Academia de Studii Economice București

Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică

Specializarea Cibernetică Economică

Lucrare de Licenţă

ALEGEREA STRATEGIEI OPTIME DE PRODUCȚIE LA NIVEL

MICROECONOMIC

Coordonator Ştiinţific :

Conf. Univ. Dr. Daniela Marinescu

Absolvent:

Marin Iulia Ruxandra

Bucureşti

2010

CUPRINS

Introducere......................................................................................................................3

I. PRODUCĂTORUL.............................................................................................................5

I.1. Analiza comportamentului producătorului.......................................................................5

I.2. Funcția de producție..........................................................................................................5

I.3. Metode de producție.........................................................................................................6

I.4. Obiectivele firmei.............................................................................................................7

II. STRATEGIA DE AFACERI...............................................................................................9

II.1. Conceptul de strategie și avantajul competitiv................................................................9

II.2. Principiul strategic........................................................................................................10

III. ALEGERI OPTIME LA NIVEL MICROECONOMIC................................................13

III.1. Optim strategic.............................................................................................................13

III.2. Procesul scissors în alegerea unui optim strategic.......................................................13

IV. ECHILIBRUL ÎNTR-O ECONOMIE CU EFECTE EXTERNE..................................15

IV.1. Externalităţi..................................................................................................................15

IV.1.1. Eşecul pieţei......................................................................................................15

IV.1.2. Costul social şi costul privat al activităţii umane..............................................17

IV.1.3. Externalităţile – eşecurile pieţei........................................................................19

IV.1.4. Abordarea matematică a externalităţilor...........................................................26

IV.2. Restabilirea optimalităţii Pareto într-o economie cu efecte externe............................28

IV.2.1. Alocarea optimală de resurse într-o economie cu efecte externe.....................28

V. Poluarea industrială...........................................................................................................33

V.1. Externalităţile internaţionale.................................................................................34

V.2. Maximizarea bunăstării colective într-o economie cu efecte externe...................35

Concluzii...............................................................................................................................49

Bibliografie...................................................................................................................51

Anexe

2

Introducere

Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze o temă deosebit de interesantă şi actuală a

microeconomiei, şi anume alegerea strategiei optime de producţie, cu aplicaţie pe două firme

dată. În contextul anilor '90 în care ţările din Centrul şi Estul Europei se luptă cu depăşirea

fazei de tranziţie la economia de piaţă, problema microstabilizării şi în special a stabilirii unui

plan de management al firmei care să garanteze o cotă de piaţă ridicată pentru o companie

productivă este una acută. Pentru o astfel de situaţie, între strategiile economice posibil de

adoptat de către decidenţi (conducerea firmei), strategia optimă de producţie trebuie în

principal să ofere o soluţie eficientă, aplicabilă şi credibilă.

Studiul este structurat în cinci capitole care îmbină aspectele cu caracter teoretic cu

situaţia concretă a două firme ce îşi desfăşoară activitatea în judeţul Argeş, localitatea Bascov

şi, respectiv, în judeţul Vâlcea, studiu în care am prezentat efectele externe produse de aceste

două întreprinderi asupra riveranilor.

Primul capitol introduce problematica vastă a producătorului, analizând

comportamentul acestuia, funcţiile de producţie care pot fi adoptate în concordanţă cu

cantitatea de factori de intrare (resurse materiale şi monetare) de care dispune şi cu mărimea

outputului dorit, instrumentele prin care poate acţiona ţinând seama de gradul de libertate, de

independenţă şi modalităţile de transmisie ale strategiei sale în economie. Obiectivul

producătorului este maximizarea profitului, aşa cum pentru consumator este maximizarea

satisfacţiei resimţite în urma achiziţiei şi consumului unui bun şi/sau serviciile, iar pentru a-şi

realiza acest obiectiv, producătorul foloseşte o funcţie de producţie cae descrie formal

mecanismul după care inputurile sunt transformate în outputuri.

Cel de-al doilea capitol tratează principalele elemente definitorii ale unei strategii de

afaceri: funcţiile – obiectiv, strategia posibilă de ales, principiile strategice după care se poate

ghida un producător şi avantajul competitiv pe care îl poate obţine pe piaţă. O întreprindere

trebuie să conceapă şi să susţină un principiu strategic care să ghideze angajaţii şi, în acelaşi

timp, sa le dea posibilitatea de afirmare individuală.

Al treilea capitol este o pledoarie pentru ţintirea optimalităţii la nivel microeconomic.

Sunt prezentate aici câteva dintre posibilităţile de atingere a unui optim de producţie în funcţie

3

de strategia aleasă. În ultima parte a acestui capitol este propus un model de alegere a unui

optim strategic – scissors process.

În continuare am prezentat condiţiile unui echilibru într-o economie cu efecte externe,

cu detalii în ceea ce priveşte relaţia dintre externalităţi şi eşecurile pieţei, precum şi metode

prin care se poate restabili optimul Pareto într-o economie cu efecte externe. Prin politicile

adoptate de către stat – crearea pieţei drepturilor de poluare, politica taxării optimale şi

integrarea firmelor poluatoare. În studiul de caz din capitolul următor am descris o situaţie

concretă prin care se restabileşte optimul Pareto prin introducerea unei taxe pe poluare.

Capitolul cinci abordează problema poluării industriale la nivel microeconomic,

întrucât aceasta este o temă de mare actualitate la nivel internaţional. Firmele nu mai trebuie

să acţioneze ghidate doar după obiectivul de maximizare a profitului, ci trebuie să ţină cont şi

de bunăstarea socială şi de impactul pe care îl au alegerile lor asupra mediului. În acest capitol

am efectuat şi o modelare matematică de determinare a cantiăţii optimale de deşeuri pe care o

pot emite în atmosferă cele două întreprinderi considerate astfel încât să se maximizeze

bunăstarea colectivă.

Informaţiile folosite pentru conceperea acestei lucrări au fost obţinute din materiale

dintre cele mai recente ale Bursei de Valori Bucureşti şi de pe siteurile companiilor analizate.

4

I. PRODUCĂTORUL

I.1. Analiza comportamentului producătorului

Analiza comportamentului producătorului are ca scop deducerea unor principii, reguli,

modele și condiții care să definească comportamentul producătorului și care să asigure

caracterul optimizator al acestui comportament. Analiza comportamentului producătorului

vizează o parte a pieței, reprezentată de ofertă. Producția reprezintă activitatea de

transformare a unor bunuri, servicii sau mărfuri (inputuri) în alte bunuri și servicii (outputuri).

Analiza producției din punctul de vedere al microeconomiei se bazează pe o mulțime

de ipoteze care descriu comportamentul producătorului (sau al firmei), ținând cont de

restricțiile tehnologice ale producției. Aceste restricții sunt descrise de funcția de producție

care joacă același rol în teoria producției pe care îl joacă funcția de utilitate în analiza

consumului, ordinul de preferință fiind definit însă pe mulțimea vectorilor de factori.

Producătorul este considerat, asemeni consumatorului, ca având un comportament

optimizator. Producătorul, pentru a-și minimiza costurile sau pentru a-și maximiza profitul, se

bazează pe date obiective ale funcției de producție și se presupune că alegerile sale sunt în

totalitate obiective, în timp ce ale consumatorului sunt în totalitate subiective.

I.2. Funcția de producție

Modelul de bază al microanalizei producției este bazat pe maximizarea profitului care

condiționează practic realizarea tuturor celorlalte obiective. Analiza producției pune

următoarea întrebare : cât de mult output poate fi obținut când sunt date cantitățile de input?

Răspunsul depinde de nivelul tehnologic și de cunoștințele tehnice existente. Relația dintre

cantitatea de input disponibilă și cantitatea de output ce poate fi obținută este sintetizată prin

intermediul funcției de producție.

Funcția de producție reprezintă o descriere formală a mecanismului după care

inputurile sunt transformate în outputuri și sunt utilizate la determinarea outputul maxim ce

poate fi obținut dintr-o cantitate de inputuri.

O funcție de producție evidențiază de fapt ceea ce este posibil din punct de vedere

tehnic a se obține cu anumite inputuri date, incluzând toate metodele de producție eficiente

tehnic.

5

I.3. Metode de producție

O metodă de producție reprezintă o combinație de factori de producție reprezintă o

combinație de factori de producție, de inputuri, necesară unei unități de output. Alegerea unei

metode de producție din mulțimea metodelor de producție eficiente se face in funcție de

prețurile factorilor de producție. [6]

În analiza microeconomică, firma este privită ca o „cutie neagră”, capabilă să

transforme inputurile în outputuri. Pentru a analiza comportamentul firmei, trebuie să

identificăm mai întâi acei vectori de producţie posibili din punct de vedere tehnologic.

Un vector de producţie (input – output) este un vector y = (y1, y2, …, yL) ϵ RL, L fiind

bunurile dintr-o economie care descriu outputurile nete ale celor L factori de producţie

angrenaţi în procesul de producţie.

Setul de vectori de producţie fezabili pentru o firmă se numeşte set de producţie Y

inclus în RL. Acesta este limitat, în primul rând, de restrciţiile tehnologice, apoi de cele legale,

juridice, etc. Vectorul de producţie poate fi reprezentat şi printr-o funcţie de producţie.

Y = {y ϵ RL / F(y) ≤ 0}, F(y) = 0 fiind un punct de pe frontiera de producţie.

Cazul unui singur factor de ieşire

În acest caz, considerăm cantitatea de output q şi preţul constant w >> 0.

Funcţia cost C(q) = C(w,q)

Funcţia cost mediu, CM = C(q)/q

Funcţia cost marginal Cmg = dC(q)/dq, unde preţul p ≤ Cmg(q), cu egalitate pentru q > 0.

Când p > CM(q), firma îşi maximizează profitul producând la un nivel unic q astfel

încât p = Cmg(q) > CM(q).

Când preţul p < CM(q), orice q > 0 conduce la profituri negative. Rezultă astfel că

producţia optimală este q = 0.

Dacă p = CM(q), atunci setul de producţie maximizator de profit este {0,q}.

Un vector de producţie este eficient dacă nu există y’ϵY astfel încât y’ ≥ y şi y’≠y. [7]

6

Cu alte cuvinte, un vector de producţie este eficient dacă nu există alt vector fezabil de

producţie care să genereze tot atât de mult output ca şi y folosind niciun alt factor de producţie

adiţional şi care să producă mai mult output sau să folosească o cantitate mai mică de intrări.

Dacă yϵY este un vector maximizator de profit pentru p >> 0, atunci y este eficient,

conducând la o funcţie de producţie concavă.

La nivelul economiei de ansamblu, aceasta înseamnă că dacă două sau mai multe

firme îşi maximizează independent profiturile la acelaşi preţ fixat p >> 0, atunci producţia

agregată este eficientă din punct de vedere social. Nu există alt plan de producţie pe economie

care să producă mai mult folosind aceiaşi factori de producţie.

I.4. Obiectivele firmei

Deşi este logic să avem presupunerea că maximizarea utilităţilor (a preferinţelor) este

funcţia obiectiv a consumatorului, nu se poate spune acelaşi lucru despre maximizarea

profitului în cazul producătorului. De ce să alegem acest obiectiv şi nu, de exemplu,

maximizarea veniturilor din vânzări sau capacitatea forţei de muncă? Întreprindere poate, în

anumite cazuri să caute să producă cât mai mult posibil sau să urmărească un obiectiv de

ordin social: satisfacerea anumitor cereri prioritare, asigurarea anumitor prestări, deservirea

unei anumite localităţi. Obiectivele firmei rezultă din obiectivele celor care o conduc, care

sunt, la rândul lor, consumatori.

Însă obiectivul de maximizare a profitului poate rezolva problema dacă i se acordă o

bază economică solidă. Presupunem că o firmă cu un set de producţie Y este condusă de

consumatori. Aceasta înseamnă că fiecare consumator i = 1,...I are dreptul la o cotă parte ϴ i ≥

0 din profit, cu ∑ϴi = 1.

Astfel, dacă decizia de producţie este yϵY, atunci un consumator cu funcţia de utilitate

ui() atinge următorul nivel de satisfacţie:

Max Ui(xi)

xi≥0

p*xi ≤ wi + ϴi*p*Y,

unde wi este averea care nu depinde de mărimea profitului a consumatorului i

7

La preţuri constante, un profit mai mare creşte averea totală a consumatorului –

producător (conducător al firmei). Rezultă aşadar că la orice vector de preţuri fixat p,

preferinţa „acţionarilor – consumatori” este ca firma să implementeze un plan de producţie

y’ϵY în locul lui yϵY dacă p*y’>p*y.

Astfel, maximizarea profitului este OBIECTIVUL firmei.

Obiectivul pe care şi l-a fixat un producător constituie pentru economist o dată

exogenă, pornind de la care el trebuie să elaboreze un ghid al deciziei raţionale prin care

determină, în acelaşi timp, modalităţile de producţie şi volumul acesteia.

