UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL”

PAROHIA

ŞI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

STUDIU DE CAZ – PAROHIA SFÂNTUL NICOLAE DIN CÂMPINA

Lucrare pentru obţinerea GRADULUI I în preoţie,

alcătuită de pr. PETRU MOGA

Parohia Sfântul Nicolae, Protoieria Câmpina

Coordonator ştiinţific:

Pr. Lect. Dr. MARIAN MIHAI

Bucureşti

2014

1

Parohia este comunitatea bisericească a credincioșilor, clerici și mireni, de religie creștină

ortodoxă așezați pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh.

Art. 41 / Statutul B.O.R., 1949

Parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anume teritoriu și

subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial,

condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective.

Art. 43 / Statutul B.O.R., 2008

2

ARGUMENT

Ne putem apropia de temă venind din exterior. Obiectivi. Venind pas cu pas. Atenți la

aspectele generale, comune oricărei parohii. Este un demers comod. Beneficiem de maximă

protecție. Vom afla și vom formula în cuvânt tot felul de aspecte care țin de o realitate exterioară

nouă. Nu se pune problema să fim noi înșine cântăriți din perspectiva celor afirmate. Dar putem

conștientiza tema și din interior. Recunoaștem de la bun început că realitățile pe care vrem să le

formulăm ne aparțin și le aparținem. Pierdem atunci obiectivitatea formală a demersului. Ne

asumăm riscurile subiectivității.

Îmi propun să încerc aventura de cunoaștere, de conștientizare pe care o presupune cea de-a

doua variantă. De aceea o numesc studiu de caz.

Pentru acest mod de abordare este irelevantă definiția parohiei. Aspectele juridice sunt

secundare. Ce înseamnă o parohie conștientizăm în mod concret și personal, aparținându-i. Sunt atât

de mulți teoreticieni care pot spune numeroase generalități despre parohie, dar nu fac experiența ei.

Îți dai seama de realitatea parohiei cel mai ușor plecând de pe poziția preotului paroh slujitor.

Distingi atunci pe credincioșii care sunt deopotrivă persoane individuale concrete și personaj

colectiv. Distingi, de asemenea, ca parte componentă și definitorie a parohiei credința creștină,

mărturisită public în formele îndătinate, temei de apropiere și comuniune a credincioșilor întreolaltă

și a credincioșilor cu preotul paroh.

Fiind vorba de oameni, aspectele concrete, personale sau specifice, sunt mai importante

decât generalitățile. Iar felul concret de a fi al oamenilor depinde de foarte multe aspecte: de zona

geografică în care își duc viața, de mediul social căruia îi aparțin, de nivelul cultural la care

funcționează ca fiinţe cunoscătoare, de tipul de civilizație și momentul istoric în care conștientizezi

realitatea parohiei, de vârstă, de temperamente și de imponderabilele, greu de definit sau chiar

indefinibilele, dinamicele realități interioare ale fiecăruia. În ceea ce îl privește pe preotul paroh,

aspectele concrete ale personalității sale sunt și mai relevante pentru viața parohială. Nu există doi

preoți identici. Același personaj colectiv, reprezentând comunitatea credincioșilor unei parohii, intră

în relație cu un alt preot paroh și diferențele la nivel de viață parohială nu întârzie să se manifeste,

uneori cu violenţă. Nuanțele infinit deosebitoare, sesizabile în viața parohiei datorită preotului

paroh, izvorăsc în mod concret și din viața de familie a acestuia. Parohia ortodoxă presupune ca

preot paroh un bărbat căsătorit, deci un familist cu soție și copii, asemănător credincioșilor parohiei.

Soția și copiii preotului paroh nu sunt fiinţe create prin copie la indigo după un model socotit

3

pozitiv, ci înseamnă oameni concreți, cu propria lor biografie, cu încărcătura lor sufletească

specifică.

Este vorba, aşadar, de o dinamică amețitoare de aspecte, pe care nu le poți surprinde în

formule decât operând simplificări și presupuneri abstractizante, care în final nu se mai pot

suprapune peste realitatea pe care vor să o caracterizeze.

La acest dinamism, care poate fi perceput venind dinspre polul uman, social sau pământesc

al parohiei, răspunde un inefabil, un dificil de formulat pol spiritual. Vorbind despre credință, despre

credința creștină mărturisită public și practicată în forme îndătinate, temei de apropiere și

comuniune a credincioșilor întreolaltă și a acestora cu preotul paroh, de fapt ne eschivăm,

ascunzându-ne în spatele unei formulări cuminți, neşocante, acceptabile. În fond, o formulare

utilizabilă într-un demers de cunoaștere rațională. Evităm recunoașterea abruptă, teribilă pe care

Prezența Dumnezeiască o pretinde din partea noastră. Fiindcă despre Dumnezeu este vorba, despre

Dumnezeu Cel Viu, atunci când vorbim despre credință ca un al treilea element definitoriu al

parohiei, alături de preotul paroh și enoriași. Fără Dumnezeu, fără recunoașterea deplină a

proximității Sale, a Prezenței Sale în viața parohială, fără a recunoaște realitatea deplină a

promisiunii Mântuitorului din cuvintele „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”

(Matei 28, 20) și „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”

(Matei 18, 20), parohia rămâne o instituție doar omenească, doar pământească, doar juridică, doar

administrativă. Amărâtă și vrednică de plâns, ea nu ar trebui să mai poarte acest nume. Complexitate

şi dinamism dinspre polul uman, Dinamism si Inefabil dinspre polul duhovnicesc al parohiei: cum să

le cuprinzi în formule adecvate, generale, obiective?

De aceea îmi propun pentru tema „Parohia și provocările lumii contemporane” soluția de tip

Pateric: descrierea unei vieți parohiale, a unei anumite comunități, a unui anume preot paroh, în

condiții geografice specifice, cu coordonate sociale caracteristice într-o perioadă de timp anume1.

1 Despre parohie, ca formă de organizare a vieţii ecleziale, există o bogată literatură teologică, din care amintim: Pr.

Prof. Dr. Valer BEL, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renaşterea,

Cluj-Napoca, 2004; Pr. Prof. Petre VINTILESCU, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti,

1936, extras din „Studii Teologice”, VI (1937), nr. 1, p. 31-60; Pr. Prof. Spiridon CÂNDEA, Parohia ca teren de

activitate pastorală a preotului, în „Mitropolia Olteniei”, XII (1960), nr. 5-6, p. 284; Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Parohia,

cadrul firesc al vieţii duhovniceşti a credincioşilor Bisericii noastre, în „Îndrumător Bisericesc", Sibiu, 1988, pp. 106-

108; Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Parohia – spaţiu de activitate pastoral-misionară a preotului, în „Glasul

Bisericii”, LVII (2001), nr. 1-4, p. 60-77 şi în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian”, Editura

Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 499-515; IDEM, Preotul ortodox şi cerinţele pastoraţiei contemporane, în

„Îndrumător Bisericesc”, Buzău, 1985, p. 53-57; IDEM, Cerinţe ale pastoraţiei contemporane în mediul urban, în

„Almanah bisericesc”, Editat de Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, p. 96-103; Mitrop. Emilianos TIMIADIS, Preot,

parohie, înnoire, traducere de Paul Brusanowski, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, 283 p.; Prot. prof. Gheorghios D.

METALLINOS, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Atena, 1990 şi 20002, 199 p. (trad. rom. de pr. prof. Ioan I. Ică,

Editura Deisis, Sibiu, 2004, 199 p.).

4

O asemenea abordare pastoral-empirică nu este mai puțin științifică, decât una teoretică,

atâta vreme cât ea este însoțită de un exercițiu de reflecție pastoral-teologică. În spațiul

romano-catolic, bunăoară, teologi pastoralişti de talia lui Paul Zulehner2 au accentuat în ultimele

două decenii necesitatea unei asemenea abordări practice, experienţiale, în înțelegerea provocărilor

dintr-o parohie. Orientarea actului pastoral (și, prin urmare, a teologiei pastorale), la situația

concretă ține, în viziunea sa, de înțelegerea faptului că Taina lui Hristos trebuie „întrupată” în

fiecare dat istoric și geografic, fiecare cu specificul său. „Situația” și „istoria” unei parohii nu trebuie

înțelese însă în registru strict sociologic sau ca un act de acomodare superficială la timpurile

moderne, ci și în registru teologic: „Situația devine un loc de experiență al făptuirii dumnezeiești în

istorie. Cine vrea să afle, ce așteaptă Dumnezeu de la Biserica Sa de astăzi, trebuie să învețe să

citească semnele timpurilor și să înțeleagă ce perspective de înțelegere, dar și ce necesități de

făptuire ne descoperă Dumnezeu prin aceste semene”3. Același îndemn îl regăsim însă deja în anii

1930 în articolele de teologie pastorală ale tânărului preot și profesor Dumitru Stăniloae, din revista

„Telegraful român”4.

Va fi un soi de biografie parohială, descrisă cu sinceritate, în care provocările lumii

contemporane vor putea fi surprinse adresându-se parohiei respective, vieții parohiale, în firescul cu

care o anume alimentaţie provoacă metabolic organismul uman. Răspunsul parohiei la provocările

lumii, ele însele decurgând dintr-o dinamică a istoriei care există pur și simplu, poate fi apreciat sau

dezapreciat din diversele puncte de vedere din care este privit. El nu este însă în niciun caz mai puțin

sau mai mult real. El este pur și simplu o realitate.

2Autor al unei lucrări în patru volume de Teologie pastorală: Fundamentalpastoral, Düsseldorf 1989; Gemeindepastoral,

Düsseldorf 1989; Übergänge, Düsseldorf 1990 şi Pastorale Futurologie, Düsseldorf 1990. 3 Paul ZULEHNER, Fundamentalpastoral, (Pastoraltheologie, Vol. I), Editura Patmos, Dusseldorf , 1989, p. 35-36.

4 Vezi: Pr. Dumitru STĂNILOAE, Problema păstoririi sufletești, ȋn „Telegraful român”, nr. 3/13 ian. 1934, citat după:

Cultură și duhovnicie. Articole publicate în „Telegraful român” (Opere complete, vol. 1), Editura Basilica, București,

2012, p. 399-404.

5

PUNCT DE PLECARE

Îmi propun să urmăresc biografia parohiei Sfântul Nicolae – Câmpina, Protoieria Câmpina,

județul Prahova, pe felia de timp 1990-2014. Deci într-un răstimp de aproape un sfert de veac. Este

o perioadă extrem de specială, cu provocări majore. Este perioada istorică începută odată cu

prăbușirea sistemului comunist și intrarea României în lumea modernă capitalistă, în sistemul

economiei de piață, în societatea de consum, în procesul tot mai accentuat al globalizării și

secularizării.

Parohia Sfântul Nicolae – Câmpina este situată geografic la marginea Municipiului

Câmpina. Acesta, puternic industrializat în regimul comunist, cu un procent foarte ridicat de

intelectuali la suta de locuitori, moștenește din punct de vedere social exercițiul practicat de circa

100 de ani de conviețuire pașnică între oameni de formații și etnii diferite. Au fost și sunt în

Câmpina, alături de creştinii ortodocşi, credincioși romano-catolici, protestanți vechi și

neo-protestanți, români localnici, dar și străini de diferite etnii, veniți cu societățile de exploatare a

țițeiului. Aici, Bogdan Petriceicu Hașdeu a construit templul său spiritist, care negreșit că și-a avut

la timpul său, sau poate că își are și astăzi, „victimele” sale în orașul Câmpina. Oamenii au un

caracter blând, sunt îngăduitori, sunt toleranți. Nu se cunosc manifestări de fundamentalism sau

maximalism religios.

Cartierul Slobozia, la marginea de sud a orașului, constituind vatra parohiei Sfântul Nicolae,

a crescut plecând de la condiția unui cătun cu câteva zeci de case, la începutul secolului al XIX-lea,

în imediata vecinătate a fostului schit de călugări, depinzând cu intermitențe de Mănăstirea Sinaia și

apoi parte componentă a Eforiei Spitalelor Civile, din 1832.

Este important de știut că prezența preoților de mir, slujitori la biserica cu hramul Sfântul

Nicolae, este dovedită documentar din anul 1896. Până în 1948 parohia Sfântul Nicolae Câmpina

funcționează ȋnsă în condițiile apartenenței sale la Eforia Spitalelor Civile. Abia din acest an, cu

proprietăţile ei imobiliare confiscate de statul comunist sau aflate în curs de confiscare, parohia a

fost provocată pentru prima oară în existenţa ei istorică să-și probeze capacitatea de a funcționa

firesc, depinzând de ataşamentul și generozitatea credincioșilor, fără să mai beneficieze de

stipendiile Eforiei.

Până în 1990, parohia se îmbogățește cu zeci și zeci de gospodării noi, durate pe fostele ei

proprietăți, acum naționalizate. Sunt oameni veniți din satele vecine sau din diverse zone ale țării,

purtați de valul industrializării și de mirajul vieții urbane.

6

La nivelul lui 1990, acești enoriași administrativi ai parohiei se prezintă ca o populație

eterogenă, fără relații întreolaltă, fără să se cunoască prea bine unii cu alții. Poate doar în

eventualitatea colegialității de serviciu, de organizație de bază P.C.R. sau U.T.C., și foarte puțin prin

biserică. Oricum, câteva zeci de ani sunt o durată mult prea scurtă pentru a se putea realiza o

comunitate reală din elemente umane cu origini atât de diferite, cu deprinderi diferite, cu ambiții

personale mult mai bine articulate decât simțul datoriei obștești. Satele cu istorie îndelungată,

comunitățile sătești stabile, cum este de pildă cazul satului Bănești, din vecinătate, sunt un exemplu

foarte clar de cum nu era cazul parohiei Sfântul Nicolae.

Dincolo de acest aspect, parohia avea înregistrate în evidențele ei administrative, alături de

vatra parohială a cartierului Slobozia, încă două crâmpeie de câte o sută de familii situate geografic

destul de departe de biserica Sfântul Nicolae, respectiv cartierul Păcuri, de unde locuitorii preferau

să meargă mai degrabă la bisericile din centrul orașului, și cartierul Pietriș, de pe malul drept al

Prahovei, făcând parte din comuna Poiana. Din cartierul Pietriș, pentru a ajunge la biserica Sfântul

Nicolae, cel interesat trebuia să străbată parohia Poiana Câmpina, parohia Adormirea Maicii

Domnului, parohia Sfânta Treime și, după înființarea ei, Parohia Sfânta Cuvioasă Paraschiva.

Caracterul eterogen, ba chiar artificial al parohiei Sfântul Nicolae este astfel mai mult decât evident.

Probabil, pentru a putea fi considerată o parohie de gradul I, doar în felul acesta a putut înscrie în

evidențele ei un număr de circa 700 de familii.

Absența omogenității parohiale explică faptul că practicanții vieții religioase de la biserica

Sfântul Nicolae nu erau de fapt o comunitate parohială puternică. Erau mai degrabă persoane

religioase, atașate bisericii, atașate preotului, fără o conştiinţă comunitară puternică. Lăcașul de cult

și casa parohială erau moștenite de la Eforia Spitalelor Civile, relația enoriașilor cu patrimoniul

parohial era extrem de slabă. Avarierea gravă a lăcașului de cult, în 1977, cu imposibilitatea de a

mai sluji în el, cu singura șansă de a sluji Sfânta Liturghie în două din camerele casei parohiale, a

fost prima experiență care a provocat major pe enoriași să se trezească la conștiința de parohieni. Și

au făcut-o, cei care au făcut-o, în condiţiile posibile ale acelor ani.

Pensionarea în 1983, relativ timpurie, a preotului paroh care a condus parohia din 1945 și a

finalizat lucrările de consolidare ale lăcașului de cult și restaurarea picturii, precum şi relațiile tot

mai tensionate ale unor enoriași cu noul preot paroh au zădărnicit procesul firesc de consolidare a

vieții parohiale, ba chiar au dus la degradarea tot mai accentuată a vieții parohiale. Astfel, la început

de martie 1990, situația parohiei Sfântul Nicolae este una de criză majoră. Enoriașii își contestă

parohul până la punctul de a-i face o opoziție deschisă și a-i închide cu forța lăcașul de cult, pentru a

nu mai putea sluji în el.

7

În duminica stabilită prin circulara Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor pentru desfășurarea

alegerilor noilor organe parohiale, preotul paroh nu mai poate gestiona situația sau este „suspendat”

oficial din funcție. Cert este că Protoieria, în această situație de criză, solicită Mănăstirii Sinaia pe

preotul care se ocupa de muzeu. Era un preot de mir, revenit în această funcție la mănăstirea Sinaia

după zece ani de pastoraţie în Transilvania. Se considera, probabil, că are experiența necesară.

Solicitarea Protoieriei era ca preotul să încerce să pacifice lucrurile ca persoană neutră și să

gestioneze cu succes o nouă adunare parohială electorală.

8

ABORDARE LA PERSOANA ÎNTÂI

ALEGERI PAROHIALE

Era prima mea întâlnire cu enoriașii Parohiei Sfântul Nicolae – Câmpina. În acea duminică

de martie, miza întâlnirii era una foarte concretă, administrativă: alegeri democratice pentru

Consiliul parohial5.

Era pentru mine o probă, un examen în care nu conta câtă carte știu, ce informații am. Conta

realitatea personală, capacitatea de a convinge la nivelul percepției individuale și colective.

Capacitatea de a impune o ierarhie a valorilor, în care specificul lăcașului de cult să nu fie călcat în

picioare de acel soi de democrație-anarhie extrem de caracteristică pentru acea perioadă. Era o

provocare a modernității, a contemporaneității.

Utrenia și Sfânta Liturghie din ziua respectivă au decurs într-o tensiune crescândă, în

așteptarea momentului electoral de la finalul slujbei. Enoriașii nu erau unitari în atitudinea de

contestare a vechiului preot. Acesta era suspendat din oficiu și beneficiu și trimis în judecata

Consistoriului. Enoriașii erau de fapt împărțiți în două partide, care se și plasaseră pe partea nordică

și respectiv sudică a lăcașului de cult. Ei își trăiau de fapt, în biserică, trezirea simțului politic și se

manifestau ca atare. Contestatarii acuzau preotul de abuzuri și debandadă în gestionarea cimitirului,

până la situația de a concesiona același loc de veci geografic la doi sau chiar trei concesionari

diferiți, cu consecințe îngrozitoare, cum ar fi situaţia ca unii să scoată osemintele celorlalți și să le

arunce la habă. Îl contestau pe preot pe motive inventate sau reale de imoralitate. Între contestatari

erau foarte în față foști activiști de partid comunist, responsabili ieri-alaltăieri cu zile de muncă

obligatorii în folosul obștesc etc. Apărătorii preotului s-au constituit în opoziție cu denigratorii. Erau

persoane care la începutul epocii comuniste se aflau pe listele vechilor partide politice și

simpatizanți legionari sau chiar persoane cu resentimente față de comunism și care percepeau

alungarea preotului ca o continuare mascată a fostei politici comuniste anticlericale și anticreștine.

Partidele din biserică se demarcau, aşadar, politic. Câți din ei erau enoriași autentici? Puțini.

Era momentul să deplângi drepturile de manifestare democratică în incinta lăcașului de cult din

partea unor oameni care nu aveau biserica cu slujbele și strădaniile ei ca pe un lucru indispensabil.

Era momentul să deplângi și gestul pripit al autorităților bisericești de a declanșa alegeri de noi

5 Pr. Prof. Dr. CÂNDEA, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în „Mitropolia

Ardealului”, 111(1958), nr. 5-6, pp. 423-427; Pr. Prof. Dr. Dumitru CĂLUGĂR, Răspunderea preotului în administrarea

bunurilor parohiale, expresie a grijii faţă de bunurile colectivităţii, în „Mitropolia Ardealului”, XVIII(1973), nr. 1-2, p.

45-53; Prof. Dr. Teodor M. POPESCU, Colaboratorii preotului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII(1955), nr. 3, p.

627-641.

9

organe parohiale într-o perioadă atât de tulbure din punct de vedere social politic, întrerupând la

jumătatea ei durata unei legislaturi aflată în deplină legalitate bisericească. Era și aceasta o

provocare a lumii contemporane, la care Biserica răspundea într-un mod nefericit.

M-am folosit, pentru a gestiona situația, de ușurința mea de a vorbi, de a mă adresa cu

accente concrete, convingătoare, cuceritoare. Am condus deci ședința de pe poziția celui care a slujit

Sfânta Liturghie, se află în interiorul lăcașului de cult și are misiunea să obțină din partea celor

prezenți acordul comun asupra unor persoane dintre ei,, care să-i reprezinte în continuare ca membri

ai Consiliului parohial. S-a ales o comisie de cinci membri, prin aclamație. Aceștia s-au retras în

Sfântul Altar și au alcătuit o listă cu propuneri. Eu am rămas cu alegătorii în fața Sfâtului Altar. Pe

lista alcătuită erau și nume de contestatari și nume de apărători ai fostului preot. Lista a fost votată.

„Electorii” au fost smulși din tensiunea luptei electorale prin predica mea cvasicontinuă și prin

elementele „tehnice”, probabil noi pentru ei, ale alegerilor propriu-zise. Am putut astfel înainta la

Protoierie lista membrilor noului Consiliu parohial. Prima mea misiune era îndeplinită.

Faptul de a putea potoli prin cuvânt o mulțime îmbolnăvită de microbul revoluției și al

anarhiei, suprasaturată de sloganurile intens mediatizate ale acelor prime luni de după decembrie

1989, o mulțime care își „descărca” în biserică, în afara oricăror pericole, tensiunea revoluționară și

partinică de care se contaminase, faptul acesta nu era oare semnul asistării noastre dinspre Nevăzut?

În biserică, după Sfânta Liturghie, tensiunile care clocotiseră până atunci s-au estompat, descoperind

astfel cu limpezime că pentru cea mai rudimentară formă de viață parohială, alături de polul uman

constituit din preot și mulțimea de oameni vizați să devină enoriași, este obligatoriu să recunoști

Prezența puternic lucrătoare a lui Dumnezeu, singura aptă să califice din interior elementul uman,

antrenându-l în devenirea întru parohie.

