei însuşi alunecă mai uşor

şi sunt înclinaţi spre păcat…”306, cere părinţilor că vegheze permanent la creşterea lor

duhovnicească. Aceasta implică, mai întâi, o lucrare ascetică, de înlăturare a patimilor şi

păcatelor săvârşite în trup. Pe părinţi, îi îndeamnă „…să înfrânăm pornirile copiilor noştri,

să punem frâu puternic tinereţii, cu frica şi cu sfatul…”307.

Concepţia sa despre educaţia sufletului ceste comună orientărilor patristice. Prin

ea, sunt înlăturate din sufletul copiilor şi al subiectului de educat- patimile, în locul cărora

răsare virtutea. Aceasta este „cea mai mare bogăţie”, „bogăţia cea nespusă” care sporeşte

bogăţia lor308. De acea, sfătuieşte părinţii să-şi înveţe copiii „să pună virtutea mai presus

de orice”309. Virtutea înseamnă curăţie trupească şi sufletească, frumuseţe spirituală, iar

lipsa acestora este „pricină de rele”. Din lipsa lor se nasc toate relele310.

Adevărata moştenire pe care trebuie să o lase părinţii copiilor lor nu este de natură

materială, ci pur spirituală şi constă în bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste şi

curăţenie. Această moştenire este o comoară ce nu se poate cheltui, este o comoară ce nu

poate fi înpuţinată nici de uneltirile oamenilor, nici de atacurile tâlharilor, nici de răutatea

slugilor, nici de altceva de felul acesta. Comoara aceasta rămâne pururi, e o comoară

duhovnicească, nesupusă uneltirilor omeneşti. Dacă cei ce o primesc vor şti să fie cu

mintea trează, comoara aceasta merge cu ei în viaţa viitoare şi le pregăteşte mai dinainte

corturile cele veşnice”311

MIJLOACELE DE EDUCAŢIE

Recompensele şi pedepsele pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le recomandă întratatul

său pedagogic pute să le împărţim în trei categorii:

306 Idem, Omilia a LIX-a, I, p.256.307 Ibidem, p.260.308 Ioan-Cristinel Teşu, art. cit., p 58.309 Ibidem, p.58.310 Ibidem, p.58.311 Omilii la Facere, trad. Cit., Omilia a XLVI-a, IV, p. 329.

65

recompense morale, b, pedepse morale şi c. Pedepse corporale sub forma bătăii. Prin

termenul „morale” înţelegem fiecare mijloc pedagogic ce se adresează într-un mod

negativ, echivalent, personalităţii copilului. Astfel, în recompensele morale, conform cu

criza pedagogică negativă, putem să localizăm în tratatul său pedagogic lauda şi oferta

darurilor şi premiilor, pe când în pedepsele morale, conform cu criza pedagogică negativă,

controlul şi mustrarea. În final, în ceeace priveşte pedepsele corporale, în această lucrare

pedagogică Sfîntul Ioan se referă numai la bătaie.

a. Pedepse morale

În tratatul pedagogic al Sfantului Ioan Gura de Aur, în ceeace priveşte pedepsele

morale, putem localiza pedeapsa mustrării, care el recomandă să se facă „uneori prin

cuvinte usturătoare alteori prin cuvinte persiflante”312.Din cauza cuvântului

„persiflante”,ce are în prototip „cuvinte dureroase”, D. Moraitis-care neagă provenienţa

tratatului din structura operelor Sfântului Ioan-a acuzat pe autorul acestui tratat ca fiind

„antipedagogic”, din cază că foloseşte acest mijloc de educaţie313.

Şi noi sântem de părere că nu trebuie să se adreseze copilului- şi în special

adolescentului- cuvinte ce ating personalitatea lui şi îl traumatizează moral. Cuvinte şi

fraze de forma :”prostule, măgarule, nătângule, mereu vei fi acelaşi, esti un incapabil,

niciodată nu te vei educa”, ce-l jignesc profund poe copil, îi deprimă moralul şi.l umilesc

atât pe el însuşi, cât şi pe părintele ce le foloseşte, ar trebui să fie evitate sârguincios şi să

nu fie folosite în nici un caz. S-a dovedit că pedeapsa morală de acest fel poate aduce

rezultate opuse sau să-l conducă pe copil la dezamăgire şi insucces.

Este complet incredibil pentru noi să acceptăm că un pedagog de talia lui Ioan Gură

de Aur a putut să propună vreodată o pedeapsă morală de acest gen, ce umileşte sau

dispreţuieşte copilul şi jigneşte grosolan personalitatea lui. Nu ! În nici un caz n-am putea

să fundamentăm o astfel de opinie, oricât de sever a fost în anumite cazuri eminentul

Părinte şi Pedagog al Bisericii noastre. Pentru că severitatea ce l-a distin s pe Sfântul

Ierarh a fost în mod limpede mişcată de Dumnezeu şi niciodată n-a atins şi nici n-a jignit

personalitatea omului- şi îndeosebi a tânărului-,în persoana căruia a zărit pecetea sfântă şi

chipul lui Dumnezeu. Severitatea Sfântului Ioan constituia în fiecare împrejurare

exprimarea iubirii supreme a lui Dumnezeu, pe care acel minunat Ierarh a simţit-o adânc

în inima lui, pentru om şi în special pentru copii şi tineri. Astfel, din acest punct de vedere, 312 Despre slava deşartă,…par. 30.313 Ieromonah teofan Mada , Familia creştină la Sf. Ioan Gură de Aur, Sibiu, 2008, pag. 203.

66

putem fi de acord că şi severitatea, când se foloseşte corect şi e pedagogic fun damentată,

argumentată, constituie şi aceasta o poziţie, o opinie în prctica pedagogică conformă cu

legile ei sfinte, drepte şi necesare. Într-o omilie la epistola I către Tesaloniceni, găsim un

paragraf ce poate fi cuprinzător pentru această temă: „Certaţi-spune Apostolul- pe cei

neastâmpăraţi; adică să nu-i certaţi într-un mod absolut şi dintr-o dată, ci cu îngăduinţă, cu

blândeţe. Compătimiţii pe cei mici la suflet şi fricoşi, ce se pierd uşor, să-i sprijiniţi pe

bolnavi, să fiţi îndelung-răbdători cu toţi. Pentru că acela ce primaşte o mustrare aspră

ajunge la deznădejde, devine mai obraznic şi le dispreţuieşte pe toate. De acea trebuie să

tămăduim dulce prin sfat”314.

Dacă suntem atenţi la tratatul acesta 315, vom constata că de fapt se întâmplă exact

contrariul faţă de ceeace susţinea D. Moraitis; pentru că în acest punct Sfântul Ioan Gură

de Aur se referă la tema arzătoare a pedepselor în cadrul unei forme eşalonate, în care

pedeapsa se impune progresiv şi cu mult respect şi iubire faţă de personalitatea copilului.

Adică, începe de la simpla privire, pe care Pedagogul o va arunca copilului „în mod

sever”, înaintează la cuvinte „severe”, cuvânt cu sens metaforic, ce înseamnă cuvinte ce se

adresează copilului cu duritate şi cu asprime, ca să încheiem,- în cel mai rău caz, în care

copilul continuă „din nou” să încalce porunca părintească – în cuvântul „logia

oneidistika”, care, cu excepţia „persiflante- umilitoare” ar putea , conform cu dicţionarul

Liddel-Scott, să fie tradus si prin „cuvinte de control sau dojenitoare”, cuvinte ce oricum

nu prezintă nimic anti-pedagogic316.

Ultimul sens al mustrării îl localizăm şi-n alte cuvinte ale lui Ioan Hrisostom, unde

printre altele răspunde şi la acea frumoasă sentinţă a lui: „faptul de nu a certa pe cei ce

păcătuiesc pagubă este şi pentru dascăl, şi pentru elev”317. Avem impresia că tocmai

această interpretare a mustrării şi a controlului pedagogic sănătos ar trebui şi noi să o

atribuim frazei hrisostomice contestate, „cuvinte persiflante”, făcând o interpretare în

spirit decât „în/după literă”318.

Acest spirit de care vorbim e cuprins, de exemplu, într-o omilie la Epistola I către

Corinteni: Să cauţi scăpare în iubire, temperând astfel greutatea cuvintelor şi, dându-i

acestuia puterea să-i spui: „eu acestea te îndemn şi te sfătuiesc; dar depinde de tine, dacă

314 I Tesaloniceni, Omilia X, P G 67, 456.315 Cuvinte dureroase –dispreţuitoare(oneidistikois logois, 30.)316Ieromonah Teofan Mada, op. Cit. pag. 205.317 Ibidem318Ibidem,

67

te vei convinge. Nu te oblig, nici nu te constrâng; le încredinţez pe toate gândirii tale şi

hotărârii tale…”.Dacă folosim controlul în acest fel, vom putea uşor să-i corectăm pe cei

ce greşesc. Fiindcă modurile pe care le întrebuinţăm acum se potrivesc mai mult fiarelor şi

animalelor iraţionale, decât oamenilor”319 .

Am spune în acest punct, accentuând conclusiv că forma eşalonată de impunere a

mustrării pe care o recomandă Sfântul Ioan, constituie, precum am notat, un mijloc

pedagogic unic şi minunat în tema impunerii pedepselor, care şi astăzi ar trebui să fie

urmărit de părinţi şi dascăli în spirit pentru că se consideră absolut sănătos şi conform cu

principiile şi cerinţele pedagogice contemporane. Şi chiar am putea nota aici că Sfântul

Pedagog se exprimă modern pentru epoca lui, unde pedeapsa sub forma bătăii alcătuia

canonul pentru majoritatea cazurilor, când îl vedem că îi propune tatălui multe şi variate

moduri, urmând să-l stimuleze pe copil spre lucrarea bună, făcând uz şi de darurile

bogate320, delicateţe321, ca şi de atracţii variate pentru recompensarea promisiunilor322.

b. Pedepse corporale. În ceeace priveşte pedeapsa corporală, am spus deja că în acea

epocă şi în general în tot evul mediu, era bătaia pe care Părintele, gândind foarte pedgogic,

nu o recomandă să se aplice des şi în fiecare împrejurare. „Trebuie prin indulgenţă să

vindecăm boala. Deoarece acela ce a devenit mai bun din frică omenească, repede se va

întoarce la obişnuinţele lui rele”323 .

Cît priveşte frecvenţa cu care trebuie să se impună pedeapsa corporală, Ioan Gură de

Aur, ca pedagog extraordinar şi cunoscător al psihologiei copilului, îl sfătuieşte pe tată

prin cuvintele următoare: „Să nu-ţi baţi fiul continuu şi să-l obişnuieşti cu acest mod de

instrucţie. Fiindcă dacă se obişnuieşte cu bătaia, o va dispreţui; iar când o va dispreţui,

toate vor fi pierdute. Să se teamă mereu că va mânca bătaie, dar să nu fie bătut; să fie

ameninţat cu biciul, dar să nu fie atins; şi orice ameninţare să nu fie dusă la relizare. Dar şi

aceasta iarăşi să n-o înţeleagă, adică faptul că ameninţările sunt numai cuvinte, fiindcă

ameninţarea numai atunci foloseşte când o vede cineva că se poate îndeplini. Dacă, însă

cel ce greşeşte înţelege indulgenţa, atunci pe o ureche vor intra şi pe alta vor ieşi. De

aceea trebuie să aştepte pedeapsa, dar şi să nu fie pedepsit, aşa încât frica să rămână

319 la I Corinteni, Omilia 44, PG 61, 379.320 Despre slava deşartă…,par.67.321 Ibidem, par. 68.322 Ibidem, par.30323 La Matei, Omilia 29, PG , 57, 362.

68

puternică şi să fie ca focol mocnind şi arzând toţi spinii din toate părţile, sau ca un hârleţ

ascuţit ce sapă adânc”324.

Chiar dacă paragraful de mai sus e pedagogic, mă tem însă că, în spiritul unei

înţelegeri greşite şi răuvoitoare a „progresivităţii”, se vor găsi câţiva pedagogi

contemporani ce vor îndrăzni să-l acuze ca anacronic sau chiar ca nepedagogic, din cauză

că vorbeşte prea direct despre bătaie şi lovituri. Considerăm nu numai că Sfântul Ioan nu

este anacronic, ci, dimpotrivă, se prezintă ca modern şi inventiv pentru epoca lui, datorită

atitudinii admirabile ce o ia în tema mult discutată a pedepselor şi totodată pentru

mijloacele de educaţie, de recompense, săruturi şi mângâieri. Şi toate acestea într-un

moment în care mulţi pedagogi ai epocii se poziţionau exclusiv pentru pedeapsa corporală

şi desigur pentru forma cea mai gravă a ei.