Prima întrebare este aceasta: cum trebuie sa producă? Alegerea metodei de producţie

se poate face implicit – atunci când producătorul nu dispune decât de o singură metodă de

producţie. Aceasta înseamnă că a fost determinat, din motive economice, să nu păstreze decât

o metodă de producţie, celelalte fiind eliminate întrucât erau prea scumpe. Din punct de

vedere tehnic, existau, într-adevăr, mai multe metode de fabricaţie posibile; economistul se

preocupă în special de această problemă a alegerii, din motive economice, între mai multe

metode de producţie posible din punct de vedere tehnic.

A doua întrebare se referă la nivelul sau volumul producţiei: cât să producă? În ce ritm

să funcţioneze echipamentele? Trebuie luată o decizie în ceea ce priveşte calitatea bunurilor

ce se vor fabrica.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, producătorul trebuie să-şi cunoască foarte bine

posibilităţile tehnice de producţie, datele de care dispunde permiţându-i să definească funcţia

de producţie. Numai după ce s-a efectuat această muncă de cunoaştere pur tehnică, poate

interveni decizia propriu-zis economică : va trebui să găsească combinaţia tehnică, procedeul

de fabricaţie cel mai puţin costisitor, în cazul în care preţurile factorilor de producţie sunt

date.

8

II. STRATEGIA DE AFACERI

II.1. Conceptul de strategie și avantajul competitiv

Ce este o strategie? Ca toate simplele reguli esenţiale supravieţuirii unei firme,

strategia revine la a dezvolta ceva diferit. Această diferenţă rezidă în concentrarea pe procesul

cheie strategic şi pe crearea de reguli care să dea formă acestui proces. Atunci când în urma

procesului rezultă o schiţă care să garanteze economii de scară, rezultatul se poate constitui

într-un avantaj competitiv pe termen lung, cum ar fi cele obâinute de Microsoft şi Intel pe

durata a unui deceniu. În alte cazuri, avantajul poate fi pe termen scurt.

Însă, nimeni nu poate prezice cât va dura – în timp – acest avantaj competitiv. Un

manager executiv trebuie astfel să coordoneze ca şi cum şi-ar pierde avantajul pe piaţă chiar

mâine. “Noua economie” care se dezvoltă la momentul actual pe piaţă este prea nesigură ca să

se conducă în altă manieră. De la companii ca Yahoo!, al cărei fondator, Jerry Yang, afirma:

“Trăim pe marginea prăpastiei”, la Dell – Michael Dell spunând că “singura constantă în viaţa

economică este schimbarea” se ştie că principala caracteristică a avantajului competitiv este

imprevizibilitatea.

Pe pieţele stabile, managerii se pot baza pe strategii complicate construite în funcţie de

predicţiile viitoare. Pe de altă parte însă, pe pieţele aflate în continuă evoluţie şi mişcare, unde

pot apărea profituri neaşteptate şi creşteri de piaţă significante la fel de repede ca falimentul,

conducerea trebuie să aibă nişte reguli simple pe care să le urmeze şi să-şi schimbe direcţia în

funcţie de evoluţia pieţei. Aşadar, cu alte cuvinte, atunci când o afacere devine complicată,

strategia ar trebui să fie simplă. [3]

Strategia de afaceri – o nouă disciplină

Ca un subiect distinct în lumea afacerilor, strategia de business există începând cu anul

1960. Câteva idei importante sunt mai vechi de atât, dar s-au dezvoltat ca părţi componente

ale unor discipline distincte, precum economia. Strategia a facut paşi mari, mai ales în

mâinile economiştilor precum Rumelt şi Porter, începând cu 1970.

În anii ’60, strategia era gândită ca un process formal, în mare parte financiar, de

planificare. Scopul strategic era creşterea economică. Companiile îşi planificau bugetele doar

pe o perioada de un an, ceea ce nu conduce la mari progrese, deoarece o planificare pe 2-5 ani

induce o dezvoltare pe termen lung.

9

Pe la mijlocul anilor ’70, Grupul de Consultanţă Boston a creat un portofoliu de

management strategic, bazat pe matricea de creştere, care a devenit un punct de reper pentru

manageri. Acesta a apărut ca un răspuns la problemele pe care le aveau companiile, probleme

din ce în ce mai diverse şi complexe, având în vedere mediul economic din ce în ce mai ostil.

Lucrarea „Strategia competitivă”a lui Porter (1980) a fost o piatră de căpatâi. El a

plasat principiul avantajului strategic în arena competitivă a industriei, concentrându-se pe

dihotomia dintre diferenţiere şi conducerea după minimizarea costurilor, dar aplicată diferit în

funcţie de tipul de industrie şi de firmă. Totuşi, strategia dezvoltată de Porter era centrată pe

organizaţie şi nu pe consumator. Mai târziu, economiştii au sesizat importanţa consumatorului

în evoluţia firmei, iar scrierile ulterioare s-au concentrat pe strategia orientată pe nevoile

consumatorului ca problemă centrală.

Strategia are următoarele coordonate :

- Forţează competiţia dintre cererile pentru resurse.

- Testează consistenţa strategică a unei acţiuni.

- Impune graniţe clare în interiorul cărora angajaţii trebuie să opereze, având libertatea

în interiorul lor să experimenteze.

II.2. Principiul strategic

Este vorba de o provocare cu care se confruntă fiecare companie, indiferent de

dimensiunea acesteia sau de poziţia de pe piaţă – cum le oferi angajaţilor direcţii strategice

clare, dar, în acelaşi timp, să le inspiri flexibilitate şi dorinţa de asumare a riscurilor? Un

răspuns ar fi să concepi şi să susţii un “principiu strategic”, o sintagmă care să ghideze

angajaţii în acţiunile lor şi să le dea posibilitatea de afirmare individuală.

Beneficiile care rezidă din constanta îndrumare a oamenilor, îndrumare ce vine pe linia

strategică de la manager la subordonaţi sunt deja cunoscute. Salariaţii motivaţi de cei din

conducere au rezultate mai bune şi sunt capabili să îşi pună în practică ideile şi să îşi asume

riscul unui eşec. Valoarea unei astfel de abordări este clară, dar într-un mediu de afaceri

volatil există totuşi un risc intern: o organizaţie în care fiecare ia decizii poate scăpa de sub

control. În cadrul unei singure companii este dificil să obţii şi centre de luare a deciziei

10

descentralizate şi acţiuni strategice coerente. Totuşi, companii precum General Electric, Dell,

eBay, Wal Mart au reuşit acest lucru. Aceste companii îşi conduc activitatea după un

principiu strategic, o frază memorabilă care concentrează esenţa firmei.

De exemplu,

Companie Principiu strategic

America Online Consumer connectivity first – anytime, anywhere

Dell Be direct

eBay Focus on trading communities

General Electric Be number one or number two in every industry in which we compete, or get out

Southwest Airlines Meet costumer’s short haul travel needs at fares competitive with the cost of automobile travel

Vanguard Unmatchable value for investor-owner

Wal-Mart Low prices, every day

Acest instrument folosit de din ce în ce mai multe companii are un rol foarte important

în direcţia de evoluţie a firmei – un principiu strategic ajută o companie să îşi menţină cât de

cât în parametrii constanţi evoluţia, având şi flexibilitatea necesară pentru a răspunde promt

noilor oportunităţi de afacere şi inovaţiilor.

Pentru a înţelege mai bine ce este un principiu strategic şi cum funcţionează, putem

considera o analogie militară – regulile formulate de generali înaintea unei bătălii. De

exemplu, echipajul amiralului Nelson în războiul din secolul XVIII al Marii Britanii împotriva

Franţei a fost ghidat de un simplu principiu – orice aţi face, treceţi peste o navă inamică.

Navele engleze aveau avantajul confruntării unul la unul datorită experienţei şi practicii. De

aceea, Nelson a considerat nepractică folosirea semnalelor de atac prin steaguri pentru o dirija

o flotă aşa cum se petrecea înainte. În schimb, le-a dat căpitanilor săi nişte parametrii

strategici – trebuiau să înfrunte navele inamice într-o lupta unu la unu – lăsându-le lor

alegerea cum să facă acest lucru. Folosind un principiu strategic şi nu semnale explicite prin

care să îşi direcţioneze armata, Nelson i-a învins constant pe francezi, chiar şi pe timp de

noapte, când semnalele ar fi fost inutile. Regula lui Nelson a fost una simplă, pe care fiecare a

înţeles-o, însă a fost o regulă de efect.

11

Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi în cazul companiilor. În contextul economiei

actuale observăm de multe ori regula 80-100: reuşeşti mai degrabă cu o strategie 80% corectă

şi 100% implementabilă decât cu una 100% corectă, dar care nu induce acţiuni concrete ce

pot fi adoptate.

Principiul strategic poate fi considerat o formulare a misiunii firmei sub un alt nume.

Deşi amândouă ajută angajaţii să înţeleagă direcţia companiei, sunt instrumente diferite ce

comunică lucruri diferite. Misiunea ne aduce informaţii despre cultura firmei. Principiul

strategic conduce strategia companiei; misiunea este aspiraţională – unde ar vrea să ajungă

compania – oferindu-le oamenilor ceva la care să viseze; principiul strategic este orientat spre

acţiune – le dă angajaţilor şansa să facă ceva acum, să acţioneze rapid.

Să luăm în considerare diferenţa dintre misiunea companiei General Electric şi

principiul ei strategic. Misiunea firmei : always with unyielding integrity, to be passionately

focused on driving customer success an to create an environment of stretch, excitement,

informality and trust. Limabjul folosit este un emoţional şi motivant. Contrastând, principiul

strategic be number one or number two in every industry in which we compete or get out este

orientat spre acţiune, oferindu-le managerilor direcţia exactă despre ce ar trebui să facă.

Un principiu strategic coerent include trei atribute definitorii: să ghideze alocarea

resurselor unei companii – capital, timp, muncă – pentru a construi un avantaj competitiv, să

spună ce să facă, dar şi ce să nu facă un manager pentru a conduce cu succes o firmă. În

trecut, a avea un principiu strategic era binevenit, însă nu era neapărat necesar. Astăzi, multe

companii se confruntă cu patru situaţii care fac un principiu strategic crucial pentru succes:

descentralizare, creştere rapidă, schimb tehnologic sau „agitaţie” instituţională.

Nicio strategie nu este pentru totdeauna, la fel cum niciun principiu strategic nu se

bucură de viaţă veşnică în conturarea misiunii unei companii. Dar, chiar dacă elementele

componente ale strategiei se schimbă, esenţa ei rămâne aceeaşi. Strategia se poate schimba

substanţial o dată cu modificările demografice şi ale nevoilor populaţiei. Principiul strategic

trebuie doar reorientat, nu schimbat în totalitate, pentru că altfel se modifică întru totul

viziunea firmei. [4]

12

III. ALEGERI OPTIME LA NIVEL MICROECONOMIC

III.1. Optim strategic

„Dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, atunci cum ştim când vom ajunge acolo?!”Acest

citat din Alice în Ţara Minunilor cristalizează dilema managerială cu care se confruntă

managerii de azi. Încercând să rezolve această dilemă şi să definească „unde vor să ajungă”,

managerii formulează misiunea şi strategia firmei. Văzute din exterior, acestea pot fi

interpretate greşit, însă este important ca internii să cunoască şi să urmeze coordonatele

strategice ale organizaţiei. Claritatea afirmaţiilor unei strategii este esenţială. Pentru a ne

asigura că ştim direcţia spre care se îndreaptă o firmă este nevoie de mai mult decât de

cunoştinţe plane despre succesul pe piaţă şi de marketing. Leadershipul se bazează pe

claritatea scopului, a obiectivelor şi a acţiunilor necesare pentru a le îndeplini. [12]

III.2. Procesul scissors în alegerea unui optim strategic

Ceea ce am putea numi scissors process (am folosit denumirea în limba engleză,

deoarece prin traducere se pierdea sensul economic) în alegerea unei strategii competitive

poate fi abordat din două direcții: de la resurse de succes către o poziție competitivă sau

invers.

O cale este să identificăm resursele actuale ale companiei și apoi să căutăm outpuri

care se pot obține folosind acele resurse. Cealaltă cale este să identificăm o poziție

competitivă în ”galaxia pieței” și apoi să facem o analiză pentru a vedea dacă se dispune de

resursele potrivite, sau dacă acestea pot fi procurate cu un minim de efort – costuri cât mai

mici.