Până în iulie 1991 au durat lucrările Consistoriului. Era perioada crizei patriarhale.

Înaltpreasfințiții Mitropoliţi se succedau ca „locum tenens” pe scaunul patriarhal. Și lucrul acesta

îngreuna administrația la nivelul Arhiepiscopiei Bucureștilor. Partidele parohiei se deplasau, ca

grupuri de presiune, succesiv, pe Dealul Mitropoliei. Atmosfera acelor ani și a acelor luni de după

1989, atmosfera străzii, a societății laice invadaseră Biserica.

Insist asupra acestor detalii pentru a putea întreba: cum să definești o asemenea realitate ca

parohie?

Contestarea preotului paroh de către fiii săi duhovnicești, chiar dacă are explicații sau

justificări bazate pe devierile morale sau administrative ale preotului, este o rană atât de gravă, încât

te poți întreba dacă nu cumva este vorba de moartea parohiei. În absența armoniei dintre enoriași și

preotul paroh, unde mai poți situa credința? Pentru ca prin credința mărturisită să accepți pe

10

Dumnezeu ca Prezență în realitatea parohiei. Virusul anti-preot, odată proliferat în viața unei

parohii, rămâne un handicap major pentru evoluțiile viitoare. Nimeni nu ar trebui să abordeze cu

ușurătate o asemenea problemă: nici enoriașii și nici preotul. Experiența mea de peste două decenii

confirmă faptul că virusul anticlerical, deprinderile democratice de proastă calitate în relația dintre

enoriași și preoți dispar greu sau nu dispar deloc. Mai ales în situația sufletească a enoriașilor

administrativi care nu se angajează într-o participare ritmică, susținută, la Sfânta Liturghie

duminicală. O dată căzuți în abisul judecării curajoase sau chiar obraznice a părintelui lor

duhovnicesc, sunt foarte greu de salvat. Chiar prezenți fizic la biserică, ei nu mai reușesc să-și ocupe

locul ierarhic care li se potrivește în sinaxa liturgică. Sufletele lor „cântă” la slujbă o suită de note

discordante și așteaptă promovări și aprecieri pe care viața religioasă liturgică nu și le poate îngădui.

11

INTERMEZO IDEATIC

Situația Parohiei Sfântul Nicolae la nivel de 1991, dincolo de concreteţea ei specifică, are o

valoare arhetipală. Este ca un punct zero de la care se poate urzi un nou început. Și lucrul acesta

poate fi observat aproape în orice parohie, la schimbarea preotului paroh. Deoarece aproape totul

depinde de preotul paroh.

Enoriașii, ca personaj colectiv, nu pot fi ei locomotivă. Ei sunt trenul cu multe sau mai puține

vagoane, cu roți în bună stare de funcționare sau, dimpotrivă, cu roți gripate, frânate, ruginite,

nefuncționale. Chiar și situațiile în care pare că parohia reprezentată de enoriași este un fel de

automotor extrem de comod pentru preotul paroh, de fapt, cineva dintre enoriași joacă atunci, mai

mult sau mai puțin deschis, rolul de conducător. Fără un preot paroh activ și conștient de rolul său,

masa credincioșilor trăiește doar o mișcare de inerție, tot mai ȋncetinită, al cărei final este doar o

chestiune de timp.

Având în vedere experiența din Parohia Sfântul Nicolae și multe alte exemple parohiale care

se derulează la vedere, insist asupra poziției excepționale a preotului paroh în cadrul parohiei6.

Ce-i trebuie unui tânăr, pregătit din punct de vedere teologic, să poată deveni preot paroh?

Să-și poată juca rolul său de locomotivă parohială?

Mai ȋntâi, să vrea acest lucru. Dacă vrea doar o profesie, se va interesa mai cu osebire de

șansele materiale oferite de „locul său de muncă”. Să fie, de pildă, o parohie cât mai mare. Asta

înseamnă că el va avea de lucru. Din mulțimea credincioșilor înscriși administrativ într-o parohie

vor fi destui care să-l solicite permanent pe preot pentru diverse servicii. Răspunzând la aceste

solicitări, el se va simți activ. Dar, în acest caz, mișcarea nu este decât deplasarea „garniturii”

parohiale pe o pantă coborâtoare, vagoanele dominate de inerția obiceiurilor parțial religioase,

parțial omenești, împingând la vale o locomotivă fără motoare active.

Dacă vrea doar o profesie convenabilă, aspirantul la preoție se va interesa de casa parohială,

de cum arată lăcașul de cult, de cum sunt drumurile către și din parohie, de starea materială a

6 Despre rolul preotului într-o parohie, vezi: Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Câteva virtuţi necesare preotului ca pastor şi

om, în „Glasul Bisericii”, XV(1956), nr. 8-9, p. 473-482; Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, Chipul preotului după Sfânta

Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în „Studii Teologice”, VIII (1956), nr. 3-4, p. 155-166; Pr. Prof. Ioan BUGA, Pastorala.

Calea preotului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului,

Editura „Sfântul Gheorghe Vechi”, Bucureşti, 1999; Pr. Prof. Dr. Nicolae NECULA, Disciplina clerului în lumina

sfintelor canoane şi a legiuirilor bisericeşti, în „Glasul Bisericii”, LV (1999), nr. 9-12, p. 57-67; Î.P.S. Dr. Antonie

PLĂMĂDEALĂ, Preotul în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996; Prof. Dr. Teodor M. POPESCU, Sfinţenia şi răspunderile

preoţiei, în „Studii Teologice”, IV (1952), nr. 3-4, p. 156-174; Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Preotul - slujitor al lui

Dumnezeu şi al oamenilor, după Sfinţii Trei Ierarhi, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII(1970), nr. 1-2, p.

99-105 sau Pr. Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete, Bucureşti, 1934.

12

enoriașilor, de potențialul eventualilor sponsori etc. Preotul trebuie să vrea însă să fie preot paroh,

adică conducător al comunității. Lui îi revine sarcina să numescă direcția și sensul de deplasare. Să

le numească și să le urmărească.

Așa cum înțelegem că nu este preot paroh adevărat cel care urmărește doar avantajele sale

profesionale, viața parohială trenând în acest caz în stare de agonie, tot astfel ne putem da seama că

nu este deloc sănătoasă nici situația în care preotul paroh nu are curajul lăuntric și exterior, nu are

maturitatea sau sinceritatea angajării pentru a propune comunității țelurile parohiale juste, ci se

abandonează într-o atitudine de fățarnică smerenie, într-o poziție secundară în fața enoriașilor. A

spune oamenilor „faceţi cum doriți dumneavoastră”, este o formulă dezastruoasă pentru parohie,

deoarece grupul uman este de fapt abandonat influenței unor personalități mai puternice care își

adjudecă rolul conducătorului. Înseamnă să abandonezi turma credincioșilor unor „păstori –

impostori” care induc în viața parohială țeluri laterale, secundare sau chiar complet străine câmpului

pe care se poate defini o parohie.

Preotul paroh își dezvăluie deci autenticitatea prin sentimentul misiunii. Este nevoie măcar

de un minimum, de un crâmpei de simț al misiunii. Nu poate funcționa ca preot paroh, ca

locomotivă a vieții parohiale, un om fără angajament minim în direcție misionară. Acolo unde vezi

semnele unei vieți parohiale sănătoase, descoperi că preotul paroh își îndeplinește îndatoririle sale

cu sentimentul personal al îndeplinirii unei misiuni.

Dacă preotul paroh nu este doar un prestator profesional de servicii, ci se angajează la

nivelul personalității sale în îndeplinirea misiunii de conducător al enoriașilor săi, dacă își asumă

firesc și definitiv condiția de misionar, rămâne de precizat în termeni cât se poate de fermi

coordonatele misiunii, respectiv direcția și sensul mișcării în care preotul paroh angajează grupul

enoriașilor săi pentru a constitui o parohie autentică.

Am ajuns astfel la problema credinței, la polul spiritual al parohiei.

Nu orice fel de ţel spre care preotul paroh angajează misionar parohia îi dă acesteia dreptul

să se considere o parohie autentică. Preotul paroh poate avea un nerv misionar personal și eficient.

Dar îl pune în slujba unor țeluri nereligioase, paracreştine. Se poate sluji un ţel cu coloratură

naționalistă sau politică sau socială sau economică etc. Parohul și parohia par autentici și vii în

dinamica lor angajare. Țelul este însă omenesc, pământesc, neadecvat unei parohii. Parohia

funcționează formal, dar dimensiunea ei spirituală este nulă sau mincinoasă. Limbajul formal folosit

este creștin, este creștin�ortodox, dar Mântuitorul Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, răstignit, îngropat și

înviat a treia zi, El și Împărăția Lui, sunt doar pretexte.

13

Propovăduirea credinței, angajamentul misionar creștin al preotului paroh este semnul

neîndoielnic al vieții parohiale autentice. Instrumentul cu ajutorul căruia se face propovăduirea este

cuvântul. Cuvântul omenesc devine prețios prin relația lui cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este

materialul principal din care este urzită slujba, orice fel de slujbă religioasă. Și mai ales slujba jertfei

nesângeroase a Sfintei Liturghii. Felul în care preotul folosește cuvântul, cum îl întrupează în timpul

slujirii, impune respect și urzește atmosfera de evlavie firească și necesară vieții de rugăciune a

comunității. Cuvântul de învățătură este instrumentul licit prin care preotul paroh își îndeplinește

mandatul său misionar.

Trebuie observat cu curaj ce se întâmplă în parohia unde preotul nu propovăduiește, unde

relația lui cu cuvântul din care este alcătuită slujba este neglijentă7. Dinspre altar se revarsă atunci

peste cei prezenți un fel de somnolenţă, o indiferenţă periculoasă.

7 Despre datoria preotului de a propovădui, vezi: Pr. Prof. Ene BRANIŞTE, Îndrumări către preoţi privitoare la datoria

şi modul de a predica, în „Mitropolia Olteniei”, XXIX(1977), nr. 7-9, p. 539-554; Pr. Prof. Dr. Vasile GORDON,

Redactarea şi prezentarea catehezei. Repere teoretice, metodice şi practice, în „Ortodoxia”, LV (2004), nr. 1-2, p.

30-64; IDEM, Propovăduirea cuvântului - dimensiune esenţială a slujirii preoţeşti, în „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, nr.

1-6/1999; pr. Florin BOTEZAN, Sfânta Liturghie, cateheza desăvârşită. Studiu asupra caracterului catehetic al

Liturghiilor ortodoxe, teză de doctorat, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.

14

ÎNCEPUTUL: 1990 – 1991

Cum se face ca un om concret, pregătit oficial pentru preoție, să ajungă de fapt preot paroh și

să-și înceapă activitatea într-o parohie anume8? De ce el și nu un altul? De ce această parohie și nu

alta? Sunt aceleași întrebări, aceleași nedumeriri cu care privești în mod responsabil și spre taina

întâlnirii a doi tineri care vor întemeia o familie.

Răspunsul nu poate veni decât din recunoașterea Proniei Divine, adică a asistenței

permanente a lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și față de realitățile pământești. A recunoaște că în

actele biografice personale sau colective, în deciziile administrative ale instituției bisericești este

prezentă Voia lui Dumnezeu este o mare șansă pentru cel care va deveni preot paroh și pentru

enoriașii săi. Relația lor concretă nu riscă să rămână doar administrativă, fragmentată, pe felii de

interes dintr-o parte sau alta. Prezența vie a lui Dumnezeu, intuită ca realitate activă,

responsabilizează şi pe preot şi pe enoriași, calificând permanent implicarea acestora.

Având experiența mai multor ani de activitate la muzeul Mănăstirii Sinaia, cu cei zece ani de

preoție în condițiile unui sat izolat de pe malul Oltului, în Transilvania, m-am simțit chemat la

misiunea de preot paroh. Pur și simplu. Era o realitate și atât. Administrativ, lucrurile au devenit

posibile și s-au concretizat definitiv la nivelul mijlocului de an 1991, după o perioadă de provizorat

de circa cincisprezece luni de suplinire. A fost destul timp să percep și să trăiesc „temele” parohiale,

să mă sperii de ele, apoi să birui frica și să-mi doresc rolul de preot paroh. Nu cred că în afara unei

dorințe personale de angajare din partea preotului paroh, poate începe o viață parohială autentică. La

mine, această dorință de angajare se hrănea din observația că dintr-o masă umană mai mult sau mai

puțin indiferentă față de biserică și alături de grupul gălăgios al contestatarilor de tot felul, observam

existența unui grup de oameni cu care puteam stabili „relaţii parohiale”.

Începutul nu cred că înseamnă activizarea întregii parohii, a tuturor oamenilor înscriși

administrativ, ci înseamnă angajarea unui dialog specific vieții parohiale cu un prim grup de

enoriași, cât de cât sensibili la evenimentele bisericești. În cazul parohiei Sfântul Nicolae –

Campina, acest grup de oameni ce păreau dispuși să fie activi erau constituiți ca grup prin opoziția

față de fostul preot paroh pe care l-au contestat şi pe care au reușit să-l vadă pensionat obligatoriu,

pe motiv disciplinar. Cei mai valoroși, cei mai statornici dintre ei îi fuseseră colaboratori apropiați

preotului în vârstă, care condusese restaurarea bisericii după cutremurul din 1977 și care pensionar

8 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Vocaţia pentru preoţie, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2, p. 213-232; Ilie-Dan

CIOBOTEA, Chemarea preoţească, în „Mitropolia Ardealului”, XVIII (1973), nr. 1-2, p. 63-72; Pr. Prof. Dr. Ioan G.

COMAN, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 5-6, p. 239-269; Pr. Conf. Dr. Ioan

TEŞU, Vocaţia pentru Preoţie, în „Teologie şi Viaţă”, XII(LXXVIII)(2002), nr. 1-4, p. 110-122;

15

fiind, locuind în imediata vecinătate fizică a bisericii, continua din umbră să le fie sfătuitor. Ei erau

permanent prezenți la slujbe și erau interesați ca eu să rămân definitiv ca preot paroh. Prin imaginea

mea, în general favorabilă în fața oamenilor, slujeam propriilor lor nevoi de imagine publică. Prin

mine, grupul acesta își justifica moral și social „revoluţia” împotriva preotului precedent. Era însă

pentru mine o provocare nu tocmai comodă: remarcam activismul grupului, mă foloseam de el

pentru a pune în mișcare viața parohială, dar trebuia să-mi asum poziția ingrată de a fi împreună cu

grupul contestatar al fostului preot. Este un exemplu de cât de atipică este în concretul ei provocarea

cu care ni se adresează realitatea, comparativ cu formulele învățate. Grupul „activiştilor” era

constituit partinic, lumește, pe considerente pur omenești, cu acumulări de jigniri personale și cu

ambiții specifice momentului respectiv. Foști activiști de partid, chiar secretari în organizațiile de

bază, obișnuiți să aibă responsabilități în plan social, abandonați acum la nivelul altor paliere de

viață socială, au intuit șansa oferită de viața parohială. Erau aleși în Consiliul Parohial. Și păreau să

se angajeze sincer pentru o nouă și sănătoasă viață parohială.

Apărătorii fostului preot, acum învinși, mă percepeau însă pe mine ca uzurpator și își

manifestau fățiș antipatia. Aceasta însemna neparticiparea lor la slujbele bisericești, izolarea lor

parohială. Unii dintre ei, manipulați probabil de preotul anterior, își îngăduiau față de mine

incalificabile gesturi de jignire personală: scrisori cu limbaj suburban, cu exprimări violente și

pornografice îmi erau adresate periodic. Aceasta a durat câțiva ani. Unii, în stare de ebrietate,

veneau la ușa bisericii în timpul spovedaniilor și încercau să intre pentru a mă molesta.

N-am răspuns. Am tăcut. Am răbdat. Mi-am văzut de activitatea preoțească ca și când nu se

întâmpla nimic. Mă refer la strădania de a sluji Sfânta Liturghie, precedată de Utrenie, de a sluji

întotdeauna vecernia de sâmbătă seară, de a susține o activitate predicatorială foarte intensă pe teme

pur religioase și bisericești, fără trimiteri pătimașe către realitatea imediată. Încercam să provoc

bucuria participării la o slujbă frumoasă, cu două momente de învăţătură: după Sfânta Evanghelie un

cuvânt omiletic și, la sfârşitul Sfintei Liturghii, o predică tematică sau un cuvânt catehetic. Acest fel

de a proceda a rămas o constantă definitorie pentru viața bisericească de la parohia Sfântul Nicolae –

Câmpina. În felul acesta își cauta drept de existență în viața parohială rugăciunea comunitară, tratată

în mod foarte serios. Atitudinea preotului în timpul slujbei impunea respect tuturor, deoarece ea

exprima grijă pentru Prezența Nevăzută, supraumană a Domnului, cu îngerii și sfinții Săi. Exigența

asumată personal față de cultul public a fost însușită treptat, de-a lungul anilor, și de către

participanți. Preotul reconstruiește de fapt chipul preotului paroh pornind de la autoritatea de

necontestat a lui ca liturghisitor, ca slujitor a lui Dumnezeu. În fața acestei realități, tensiunile

16

interumane de tot felul alunecă pe un plan secundar. Enoriașii trebuie să respecte o disciplină a

cultului, a rugăciunii colective, care este pentru toți aceeași.

Persoanele constituite într-un grup coral, cu activitate de mulți ani la parohie erau susținătorii

fostului preot. Nivelul muzical modest la care se desfășura slujba, faptul că asistenţa era obligată să

rămână pasivă, ascultând răspunsurile corului, faptul că implicarea coriştilor din punct de vedere

spiritual era foarte slabă, ei manifestându-se ca niște profesioniști cu drepturi speciale în biserică,

suficienți și nedispuși la nicio schimbare, așteptând doar agapa de după Liturghie organizată de ei și

pentru ei, era pentru mine o dificultate în sine și lovea în strădania mea de slujire liturgică calitativă.

Trăiam acest lucru ca pe un boicot al corului în situația în care lipsea alternativa de a sluji cu o

strană puternică, în stare să susțină activitatea liturgică.

Prezența în biserică și în întreaga viață parohială a „grupului activiştilor” devenea și ea tot

mai incomodă și de fapt antiparohială, din cauza atitudinii de „victorioşi” a acestora, din cauza

nereligiozităţii unora dintre ei, ca unii care nu frecventaseră biserica mulți ani la rând și care

aduceau acum cu ei prea mult social-politic, prea mult activism exterior. Răspunsul pe care l-am

considerat potrivit a constat în cultivarea discretă a acelor membri din grup care erau mai în vârstă și

care în tinerețea lor se atașaseră cuviincios de preotul bătrân, acum pensionar. I-am prețuit pe

aceștia, cultivându-l cu atenție și pe părintele bătrân, i-am promovat, și, prin ei, am putut cât de cât

controla grupul mai mare al consilierilor, pentru a-i ține sub ascultarea preotului paroh.

Socotesc, după trecerea anilor, ca pozitiv faptul că la provocările dușmănoase am răspuns de

fapt nerăspunzând. Am redus la minimum discuțiile cu unii dintre oamenii mai apropiați mie despre

ceilalți oameni mai puțin apropiați. N-am răspuns la provocări, străduindu-mă să rabd și să aștept.

Singura activitate pe care o susțineam cu toată energia era programul liturgic și cuvântul de

învățătură. Cred că dacă putem vorbi de o reușită, ea se datorează negreșit acestui accent religios,

care chema pe Domnul atât în sufletul și viața preotului, cât și în sufletul și viața celor care reușeau

să-și descopere o sensibilitate pentru biserică și pentru slujbele ei.

„Duşmania”, „reaua credinţă” n-au încetat poate niciodată. Ele s-au mutat însă treptat din

tinda bisericii în curtea bisericii, apoi în stradă, și a supraviețuit în discuțiile de la bufet, între cei

care semnau acolo condica de prezență. Dar, asumându-mi un fel de viață mai retrasă, la biserică și

acasă, fără relații sociale extrabisericeşti, eram protejat împotriva otrăvurilor bârfei. Pur și simplu nu

știam ce se spune și îmi puteam vedea nestingherit de ceea ce consideram că este necesar. „Avântul

revoluţionar” care invadase spațiul parohial și liturgic a fost marginalizat prin contraofensiva

pașnică, însă deosebit de fermă a cultului public, respectând cu strictețe un program săptămânal, ani

și ani la rând. Răspundeam, de fapt, la provocarea lumii contemporane.

17

ACTIVISMUL GOSPODĂRESC

O ușoară notă ironică și autoironică nu lipsește din titlul acestui capitol. Activitatea

gospodărească este însă o dimensiune indispensabilă vieții parohiale. Ea este pentru viața de

rugăciune publică tot aşa cum este trupul pentru suflet. Activitatea gospodărească verifică și

certifică permanent autenticitatea angajării sufletești a enoriașilor în viața parohială. La obișnuința

de a te regăsi în biserică, alături de alți credincioși, cel puțin o dată pe săptămână, la Sfânta Liturghie

duminicală, prin activitatea gospodărească parohială se adaugă șansa de a te regăsi alături de

oamenii din biserică la diverse munci, munci fizice necesare unei funcționari civilizate a parohiei.

Este neobișnuit și provocator ca biserica să organizeze munci fizice, comune, activități de

voluntariat, în condițiile vieții urbane. Munca împreună consolidează comuniunea liturgică. Iar cei

care au reușit să guste o dată din bucuria de a munci alături de alți oameni, alături de preotul paroh,

pur și simplu din voluntariat, în afara oricărei obligații, vor reveni cu siguranţă mereu la această

experiență. Acest activism gospodăresc a fost de asemenea o soluție concretă de a veșteji răutățile

celor din jur.

Am refăcut gardurile. Am igienizat în etape succesive curtea bisericii și a casei parohiale.

Am luat în stăpânire apele pluviale, îmbunătățind permanent drenajele destinate acestora.