Şi-n acest caz, a pedepsei corporale, considerăm că Marele Ierarh ar trebui judecat

conform cu măsura epocii lui, pentru a putea aprecia mai bine atitudinea pe care o ia în

această temă. Astfel, într-o epocă în care înflorea sclavia, şi „cureaua de piele” era

mijlocul de pedepsire a robilor, n-ar fi fost deloc dificil ca acelaşi instrument să fie folosit

de pedagogi împotriva copiilor mici ce erau indisciplinaţi. Platon, în Grecia Antică,

spunea că „dintre toate fiinţele, copilul e cel mai greu de îmblânzit”325 şi de acea, „nu

trebuie să-i stricăm pe copii lăsându-i necontrolaţi”326 ci prin „ameninţări şi lovituri să-i

aducem pe drumul drept, precum lemnul strâmb şi flexibil”327. În Sparta, aşa cum ne

informează Plutarh, pedeapsa cunoştea cea mai mare glorie. Acolo nu-i băteau pe copii

numai cei responsabili cu disciplina lor, dar şi fiecare cetăţean, „ca să nu existe timp mort,

nici punct al cetăţii părăsit de către oameni, să sfătuiască şi să pedepsească copilul

deviat”328.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre aplicarea pedepsei de către părinţi la anumite

purtări greşite ale copiilor lor: „Dar mulţi părinţi păţesc aşa ceva pentru că nu vor să-i

pedepsească pe copii lor, nici să le spună vreun cuvânt dur, nici să-i întristeze pe copii lor

ce trăiesc dezordonat şi în fărădelegi, şi astfel de multe ori i-au văzut să cadă în cea mai

urâtă ruşine, să fie aduşi în faţa tribunalelor, să le taie călăii capul. Fiindcă dacă tu nu-l

înveţi, nu-l corectezi, se încurcă cu oameni infectaţi şi imorali, ia viclenia lor, atunci legile

324 Despre slava deşartă…. Par. 30.325 Legi, 808,d.326 Ibidem, 794 d.327 Protagoras, 325 c.328 Ieromonah Teofan Mada , op. Cit. ,208.

69

ce sânt pentru toţi oamenii îl preiau şi în faţa lor îşi găseşte pedeapsa. Împreună cu

nenorocirea vine cea mai mare ruşine, pentru că toţi, după sfârşitul rău al copilului, arată

cu degetul pe tată şi nu mai poate apărea public. Cu ce ochi să dai faţă cu aceia ce te

întâlnesc, după această ruşine şi comportament al copilului tău? Poate fi o prostie mai

mare decât aceasta? Ce răutate poate să fie mai rea decât această nebunie a părintelui

aceluia? Nu ţi-e ruşine să nu roşeşti când ceartă judecătorul pe fiul tău şi să-l facă mai

înţelept şi să aibă îndreptarea judecăţii? Nu ţi-e ruşine, mai bine să te ascunzi în pământ,

mai îndrăzneşti să te numeşti părinte, tu care l-ai vândut pe fiul tău şi n-ai făcut ceea ce

trebuia să-l înveţi, şi să-l cerţi şi să-l baţi, ci l-ai lăsat de s-a stricat de tot de răutate? Tu de

vei vedea pe altcineva om prost care bate pe copilul său îţi pare rău şi te mâhneşte şi te

scârbeşti şi sari în faţa lui, aceluia ce-l bate ca o fiară şi mai rău, şi pe diavolul pe care-l

vezi în toate zilele că îl bate pe fiul tău şi-l aduce la draci, tu dormi şi nu-ţi pare rău, nici te

mâhneşti, nici vrei să-l răpeşti de la fiara cea rea diavolul

Şi care iubire de oameni vei afla lângă Dumnezeu? Căci cum nu este fără de cale şi

rău? Iar când se pedepseşte fiul tău de la diavolul şi-l apucă nevoia, să alergi la toţi sfinţii

să izbăvească pe fiul tău din chinul diavolului. Şi când se află în păcat şi răutate, care

păcat este mai rău decât orice chin diavolesc, care vezi că-l bântuieşte în toate zilele, nu

pui în minte? Măcar bine de se bântuieşte fiul tău de diavolul să-l arunce jos, nu este

nimic nicidecât pentru că nu poate demonul care-l apucă să-l lege la iad nicidecum. Mai

mult din aceasta poate să se izbăvească cineva şi să încununeze când poartă patima

aceasta cu îngăduinţă şi cu mulţumită.

Dar cel ce se află înăuntru în păcat, nu este cu putinţă să se izbăvească niciodată,

ci i se cuvine şi aici să fie cu totul ocărât şi necinstit şi dacă va merge şi acolo la viaţa ce

va să fie să se muncească în veci.

Şi ce răspuns vei da lui Dumnezeu, tu care te leneveşti a certa pe fiul tău?

N-a fost copilul locuitor cu tine, va zice Dumnezeu către tine cel care eşti tată, nu te-am

făcut învăţător şi stăpân, şi purtător de grijă asupra copilului tău? .

Nu ţi-am dat toată puterea în mâinile tale? De aceea de vor petrece fiii cu obiceiuri bune

cu anevoie se vor întoarce când se vor face la vârsta legii.

Căci sufletul copiilor este ca pânza de curată şi albă care în orice fel se va vopsi întâi,

aşa va fi până la sfârşit. Chiar dacă ar vrea cineva să o vopsească cu o altă culoare,

pururea se arată vopseaua cea dintâi. Aşa şi copiii cei mici când se obişnuiesc la bine cu

70

anevoie se întorc la rău. Pentru aceasta zice şi Sf. Ap. Pavel la I Corinteni V, luând pildă

de la Menandru. Strică minţile cele bune vorbele cele rele, adică vorbele cele rele strică

minţile cele bune ale tinerilor… . .

Nu ţi-am poruncit să înveţi şi încă să-l prefaci când este tinerel? Deci ce iertare o să

ai de vei lăsa pe copilul tău să crească şi să rămâie neînvăţat şi ce vei zice? Că este copilul

tău slab la minte şi nu pricepe cuvântul? Ţi s-a căzut când era încă copilul tău mic să-l

înveţi şi să-l obişnuieşti la cele ce se cuvin să cerci mişcările sufletului lui şi să te aibă de

frică de mic, când este uşoară lucrarea, atunci se cuvine ca un plugar bun să tai mărăcinii,

adică obiceiurile lui cele rele.

Deci care răspuns şi ce cuvinte avem să zicem lui Dumnezeu când copiii noştri

hulesc? Dumnezeu nu se milostiveşte nici spre viaţa lor, pentru că cel ce huleşte pe

părintele lui sau pe mama lui, zice legea, să se omoare şi Dumnezeu să se batjocorească de

copiii noştri? Şi nimic să nu ne pară rău? Eu  nu lipsesc zice Dumnezeu, să ucid nici pe

fiul tău când te huleşte şi tu măcar nici cu cuvântul nu voieşti să scârbeşti pe fiul tău, care

huleşte legile Mele şi le calcă? Şi cum nădăjduieşte să afli vreo iertăciune de la Mine?

Deci să nu ne lenevim, să certăm pe fii noştri să facă poruncile lui Dumnezeu, cunoscând

că  atunci când sânt cu Dumnezeu bine şi în viaţa lor aceasta se vor face cinstiţi şi buni,

pentru că acela care este bun şi temător de Dumnezeu, toţi îl cinstesc şi i se pleacă, în ce

chip cel rău şi viclean toţi îl urăsc şi fug de ar fi şi foarte bogat. Aceia care se lenevesc să

certe pe fii lor de când sunt mici, şi să-i facă să sporească deşi ar fi buni la alte fapte ale

lor, numai pentru aceasta vor să se muncească de la Dumnezeu. Şi de veţi vrea să o aflaţi

aceasta bine şi să o cunoaşteţi, luaţi aminte bine să o pricepeţi.

Pentru aceasta porunceşte Ap. Pavel la Efeseni VI: „Fiilor ascultaţi pe părinţii voştri

în Domnul pentru că aceasta este dreptatea. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta care este

întîia poruncă cu făgăduinţă, pentru ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

Înţelepciunea lui Solomon: „Fiul certat înţelept va fi, iar cel ce cruţă varga urăşte pe fiul

său, iar cel ce-l iubeşte cu nevoinţă îl ceartă”.

Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor   să-şi bată copiii, nici să-i mustre,

nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală. De multe ori am

văzut cum asemenea copii erau duşi la tribunal şi osândiţi pentru fărădelegile lor.

71

Părinţii care nu-şi ceartă copiii sunt mai răi ca tâlharii care ucid numai trupul, iar

părinţii ucid şi sufletul şi trupul copiilor.

Ce răspuns Îi vei da lui Dumnezeu când te va cerceta pentru că nu te-ai sârguit să-l

educi cum se cuvine pe copilul care ţi s-a născut? Te va întreba Domnul: „Nu te-am pus

ocrotitor şi dascăl al lui? Nu   ţi-am poruncit să-l călăuzeşti pe calea cea dreaptă?”. Ce vei

putea spune atunci? Că a fost un copil dificil şi n-a vrut să te asculte? Pe toate acestea

trebuia să le vezi de la început, de când era mic, şi puteai să-l modelezi cum voiai. Atunci

l-ai fi obişnuit cu binele, dezrădăcinându-i din suflet spinii care, datorită vârstei lui

fragede, ar fi ieşit uşor. Dacă te-ai fi ocupat atunci de el, patimile lui nu s-ar fi mărit şi n-

ar fi fost greu astăzi să le războieşti. .

Ne putem dezvinovăţi atunci când Dumnezeu îi pedepseşte aspru pe copiii care înjură

pe tatăl sau pe mama lor, iar noi îi auzim pe copiii noştri cum Îl hulesc pe Însuşi

Dumnezeu, şi îngăduim asta?

Să ne străduim, aşadar, să le dăm copiilor noştri educaţie creştină329, cu încredinţarea

că, atunci când vor avea evlavie şi iubire de Dumnezeu, se vor deosebi şi în viaţa

pământească prin virtuţile lor. Căci toţi îl respectă şi-l preţuiesc pe omul virtuos şi bun,

chiar dacă ar fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc şi-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar

fi el cel mai bogat.

Cei care sunt nepăsători faţă de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiţi de

Dumnezeu.

Deci pedepsiţi pe copiii voştri împreună cu voi, pentru ca să vă mântuiţi şi pe voi şi

pe copiii voştri şi să dobândiţi împărăţia cerurilor întru Hristos Iisus Domnul nostru, a

Căruia este slava în vecii vecilor.330

c. Recompensele morale. Însă dimensiunea iubirii pe care marele pedagog o revarsă

asupra copilului nu se sfârşeşte aici, căci dacă el propune parintelui sa fie sever când e

cazul în aceiaşi masură Sfântul Părinte ştie că un copil are nevoie sa fie iubit aproape în

329 Cântările şi dansurile nu sunt singure, ci ele fac parte dintr-un mod de a trăi. Dacă accepţi elemente din acel mod de a fi, îl accepţi inconştient ca pe un întreg. Când primesc elemente ale acelui mod de a fi, nu primesc doar elementele, ci şi duhul care lucrează în ele. Acel duh intrând în inima mea, încet-încet, mă transformă şi, fără să vreau, accept ca pe un dat neschimbabil modul lumii de a vieţui, încercarea de a adapta pe Hristos lumii duce la Antihrist. E limpede şi azi că permanenta căutare de îndulcire şi sofisticărie în hrană şi îmbrăcăminte duce inevitabil la acceptarea mişcărilor şi cântecelor desfrânate şi, treptat, noi înşine devenim desfrânaţi în inima noastră, chiar dacă pe dinafară părem oameni respectabili.330Despre a fiilor creştere, în Mărgaritarele…Ed .pelerinul Român Oradea , 1994 , pag. 4.

72

aceiaşi masură în care are nevoie de hrană, şi recomandă iubirea şi recompensele în

educarea copiilor, deoarece iubirea şi bunăvoinţa sânt indestructibil legate de fiinţa

omului331. Se cunoaşte că ,micul copil simte nevoia afectivităţii şi a rercunoaşterii din

momentul naşterii. Chiar şi sfaturile, mustrările şi recomandările ce se fac în momentele

liniştite ale afectivităţii părinteşti adânci şi sincere, au rezultate mult mai pozitive şi

binefăcătoare în universul lui sufletesc.

De aceea şi Sfântul Ioan, când se referă la subiectul cel mai critic, al instruirii

instinctului de reproducere al băiatului, se adresează tatălui cu următoarele cuvinte

impresionante: „şi spunând acestea, să-l sărutăm şi să-l îmbrăţişăm şi să-l strângem la

pieptul nostru, ca să-i arătăm iubirea noastră. Prin toate acestea să-l înmuiem pe copilul

nostru!… şi să-i dăm multe daruri… ca să-i arătăm că-l apreciem”332. De asemenea,

Sfântul Ioan recomandă tatălui să fie dulce, blând şi calm şi să-l răsplătească pe copil cu

multe premii, când păzeşte legile familiei333.

Pedagogul ştie foarte bine cât de strâns legate sânt în sufletul copilului mic şi al

adolescentului fapta bună cu răsplata şi lauda pe care o va primii în continuare. Şi fiindcă

din natura lui omul iubeşte lauda, uşor se impulsionează spre fapta bună, aşteptând

rezultatul mulţumitor ce va urma, cu lauda şi recunoaşterea efortului lui. Lauda dreaptă

este un mobil exterior ce naşte încrederea, îl îndeamnă pe copil să-şi asume iniţiative, îl

impulsionează spre învăţare, provoacă voinţă bună şi îmbunătăţeşte relaţiile între

oameni334.