13

Resurse cheie

Poziție atractivă pe piață

Plus de valoare

Sarcina de a identifica un ouput care să garanteze crearea unui plus de valoare în

întreprindere este ca o foarfecă cu două tăișuri. O parte caută avantajele venite din partea

aprovizionăriii, iar cealaltă din partea cererii. Lama „cererii” cercetează piața pentru a găsi

eventuale produse care să valorifice resursele existente ale firmei. Lama de „aprovizionare”

caută resurse care să exploateze puncte strategice de pe piață. [10]

Din punctul meu de vedere, este indicat să se folosească mai întâi lama cererii,

deoarece resursele există deja în companie (sau sunt ușor identificabile) și nu se mai depune

niciun efort pentru a le procura. În acest caz, costurile vor fi mai mici – contabilizate în timp

şi capital – pentru a întocmi o listă de puncte de desfacere exploatabile. În plus, dacă se caută

piețe de desfacere favorabile , efortul depus este nemărginit, întrucât lumea economică este

într-o continuă expansiune. De asemenea, procesul de căutare a unei piețe de desfacere trebuie

să urmeze o serie de pași, cum ar fi: găsirea unui spațiu ”promițător”, evaluarea dinamicii

pieței deja existente în acel spațiu, identificarea potențialilor competitori, etc.

Așadar, principiul scissors are rolul de a da o formă unei strategii noi și profitabile,însă

creează și o asimetrie: poziționarea outputurilor are în vedere doar alegerea consumatorilor,

dar resursele interne ale firmei, care ajută la determinarea profitabilității firmei, vizează numai

întreprinderea, nerealizându-se astfel o mixtură a celor doi mari jucători de pe piață –

consumatorul și producătorul. Pentru a avea succes, o companie ar trebui să nu neglijeze

niciuna din ”lamele foarfecii” pentru a-și asigura un avantaj competitiv.

14

IV. ECHILIBRUL ÎNTR-O ECONOMIE CU EFECTE EXTERNE

Efectele externe sunt definite de economia neoclasică ca efectele determinate de

activitatea unui actor economic asupra utilităţii sau profitului altor agenţi economici, în afara

unor tranzacţii de piaţă. Sunt amintite aici: poluarea, fumul, deşeurile toxice, materialele

radioactive provocate de anumiţi agenţi economici şi nocive pentru ceilalţi care sunt obligaţi

să le suporte, afectând utilitatea acestora, fără a le acorda în schimb o despăgubire. Acestea

sunt efecte externe negative.

Cea mai clară definiţie a efectelor externe pare a fi cea dată de Paul Samuelson:

“efecte ce se produc când firmele sau oamenii impun costuri sau beneficii altora fără ca

aceştia să plătească un preţ corespunzător sau să primească o plată corespunzătoare”.

IV.1. Externalităţi

Eşecul pieţelor este un concept în analiza căruia se trece de la abordarea pozitivă a

fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea normativă a fenomenelor

şi proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic, care are ca principal scop evaluarea

performanţei sociale a mecanismului economic şi măsurarea costurilor şi a sanşelor sacrificate

ale producătorilor, precum şi evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund

preferinţelor consumatorilor. Abordarea normativă pune în relief modul în care economia

funcţionează, precum şi anumite norme de comportament. Principala problemă cu care se

confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării eficiente a resurselor, întrucât piaţa

nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare maximă a acestora.

IV.1.1. Eşecul pieţei

În economia cu concurenţă perfectă se consideră că nu există diferenţe între costuri

private şi costuri sociale, între veniturile (avantajele) private şi veniturile sociale. De

asemenea, avantajele (câştigurile) consumatorilor sunt identificate ca avantaje nete pentru

colectivitate, iar profiturile oricărei firme sunt profiturile colectivităţii. Ideea de bază în

studiul concurenţei perfecte este aceea conform căreia bunăstarea colectivă este suma

bunăstării individuale şi este evaluată monetar prin surplusul producătorilor, respectiv prin

surplusul consumatorilor.

15

În acest context, puterea publică este în măsură să redistribuie veniturile între agenţii

economici astfel încât să fie pusă în practică ideea de echitate, fiind evident presupusă ipoteza

conform căreia preţul este cel care măsoară valoarea socială a bunurilor, adică se referă la

reducerea sau creşterea bunăstării sociale a colectivităţii. Sistemul preţurilor apare ca o

denumire generică care se referă la ansamblul interacţiunilor dintre agenţii economici şi

permite, în ultimă instanţă, evaluarea bunăstării colective. Dacă agenţii economici de pe piaţă

îşi fondează calculele economice pe acest sistem de preţuri şi dacă au un comportament

concurenţial, echilibrul pe piaţă cu concurenţă perfectă va conduce la maximizarea bunăstării

colective. De asemenea, echilibrul general, pe ansamblul pieţelor prezintă o formă de

eficacitate socială: echilibrul general este un Optim Pareto.

Pe ansamblu, în concurenţa perfectă, sistemul preţurilor ghidează agenţii economici

spre o utilizare eficientă a resurselor de care dispune colectivitatea. Atunci când cel puţin una

din ipotezele concurenţei perfecte nu este satisfăcută, atunci pieţele libere determină alocări

ale resurselor care contravin criteriilor eficienţei, deci pe piaţă apar distorsiuni. În aceste

condiţii se face prezentă intervenţia guvernamentală, pentru a contracara pierderile de

eficienţă.

Aceste situaţii în care pieţele libere nu conduc la alocări eficiente ale resurselor,

făcându-se simţită necesitatea intervenţiei guvernamentale cu rol corector, sunt denumite

eşecuri ale pieţelor. Acestea sunt cazuri la care preţurile nu mai joacă rolul pe care îl atribuie

concurenţa perfectă, iar costurile şi avantajele private diferă de costurile şi avantajele

colective. Acestea sunt situaţii în care deciziile de consum şi de producţie ale unor agenţi

economici afectează în mod direct satisfacţia şi profitul altor agenţi economici, fără ca piaţa să

aibă reguli de evaluare şi de efectuare de plăţi către agentul afectat. Cele mai cunoscute

situaţii de eşec ale pieţelor sunt:

• monopolul

• externalităţile

• resursele de folosinţă în comun

• bunurile publice.

Monopolul presupune existenţa unui singur producător al unui bun sau serviciu,

nivelul producţiei fiind mai redus decât cel eficient din punct de vedere social, iar preţul este

corespunzător mai ridicat. În această situaţie, atât producătorul cât şi consumatorul nu reuşesc

să ajungă la o înţelegere mutual avantajoasă în ceea ce priveşte distribuirea câştigului social

ce ar rezulta din creşterea volumului producţiei.

16

Atunci când preţurile pieţei nu reflectă în întregime costurile, sau beneficiile aferente

producţiei sau consumului, spunem că ne aflăm în situaţia de externalitate. Beneficiile sau

costurile despre care am amintit sunt externe, ele asociindu-se unei terţe părţi, nu vânzătorului

sau cumpărătorului.

Anumite bunuri, care sunt de tipul resurselor economice ca de exemplu: oceanul,

marea, pădurile comune, păşunile comune, nu sunt şi deocamdată nu există nici o modalitate

prin care acestea să fie transferate în proprietatea unui singur agent economic, şi totuşi de

serviciile acestora să se beneficieze în comun. În acest caz suntem în situaţia de eşec al pieţei

cu resurse de folosinţă în comun.

În cazul bunurilor publice ca de exemplu apărarea naţională, ordinea publică,

securitatea socială ş. a., putem semnala ideea că acestea au ca trăsătură esenţială, şi anume

faptul că utilizarea lor de către un agent economic nu împiedică folosirea acestora, în orice

cantitate de către oricare alt agent economic. [7]

În cazul în care piaţa asigură o alocare eficientă a resurselor, posibilităţile de schimb

avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt valorificate maximal. Implicit,

când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor, în sensul criteriului de optim Pareto,

anumite posibilităţi de schimb rămân nevalorificate.

IV.1.2. Costul social şi costul privat al activităţii umane

În teoria economică există o contradicţie între costul marginal privat şi costul marginal

social, adică nu se va atinge optimul Pareto - care presupune că nivelul producţiei asigură

egalitatea dintre costul marginal social şi nivelul preţului pe piaţă. Această contradicţie este

privită, în mod tradiţional ca o deficienţă a mecanismelor pieţei libere, deficienţă ce rezultă

din raritatea resurselor, şi nu are o corespondenţă în termeni de cost. Din punct de vedere

teoretic această problemă poate fi rezolvată prin existenţa unui drept de proprietate - public

sau privat - prin care se va plăti dreptul de a utiliza resursele rare.

De exemplu, în cazul poluării, dreptul de proprietate poate fi public, şi din renta de

poluare statul poate asigura refacerea mediului sau menţinerea acestuia în limitele normale de

existenţă. În condiţiile inexistenţei acestui drept de proprietate diferenţa dintre costul marginal

social şi costul marginal privat este privit ca un cost extern, adică extern costurilor private ale

firmei considerate. Introducerea acestui drept de proprietate va internaliza costul extern, adică

îl va include în sfera costului privat asociat agentului economic respectiv.

17

p2

Grafic, problema poate fi prezentată astfel:

Figura 4.1 Costul marginal privat şi costul marginal social

Prin acest procedeu, adică prin internalizarea externalităţilor se poate obţine optimul

social ca fiind egal cu cel privat. În Figura 4.1 sunt reprezentate curba cererii pentru un produs

normal - aceasta având panta negativă - adică odată cu creşterea preţului va scădea cantitatea

vândută precum şi două curbe de ofertă - care sunt reprezentate în mod tradiţional prin curbele

costurilor marginale, unde CMP reprezintă curba costului marginal privat, iar CMS - curba

costului marginal social. Observăm că în condiţiile în care nu ţinem cont şi de componentele

care includ efectele externe, echilibrul producătorului se stabileşte în punctul Ep în care

producţia va fi Qp iar preţul produsului – p1.

În schimb, dacă vom ţine cont şi de influenţa externalităţilor – care vor fi incluse în

costul marginal social - atunci echilibrul se va deplasa în punctul Es, în care cantitatea

produsă va fi Qs, mai mică decât Qp, iar preţul va fi p2, mai mare decât p1.

În aceste condiţii nu ne putem aştepta ca o piaţă competitivă să conducă la un nivel

eficient al outputului din punct de vedere social, adică la un optim Pareto. [7]

În termenii cost - beneficiu în Figura 4.2 este reprezentată realizarea optimului Pareto.

Prin deplasarea în punctul Es, care se poate obţine prin crearea pieţelor de drepturi de poluare,

de exemplu, se realizează optimul social. Deplasarea din Ep în Es implică atât costuri cât şi

beneficii. Costurile ce apar datorită reducerii producţiei din Qp în Qs sunt cuprinse în

suprafaţa B + C care apare datorită reducerii consumului, respectiv a satisfacţiei ce derivă

dintr-un consum mai mare.

18

CMS

CMP

pret

cantitatee

cerere

p1

Es

Ep

Qs Qp

Producţie (Q)

Figura 4.2 Analiza cost - beneficiu a internalizării externalităţilor

Beneficiile apar, pe de o parte datorită reducerii consumului de resurse - care cuprinde

reducerea de costuri private (suprafaţa C), iar pe de altă parte datorită reducerii costului extern

(suprafaţa B). În plus, se mai câştigă şi în cazul suprafeţei A - ce derivă din creşterea

satisfacţiei consumatorilor în urma reducerii efectelor externe.

Deci, în timp ce costurile sunt reprezentate de suprafaţa B + C, beneficiile apar prin

suprafeţele A + B + C, diferenţa dintre ele - suprafaţa A - fiind câştigul social net ce rezultă

din deplasarea din Ep în Es. Evident, dacă vom privi din punctul de vedere al producătorilor,

aceştia vor avea mai mult de pierdut decât de câştigat, deoarece pentru aceştia costurile

depăşesc beneficiile, însă câştigurile apar la nivel social, consumatorii pierzând o parte

datorată creşterii preţului, dar câştigând oparte mult mai mare prin reducerea efectelor extern

negative.

În consecinţă, chiar dacă la prima vedere internalizarea externalităţilor apare ca o sursă

de creştere a preţurilor şi de scădere a cantităţilor produse şi consumate, beneficiile care apar

depăşesc costurile, şi este de dorit deplasarea din punctul care descrie optimul privat în cel

social.

IV.1.3. Externalităţile – eşecurile pieţei

Externalităţile reprezintă unul din cazurile de eşec pe piaţă, acestea având ca trăsătură

comună discrepanţa între costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau

beneficiile sociale pe de altă parte. Externalităţile stau la baza teoriei mediului, dar apar şi în

alte situaţii, legate de alte domenii.

19

CMS

p1

Qs Qp

p2

CMP

pret

Es

Ep

A

B

C

“Efectele externe desemnează orice efect indirect creat de o activitate de producţie

sau de consum, asupra unei mulţimi de consum sau asupra unei mulţimi de producţie.”[7]

Efectul indirect amintit mai sus este un efect cauzat de alt agent economic decât cel

care-l suportă şi nu se manifestă printr-un sistem de preţuri, adică nu poate fi cuantificat

printr-un sistem de preţuri.