Activismul gospodăresc a fost leacul cu care am tratat Consiliul Parohial și întregul grup

revoluționar pentru un altfel de liant decât cel protestatar, cu care se hrănise la început. Lucrările

care le stăteau în față îi obligau să arate dacă pot trece de la atitudinea negativă a contestării

vechiului preot la o atitudine pozitivă, constructivă, de angajament social și parohial autentic. Unii

dintre ei s-au regăsit în bucuria participării deopotrivă la slujbe și la activitățile gospodărești. Alții

s-au eliminat singuri, obosind în fața provocării concrete de a munci. Eșecul lor confirmă faptul că a

critica este foarte ușor, dar a participa cinstit la rezolvarea lucrurilor criticate este mult mai greu.

Activismul gospodăresc a funcționat de-a lungul întregii perioade, pe de o parte ca liant al parohiei,

iar pe de altă parte ca o metodă de cernere și îndepărtare a celor doar buni de gură.

18

19

SOLUŢII ATIPICE

Anticlericalismul în care s-au abandonat o parte din „enoriaşii” parohiei Sfântul Nicolae –

Câmpina se exprima, de pildă, în criticarea preotului ca fiind motivat exclusiv financiar. Chiar dacă

o analiză atentă descoperă în acuzatorul însuși exagerata lui sensibilitate pentru bani, aceasta fiind

vinovată pentru faptul că el nu vede în preot decât mâna care primește pomelnicul cu bani; chiar

dacă acuzatorul presupune totdeauna bancnote mari și sume consistente, acolo unde nu el, ci alții

sunt cei care dau; chiar dacă monedele și bancnotele „bisericeşti” sunt de obicei mărunte; dacă

problema devine publică, dacă ea e formulată și ascultată de mulți, preotul trebuie să răspundă,

trebuie să ia măsuri.

Aceasta fiind situația la parohia Sfântul Nicolae – Câmpina, în 1990-1991, am decis o

formulă nouă de a primi pomelnicele: acestea să rămână pe solee, iar banii oferiți de credincioși o

dată cu pomelnicele să fie puși într-o cutie, discret, de fiecare, în mod personal. La preot, în altar,

ajung doar pomelnicele, iar banii rămași în naos se numără și se chitanţează la sfârşitul slujbei de

către membrii Consiliului parohial, cu contrasemnătura preotului. În ȋncercarea de a reabilita chipul

preotului în societate, această formulă a descumpănit și a temperat criticile anticlericale,

înlocuindu-le treptat, de-a lungul anilor, cu o încredere reală a enoriașilor în cinstea preotului, în

privința gestionării bunurilor materiale.

Pe de altă parte, renunțând la primirea pomelnicelor direct din mâna credincioșilor, o dată cu

obolul lor financiar, la ușa diaconală de nord, am asigurat condiția unei slujiri sacerdotale mult mai

concentrate. Lipsea permanenta distragere a atenției preotului slujitor de la actul liturgic propriu-zis.

Posibilitatea preotului de a participa la dialogul liturgic cu strana și o dată cu ea cu întreaga biserică,

posibilitatea preotului de a se reculege cu toată atenția în adresarea către Dumnezeu devenea

incomparabil mai mare. Eliberarea soleei de grupurile de credincioși, în așteptarea lor pentru

predarea pomelnicelor, înseamnă mult mai puțină mișcare deranjantă pentru cei integrați deja în

rugăciunea liturgică, înseamnă o condiție favorabilă în plus pentru rugăciunea întregii comunităţi.

Faptul de a nu mai urca pe solee pentru predarea pomelnicelor intensifică emotiv, în mod favorabil,

gestul de a urca pe solee cu ocazia primirii Sfintei Împărtășanii. Câștigurile duhovnicești ale

formulei sunt deosebit de prețioase și le-am verificat ca atare de-a lungul anilor.

Soluția greșea însă prin faptul că era atipică. Contrasta cu procedeul tradițional al zonei. Și

reacțiile preoţilor colegi nu au întârziat să apară. La o primă ședință administrativă, la nivel de

protoierie, în loc să beneficiez de un salut cordial de bun venit, care să-mi faciliteze intrarea normală

în relație cu colegii, mă trezesc pe neașteptate subiectul intervenției a cel puțin trei colegi de

20

protoierie, preoți cu vechime și autoritate în zonă, care rostesc adevărate „filipice”, ca să înfiereze

noutatea procedurii mele în negativitatea ei absolută. N-au lipsit din argumentele acuzării, fiindcă

pentru mine era un veritabil proces public, probabil spontan, abordările de genul „sărmana văduvă

bătrână, cu mâna ei tremurândă, nu poate pune personal în mâna preotului modestul ei bănuţ”...

Eram venetic, eram ungur, eram catolic, eram călugăr, eram tot ce nu trebuia să fii. Nici nu-mi

trecuse prin minte că, în rezolvarea confruntării cu anticlericalismul violent din parohia Sfântul

Nicolae, nu-mi puteam permite orice fel de soluție. Dar nu am renunțat. Dimpotrivă, la Parohia

Sfântul Nicolae – Câmpina a rămas până astăzi acest stil atipic de a proceda, pe care însă niciun

coleg n-a considerat că merită să-l imite.

Același anticlericalism batjocorea „colindatul” preotului la Bobotează, la Ziua Crucii și în

alte ocazii9 ca fiind o cerșetorie organizată pentru situația în care preotul a rămas fără bani.

Gravitatea acestei mentalități se vedea și din faptul că preotul primea, aidoma unui cerșetor, la

ieșirea din casă, o foarte modestă atenție financiară, iar dascălul care îl însoțea primea și el,

personalizat, un obol proporțional mai mic. În absența altor soluții, am decis să colind parohia doar

de două ori pe an, la Bobotează și la Ziua Crucii. Apoi, după câțiva ani în care atitudinea față de

colind era în continuare jignitoare, am refuzat complet „răsplata materială”, practicând mai mulți ani

la rând această formulă: dania credincioșilor o așteptam la biserică, după colindat. Urmăream

deopotrivă și dinamitarea definitivă a mentalității că preotul adună bani neoficiali pentru el și

„forţarea” enoriașilor să vină măcar cu această ocazie la biserică, unde slujirea Sfintei Liturghii,

cuvântul de învățătură și atmosfera tot mai încărcată duhovnicește a rugăciunii publice i-ar fi

câștigat poate pentru o viață parohială activă. Succesul scontat de mine a fost foarte firav. De aceea,

după cinci - șase ani am revenit la formula de a primi obolul credincioșilor la momentul

colindatului, dar am făcut procese verbale cu martori, pe străzi sau grupuri de străzi, am chitanţat

sumele ca donații pentru lucrările bisericești și le-am comunicat explicit în duminica de după

încheierea colindului.

Aceasta a fost soluția: obolul credincioșilor nu a mai fost pentru preot și dascăl, ci unul

singur și mult, mult mai consistent. Aceasta a fost de fapt singura donație încasată din partea

majorității enoriașilor administrativi pentru susținerea amplelor lucrări de investiții pe care ni le-am

asumat la parohie. Orice altă contribuție financiară a fost strict individuală și liberă și a venit foarte

9 Despre vizitele pastorale, vezi: Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Ce sunt vizitele pastorale, când se fac şi ce rol au ele

în activitatea preotului? (I), în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 273-274, p. 15; IDEM, Ce sunt vizitele pastorale, când se fac

şi ce rol au ele în activitatea preotului? (II), în „Vestitorul Ortodoxiei”, XIII(2001), nr. 275-276, p. 15.

21

rar din parohia administrativă. N-am provocat parohia cu niciun fel de taxe, în afara contribuției

pentru locurile de veci concesionate în cimitirul parohial.

Tot o nuanță de anticlericalism am văzut și în faptul că unii enoriași se uitau la cireșele din

curtea casei parohiale și nu li se părea normal să le culeagă preotul. Se uitau la curtea paohială și nu

li se părea normal ca preotul să-și organizeze în ea propria lui gospodărie. Nici vorbă de situația

tradițională, în care preotul se bucură de atențiile materiale ale enoriașilor. Am procedat atunci față

de membri Consiliului Parohial cu o anumită larghețe. În 1990 ei au cultivat împreună o parte a

curții parohiale cu porumb. Dar ciudățenia faptului a fost că eu, fiind încă suplinitor și navetist,

consilierii erau de-adevăratelea tari și mari. Au cules porumbul toamna și pentru a-l împărți pe

îndelete a doua zi, l-au depozitat în lăcașul de cult. Amintirile lor din comunism se vădeau

proaspete. Procedura a fost îngrozitoare și compromițătoare, îmbogățind arsenalul opoziției.

Am înțeles. Nu era aceasta soluția. Parohia nu putea fi condusă de Consiliul Parohial fără

preotul paroh care să garanteze că grupul slujește în primul rând valorile spiritului și patrimoniul

comun al parohiei. Preotul era criticat ca lacom față de bunurile materiale, dar asta nu însemna deloc

că acuzatorul ar fi fost el însuși un altruist exemplar. Dimpotrivă. Am mai încercat și în alte etape

formula de a îngădui Consiliului Parohial să folosească pământul parohiei. S-a vădit de fiecare dată

o formulă riscantă. Este o premiere cu care omul se obișnuiește și apoi o așteaptă ca pe un lucru

firesc. Până la situația de a gândi o recompensă pentru orice osteneală depusă în folosul parohiei, nu

este decât un pas. Educația pentru voluntariat este atunci complet compromisă.

22

RELAŢIA CU INSTITUŢIILE STATULUI

Anii 1990 au fost, în general, de un relativism legislativ extrem de favorabil pentru cei cu

inițiativă. Parohia Sfântul Nicolae a reușit să profite din plin de această situație. Subsolul casei

parohiale era folosit prin închiriere de mai bine de treizeci de ani de o firmă de stat, care depozita în

el vin și legume. Gestionarea acestui spațiu și a unor amenajări pentru îmbutelierea vinului

construite în curte lăsa însă mult de dorit. Apele pluviale intrau în beci atât pe ferestre, cât și pe ușă.

Insistenţele și presiunea parohiei pentru eliminarea „chiriaşului” au durat timp un an. Abia după

aceea am putut angaja lucrări de reparații la casa parohială, pentru a o face locuibilă. Pentru început,

în una din cele patru camere ale casei parohiale, apoi într-o clădire restaurată în 1992, a început să

funcționeze o grădiniță de copii cu metodă de predare alternativă, inițiată și condusă de soția mea,

Laura Moga, un pedagog de mare și autentică înzestrare. Realizam astfel foarte devreme o inițiativă

pedagogică în curtea bisericii, percepută la început cu dușmănie de sectorul tradițional, dar acceptată

apoi treptat ca grădiniță de stat și devenită chiar o grădiniță de referință la nivelul orașului și chiar

județului. Realizam astfel o imagine a parohiei complet diferită de cea criticată mereu de cei rău

voitori. Iată că biserica nu este cea care doar primește, ci își şi oferă spațiul generos al curții și un

întreg imobil pentru o activitate didactică deosebit de frumoasă în interesul copiilor și respectiv al

familiilor din întreaga zonă. Realizam o formulă pentru familia preotului, absolut de invidiat: preotul

se ocupă de cei mari, preoteasa îi educă pe cei mici, familiarizându-i firesc cu viața bisericească, în

proximitatea căreia funcționa grădinița.

Am avut o colaborare cu instituții de profil din Germania și puteam absorbi în interes obștesc

aici, la Câmpina, disponibilitatea lor de a ajuta România la început de drum. Ofeream astfel

străinătății imaginea concretă a unei biserici ortodoxe române deschisă, angajată în social,

contrazicând astfel mult prea desele și de cele mai multe ori nedreptele acuze făcute Bisericii noastre

în media occidentală. Realizam cu muncă plătită și cu voluntariatul părinților de la grădiniță și al

enoriașilor salvarea unei clădiri din 1842, grav avariată, care devenea astfel local pentru grădiniță și

birou parohial.

De asemenea, a fost posibilă de-a lungul timpului o colaborare statornică cu Inspectoratul

Şcolar și cu Primăria Câmpina. O colaborare prelungită până în 2014. Parohia renunțase la orice

pretenție de chirie, iar Primăria acoperea salarizarea educatorului și costurile întreținerii întregii

clădiri.

23

INTERMEZZO IDEATIC

Abordând tema parohiei, a vieții parohiale în concreteţea ei specifică de la o parohie la alta

suntem conduși să definim curajos relația cu Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu este și trebuie să fie,

obligatoriu, mai întâi problema preotului paroh. Apoi ea este și trebuie să fie problema enoriașilor.

De biserică se apropie mereu diferite persoane. Unele frecventează și slujbele. Dar abia credința în

Dumnezeu, legătura lor personală cu Dumnezeu, în cadrul parohiei, le ajută să acceadă la condiția

de enoriași autentici. Ne punem deci problema credinței și a relației cu Dumnezeu. În afara unei

mistici tradiționale, absolut inoperantă în condițiile vieții urbane moderne, în condițiile vieții

parohiale, ce putem spune despre relația cu Dumnezeu pentru a evita să folosim doar o formulă cu

cuvinte de lemn? Propun atenției oricărui cititor bine intenționat o experiență extrem de accesibilă,

atât în viața individuală, cât și în cea colectivă: biografia.

Consider biografia ca fiind înscrisul extrem de accesibil citirii noastre, înscrisul Proniei

Divine, în permanenta ei, vie, eficientă, purtare de grijă. Nu suntem singuri nici în viața noastră

personală și cu atât mai mult în viața noastră parohială. Biografia parohiei nu rezultă doar din voința

preotului paroh și a enoriașilor săi. Angajamentul misionar al preotului și încadrarea comunitară a

enoriașilor pe traseul mărturisirii și practicării credinței creștine sunt calificate de Dumnezeu cu

permanenta Lui purtare de grijă. Din această perspectivă, provocările lumii moderne adresate

parohiei sunt cât se poate de firești. Da, sunt neobișnuite, sunt noi. Aparțin însă unei realități

caracteristice lumii actuale și cer răspunsuri adecvate. Nu-mi pot imagina că Dumnezeu asistă

neutru la cazna creștinismului actual de a se salva, în condiţiile lumii de astăzi. Am credința că

Dumnezeu este cu noi, încurajându-ne și inspirându-ne să dăm răspunsurile viabile, corecte, care

sunt capabile să creştineze păgânismul provocator al societății de consum. Sau atât cât se poate

creștina din el. Prezența lui Dumnezeu în biografia umană este o temă „mistică” și totuși extrem de

accesibilă și deci nemistică pentru noi. Pornind de aici, este cinstit să recunoaștem că nicio reușită

parohială nu este meritul exclusiv al preotului paroh sau al enoriașilor, în afara asistenței concrete a

lui Dumnezeu. Este uimitor să vezi cum se înlănțuie anumite lucruri în viața parohiei, ce persoane se

apropie de ea, provocând nuanțări neașteptate, îmbogățitoare pentru parohie, ca o exprimare ȋn

concret a binecuvântării lui Dumnezeu.

24

DOMNUL JOSWIG

Cred că era în 1993. O numeroasă comisie de reprezentanți, din întreaga Europă, ai

alternativelor de tot felul în învățământ au fost aduși la grădinița parohiei pentru a constata pe viu că

și în România există inițiative de acest fel. „Inspecţia” a durat mai multe ore, urmărind de fapt

programul pedagogic al soției mele. Din grup, un pedagog german, directorul unei școli particulare

de orientare ecologică „Hermann Lietz”, voia să cunoască pe preotul în curtea parohială a căruia se

desfășura alternativa pedagogică românească. Relația învățământ-biserică era incitantă. Șansa de a

mă putea înțelege cu el fără translator în limba lui Goethe mi-a permis să aflu despre el că se cheamă

Heinrich Joswig, că este fiul unui misionar luteran care a creștinat pe băștinașii unei insule din

Oceania, că el și-a petrecut primii ani de copilărie în acea zonă, că are o sensibilitate religioasă

deosebită, o deschidere și o curiozitate neobișnuită pentru un german față de ceea ce poate descoperi

în România, în Biserica Ortodoxă.

A devenit un prieten al parohiei noastre. A revenit de mai multe ori în vizite private sau cu

elevii școlii „Hermann Lietz” pentru a desfășura programe didactice împreună cu elevii români de

aceeași vârstă, studiind natura zonei, sădind experimental douăzeci de exemplare de arbori de kiwi,

susținând din donațiile elevilor germani împrejmuirea cu gard a unei suprafețe de circa un hectar de

teren degradat, vecin cu curtea parohială și special concesionat nouă de către primărie (între timp

devenit proprietate parohială), pentru derularea unui proiect ecologic de împădurire. A revenit în

România pentru a participa la slujbele și evenimentele parohiei, pentru a aduce un transport deosebit

de consistent de unelte și scule noi destinate șantierului de construcție al noii biserici etc. A învățat

să se roage lui Dumnezeu cu rugăciuni și cântări ortodoxe și le-a folosit în momente de grea

încercare personală, biografică, în Germania.

25

VISARIONIȘTII

Grupul coral mixt, care urca la cafasul bisericii vechi și dădea raspunsurile la Sfânta

Liturghie, despre care am scris mai înainte, pe motiv că nu este curtat corespunzător, a abandonat

Parohia Sfântul Nicolae, chiar dacă unii din ei erau şi enoriași, din punct de vedere administrativ.

Doar câțiva dintre ei au păstrat relația cu parohia, ca persoane particulare.

Strana era slabă calitativ. Cum să întrupezi frumusețea Sfintei Liturghii fără o strană care să

cunoască bine responsabilitățile ei și să antreneze și pe enoriași în cântarea bisericească?! Și iată că,

fără o strădanie specială din partea noastră, pentru câțiva ani, au început să vină la biserică regulat

opt-zece credincioși dintr-o parohie de la munte, aflați în bejenie duhovnicească. Erau cu toții

exersați în cântarea bisericească omofonă. Ei au umplut golul creat de plecarea coriştilor şi au

îmbogățit strana parohiei noastre, dând exemplul cântării religioase cu toată biserica prin antrenarea

tuturor celor prezenți la răspunsurile liturgice. Când, după câțiva ani, situația lor de acasă se

rezolvase, s-au retras la rosturile lor.

I-am socotit și îi socotesc și acum ca pe un dar al lui Dumnezeu într-un moment dificil. În

mod sigur, participarea lor la viața noastră parohială, educația prin cuvânt de învățătură, absorbită

disciplinat timp de câțiva ani, cred că a contat și pentru ei. Pentru echilibrul lor duhovnicesc. Pentru

rămânerea lor în rânduiala Bisericii Ortodoxe într-o perioadă de periculoasă exaltare și de ispite care

insinuau atitudini de revoltă antipreoţească. Au ajutat parohia noastră, dar și parohia noastră i-a

ajutat pe ei, prin angajamentul ei misionar echilibrat.

26

CÂNTĂREŢUL DE STRANĂ

Grupul visarioniştilor oaspeți la strana bisericii noastre nu s-a retras la parohia lor înainte ca

să apară de la sine o altă ofertă: un tânăr, cântăreț nativ, cu simț al cântării de grup, de mare

sensibilitate și eficienţă. Venea și el spre parohia noastră mânat de dificultăți duhovnicești, de

anumite detalii biografice. Familist, cu mulți copii, dar cu un talent rar întâlnit de a antrena pe cei

din jur în cântare și a-i conduce, educându-le permanent aptitudinile muzicale.

Strana s-a ridicat curând la un nivel excepţional, pe care nu-l avea nicio strană parohială din

zonă. Polul liturgic preoțesc al altarului părea să pălească în fața strălucirii mult mai accesibile a

cântării bisericești. A durat din nou câțiva ani. S-au exersat aproape zece ucenici de strană care

păreau, sub conducerea dascălului, ei înșiși foarte buni. Era un succes parohial. Era o culme.

Ispitele au apărut prin faptul că nu mai încăpeau unii de alții. Ca spațiu fizic. Dar și ca

pricepere. Și cântăreții și-au pierdut treptat orientarea. Și-au pierdut ascultarea faţă de altar,

disciplina ascultării față de preotul paroh și, împreună cu el, față de așteptările pe care le are

Dumnezeu de la noi. Prima manifestare „autonomistă” clară a fost într-o marți sau miercuri seara,

din Săptămâna Patimilor, cu circa 10-15 minute înainte de începerea Deniei. Clopotele chemau la

rugăciune, eu eram pe punctul de a părăsi biroul parohial pentru slujba Deniei, când, profitând de

moment, un sectar penticostal a intrat peste mine în birou și m-a bătut pur și simplu. M-a bătut fizic,

cu pumni în cap și peste față. Eram singur și neajutorat, iar în acest timp strana își făcea, fără știrea

mea, adică fără binecuvântare cum se spune, o ordine proprie, eliminându-le de la cântarea

bisericească pe femei. Viața parohială înregistra o cădere. În loc să promoveze unitatea,

comuniunea, strana, îmbătată de nivelul artistic al cântării, se delimita practic de comunitate.

Pe de altă parte, cântăreții de strană inițiaseră o formulă de comuniune socială, sărbătorind

zilele de naștere și de nume ale celor apropiați. Era de fapt o suită de petreceri, cu mâncare, cu

băutură, cu cântări bisericești și apoi lumești10

. Ca toată lumea. Participam și eu împreună cu soția

la aceste întâlniri. Corigenți la comuniunea liturgică, strănaşii cultivau într-un cerc de apropiați, o

comuniune lumească. M-am trezit la realitatea de fapt a lucrurilor în momentul când am observat

apucăturile necivilizate pe care și le îngăduiau unii cu alții, dincolo de orice diferență de studii și

poziție socială. Era un familiarism care nu anunța nimic bun. Am simțit că pun în pericol poziția

10

Vezi: Pr. Prof. Ioan BUNEA, Distracţiile preotului, în „Mitropolia Ardealului”, XXI(1976), nr. 4-6, p. 318-321; Pr.

Prof. Dr. Spiridon CÂNDEA, Cumpătarea preotului, în „Mitropolia Banatului”, XII(1962), nr. 9-10, p. 523-548; Prot. I

DAMIAN, Comportarea preotului la aniversări, în „Îndrumător Bisericesc”, Alba Iulia, 1980, p. 86-88.

27

specială de responsabilitate și conducere a preotului paroh, a duhovnicului. M-am retras treptat,

înțelegând că o comuniune liturgică frățească, prin Sfânta Împărtășanie, prin slujirea comună, prin

împreuna strădanie de raportare la credința creștină, prin comuna năzuire către Domnul Cel Viu și

spre Sfinții Săi, este posibilă în biserică, în condițiile date. Dar tovărășia lumească, cu mâncare și

băutură, cu vorbe multe și distracție este un lunecuș periculos.