Desigur, Sfântul Ioan îi sfătuieşte pe părinţi să se poarte cu această dispoziţie

prietenoasă către copilul lor, urmând să atingă rezultate pozitive pe cât posibil într-un

subiect foarte însemnat şi de importanţă primordială, precum e cel sexual, spre al ferii pe

tânăr de căderile atât de păguboase ale desfrânării335. El chiar îi consideră vinovaţi pe

331 Teofan Mada, op. Cit.,pag.214.332 Despre slava deşartă,..par. 78.333 Ibidem, par.67.334 Ieromonah Teofan Mada, op. Cit., pag. 214.335 Duhul lumii nu poate intra dacă nu este ales şi lăsat să intre. Iar copilul îl acceptă pentru că este lăsat să trăiască într-un mediu impregnat de acest duh. El nu este protejat deloc, în chiar faptul că nu e protejat, el consideră acest lucru ca un act aprobator din partea părinţilor. Dacă părinţii nu-l opresc de la contactul cu patimile lumii, el le va accepta de la sine, ca pe ceva firesc, căci încă nu are capacitatea de discernământ. Singurul mod real de educaţie rămâne o ofensivă împotriva patimilor lumii din tancul lui Hristos. Dacă stăm fără să fim în ofensivă şi fără să dăm atenţia lui Hristos, mai devreme sau mai târziu vom fi cuceriţi prin însuşi faptul că nu ştim să luptăm şi muşchii cei duhovniceşti ni se atrofiază. De pildă ce e rău, ar spune unii, să laşi copilul să-şi cumpere o îngheţată sau o prăjitură foarte gustoasă. Problema este mai întâi de ce o doreşte? (acesta este primul pas prin care lumea intră în noi). Trecând însă peste acest aspect, el o va cumpăra de la un om care a asociat la ghereta lui lucruri ce vădesc un anumit mod lumesc de a trăi. Dacă copilului i s-a dat voie să meargă în

73

părinţii ce refuză să le dea copiilor săi mari independenţa lor: „Pedagogul îl face ridicol pe

tânăr, când, după ce s-a maturizat şi trebuie să-i dăruiască independenţa lui, acesta

continuă să-l ţină lângă el”336.

Se înţelege chiar că Sfântul pedagog, recomandând recompensa ca mijloc de

instruire, nu înţelege în nici un caz că trebuie să se facă o întrebuinţare a ei iraţională şi

fără control. Părintele poate folosi toate felurile de recompensă, însă potrivit cu cerinţele şi

seriozitatea împrejurărilor pedagogice. El foloseşte toate mijloacele de educaţie de la

severitatea extremă, dacă aceasta se cere, până la delicateţea şi indulgenţa extremă,

aceasta, oricum „ca să mântuiască pe unii”337, după cuvântul Apostolului Pavel. „Să

învăţaţi şi să sfătuiţi, fără să porunciţi şi să constrângeţi; fiindcă semnul distinctiv al iubirii

lui Dumnezeu faţă de om este şi acesta, că nu sânteţi conduşi la credinţă într-un mod

tiranic”338.

Aşadar, cum nu este neghiobie să trimiţi copilul să înveţe arte şi meserii şi

învăţătură şi toate să te sârguieşti a le face pentru acest lucru, dar să nu-1 creşti în

învăţătura şi certarea Domnului? Pentru aceea noi suntem cei dintâi care avem parte de

roade, căci îi creştem pe copii obraznici şi îndrăzneţi, neastâmpăraţi, neascultători,

needucaţi şi neciopliţi339. Să nu facem aşa, ci să ascultăm de fericitul acesta care ne

îndeamnă să-i creştem în învăţătura şi certarea Domnului. Să le dăm lor pildă

[upodeigma]340, făcându-i să stăruie cu zăbavă din cea dintâi vârstă la citirea

Scripturilor.

acel loc, el va socoti că tot ce e acolo e bun şi împreună cu acea îngheţată va primi în suflet şi muzica pe care o ascultă vânzătorul, şi felul lui de a se comporta, şi modul cum sunt îmbrăcaţi cei care stau în jur sau la mese etc. Ca principiu, orice tentacul al lumii, oricât ar părea de nevinovat, trebuie respins, mai ales în prima perioadă de copilărie, câtă vreme copilul nu are discernământ.336 La Galateni, Omilia 6, cuv. 20, par.316.337 I Corinteni 9, 22.338 La coloseni, Omilia 5 , PG 62, par. 333.339 În esenţă, nu se referă la faptul că nu au maniere politicoase şi elegante, deşi şi acestea pot intra în aceste categorii, ci la faptul că nu au inima educată după Hristos. Că sunt egoişti şi împietriţi, incapabili de simţăminte nobile şi jertfelnice. Ba, când îi vedem zvăpăiaţi şi plini de putoarea patimilor, ne mai şi lăudăm că i-am crescut aşa, căci sunt foarte apreciaţi în ochii lumii.340 Poate fi tradus şi prin „să le indicăm [indirect]“. Această citire, datorită vârstei lor, trebuie să fie precedată în primul rând de exemplul nostru personal şi atunci ei ne vor urma. Apoi urmează şi îndemnul verbal sau, uneori, dacă e cazul, măsuri coercitive, în plus, când sunt momente mai dificile, ar trebui să ştim să-i şi atragem în mod abil spre această îndeletnicire. Importantă este însă constanţa în citire, şi asta cu orice preţ, chiar cu bătaia uneori (însă în acest caz cu multă precauţie şi mai ales rugăciune). Rezultatul la care trebuie să ajungem este ca ei să aibă timp, să dea timp fără rezerve celor sfinte. Aşa cum vedem că dacă se apucă de joacă, copiii uită de toate, chiar şi de timp, tot aşa, încetul cu încetul, trebuie să fie copleşiţi de dulceaţa celor sfinte, să simtă că aceea este viaţa lor. Dacă însă lipseşte exemplul personal, toate îndemnurile noastre rămân fără tărie.

74

Educarea copilului se face din cea mai frgedă vârstă de aceea Sfântul Ioan

recomandă ca la fiecare din etapele de creştere a copilului să i se ofere cunoştinţe şi să i

se insufle deprinderi potrivite cu dezvoltarea psihologică a momentului la care se află

acesta.Şi pe lângă acest lucru , toate acestea trebuie să vină din surse diferite, fiecare cu

responsabilitatea ei.

SFATURI DATE PĂRINŢILOR PENTRU CREŞTEREA

COPIILOR

„Auziţi acestea şi voi, părinţilor, şi voi, mamelor, creşterea copiilor nu vă va fi fără

plată. Aceasta o spune şi mai departe, zicând: „dacă are mărturie de fapte bune: dacă a

crescut copii” (I Timotei 5, 10), şi după celelalte multe pune şi aceasta. Căci nu este puţin

lucru, copiii cei daţi de Dumnezeu să fie afierosiţi lui Dumnezeu. Dacă baza şi temeliile

începutului lor vor fi bune, mare le va fi plata; iar dacă vor neglija aceasta, mare le va fi

osânda. Fiindcă şi Eli s-a pierdut din cauza fiilor săi, căci trebuia a-i povăţui. Îi povăţuia

el, dar nu precum trebuia, ci, nevoind a-i întrista, iată că şi pe ei, şi pe el s-a pierdut.

Auziţi acestea, voi, părinţilor. Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea

Domnului, cu multă băgare de seamă.

Tinereţea este sălbatică, având nevoie de mulţi purtători de grijă, dascăli, pedagogi,

îngrijitori, de mulţi hrănitori. Este de dorit, deci, ca după atâtea necazuri, să poată fi

stăpânită. Tinereţea este ca şi un cal sălbatic, ca şi o fiară sălbatică, şi dacă de la început şi

din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune nişte hotare bune, după aceasta nu vom

avea nevoie de multe osteneli, ci obişnuinţa va deveni lege.

Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute şi vătămătoare, şi nici ca unor copii să le

facem totdeauna pe placul lor, ci mai cu seamă să-i ţinem în întreaga înţelepciune şi

cumpătare, fiindcă abuzul de acestea pierde tinereţea mai mult decât orice.

Pe lângă aceasta nouă ne trebuie multe lupte şi băgare de seamă. Iute apoi să le dăm

femei, astfel ca trupurile lor să fie curate şi neatinse când vor primi pe mireasă.

75

Aceste amoruri sunt cele mai fierbinţi. Cel ce a fost înţelept şi cumpătat şi mai înainte

de nuntă, cu atât mai mult va fi şi după nuntă, pe când cel ce s-a deprins a desfrâna mai

înainte de nuntă, va face aceasta şi după nuntă. „Pentru desfrânat toată pâinea este dulce,

nu va înceta până în sfârşit.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 23, 23). De aceea se pun cununi

pe capul mirilor, căci sunt simbol al biruinţei, şi că ei fiind neînvinşi, se apropie în acest

fel de patul de nuntă, şi că n-au fost biruiţi de plăceri. Dar dacă este robit de plăcere

dându-se pe sine desfrâului, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el este învins?

Acestea vi le spunem, iubiţilor, acum sfătuindu-vă, înfricoşându-vă, ameninţându-vă într-

un fel, altă dată în alt fel.

Mare avere avem noi în copiii noştri. Să ne îngrijim de ei, iar aceasta să o facem ca nu

cumva vicleanul diavol să ne piardă chiar pe noi. Acum, însă, toate sunt contrare printre

noi. Pentru ca să putem avea ţarina bună şi rodnică, toate le facem: şi ca să o încredinţăm

unui bărbat credincios, şi să căutăm a avea un îngrijitor de măgari, un altul pentru catâri,

un iconom, şi un logofăt deştept; iar tocmai ceea ce este mai de preţ pentru noi, adică să

ne îngrijim de a încredinţa pe copilul nostru unuia care ar putea să-i păstreze neatinsă

întreaga lui înţelepciune, la aceasta nu ne gândim, deşi aceasta este proprietatea noastră

cea mai de preţ, iar celelalte prin el vin. Ne îngrijim de proprietăţile ce le vom da lor, şi nu

ne îngrijim de ei. Ai văzut câtă lipsă de judecată? .

Cercetează sufletul copilului, şi la urmă vor veni şi acelea; iar dacă acest bun nu este,

nici un folos nu va avea el din averi, pe când dacă va câştiga acest bun, nici o vătămare nu

va avea de la sărăcie341.

Voieşti a-1 lăsa pe el bogat? Învaţă-1 să fie om bun şi cinstit, fiindcă astfel va putea şi

averile să şi le stăpânească, şi dacă nu va putea câştiga altele din nou, cel puţin nu va fi

mai prejos de cele deja câştigate. Iar dacă copilul este rău, chiar de i-ai lăsa lui nenumărată

avere, dacă nu i-ai lăsat păzitor, 1-ai făcut mai rău decât cei ce ajung la cea mai de pe

urmă sărăcie.

Copiilor celor care nu sunt bine crescuţi, le este mai bună sărăcia decât bogăţia.

Sărăcia ţine pe cineva în virtute chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia nici pe cei ce voiesc

nu-i lasă a fi înţelepţi, ci îl scoate pe om, îl zdrobeşte şi-1 bagă în mii de rele.

341 Asta înseamnă că copiii trebuie obişnuiţi de mici să nu aibă nevoie de nimic, să nu se lege de nimic. Trebuie obişnuiţi cu frigul şi arşiţa, cu foamea, şi setea, cu saţiul şi îndestularea, încât în orice situaţie ei să se simtă bine. Ce spunem de noi, cei de azi, care îi înăbuşim cu toate răsfăţurile şi îi obligăm să nu poată trăi fră toate creaţiile artificiale din jurul nostru?

76

Mamelor! Îngrijiţi-vă mai ales de fetele voastre, căci este uşoară pentru voi o astfel de

îngrijire; luaţi seama bine, ca să se deprindă să stea în casă, iar mai cu seamă învăţaţi-le a

fi evlavioase, demne, a dispreţui averile, a fi simple şi fără pretenţii în îmbrăcăminte, şi în

felul acesta daţi-le în căsătorie. Cu chipul acesta nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care

îl vor avea 1-aţi mântuit şi 1-aţi scăpat din neajunsuri; şi nu numai pe bărbat, ci şi pe copii,

şi nu numai pe copii, ci şi pe nepoţi. Că dacă rădăcina este bună, ramurile se vor întinde

tot mai bine, iar pentru toate acestea veţi lua plată. Noi facem toate astfel, încât să folosim

nu numai unui suflet, ci printr-un suflet să folosim multora.

Fata ta, astfel trebuie a ieşi din casa părintească la căsătorie, precum iese un luptător

din locul de antrenament, având toată ştiinţa cu cea mai mare exactitate, ca şi un aluat care

trebuie a dospi întreaga frământătură şi a o preface în pâine bună. Şi băieţii trebuie să fie

aşa de sfioşi prin demnitatea şi întreaga înţelepciune, încât să aibă laudă şi de la oameni şi

de la Dumnezeu. Să se înveţe a-şi păzi pântecele, a fugi de lux, a fi iconomi, iubitori, să

înveţe a fi cumpătaţi. Căci numai aşa vor putea şi părinţilor a le pricinui multă plată, şi cu

chipul acesta toate vor fi spre slava lui Dumnezeu, şi spre a noastră mântuire, întru Hristos

Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”342.

Factorii de educaţie

Pregătirea terenului pentru lucrarea dificilă de educaţie se face înca din prima parte a

copilăriei. Atunci, spune Sfântul Ioan, sufletul copilului seămană cu stomacul care nu

poate primii decât hrană apoasă, uşoară şi doar în timp se va putea obişnui cu hrană

solidă,la fel se va proceda si în privinţa educaţiei, făcându-se o predare intuitivă a

materiei, potrivită vârstei.

Familia.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi consideră pe părinţi, şi prin aceştia familia, ca factor de

importanţă primordială pentru educarea copilului. Şi într-adevăr părinţii sunt pedagogii

naturali cei mai buni ai copilului lor, nu numai pentru că l-au născut şi i-au dat darul foarte

342 La I Timotei, Omilia a IX-a, cuv. I, P.G. 62, p. 569.

77

preţios al vieţii, dar şi pentru că după naşterea lui continuă să-l iubească sincer şi din

interiorul cel mai profund al inimii lor de părinte343.