În cazul externalităţilor sistemul preţurilor nu ghidează agenţii economici spre decizii

sociale optimale, şi de aici vor rezulta diferite forme de ineficienţă în organizarea activităţilor

de producţie, respectiv de consum. O clasificare a externalităţilor le împarte pe acestea în

funcţie de efectul extern, dar şi în funcţie de ce activitate se face discuţia – producţie sau

consum în:

- externalităţi pozitive – care la rândul lor se împart în:

- economii externe de producţie;

- economii externe de consum;

- externalităţi negative – şi acestea se împart în:

- dezeconomii externe de producţie;

- dezeconomii externe de consum.

Externalităţile pozitive sunt prezente în activităţile economice care aduc beneficii

pentru terţe părţi, un exemplu de externalitate pozitivă putând fii acela dat de efectele benefice

ale unui vaccin, acesta aducând efecte benefice nu numai pentru persoana vaccinată, ci, prin

prevenirea epidemiilor, şi pentru întreaga societate, deşi efectele benefice pentru societate nu

sunt luate în considerare atunci când persoana care se vaccinează suportă costul vaccinării. În

cazul externalităţilor pozitive beneficiile private sunt mai reduse decât cele sociale. Acestea

din urmă includ, alături de beneficiile private şi beneficiile externe care revin unor terţe părţi.

Externalităţile pozitive se concretizează în nivele ale producţiei şi consumului sub cele

corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.

Economiile externe de producţie apar atunci când anumite acţiuni ale unor agenţi

economici produc efecte benefice asupra altor agenţi, fără ca aceştia să plătească pentru

avantajele obţinute, beneficiul privat fiind mai mic decât beneficiul social.

Ca exemple se pot da:

- cazul tipic cu apicultorul şi grădinarul: florile grădinarului ajutând albinele să

producă mierea, iar albinele ajutând la polenizarea florilor, şi asta, fără ca vreunul din cei doi

indivizi să perceapă vreo taxă;

20

cantitate (Q)

Figura 4.3 Cazul externalităţilor pozitive

- alt exemplu ar fi cel al formării profesionale – dacă o firmă investeşte în cursurile de

calificare ale unor indivizi, deci face anumite cheltuieli cu aceştia, iar după un timp relativ

scurt indivizii respectivi pleacă la alte firme, pentru un salariu cu puţin mai mare, aceste firme

putând să profite de cunoştinţele indivizilor respectivi fără să investească nimic în formarea

indivizilor respectivi, spunem că suntem în cazul economiilor externe de producţie.

Economiile externe de consum fac parte tot din externalităţile pozitive şi există atunci

când deciziile unui consumator sunt utilizate şi de alţi agenţi economici, fără ca aceştia să aibă

compensaţii monetare.

De exemplu, dacă un individ şi-a reparat faţada casei sau îşi întreţine bine grădina,

atunci acest lucru îi aduce satisfacţie şi vecinului său, care nu-i aduce nici o despăgubire

pentru serviciul făcut.

Un caz tipic de economie externă de consum este aceea în care utilitatea obţinută prin

utilizarea unui bun depinde şi de numărul de consumatori care dispun în mod egal de bunul

respectiv. Să ne referim la serviciile de telecomunicaţii – pentru un individ, utilitatea pe care o

are fiind racordat la reţeaua telefonică depinde şi de identitatea persoanei racordate, deoarece

sosirea unui nou abonat lărgeşte gama de apeluri posibile, deci va rezulta o satisfacţie

suplimentară pentru persoanele deja racordate la reţeaua telefonică, fără ca acestea să-i

plătească recompensa noului abonat.

Pentru a înţelege mai bine acest caz al externalităţilor pozitive şi pentru a le putea

vizualiza, voi reprezenta grafic modul de formare al acestora unde:

• BMP reprezintă beneficiul marginal privat;

• BMS reprezintă beneficiul marginal social;

• CM este costul marginal;

• Triunghiul ABC măsoară externalitatea pozitivă.

21

CM

Pret

Cost

p3

Q1 Q2

p2

p1

BMS

A

B

C

BMP

Externalităţile negative sunt cele care se referă la activităţile de producţie sau consum

care generează costuri pentru terţe părţi, cel mai cunoscut exemplu de externalitate negativă

este acela al poluării.

Dezeconomiile externe de producţie există atunci când deciziile anumitor producători

dăunează altor agenţi economici, fără să existe vreo compensaţie financiară pentru aceştia din

urmă.

Exemplul clasic pentru această situaţie este acela al poluării –o companie petrolieră îşi

deversează deşeurile petroliere în mare, sau o fabrică îşi deversează deşeurile toxice în aer. În

această situaţie indivizii din împrejurimi au de suferit efectele toxicităţii. Dar nu există nicio

piaţă şi nici un fel de norme, nici un sistem de preţuri care să stabilească un preţ pe care ar

trebui să-l plătească cei ce produc efectele nocive.

Dezeconomiile externe de consum există atunci când deciziile de consum ale unor

consumatori afectează în mod negativ pe alţi agenţi economici.

Exemple pentru acest caz ar fi: tutunul şi muzica zgomotoasă, care afectează pe

nefumători, respectiv pe cei ce doresc să stea liniştiţi; fumul degajat de automobile produce

efecte negative asupra populaţiei; efectele negative ale aglomeraţiilor la orele de vârf, în

mijloacele de transport în comun sau pe drumurile publice.

Pentru a înţelege mai bine şi acest caz al externalităţilor negative şi pentru a le putea

vizualiza, voi reprezenta grafic modul de formare al acestui tip de externalităţi:

unde: BM reprezintă beneficiul marginal;

CMP este costul marginal privat;

CMS semnifică costul marginal social.

Figura 4.4 Cazul externalităţii negative

22

CMSPret

Cost

cantitate (Q)

P1

Q2 Q1

P2

BM

Es

Ep

CMP

Această clasificare a externalităţilor în pozitive şi negative este relativă, deoarece o

externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă dintr-un alt punct de

vedere. Există soluţii pentru rezolvarea acestor externalităţi, în special a celor negative, prin

internalizarea externalităţilor.

Internalizarea externalităţilor negative constă în încorporarea costurilor externe în

preţul pieţei. Prin internalizare, costul marginal privat creşte la nivelul costului marginal

social, producătorii fiind astfel obligaţi să ţină seama de costurile externe ale activităţii lor. În

practică această operaţie de internalizare a externalităţilor nu este simplă, şi asta datorită

dificultăţilor ce apar în legătură cu măsurarea costurilor externe. Măsurarea costurilor externe

este necesară pentru stabilirea măsurilor prin care poate să intervină guvernul, cu rol corector,

dintre acestea putând fi exemplificate: aplicarea de amenzi, subvenţii, taxe şi impozite care să

conducă la un cost privat apropiat de costul social, unirea producătorilor de externalităţi

negative cu receptorii unor asemenea efecte.

În continuare voi prezenta două soluţii date de Pigou şi Coase:

Soluţia dată de Pigou – care a arătat că externalităţile negative pot fi

internalizate printr-un sistem corespunzător de impozite şi subvenţii. În

concepţia lui, un impozit asupra activităţilor poluante poate fi combinat cu o

subvenţie pentru cei ce suportă efectele negative. Externalităţile negative, ca

de altfel şi celelalte situaţii de eşec ale pieţei, reprezintă, deci, argumentarea

pentru intervenţia guvernamentală cu rol corector. Există totuşi situaţii în care

intervenţia guvernamentală poate fi evitată. O astfel de situaţie este aceea în

care numărul agenţilor economici afectaţi este redus.

Consider că poziţia lui Pigou nu implică nici un fel de compensaţie a pagubelor

suferite de către victima externalităţii şi a prelevărilor fiscale suficiente să asigure dispariţia

acestora. Dacă se cere ca rezultatul taxelor să compenseze în mod efectiv pierderea bunăstării

de către victimă, este clar că intrăm într-o lume simetrică caracterizată de relaţii bilaterale

între mitentul dezeconomiei externe şi victimă.

Soluţia dată de Coase abordează cazul unui număr redus de agenţi afectaţi de

o externalitate negativă, propunând o soluţie care evită intervenţia

guvernamentală. Coase se referă la faptul că atunci când numărul agenţilor

economici afectaţi de externalitate este redus, atribuirea drepturilor de 23

proprietate duce la internalizarea efectelor externe. Coase a demonstrat că

dacă drepturile de proprietate sunt definite cu claritate, atunci părţile interesate

iau măsuri de internalizare a externalităţilor şi de alocare eficientă a resurselor.

În schimb, pentru Coase, internalizarea nu poate proveni decât dintr-o negociere

bilaterală între emitent şi victimă, adică dintr-o „tocmeală” între agenţii economici respectivi,

având grijă ca organizarea unei astfel de negocieri să nu ducă la un cost prohibitiv, care să

depăşească câştigul social ce poate fi atins. Negocierea bilaterală face loc prin definiţie la

două variante simetrice:

Varianta 1: Vărsarea de către emitentul externalităţii a unei indemnizaţii

compensatorii pentru pagubele suferite de către victimă în scopul menţinerii activităţii.

Varianta 2: Vărsarea de către potenţiala victimă a unei sume susceptibile de a schimba

hotărârea emitentului de a se angaja într-o activitate dăunătoare mediului.

Ar mai putea fi menţionate aici alte două soluţii, şi anume:

- atunci când există doi producători care se afectează prin efecte negative, aceştia ar

putea apela la soluţii limită, adică unul dintre ei să cumpere afacerea celuilalt, în acest caz,

externalitatea ar fi doar o problemă internă, care se poate rezolva în interiorul noii companii,

fără ca aceasta să genereze costuri de despăgubire (integrarea firmelor)

- situaţia a două companii producătoare de externalităţi, rezolvare externalităţilor

negative fiind o problemă ce ţine de deciziile din interiorul conducerii noii companii.

În prezent, mediul nu cunoaşte frontiere, poluarea trece de la o ţară la alta, resursele

planetei, atmosfera, oceanele biologice constituie un patrimoniu pe care doar o gestiune

comună sau coordonată pe plan internaţional ar putea să-l apere. Împărţirea resurselor şi

împărţirea costurilor negociabile, pricipiile gestiunii sunt tot atâtea probleme care constituie

subiectul însuşi al disciplinei economice. O tipologie comodă se bazează pe conceptul

economiei de externalitate, adică pe relaţia poluator – poluat sau pe cauzalitatea poluare –

pagube. Se disting astfel trei categorii de externalităţi [11] internaţionale şi anume:

Externalitate unidimensională, de exemplu un fluviu internaţional care duce

cu sine deşeurile deversate din amonte către o ţară din aval.

Pot exista patru cazuri. Primul este distinct bilateral: o ţară din amonte poluează o ţară

din aval. Al doilea caz priveşte o ţară din amonte care poluează mai multe ţări din aval. În cel

24

de-al treilea caz, mai multe ţări din amonte poluează o singură ţară din aval. În fine, al

patrulea caz este acela al mai multor ţări din amonte care poluează mai multe ţări din aval.

Această diferenţiere este importantă pentru negocieri şi pentru modalităţile de

partajare a costurilor. În cazul “bilateral”, negocierile sunt relativ simple, în cazul mai multor

poluatori împărţirea costurilor va fi mai delicată, căci fiecare va fi înclinat să se eschiveze

(problema free rider-ului) neplătind cota sa parte din costuri; în al treilea şi al patrulea caz va

trebui, de asemenea, să se negocieze împărţirea costurilor luptei împotriva poluării între

poluatori.

Un exemplu cunoscut (care ţine de al treilea tip de externalitate unidirecţională) este

acela al Rinului care, după ce a traversat Elveţia, Germania şi Franţa ajunge, cu un nivel

maxim de poluarea în Ţările de Jos pentru care constituie, împreună cu Mense, cea mai

importantă sursă de apă dulce. Mare parte din poluare provine din reziduurile de săruri de la

minele de potasiu din Alsacia. Doar după negocieri laborioase a fost semnată în 1976

“Convenţia privind protecţia Rinului împotriva poluării cu cloruri”, în urma căreia s-a realizat

un acord bazat pe repartizarea costurilor de depozitare a sărurilor (care vor fi pe viitor stocate

în Alsacia în loc să fie deversate în fluviu): 6% pentru Elveţia, 30% pentru Germania, 30%

pentru Franţa, 34% pentru Ţările de Jos. Acest acord este “istoric” în măsura în care

marchează un punct de referinţă în istoria poluării transfrontaliere. Dar urmările negocierilor

de atunci par astăzi derizorii în ce priveşte relativa modicitate a sumelor (un vărsământ de 120

milioane de franci valoare 1976 şi în 1961 un nou vărsământ de 400 milioane de fraci pentru

stocarea în Franţa şi de 32 de milioane de franci pentru Ţările de Jos), când ne gândim la

enormele sume puse în joc în negocierile privind ploile acide sau gazele de seră, sume care se

ridică la mai multe miliarde de dolari.

Externalităţile reciproce regionale se referă la cazurile în care un grup de ţări

sunt, în acelaşi timp, şi surse şi victime ale poluării. Într-un anume sens este

vorba de o poluare “regională”.