Era și aici o încercare de fapt. Reușitele din biserică erau absorbite în afară, pe un teren

oarecare, unde oamenii de „nivel” de la slujbă prelungeau lumește comuniunea, batjocorind-o. Pe de

altă parte, de data aceasta dinspre cântăreții de strană, se formulau pretenții de a folosi „comunitar”

mașina trimisă parohiei de domnul Joswig. Asta însemna că oricare, având nevoie de mașină, să o ia

și să o conducă în interesul propriu. Doar era „a noastră”. Ca măgarul lui Buridan. Era din nou o

provocare pe care o mai avusesem la începuturi. Era o expresie a democratismului și a

comunismului de consum, la care oamenii erau abonați fără să-și dea seama.

Primejdiile duhovnicești s-au vădit și mai clar după plecarea dascălului conducător, greu

încercat biografic. Ucenicii, care păreau o familie, s-au plasat imediat într-o postură de luptători,

fiecare împotriva tuturor celorlalți socotindu-se cel mai înzestrat pentru a prelua poziția de

conducător. Bineînțeles, fără temei. Cu dascălul lor erau sau păreau toți foarte buni. Singuri, erau

mediocri. Au părăsit strana și parohia unul câte unul. De la înălțimea unei reușite, coboram acum

abrupt la modesta condiție de viață liturgică cu cei într-adevăr fideli, motivați parohial și

duhovnicește. Strana s-a stabilizat, integrând iarăși vocile feminine disponibile, cultivând liniile

melodice tradiționale accesibile întregii asistențe, subordonând muzica țelului duhovnicesc al

slujirii, pentru participarea litugică a tuturor, cu modestia și ascultarea necesară, cu subordonare față

de semnalele și cerințele Sfântului Altar.

Fără strană nu putem sluji. Fără o strană bună nu putem întrupa în slujire o Sfântă Liturghie

frumoasă, antrenantă, cuceritoare11

. Dar dacă strana se constituie ca un pol în sine, dacă-și permite o

logică a ei proprie, dacă se exegerează ponderea frumosului muzical, neglijând alte componente ale

frumuseții bisericești, dacă se face din corectitudinea și artisticul cântării de strană un scop în sine,

autonom față de imperativul slujirii Domnului, al aducerii Jerfei euharistice, autonom față de

realitatea și rolul cuvântului liturgic, atunci viața parohială alunecă și rătăcește pe căi înfundate care

nu duc nicăieri.

11

ANTIM Târgovișteanul, Despre cântarea credincioşilor în biserică, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXI(1953), nr.

11-12, p. 1118-1123; Prot. Nicodim BELEA, Funcţia comunitară şi soteriologică a cântării în comun, în „Mitropolia

Ardealului”, XXXI(1986), nr. 2.

28

ÎNTÂLNIRI COLOCVIALE

În anii de după 1989, societatea românească descoperea Biserica Ortodoxă. Manifestarea

interesului, a curiozității față de învățătura ei, față de rânduielile ei erau cvasiexplozive. Dar, ca

orice modă, nu a durat prea mult.

Intram în școli, cu orele de religie. Intram în spitale sau în penitenciare. Participam ca preoți

la evenimentele publice. În această atmosferă, prin copiii mei, am intrat în legătură cu tinerii, colegii

lor de gimnaziu și liceu. Până la plecarea lor la studiile universitare am probat formula întâlnirilor

săptămânale cu tinerii. Duminica după-amiază, cu regularitate, timp de circa trei ani. Tinerii puneau

probleme, întrebau, în urma diverselor lor lecturi. Eu încercam să răspund. Erau de fapt lecții de

religie, fără o programă anume. Erau lecții în care temele religioase se așezau firesc în relația cu

valorile umane în general.

Formula colocvială era reciproc stimulativă. Și pentru mine și pentru ei. Era foarte

convenabilă tinerilor. Prin plecarea lor la facultate, grupul s-a dizolvat. Unii dintre ei au încăput în

continuare pe mâinile duhovnicilor rigoriști ai ASCOR-ului, alții au rămas atașați de viața religioasă

de la Parohia Sfântul Nicolae – Câmpina, alții s-au pierdut sau poate că doar s-au îndepărtat.

Dar formula colocvială, odată descoperită, invită la continuarea strădaniei.

S-a constituit, nu mai știu cum, un grup de intelectuali, angajați la diverse firme locale, cu

care m-am întâlnit apoi vreme de mai mulți ani, săptămânal, joia după-amiază, la orele 17,

practicând cu ei aceeași formulă de a răspunde la nedumeriri. Am trecut apoi la studiul biblic, cu

lectură și explicații, tot în sistem colocvial. Cu un număr de participanți permanenți de 10-15

persoane, grupul era limitat de spațiul biroului parohial, unde aveau loc întâlnirile. Proveneau din

alte zone geografice ale orașului Câmpina, deci ar fi trebuit să aparțină altor parohii. De fapt, nu

aparțineau nici unei parohii. Nu aveau nicio conștiință de apartenență parohială12

. Mereu repetatele

întâlniri de la Slobozia i-au născut treptat ca enoriași de suflet. Și majoritatea au rămas și sunt în

continuare parohieni de mare seriozitate, cu atât mai mult cu cât nu aparțin parohiei Sfântul Nicolae

din punct de vedere administrativ.

Exercițiul colocvial l-am continuat, datorită acestui grup statornic și interesat, pe teme

biblice, teologice, spirituale, parcurgând împreună în decursul timpului un număr apreciabil de

lucrări.

12

Despre conştiinţa de enoriaş, vezi: Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA, Parohia – spaţiu de activitate pastoral-misionară

a preotului, în „Glasul Bisericii”, LVII (2001), nr. 1-4, p. 60-77 şi în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă

Patriarhul Justinian”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 499-515.

29

De la experiența grupului ușor elitist de tineri și apoi de intelectuali, am trecut la un moment

dat la formula firească a „lecţiilor” colocviale lărgite, cu toate categoriile de vârstă și de poziție

socială, în fiecare săptămână, după vecernia de sâmbătă seară. Este acum o permanență a vieții

noastre parohiale, constituindu-se în atelierul biblic săptămânal din cadrul Așezământului Cultural

Pastoral Misionar „Acasă la Sfântul Nicolae”, care a primit recent Înalta binecuvântare de

constituire și funcționare şi pe care îl vom prezenta în unul din capitolele prezentei lucrări.

30

TROIŢA

Cuvântul „provocare”, prezent în titlul acestei lucrări, se insinuează mereu, repetitiv. Pentru

că el pare să corespundă realității. Viața parohială curge ca o apă. Ea întâlnește diverse locuri,

diverse „provocări”, cu care trebuie să intre în relație. În viața personală, ca și în cea parohială, nu-ți

alegi tu provocările. Ele ți se ivesc în față și, în mod firesc, trebuie să ai o atitudine, un răspuns. Dar

logica înșiruirii provocărilor din viața personală sau din cea parohială trădează Prezența, Asistența

nevăzută a lui Dumnezeu.

Eram coleg de școală, ca dascăl de religie, cu profesorul de desen X. De fapt, un artist

consacrat în sculptură modernă. M-a provocat cu disponibilitatea lui de a lucra o troiță. Din

discuțiile noastre a rezultat proiectul unei troițe care să evoce grupul celor doisprezece apostoli

situați în jurul Domnului Hristos, prin douăsprezece cruci mai mici, citibile într-o horă de cruci în

jurul unei cruci mari. Sculptorul a găsit lemnul, adică stejarul din pădure care să fie destul de

generos ca grosime, cu trei mari ramuri în coroană. A realizat troița răsturnând copacul, în așa fel

încât coroana devenea „rădăcina” ȋntreită a troiței, iar tulpina stejarului înflorea în coroana celor

1+12 cruci. Pe tulpina verticală a crucii, sculptorul a săpat, la cererea mea, cuvintele biblice în care

Dumnezeu Se descoperă pe Sine în exprimarea de felul „Eu sunt...”.

A fost un prim eveniment pe care, în 1994, parohia Sfântul Nicolae și l-a asumat pe plan

public. Anvergura publică a lucrării era o noutate pentru întregul oraș. Implicarea Primăriei pentru

aprobări, a diverselor firme locale pentru beton și utilaje, transportul uriașei cruci din curtea

Muzeului Hașdeu, unde a fost lucrată, până în zona de la intrarea în oraș, unde a fost înfiptă în

pământ, macaraua care o ținea suspendată în văzduh blocând circulația, betonierele care duceau

beton armat, totul dădea o dimensiune neobișnuită până atunci pe plan public unui proiect

bisericesc.

Sfințirea crucii a avut loc în după-amiaza zilei de 29 iunie, la timpul vecerniei zilei de

pomenire a Soborului Celor Doisprezece Apostoli. Cu protopopul zonei, cu mulțime de preoți, cu

asistentă din tot orașul, credincioși practicanți sau simpli cetățeni.

Dacă în timpul săpăturilor în vederea fixării troiței, remarcile trecătorilor erau de genul

„sunteţi niște nebuni”, acum orașul primea cu festivitate la porțile sale de intrare o troiță protectoare

cu un bogat mesaj religios, care chiar dacă nu se decripta imediat, impresiona ȋnsă prin încărcătura

sa mărturisitoare, pur religioasă.

31

32

O NOUĂ BISERICĂ

Se poate ajunge la șantierul de construcție a unui nou lăcaș de cult plecând de la „neliniştile”

sau de la ambițiile preotului paroh, ale unor sponsori motivați în această direcție. Sau de la calculele

politice ale unor structuri ale societății...

Nu este cazul parohiei Sfântul Nicolae – Câmpina. Moștenind biserica de zid a fostului schit

de călugări „Sfântul Nicolae”, multă vreme lăcașul de cult a răspuns nevoilor de spațiu pentru

slujbe. Credincioșii, neparohieni, obișnuiți să vină la acatiste, miercurea și vinerea, în perioada

regimului comunist, acum, după 1989, nu mai umpleau biserica. Prezența lor se subțiase din două

motive: pe de o parte, costurile de transport între localități au explodat, odată cu privatizarea lor, iar

pe de altă parte „politica” mea, ca nou preot paroh, nu încuraja religiozitatea de tip acatist. Slujeam

Sfânta Liturghie și vedeam cu amărăciune că cei prezenți se raportau la ea ca la o anticameră,

așteptând „consistența”, așteptând acatistul, dezlegările, citirile de pomelnice13

. Predicile de

învățătură insistente, repetate, promovând religiozitatea liturgică, s-au lovit de un dezinteres

generalizat. Pe scurt, am reușit până la urmă să golesc biserica de această categorie de credincioși.

Cei puțini, care au rămas, au acceptat ȋnsă să intre într-o altfel de disciplină religioasă. Prin

spovedanii, prin participarea la Sfânta Liturghie, prin asumarea unei vieți parohiale. Numărul

acestora a crescut mereu, până la situația de a săvârși Sfânta Liturghie în condiții de teasc.

Problema construirii unui nou lăcaș de cult era acum presantă. Soluția rapidă și ieftină a unei

construcţii de lemn nu a fost acceptată de către doamna Arhitect, cu care colaborasem la lucrările de

până acum și care se implica în aceste lucrări cu un voluntariat durabil și impresionant. Am acceptat

ideea unei biserici care să respecte experiențele arhitecturale muntenești, în general, și prahovene, în

special. O biserică de stil brâncovenesc, regândită la nivelul exigențelor legislative privind siguranța

în construcții într-o zonă seismică și la nivelul cerințelor unei comunități mici, la margine de oraș.

Dacă la construcția demisolului, 1995-1997, încredințată prin licitație unei firme de specialitate,

13

Vezi: Ştefan ALEXE, Foloasele cântării bisericeşti în comun după Sf. Niceta de Remesiana, în „Biserica Ortodoxă

Română”, LXXV(1957), nr. 1-2, p. 165-182; Arhim. Grigore BĂBUŞ, Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie, în

„Studii Teologice”, VI(1954), nr. 9-10, p. 530-553; Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Săvârşirea Sfintei Taine şi a

ierurgiilor, prilejuri pentru pastoraţie, în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, 1984, p. 59-63; Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE,

Însemnătatea Sfintei Liturghii pentru viaţa creştină, în „Glasul Bisericii”, X(1951), nr. 1-3, p. 33-36; IDEM, Cum trebuie

să luăm parte la Sfânta Liturghie, în „Glasul Bisericii”, X(1951), nr. 4-6, p. 20-23; Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA,

Participarea credincioşilor la cult în Bisericile Răsăritene, în „Studii Teologice”, XXII (1970), nr. 3-4, p. 278-290;

IDEM, Cultul liturgic şi nevoile şi crizele spirituale ale timpului nostru, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr.

7-9, p. 511-517; IDEM, Rolul şi importanţa Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor, în „Pastoraţie şi Misiune în Biserica

Ortodoxă”. Tematică pentru cursurile pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod,

nr. 572/1998, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 73-90; Pr. Asist. Silviu TUDOSE, Cultul divin public –

mijloc de pastoraţie colectivă, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universităţii din

Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, VI (2006), p. 469-497.

33

implicarea prin voluntariat a parohiei s-a mărginit la lucrări adiacente șantierului, ȋn schimb în anul

2000, la construcția bisericii propriu-zise, parohia a participat masiv prin voluntariat, făcând posibilă

realizarea construcției în aproximativ nouă luni de zile, din martie până în decembrie. Construcția

noului lăcaș de cult a fost de fapt semnul vizibil al nașterii unei noi comunități parohiale.

Sfinţirea pietrei de temelie a viitoarei biserici

Motivația spirituală, inoculată prin predici repetate, abordând tema din diverse puncte de

vedere, a fost ocazia de a ne implica prin construirea unui nou lăcaș de cult în momentul aniversar

de rară excepție al împlinirii celor 2000 de ani de la Naşterea Domnului, respectiv intrarea în secolul

al XXI-lea și în mileniul trei de istorie creștină. Din leit-motiv al predicilor, idealul acesta concret și

destul de accesibil a devenit un dor personal pentru foarte mulți enoriași, diferiți ca vârstă, ca

pregătire intelectuală și ca poziționare socială. Am adăugat la aceasta o disciplină de rugăciune în

lanț cu acatiste ale hramului, care a dublat religios prin rugăciune,eforturile administrative,

economice, de muncă fizică ale șantierului.

Atunci când, la licitație, am constatat că nicio firmă nu găsește atractiv și realist caietul de

sarcini al șantierului, a trebuit să acceptăm varianta regiei proprii, cu meseriași angajați pentru

lucrările de strictă specialitate, cu ingineri responsabili, autorizați, iar în rest cu o armată de

voluntari care manipulau materialele, aducându-le la mâna meșterilor, care igienizau zilnic șantierul,

care salvau materialele și le pregăteau pentru o nouă utilizare a lor. Un fost președinte al României

scrie în memoriile sale că auzise vorbindu-se în anul 2000 de credincioșii bătrâni dintr-o parohie

34

câmpineană, care neputând ajuta altfel construcția bisericii, scot cuie, le îndreaptă, le sortează, le

reascut la polizor pentru a treia, pentru a patra refolosire a lor. Erau ai parohiei noastre.

Organizat din vreme, cu materiale pregătite atent, cu acest voluntariat religios și practic,

biserica nouă a devenit funcțională și a fost târnosită în ziua de 17 decembrie 2000. Iar țelul care

marcase parohia pe parcursul ultimilor ani a putut fi atins prin aceea că, în noaptea Nașterii

Domnului din anul 2000, am putut săvârși o priveghere de toată noaptea, cu Sfânta Liturghie la care

s-au împărtășit sute de credincioși.

A fost o experiență și o trăire de vârf. Nu-mi pot imagina că aceiași oameni ar putea trăi de

două trei ori, repetat, o asemenea experiență. Preotul, considerat separat, poate fi în situația

biografică de a conduce două-trei șantiere de construcție a unor biserici. Dar ceea ce am în vedere

aici este cu totul altceva. A fost o culme pe care am urcat-o pas cu pas, fără un program dinainte

stabilit. O culme pe care am urcat-o cu o mulțime de credincioși, fermecați de bucuria unui țel

comun și de concreteţea, perceptibilă tuturor, a realizării imposibilului. Cea mai exersată și mai

puternică firmă de construcții din zonă se retrăsese din licitație spunând că, tehnic, este imposibil de

realizat un asemenea proiect. Iar pentru noi, în regie proprie, a fost posibil.

35

36

37

38

Se construia biserica și se năștea și parohia. Cum?

În primul rând am conștientizat calendarul anului religios 2000, încercând să nu pierdem ca

și comunitate liturgică niciuna din împlinirile aniversare de excepție, adică 2000 de ani de la

evenimentele din iconomia mântuirii prin Întruparea Domnului, înainte de Nașterea propriu-zisă,

adică Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, Buna Vestire și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Toate aceste trei momente au fost consemnate în trăirea comunitară liturgică prin slujbe cu

priveghere până seara târziu, cu Sfânta Liturghie în chiar ziua respectivă, cu spovedanii, cu Sfânta

Împărtășanie primită de mulți credincioși și, în mod deosebit, prin cuvinte de învățătură în care

apăsam pe încărcătura emoțională a trecerii pragului de 2000 de ani ca șansă a generației noastre.

Dacă pregătirea șantierului a început cu acumulare de materiale, lemn, fier, cărămidă, deja cu

circa doi ani mai devreme, imediat după sărbătorile din iarna 1999-2000, încep pregătirile

șantierului propriu-zis. Însă cu primele eșecuri legate de echipele de zidari, care se dovedeau după

câteva zile de lucru incapabili să zidească la nivelul de exigență urmărit de proiectanți, am ajuns

deja la sfârșit de martie. Abia acum am găsit în județul Dâmbovița meseriașii de care aveam nevoie.

Așa se face că, dincolo de așteptările noastre și de un program anume, zidurile bisericii încep să se

contureze abia cu sfârșitul de martie 2000. Gândul că „trupul” de zid al bisericii se urzește în această

perioadă de timp, începând cu sfârșitul lui martie 2000, respectiv de la sărbătoarea Bunei Vestiri,

gândul că la 2000 de ani distanță temporală, comunitatea noastră zidește o biserică menită să adune

în ea Trupul mistic al Domnului, a îmbrăcat șantierul în conștiința noastră cu presimțirea unei

autentice binecuvântări a lui Dumnezeu. De aici până a ne motiva să facem totul pentru ca la

Nașterea Domnului și biserica noastră să fie născută, nu era decât un pas. Și nu a fost nicio problemă

să-l facem. Am însoțit șantierul cu colocvii săptămânale de sâmbătă seară, pe tema Acatistului

Bunei Vestiri, trăind mai motivat decât oricând tematica Intrupării Domnului.

Cred că a fost hotărâtor faptul că pe parcursul întregului șantier, demisolul, care funcționa ca

biserică din 1997, nu și-a suspendat activitatea. De la cota zero în sus, adică peste demisol, șantierul

duduia. Zidurile se construiau ca două inele complete de jur împrejur din două ziduri paralele în

diafragma dintre ele urmând să se toarne beton în tranșe de câte 1.5-2 m înălțime. Dar sub cota

zero, pe sub schelele ca de corabie, se intra în demisol, unde programul liturgic săptămânal se

desfășura necurmat și unde șantierul atât de prezent și apropiat fizic se insinuase în sufletele tuturor

ca o realitate comună din teritoriul căreia se înălțau rugăciunile noastre către Dumnezeu.

Dacă dimensiunea religioasă, cultică, dublează munca și tot angajametul fizic al enoriașilor

devine singura care explică plauzibil succesul extraordinar. Pentru că la rugăciune și la voluntariatul

39

de pe șantier erau prezente aceleași persoane. Acestea participau, de fapt, la nașterea unei parohii cu

o viață parohială autentică.

Răspunsul Domnului, binecuvântarea Lui le-am citit în condițiile meteorologice extraordinar

de favorabile pentru un șantier de construcții în primăvara, vara și toamna acelui an. Pe tot timpul

șantierului nu au fost decât două ploi. Răspunsul și binecuvântarea Domnului le-am trăit în faptul că

pe un asemenea șantier, în care osteneau zilnic zece meseriași fierari-betoniști, cincisprezece zidari

și zeci și zeci de salahori voluntari, cu schele înălțându-se treptat până la treizeci de metri înălțime,

cu scule acționate electric pentru tăiat fier, cărămidă, lemn, pentru găurit zidul și betonul, nu am

avut niciun fel de accidente. Nu am avut sincope, nu s-a furat nimic de pe șantier, nu era larmă, nu

au fost neînțelegeri. A fost doar bucuria de a participa fiecare cu ceea ce putea.

Răspunsul cu binecuvântare al Domnului în legătură cu construcția noii noastre biserici l-am

putut vedea în comportamentul persoanelor din afară, care intrau în relație cu noi și care se angajau

să preia pe seama lor sarcini grele pentru a ne putea fi de ajutor. Sunt capitole întregi ce pot fi scrise

despre oamenii care au apărut în orizontul nostru, pentru rezolvarea diverselor probleme presante ale

șantierului, dar care au dispărut după ce punctual jucaseră un rol deosebit de important: mă gândesc

la persoana care ne-a facilitat achiziționarea și transportul celor 18 vagoane de cărămidă de la

Razboieni, la persoanele care ne-au mijlocit procurarea unei mari cantități de bile de rășinoase

pentru schelă, a lemnului de stejar pentru structura de susținere a clopotelor în clopotniță, a firului

40

de cupru pentru complicatul sistem de paratraznet, la persoanele care au prelucrat piatra

ancadramentelor la uși și ferestre... Mă gândesc la persoanele care s-au „ȋntâmplat” în momentele

grele ale șantierului, rezolvând lucruri care nouă ne erau imposibile.

Binecuvântarea lui Dumnezeu am trăit-o cu întreaga comunitate în încărcătura emoțională

deosebit de puternică de la excepționala slujbă de târnosire și la prima Sfântă Liturghie din ziua de

17 decembrie 2000.