Pedagogia modernă consideră educarea familială ca temelie a civilizaţiei. Confirmând

perceptele Sfântului Ioan Gură de Aur se consideră că sânt de neînlocuit virtuţile ce

provin din educaţia pe careo primeşte copilul mic de la sânul mamei lui şi după aceea în

„camera familială”, sfântă344. Precum notează caracteristic, „izvorul cel mai adânc al

creşterii şi educaţiei se găseşte în experienţa iubirii pe care iun om o încearcă ca şi copil în

relaţia cu părinţii lui. Dacă acest om s-a aşezat stabil şi cu toate puterile lui în acest „drum

al naturii” minunat, care sunt părinţii, va putea să înţeleagă corect şi fără multe explicaţii

şi învăţăturimajoritatea elementelor morale, ce sunt necesare în viaţa omilui, precum:

prietenia, pacea, recunoştinţa, dreptatea şi iubirea. De asemenea, va simţi uşor ce este

corect pentru el însuşi aşa încît să-l urmeze conştient în viaţa lui, şi ce nu este corect, ca să

evite cu sârguinţă”345.

Devine evident că influenţa mediului familial, şi în special în intervalul de timpal

primilor ani ai vieţii copilului, exercită în mod excepţional un rol însemnat în evoluţia lui

socială şi morală. În programul educativ al Sfântului Ioan Gură de Aur, rolurile şi

autoritatea tatălui şi mamei sunt limpezi.

TATĂL

Sfântul Ioan consacră tatălui, pe care îl recunoaşte ca ordonator principal şi

responsabilui educaţiei copiilor familiei, educaţia băiatului, iar mamei educaţia fetei346.

Între membrii familiei se distinge tatăl, căruia, ca primul responsabil îi consacră educaţia

copiilor în special a băieţilor. Pentru acest lucru Sfânul Ioan se întoarce la tradiţia 343 Educaţia nu trebuie să urmărească doar moralul, eticul lipsit de sevă, ci e nevoie de delicateţe, de multă

supleţe pentru a accentua frumuseţea unei vieţi morale (asta nu o poate face un părinte care el însuşi nu ştie ce înseamnă bunătatea şi frumuseţea unei trăiri în Duhul Sfânt), în acest caz există primejdia de a ne avânta numai după simţiri şi de aceea este nevoie de un al treilea element: o viaţă dusă după un anumit program, o viaţă cu nişte reguli şi principii stricte şi aspre, fără a da locul poftelor necuviincioase, dar păstrând totuşi căldura unor îngăduinţe de folos.

Această asprime nu este una milităroasă, ci una plină de dulceaţă. O simţi în acelaşi timp ca asprime şi îndulcire. Crescut astfel, copilul devine mărinimos, curajos, gata de jertfă pentru aproapele, urător al păcatului şi al oricărui compromis, dispreţuind toată pofta şi slava lumii. Toate acestea au nevoie pentru învăţare nu de cicăleală,ci de vederea unor exemple vii. Arch este locul de unde un lucru îşi primeşte puterea şi fiinţa. Arch este principiul viu care se află în legătură permanentă cu cel pe care îl conduce. Nu există o detaşare între cel condus şi cel ce conduce. De aceea părinţii trebuie să dea permanent copiilor (asemenea şi profesorii elevilor şi preoţii credincioşilor) putere de viaţă creştină. Trupeşte îi nasc o dată. Dar duhovniceşte trebuie să-i nască permanent. Deci pot exista părinţi, preoţi sau profesori care să nu-i poarte în inimă zi şi noapte pe fiii lor şi să nu se roage necontenit pentru ei?344 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p. 107.345 Ibidem, p. 108.346 Despre slava deşartă…, par.90.

78

iudaică.Potrivit acesteia , tatălui îi aparţine, realmente, administrarea familiei în ansamblu.

Sfântul Ioan, comentând I Timotei, 3, 4, dezvoltă ideea paulină conform căreia nu poate fi

în stare să conducă o comunitate ecleziastică acela ce nu-şi dovedeşte capacitatea în

administrarea casei lui. Dealtfel şi păgânii urmează acelaşi criteriu în alegerea cuiva în

funcţiile publice. În acest cadru, defineşte cu exactitate şi claritate rolul tatălui ca primul

responsabil al familiei347. „Pentru că tatăl nu face numai însămânţarea, dar şi buna

educaţie; nici mama nu poartă numai sarcină, ci şi buna creştere”348. Rolul soţului şi al

tatălui în cadrul familiei este hotărâtor, şi grija lui pentru sotie, copii şi slugi este în folosul

acelora349.

Într-adevăr, datorită dreptului natural, educaţia copiilor este atribuţia părinţilor350,

Dumnezeu îl stabileşte pe tată dascălul copiilor, şi, ca să-i facă mai uşoară atribuţia, El

Însuşi vine în ajutorul lui cu ameninţarea îngrozitoare ce se adresează copiilor

neascultători (nesupuşi)351. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre ascultarea copiilor de

părinţii lor: „Copii, să ascultaţi de părinţii voştri potrivit voii Domnului, fiindcă acest

lucru e drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aceasta e prima poruncă, ce e însoţită de

promisiunea: ca să fii fericit şi să trăieşti mulţi ani pe pământ. Copii, să ascultaţi pe

părinţii voştri potrivit voii Domnului, adică după cum porunceşte Dumnezeu. Dumnezeu a

dat această poruncă. Şi când părinţii poruncesc necuviincios? Desigur, niciodată tatăl nu

porunceşte necuviincios, chiar şi când el este necuviincios. Dar iarăşi, asigură acest lucru

spunând: conform voinţei Domnului. Adică, la acelea ce nu vin în contradicţie cu

Dumnezeu. Dar când părintele este idolatru, sau eretic, atunci copilul nu trebuie să asculte.

Deoarece aceasta nu e conform voinţei Domnului. Şi de ce aceasta e prima poruncă? După

ce mai întâi e: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi. Nu a spus că e prima în primul rând,

dar prima care e însoţită de promisiune. La celelalte nu există răsplată, deoarece interzic

răul şi poruncesc să fugim departe de rău. Dar în alte porunci care zic să facem binele,

acolo există şi promisiune. Şi fii atent cum a pus o temelie minunată virtuţii de cinstire şi

respect al părinţilor, şi foarte corect. După ce a interzis faptele păcătoase, şi voind să ne

aducă la virtuţi, aceasta a poruncit întâi, mă refer la cinstirea părinţilor, din cauză că

acestora le datorăm viaţa noastră înaintea tuturor şi după Dumnezeu. Deci e firesc să se

347 La I Timotei,10, 2, PG, 62, 549., la Tit, Omilia 2,1,PG, 62, P. 672.348 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p.109.349 La Efeseni, Omilia XX, 6, PG., 62, 143.350 Ieromonah Teofan….p. 109.351 Ibidem

79

bucure aceştia mai întâi de cele bune ale voastre şi după aceia toţi celalţi oameni. Şi dacă

cineva nu face aceasta, niciodată nu va fi drept cu alţii…”352.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi adresează tatălui în mod intens o adevărată învăţătură

referitoare la întreaga familie, „dascăl al întregii case”, după porunca însăşi a lui

Dumnezeu353. Copii sunt ca statuile de aur ce se desăvârşesc şi se înfrumuseţează în

fiecare zi tot mai mult, având în vedere exemplul lui Iov, şi al lui Avraam 354. În

consecinţă, educaţia copiilor va fi un mare beneficiu pentru taţi355. Sfântul Vasile cel Mare

sfătuieşte părinţii să trăiască o viaţă armonioasă şi disciplinată, ca să exercite prin

exemplul lor o influenţă binefăcătoare asupra caracterului copiilor lor, care sânt foarte

delicaţi, ca şi plantele. Sfântul Ioan scrie despre iubirea părinţilor către copii lor: „Nimic

nu pare atât de vrednic a celui ce are puterea, pe cât iubirea afectivă spre cei ce îi

stăpâneşte. Tată nu devine cineva numai prin faptul că dobândeşte copii, ci şi prin iubirea

copiilor ce i-a dobândit. Şi dacă iubirea e necesară acolo unde relaţia e fizică, cu atât mai

mult acolo unde relaţia este spirituală”356.

MAMA

Părintele Ioan consacră rolul principal tatălui şi cel inferior mamei în ceeace priveşte

copiii, comparându-l pe soţ(tată) cu împăratul şi pe soţie(mama) cu conducătorul

armatei357. Într-o omilie a lui la Epistola II Tesaloniceni, îl citează pe ApostolulPavel, care

spune ca femeia să tacă în Biserică(I Cor. 14,35)358. Pe de altă parte însă , femeia este

conducător în supravegherea casei şi se îngreijeşte de fiecare lucru din interiorul ei359.

Această opinie, împreună cu cea a garanţiei ei asupra copiilor şi asupra tuturor membrilor

familiei, o disting de femeia uşoară, care are ca scop unic să atragă prin farmecul ei

trupesc pe cel pe care îl iubeşte360. Sfântul Ioan consacră mamei educaţia particulară a

352 La efeseni, Omilia XXI, PG, 62, 149-156.353 Despre creşterea copiilor şi milostenie, 9, PG., 51, 329.354 Ibidem.355 Despre Ana, cuv 3, 1, PG:; 54, 653.356 Despre creşterea copiilor, PG. 63, 767.357 La I Corinteni, Omilia XXXIV, 3, PG. 61, 290358 La II Tesaloniceni, Omilia V, V, PG 62, 499.359 Ibidem.360 La Coloseni, Omilia X, IV, PG 62, 374.

80

fetelor, mai cu seamă dacă sunt încă mici361. Mamele să înveţe cel mai bun mod de aşi

creşte copii362, să aibă în vedere exemplul mamei puternice a Macabeilor363.

Comentând I Timotei 2,15, Sfântul explică faptul că mama va fi răsplătită, dacă,

educându-şi copii, aceştia vor rămâne statorniciîn credinţă, în iubire şi în simţire364.

Educarea copiilor e a doua şansă de mântuire pe care Dumnezeu o dă mamelor, după ce

prima este prin excelenţă mântuire însăşi365. Dar marele pedagog se vede obligat din

anumite situaţii să reformeze „superioritatea” incontestabilă a tatălui în educarea băieţilor,

din moment ce mamele trebuie să se îngrijească de educaţia atât a fetelor, cât şi a băieţilor.

Într-un alt fragment spune – că Dumnezeu nu a făcut discriminări de sexe366. Mântuirea

aproapelui este marele ideal al creştinului. Sfântul antiohian insistă asupra acesteia

continuu şi sintetizează scopul întregii activităţi pastorale, impulsionat de râvnă pentru

suflete. Hristos îi dă de înţeles lui Petru367că păstorirea mieilor e dovada iubirii. Părintele

Ioan adaugă că aceasta nu este spus doar pentru preoţi, ci şi pentru părinţi în familie,

pentru că iubirea duce la adevărata cunoaştere368. Astfel, binele familiei îl vede în unirea

rolurilor tatălui şi al mamei.

EDUCATORII

După părinţii, următorii responsabili pentru educaţie sânt consideraţi de către Sfântul

Ioan Gură de Aur, învăţătorii şi pedagogii, de la care cere să fie înzestraţi cu calităţi

morale şi duhovniceşti excepţionale.

Dacă părinţilor le datorează existenţa materială, dascălilor şi pedagogilor copilul le

datorează modul de viaţă bun şi duhovnicesc. „De aceea trebuie să căutăm şi să dorim

dascăli mai mult decât taţi. Deoarece de la toţi vine viaţa, dar de la învăţători viaţa

361 Ibidem, Omiia X, V, PG 62, 374.362 Toate cele trei perioade sunt extrem de importante pentru mamă şi nu doar unele: 1. pregătirea pentru zămislire cu pocăinţă şi curăţirea firii. 2. Credinţă în bunătatea şi ajutorul lui Dumnezeu în timpul sarcinii şi la naştere şi, de asemenea, ferirea de tot ceea ce ar putea vătăma fetusul (cum a făcut de pildă mama lui Samson, crezând şi urmând poruncilor îngerului -Judecători cap 13). 3. Păstrarea încordată a nevoinţei în vremea creşterii pruncului prin atenţie duhovnicească asupra lui şi rugaciune, postire etc., în general prin vieţuirea cât mai strictă după poruncile lui Hristos şi imprimarea acestui duh de vieţuire şi jertfelnicie în fragedul copil, chiar din leagan.363 La Sfinţii Macabei, 1, 3, PG 50, 621.364 Despre Ana, Cuvântarea I, IV, PG 54, 637-638.365 La I Timotei, 9, 1, PG 62, 545.366 Despre Ana, cuv. I, IV, PG 54, 638.367 Ioan, 21, 15.368 La Matei, Omilia LXXVII, VI, PG 58, 709-710.

81

fericită”369. De aceea Sfântul Ioan va mustra pe acei părinţi care vor dedica educaţia

copiilor lor „simplu şi la întâmplare” primului pedagog.

Nevoia dascălilor buni o exprimă şi pedagogul antichităţii, Plutarh prin exclamaţia

„învăţătorii caută copii”370, aceiaşi maximă folosind şi Sfântul Grigorie Teologul când zice

„dascăli buni- elevi buni”, fiindcă este împotriva firii ca de la dascăli răi să se formeze

elevi buni.