Acesta este cazul ploilor acide în Europa: toate ţările sunt poluatoare (în primul rând e

vorba de emisii de oxizi de sulf de la instalaţiile de combustibil şi de oxizi de azot de la

transporturile rutiere) şi toate sunt poluate. Jocul negocierilor internaţionale este complex, mai

ales pentru că trebuie împărţite atâtcosturile antipoluării cât şi costurile pagubelor.

Externalităţile reciproce globale care afectează totalitatea sau quasi-totalitatea

planetei. În cea mai mare parte a cazurilor ţările sunt atât poluatori cât şi

victime. Acesta este cazul încălzirii planetei datorată “gazelor cu efect de 25

seră” (în particular gazelor carbonice, metan şi clorflorcarbon) evacuate în

atmosferă de toate ţările, fără excepţie (ceea ce nu înseamnă că toate ţările

emit în cantităţi egale).

Un caz comparabil este cel al deteriorării păturii de ozon de către cluorofluorocarburi

utilizate mai ales în aerosoli, ca refrigeraţi sau în electronică. Totuşi, este posibil ca doar

câteva ţări să fie cauza unei externalităţi globale: astfel, vânătoarea balenelor, care ameninţă

specia cu dispariţia este practicată de un număr mic de ţări; se pot cita de asemenea

despăduririle tropicale care ameninţă deopotrivă patrimoniul mondial şi contribuie la efectul

de seră.

IV.1.4. Abordarea matematică a externalităţilor

Matematic, externalităţile se traduc prin existenţa în funcţia obiectiv a anumitor

variabile de care depinde în mod direct comportamentul agentului.

Presupunem cazul a doi indivizi: X şi Y şi două bunuri: bunul 1 şi bunul 2. În aceste

ipoteze se spune că avem externalităţi dacă utilitatea lui X depinde nu numai de cantităţile: x1,

x2, pe care acesta le consumă din bunul 1, respectiv din bunul 2, dar şi de cantitatea produsă

sau consumată din bunul 1, respectiv bunul 2, sau din amândouă de către agentul economic Y.

Presupunem că externalitatea se produce datorită utilizării de către agentul Y a bunului 1,

funcţia de utilitate a agentului economic X având forma: U(x1, x2, y1), unde: y1 reprezintă

cantitatea consumată (produsă) de agentul economic Y din bunul 1.

Din definiţia funcţiei de utilitate şi din proprietăţile acesteia se ştie că funcţia de

utilitate este derivabilă, iar dacă suntem în situaţia:

- unei externalităţi pozitive, atunci U'y > 0; adică utilitatea este funcţie crescătoare

- unei externalităţi negative, atunci U'y < 0; adică utilitatea este funcţie descrescătoare.

Dacă resursele din bunul 1 sunt limitate, atunci cantităţile x1, y1 sunt în general legate

între ele conform unei relaţii de forma f(x1,y1) = 0, sau ţinând cont de proprietăţile funcţiilor

implicite y1 = y1 (x1).

În aceste condiţii, utilitatea agentului X, atunci când se alege o pereche (x1,x2), este:

U(x1, x2, y1(x1))

Individul (consumatorul) X are de rezolvat următoarea problemă de optim:

[max] U(x1, x2, y1(x1))

(Px) Pe restricţiile:

p1x1 + p2x2 = V

x1, x2 ≥ 0

26

Rezolvarea problemei constă în:

Pasul 1: Se construieşte Lagrangeanul problemei.

L(x1, x2, λ ) = U(x1, x2, y1(x1)) + λ (V – p1x1 – p2x2)

Pasul 2: Se scriu condiţiile necesare de optim.

∂ L∂ x1

=0

∂ L∂ x 2

=0

Determinarea perechii (x1, x2) care să maximizeze utilitatea agentului X ar trebui să

facă să intervină toate efectele variaţiilor lui x1, inclusiv pe acelea datorate alegerii lui y1.

Aceste efecte sunt exprimate prin derivarea U(x1, x2, y1(x1)) în raport cu x1, rezultând

expresia:

∂U ( x1 , x2 , y1( x1))∂ x1

= U’

x1(x1, x2, y1(x1)) + U’y1(x1, x2, y1(x1)) * y’

1(x1).

Întrucât individul X nu poate acţiona decât asupra utilităţii marginale U ’x1 deoarece nu

poate alege pe y1, prezenţa termenului U’y1(x1, x2, y1(x1)) * y’

1(x1) are drept consecinţă faptul

că pentru un preţ stabilit p1 al bunului 1, există o cerere în plus sau în minus pentru bunul 1 (în

cazul în care există un optim Pareto). Ca urmare, apare ideea de a corecta preţurile stabilite,

propunându-i individului X să îşi facă calculele pe baza unui preţ implicit care să ţină cont de

externalitate. Pentru a găsi acest preţ se consideră egalitatea ce caracterizează un optim

Pareto:

U’x1(x1, x2, y1(x1)) + U’

y1(x1, x2, y1(x1)) * y’1(x1) = λ p1,

unde p1 este preţul bunului 1, iar λ reprezintă multiplicatorul Lagrange asociat restricţiei

bugetare la nivelul agentului economic X.

Din ecuaţia de mai sus am obţinut: U’x1(x1, x2, y1(x1)) = λ p1 –

U y 1

' ( x1 , x2 , y1( x1 ))⋅y1' ( x1)

λ =λ p1*.

Dacă preţul implicit este p1*= p1 –

U y 1

' ( x1 , x2 , y1( x1 ))⋅y1' ( x1)

λ şi dacă agentul

economic X egalează utilitatea sa marginală cu acest preţ, atunci condiţia de optimalitate

27

U’x1(x1, x2, y1(x1)) + U’

y1(x1, x2, y1(x1))* y’1(x1) = λ p1

U’x2(x1, x2, y1(x1))= λ p2

⇒

Pareto va fi verificată. Această condiţie presupune preţuri personalizate, întrucât se ţine cont

de impactul externalităţii asupra lui X, şi un centru care le calculează plecând de la o evaluare

numerică a utilităţii. Caracterul personalizat al relaţiilor dintre indivizi este unul din motivele

pentru care tratarea matematică a externalităţilor devine extrem de grea din moment ce avem

în vedere situaţii în care există mai mult de doi indivizi.[17]

IV.2. Restabilirea optimalităţii Pareto într-o economie cu efecte externe

Teoria efectelor externe sau a externalităţilor constituie fundamentul economiei

mediului. Problemele cele mai importante care se pun în cadrul acestei teorii se referă la

aspecte ca:

• poluarea este o problemă economică sau nu;

• trebuie suprimată poluarea sau din contră există un nivel optimal de poluare;

• poluatorii trebuie să fie plătitori sau nu;

• inconvenientele şi avantajele diferitelor politici economice precum: impunerea de

taxe, acordarea de subvenţii, crearea pieţei drepturilor de poluare.

Presupunem de exemplu, două firme care se poluează reciproc, fiecare exercitând

asupra celeilalte un efect extern negativ. Dacă cele două firme fuzionează, efectele externe

devin simple relaţii tehnice în interesul comun, deci efectele externe au fost internalizate.

Dacă se creează între firme pieţe de drepturi de poluare, firma Y trebuie să cumpere de la

firma Y′un drept de poluare ca şi cum ea ar cumpăra un alt bun. În acest caz efectele externe

au fost negociate.

IV.2.1. Alocarea optimală de resurse într-o economie cu efecte externe

Se consideră o economie cu două firme ce produc două bunuri şi un consumator:

Bunul 1 este produs de firma 1, după tehnologia de producţie:

y11 = f1(y2

1),

unde f1 reprezintă funcţia de producţie la nivelul firmei 1 presupusă diferenţiabilă şi concavă

y11 reprezintă cantitatea de bun 1 produsă de firma 1, y1

1 ≥ 0

y21 reprezintă cantitatea de bun 2 folosită la producerea bunului 1, y2

1 ≤ 0.

Bunul 2 este produs de firma 2 după tehnologia de producţie:

y22 = f2(y1

2, x1, y11),

28

unde y22 reprezintă cantitatea de bun 2 produsă de firma 2, folosind y1

2 din bunul 1, y12 ≤ 0, y2

2

≥ 0

x1 reprezintă cantitatea consumată din bunul 1 ca un consum final, la nivelul

consumatorului

f2 reprezintă funcţia de producţie presupusă diferenţiabilă şi concavă.

Inputurile sunt considerate negative şi deci:

∂ f 1

∂ y21≤0

,

∂ f 2

∂ y12≤0

Consumatorul are preferinţele ordonate cu ajutorul unei funcţii de utilitate

U(x1, x2), diferenţiabilă, crescătoare şi strict quasiconcavă, având drept resurse

iniţiale cantităţile w1 şi w2 din cele două bunuri.

Există două efecte externe asupra firmei 2:

Efectul creat de producerea bunului 1 de către firma 1.

Efectul creat de consumul bunului 1 de către singurul

consumator final din economie.

Avem astfel: - oferta de bun 1 ca fiind y11;

- oferta de bun 2 ca fiind y22;

- cererea de bun 1 ca fiind x1 + y12 (inidicii inferiori de referă la cele două bunuri,

în timp ce indicii superiori se referă la cele două firme);

- cererea de bun 2 ca fiind x2.

Optimul Pareto al acestei economii este obţinut din rezolvarea problemei de optim:

[max] U(x1, x2)

y11 + y1

2 + w1 – x1 ≥ 0

y21 + y2

2 + w2 – x2 ≥ 0

– y11 + f1(y2

1) ≥ 0

– y22 + f2(y1

2, x1, y11) ≥ 0

yij, xi ≥ 0, i,j = 1,2

29

Lagrangeanul se scrie astfel:

L(x1, x2, y11, y2

1, y12, y2

2, λ 1, λ 2, µ1, µ2) = U(x1, x2) + λ 1(y11 + y1

2 + w1 – x1) + λ 2(y21 +

y22 + w2 – x2) + µ1(– y1

1 + f1(y21)) + µ2(– y2

2 + f2(y12, x1, y1

1)).

Datorită condiţiilor de concavitate impuse asupra funcţiilor de producţie ale celor două

firme, condiţiile de ordinul I sunt şi necesare şi suficiente.

Am eliminat parametrii λ 1, λ 2, µ1, µ2 din relaţiile de mai sus, rezultând:

Împărţind cele două relaţii de mai sus se obţine:

Relaţia poartă numele de rata marginală de substituţie la nivelul întregii economii (rata

marginală socială). Rata marginală de transformare socială este dată de relaţia:

λ1

λ2

=∂ f 2 ( y1

2 , x 1 , y11 )

∂ y12

,

30

în care membrul doi reprezintă productivitatea marginală şi arată cu câte unităţi creşte f2 când

y12 creşte cu o unitate.

Condiţia de optimalitate Pareto se scrie:

Rata marginală de substituţie a cosnsumatorului trebuie să ţinp cont de faptul că

substituind o unitate de bun 2 cu o unitate de bun 1, producţia

bunului 2 este afectată prin

∂ f 2

∂ x1

şi modifică utilitatea bunului 1 prin

∂ U∂ x2

∂ f 2

∂ x1

.

Deoarece firma 2 nu creeză niciun efect extern, rata marginală de transformare socială

este

∂ f 2

∂ y12

.

31

În schimb, firma 1 trebuie să ţină cont de faptul că utilizând o unitate de bun 2, ca

input suplimentar, ea produce

∂ f 2

∂ y21

şi deci afectează

producţia bunului 2 cu

∂ f 2

∂ y11⋅df 1

dy 21

, de unde rata marginală de

transformare socială este:

Totuşi, se constată că o soluţie optimală în sens Pareto nu elimină efectele externe din

economie. Echilibrul concurenţial dintr-o economie cu efecte externe nu este eficientă în sens

Pareto, deoarece nu sunt luate în considerare efectele dintre consumator şi producător.

Problema de optim la nivelul consumatorului individual urmăreşte maximizarea utilităţii în

condiţiile respectării restricţiei de buget, iar în cazul economiei cu efecte externe, agenţii

economici consideră nu numai preţurile ca date, dar şi variabilele care afectează fie funcţiile

de utilitate, fie mulţimile de consum, fie mulţimile de producţie, adică acele variabile ce

cuantifică efectele externe. Soluţia obţinută în acest caz este:

Problema care se pune este dacă

pot fi găsite politici economice prin care optimul concurenţial intr-o economie cu efecte

externe să devină şi optim Pareto. Într-adevăr, există diferite politici economice ce răspund

acestui deziderat, şi anume: crearea pieţei drepturilor de poluare, politica taxării optimale şi

integrarea firmelor poluatoare.

Prin crearea pieţei drepturilor de poluare, firma 1 va cumpăra de la firma 2 un drept de

poluare dacă va plăti o cantitate de poluare (noxe emise în timpul procesului de producţie) la

un anumit preţ într-o anumită cantitate. De obicei, există restricţii instituţionale (reglementări)

32

prin care firma care poluează este obligată să cumpere atâtea drepturi de poluare cât este

volumul noxelor.