Socotesc construirea noului lăcaș de cult, în condițiile prezentate aici, un răspuns la

provocările lumii moderne. Afluxul oamenilor spre biserica cu slujbele ei, spre Sfânta Liturghie, în

situația în care populația urbană s-a dublat și s-a triplat în câteva decenii, iar lăcașurile de cult au

rămas aceleași ca număr și cu dimensiuni potrivite pentru secolul al XIX-lea, când au fost construite,

cerea un răspuns adecvat. Parohia noastră a avut inițiativa construirii primului lăcaș de cult în

Câmpina, după 1989. Nu vreau să veștejesc imaginea merituoasă a ctitorilor de biserici, dar faptul

de a susține un șantier prin implicarea sufletească și materială a foarte multor oameni este de departe

soluția cea mai bună. Pentru că nu e vorba de a înscrie imobile noi în inventar. Este vorba de a

angaja oamenii de astăzi, cei care reprezintă societatea contemporană, într-un proces complet de

devenire comunitară, religioasă.

41

42

PROVOCĂRI CULTURALE

Proiectul noii biserici parohiale, cu demisol și parter, gândise demisolul ca spațiu

multifuncțional în care, izolând Sfântul Altar și soleea printr-o draperie grea, pot avea loc expoziții,

conferințe și chiar agape.

Cu materialele deja folosite la schela șantierului și apoi recondiționate, cu materiale rezultate

din demolarea unei școli din Dusseldorf, Germania și aduse la Câmpina la începutul anilor `90 și

conservate apoi cu atenție, am putut ridica o construcție desemnată special activităților

social-culturale, o casă prăznicar, rămânând ca demisolul să funcționeze doar ca paraclis de iarnă, ca

spațiu cultic tampon pentru zilele de mare aglomerație, ca spațiu pentru pangar, pentru bibliotecă și

sală de lectură.

Odată terminată construcția casei prăznicar, activitățile potrivite ei nu s-au lăsat așteptate. Pe

lângă ofertele de conferințe pe diverse teme făcute de personalități ale vieții culturale românești, am

gândit la nivelul parohiei o suită de conferințe susținute de enoriași ai parohiei pentru enoriașii

parohiei. Pentru a exersa situația de a fi pe rând conferențiar și beneficiar al conferinței. Relația

dintre enoriași exersată și în acest fel s-a nuanțat și s-a consolidat. La Sfânta Liturghie, la rugăciunea

comunitară, se regăseau apoi cei care susținuseră și audiaseră prelegeri de nivel științific, în domenii

ca istoria artelor, istorie, arheologie, geologie, finanțe-bănci, geopolitică.

O foarte talentată elevă, apreciată deja ca viitoare mare pianistă, din primele ei premii

internaționale a avut ideea de a comanda pentru sala noastră prăznicală o pianină nouă de concert.

Prezența acestei pianine într-o sală cu capacitatea de o sută de locuri, cu un public educat religios și

dispus și la o educație muzicală, a deschis curând șirul, neîntrerupt de atunci, al recitalurilor de pian,

al concertelor de cameră și chiar simfonice, al concertelor – școală. Mari interpreți de muzică

clasică, înaintea concertelor lor de la Ateneul Român, susțin mai întâi, ca o ultimă repetiție cu

public, același concert la Câmpina. Universitatea Națională de Muzică din București a avut inițiativa

de a dota sala noastră prăznicală cu un pian de concert cu coadă, după care am primit un al doilea

pian de concert cu coadă, ca donație particulară. Posibilitățile de concert ale sălii sunt acum

apreciabile, iar evenimentele muzicale susținute gratuit pentru enoriașii parohiei noastre și pentru

melomanii din zonă se succed neîntrerupt, cu o frecvență lunară sau uneori chiar mai des.

Nevoia de cultură, de cultură muzicală este reală. Cel puțin la generațiile structurate cultural

înainte de epoca computerelor. În mod firesc, alături de seniorii care au exercițiul practicării culturii

în general și al muzicii culte în special, firav, dar statornic, profită de activitatea culturală și

43

muzicală și tinerii și copiii enoriașilor. Nu este mult, dar este totuși un început în susținerea unor

valori pe care prezentul le abandonează iresponsabil.

Imaginea Bisericii Ortodoxe, pornind de la imaginea parohiei noastre, cu aceste activități

culturale, este deosebit de favorabilă. În situația în care opinanţii au de obicei doar pentru catolici și

protestanți cuvinte de apreciere pentru felul în care, cu elasticitate, se acomodează la provocările

societății. Probăm de ani de zile la parohia noastră că nu este nevoie să se facă rabat de la

seriozitatea religioasă a mărturisirii de credință și a practicării cultului pentru a veni în întâmpinarea

nevoilor de cultură ale oamenilor.

Cuvântul „gazdei”, cu ocazia evenimentelor culturale, este o educație adresată tuturor celor

prezenți în ceea ce privește posibilitatea absolut reală de a împăca în același suflet, în același om,

atât nevoile culturale, cât și exigențele vieții religioase. Pentru enoriași, această implicare a Bisericii

este un ajutor deosebit de valoros în procesul de maturizare și responsabilizare socială. Devine clar

că a fi credincios nu înseamnă să te izolezi. Dimpotrivă, înseamnă să poți dialoga, mărturisind prin

propria statornicie, prin echilibrul sufletesc, realismul credinței creștine, forța ei de a ieși luminos în

întâmpinarea căutărilor culturale ale vremii.

Absolut neașteptata descoperire în 2007 a mormântului lui Dionisie-Damaschin, sub două

rânduri de dușumea în biserica veche, ne-a determinat să reconsiderăm etapele de început ale istoriei

parohiei, să identificăm pentru studii viitoare zone albe, tainice ale ei. Și această provocare venită

prin istorie a devenit copleșitoare ca dimensiuni, în momentul când săpături de igienizare banală din

curtea casei parohiale au scos la iveală morminte păgâne din secolul al XV-lea î.Hr., tocmai în

grădina de legume.

Cimitirul din Epoca Bronzului Mijlociu și Târziu, scos la iveală în campanii de săpături

arheologice organizate în 2008-2013, în curtea parohială, a provocat parohia la o relație cu

instituţiile științifice de profil: Muzeul Județean de Istorie Prahova, Institutul de Antropologie din

București și instituții de analiză superspecializate din străinătate. Într-o vreme când, cel puțin la

nivelul județului Prahova, imaginea Bisericii Ortodoxe era destul de mototolită în urma

confruntărilor de la situl arheologic Târgşorul Vechi, parohia noastră a intrat curajos într-o relație cu

aceste instituţii, în folosul foarte limpede al cunoașterii istorice. Colaborarea pe care am susținut-o și

o susținem pentru finalizarea săpăturilor, pentru confirmarea științifică la nivel internațional a

ipotezelor arheologice de datare bazate în general pe inventarul ceramic, pentru aducerea în circuitul

științific a descoperirilor, prin conferințe, prin publicații, a făcut din parohia noastră un partener

apreciat și stimat de cei care inițial abordau Biserica Ortodoxă cu scepticism și cu atitudini

negativiste.

44

Fără să-şi abandoneze activitatea care-i dă identitate, parohia s-a vădit capabilă să suporte și

să valorifice provocările atipice venite din această direcție. A fost și este în continuare încă o

dimensiune a angajării vieții parohiale în societatea contemporană, demonstrând aptitudinile specific

creștine ale întrupării, ale armonizării cu realitatea concretă. Pentru că, de fapt, tot complexul acesta

de relații cu instituțiile privind cercetarea istorică înseamnă relații interumane, relații între

credincioșii practicanți ai parohiei, în frunte cu preotul paroh, pe de o parte, și oamenii din afara

Bisericii active, sceptici sau chiar indiferenți religios, pe de altă parte. Este extraordinar de important

ca oamenii cu angajament religios să-și depășească în relație cu „lumea” din afară complexul de

inferioritate inoculat conștiinţei de propaganda ateistă din deceniile comuniste, iar în actualitate, de

cercurile pretențios umanist-științifice, ofensive, anticreștine și antireligioase. Relațiile concrete, de

la om la om, îl fortifică pe enoriașul practicant, punându-l în situația să perceapă direct și concret

structuri umane diferite, dar în niciun caz superioare. Oamenii credincioși nu au nicio dificultate să-

și lărgească orizontul cunoștințelor provenind din diverse domenii extrareligioase. În realitate, laicii

sunt cei care, școliți în diverse domenii de cultură laică, se situează față de domeniul credinței de

cele mai multe ori cu probleme, ca cenzurați „dogmatic”, în sens negativ, cu micimi sufletești, chiar

cu o frică mai mult sau mai puțin mascată.

A ieși în afară, a avea curajul relațiilor interumane este deosebit de pozitiv pentru enoriașii

activi ai parohiei. Prin maturizarea lor ca misionari nevorbitori, prin simpla lor manifestare umană

superioară, parohia joacă un rol deosebit de pozitiv în ansamblul societății, în care eșantionul celor

neangajați religios este masiv și timorant.

45

AȘEZĂMÂNTUL CULTURAL, PASTORAL, MISIONAR

„ACASĂ LA SFÂNTUL NICOLAE”

După mai mulți ani în strădania conștientă de a îmbogăți permanent conținutul vieții

parohiale, ne-am structurat activitățile, astfel încât ele să corespundă unui program, sub deviza

„Hrană pentru omul ȋntreg”.

Încercam mai întâi o delimitare de formula mult prea comodă, simplistă și chiar periculoasă,

de a identifica nevoile omului doar la nivelul trebuințelor de hrană, îmbrăcăminte și adăpost.

Dincolo de dependența unei asemenea concepții față de materialismul regimului comunist, față de

discursul lui social, este periculos și din punctul de vedere al provocărilor contemporane, deoarece

societatea de consum îl are în vedere pe om doar la acest nivel. „Săracii”, beneficiarii strădaniilor

caritative ale parohiei, se instalează comod în postura consumatorilor, a abonaților permanenți. Este

un angajament nepedagogic. Cei care oferă pot obosi într-o asemenea relație cu niște beneficiari tot

mai pretențioși. Iar cei care primesc sunt încurajați în postura pasivă a celor care au dreptul și

trebuie să fie ajutați, considerând că sunt posesorii unui certificat special de „nobleţe”, adică sărăcia.

De fapt formula „pomenilor”, a relației cu săracii într-o singură direcție, este nepedagogică și

nefecundă pentru viața parohială.

Am așteptat ca și săracii, beneficiarii actelor de caritate practicate de parohie să se intereseze

de viața religioasă. Fiindcă doar ea este motorul care răspunde de șansa de a fi ajutați. Normal este

ca săracii să facă efectiv parte din parohie. Să se cunoască cu donatorii și să se regăsească împreună

cu ei pe terenul generos al rugăciunii comunitare, al slujirii liturgice. Sfântul Apostol Pavel, când

organiza colecte de bunuri pentru ajutorarea celor necăjiți, avea în vedere pe creștinii din Țara

Sfântă, adică pe frații creștini aparținând unității Bisericii creștine.

Insistența pe activitatea social-caritativă, fără subordonarea acesteia unui întreg parohial, este

deci periculoasă din punctul nostru de vedere. Pare mai degrabă doar împlinirea punctuală a unei

obligații, a unei cerințe, a unei legi morale în genul corectitudinii, criticabile și criticate, din Vechiul

Testament.

Pentru a putea „ȋncreştina” activitatea social-caritativă am încercat câteva direcții.

Am legat gestul caritabil de tradiția pomenirii celor răposați. În felul acesta „ajutorarea”

capătă valențe noi, prin implicarea „beneficiarilor” nevăzuți, adică a celor adormiți, pe care-i

pomenim cu Sfinte Liturghii și parastase de soroc. Beneficiarii sociali ai gestului caritabil sunt atrași

astfel în ambianța religioasă a bisericii, cu slujbele ei, sunt avizați să gândească cu o minimă

deschidere altruistă. Ei nu consumă pur și simplu, beneficiind de gestul caritabil, datorită

46

„certificatului lor de săraci”, ci sunt provocați să gândească cu recunoștință, cu o dispoziție de

rugăciune la sufletele celor adormiți. Lărgirea orizontului în care se realizează activitatea caritabilă

prin dimensiunea ei nu doar morală, ci și religioasă, îi antrenează pe săraci într-un proces pedagogic

creștin, exercitând asupra lor o ușoară presiune în direcția inițierii creștine. Am identificat nevoile de

hrană ale omului contemporan, aplicându-i o viziune antropologică creștină generoasă, în care

materialismul, biologicul sunt depășite în mod real prin conștientizarea realităților sufletești care îl

definesc pe om, cel puțin în aceeași măsură ca și realitățile fizic-biologice ale lui. Nevoia de carte și

de cunoaștere, de viață spirituală, a nuanțat, pentru unii dintre enoriași, înțelegerea gestului caritabil

până la măsura de a face milostenie cu cărți, cu caiete sau alte ustensile școlărești, cu icoane și alte

obiecte de cult. Și, mai ales, a dus la acceptarea și justificarea în viața parohiei a unor activități

culturale, periodice, de lărgire a orizontului de cunoaștere, prin conferințe culturale,

cultural-creștine, științifice, istorice, de istorie a artei, de geopolitică etc., prin lansări de carte, prin

vizionări de filme artistice și documentare cu comentarii.

Nevoia de frumos este și ea o foame la fel ca foamea trupului, ca foamea de cunoaștere, chiar

dacă țipătul ei, urzindu-se pe plan spiritual sufletesc nu se aude, este dureros. Urâtul, urâțenia în care

trăiește omul modern în lumea contemporană este o provocare majoră pentru viața parohială.

Teritoriul în care ar trebui să ființeze frumosul este invadat de kitsch, de impostura frumuseții. Cum

să practici evlavia în viața parohială cu asemenea îndepărtări umane? Cum să te așezi liniștit în

postura de respect față de tradiția bisericească și chiar față de Sfânta Tradiție fără o educație pentru

ceea ce este frumosul autentic, adică fără a ține seama de „foamea” pe care la acest nivel nu-și pune

nimeni problema să o satisfacă?

Pornind foarte de la început în viața parohială de la Sfântul Nicolae cu predici despre

icoanele frumoase, autentice, am continuat procedând la o cenzură cvasi-permanentă de a respinge

de la rugăciunea de sfințire a icoanelor, practicată lunar, odată cu slujba de sfințire a apei, a tuturor

reprezentărilor nefericit de occidentalizante, înrămate kitschos, neglijente, neonorante pentru

personajul și tema reprezentate în ele. Nu am încurajat tendința de a picta icoane cu copiii și de a

trata rezultatul acestei munci ca icoane, considerând că aici s-ar ascunde astfel un pericol de

superficializare, de ieftinătate artistică.

Până la etapa relativ târzie a anilor de după 2010, când ne-am putut permite, concomitent cu

avansarea lucrărilor de pictură în frescă a bisericii noi, să comandăm icoane unor persoane

autorizate ca iconari din punct de vedere moral-spiritual și artistic, am preferat să folosim în biserică

icoanele-reproduceri pe hârtie și cașerate pe lemn, realizate după modele prestigioase din toată

lumea ortodoxă. Am respins donațiile de icoane făcute de persoane din parohie sau din afara

47

parohiei care nu țineau seama de această exigență. Educația pentru frumos, tacită, implicită, urmărită

însă conștient în felul de a alege icoanele, obiectele de cult, exigență aplicată în procurarea

veșmintelor liturgice, le-am completat cu educația prin conferințe publice susținute de oameni de

specialitate și prin cuvânt de învățătură explicativ la biserică.

Pentru foamea de frumosul muzical am acceptat un anume fel de concerte și recitaluri

muzicale în sala praznicală. Dacă nu a fost vorba în mod explicit de o muzică vocală bisericească,

am preferat și concertele și recitalurile instrumentale de muzică „grea”, cu convingerea că exercițiul

inițierii muzicale (unele concerte erau și sunt însoțite de explicații și comentarii avizate) lucrează

asupra simțului frumosului, trezindu-l și maturizandu-l, că fortifică viața sufletească, atenția

conștientă, în sensul în care și viața religioasă are nevoie de ele pentru participarea activ-spirituală la

rugăciunea publică, la slujbe.

Am conștientizat de asemenea o foame de comunicare, o foame a omului modern pe care

acesta o aduce cu sine atunci când intră în viața parohială. În încercarea de a birui singurătatea cu

toată cohorta ei de nefericiri și lunecușuri, omul apelează la Taina Spovedaniei, abordând sau mai

bine zis înscriindu-se mai degrabă pe dimensiunea medicală a ei. Este notorie pentru orice preot

duhovnic frecvența cu care „penitentul” îl solicită doar din nevoia de a fi ascultat. Chiar dacă este

clar că nu este o spovedanie autentică, omul nu poate fi refuzat. Golul singurătății este amenințător

și răspunsul nu poate, nu trebuie să întârzie din partea preotului duhovnic.

Am gândit ca elemente ajutătoare în această direcție toate agapele, care după Sfânta

Liturghie, de două-trei ori pe lună, dau posibilitatea oamenilor parohiei, unii din ei chiar singuri din

punct de vedere social, să poată vorbi cu și să poată zăbovi alături de ceilalți oameni ai parohiei, în

condițiile de lejeritate ale unei agape cu gustări și cafea.

Am socotit ca fiind utilă și munca împreună, voluntariatul în grup. Sunt munci fizice

necesare în curtea parohială, care se pot face de către enoriași sau enoriașe și la care socializarea,

cum se spune astăzi, este mai mult decât firească, realizându-se de la sine. Și dacă după un exercițiu

de voluntariat în comun are loc și o agapă, procesul este și mai puternic.

De la aceste experiențe practicate firesc ani și ani la rând am ajuns să organizăm recent

voluntariate pentru cercetarea oamenilor singuri, care nu se mai pot deplasa la rugăciunea comună,

la Sfânta Liturghie. Vizitele de socializare gândite pur și simplu pentru a-i da posibilitate celui

singur, claustrat în propria sa locuință, să vorbească, să întrebe și să răspundă, să mai afle câte ceva

despre biserică și viața parohială, au un efect spiritual și social extraordinar.

Practicate ani în șir, nezgomotos, în afara publicității, cu convingerea că exercițiul

maturizează în direcția în care este practicat, am cutezat să ieșim la vedere cu această structură reală

48

și dinamică a parohiei noastre, cerând Înalta Binecuvântare pentru funcționarea oficială în cadrul

parohiei „Sfântul Nicolae” – Câmpina a unui Așezământ Cultural Pastoral-Misionar, pe care l-am

denumit „Acasă la Sfântul Nicolae”.

Din nevoia de a formula, conturând organizatoric și instituțional activitățile complexe ale

vieții noastre parohiale practicate de mulți ani, cu conștiința că răspundem la provocări ale lumii

contemporane, din grija de a nu betona „omorând” inițiativele pe care viața parohială în dinamismul

ei funciar le-ar putea cere, nuanțând și îmbogățind ceea ce se face și se cunoaște, am numit

domeniile mari ale activității noastre „ateliere”.

Astfel, funcționează în Parohia Sfântul Nicolae următoarele ateliere :

ATELIERUL BIBLIC - urmăreşte realizarea unei apropieri cunoscătoare față de Sfintele

Evanghelii, cu participarea elevilor și tinerilor, iar cu participarea enoriașilor maturi, realizarea unei

apropieri cunoscătoare față de Corpusul Paulin, față de Psaltire, ca și carte multiseculară de

rugăciune, față de Vechiul și Noul Testament.

49

Un ATELIER VIZÂND TEMATICI ALE SFINTEI TRADIȚII ÎN RELAȚIA EI CU SPECIFICUL ȘI

DATINILE ROMÂNEȘTI, la care am abordat deocamdată capitolul extrem de complex, dar presant în

concreteţea lui pentru viața parohială, al înmormântării, ca slujbă religioasă și datinile legate de ea.

Abordăm aici și tematica frumosului și a conștiintei românești, decurgând din reevaluarea

costumului tradițional românesc. Într-o societate aproape complet debusolată de modelele și modele

mediatizate cu insistența obrăzniciei din media de consum, a redescoperi eleganța, buna-cuviință a

costumului românesc purtat la sfintele slujbe, la momentele de vârf ale urcării pe solee pentru a

primi Sfânta Împărtășanie, este semnificativ și salvator.

50

51

ATELIERUL MUZICAL urmăreşte, prin audierea de concerte și prin exersarea continuă a

cântării vocale bisericești, dobândirea unei culturi muzicale complexe și maturizarea aptitudinii de a

asculta și a cânta.

52

53

54

ATELIERUL CULTURAL-ISTORIC, prin conferințe, lansări de carte, filme artistice și

documentare cu comentarii, prin activitatea bibliotecii, prin excursiile și pelerinajele religios-

culturale, prin colaborările din domeniul arheologiei, urmărește să veștejească ideea că viața

religioasă ar înflori doar în orizontul ignoranței, al misticismului ieftin. Țelul îndepărtat al acestui

atelier este să stimuleze asumarea mărturisirii și practicării credinței în orizontul cunoașterii, al

culturii în general, avându-i în vedere atât pe laicii cultivați care se simt superiori în fața credinței,

cât și pe credincioșii practicanți, timorați în fața culturii laice. Activitățile acestui atelier se bazează

pe observația că, în afara cunoașterii, a exercițiului ei, a culturii în general, patrimoniul pe care

Biserica Ortodoxă îl oferă enoriașilor unei parohii este extrem de slab asumat, fiind abordat la un

nivel superficial și uneori aproape blasfematoriu.

Există mai multe module:

Modulul A: CONFERINŢE. Obiectivele acestui modul sunt asumarea credinţei în orizontul

culturii, sensibilizarea persoanelor cultivate pentru realităţile credinţei, lărgirea perspectivei

culturale pentru practicanţii redinţei creştine.

Iată câteva imagini cu câteva dintre zecile de conferinţe organizate în parohia noastră:

55

56

57

58

59

Modului B: LANSĂRI DE CARTE. Prezentarea unor volume de interes pentru participanţi,

urmată de discuţii libere.