Prototipul desăvârşit al pedagogului şi învăţătorului se prezintă în Persoana Domnului

şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cuvintele Lui au creat aşa o impresie oamenilor

epocii, încât pe drept au mărturisit slujitorii arhiereilor şi fariselor „că niciodată nu a

vorbit un om cum vorbeşte Omul Acesta”371. El a fost „lumina neamuirilor”şi va rămâne

în veac dătătorul de lumină şi pedagogul omului neasemuit, care prin exemplul Lui

dumnezeiesc va conduce neamul omenesc spre desăvârşirea mântuitoare, care se exprimă

în pedagogia creştin-ortodoxă ca împreună-participare la viaţa Sfintei Treimi. De acea şi

dascălul trebuie să se asemene lui Hristos în modul lui terapeut de a fi. În Cuvântarea a

doua din faimosul său tratat despre Preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Dacă

cineva va fi îndepărtat de la credinţă, păstorul duhovnicesc trebuie să depună mult efort şi

să dea dovadă de mare îngăduinţă şi răbdare. Deoarece nu-i posibil să-l atragă pe cel

rătăcit la credinţă cu forţa, nici să-l constrângă prin frică; trebuie să-l readucă la adevărul

de la care a fost rătăcit, prin convingere”372. „Nu trebuie să defăimăm, nici să intervenim

brusc, ci să certăm. Nu trebuie să condamnăm, ci să sfătuim. Nici să atacăm cu patimă, ci

să corectăm cu afecţiune”373 . Sfăntul Ioan face următoarea observaţie referitoare la iubirea

dascălului: „Nimic nu e mai folositor pentru învăţătură, decât faptul de a iubi şi de a fi

iubit”374 . Şi Sfântul Ioan continuă: „nimic nu atrage mai mult pe elev decât faptul de a

înţelege că dascălul său îl iubeşte şi se îngrijorează şi se preocupă de el”. Pentru el, cine

iubeşte nu vrea să poruncească, nici să stăpânească375. Şi în alt loc el observă: „chiar dacă

este cineva mai sălbatic decât fiara, prin iubire devine mai blând decât mielul”376. Sfântul

Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu promoveză educaţia ca faptul de a iubi şi de a fi

369 Despre creşterea copiilor, PG 63, 769.370 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p. 118.371 Ioan 7, 46.372 Despre preoţie, 2,PG 48, 653.373 La Matei, Omilia23,PG 57, 309.374 La II Tesalonicieni, Omilia 6, PG 62, 529.375 Ibidem, Omilia 2,4,PG 62, 404.376 La I Corinteni, Omilia 33,7,PG 61, 286.

82

iubit”377. Iubirea pedagogică e mare pedagog şi capabilă să alunge orice rătăcire şi să

schimbe comportamentul şi să îndrume spre filozofie şi să se ocupe cu oamenii de la

primul stadiu”378.

Ideea şcolii „după măsură”, despre care se face atâta publicitate azi, îşi are rădăcinile

în antichitate, dar a găsit o aplicare vastă în lumea culturală bizantină, precum şi în alte

sectoare ale vieţii socialee.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune referitor la acest lucru; „De aceea trebuie să fie variat

pentru păstor şi învăţător, diferit spun şi cu multă libertate şi plin de îndrăzneală, de vreme

ce vei constata că acţionezi folositor când situaţia cere asta şi folositor este aceasta şi sever

să nu se facă folosirea binelui într-un singur mod acestora ce învaţă, din cauză că nici un

doctor nu ar putea să-i vindece pe acei ce suferă printr-un singur medicament şi nici nu

ştiu aceştia să stăpânească un singur mod în lupta împotriva duhurilor”379.

În altă omilie Sfântul Ioan scrie: „E foarte posibil într-o adunare numeroasă să existe şi

o mare varietate de temperamente; lucrarea dascălului este de a vindeca nu numai o rană,

ci mai multe concomitent; şi continuu medicamentul terapiei trebuie să varieze

analog”380.Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan recomandă dascălului să-şi adapteze lecţia către

individualitatea elevilor-ascultatori cu ajutorul mijloacelor şi formelor de predicare

variate, imitându-i pe doctori în terapia bolnavilor lor.

Se recomandă educatorilor că trebuie, ca un bun constructor, să lucreze pe bază de

plan, alcătuit de dinainte, şi să-l aplice metodic dacă vrea să reuşească în lucrarea serioasă

a instrucţiei duhovniceşti şi a formării desăvârşite a elevilor săi. În continuare îi îndeamnă

pe dascăli la imitarea constructorilor înţelepţi şi într-un mod asemănător să procedeze la

edificarea sufletelor încredinţate spre educare. „să-i imităm şi noi pe aceşti constructori şi

într-un mod asemănător să edificăm sufletul nostru. Fiindcă există teama ca nu cumva, în

timp ce primele temelii tocmai au fost puse, adăugarea noilor cunoştinţe să provoace

pagubă în ceeace s-a predat deja, din pricina insuficienţei sufletului nostru de a cuprinde

totul dintr-o dată”381.

377 La I Timotei, Omilia6, PG62, 529.378 La I Corinteni, Omilia 33,6, PG 61, 284.379 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p. 121.380 Ibidem.381 Ibidem,p. 122.

83

Învăţare intuitivă , spune Sfântul Ioan , este extrem de necesară la copii mici, pe lânga

aceasta este necesară folosirea unor istorisiri concrete, plăcute şi atractive, care să nu

obosească elevul.

O mare atenţie trebuie acordată alegerii materialului de predat, a istorioarelor şi a

miturilor: „Deci nimic necuviincios să nu audă copii, nici de la servitori, nici de la

pedagog, nici de la doici” şi mai ales „să nu audă poveştile babelor sau mituri de prost

gust(bancuri, glume deocheate)382. Potrivit Sfântului Ioan, elevul trebuie să dobândească

mai întâi deplin cele învăţate şi apoi să se treacă la o altă lecţie. „Acel dascăl mi se păare

bun care nu lasă dinainte să fie sfătuiţi copii, până când nu vede că sfatul anterior devine

faptă… aceasta fac şi dascălii; nu-i îndrumă pe elevi spre învăţarea silabelor până văd că

ei şi-au însuşit cunoştinţele elementare”383.

Recomandă apoi să nu impună multe greutăţi spre a nu copleşi pe copil cu o materie

prea vastă. Aceeaşi lecţie trebuie predată în moduri cat mai variate pentru o mai bună

înţelegere şi o asimilare perfectă.

BISERICA

Dincolo de educaţia creştină în familie, un element fundamental al vieţii creştine a

tinerilor este introducerea lor în comunitatea eclesiastică, cu toate că aceasta nu-i

consideră încă receptori specifici.

Ca factor esenţial al educaţiei Sfântul Ioan Gură de Aur consideră şi Biserica, în care

ni se împărtăşeşte mântuirea pe care Dumnezeu ne-a făgăduit-o nouă prin Iisus Hristos.

Biserica, paralel cu puterea politico-socială, se caracterizează de către Părintele Bisericesc

ca al doilea principiu, care, prin organizarea ei pe baza adevăratei egalităţi în drepturi şi

prin predarea valorii veşnice a dumnezeieştilor dogme, e factor fundamental al educaţiei.

Pentru cultivarea sentimentului religios al copilului,

382 Despre slava deşartă, par. 37-39.383 Despre Saul şi David, Omilia a I-a, PG,54, p. 377.

84

Sfântul Pedagog va prezenta şi anumite indicaţii de natură practică. Sfântul Ioan, în

omilia lui La săracul Lazăr şi la bogat, numeşte Biserica „cea mai mare şcoală

pedagogică”384, pe când în tratatul lui pedagogic îl sfătuieşte pe tată să-l ia pe copil de

mână, cât este încă mic, şi să-l ducă la Biserică385, laboratorul sufletului omului şi mai cu

seamă al tânărului, şi chiar să viziteze des pe preotul Bisericii pentru a cere sfat

îndrumător pentru soluţionarea problemelor vieţii386.

În legătură cu tinereţea, el însuşi observă că „e greu de stăpânit, întrucât e instabilă, e

uşor înşelată şi cade repede şi are nevoie de un puternic frâu387. Acelaşi Părinte scrie că

„tinereţea e neâmblânzită şi are nevoie de mulţi ca să fie îngrijită, profesori, pedagogi,

însoţitori, educatori; şi e frumos să se supună după atâtea”, ajunge ca toţi să fie

experimentaţi, fie slujitori, fie salariaţi liberi. Sfântul Ioan continuă: „Deci, copiii să nu

audă nimic necuviincios, nici de la slujitori, nici de la pedagog, nici de la doici. Ci aşa

cum plantele au nevoie de îngrijire mai ales atunci cănd sunt fragede, tot astfel şi copiii388.

Acesta e demn de notat, de vreme ce Biserica primară e lipsită de structuri

eclesiastice specifice în ceea ce priveşte pastoraţia tinerilor. Şi totuşi, momentele în care

intervenţiile pastorale se pot apropia de tineri în sânul comunităţii, fără să fie lipsiţi de

vivacitate, sunt: demersul catehumenilor, săvârşirea Sfintei Liturghii, cultul martirilor şi al

moaştelor sub forme atractive, nu rareori spectaculoase, pelerinajele, litaniile şi-elemente

cu mare influenţă asupra tinerilor-cântarea şi muzica sfântă.

Esenţa educaţiei religioase începe pentru tânărul catehumen pe durata catehizării,

care acum se prelungeşte în intervalul de timp al Postului Mare. Fiecare catehumen

trebuie să-l parcurgă, după ce creştinismul e în însăşi forma lui o credinţă a tainelor, care

tocmai de acea pretind iniţiere. În special spre sfârşit, preoţii şi episcopul îi învaţă pe

candidaţi despre botez în principal în adunările cu creştinii, mai ales în prima parte a

Sfintei Euharistii, care se numeşte Liturghia Cuvântului. De la Hrisostom s-au păstrat

doisprezece cateheze în adevăratul sens al cuvântului; e demn de remarcat că nu puţine

omilii ale lui conţin, îndrumări catehetice389 . În Biserică, sinaxa, dar şi viaţa individuală a

384 La Lazăr…, PG59, 591.385 Despre slava deşartă…,par.42 şi 79.386 Ibidem, par.79 şi 83.387 Despre bărbăţie, Omilia I, PG49,21. La Timotei, PG62,546.388 Despre slava deşartă…,79.389 Ieromona Teofan Mada, op.cit, p.125.

85

fiecărui creştin e determinată de evenimentul istoric al morţii şi învierii lui Iisus Hristos.

Credincioşii-chiar dacă mulţi constituie un trup tainic al Domnului-participă la masa

comună hrăniţi din aceeaşi sfântă hrană, care este Trupul şi Sângele Domnului390. Aici, în

Biserică, nimeni nu are ceva mai mult decât celălalt, ci toţi împreună cu aceeaşi cinste şi

voce şi în diferite limbi înalţă imnuri Creatorului lumii.

Urmând ca familia să extindă Biserica, Hrisostom cere ca din şapte zile una să fie

consacrată Domnului. Dacă robii oferă întodeauna serviciile lor stăpânilor lor, credincioşii

n-ar trebui să-i consacre nici un moment? Părinţii să-şi asume atribuţia de a-şi însoţi copiii

la Biserică. Şi continuând, subliniază nevoia specifică pe care o au copiii ca să fie învăţaţi

cuvântul lui Dumnezeu391. Predicatorul Hrisostom intenţionează să insufle părinţilor

simţul adânc că copiii lor aparţin lui Dumnezeu392. Prezenţa deasă în biserică are ca

rezultat accesul nu numai la masa Cuvântului, dar şi la cea a Euharistiei, izvorul armoniei

şi al iubirii familiale; una şi unica masă, şi una şi unica băutură, unul şi unicul Tată al

tuturor; desigur, nu numai această băutură, dar şi potirul cu care bem e unul şi unic393.

Osteneala părinţilor, ce provine din aribuţia educaţiei religios-morale, bogată în avantaje

pentru copii, e la fel de bogată nşi pentru ei înşişi, care se vor bucura şi de răsplată din

partea lui Dumnezeu394.

Sfăntul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre o dublă hrănire a sufletului: prin Cuvântul

lui Dumnezeu neântrupat, adică prin dogmele mântuirii , şi cu Cuvântul lui Dumnezeu

întrupat, cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Dumnezeiasca Euharistie395. Credincioşii în

Biserică se nasc în Hristos prin Botez şi se hrănesc cu Hristos în Dumnezeiasca

Euharistie396, care e „medicamentul mântuirii al rănilor noastre”397. Catehizarea e continuă

evident şi după botez, după Săptămâna Luminată, cu cateheze mistagogice, care pentru

Hrisostom sunt morale, şi pe tot parcursul vieţii creştine cu lecturi la Sfânta Euharistie şi

predică. Principala însă este participarea la Sfânta Euharistie, ce poate transfigura întreaga

fiinţă a tânărului.

390 Ibidem.391 La Ioan, Omilia3,1, PG59,37.392 La Timotei,9,2, PG 62,546.393 La Matei, Omilia 32,7, PG57,386.394 La I Timotei, 9,2, PG 62,546.395 La Ioan, Omilia 46,1, PG59,257. La Evrei, Omilia 27,1, PG63,185.396 La Matei, Omilia 82, 2, PG58,740.397 La naşterea Mântuitorului,7,PG 49,361.