Printr-o alegere convenabilă a unor taxe pe consumul bunului 1 de către consumator şi

asupra producţiei de bun 1, echilibrul concurenţial va satisface şi condiţiile de optimalitate

Pareto. O posibilă alegere a acestor taxe este aceea a efectelor marginale ale consumului şi

producţiei bunului 1 asupra producţiei bunului 2. Se consideră o taxă t pe care o plăteşte

consumatorul pentru consumul unei unităţi din bunul 1 şi o taxă τ plătită de firma 1 pentru

producţia unei unităţi din bunul 1. Se presupune că volumul acestor taxe revine

consumatorilor din economie sub forma unor transferuri forfetare, independente de

comportamentul agenţilor economici. Astfel, o alegere corespunzătoare a lui t şi τ poate

conduce la restabilirea eficienţei Pareto.

Prin alegerea politicii de integrare a firmelor se înţelege a rezolva o problemă de optim

ce maximizează profitul comun obţinut de cele două firme cu respectarea tehnologiilor de

fabricaţie, cu presupunerea că doar firma 1 poluează firma 2. În noua situaţie se realizează

eficienţa Pareto ca urmare a faptului că efectul negativ al firmei 1, produs asupra firmei 2, a

fost internalizat (a fost prins în costul de producţie).

V. Poluarea industrială

Ultimele decenii au cunoscut o bogată mişcare a gândirilor teoretice şi a experienţelor

practice în domeniul economiei mediului. Disciplină marginală la începutul anilor 1970,

economia mediului înconjurător a fost elaborată în mod progresiv. Ea constituie o ramură

importantă a ştiinţei economice, aşa cum scria B. de Jouvenel: “Iată cine ne îndeamnă să

reflectăm asupra disciplinei. Abia ieri, domeniul său era definit de natura raporturilor

sociale ce făceau obiectul său; în prezent “ca un zbor de erete”, economiştii acestei generaţii

33

“colonizează”, am putea spune, întrebări care nu se găseau înainte de resortul lor; această

eliberare de frontiere – care fuseseră trasate conform cu obiectivul – este justificată în

numele capacităţii uneltei intelectuale”. [5]

O condiţie importantă de realizare a obiectivelor dezvoltării durabile este

simultaneitatea progresului în mai multe dimensiuni. Pentru aceasta, politicile economice,

politica mediului, a investiţiilor, a cercetării – dezvoltării, politica forţei de muncă, a

învăţământului, sănătăţii ş.a. sunt desemnate să-şi coreleze obiecţiile şi acţiunile conform

anumitor priorităţi. [2]

O altă condiţie, de fapt legată de cea dinainte, se referă la adaptarea conceptului

dezvoltării durabile la condiţiile specifice fiecărei ţări. Fiecare ţară are propriile nevoi de

creştere economică, ca şi caracteristici naţionale demografice, particularităţi ale mediului

natural, un anume spaţiu construit. Sensul dezvoltării durabile este dat tocmai de modelul

endogen de reconciliere între om şi natură. Aceasta nu exclude, desigur, nevoia de colaborare

şi cooperare internaţională (de pildă, consolidarea capacităţii de management ecologic şi

aplicarea politicilor naţionale vor creşte cererea de tehnologii nepoluante, ceea ce va accelera

transferul şi cooperările tehnologice ). Deoarece poluarea, ca şi alte procese, precum sărăcia,

nu mai pot fi izolate în graniţele naţionale, dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv strategic

pentru întreaga umanitate. Cu toate acestea, credem că prin conştientizarea ecologică se vor

rezolva multe conflictele actuale. Situaţiile potenţiale de conflict dintre protecţia mediului şi

creşterea economică sau dintre ţările industriale şi ţările în curs de dezvoltare, dintre

generaţiile prezente şi cele viitoare au şi alte cauze. Dezbaterea acestora – susţin specialiştii

PNUD1 – va continua mult timp şi în secolul următor. Dezvoltarea durabilă poate fi soluţie de

conciliere a tuturor conflictelor cu condiţia ca interesele unanime să conveargă spre

dezvoltarea umană. Investirea în dezvoltarea umană constituie un obiectiv principal şi specific

tuturor economiilor cu creşterea rapidă, ca fiind una din cele mai eficiente căi de progres. Nou

în concepţia dezvoltării durabile este faptul că se acordă o atenţie specială segmentelor sărace

ale populaţiei de pretutindeni.

V.1. Externalităţile internaţionale

Economia cunoaşte două fenomene: producţia şi consumul. Un bun produs este

absorbit de consum; nimeni nu se preocupă să ştie ce devin bunurile după consum; un produs 1 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

34

vândut nu mai are importanţă economică. Deşeurile, fenomenele nemonetare, nu aparţin sferei

economice. La fel, economia nu cunoaşte decât o singură producţie: aceea care se schimbă pe

bani. Ori, la ieşirea din procesul de producţie, regăsim cel puţin două tipuri de produse :

produsele destinate vânzării şi deşeurile. Literatura anglosaxonă face referire la noţiunea

generală de “output” (ieşiri), care înseamnă tot ceea ce iese din procesul de producţie, la

cunoaşterea “bunurilor” (goods) şi a “relelor” (bads), cele din urmă semnificând, în sens larg,

deşeurile, altfel spus, tot ceea ce este aruncat, inclusiv poluarea.

Realitatea economică nu se reduce doar la o simplă împărţire producţie-consum, ci se

înscrie într-un dialect mult mai complex care leagă producţia, consumul şi deşeurile. Poluarea

apare din distrugerea materiei, risipă care, din această cauză, merită să fie controlată în dublă

calitate: de pierdere şi de factor poluant. [1]

Important este că noi nu creăm nimic, dar transformăm resursele în bunuri economice

şi în deşeuri, în acelaşi timp. La fel, consumul nu este doar folosirea sau distrugerea bunurilor,

ci şi transformarea lor în reziduuri. La acest nivel trebuie înţeles că, din momentul în care

economia ignoră un fenomen, rezultă evidente erori de gestiune. Deşeurile, neavând valoare

economică, nu preocupă pe nimeni. Resursele naturale, ca aerul şi apa, considerate ”bunuri

libere”, disponibile fără restricţii, nu fac obiectul unei administrări raţionale din acelaşi motiv

ca şi bunurile economice cărora li se ataşează o valoare monetară. Dacă, din contră, o valoare

monetară este afectată, în ansamblu, de resursele mediului înconjurător (probleme de tarifare

a resurselor), acestea intră în sfera economică din acelaşi motiv ca şi celelalte resurse şi

factori de producţie, capitalul, munca, pământul şi ansamblul consumurilor intermediare

(inputuri) care intră în procesul de producţie. Dacă nu se plăteşte pentru apa folosită sau

pentru serviciile pe care le redă atmosfera în calitate de receptacul al emiterilor poluante, nu

suntem tentaţi, din punct de vedere economic, să ne limităm consumul de apă şi emiterile în

mediul ambiant. În plus, dacă aceste practici nu sunt păgubitoare pentru alţi agenţi economici

(aceste pagube nu sunt redate printr-o tranzacţie monetară), aceste fenomene care totuşi

afectează bunăstarea, rămân pur şi simplu, ignorate.

Atingem astfel un punct esenţial: fenomenul care nu este redat printr-un schimb

monetar, pe o piaţă este ignorat de sistemul economic. Există un motiv pentru această

”externalitate” în raport cu piaţa şi anume, că aceste fenomene au fost desemnate sub numele

general de ”efecte externe”. Existenţa valorificării monetare a efectelor externe şi a includerii

35

costului lor în cheltuielile întreprinderii pe piaţă este o temă centrală a economiei mediului

înconjurător.

V.2. Maximizarea bunăstării colective într-o economie cu efecte externe

Un exemplu de efecte externe îl reprezintă dezeconomiile externe de producţie.

Vorbim de efect extern atunci când deciziile anumitor agenţi economici afectează alţi agenţi

economici fără ca aceştia din urmă să fie compensaţi financiar. În cazul dezeconomiilor

externe de producţie, „generatorul” efectelor externe este reprezentat de o întreprindere.

Poluarea industrială constituie cazul cel mai caracteristic al dezeconomiilor externe de

producţie – exemple: un petrolier care spală tancurile în mare, fumuri toxice care degradează

calitatea aerului dintr-o aglomeraţie urbană, întreprinderile responsabile de poluarea apei care

afectează fauna piscicolă, etc.

Presupunem că două întreprinderi – Oltchim S.A. şi BAT Bascov S.A. – care au ca

domenii de activitate producerea şi comercializare de produse chimice (în special anorganice)

şi materiale de construcţii şi respectiv servicii anexe extracţiei petrolului şi gazelor naturale,

exclusiv prospecţiunile – poluează aerul din împrejurimile judeţelor Vâlcea şi Argeş.

Prezentare BAT Bascov S.A.

Din 1991, în baza H.G. 1361/1990, societatea este organizată ca societate pe acţiuni, în

prezent exercitându-şi atribuţiile prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată privind societăţile

comerciale. Firma nu are filiale, sucursale, agenţii sau puncte de lucru. Întreaga activitate se

desfăşoară la sediul său social. Terenurile şi imobilele situate pe acestea (ateliere, depozite,

magazii, clădiri administrative) sunt proprietatea societăţii. Politica în domeniul calităţii,

mediului şi sănătăţii şi securităţii ocupaţionale face parte integrantă din politica generală a

S.C. BAT BASCOV S.A. şi mobilizează întregul personal al organizaţiei să acorde întreaga

atenţie calităţii produselor şi serviciilor pe care le furnizează conforme cu cerinţele acestora,

cu standardele şi legislaţia în vigoare, printr-o colaborare civilizată, bazată pe respect şi

încredere, respectând mediul cu resursele lui naturale şi sigurând securitatea şi sănătatea

angajaţilor lor şi a părţilor interesante.

Deviza S.C. BAT BASCOV S.A. este: "Excelenţă şi performanţă". De ce? Pentru că

aceste cuvinte nu reprezintă numai un slogan publicitar, dar şi o regulă pentru tot personalul

36

organizaţiei. S.C. BAT BASCOV S.A. îşi ia un angajament faţă de toţi partenerii (clienţi,

furnizori, autorităţi) de a depune toate eforturile pentru a le satisface nevoile lor. Pentru a

obţine satisfacţia clienţilor, dar şi satisfacţia personală a angajaţilor, S.C. BAT BASCOV S.A.

a implementat şi certificat un sistem de Management Integrat de Calitate, Mediu, Sănătate şi

Securitate Ocupaţională care este menţinut şi îmbunătăţit continuu în conformitate cu

cerinţele standardelor: SR EN ISO 9001:2008; SR EN ISO 14001:2005; SR OHSAS

18001:2008; pentru toate produsele fabricate, iar repararea, recondiţionarea şi fabricarea

produselor pentru utilajul petrolier respectă cerinţele din API Spec. Q1 ed. 8/2007

S.C. BAT BASCOV S.A. promovează o politică de reducere a impacturilor negative

ale activităţilor sale asupra mediului şi de control a riscurilor profesionale privind sănătatea şi

securitatea ocupaţională. Politica firmei BAT Bascov S.A. impune ţinerea sub control a

tuturor proceselor pentru a obţine eficienţa maximă şi produse de înaltă performanţă.

Imperativul strategic al organizaţiei se axează pe dezvoltarea pieţei de profil. Aceasta

constituie cadrul în care S.C. BAT BASCOV S.A. se dezvoltă şi poate concura atât pe piaţa

internă, cât şi pe cea externă. Calitatea este piatra de temelie a reputaţiei firmei şi este

primordială pentru capacitatea fiecărei afaceri de a-şi realiza misiunea. Personalul de la toate

nivelurile reprezintă elementul central al organizaţiei şi implicarea activă şi totală permite ca

abilităţile lor să fie valorificate pentru maximizarea rezultatelor.

Prezentare Oltchim Râmnicu Vâlcea

Din 1966 OLTCHIM oferă produse chimice. Fie că este vorba de policlorură de vinil

(PVC), sodă caustică, propenoxid, propilenglicol, polieteri polioli sau materiale de construcţii,

produsele OLTCHIM se găsesc peste tot în jurul nostru, în peste 80 de ţări. Având peste 40 de

ani de cercetare şi inovaţie, Oltchim promovează transparenţa şi se concentrează tot mai mult

pe client. Înţelegând şi anticipând nevoile, exigenţele şi aspiraţiile clienţilor săi, Oltchim

conştientizează importanţa comunicării: a câştigat încrederea clienţilor răspunzând prompt

cererilor acestora şi încurajând dialogul.