60

61

Modulul C: ARHEOLOGIE ȘI ARHEOLOGIE EXPERIMENTALĂ, realizat în colaborare cu Secţia

de Arheologie a Muzeului Judeţean de Istorie din Ploieşti, realizează campanii arheologice anuale,

expoziţii cu artefacte din situl arheologic local, lecţii practice de olărit fără roată şi coacerea vaselor

în cuptorul de tip neolitic.

Joi, 26 Iunie 2008, cu ocazia unor lucrări de igienizare a fundaţiilor casei parohiale, a apărut

în săpătura şanţului de drenaj un mormânt, în care defunctul fusese aşezat culcat pe partea dreaptă,

cu picioarele chircite, neorientat creştineşte.

Vineri, 27 Iunie 2008, Dl. Arheolog Lichiardopol, de la Muzeul de Istorie si Arheologie

Ploiești, venit prompt la faţa locului, prelua responsabilitatea descoperirii şi făcea primele aprecieri

despre situl arheologic: mormânt din Epoca Mijlocie a Bronzului, Cultura Tei. Lucrările de

descărcare de sarcini arheologice ale zonei, făcute în continuare în vara anului 2008 de către Dl.

Arheolog Alin Frânculeasa, au evidenţiat prezenţa a şase morminte cu inventar preponderent

ceramic, aparţinând Bronzului Mijlociu, Cultura Tei şi Monteoru. Reluate ştiinţific în 2009, 2010,

2011, 2012 şi 2013, săpăturile au dus la descoperirea a peste cincizeci morminte în situl arheologic

de tip Monteoru (Nona şi Tei), toate de relativ mică adâncime, acoperite cu straturi de

bolovani, morminte de inhumație şi altele de incineraţie, cu un bogat inventar ceramic. O expoziţie

cu acest material este organizată la Casa Prăznicar a parohiei noastre, de la sfârșitul anului 2009.

62

63

Modulul D: VIZIONAREA DE FILME, CU COMENTARII. Sunt vizionate filme cu temă

religioasă, după care au loc discuţii pe marginea acestora.

Modulul E: BIBLIOTECA. La demisolul bisericii noi este organizată o bibliotecă pentru

enoriaşi, care cuprinde cca 5.000 de volume în limbile română, germană, engleză, franceză etc., din

diverse domenii teologice (biblice, patristice, spiritualitate ş.a.), de istorie, istoria Artei, Literatură,

Enciclopedie, Ştiinţe sau filozofie.

64

Modulul F: EXCURSII –PELERINAJE TEMATICE, CULTURAL-RELIGIOASE.

65

Atelierul care îi are în vedere pe copii, denumit sugestiv „COPIII ÎN CURTE LA SFÂNTUL

NICOLAE”, este posibil datorită unei activități oficiale de grădiniță alternativă susținută de doamna

preoteasă, în colaborare cu Inspectoratul Județean de Învățământ și Primăria Câmpina, din 1991

până în 2014, la pensionarea dumneaei. Experiența și acumulările materiale pe care le avem fac

posibilă acum funcționarea unei grădinițe pe coordonatele exclusiv bisericești ale unei parohii.

Intiţiativa urmează să funcționeze din toamna lui 2014.

66

Căsuţa Sfintei Vineri, din curtea parohială:

Casele cu tobogan:

67

68

ATELIERUL ECOLOGIC concretizează în planul vieții parohiale unul din înțelesurile icoanei

tradiționale, în varianta din secolului al XIV-lea a sărbătorii Rusaliilor, hramul noii biserici

parohiale. Este vorba de faptul că și natura, făcută încă de la Creație dependentă de om, așteaptă să

curgă asupra ei efectele sfințirii omului sau, altfel spus, lucrările asupra ei ale omului în stadiul lui

actual de purtător al harului Sfântului Duh. Prin clacă, prin voluntariat periodic, curtea parohială

imensă, de cca. 2,5 ha, este întreținută la nivelul de frumusețe al unei grădini cu flori, cu arbori

exotici și cu o pădure-parc, acoperind cca. 1 ha de teren degradat. Experimentul ecologic susținut în

cadrul acestui atelier, cu începere din 1994, își confirmă reușita prin faptul că pâlcurile de arbori

care alcătuiesc pădurea-parc atrag vietăți imposibil de imaginat în mediul urban, în imediata

vecinătate a omului: fazani, veverițele devenite locatari permanenți, un bursuc, un porc mistreț. Pe

cei nedoriți i-am poftit să se retragă în pădurea propriu-zisă de dincolo de râul Doftana, dar vizita lor

confirmă autenticul pădurii de lângă casă și biserică.

69

Atelierul denumit „FRAŢII NOȘTRI AU NEVOIE DE NOI” are caracter social-caritativ. Este

vorba de funcționarea unui spațiu locativ ca și casă protejată, unde am găzduit și găzduim persoane

aflate în dificultate, de preferință pe termen lung, pentru a rămâne în armonie cu ideea de

comunitate, de viață parohială, evitând formula practicată îndeobște, adică cea de serviciu social.

Este vorba de organizarea vizitelor periodice la domiciliu, prin voluntariat, pentru a susține

socializarea persoanelor care frecventau odinioară parohia noastră. Este vorba, de asemenea, de

acțiuni organizate temeinic de două-trei ori pe an, în legătură cu zilele de pomenire obștească a

morților, în folosul persoanelor aflate în dificultate materială, în raport cu nevoile lor concrete și mai

puțin cu oferta comodă, în funcție de resursele dăruitorului. Sunt acțiuni comunitare de anvergură.

70

Atelierul „MASA BUCURIEI” organizează, prin același voluntariat exersat îndelung și devenit

caracteristic pentru viața noastră parohială, agape duminicale sau în zile de sărbătoare pentru toți

participanții la Sfânta Liturghie. Agapa se desfășoară pe sistem de „bufet suedez”, masa fiind

pregătită și frumos ornamentată, în așa fel încât bucuria de a servi împreună ceva, bucuria de a fi

împreună cu alți enoriași, să fie completate de bucuria de a gusta și „frumosul”, deosebitul

prezentării. Mâncarea și băutura sunt oferite cu stil, cu frumusețe, într-o atmosferă urbană de

autentică civilizație.

71

72

ATELIERUL COMUNICĂRII se ocupă cu realizarea paginii web a parohiei

(www.parohiasfnicolae.ro) și permanenta ei împrospătare, pentru a asigura și la acest nivel o

contemporaneizare a vieții parohiale.

73

MOBILITATEA MODERNĂ A PREOTULUI PAROH

În concretul și unicitatea ei, o parohie anume nu are de rezolvat toate temele omenirii, toate

provocările modernității. Acestea se ivesc la nivelul componenților umani ai parohiei care sunt unii

anume. O parohie urbană are alte teme de rezolvat decât una rurală. Tot astfel, o parohie de oraș

mare este diferită de una de oraș mic. Și așa mai departe. Pozițiile nu sunt interschimbabile.

Ar fi locul și momentul să ne întrebăm în legătură cu transferul preotului paroh dintr-o

parohie în alta. Câți ani îi trebuie, pentru că despre ani vorbim, adică despre cicluri calendaristice

anuale complete, deci câți ani îi trebuie unui preot să conștientizeze problemele specifice ale

parohiei sale și să înceapă să propună rezolvări? Aceasta înseamnă de fapt să trăiască alături de

enoriași, să-i asculte de mai multe ori în spovedanii, să-i perceapă în felul cum se angajează sau nu

se angajează pe drumul postului, în pregătirea marilor sărbători etc.

Mentalitatea și ușurința modernă de schimbare, de trasfer dintr-o parohie în alta este ea însăși

un lunecuș periculos, care face imposibilă conștientizarea în profunzime a problemelor unei parohii

anume și deci rezolvarea lor.

Din experiența personală, la nivelul anilor 70-80 ai secolului trecut, în perioada de putrezire

a comunismului, într-o parohie minusculă din Transilvania, de 110 familii, mărturisesc că au fost

necesari cinci ani pentru a construi un limbaj comun, de comunicare religioasă eficientă cu enoriașii.

Asta însemnând că îi înțelegeam, iar ei mă percepeau firesc, ca fiind al lor. Abia de la acest hotar

mai departe activitatea în sânul parohiei se putea angaja pe un traseu urcător. În condiții de oraș,

unde o comunitate parohială se definește mult mai greu decât într-un sat strict delimitat geografic și

social, numărul anilor pentru ca ȋn viața parohială să înceapă o acumulare pozitivă reală, un urcuș,

este mai mare14

.

Un preot care zăbovește în parohie doar câțiva ani și apoi se transferă, nu face decât să

abandoneze un proces abia început de aclimatizare, de domesticire, de cunoaștere reciprocă între el

și enoriașii săi, pentru a-și asuma un altul, pe cu totul alte coordonate, de cele mai multe ori deloc

asemănătoare. Este deplasat să mai vorbim atunci de șanse și de rezultate în relația parohiei cu

provocările lumii contemporane. Sau, mai bine zis, instabilitatea unui preot în poziția sa de

conducător al unei anume parohii, din motive personale sau dintr-o logică a instituției administrative

bisericești, este ea însăși o provocare a modernității.

14

.

74

Sistemul administrativ de odinioară, care facilita, agrea sau cultiva statornicia aceluiași preot

într-o parohie, ținea desigur de o cunoaștere adâncă a lucrurilor. Firescul acestei formule, într-o

societate relativ stabilă ea însăși, decurgea și din condiția specială a preotului paroh ortodox, care

este căsătorit, care are familie. Un preot familist, cu soție și copii, se înrădăcinează social într-o

parohie în așa măsură, încât este uneori de-a dreptul inuman să-l smulgi ca pe un soldat singular

pentru a-l trimite într-o altă zonă a frontului15

. Atuu-ul preotului ortodox este tocmai acest firesc al

vieții sociale în care el trebuie să intre datorită familiei. Enoriașii îl percep favorabil, îl prețuiesc și

sunt deschiși în fața soluțiilor pe care le propune, pe care le propovăduiește, ca venind de la cineva

asemănător lor. Dacă propovăduirea credinței și trăirea vieții parohiale o acceptă cu greu din partea

unui preot familist, încercat ca și ei în necazurile vieții, cum o vor face atunci când preotul paroh ar

fi de fapt un monah?

Ar trebui prețuit mai atent patrimoniul de experiență pastorală acumulat în Biserica Ortodoxă

Română de veacuri și veacuri cu preoți de mir căsătoriți, ba chiar cu familii numeroase, unii din ei

iobagi, ca și enoriașii lor, lucrând pământul, crescând vite, gustând peste săptămână din realitatea

crudă a existenței, pentru ca la sărbători și în duminici să-i adune pe enoriași în biserică și să urce

firesc împreună cu ei culmea sfintelor slujbe, în special a Sfintei Liturghii.

Nu înțeleg cum se definește și cu ce firesc funcționează viața parohială în alte zone ale lumii,

cu alte obișnuințe, unde parohul este un ieromonah. Este ciudat și pentru monahul care nu-și trăiește

experiența sa monahală și comunitară alături de frații săi de mânăstire. Este ciudat și pentru enoriașii

care îl vor percepe întotdeauna pe conducătorul lor ca pe un străin, un prea diferit.

15

Mitropolitul DANIEL CIOBOTEA, Familia creştină – „Biserica de acasă”, în vol. Familia creştină azi, Editura Trinitas,

Iaşi, 1995; Pr. Prof. Dr. Petre SEMEN, Despre rolul familiei preotului în pastoraţie, în „Mitropolia Olteniei”, XLI(1989),

nr. 3-5; ***, Congresul internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, România – Bucureşti –

Palatul Patriarhiei, 25-27 septembrie, 2001; Pr. Conf. Dr. Ioan TEŞU, Alegerea viitoarei preoţesc - sfătuire

duhovnicească, în „Teologie şi Viaţă”, X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, p. 253-264 şi în Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei

creştine, Editura Doxologia, Iaşi, 2010.

75

IGNORANŢA RELIGIOASĂ

Păgână sau nu, ignoranța religioasă este o redutabilă provocare pentru viața parohială.

Formele în care ea se manifestă sunt nenumărate. Ea se îmbracă în hainele concrete ale timpului, ale

locului, ale generației.

Imediat după 1990 puteam vorbi de o ignoranță religioasă cvasi-generală. Exceptând pe cei

în vârstă, cărora le reușise să frecventeze biserica în copilărie sau tinerețe, toți ceilalți erau într-o

stare avansată de neștiință. Treptat, în condițiile de libertate cunoscute, cu explozia de lucrări cu

caracter religios, tipărite și oferite spre vânzare în librării și pangare bisericești, cu emisiunile de

radio și televiziune, cu articolele din presă, cu orele de religie și cu propovăduirea de acum

nestingherită a preoților făcută din fața Sfântului Altar, ignoranța ca informație s-a împuținat

considerabil. Limbajul bisericesc le sună acum oamenilor ca un ceva cunoscut, apropiat.

Aș identifica însă ca provocare a lumii contemporane o ignoranță religioasă care nu se

definește printr-un deficit de informație, ci printr-un deficit formativ. Elevii au ore de religie

săptămânale, timp de 12 ani de studiu, dar la biserică, în actul religios, sunt ignoranți. Este exact

cum se întâmpla în comunism cu limba rusă. Nu era iubită, nu era predată cu convingere și

profesionalism și era degeaba. A defini deficitul la nivel formativ, pe planul volitiv al faptelor, ca

ignoranță, poate părea o exagerare. Dar am în vedere faptul că în relație cu Dumnezeu nu poți intra

doar printr-o informație intelectuală, cantitativă, acumulând date. Ci trebuie să-ți asumi un fel de a

fi, un fel de a proceda, o angajare în orizontul religios al vieții parohiale, prin a te cunoaște pe tine

însuți și pe ceilalți cu resurse, cu aptitudini lăuntrice nebănuite. Viața religioasă poate fi deci definită

în termeni de cunoaștere, iar absența ei poate fi numită ignoranță.

Problema parohiei la acest capitol începe în situația când în orizontul ei intră asemenea

oameni, de care nici preotul și nici enoriașii activi nu se pot debarasa pur și simplu. Chiar dacă

aceștia ar fi păgâni, nebotezați adică, parohia nu-și poate permite să se izoleze pe formula unei

enclave, a unei comunități închise. Când Domnul a spus „Mergând, învățați toate neamurile...”, îi

provoca pe apostoli la o atitudine dinamică, ofensivă, de a merge către ceilalți. Cu atât mai mult, o

viață religioasă creștină nu are voie să se închidă în sine, refuzând relația cu teritoriul, practic imens,

al ignoranței religioase.

Este o provocare cu care se confruntă toate parohiile, chiar dacă în forme concrete diferite,

de la caz la caz, deoarece numărul credincioșilor practicanți, exprimat cu realism, nu depășește în

general 5% din totalul populației. Ceilalți 95%, chiar dacă în marea lor majoritate sunt botezați, sunt

de fapt nepracticanţi ai credinței și vin foarte rar în relație cu biserica, cu parohia, cu preotul. Ei vin

76

de fapt, ca ignoranți. Dar ca unii care nu-și dau seama că sunt ignoranți. Dacă și-ar da seama, n-ar

mai fi ignoranți. Pentru că sufletește, fiinţial, ar trăi elanul, deschiderea către universul religios. Și-ar

da seama că ființa lor e o cupă goală și ar așeza-o în fața Sfântului Altar cât mai des, pentru a primi

în ea conținuturile credinței.

Dar ignoranța religioasă vine la biserică – atunci când vine, constrânsă eventual de datini –

cu suficiență, cu nepăsarea, de cele mai multe ori cu obrăznicia unei superiorități. Dar ea înseamnă

un material uman care, fără să știe, se cere de fapt în năvoadele Sfintei Biserici. Pescuirea pentru o

viață parohială a acestor creștini este o temă parohială permanentă. Este o temă a preotului paroh,

dar este deopotrivă și a enoriașilor activi.

Oricât ar fi de incomod, oricât ar fi de dureros, trebuie să-ți dai seama că provocarea

ignoranței este departe de a se estompa. Dimpotrivă, cei 95% de nepracticanţi, de oameni botezați în

copilărie abordează deseori la maturitate atitudini antibisericesti. Nici preotul și nici enoriașii activi

nu pot abandona misiunea, adică angajamentul misionar permanent. Este datoria noastră de a păstra

în biserică o atitudine, o dispoziție misionară permanentă, fără să ne facem niciun fel de iluzii. Câți

oameni vor abandona ignoranța și se vor lăsa străpunși în inimă de intuiția realităților religioase nu

este doar problema noastră. Este problema lui Dumnezeu, Care suplinește neputințele și eșecurile

noastre.

La acest capitol, fără să propun soluții general valabile pentru că ele nu funcţioneză, mă

gândesc totuși la câteva din „uneltele de pescuit” care au funcționat cu rezultate notabile la parohia

noastră:

un program statornic de slujbe și săvârșirea acestora cu o atitudine de solemnitate, în

disciplină, în liniște, pentru a aşeza în fața ignoranței o ștachetă de realități care să impună

respect;

cuvânt de învățătură formulat pe potriva celor prezenți, intuiți, prin exersarea îndelungată a

acestui soi de situații, în adevărata lor stare sufletească, încercând să atingi o eventuală

minimă disponibilitate pentru anume idei, pentru anume accente;

răbdare și deschidere maximă pentru nivelul cu care ignoranța întruchipată omenește intră în

zona slujirii Sfintelor Taine sau ierurgiilor, dar grijă maximă pentru felul cum mă potrivesc

eu sau întreaga biserică parohială la limitele ignoranței, pentru ca totdeauna ștacheta

așteptării și atitudinii bisericești să fie cel puțin cu o treaptă peste nivelul provocării.

77

MATERIALISMUL, RAŢIONALISMUL, CONSUMISMUL

A fost mai întâi presiunea de tăvălug a materialismului cu pretenții de doctrină filosofică în

regimul comunist. Dar, chiar dacă după 1989 delimitarea declarativă față de materialism ni s-a părut

firească tuturor – puțini la număr fiind cei care în anii ’90 îndrăzneau să se mai declare comuniști

sau materialiști –, treptat lucrurile au avansat în așa fel încât acum cineva poate, foarte dezinvolt, să

subscrie din nou la materialism, la evoluționism etc.

În realitate, exercițiul gândirii materialiste, o dată deprins nu dispare de la sine. Sunt atâtea

generații de dascăli de științe sociale care au ingurgitat materialismul cu lingurița și cu polonicul, în

pregătirea lor profesională obligatorie, pentru examene de tot felul, la cursurile de asemenea

obligatorii de ateism și care la rândul lor au predat și predau încă de la catedră discipline umaniste și

științe sociale pe baza structurilor de gândire dobândite în perioada lor de formare. Este o experiență

directă și concretă să-i vezi pe elevii de astăzi prezenți la orele de religie și trecând apoi imediat pe

mâna dascălilor, care nu neaparat intenționat, ci pur și simplu în firescul mentalității lor intelectuale,

subminează prin materialism, prin darwinism, tot ceea ce aceștia au audiat mai devreme. Şi nu este

vorba doar de dascăli. Ci de toate persoanele care au parcurs școala generală, liceul și o facultate.

Structurarea minții, pe formulele aplicabile cu ușurință în lumea materială, pe relația cauză-efect, pe

realitățile accesibile simțurilor, rămâne un dat incontestabil. Pentru că nu participă nimeni la o

școală sau nu-și face nimeni o școală sieși pentru a se dezbăra de simplitatea gândirii materialiste,

sensibilizându-se în schimb pentru valorile care populează universul bisericesc.

Mă gândesc apoi la intelectuali, ca o elită a societății. Sunt doar excepții când încreștinarea

lor este o chestiune de profunzime. Suficiența gândirii raționaliste se vede de departe în atitudinea

lor față de cult, față de angajamentul religios de tip comunitar, unde frecventarea de pildă a Sfintei

Liturghii ar însemna să parcurgă cuminte urcușul alături de moși și babe, de oameni evlavioși, dar

mai puțin școliți, să accepte ca postura de conducător, de preot paroh, să fie asumată de o persoană

poate sub nivelul lor intelectual.

Sunt provocări reale, pentru că mai des sau mai rar, după caz, parohia se întâlnește cu acești

oameni, cu atitudinile lor, cu limitele lor. Dacă formal, materialistul, raționalistul, intelectualul

pretențios s-ar angaja în viața religioasă, ar trebui să-i devină conștient drumul pe care îl are de

parcurs de fapt în propriul său interior pentru a îmbogăți, pentru a nuanța structurile mentale

a-religioase sau chiar anti-religioase pe care le are.

Având în vedere, într-o parohie urbană, frecvența cu care în exercițiul religios al parohiei se

întâmplă să fie de față și oameni de acest fel, am susținut conștient ca atmosfera de rugăciune să

78

impună prin solemnitate. Pentru ca în raționalismul, criticismul și scepticismul lor funciar să nu aibă

motive la îndemână pentru a se delimita de provocarea pe care le-o face fiinţial sacrul, culticul,

spiritualitatea. În același sens, am încercat să mențin o ștachetă pretențioasă a tematicii și a felului

de prezentare a cuvântului de învățătură. Am evitat locurile comune, tematica facil-moralizatoare,

pentru a rămâne în ambianța sacrului, a spiritualității, a mesajului biblic în plurivalenţa lui

copleșitoare.

Am observat în aceeași ordine de idei că intelectualii și tinerii dependenți de studiul științelor

exacte se predau cu ușurință unei religiozități destul de ieftine, în care accentele vetero-testamentare,

cu moralitatea în prim plan, cu autoritatea poruncilor, cu disciplina uscată și lunecând spre

fundamentalisme confesionale și naționaliste. Am surprins în această preferință tipul de structură

mentală materialistă, științifică, discursivă, pentru care Sfânta Evanghelie și spiritualitatea creștină

autentică sunt asemenea aventurii nedorite de a merge pe apă.

Neșansa acestei categorii de contemporani în relația lor cu parohia ortodoxă este că la

suficiența și superioritatea cu care ei se apropie de cele religioase, chiar dacă nu-și propun conștient

acest lucru, întâlnesc la preotul paroh și la enoriași, de cele mai multe ori, un complex de

inferioritate, responsabil de atitudinea ne-ofensivă, gata să accepte compromisul tăcerii, al

„ȋnchiderii ochilor”.