86

Acolo unde Biserica săvârşeşte Euharistia şi Euharistia constitue Biserica, acolo

acţionează Hristos, Care „ia trupul meu ca să mă sfinţească; îmi dă Duhul Lui ca să mă

mântuiască”398. Unirea noastră cu Trupul lui Hristos este descrisă de Sfântul Ioan astfel:

„La fel ca pâinea, care, formată dintr-un număr mare de boabe de grâu, a devenit un singur

lucru, astfel încât boabele de grâu nu se văd nicăieri, dar rămân în acelaşi timp cum au

fost, nu lasă să se vadă diferenţa dintre ele datorită strânsei lor legături, la fel suntem noi

întru Hristos. În fapt, tu şi oricare altul nu vă hrăniţi din trupuri diferite, ci toţi ne hrănim

dintr-un singur trup. De aceea Pavel spune: Noi participăm cu toţii la o singură pâine.

Deci , dacă participăm la aceeaşi hrană şi dacă devenim cu toţii o singură fiinţă, de ce să

nu practicăm cu toţii aceeaşi milostenie şi să devenim şi din acest punct de vedere o

singură fiinţă?

SOCIETATEA

Datorită decăderilor marale ce erau prezente în Antiohia în vremea sa , Sfântul Ioan

Gură de Aur era un mare acuzator al societăţii adulţilor din acele timpuri. Astfel vedem

cum încearcă să-l ferească pe copil de orice fel de contacte, periculoase din punct de

vedere sexual, şi orice deprinderi stricătoare de suflet , pe care copilul le poate primi de la

mediul social viciat, precum şi de influenţele teatrului, care, în acea vreme era golit în

întregime de valoare educativă.

În tratatul său pedagogic constatăm că, în acea epocă, teatrul, (aşa cum se întâmplă şi

azi la marile concerte, în discoteci sau chiar în faţa televizorului) devenise marele loc de

destrăbălare al tineretului şi al societăţii în general. De aici spectatorii, în loc să plece mai

curaţi şi îmbunătăţiţi cum era în teatrul antic, ieşeau mai răi, ruşinaţi şi dispreţuiţi, după

cum scrie: „Şi să-l ia tatăl de mână pe copil, seara după ce se termină tetrul, şi să-i arate pe

cei ieşiţi şi să-i ridiculizeze pe bătrânii ce au ajuns mai nerozi şi mai neânţelepţi decât

copii, dar şi pe tinerii ce s-au scandalizat şi s-au aprins. Şi apoi să-l întrebe: „Şi ce au

câştigat acum toţi aceştia? Absolut nimic, cu excepţia ruşinii şi a înjosirii şi dispreţuirii” Şi

repet şi accentuez că nu e deloc de mică importanţă pentru cuminţenia copilului, când se

ţine departe de toate acelea,şi privelişti, şi cuvinte auzite”.

Pe lângă exemplele negative ce-l pot corupe moral pe copil, in societate mai sânt şi

oameni ce trăiesc o viaţă evlavioasă, morală şi virtuoasă şi pe care Sfântul Ioan considera

398 Cuvântarea 2, PG 56,389.

87

neapărat de folos este a fi imitaţi. „Aceste lucruri nu le învaţă cineva nici de la dascăl, nici

prin vreun meşteşug, ci prin cuvintele dumnezeieşti. Nu socoti că aici vei trăi viaţă lungă,

ci că cea de dincolo va fi fără hotar şi fără de sfârşit. Dăruieşte-i [acelei vieţi] cele mari,

nu cele mici. Ascultă pe Pavel care zice: „Creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului”.

Nu te sârgui să-l faci ritor, ci învaţă-l să filosofeze399. Căci dacă nu devine ritor nu va fi

nici o vătămare, dar dacă nu va fi filosof nu va avea nici un câştig din mii de ştiinţe

oratorice.

Are nevoie de un mod de vieţuire [creştinesc], nu de cuvinte; [îi trebuie] deprinderi

[virtuoase], nu subtilităţi şi sofisticării intelectuale; [are nevoie] de fapte, nu de vorbe.

Acestea îi vor asigura împărăţia cerurilor, acestea îi vor dobândi în dar bunătăţile cele

adevărate. Nu îi ascuţi limba, ci curăţeşte-i cu totul sufletul. Nu spun acestea ca să te

opresc de a-i da şi o educaţie [lumească], ci te opresc să dai atenţie numai acesteia 400. Nu

socoti că numai monahii au trebuinţă de aceste învăţături ale Scripturii, ci mai cu seamă

au nevoie de ele copiii care vor păşi în viaţă.”401.

Etapele procesului de educaţie

Când vorbeşte despre educaţia copilului Sfântul Ioan Gură de Aur o face ca un

anatomist convins şi un cunoscător profund al sufletului uman, şi îndeosebi al copilului şi

adolescentului. Pentru cei de azi este o mare bucurie să remarcăm faptul că opiniile şi

principiile moderne ale pedagogiei de azi îşi au izvorul în tratatele pedagogice scrise de

Sfântul Ioan în secolul IV creştin.

Aceste teorii hrisostomice ne permit să diferenţiem şi să distingem principalele etape

ele dezvoltării copilului, privite din perspestivă pedagogică. Iată în cele ce urmează cum 399 Ritorii (cel puţin în antichitatea târzie) se ocupau în general cu partea estetică a unei cuvântări, nu atât cu conţinutul ei. Scopul era să-1 impresioneze pe auditor, chiar dacă spuneau şi lucruri banale sau minciuni. Filosoful era cel care pătrundea adâncul realităţii şi nu se lăsa ademenit de ornamente şi aparenţe. Ideea este, deci, să-l educi pe copil încât să nu dea atenţie aspectului exterior al lucrurilor, ci să înveţe să le pătrundă raţiunile, în tot ceea ce face să pună cugetarea după voia lui Dumnezeu mai presus de orice altceva. Conform acestui principiu, copilul trebuie învăţat să nu pună prea mare preţ pe gustul mâncării, pe forma sau strălucirea obiectelor, pe felul îmbrăcăminţii. În general să nu se lase dus de simţuri şi de primele dorinţe şi impulsuri ale acestora (esenţa vieţii cotidiene este: urmează-ţi instinctul). Dar cum se va putea face acest lucru dacă părinţii sunt trupeşti, asta nu o mai putem spune…400 Creştinul nu trebuie să fie rupt de cunoştinţele omeneşti, specifice societăţii, însă primatul să aibă cunoaşterea duhovnicească şi abia apoi, în măsura posibilităţilor, cea profană. Criteriile de abordare şi acceptare a ştiinţelor profane trebuie să fie tot criteriile evanghelice. Aşadar, nimic din ceea ce e potrivnic învăţăturii Bisericii nu trebuie acceptat. Dar pentru aceasta, creştinii trebuie să fie foarte versaţi în cunoaşterea propriei învăţături, dar mai ales în vieţuire virtuoasă.401 La Efeseni, Omilia a XXI-a, PG., p.149-156.

88

împarte Sfântul Ioan, această perioadă hotărâtoare pentru deprinderea în bine a copilului,

prin prisma învăţăturilor ce le primeşte acesta.

Copilăria

Sfântul Ioan Gură de Aur descrie viaţa omului „ca pe un larg de mare încordat”

împărţit în mai multe mări agitate. Între aceste „mări agitate ale vieţii omului se distinge şi

copilăria”402. Această definiţie descriptivă îşţi găseşte exprimarea ei concretă categorică în

alte elemente, pe care o determină cele ce urmează. Imediat după naştere, se dă numele,

nu al sfinţilor, după obişnuinţa veche iudaică. Se leagă, prin urmare, de mâinile noului

născut diferite jocuri ca să-i treacă timpul, în loc să-i dea crucea ca protecţie unică. Apoi,

ce să spună cineva despre noroiul băilor, cu care mamele, doicile şi roabele însemnează

cu degetul fruntea lui împotriva deochiului şi a geloziei. E demn de jelit, observă Ioan

Gură de Aur, să se întâmple aşa ceva între creştini, care ar trebui să pecetluiască fruntea

cu crucea. Cu ce curaj, se întreabă Sfântul Ioan, să facă preotul semnul crucii pe fruntea pe

care mai înainte ai pus noroi?403.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în timp ce îngăduie cu mărinimie obiceiurile iudaice, îşi

aminteşte cu neplăcere folosirea superstiţiilor păgâne între creştini, între care şi aceea în

care se pun pe capul noului-născut nişte litere404. Mamele ar trebui să-şi ducă pruncii la

biserică imediat după naştere, şi să renunţe la superstiţiile păgubitoare ce încă se fac

simţite.

Prima educaţie influenţează într-un mod determinant în dobândirea virtuţii, şi vârsta

nu împiedică acest lucru, de vreme ce dobândirea virtuţii e înăscută în om. La vârsta

copilăriei, împiedicarea patimilor de a ajunge să stăpânească sufletul se face printr-o

educaţie preventivă, iar acesta trebuie să devină locuinţa lui Dumnezeu.Patimile distrug

simplitatea sufletului.

Este remarcabil rolul fricii în educaţia copilului; de aceea trebuie să fie înrădăcinat în

el de la prima vârstă, în care copilul se impresionează foarte uşor. Obişnuinţa, element în

care are multă încredere Sfântul Ioan pentru eficienţa metodei lui educative, i se prezintă

chiar ca creator al faptelor virtuoase405. După Părinţii Bisericii, puterea obişnuinţei, şi în

402 La Matei, Omilia LXXXI, V, PG, LVIII, p.737.403 La I Corinteni, Omilia 12,7, PG 61, 106.404 La Galateni, 1,7, PG 61, 623.i405 La Ioan, Omilia III, I, PG LIX, p. 38.

89

bine şi în rău, este atât de mare, încât o caracterizează uneori şi ca „tiranie”. Obişnuinţa, ca

putere pedagogică, o cunoaşte foarte bine şi Părintele Ioan în tratatul său pedagogic. Îi

sfătuieşte pe părinţi să înceapă educaţia copilului lor foarte devreme, în timp ce e încă

foarte mic şi fără experienţa vieţii, fiindcă numai atunci poate accepta mult mai uşor legile

părinbţilor lui şi să se conformeze cu ele406. „Deoarece dacă atunci când sufletul este încă

moale şi delicat se imprimă învăţăturile bune, atunci nimeni nu le poate şterge când vor fi

dure ca pecetea, exact cum se întâmplă cu ceara”407. În altă lucrare Sfântul Ioan va spune

că obişnuinţa bună chiar de la prima vârstă „va face să fie certitudinea firii”408, evidenţiind

astfel importanţa primelor impresii în formarea personalităţii copilului.

Chiar şi azi mulţi părinţi au impresia greşită că copilul lor încă mic, nu e în stare să-şi

asume diferite eforturi formative (didactice) ce i se adresează direct de către mediul

familial. De acea întrega lor grijă se direcţionează spre faptul de al ajuta să se dezvolte

corect şi armonic doar din punct de vedere fizic, fără să înţeleagă că până şi la vârsta de

nou născut se pretinde mult mai multă grijă pentru cultivarea şi sistematizarea funcţiilor

lui psihice şi spirituale, decât pentru dezvoltare corectă şi armonică a trupului şi a

celorlalte funcţiuni fizice.

Tinereţea

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte adesea de copii, fără să precizeze dacă sunt de

vârstă copilărească, adolescentină sau tânără, trimiţând astfel la conţinutul textelor

similare pentru stabilirea acestor distincţii. El caracterizează vârsta tinereţii ca

necontrolată, furtunoasă şi zbuciumată, datorită patimilor care de la sine sunt violente şi

de cele mai multe ori, din nefericire fără supravegherea pedagogilor409.

Este celebră observaţia făcută de Părintele Ioan: „sălbatică e tinereţea”410.Vârsta

tinereţii e uşor predispusă făcării poftei trupeşti. Cu excepţia imoralităţii, şi bogăţia

exercită un farmec asupra tânărului; de acea , când norocul îl favorizează, întreg sufletul

este lăsat în foc. Factorul agravant este obişnuinţa.

406 Despre slava desartă…par. 25 şi 29.407 Ibidm408 Teofan Mada, op. Cit. p. 195.409 Ibidem, p. 196410 La I Timotei, 9, 2, PG 62, P. 546.

90

Iată ce spune Sfântul Ioan cu privire la aceste pericole: „Dacă vrei să-l faci bogat, fă

cum ţi-am spus. Căci bogat nu este cel care are nevoie de multe lucruri şi bani şi care se

înconjură cu multe, ci cel care nu are nevoie de nimic. În aceasta educă-l pe copil, aceasta

învaţă-l! Aceasta este cea mai mare bogăţie. Nu căuta cum să-l faci vestit şi slăvit prin

învăţăturile cele din afară, ci îngrijeşte-te cum să-l înveţi să dispreţuiască slava vieţii

acesteia411. Din acestea va deveni mai luminat şi slăvit. Aceste lucruri sunt cu putinţă a le

face şi săracul şi bogatul”412.

Educaţia dă avantaje mai întâi de toate, tânărului, care nu poate să calce grşit, fiincă

contribuţia pedagogilor şi obişnuionţa în bine o fac să fie învingătoare asupra patimilor

naturii413. Părinţii înşişi dobândesc mângâiere şi mari foloase, după ce copii îşi asumă

sarcina de ai îngriji de a le oferii serviciile şi sprijinul lor la bătrâneţe 414. În sfârşit, se

bucură de binefaceri şi descendenţii. Copilul bine educat va urma aceeaşi linie în privinţa

propriilor lui copii şi aşa mai departe, creând un lanţ lung la capătul căruia se găsesc

primii pedagogi adevăraţi415. Devine evidentă aici atitudinea critică a Sfântului Ioan de a

recurge la avantajele ce provin din virtute, pentru a provoca aplicarea ei în practică.