OLTCHIM este un partener de încredere. Compania se află în topul marilor jucători

din industria chimică. În Europa Centrală şi de Est sunt numărul unu pe piaţa produselor

clorosodice, piaţa poliolilor polieteri şi piaţa propenoxidului, iar pe piaţa PVC ocupă locul al

doilea. OLTCHIM a devenit un brand puternic. Angajându-se în cursa competitivităţii a reuşit

să îşi păstreze poziţia, pentru că a reuşit să îşi reducă costurile de producţie, consumurile

energetice şi de materii prime, pentru că oferă produse performante, la nivelul aşteptărilor

37

clienţilor săi şi, nu în ultimul rând pentru că asigură respectul cuvenit mediului înconjurător,

reducând poluarea.

OLTCHIM activează în domeniul chimic, unde poluarea este inerentă. Poluarea poate

fi însă redusă până aproape de inexistenţă. Aceasta este dorinţa companiei Oltchim, dorinţă pe

care o pun în practică încă de la începutul existenţei companiei. Întreprinderea s-a concentrat

asupra epurării apei încă de la început prin instalaţii complexe axate pe: epurare specifică în

funcţie de impurificatori, staţie de corectare finală, care purifică şi mai mult apele reziduale,

epurare biologic. O altă problemă pe care a tratat-o excepţional, prin impunerea unui standard

în domeniu, este cea a depozitării reziduurilor solide şi periculoase.

Îmbunătăţtirea funcţionării Sistemului Integrat Calitate Mediu, precum şi

îmbunătăţirea continuă şi prevenirea poluării reprezintă pentru Oltchim garanţia succesului.

300 de parteneri, o familie de peste 5000 de membri, certificatele de calitate şi protecţie a

mediului ... pe scurt: OLTCHIM.

Aerul este factorul de mediu care constituie cel mai rapid suport ce favorizează

transportul poluanţilor în mediu. Poluarea aerului are multe şi semnificative efecte adverse

asupra sănătăţii populaţiei şi poate provoca daune florei şi faunei în general.

Din aceste motive acordăm o atenţie deosebită activităţii de supraveghere şi de îmbunătăţire a

calităţii aerului. Calitatea aerului este determinată de emisiile în aer provenite de la sursele

staţionare şi sursele mobile (traficul rutier), cu preponderenţă în marile oraşe, precum şi de

transportul poluanţilor la lungă distanţă. Respectând criteriile de clasificare impuse de

Uniunea Europeană, pe teritoriul României, în cadrul Sistemului naţional de evaluare şi

gestionare integrată a calităţii aerului, au fost stabilite 11 aglomerări pentru evaluarea şi

gestionarea calităţii aerului, respectiv: Bucureşti, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Constanţa, Brăila -

Galaţi, Iaşi, Baia Mare, Cluj Napoca, Timişoara şi Braşov şi 8 zone pentru gestionarea

calităţii aerului conform prevederilor OM nr. 745/2002.

Domeniu de concentratii pentru dioxid de sulf (ug/m3)

Indice specific

Domeniu de concentratii pentru dioxid de azot (ug/m3)

Indice specific

Domeniu de concentratii pentru ozon (ug/m3)

Indice specific

Domeniu de concentratii pentru monoxid de carbon (mg/m3)

Indice specific

Domeniu de concentratii pentru pulberi in suspensie (ug/m3)

Indice specific

0-49,(9) 1 0-49,(9) 1 0-39,(9) 1 0-2,(9) 1 0-9,(9) 1

50-74,(9) 2 50-99,(9) 2 40-79,(9) 2 3-4,(9) 2 10-19,(9) 275-124,(9) 3

100-139,(9) 3

80-119,(9) 3 5-6,(9) 3 20-29,(9) 3

38

125-349,(9) 4

140-199,(9) 4

120-179,(9) 4 7-9,(9) 4 30-49,(9) 4

350-499,(9) 5

200-399,(9) 5

180-239,(9) 5 10-14,(9) 5 50-99,(9) 5

>500 6 >400 6 >240 6 >15 6 >100 6

Indicii specifici sunt reprezentaţi pe următoarea scală nominală:

1 = excelent 2 = foarte bun 3 = bun

4 = mediu 5 = rău 6 = foarte rău

Conform acestor indicatori, cele două întreprinderi se situeză în categoriile bun şi

foarte bun, în funcţie de diferitele produse oferite pe piaţă. De exemplu, în cazul firmei

Oltchim, pentru producţia de sodă caustică şi de clorură de vinil, indicele specific acordat este

2, respectiv foarte bun; în schimb, pentru producţia de octanol sau propenoxid, indicele

specific este 3, respectiv bun.

Costul de producţie al unei întreprinderi depinde de volumul producţiei şi de cantitatea

de deşeuri: dacă o firmă deversează deşeuri în atmosferă în cantitate ridicată, atunci profitul

său (menţinând volumul producţiei constant) va fi mai ridicat decât în cazul în care

întreprinderea ar utiliza tehnologii de producţie mai puţin poluante, dar mai costisitoare.

Modelul matematic utilizează următoarele notaţii:

yj cantitatea produsă (producţia)

qj volumul deşeurilor emise în aer, j = 1, 2 pentru cele două întreprinderi

CTj (yj, qj) = CTj costul (funcţia de cost) pentru firma j, care îndeplineşte

următoarele condiţii:

∂ CT j∂ y j

> 0, ∂ CT j∂ q j

< 0

Ipoteza fundamentală este aceea conform căreia întreprinderile au un interes financiar

să polueze atmosfera. Se presupune totodată că există un nivel maximal de poluare q, nivel

pentru care costul producţiei j nu mai scade.

Costuri

39

qj

q

q¿

¿

CTj (yj1, qj)

CTj (yj0, qj)

Relaţia dintre costul total şi cantitatea de deşeuri

Pentru a simplifica analiza şi calculele se presupune că acest nivel maximal de

poluare „utilă” firmei este independent de cantitatea produsă yj. Costul total de producţie CTj

variază în funcţie de cantitatea de deşeuri qj, aşa cum este evidenţiat în figura de mai sus, cu

yj1 > yj

0. Pentru qj < q, creşterea lui qj reduce costul. Costul marginal ∂ CT j∂ y j

creşte în raport cu

volumul producţiei şi este redus atunci când volumul de deşeuri creşte, ceea ce depinde de

următoarele ipoteze:

∂2CTj∂ yj2 > 0 şi ∂2CTj

∂ yj ∂qj < 0.

Se notează cu Q volumul total al emisiilor de gaze poluante din atmosferă,

Q = ∑j

qj. Poluarea aerului constituie un impediment pentru riverani, astfel încât satisfacţia

individului i, notată cu Ui, se scrie: Ui = vi(Q) + Mi, cu vi’ < 0, i = 1,m. vi(Q) cuantifcă

consecinţele cantităţii totale de deşeuri asupra bunăstării individului i. Este deci o funcţie

descrescătoare – cu cât poluarea este mai importantă, cu atât mai puţin sunt satisfăcuţi

riveranii. Variabila Mi reprezintă valoarea veniturilor consumatorului i, venituri pe care acesta

le alocă achiziţiei de bunuri private.

Întreprinderile poluante aparţin anumitor riverani: mai precis, se presupune că

individul i posedă o fracţiune θij de titluri de proprietate a întreprinderii j, θ1j +θ2j + … + θmj=

1, astfel încât consumatorul i va obţine ∑j

θ ij π j din distribuirea profiturilor, unde π j

reprezintă profitul firmei j, cu:

π j = pjyj – CTj(yj, qj), pj fiind preţul bunului vândut de întreprinderea j.

Celelalte venituri ale consumatorului i sunt notate Ri şi sunt considerate ca fiind

parametri fixaţi. Avem atunci:

Mi = ∑j

θ ij π j + Ri ,

40

iar satisfacţia individului i se scrie:

Ui = vi(Q) + ∑j

θ ij π j + Ri .

Presupunem că întreprinderile au ca obiectiv maximizarea profitului lor. Firma j are

deci două variabile de decizie: yj şi qj. Dacă întreprinderea nu este penalizată pentru poluarea

de care este responsabilă, obiectivul de maximizare a profitului va conduce la ideea că

întreprinderea va emite în atmosferă o cantitate de substanţe toxice care îi garantează un cost

de producţie minimal, adică qj. Cantitatea yj aleasă maximizează atunci profitul pentru

această cantitate de deşeuri, adică:

pjyj – CTj(yj, q j),

ceea ce conduce la o producţie y j care verifică:

pj – ∂ CT j∂ y j

( y j, q j) = 0, adică preţul egalează costul marginal.

Se ridică întrebarea dacă această soluţie este satisfăcătoare din punctul de vedere al

colectivităţii? Riveranii sunt interesaţi de activitatea întreprinderilor în mod direct, deoarece

unii dintre ei sunt proprietarii firmelor respective, ale căror profituri le vor fi redistribuite şi

pentru că sunt afectaţi de poluare. Făcând abstracţie de orice consideraţie de natură

redistributivă, considerăm criteriu de bunăstare socială suma utilităţilor individuale: conform

firmei particulare ale funcţiilor de utilitate individuale, acest criteriu implică de fapt că o

unitate monetară în plus pentru consumatorul i este considerată ca echivalentul unei unităţi

monetare în plus pentru consumatorul j. Astfel, nu interesează repartiţia avantajelor între cei

m locuitori.

Dacă se notează cu W bunăstarea colectivă, atunci W se scrie fie:

W = ∑i

U i = ∑i

¿¿vi(Q) + ∑j

θ ij π j + Ri ),

fie utilizând funcţia profitului:

W = ∑i

¿¿vi¿)) + ∑j

p j y j - ∑j

CT j( y j , q j) + ∑i

R i.

Rezolvarea problemei impune definirea yj* şi qj

* astfel încât bunăstarea colectivă

săaibă valoarea maximă.

41

∂ Wj∂ yj

= pj – ∂ CT j∂ y j

(yj*, qj

*) = 0

∂ W j∂ q j

= ∑i

vi’(Q*) –

∂ CT j∂ q j

(yj*, qj

*) = 0, j = 1,n,

unde yj* şi qj

* reprezintă producţia optimală şi respectiv volumul optimal de deşeuri pentru

firma j, iar Q* = ∑j

qj*.

Prima condiţie exprimă egalitatea dintre preţ şi costul marginal. Pentru interpretarea

celei de – a doua condiţii, am în vedere faptul că valoarea maximă pe care consumatorul i ar fi

dispus să o plătească astfel încât volumul de gaze emise în aer să fie redus cu o unitate este

egală cu – vi’(Q*). În consecinţă, suma −∑

i

vi’(Q*) reprezintă suma disponibilităţilor

marginale de plată a riveranilor pentru o reducere a cantităţii de deşeuri. Pe de altă parte,

−∂ CT j /∂ q j reprezintă costul suplimentar ce trebuie suportat de întreprinderea j dacă aceasta

reduce cu o unitate cantitatea de deşeuri, expresie ce poate fi numită cost marginal de

reducere a poluării.

Cea de-a doua condiţie de optim exprimă aşadar egalitatea dintre suma

disponibilităţilor marginale de plată şi costul marginal de reducere a poluării pentru cele două

întreprinderi. Ea corespunde foarte bine condiţiei Bowen – Lindhal – Samuelson care

caracterizează producţia optimală de bunuri publice, indicând modul în care se produce un

bun public în raport cu bunurile private. [20]

Poluarea apare de fapt ca un bun public indezirabil, a cărui cantitate trebuie redusă.

Reducerea cantităţii de deşeuri la un anumit cost şi volumul optimal de deşeuri sunt definite

egalând, pentru fiecare din cele două întreprinderi poluante considerate, costul adiţional

cauzat de o reducere unitară a deşeurilor cu suma disponibilităţilor de plată a agenţilor pentru

un astfel de scop. Pentru cantitatea optimală q j*, costul marginal de reducere a deşeurilor este

strict pozitiv, ceea ce implică faptul că qj* < q j. Pe de altă parte, cuplurile ( y j, qj) şi (yj

*, qj*)

verifică ambele ecuaţia: ∂ CT j∂ y j

(yj, qj) = pj.

Această ecuaţie defineşte o curbă crescătoare în planul (yj, qj) ce reprezintă ansamblul

combinaţiilor producţie – deşeuri pentru care costul marginal ∂ CT j /∂ y j este egal cu pj.

Cuplurile ( y j, qj) şi (yj*, qj

*) sunt situate pe această curbă. Cum qj* < qj, yj

* este în mod necesar

mai mic decât y j.42

∂ CT j∂ y j

= pj

qj

yj*

Curba reprezentând amsamblul combinaţiilor (yj, qj) pentru care costul marginal este egal cu preţul

În concluzie, maximizarea bunăstării colective conduce la o subproducţie şi la cantităţi

de deşeuri inferioare celor care rezultă din comportamentul descentralizat al întreprinderilor

care doresc maximizarea profitului. Această proprietate poate fi interpretată astfel: o firmă

care îşi maximizează profitul nu ţine cont decât de costurile financiare antrenate de

dezvoltarea producţiei sale, în timp ce maximizarea bunăstării colective presupune includerea

ansamblului de costuri sociale în costul de producţie: costul factorilor de producţie

achiziţionaţi de pe piaţă, dar şi costul deşeurilor din punctul de vedere al colectivităţii.