Și la acest capitol ar fi util să clarificăm încă o dată dimensiunea perpetuă a Tainei Sfântului

Botez. Se consideră de obicei Botezul ca fiind o dată pentru totdeauna. Dar ce ne facem cu

păgânismele care apar în noi pe parcursul vieții? În noi și în semenii noștri. Este clar că Sfântul

Botez nu este terminat în momentul când copilul este a treia oară scos din apa cristelniței și dat pe

mâna nașei. El este abia început. Încreștinarea continuă a ființei noastre ar putea fi un concept

extraordinar de operabil în lumea modernă, unde omul matur, trecut prin școala științelor

materialiste, chiar și când se angajează religios, o face cvasi-schizofrenic. Cu felii de personalitate.

Renunțând pe moment la ceea ce este el în restul vieții. Botezul perpetuu, încreștinarea continuă

înseamnă o actualizare, o împlinire niciodată încheiată definitiv a vocației baptismale. Cu o

asemenea abordare, preotul paroh și parohia în general ar putea ieși din complexul de inferioritate

cultural-intelectuală pentru a-L mărturisi pe Mântuitorul cu zel misionar și în fața persoanelor școlite

intelectual și științific, pentru ca și acestea să poată treptat să-și încreștineze structurile mentale,

confruntându-se cu realitatea Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Angajamentul Bisericii de a vindeca

rănile grele lăsate de perioada comunistă, nici măcar lămurite suficient la nivelul concretului mărunt

din viața oamenilor care intră în orizontul parohial, a fost și este zădărnicit de complicarea

înfricoșătoare a problemei intervenită treptat după anii `90. Viața a curs mai departe, iar

79

coordonatele valabile pentru începutul anilor `90 s-au schimbat complet. Acum nu mai este vorba de

un materialism inoculat omului în comportamentul lui de viață plecând de la doctrina materialistă

explicită, de la ateismul științific ofensiv. Este vorba de un materialism de comportament, specific

societății de consum. Oferta aiuritoare de bunuri, ispititor ambalate, promițând prin reclame perverse

și subliminale fericiri de Rai, inculcă în mentalitatea omului o neputință materialistă, o lipsă de

voință crasă în fața exigențelor vieții religioase.

Consumismul îi trimite pe oameni în supermarketuri pentru shoping, pentru a gusta plăcerea

de a vedea „Raiul” ofertei de bunuri și a cumpăra. Shopingul are conotații religioase, sechestrând în

ființa omului tocmai aptitudinile care, educate corespunzător, ar putea duce la structurarea

religioasă, la angajamentul comunitar și la „gustarea” Domnului în ospățul euharistic. Consumismul

îi face pe oameni dependenți de bunurile materiale și de consumul lor. Îi face structuri pasive,

leneșe. Și înfricoșător de superficiale. În locul gândirii, al demersului de cunoaștere, se substituie

fără zgomot, dar extrem de eficient conținuturile perverse ale publicității profesionist urzite.

Simțurile sunt vizate într-un proces de anti-educație, pentru a fi capabile de gusturi tot mai rafinate

și mai rafinate. Consumatorul, contra cost desigur, își trăiește o „valorizare” excepțională a sa,

fiindcă iată, spre el se îndreaptă toată atenția. Lui i se adresează toate ofertele. „Cineva” îl vrea

fericit la cote maxime. Cu aceste deraieri, devenite obișnuințe prin repetata frecventare a mall-urilor

și supermarketurilor, oamenii vin în orizontul vieții religioase. Ce șanse pot avea aici, fără

publicităţile colorate și zgomotoase, fără disponibilitatea slugarnică a preotului paroh și a enoriașilor

de a „servi” imediat niște clienți atât de valoroși? Ce șanse pot avea să se apropie de valorile creștine

fără dispoziția și exercițiul activității interioare proprii? Pentru că în viața religioasă nu poate

funcționa mecanismul societății de consum.

Problema se complică prin faptul că în prezentul societății românești, pe poziția cea mai

„avansată” în direcția consumismului sunt persoanele cu posibilități financiare peste nivelul mediu.

Nevoile materiale ale unei parohii, de oriunde ar fi ea, pentru construcții, reparații și întreținere,

pentru fel de fel de dotări și inițiative, îi fac pe cei cu potențial de donatori și ctitori să se prezinte

într-adrevar ca persoane valoroase pentru parohie. Ce compromisuri, ce ciudate răsturnări ierarhice

se pot întâmpla într-un asemenea caz! Se ratează de obicei șansa și așa destul de firavă a persoanelor

marcate de consumism de a intra cinstit în lumea parohială, lăsându-se treziți la un alt fel de viață.

Există însă și un consumism al enoriașilor și al posibililor enoriași care nu se manifestă atât de

violent. Îl depistezi însă în tot mai desele cazuri de „sensibilitate personală”, de „fragilitate” la

observații, la disciplinări aplicate dinspre zona de autoritate a Sfântului Altar. Obișnuința de a fi

servit cum îți place ție, în condiții de maximă comoditate, înseamnă de fapt dificultăți majore în a

80

face să funcționeze o viață parohială, în care întreaga comunitate, asumându-și disciplina și

rânduiala ierarhică, accede la împlinire religioasă.

IZOLAREA ȘI INDIVIDUALISMUL

Am ajuns astfel la o tendință a omului modern, care pare acum să frizeze paroxismul și care

este izolarea omului, egoismul său, individualismul.

Omul modern de cele mai multe ori nici nu vine la biserică. Nu are nevoie. El este

„credincios în sufletul lui”. El este credincios acasă, cu „o credință incomparabil mai puternică decât

chiar a preotului paroh”. Am citat din experiența concretă. Omul modern și-a creat un dumnezeu de

folosință personală, din crâmpeie de linii și culori religioase, din crâmpeie de porunci și de gestică

religioasă, în așa fel încât cel mai fidel, cel mai avansat, cel mai merituos slujitor al dumnezeului

său, fără să facă nimic deosebit, este chiar el. Când individualistul mai vine și la biserica

propriu-zisă ar prefera să o găsească goală, în afara programului de slujire. Iar dacă nu acesta este

cazul, se comportă în biserica plină de enoriași, în cutare sau cutare moment avansat al slujbei, ca și

când nu este nimeni de față și nu se întâmplă nimic. Într-adevăr, nu se întâmplă nimic cu privire la

el. Sau apelează la preot, agrăindu-l la ușa altarului, conștient că are drepturi maxime, dar nicio

obligație față de cei prezenți. Individualistul intră în biserică și se place pe sine în exercițiul detaliat

al evlaviei, de preferință în fața icoanelor împărătești, pe solee, sub privirile neputincioase ale

enoriașilor, constrânși să devină public spectator pentru un asemenea actor al religiozității. Aici

autoritatea exercitată continuu de către preotul paroh, disciplinând orice gesturi care neglijează

dimensiunea publică, comunitară a rugăciunii liturgice, trebuie să intervină fără menajamente. Într-o

parohie stabilă, cu o constanță minimă a participanților, educația este posibilă și formula unei

integrări comunitare poate fi implementată definitiv în câțiva ani. Prin explicații, prin pledoarii în

favoarea cultului public, prin explicație și dojană când e cazul.

La parohia noastră închinăciunea la intrarea în biserică, în timpul slujbei se face scurt, la

icoana așezată pe un tretapod în mijlocul bisericii. Cu deranj minim pentru cei deja prezenți. Și cu

obișnuința de a lăsa liber „covorul rosu” pentru intrare și ieșire. Urcarea pe solee, prin fața icoanelor

împărătești se face extrem de atent și numai la primirea Sfintei Împărtășanii.

81

SPIRITUALISMUL, FUNDAMENTALISMUL, ECLECTISMUL RELIGIOS

Antropologia creștină este desigur un capitol la care urmează să se mai scrie, să se mai

adauge rezultatele demersurilor de cunoaștere susținute de unii sau de alții în decursul secolelor.

Operând totuși cu noțiunile consacrate deja, putem conștientiza în om, respectiv în omul religios,

realitatea lăuntrică sufletească în care componentele se definesc în perechi de genul

simpatie-antipatie, iubire-ură etc. Pentru acest câmp de componente binare, ascultând de legea

balanței, de legea pendulului, conceptul de spiritual, sinonim cu cel de duhovnicesc, ar trimite mai

degrabă spre realitatea verticalei. Aceasta face posibilă, ca suport, funcționarea balanței, a

pendulului. Duhovnicescul califică viața sufletească, adică îi dă șansa unui tărâm superior de

referință. Sufletesc-psihicul ar putea deci să vizeze și să denumească acel câmp orizontal unde

tendințele tind spre dreapta sau spre stânga, devenind extreme, dacă nu s-ar ține unele pe altele în

echilibru. Iar spiritual-duhovnicescul ar putea desemna vectorul verticalei, componenta verticală a

crucii de care ascultă lăuntricul ființei umane. Dar dacă această verticală a năzuinței către Înalt este

doar umană, este „nebotezată”, n-are pecetea Harului Sfântului Duh, pentru a mă exprima în termeni

consacrați de misteriologie creștină, atunci spiritualul alunecă în spiritualism și desemnează o

realitate de nedorit, necreștină, problematică pentru viața parohială. Omul modern, în reacția

firească față de materialismul consumerist, descoperă posibilitatea specială a spiritualismului.

Nefiind un fenomen de masă, acesta este cu atât mai tentant, hrănind orgoliul personalității care este

mai real și mai prezent decât oricând în societate. Spiritualismul se îmbie omului modern ca un

privilegiu pentru aleși. El poate să fie pur și simplu păgân, adică în mod declarat în afara Bisericii

creștine. Devin atunci interesante pentru omul modern toate ofertele speciale de spiritualități

exotice, misticisme esoterice sau exoterice, rescrise pentru omul de astăzi în sistem de mall

ideologic și provenite din cele mai diverse zone geografice și civilizații istorice. În afara unui

criteriu obiectiv de valorizare, consumatorul modern le preia fie mixate deja într-un cocktail

atrăgător, fie le legumeşte, ciupind de colo și de colo, în mod aleatoriu, ca pentru un meniu de

Movenpick. Adică le amestecă după nevoia și gustul de moment. Nimic mai normal pentru un om

modern care se situează pe el însuși deasupra tuturor lucrurilor aplicându-le acestora măsura plăcerii

și neplăcerii sale.

Dacă spiritualistul nu este chiar atât de eclectic și invederat păgân, dacă el rămâne un

autohton și a apucat chiar să frecventeze duhovnici atipici, de care nu duce lipsă nici lumea noastră

ortodoxă, atunci el este un ortodoxist declarat și fervent, „matur” să dea lecții ca unor copilași cu caș

la gură practicanților vieții religioase pe coordonatele nespectaculoase ale vieții parohiale. El ajunge

82

foarte repede, având criteriul valoric la purtător, ca elevul care ar fi în situația să-și dea el singur

note pentru prestația sa şcolărească, ajunge foarte repede să funcționeze ca arbitru al corectitudinii

„dogmatice” și mai ales „canonice” a altora. Asemenea oameni sunt fundamentaliști. Sunt

autohtoniști. Sunt creștini ortodocși români de cea mai înaltă calitate. Sunt singurii autentici. Sunt

anti-catolici, anti-protestanți, anti-ecumenici. Nu-i așa, biserica ar trebui să fie fericită că-i are. Ei

sunt conștiințele treze, recrutate dintre monahi și laici, care au capacitatea să cântărească abaterile

Sfântului Sinod ale arhiereilor și preoților etc.

„Abonamentul” cuiva la spiritualismul acesta lunecos înspre abisuri, se simte în ușurința cu

care definește păcatul în accentele sale carnale: trupul e păcătos, femeia este ispită, natura trebuie

biruită. Deviza este să te înalți cât mai sus, cu orice preț. Spiritualism, fundamentalism confesional,

eclectism religios, toate la pachet sunt de fapt realități umane. Sunt chiar orientări de grup, uneori.

Ele vin în coliziune cu viața religioasă în forma ei obișnuită în parohie. În măsura în care există un

minim respect pentru autoritatea duhovnicească a preotului paroh, dacă acel duhovnic sau guru de

referință, monah sau nu, care a semănat și a încurajat acest lunecuș religios, este departe și nu

controlează în totalitate conștiința personajului, mai există o șansă de educație. Prin pastoraţia

individuală condusă deopotrivă cu tact și fermitate. Se va pune de asemenea accentul pe integrarea

spiritualistului în exercițiul cuminte al rugăciunii cultice de grup, pe angajamentele de voluntariat în

activitatea concretă de asistență socială. Suferința, percepută direct la alți oameni, sărăcia și mizeria

constatate concret în existența unor bătrâni neajutorați sau a unor copii nevinovați este

medicamentul de natură parohială care poate compensa, care poate trezi la realitatea mai complexă a

vieții sociale. Este un medicament care ia în stăpânire elanurile scăpate de sub control ale unor

doruri proaste de zbor spiritual. Antrenarea spiritualiştilor la munca fizică, necesară și firească

într-o viață comunitară parohială, alături de oameni normali, examenul pe care ei îl vor da astfel la

mânuirea „armelor cotite”, adică sapă, târnăcop, lopată și la conducerea mașinii cu o singură roată

numită roabă: iată mijloacele pedagogice eficiente cu care parohia poate gestiona întâlnirea ei cu

aceste tendințe extravagante de viață religiosă.

Am experiat în modul cel mai direct acest capitol. Acolo unde frumusețea și căldura

rugăciunii comunitare, a slujirii Sfintei Liturghii, acolo unde munca fizică în condiții de voluntariat,

devenită un firesc în parohia noastră, nu au reușit să integreze pe spiritualiști în normalitatea vieții

religioase echilibrate, autentic creștine a parohiei, i-am pierdut ca tovarăși de drum. S-au eliminat

singuri. Au preferat „superioritatea ȋnălţimilor”, „acurateţea ortodoxă”, „valoarea rugăciunii”.

Rămâne să-i ajute poate alți preoți cu aptitudinea socială de vindecare a altor parohii. Dacă este să

mai poată fi salvați din soarta lor liber asumată de icari zadarnici.

83

MASS-MEDIA, DE-FORMATOARE DE CONȘTIINŢĂ

În totalitate modernă și contemporană, realitatea mijloacelor de comunicare în masă este o

problemă a prezentului și va fi poate cea mai grea temă a zilei de mâine pentru parohie și viața ei

religioasă. Mass-media dau coloratura specifică a civilizației moderne, a civilizației de consum

extinsă prin globalizare la dimensiunea întregului mapamond. Mass-media și consumerismul se

determină reciproc, se stimulează reciproc, se rafinează, susținându-se reciproc, până la esențe de

toxicitate năucitoare.

Întrebarea, care rămâne deocamdată fără răspuns, este: până când? Care este hotarul la care

ființa umană se va comporta ca având ea însăși limite? Ca un sistem digestiv care la un moment dat

nu mai poate metaboliza substanțele ingurgitate. Dar până atunci omul modern se lasă la mâna

mass-mediei, iar acestea îl replăsmuiesc potrivit tiparelor lor, cu un succes aiuritor. Explozia

tehnologiei digitale face ca schimbările la nivelul consumatorilor să fie extraordinar de rapide. Deja

la diferență de câțiva ani apar aspecte în societatea umană, noi sau absolut noi, ceea ce altădată se

întâmpla doar după trecerea mai multor decenii. Lucrurile fiind într-o desfășurare pe care nu putem

să o stăpânim conceptual, îmi propun doar să încerc a surprinde măcar câteva aspecte.

Mai întâi, este limpede că avem a face cu o realitate care rezistă în sine, chiar dacă noi, ca

oameni religioși, îi aplicăm niște atribute negative. Ba chiar mai mult decât în orice altă situație,

încercăm un sentiment de neputință și groază de înec, percepând impetuozitatea masivă cu care

această modernitate tăvălugeşte lumea. Explozia informației de care sunt responsabile mass-media

înseamnă o năvală uriașă de date, din toate direcțiile, la toate nivelele, despre toate subiectele, fără

tabuizări, fără jenă, fără protecția intimității. Această posibilă și în același timp ofensivă năvală a

informației îl vizează pe om ca ființă cunoscătoare. Ca abundență nedigerabilă, în afara unor criterii

operabile, ea nu mai este pentru om pozitivă. Îl solicită pe om cu cruzime, iar acesta devine

instinctiv tot mai superficial, pentru a se apăra, pentru a se salva, pentru a supraviețui.

Aşadar, lumea modernă ne provoacă la nivelul vieții religioase din parohie cu acest aspect al

componenților umani, aflați în procesul de replăsmuire provocată de mass-media, marcați puternic

de o superficialitate „salvatoare”. Devenind caracteristică, devenind deprindere, aceasta pune în

mare pericol șansa vieții religioase creștine, deoarece autenticitatea acesteia din urmă se trăiește pe

coordonatele profunde ale persoanei, ale libertății, ale creativității. În niciun caz ȋn repetitivităţi

comode, în răspunsuri trase la indigo, în disciplinări de turmă.

Fără să disting neapărat între presa tipărită, radio, televiziune, telefonie digitală și internet, ci

încercând, riscant desigur, să le abordez pe toate la pachet, remarc faptul că, cu sau fără explicații, în

84

mass-media este preferată imaginea și concomitent este abandonat cuvântul. Nu avem mijloace

suficient de puternice să provocăm o alarmă de pericol major. Cel puțin din perspectiva vieții

religioase creștine de parohie. A renunța la cuvânt, ca mijloc de cunoaștere și de comunicare și a

face loc imaginii, înseamnă riscul unor schimbări majore de civilizație, de ființare individuală și

socială necontrolabile. Cuvântul a fost cucerit lent și cu dificultate în decursul istoriei îndelungate a

omului pe fața pământului. Așa cum greu și în etape, o ființă umană își însușeşte limbajul verbal și

ajunge să-l utilizeze la nivele tot mai înalte. Cuvântul este în profunzimi aproape insondabile solidar

cu procesul de conștiență al persoanei umane. Intuiția conceptelor și întruparea lor în cuvântul limbii

este un apanaj al ființei umane. În exclusivitate absolută. Cuvântul, actul de comunicare cu ceilalți

oameni, prin funciara sa relație cu procesul de conștiență, exprimă și protejează în același timp

libertatea persoanei umane. S-a încercat și s-a reușit desigur și manipularea prin cuvânt a omului sau

a grupului uman. Dar aceste deraieri sunt aproape neglijabile în comparație cu masivitatea

copleșitoare a fenomenului de manipulare prin imagine, care suspendă orice umbră de libertate

personală.

Utilizarea imaginii exersează alte procese și zone cerebrale decât cuvântul. Și acestea nu sunt

cele ale conștiinței personale și ale conștienței de sine. Este adevărat că, de fapt, cuvântul

activizează şi el ȋn om resursele creatoare de imagine. El declanșează un proces imaginativ, un

proces de plăsmuire a imaginii. Dar îl și cenzurează, prin faptul că oferă numele, conceptul,

noțiunea, adică botează imaginea, denumind-o. Omul, ca identitate personală, este prezent în acest

proces. Se exprimă pe sine, activându-l.

Imaginea din mass-media pătrunde în ființa omului pe căi necenzurabile. Ca o trecere peste

graniță făcută fraudulos, ocolind adică instanțele vamale. De ce oare? De frica descoperirii unor

încărcături ilicite? De teama vamei care trebuie plătită? Din dorința unei rapidități maxime, fără

niciun moment de zăbavă și așteptare? Cert este că fenomenul, odată descoperit, place. Fie că este

vorba de imaginea tipărită sau de cea digitală, imaginea ca instrument de abordare a ființei umane,

place. Ba chiar place prea mult, fără nicio cenzură a sațietății. Dacă ȋn ceea ce priveşte cuvântul

surprindem relația lui cu conștiența personală în general și cea de sine în special, ȋn schimb,

imaginea gata făcută, livrată comod percepției umane, ființează în imediata vecinătate a

subconștientului și inconștientului uman, adică în preajma unui abis greu sondabil sau insondabil.

Aceasta înseamnă o „ȋncărcare” a omului cu conținuturi nemestecate, nedigerate, la care persoana

umană, ca entitate stăpână pe sine, este pur și simplu eludată.

Dimensiunea necreștină a acestei situații mie mi se pare extrem, extrem de gravă. Pentru că

fenomenul fiind unul de masă în cel mai deplin inţeles al cuvântului, provocarea adresată vieții

85

religioase de parohie începe să fie și va fi în viitor una radicală, de graniță ultimă, cum este între

viață și moarte, între a fi și a nu mai fi. Neputința întru cuvânt a omului modern, aflată în directă

legătură cu dependența sa față de imagine, periclitează în profunzime posibilitatea actului religios

creștin, care este personal și conștient, clădit pe cuvânt, mărturisind pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe

Logosul Întrupat, pe Fiul Lui Dumnezeu, Persoană a Sfintei Treimi împreună cu Tatăl și cu Duhul

Sfânt. Aptitudinea tot mai slabă pentru cuvânt a omului modern pune în pericol ființarea personală,

conștiența de sine a omului și în felul acesta relația personală, conștientă, specifică vieții religioase

creștine, cu Dumnezeu, Cel singur în ființă, dar ȋntreit în Persoane.

Viața religioasă a parohiei este centrată în jurul Sfintei Liturghii, care împreună cu celelalte

slujbe este de fapt o strădanie întru cuvânt, este o construcție religioasă „cuvântătoare”, înțelegând

prin aceasta cuvântul purtător de conștiență și de raționalitate. Recunoaştem, desigur, că această

cărămidă din construcția cultului ca rugăciune publică este plăsmuită poetic și în felul acesta este

înzestrată cu nebănuite posibilități de a întrupa și a mijloci conținuturi spirituale. Ne dăm seama și

de tehnica repetițiilor, care îmbracă miezul propriu-zis al rugăciunilor cultice. Și că repetițiile

realizate din cuvinte se adresează persuasiv zonelor mai puțin conștiente ale ființei umane, dacă nu

cumva chiar subconștientului și inconștientului. Recunoaştem de fapt că solemnitatea și frumuseţea

cultului se realizează înglobând în construcția lui și muzica, respectiv cuvântul cântat. Este clar că și

în felul acesta sunt vizate în ființa umană alte zone decât cele raționale, cugetător conștiente. Dar

cuvântul ca atare rămâne hotărâtor ca mijloc de comunicare între noi oamenii și între noi și

Dumnezeu. Folosirea cuvântului este în profunzime, prin ea ȋnsăşi, o mărturisire de credință

creștină, prin definiție. Rămâne ușor incomodă în această logică de gânduri observația că în Biserica

Ortodoxă cuvântul este susținut de imagine. Prezența icoanelor în biserică, în viața noastră religioasă

este caracteristică tradiției ortodoxe. Readucerea icoanelor în cult, după crizele iconoclaste, a fost pe

drept cuvânt o biruință a Ortodoxiei. Alunecuşurile moderne provocate și întreținute de mass-media

obligă la căutarea unor înțelesuri ale imaginii, ale icoanei, de care secolele trecute nu aveau nevoie,

dar fără de care timpurile moderne de acum și de mâine nu vor mai avea o deplină coerență

religioasă creștină.