PREGĂTIREA PENTRU LOGODNĂ ŞI CĂSĂTORIE

Pe lângă cele două perioade despre care am vorbit, copilăria şi adolescenţa, o altă

etapă hotărâtoare pentru viaţa tânărului este cea în care acesta se pregăteşte pentru marele

pas al căsătoriei.

Deoarece, aşa cum am văzut în capitolele trecute, viaţa în doi este determinantă

pentru fericirea şi mântuirea omului este extrem de important şi felul în care punem

început acestei vieţi şi modul în care este pregătit tânărul pentru ea.

411 Ce să mai spunem de concursurile şi olimpiadele (sportive sau cele din învăţământ) care umplu sufletele laureaţilor de slava deşartă. Prin ele batjocorim darurile lui Dumnezeu şi le dăm lumii acesteia. În loc să ne folosim de daruri pentru Dumnezeu, noi le dăm celui rău. Oare a existat competiţie între ucenicii Mântuitorului după pogorârea Sântului Duh? Oare nu Mântuitorul le tăia orice dorinţă de competiţie şi de întâietate când petrecea cu ei pe pământ, iar ucenicii se băteau pe primele locuri din împărăţia lui Dumnezeu?412 La Efeseni, Omilia a XXI-a, PG., p.149-156.413 La Tit, Omilia a II-a, 1, PG 62, p. 672.414 Despre creşterea copiilor şi despre milostenie VIII, PG LI, p. 328.415 Ibidem, X, PG, LI, p. 330.

91

Sfântul Ioan Gură de Aur este pentru săvârşirea logodnei la începutul vârstei mature,

având în vedere căsătoria imediată, ce-i permite tânărului soţ să se folosească de întreaga

sa energie pentru dobândirea de urmaşi sănătoşi şi pentru asigurarea unui viitor

îmbelşugat proaspetei sale familii. Pe lângă acest avantaj se evită folosirea energiei din

tinereţe în aventuri şi relaţii păgubitoare atât pentru suflet cât şi pentru viitoarea familie.

Părintele antiohian crede că soluţia cea mai bună pentru problemele sexuale este

căsătoria creştină, ce corespunde voii lui Dumnezeu, şi care a fost sfinţită prin prezenţa

Mântuitorului în Cana Galiei . Aici, căsătoria a fost ridicată la rang de Sfântă Taină a

Bisericii.

În căsătoria creştină, erosul devine chemare spre slujire şi lucrare creatoare intensă.

Perechea de tineri găseşte în căsătorie completarea şi întrajutorarea reciprocă de care are

nevoie pentru câştigarea armoniei şi fericirii. Darurile prisositoare cu care sunt înzestraţi

cei doi completează nevoile celuilalt, cele două jumătăţi reproducând deplin fiinţa umană.

Dacă tânărul ştie că se va căsători devreme se va gândi numai la acest lucru şi îşi va

putea stăpânii pornirile fireşti ale trupului , acceptând că nu are mult de aşteptat. Dar de va

întârzia căsătoria el se va abandona în compania femeilor uşoare, iar după căsătorie o va

cinsti pe soţia sa câteva zile, după care se va întoarce la plăcerile anterioare cu care este

obişnuit deja.

Chiar dacă astăzi terminarea studiilor presupune depăşirea vârstei de douăzeci şi

cinci de ani, şi este dificil de crezut că tinerii se mai păstrează curaţi până la această

vârstă, sfaturile Sfântului aruncă o lumină clară cu privire la necesitatea punerii unui bun

început pentru viaţa de familie.

În urmă cu şaptesprezece secole părinţilor li se cerea expres sa-şi pregătească

fii/fiicele cu privire la acest dificil pas al căsătoriei. Tatălui i se cerea să se ocupe de băiat

iar mamei să dea sfaturile potrivite fetei. Cea mai mare grijă a părinţilor din această

perioadă trebuia să fie acea de a prevenii tulburările sufleteşti.

Toate sfaturile trebuiau să ţină seama de valoarea de nepreţuit a sufletului şi de

puritatea acestuia, castitatea şi educaţia religioasă desăvârşită înainte de intrarea în

căsătorie, fiind fundamentale. Inferioritatea femeii în cadrul căsătoriei nu provine din

raportul de forţă fizică, ci este mai mult de natură educativă, fetele tinzând mai mult spre

folosirea mai deasă a parfumurilor şi a băii, vopsirea feţei, rochiile moi şi toate celelalte

lucruri considerate „superficiale”.

92

„Mamele mai ales trebuie să aibă grija de fiicele lor. Oricum, le vine uşor să le

supravegheze. Mamelor, aveţi grijă să vă învăţati copilele să fie gospodine şi mai presus

de toate să le creşteţi cu pricepere încât să fie evlavioase, cuminţi, să dispreţuiască banii şi

să nu se dea în vânt după o falsă frumuseţe. Când vine vremea, încredinţaţi-le soţului.

Dacă le veţi creşte aşa cum vă spun, şi voi vă veţi mântui, şi ele se vor mântui şi copiii lor,

nepoţii voştri, se vor mântui. Dacă rădăcina e bună, ramurile vor creşte frumos şi voi veţi

lua bună plată. Să facem în aşa fel încât să ajutăm nu numai un suflet, ci, prin el, multe

altele. Copila trebuie să iasa din casa tatălui ca un sportiv din sala de gimnastică,

cunoscând ce are de făcut până în cel mai mic amănunt, sau ca drojdia care trebuie sa

transforme aluatul după propria ei frumuseţe”416.

Iată ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „ Sălbatică e tinereţea şi are nevoie de

mulţi învăţători, dascăli, pedagogi, însoţitori, doici. Şi toate acestea abia de sunt deajuns

să o poată ţine în frâu. Ca un cal fără frâu, ca o fiară neîmblânzită este tinereţea. Deci,

dacă de la început şi din cea dintâi vârstă417 îi fixăm [cu tărie] nişte hotare [limite bune [în

care să se mişte], nu vom avea nevoie de multă osteneală după aceea, ci obişnuinţa le va fi

[copiilor] pe mai departe lege. Să nu le îngăduim să facă nimic din cele plăcute şi

vătămătoare418 şi nici să nu-i răsfăţăm şi să fim indulgenţi cu ei sub motiv că sunt copii.

416 Omilia a IX-a la Epistola I catre Timotei417 ) Esenţial este ca pruncul să fie disciplinat din leagăn, desigur ţinând cont în fiecare perioadă de vârstă, puteri, capacităţi, mediu etc. Dacă atunci totuleste făcut cu maximă atenţie şi hotărâre, nu vor fi probleme mai târziu. Obişnuinţa cea bună le va fi dascăl toată viaţa. Iar obişnuinţa se referă la orice, de la hrană, mers, vorbire etc., până la modul de a gândi. Nu trebuie neglijat universul lăuntric al pruncului, căci e cel mai important. Cel mai important este ca părintele să poată deveni la modul real un „duhovnic” pentru copilul său, încât să-i poată cunoaşte toate mişcările minţii şi ale inimii. Cât timp copilul nu poate conştientiza gândurile şi mişcările inimii datorită lipsei manifestării capacităţii de a reflecta raţional şi a vorbi şi a se exprima coerent, părintele trebuie, printr-o neîncetată supraveghere, să-i populeze mintea şi inima, prin intermediul simţurilor, cu imagini, sunete, mirosuri, gusturi, atingeri simple şi sănătoase. Va trebui, cât timp copilul e foarte mic, să modeleze mai ales simţurile sale, învăţându-1 să se obişnuiască cu traiul cât mai simplu şi cu făptura lui Dumnezeu, în nici un caz primele contacte să nu fie cu artificialul plin de patimi din jurul nostru. Iată ce spune sfântul loan în altă parte despre vârsta copilăriei şi curiozitatea copiilor – e vorba de cea fără sens şi fără frâu – atât de apreciată de noi: „Nimic nu este aşa de curios şi de iscoditor spre cunoaşterea celor nearătate şi ascunse ca firea oamenilor. Şi asta de obicei i se întâmplă când are mintea nedesăvârşită şi nicidecum pregătită. Că şi cei mai needucaţi dintre copii nu încetează, până la refuz, să tot pună doicilor şi pedagogilor şi părinţilor întrebări care se reduc la nimic altceva decât „De ce asta-i aşa şi de ce cealaltă aşa? ”. Şi asta li se întâmplă pentru că sunt răsfăţaţi şi trăiesc în desfătare si nu au nimic de lucru” (PG 62.445, Comentariu la I Tesaloniceni).

418 Plăcute dar vătămătoare sunt poftele lumeşti de tot soiul, care vătăma enorm inima şi mintea omului, în limba greacă, propoziţia începe cu cuvântul „nimic”. După regulile gramaticii greceşti, acesta e cel mai important cuvânt din propoziţie. Pe el cade greutatea înţelesului. Deci sfântul accentuează ca nici una, cât de mică ar fi, din poftele lumii să nu le îngăduim copiilor. Dacă unele le îngăduim, căci, zicem noi, nu-s prea importante, iar pe altele nu le îngăduim, şi astfel ne închipuim că îi creştem pentru Hristos, ne amăgim. Sfântul insistă: nimic, nimic din poftele lumii nu trebuie lăsat să se furişeze în sufletul plăpând şi curat al copilaşului. Deci iată cum ar fi normal să fie crescut un copil botezat. Iar dacă îl botezăm şi apoi îl stricăm şi-l murdărim, facem aproape fără

93

Ci mai cu seamă să-i păzim şi să-i păstrăm în întreaga înţelepciune. Căci acest

lucru419, mai mult decât toate, le ruinează [integritatea] tinereţii. Cu acest lucru trebuie să

ducem multe lupte cu mare-mare luare aminte. Şi degrabă să le luăm neveste, încât curate

şi neatinse să primească trupurile lor nunta420. Căci aceştia [cei curaţi cu trupurile] sunt şi

cei care se vor iubi mai cu căldură.

folos botezul, căci dacă va vrea să trăiască creştineşte, acest copil va avea de dus o luptă grea până să dea de harul de la botez, ascuns în adâncul inimii şi acoperit de patimile pe care părinţii le-au băgat în el (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Epistola 4. Scrieri partea III, Ed. Deisis). Dacă am trăi astfel şi ne-am creşte copiii în acest mod, dacă naşul copilului ar fi un om îndumnezeit, cum spune sfântul Dionisie Areopagitul în ultimul capitol din „Ierarhia Bisericească”, are sens real botezul copilului şi merită făcut în copilărie. Dar dacă nu, atunci singurul sens al botezului de mic este numai să nu moară pruncul nebotezat, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul (Cuvânt la Bobotează, 28). Iar dacă îl botezăm şi îl creştem lumeşte, batjocorim tainele lui Dumnezeu. Botezul e recomandat să fie făcut în copilărie, şi pentru a nu muri copilul nebotezat, dar asta e soluţia disperării. Adevăratul motiv este că, sălăşluindu-se harul în el şi fiind păzit curat prin intermediul părinţilor şi naşului, va creşte mult mai bine pentru veşnicie, în acest fericit caz, el va urma lui lisus şi în copilăria Sa, căci va creşte în chip real cu harul şi înţelepciunea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Le. 2,52). Prin urmare e foarte bine să se boteze copiii de mici, dar cu paza de rigoare după aceea, pentru a nu batjocori darul botezului. Răspunzători pentru asta sunt părinţii şi naşii.419 A-i răsfaţă şi a le face poftele.

420În căsnicie trebuie să intrăm nu numai feciorelnici cu trupul (ne referim la aparatul genital), ci feciorelnici şi cu toate simţurile şi chiar cu sunetul. Sfântul nu pune accent aici pe faptul că trebuie să ne căsătorim la vârstă fragedă, ci că trebuie să fim feciorelnici cu trupul şi cu sufletul când o facem. La vârsta fragedă se referă pentru că ştie că e greu să lupţi să te păstrezi curat pe măsură ce înaintezi în vârstă, fiind asaltat permanent de ispitele din jur. Dar omul trebuie să fie şi responsabil când se căsătoreşte, în acea vreme, în general, într-o casă vieţuiau mai multe generaţii şi tot greul casei nu cădea pe proaspeţii căsătoriţi. Tinerii erau asistaţi permanent de cei bătrâni şi învăţau şi multe pe parcurs. Dar azi, când prea puţine sunt cazurile de convieţuire a generaţiilor, tinerii trebuie să fie şi responsabili. Această responsabilitate se dobândeşte şi prin lupta, adesea sângeroasă, cu poftele din jur şi cu egoismul din noi.

Deci lucrul esenţial nu este vârsta, care variază de la caz la caz, ci să intrăm curaţi şi cu duh de jertfa în jug, alături de celălalt. Cel care intră curat în căsnicie a demonstrat că a rămas până la căsnicie credincios poruncilor lui Dumnezeu. Unul ca acesta, care şi-a probat cu lupte aspre şi sincere credincioşia faţă de Dumnezeu, sigur îl va iubi cu adevărat pe partener şi nu-1 va lăsa în nici o situaţie. Dar cel care a intrat vătămat arată că n-a fost credincios faţă de Dumnezeu. Şi nefiind astfel, e puţin probabil că va fi cu totul credincios în adâncul lui celuilalt. De aceea spune sfântul că cei feciorelnici se vor iubi mai mult, pentru că ei au experienţa dragostei dumnezeieşti şi cu acea dragoste îl iubesc şi pe celălalt. Dacă nu intră astfel, mare parte din relaţia lor e bazată pe patimi şi egoism. Dar să zicem că doi tineri se iubesc şi, deşi au făcut păcate din neştiinţă sau neatenţie, adică nu mai sunt feciorelnici, vor să se căsătorească. Oare nu mai au nici o şansă?