Care să fie deci rolul icoanei în cult și relația ei cu cuvântul?

Ne-am putea întreba dacă ar putea exista un cult licit prin care să mărturisim pe Mântuitorul,

Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, fără cuvinte, fără cuvânt. Cum ar fi ca Sfânta Liturghie să fie un fel

de film, o înșiruire de imagini, chiar dacă acestea ar fi înrudite cu icoana?

Icoana poate fi înțeleasă şi ca un orizont imagistic care tensionează, plăsmuitor de forme

frumoase, toată construcția de cuvânt a slujbei. Mă gândesc la faptul că șlefuirea îndelungată a

86

Sfintei Liturghii, construită din cuvânt și folosind cuvântul în „jertfa cuvântătoare” a Sfintei

Euharistii, a tins să deseneze, din mișcările și din celelalte elemente componente ale ei, posibile

imagini, perceptibile și trăibile de către cei prezenți. Proscomidia este o icoană făcută din pâine,

structura dramatică a slujbei, dincolo și dincoace de tâmplă, tinde iconic spre o reprezentare

purtătoare de înțeles, iar Sfânta Liturghie pământească este înțeleasă ca o copie a Sfintei Liturghii

din ceruri.

Da, dar icoana vine să ajute, cum vine și poezia și muzica. Icoana nu riscă pentru sine o

independență, o supremație. Dimpotrivă, ea acceptă cuvântul explicativ scris pe suprafața ei,

cuvântul care garantează percepția conștientă corectă a imaginii iconice. Întâi este cuvântul și apoi

este imaginea. Exact cum se întâmplă în ființa omului ca fenomen normal însoțind manifestarea

conștientă de sine a omului: imaginea și-o creează omul singur, stârnit și controlat totodată de către

concept, de către cuvânt. Iar dacă icoana poate fi privită ca scriitură a Sfântului Duh, înțelegem că

lucrarea Lui nu începe decât prin trimiterea Sa de către Domnul Hristos. Întâi este Întruparea

Cuvântului lui Dumnezeu și apoi trimiterea Mângâietorului, Inspiratorul frumuseții iconice. Iar dacă

ne gândim că Sfântul Duh a fost prezent la zămislirea ca om a Cuvântului lui Dumnezeu, că El

patronează orice Întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu și în primul rând cea liturgic euharistică, vom

înțelege că icoana nu face decât să întrupeze cuvântul.

Acest univers de înțelesuri nu se regăsește în relația dintre imaginea și cuvântul mass-mediei.

De aceea, dezechilibrul profund pe care-l generează în om mass-media poate fi înțeles ca un

fenomen antihristic, extrem de riscant prin dimensiunile sale. Față de o asemenea gravitate a

problemei răspunsurile parohiei nu pot fi decât insuficiente. Dacă, totuși, încercăm câteva

răspunsuri, este pentru a nu rămâne pasivi, paralizați lăuntric, cum tind mijloacele moderne de

comunicare în masă să ne facă. Înfricoșați de perspectiva că scapă cine poate, ca într-o catastrofă

uriașă complet incontrolabilă, vom încerca deci o activitate lăuntrică prin gândire curajoasă, prin

predici, în care să nu apelăm la formule ieftine cunoscute deja de exprimare. Vom evita cât se poate

de mult limbajul de lemn care bântuie de multă vreme viața noastră religioasă și subminează

cuvântul. Vom lucra cu maximă atenție cu cuvântul slujbei pentru a nu-l împuțina cu nimic în

exprimarea lui deplină. Prin dicție corectă și conștientă.

Și acolo unde nu putem face nimic sau putem doar foarte puțin, Mântuitorul, „Cuvântul care

era la început la Dumnezeu”, care „era Dumnezeu” și prin care „s-au făcut toate câte s-au facut”

(Ioan 1,1-2) și care ne-a spus la Învierea Sa că „Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârșitul

veacului” (Matei 28, 20), va arăta că „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la

Dumnezeu” (Luca 18, 27).

87

ÎN LOC DE CONCLUZII

Trecând în revistă concretul unei vieți parohiale în desfășurarea ei dinamică pe traseul

temporal de un sfert de veac, se impun câteva observații teoretice finale.

Provocările lumii contemporane adresate parohiei nu pot fi asemănate cu asedierea unei

cetăți. O asemenea comparație ar păcătui prin comoditatea unei imagini statice, încremenite. Ca și

când parohia ar fi o realitate materială, mai mult sau mai puțin perisabilă, amenințată de un val de

foc, de apă, de neprielnicii care vin asupra ei devastator. Ca și când parohia ar fi ceva bun, foarte

bun, desăvârșit, definit însă ca atare în orizontul lui „a fost”, adică în trecut, adică ieri, adică în

perioada anterioară comunismului, adică... în Epoca de Aur a Sfinţilor Părinți, iar lumea

contemporană, păgână, dușmănoasă, antihristică, rea vine să distrugă cumințenia, religiozitatea,

binele...

Provocările lumii contemporane asupra parohiei sunt reale. Dar ele se ivesc de fapt din

interior. Ele sunt active în cel mai rău caz în „cetatea” parohiei ca o prezență provocatoare, dar nu

ilicită sau în sistem de cal troian, ci prin însăși identitatea componenților polului uman al parohiei,

adică prin însăși identitatea preotului paroh și a enoriașilor. Oamenii sunt oameni reali și adevărați

în orice epocă istorică și de civilizație. Sunt diferiți și tot mai diferiți de la o generație la alta. Este de

observat cu ce aptitudini se nasc, de pildă, copiii zilelor noastre. Și ce aptitudini nu mai au ei în mod

firesc. Da, sunt diferiți, dar nu într-atât încât să îi numim oameni pe cei din secolul al IV-lea, pe

care, fie vorba între noi, nu ni-i putem reprezenta decât idealizându-i neștiințific, pe cei din vremea

marilor noștri domnitori creștini, iar pe contemporanii noștri să-i vedem cel puțin parțial ca marțieni,

lunatici, în orice caz niște ciudați, dar nu oameni normali. Nu vom putea trasa niciodată cinstit,

neutru, obiectiv granița temporală de la care noi, care suntem și ne recunoaștem oameni normali,

să-i putem defini pe ceilalți, eventual mai tineri ca noi, reprezentând lumea modernă, rea și

incomodă.

Parohia este un organismn viu, viu prin elementul uman viu, aparținând prezentului, ca și

contemporaneitate, prin elementul uman viu reprezentat de preotul paroh și de enoriașii săi. Este un

organism viu pentru că se constituie prin raportare permanentă la credința mărturisitoare și la

slujirea lui Dumnezeu, care nu aparține timpului și puterilor sale de perimare și perimabile. Intrarea

Fiului lui Dumnezeu în spațiul și timpul pământesc nu L-a putut expune totuși unei sechestrări de

genul dependenței noastre ca oameni adamici, față de bătrânețe, boală și moarte. Învierea Domnului,

Înălțarea Sa la Cer, Șederea de-a Dreapta Tatălui, Parusia Îl fac permanent o Prezență pentru noi

oamenii, nu doar la nivelul ideatic, conceptual, spiritual-mistic, ci și real, concret, sacramental.

88

Permanent și imediat. Personal și comunitar. Individual și general-uman. Iar Pogorârea Duhului

Sfânt și Sfintele Taine îi oferă și omului din orice timp o dimensiune a viului, definită spiritual,

veșnic.

Parohia înseamnă oameni și Dumnezeu, în relația lor specifică Sfintei Biserici. Parohia este o

realitate vie și dinamică.

Provocările lumii contemporane constituie o problemă care cere mai degrabă conștientizarea

propriilor noastre resurse, aptitudini și poveri. Niciodată doar cu oameni numai și numai în vârstă

sau numai și numai tineri, parohia este un crâmpei de societate umană cu persoane de diferite vârste.

Acest crâmpei de societate se subordonează, în formula tradițională a Bisericii, unui preot paroh și

își trăiește viața în orizontul Prezenței lui Dumnezeu. La ce nivel, cu ce intensitate, cu câtă

conștienţă individuală și obștească, este desigur o altă chestiune. Își trăiește însă viața în orizontul

unei încreștinări continui.

Din această perspectivă, cuvântul Domnului Hristos Înviat: „Mergând, învățați toate

neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ȋnvăţându-le să păzească

toate câte v-am poruncit Eu vouă, Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”

(Matei 28, 19-20) se vădește extraordinar de semnificativ în nevoia noastră de a înțelege

funcționarea unei parohii.

Parohia și viața parohială au o unicitate remarcabilă. Orice parohie există pur și simplu. Este

unică și de nerepetat prin unicitatea absolută a persoanelor umane care constituie comunitatea

enoriașilor și a persoanei umane care își asumă misiunea de preot paroh. Dar se constituie, indiferent

de timp, de loc, de specificul polului uman, pe coordonatele misiunii. Parohia este, aşadar, școala

credinței, spațiul social al încreștinării continui. Raportarea, permanent năzuită și realizată, la Sfânta

Treime, la Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este normativă și definitorie. Parohia este lumea

concretă, este societatea umană dintr-un anume loc și un anume timp care se angajează să tindă

asimptotic spre Împărăție.

Spuneam la început că fără nervul misionar al preotului paroh, contaminându-i sau încercând

să-i contamineze pe enoriașii săi de zelul mărturisitor al credinței, parohia este într-o situație

periculoasă de agonie. Viul ei este firav, lumina ei s-a estompat până aproape de stingere. În

schimb, angajamentul misionar nu are nevoie decât de realismul cunoașterii de sine, al cunoașterii

propriilor aptitudini și poveri, pentru a înflori în răspunsuri adecvate, continuu ȋncreştinătoare, ca un

Botez perpetuu, la toate păgâneștile, mereu proaspete, reînnoitele, umanele, dar necreştineştile

întrebări și lunecușuri.

89

B I B L I O G R A F I E

„Statutul Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1949.

„Statutul Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,

Bucureşti, 2008.

***, Congresul internaţional Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”,

România – Bucureşti – Palatul Patriarhiei, 25-27 septembrie, 2001.

ALEXE, Ştefan, Foloasele cântării bisericeşti în comun după Sf. Niceta de Remesiana, în

„Biserica Ortodoxă Română”, LXXV(1957), nr. 1-2, p. 165-182.

ANTIM Târgovișteanul, Despre cântarea credincioşilor în biserică, în „Biserica Ortodoxă

Română”, LXXI(1953), nr. 11-12, p. 1118-1123.

BĂBUŞ, Arhim. Grigore, Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie, în „Studii Teologice”,

VI(1954), nr. 9-10, p. 530-553.

BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie

misionară, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.

BELEA, Prot. Nicodim, Funcţia comunitară şi soteriologică a cântării în comun, în

„Mitropolia Ardealului”, XXXI(1986), nr. 2.

BODOGAE, Pr. Prof. Dr. Teodor, Săvârşirea Sfintei Taine şi a ierurgiilor, prilejuri pentru

pastoraţie, în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, 1984, p. 59-63.

BOTEZAN, pr. Florin, Sfânta Liturghie, cateheza desăvârşită. Studiu asupra caracterului

catehetic al Liturghiilor ortodoxe, teză de doctorat, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.

BRANIŞTE Pr. Prof. Dr. Ene, Însemnătatea Sfintei Liturghii pentru viaţa creştină, în

„Glasul Bisericii”, X(1951), nr. 1-3, p. 33-36.

IDEM, Îndrumări către preoţi privitoare la datoria şi modul de a predica, în „Mitropolia

Olteniei”, XXIX(1977), nr. 7-9, p. 539-554.

IDEM, Câteva virtuţi necesare preotului ca pastor şi om, în „Glasul Bisericii”, XV(1956), nr.

8-9, p. 473-482.

IDEM, Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie, în „Glasul Bisericii”, X(1951), nr. 4-6,

p. 20-23.

IDEM, Vocaţia pentru preoţie, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2, p. 213-232.

BUGA, Pr. Prof. Ioan, Pastorala. Calea preotului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, tipărită

cu binecuvântarea Î.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului, Editura „Sfântul Gheorghe

Vechi”, Bucureşti, 1999.

90

BUCHIU, Pr. Prof. Dr. Ştefan şi PESTROIU, Pr. Lect. Dr. David (coordonatori), vol. Taina

Sfântului Maslu şi îngrijirea bolnavilor,Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi

Dobrogei, Bucureşti, 2012 (conţine comunicările ştiinţifice susţinute la Simpozionul

Internaţional de Teologie desfăşurat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din

Bucureşti în perioada 15-16 mai 2012).

BUNEA, Pr. Prof. Ioan, Distracţiile preotului, în „Mitropolia Ardealului”, XXI(1976), nr.

4-6, p. 318-321.

CĂLUGĂR, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Răspunderea preotului în administrarea bunurilor

parohiale, expresie a grijii faţă de bunurile colectivităţii, în „Mitropolia Ardealului”,

XVIII(1973), nr. 1-2, p. 45-53.

CÂNDEA, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală

din parohie, în „Mitropolia Ardealului”, 111(1958), nr. 5-6, p. 423-427.

IDEM, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în „Mitropolia Olteniei”, XII

(1960), nr. 5-6, p. 284.

CIOBOTEA, Mitropolitul DANIEL, Familia creştină – „Biserica de acasă”, în vol. Familia

creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995.

IDEM, Chemarea preoţească, în „Mitropolia Ardealului”, XVIII (1973), nr. 1-2, p. 63-72.

COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în

„Studii Teologice”, VIII (1956), nr. 3-4, p. 155-166.

IDEM, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 5-6, p.

239-269.

DAMIAN, Prot. I, Comportarea preotului la aniversări, în „Îndrumător Bisericesc”, Alba

Iulia, 1980, p. 86-88.

GORDON, Pr. Prof. Dr. Vasile, Propovăduirea cuvântului - dimensiune esenţială a slujirii

preoţeşti, în „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, nr. 1-6/1999.

IDEM, Redactarea şi prezentarea catehezei. Repere teoretice, metodice şi practice, în

„Ortodoxia”, LV (2004), nr. 1-2, p. 30-64.

METALLINOS, Prot. Prof. Gheorghios D., Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Atena,

1990 şi 20002, 199 p. (trad. rom. de pr. prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, 199 p.).

MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr. Ilie, Parohia, cadrul firesc al vieţii duhovniceşti a

credincioşilor Bisericii noastre, în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, 1988, p. 106-108.

91

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Cerinţe ale pastoraţiei contemporane în mediul urban,

în „Almanah bisericesc”, Editat de Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, p. 96-103.

IDEM, Preotul ortodox şi cerinţele pastoraţiei contemporane, în „Îndrumător Bisericesc”,

Buzău, 1985, p. 53-57.

IDEM, Ce sunt vizitele pastorale, când se fac şi ce rol au ele în activitatea preotului? (I), în

„Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 273-274, p. 15.

IDEM, Ce sunt vizitele pastorale, când se fac şi ce rol au ele în activitatea preotului? (II), în

„Vestitorul Ortodoxiei”, XIII(2001), nr. 275-276, p. 15.

IDEM, Cultul liturgic şi nevoile şi crizele spirituale ale timpului nostru, în „Biserica

Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 7-9, p. 511-517.

IDEM, Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane şi a legiuirilor bisericeşti, în „Glasul

Bisericii”, LV (1999), nr. 9-12, p. 57-67.

IDEM, Parohia – spaţiu de activitate pastoral-misionară a preotului, în „Glasul Bisericii”,

LVII (2001), nr. 1-4, p. 60-77 şi în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul

Justinian”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 499-515.

IDEM, Participarea credincioşilor la cult în Bisericile Răsăritene, în „Studii Teologice”,

XXII (1970), nr. 3-4, p. 278-290.

IDEM, Rolul şi importanţa Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor, în „Pastoraţie şi Misiune

în Biserica Ortodoxă”. Tematică pentru cursurile pastorale şi de îndrumare misionară a

clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod, nr. 572/1998, Editura Episcopiei Dunării de Jos,

Galaţi, 2001, p. 73-90;

PLĂMĂDEALĂ, Î.P.S. Dr. Antonie, Preotul în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.

POPESCU, Prof. Dr. Teodor M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în „Studii Teologice”, IV

(1952), nr. 3-4, p. 156-174.

IDEM, Colaboratorii preotului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII(1955), nr. 3, p.

627-641.

CÂNDEA, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Cumpătarea preotului, în „Mitropolia Banatului”,

XII(1962), nr. 9-10, p. 523-548;

RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Preotul - slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, după

Sfinţii Trei Ierarhi, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII(1970), nr. 1-2, p. 99-105.

SEMEN, Pr. Prof. Dr. Petre, Despre rolul familiei preotului în pastoraţie, în „Mitropolia

Olteniei”, XLI(1989), nr. 3-5.

92

STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în „Telegraful român”

(Opere complete, vol. 1), Editura Basilica, București, 2012.

IDEM, Problema păstoririi sufletești, ȋn „Telegraful român”, nr. 3/13 ian. 1934.

TEŞU, Pr. Conf. Dr. Ioan, Alegerea viitoarei preoţesc - sfătuire duhovnicească, în „Teologie

şi Viaţă”, X(LXXVI)(2000), nr. 7-12, p. 253-264 şi în Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei

creştine, Editura Doxologia, Iaşi, 2010.

IDEM, Vocaţia pentru Preoţie, în „Teologie şi Viaţă”, XII(LXXVIII)(2002), nr. 1-4, p.

110-122.

TIMIADIS, Mitrop. Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de Paul Brusanowski,

Editura Sophia, Bucureşti, 2001, 283 p.

TUDOSE, Pr. Asist. Silviu, Cultul divin public – mijloc de pastoraţie colectivă, în „Anuarul

Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universităţii din Bucureşti, Editura

Universităţii din Bucureşti, VI (2006), p. 469-497.

TUDOSE, Pr. Asist. Dr. Silviu; NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae; MIHAI, Pr. Lect. Dr.

Marian, Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi. Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral,

Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011.

IDEM, Taina Sfântului Maslu. Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul

Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2012.

VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine,

Bucureşti, 1936, extras din „Studii Teologice”, VI (1937), nr. 1, p. 31-60.

IDEM, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete, Bucureşti, 1934.

ZULEHNER, Paul, Fundamentalpastoral, Düsseldorf 1989; Gemeindepastoral, Düsseldorf

1989; Übergänge, Düsseldorf 1990 şi Pastorale Futurologie, Düsseldorf , 1990.

93

A N E X Ă

BISERICA VECHE – SF. NICOLAE (RESTAURATĂ)

94

95

BISERICA NOUĂ (NAŞTEREA DOMNULUI ŞI POGORÂREA SFÂNTULUI DUH)

96

97

98

99

DETALII FRESCĂ – GRIGORE POPESCU-MUSCEL

100

101

DEMISOLUL BISERICII NOI

102

CASA PAROHIALĂ

103

GRĂDINIŢA ŞI BIROUL PAROHIAL

104

CASA PRĂZNICAR

105

106

107

ANEXE GOSPODĂREŞTI

108

109

C U P R I N S

Argument …………………………………………………………………………………….. p. 2

Punct de plecare ……………………………………………………………………………… p. 5

Abordare la persoana întâi. Alegeri parohiale ……………………………………………….. p. 8

Începutul: 1990 – 1991 ………………………………………………………………………. p. 14

Activismul gospodăresc ………………………………………………………………….…... p. 17

Soluţii atipice ………………………………………………………………………………… p. 19

Relaţia cu instituţiile statului ………………………………………………………………… p. 22

Domnul Joswig ………………………………………………………………………………. p. 24

Visarioniștii ………………………………………………………….………………………. p. 25

Cântăreţul de strană ………………………………………………….………………………. p. 26

Întâlniri colocviale …………………………………………………….………………...…… p. 28

Troiţa …………………………………………………………………….…………………… p. 30

O nouă biserică …………………………………………………………….…………………. p. 32

Provocări culturale …………………………………………………………………………… p. 42

Așezământul cultural, pastoral, misionar „Acasă la Sfântul Nicolae” …………………….…. p. 45

Atelierul biblic ……………………………………………………….……….. p. 48

Atelier Sfânta Tradiţie ………………………..………………………………. p. 49

Atelierul muzical …………………………………………………….….…….. p. 51

Atelierul cultural-istoric …………………………………………….………… p. 54

„Copiii în curte la Sfântul Nicolae” ……………………………………….….. p. 65

Atelierul ecologic …………………………………………………………….. p. 68

„Fraţii noștri au nevoie de noi” ………………………………………………. p. 69

„Masa bucuriei” ………………………………………………………….…… p. 70

Atelierul comunicării ………………………….……………………………… p. 72

Mobilitatea modernă a preotului paroh ……………………………………….…………….… p. 73

Ignoranţa religioasă ……………………………………………………….……………….….. p. 75

Materialismul, raţionalismul, consumismul …………………………….…………………….. p. 77

Izolarea și individualismul …………………………………………….…………….………... p. 80

Spiritualismul, fundamentalismul, eclectismul religios ……………………………….……… p. 81

Mass-media, de-formatoare de conștiinţă …………………………………….……….……… p. 83

În loc de concluzii …………………………………………………………………….………. p. 87

Bibliografie ………………………………………………………………………….……...… p. 89

110

Anexă ………………………………………………………………………………….……… p. 93