Este şansă şi încă una mare de tot. Dacă ei îşi schimbă viaţa, dacă fac pocăinţă cu sinceritate, vor putea să intre curaţi în căsnicie. De aceea înainte de căsătorie Biserica a spus că mirii trebuie să se spovedească. Dar spovedanie făcută nu aşa în grabă, pe motiv că aşa e regula şi că altfel nu ne putem căsători. Dacă cei doi cu adevărat voiesc să se căsătorească în Hristos trebuie să dobândească conştiinţa că trebuie să fie curaţi. Unii ca aceştia se vor spovedi cu sinceritate, se vor pocăi adânc şi dacă duhovnicul le va spune că mai trebuie să aştepte până se vor tămădui fiecare de neputinţele proprii, ei vor aştepta cu bucurie şi se vor lupta sincer să repare ce au stricat până atunci. Sinceritatea lor se va arăta în faptul că acceptă, unul de dragul celuilalt, să rabde ostenelile pocăinţei. Iar după ce se vor tămădui, vor intra curaţi în jugul căsniciei. Oare n-a răbdat lacov 14 ani pentru Rahila, şi a lucrat din greu în arşiţă şi în vânt, în frig şi foame. Pentru că o iubea, toate i se păreau un nimic. Deci, dacă e dragoste între tineri, vor purta povara pocăinţei, fiecare de dragul lui Dumnezeu şi a celuilalt.

94

Cel care are întreaga înţelepciune înainte de nuntă cu atât mai mult o va avea după

nuntă421. Cel care învaţă să desfrâneze înainte de nuntă, va face asta şi după nuntă.

„Bărbatului desfrânat”, zice [Scriptura], „toată pâinea îi este dulce”422. De aceea li se pun

[mirilor] cununi pe cap, ca simbol al biruinţei, al faptului că neînvinşi se apropie de patul

de nuntă, că n-au fost doborâţi de plăcere423 Iar dacă ai fost prins de plăcere şi te-ai dat pe

tine desfrânărilor, pentru ce mai pe urmă ţii cununa pe cap, de vreme ce tu eşti învins?

Acestea să-i îndemnăm, cu acestea să-i certăm, să-i înfricoşăm, să le făgăduim, când cu

buna, când cu răul”424.

CONCLUZII

Din cele arătate mai sus tragem concluzia că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un

neobosit atlet în cursa pentru înveşnicirea întru fericire a omului. A fost primul

reprezentant al epocii patristice timpurii care prin pagini de neegalat a adus teologia

paulină privind unitatea ontologică ce trebuie să subziste între membrii unei familii, pe

aceeaşi treaptă cu unitatea fiinţială a Sfintei Treimi, precum şi cu unitatea dintre Hristos

şi Biserica Sa. Grija sa deosebită pentru sănătatea morală a familiei a ramas până azi drept

punct de reper în pastoraţia creştină.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost deschizător de drum şi în ceeace priveşte pastoraţia

din mediul urban, nimeni înaintea lui nu a prezentat cu atâta acurateţe si grijă cu totul

deosebită vocaţia de a fi creştin trăitor în faptă în tumultul unei metropole. Experienţa sa

de ierarh al Constantinipolului a făcut ca Sfântul Părinte să caute şi să găsească răspunsuri

împotriva laxismului moral ce stăpânea curtea imperială şi capitala bizantină de la

sfârşitul secolului patru creştin, iar această sîrguinţă i-a atras pămă la urmă martiriul

exilării.

421 După nuntă va fi mult mai trainică prin ajutorul dat de partener.422 Is. Sir. 23,23423 Înseamnă că nu toţi mirii ar trebui să poarte cunună pe cap. Eventual, ca pogorâmânt, cei care au făcut pocăinţă sinceră.

424 La I Timotei, 9, 2, PG 62, P. 546.

95

Jertfa sa nu a rămas nerăsplătită, cinstea pe care întreaga creştinătate i-a arătat-o în

cele şaptesprezece secole recompensând râvna sa dumnezeiască în propovăduirea

Cuvântului lui Dumnezeu.

Mulţumim Tatălui Ceresc pentru grija Sa dumnezeiască prin care nu ne-a părăsit în

ţara îndepărtată a păcatului, ci ne-a trimis astfel de Părinţi cum a fost şi Sfântul Ioan Gură

de Aur, spre a avea în ei faruri călăuzitoare spre Împărăţia cea Veşnică. Amin.

BIBLIOGRAFIE:

A. IZVOARE

a. TEXT BIBLIC

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de

grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982

2.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de

grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod – traducere

de I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.

b. SCRIERI PATRISTICE

1. Migne, J. P., Patrologiae series Greca cursus completus, Paris,

1844-1864 ,tom.47-64.

96

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritarele, Ed. Pelerinul Român,

Oradea, 1994.

3. Idem, Omilii la Facere (I), traducere din limba greacă veche şi note

de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia P.S.B., vol. 21, Ed. I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1987.

4. Idem, Omilii la Facere(II), traducere din limba greacă veche şi note

de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia P.S.B., vol. 22, Ed. I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1989

5. Idem, Omilii la la Matei, în Scrieri partea a III-a, trad., intr., indici

şi note de Pr. Dumitru Fecioru, în colecţia „P.S.B.”, vol. 23, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti,. 1994

6. Idem, Scrisori din exil: Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi.

Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică

jr, Deisis, Sibiu, 2003.

7.Idem, Scrieri alese ale Sf. Ioan Gură de Aur; vol I: Predicile despre

statui, partea I, traducere din original de Şt. Bezdechi, profesor de limba şi

literatura elenă la Universitatea din Cluj, Editura Episcopiei a Râmnicului-

Noului Severin, R. Vâlcii, 1937.

8. Idem, Saizeci şi patru cuvinte sau predice, trad. Episcopul Melchisedec

Ştefănescu, Bucureşti, 1883 (reeditate 1997, Ed. „Buna Vestire”, Bacău).

9.Idem, Omilii la cele 14 epistole pauline, 9 vol., trad. de ep. Atanasiu

Teodosie, tipărite la Iaşi şi Bucureşti, între anii 1901 - 1923.

10.Idem, Cuvinte la praznice împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru,

Bucureşti, 1942.

12. Idem, Omilia a IV-a la Epistola catre Romani, 1, P.G.,

XLVII, 362

97

13. Idem, Predici la Sărbători Împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi, trad. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2006

14.Idem, Tratatul despre preotie, trad. de Pr. Dumitru

Fecioru,

EIBMBOR, Bucuresti, 1998.

15.Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui

întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul

Constantinopolei, trad. din greacă, Ed. De Oxford, 1852, de

Archim.Theodosie Athanasiu, Egumenul Bis. Sf. Spiridon, Iaşi, 1902.

16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din comentariile la

Epistola către Efeseni. (Omilia XX, la 4 Efeseni),traducere şi note de

Marcel HANCHEŞ, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din

comentariul la Efeseni (partea I-a), în Altarul Banatului, serie nouă, anul

XIII(LII), 2002, nr. 1-3, şi (partea a II-a) în nr. 4-6.

17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege,

câtă vreme trăieşte bărbatul ei, P.G. LI, 217-226, traducere de Pr. Dumitru

FECIORU, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul LV, 1979, nr. 7-8, p.

555-560.

14.Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Ediţia a III-a, Editura

Mânăstirea Sihăstria, 2006, vol.3.p. 210-253.

B. CĂRŢI; STUDII; ARTICOLE

1. BRANIŞTE, Marin, Magistrand Pr. Concepţia sfăntului Ioan Gură de

Aur despre familie, în ,,Studii Teologice” 1957, nr. 8-10, p.139.

98

2. CHIRILĂ, Ioan, Pr. Prof. Univ. Dr. , „Sfântul Ioan Gură de Aur –

teologia alterităţii şi „eclesia mică”, conferinţă susţinută în Grecia la

Pavleia, în 20 iunie 2009.

3. COMAN, I.G., Pr. Prof., Probleme de filozofie şi literatură

patristică, EIBMBOR, Bucuresti, 1995.

4. Idem, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea

patristică,

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998

5. Idem, Personalitatea Sf. Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, 1957

(IX) , nr. 9-10, p. 615.

6. DAN, Miron, Pr. Dr., Copilul, marea dimensiune a vietii, în

„Altarul Banatului”, nr. 1-3, Timisoara, 1992

7. EVDOCHIMOV, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de Gabriela

Moldoveanu, Bucureşti, 1995.

8. FORD, C. David, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de

Aur, trd. din lb. engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti,

2004.

9. HABRA, Georges, Iubire şi senzualitate, trad. de Dora Mezdrea, Editura

Anastasia, Bucureşti, 1994.

10. HANCHEŞ, Pr. Marcel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre

viaţa de familie, Ed. Învierea, Timişoara, 2005.

11. Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia

copiilor, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005

12. Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, omilii la

căsătorie, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004

13. Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Ed. Oastea

Domnului , Sibiu, 2003.

99

14. IOVAN, Iorgu, Biserica şi instituţia căsătoriei, în „Studii Teologice”,

an VIII(1940), nr. 2, p.127-166.

15. MADA, Ieromonah, Teofan, Familia creştină la Sfântul Ioan Gură de

Aur, Ed. Agnos, Sibiu, 2008.

16. MERTICARIU, Arhim. Lect. Dr. Varlaam , Sfantul Ioan Gură de Aur in

teologia si spiritualitatea romanească. Bibliografie selectivă, în volumul

omagial Sfantul Ioan Gură de Aur (+407), mare dascăl al lumii si ierarh,

Editura Trinitas, Iasi, 2007, p. 239-395

17. MIHOC, Pr. Lect. Dr. Constantin, Căsătoria şi familia în Sfânta

Scriptură a Vechiului Şi Noului Testament şi în tradiţia iudaică, în „Glasul

Bisericii”, LVIII (2001), nr. 9-12, p. 82-91.

18. MOLDOVAN, Ilie, Pr. Prof. Dr., Darul sfânt al vietii si combaterea

păcatelor împotriva acestuia, EIBMBOR, Bucuresti, 1997.

19. Idem, Adevarul si frumuseţea căsătoriei-Teologia iubirii, vol. 2,

Editura Deisis, Alba-Iulia, 1996

20. Idem, Taina Nunţii, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, Bucuresti, 1979

21. Idem, Familia creştină-laborator al vietii umane, în „Îndrumator

bisericesc”, Sibiu, 1991

22. Paschia, Pr. dr. Gheorghe, Din cugetările şi sfaturile Sfinţilor Părinţi şi

ale unor scriitori moralişti clasici români — Despre purtarea soţilor unul

faţă de altul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 1-2, p.

315-323.

23. Idem, Familia şi raporturile dintre membrii ei, în „Biserica Ortodoxă

Română”, CIII (1985), nr. 1-2, p. 100-109.

24. Pavel, Prof. Constantin, Probleme morale cu privire la căsătorie şi

familie, în revista “Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 1-2,

p. 126-144.

100

25. Răducă, Pr. Conf. Dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii şi a

desăvârşirii persoanei, în „Studii Teologice”, XLIV (1992), nr. 3-4, p. 130-

138.

26. STOLERU, Nicolae, Drd., Viata morală a soţilor în cadrul unirii

conjugale crestine, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, Bucuresti, 1974.

27. Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, traducere de Pr. Prof. Vasile

Sibiescu, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1995.

28. TEŞU, Ioan-Cristinel, Asist. Univ., Sensul familiei în concepţia

Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Teologie şi viaţă”, rev. Mitropoliei

Moldovei, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994.

29. VERZAN, Sabin, Familia în lumina învataturii Noului Testament,

în „Mitropolia Olteniei”. Nr. 9-10, Craiova, 1954

DECLARAŢIE

101

Subsemnatul, Preot Moldovan Mircea-Dorin, candidat la obţinerea

gradului profesional I(unu), declar că la elaborarea lucrării „Familia creştină

oglindită în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care o prezint ca lucrare

de grad, la Secţia Pastorală, catedra, Formare Duhovnicească, nu am folosit

alte surse decât cele menţionate în cuprinsul lucrării, în notele bibliografice şi

în bibliografie.

Cluj-Napoca, Mircea-Dorin Moldovan

24.10.2009

CURRICULUM VITAE

102

NUME: Moldovan

PRENUME: Mircea-Dorin

DATA NAŞTERII: 15.11.1969

ADRESA: Jibou, Jud. Sălaj, Str. 1 Mai, Nr. 13,Bl. S. 13, Ap.1.

NAŢIONALITATEA: român

STAREA CIVILĂ: căsătorit

STUDII MEDII:

1976-1980: Şcoala primară în Com. Surduc

1980-1984: Şcoala gimnazială în Com. Bobota

1984-1988: Liceul Industrial Jibou

STUDII SUPERIOARE :

1993-1997: Facultatea de Teologie Ortodoxă a Univesităţii din

Oradea, specializarea: Teologie Pastorală

PAROHII OCUPATE :

-CRISTOLŢEL, JUD. SĂLAJ- 1997-2006

-JIBOU, 2006-PREZENT

103