Luarea în considerare a acestor costuri sociale integral conduce la reducerea nivelului

de producţie realizat de întreprinderile poluante şi, de asemenea, a cantităţii de emisii în

atmosferă. În absenţa restricţiilor, întreprinderea j va deversa cantitatea de deşeuri q j care îi

reduce costul de producţie la nivelul cel mai mic posibil şi va alege volumul de producţie y j.

Problema centrală este atunci de a defini instrumentele de politică economică potrivite pentru

a corecta comportamentul întreprinderilor poluante. [14]

Pentru a exemplifica cele enunţate mai sus, am ales o funcţie de cost Cobb – Douglas,

cu următoarea formă:

CTj(yj, qj) = 26 * yj3/ qj, yj,qj > 0

Funcţia de cost îndeplineşte condiţiile din ipoteză:

∂ CT j∂ y j

> 0 ↔ 3 * 26 * y2j * qj

-1/2 > 0,

∂ CT j∂ q j

< 0 ↔ -25 * yj3 * qj

-3/2 < 0.

43

yjy j

q j

qj*

Costul marginal ∂ CT j∂ y j

creşte în raport cu volumul producţiei şi este redus atunci

când volumul de deşeuri creşte, ceea ce depinde de următoarele ipoteze:

∂2CTj∂ yj2 > 0 ↔ 3 * 27 * yj * qj

-1/2 > 0

şi ∂2CTj∂ yj ∂qj

< 0 ↔ (-3) * 26 * yj2 * qj

-3/2.

Dacă întreprinderea nu este penalizată pentru poluarea de care este responsabilă,

obiectivul de maximizare a profitului va conduce la ideea că întreprinderea va emite în

atmosferă o cantitate de substanţe toxice care îi garantează un cost de producţie minimal,

adică q j. Echilibrul concurenţial se realizează atunci când preţul egalează costul marginal:

pj = ∂ CT j( yj , qj)

∂ y j → pj = 3 * 26 * yj

2 * q j-1/2, q j = nivelul maxim admis de poluare.

În aceste condiţii obţinem o cantitate yj aleasă care maximizează atunci profitul pentru

această cantitate de deşeuri, ceea ce conduce la o producţie y j: y j = 3-1/2 * 2-3 * pj1/2 * qj

1/4.

Am calculat apoi bunăstarea socială în cazul echilibrului concurenţial şi am obţinut:

W = ∑i

¿¿vi¿)) + ∑j

p j y j - ∑j

CT j( y j , q j) + ∑i

R i.

W = 2(q1 + q2)-1/3 + p1y1 + p2y2 – 26 * y13 * * q1

-1/2 – 26 * y23 * q2

-1/2

şi profitul pentru fiecare din cele două firme:

π j = pjyj – CTj(yj, qj)

Am ales funcţia de bunăstare socială: vi(Q) = 2Q-1/3. Funcţia aleasă îndeplineşte

condiţiile din ipoteză, şi anume: vi’(Q) < 0 ↔ -2/3 * Q-4/3 < 0.

Rezolvarea problemei impune definirea yj* şi qj

* astfel încât bunăstarea colectivă

săaibă valoarea maximă.

∂ Wj∂ yj

= pj – ∂ CT j∂ y j

(yj*, qj

*) = 0 → pj - 3 * 26 * y2j * qj

-1/2 = 0 → pj = 3 *26 * yj2 * qj

-1/2

44

Egalând cu 0 derivata bunăstării colective în raport cu cantitatea de deşeuri, am

obţinut:∂ W j∂ q j

= 0 ↔ ∑i

vi’(Q*) –

∂ CT j∂ q j

(yj*, qj

*) = 0 ↔

↔ ∑i

−¿¿2/3 * Q-4/3 + 25 * yj3 * qj

-3/2 = 0 ↔ -2/3 * m *( ∑j

qj)-4/3 + 25 * yj

3 * qj-3/2 = 0

↔ ↔ m *( ∑j

qj)-4/3 = 3 * 24 * yj

3 * qj-3/2 → ∑

j

qj = 2-3 * 3-3/4 * m3/4 * yj

-9/4 * qj-9/8

A rezultat producţia yj, care depinde de preţul practicat şi de cantitatea de deşeuri

emisă în atmosferă: yj = 2-3 * 3-1/2 * pj1/2 * qj

1/4

∑j

qj = 215/4 * 33/8 * m3/4 * pj

-9/8 * qj9/16, j = 1,2

Am notat cu α = 215/4 * 33/8 * m3/4 pentru a uşura calculele (unde m reprezintă numărul

de locuitori din cele două judeţe considerate – Argeş şi Vâlcea). Atunci, am obţinut sistemul:

q1 + q2 = α * q19/16 * p1

-9/8

q1 + q2 = α * q29/16 * p2

-9/8

Rezolvând, a rezultat:

q19/16 * p1

-9/8 = q29/16 * p2

-9/8 → q29/16 = (p2/ p1)9/8 * q1

9/16 → q2 = (p2/ p1)2 * q1.

Am înlocuit în sistem, rezultând:

(p1/pk)2qk + (p2/pk)2qk = α * qk9/16 * pk

-9/8 → qk7/16[(p1/pk)2 + (p2/pk)2] = α * pk

-9/8 → qk7/16 =

α * pk-9/8 * pk

2 / (p12 + p2

2) → qk = [α * pk7/16 / (p1

2 + p22)]16/7 →

→ qk* = α16/7 * pk / (p1

2 + p22)16/7

Am făcut transformarea: qk → q1 şi astfel: q2 = (p2/p1)2 * q1 → q2 = (p2/p1)2 * [α / (p12 +

p22)]16/7 * p1 → q1

* = [α / (p12 + p2

2)]16/7 * p1 q2* = [α / (p1

2 + p22)]16/7 * p2

2/p1.

Am înlocuit apoi în formula lui yj dedusă mai sus şi am obţinut producţia în situaţia de

optim Pareto:

y1* = 2-3 * 3-1/2 *[α / (p1

2 + p22)]16/7 * p1

3/2

y2* = 2-3 * 3-1/2 *[α / (p1

2 + p22)]16/7 * p1

-1 * p25/2

.

Cantitatea totală optimă a fi produsă este: Q* = q1* + q2

*, şi am obţinut:45

Q* = (215/4 * 33/8 * m3/4)16/7 * p1-1 * (p1

2 + p22)-9/7.

Dacă se acţioneză în sensul taxării poluării efectuate de către cele două întreprinderi,

am luat în considerare următoarele:

π j = pjyj – CTj(yj, qj) – t*qj, unde t reprezintă taxa impusă de autorităţi.

Pentru a rezolva problema se maximizează profitul obţinut de fiecare firmă, cu noile

condiţii impuse, maximizarea făcându-se după yj şi qj.

(max) π j → pj – ∂ CT j∂ y j

= 0, unde rata de taxare optimă este t* = – ∑i

vi’(Q*)

-t – ∂ CT j∂ q j

= 0

Rezolvând prima condiţie din sistem şi am obţinut:

pj – ∂ CT j∂ y j

(yj, qj) = 0 → pj - 3 * 26 * y2j * qj

-1/2 = 0 → pj = 3 *26 * yj2 * qj

-1/2

∂ W j∂ q j

= 0 ↔ ∑i

vi’(Q*) –

∂ CT j∂ q j

(yj*, qj

*) = 0 ↔ ∑i

−¿¿2/3 * Q-4/3 + 25 * yj3 * qj

-3/2 =

0 ↔ - 2/3 * m *( ∑j

qj)-4/3 + 25 * yj

3 * qj-3/2 = 0 ↔ m *( ∑

j

qj)-4/3 = 3 * 24 * yj

3 * qj-3/2 →

∑j

qj = 2-3 * 3-3/4 * m3/4 * yj

-9/4 * qj-9/8

Producţia optimă este: yj = 2-3 * 3-1/2 * pj1/2 * qj

1/4 , de unde rezultă:

∑j

qj = 215/4 * 33/8 * m3/4 * pj

-9/8 * qj9/16, j = 1,2

Rezolvând a doua condiţie din sistem, am obţinut nivelul optim al taxei pentru

poluare: -t* + 25 * yj3 * qj

-3/2 = 0, şi anume: t* = 28.727

Am înlocuit această valoare în sistem pentru a calcula noul volum al producţiei şi al

cantităţii de deşeuri:

t* = -∑−2/3Q-4/3 = 2/3 * m * ( ∑j

qj)-4/3 → 2/3 * m * ( ∑

j

qj)-4/3 = 25 * (2-3 * 3-1/2 * pj

1/2 *

qj1/4)3 * qj

-3/2 → m* ( ∑j

qj)-4/3 = 2-5 * 3-1/2 * pj

3/2 * qj-3/4.

46

Am notat cu α = 215/4 * 33/8 * m3/4 şi atunci am obţinut sistemul:

q1 + q2 = α * q1-3/4 * p1

3/2

q1 + q2 = α * q2-3/4 * p2

3/2

Rezolvând, a rezultat:

p13/2 * q1

-3/4 = p23/2 * q2

-3/4 → q2-3/4 = (p1/p2)3/2 * q1

-3/4 → q2* = (p2/p1)2 * q1.

(p1/pk)2qk + (p2/pk)2qk = α * qk-3/4 * pk

3/2 → qk7/4[(p1/pk)2 + (p2/pk)2] = α * pk

3/2

Astfel: qk7/4 = α * pk

3/2 * pk2 / (p1

2 + p22) → qk = [α * pk

7/4 / (p12 + p2

2)]4/7,

De unde: qk* = α4/7 * pk / (p1

2 + p22)4/7

Am făcut transformarea: qk → q1 şi astfel: q2 = (p2/p1)2 * q1 →

q2 = (p2/p1)2 * [α / (p12 + p2

2)]4/7 * p1. Cantităţile optime de deşeuri sunt:

q1# = [α / (p1

2 + p22)]4/7 * p1 q2

# = [α / (p12 + p2

2)]4/7 * p22/p1.

Am înlocuit apoi în formula lui yj dedusă mai sus şi am obţinut:

y1# = 2-3 * 3-1/2 *[α / (p1

2 + p22)]4/7 * p1

3/2

y2# = 2-3 * 3-1/2 *[α / (p1

2 + p22)]4/7 * p1

-1 * p25/2

.

Dacă înlocuiesc şi valoarea parametrului α, a rezultat:

y1# = 23/4 * 3-1/8 * (p1

2 + p22)-4/7 * p1

3/2

y2# = 23/4 * 3-1/8 * (p1

2 + p22)-4/7 * p1

-1 * p25/2

.

Cantitatea totală optimă a fi produsă este: Q# = q1# + q2

#, şi am obţinut:

Q# = α * p1-1 * (p1

2 + p22)-9/7 = (215/4 * 33/8 * m3/4)4/7 * p1

-1 * (p12 + p2

2)-9/7.

Pentru a reflecta contextul economic acutal în cele două judeţe analizate, am preluat date

referitoare la numărul de locuitori – sintetizat în variabila m – conform rezultatelor

recensăminntelor populaţiei şi al locuinţelor din 2008, judetul Vâlcea are o populatie de

413.247 locuitori, reprezentând 1,91% din populatia României, densitatea populatiei fiind de

71,7 locuitori/km2iar judeţul Argeş are o populaţie de 652.625 locuitori. Pe baza acestor date,

47

am calculat variabila α, α = 215/4 * 33/8 * m3/4, şi am obţinut valoarea 674606.67, pe care am

folosit-o ulterior în simulările realizate.

Analizând cataloagele care centralizează preţurile produselor oferite spre vânzare de către

cele două companii am realizat mai multe simulări, folosind rezultatele ecuaţiilor de mai sus.

Astfel, am obţinut diferite cantităţi de producţie optime în funcţie de volumul de deşeuri emis

în atmosferă, având ca obiectiv maximizarea bunăstării sociale. Din interpretarea grafică a

rezultatelor am obţinut ca variaţia volumului de output creat şi cantitatea de deşeuri depinde

foarte mult de variaţia preţului. Cu cât preţul practicat de cele două întreprinderi este mare, cu

atât ecartul dintre deşeurile emise în atmosferă şi producţia realizată este mai mic. De

asemenea, se observă că evoluţia funcţiilor de producţie ale celor două firme este

asemănătoare, firma BAT Bascov având însă diferenţe mai mari între noxele emise şi outputul

creat, deoarece producţia firmei OLTCHIM depinde de preţul practicat de prima firmă (de

externalităţile produse de aceasta).

Grafic BAT Bascov Grafic OLTCHIM

Evoluţia producţiei totale – suma dintre cantităţile de bunuri finale oferite pe piaţă de

către cele două întreprinderi poluatoare depinde de coeficientul α, calculat mai sus, şi de

preţurile practicate.

48

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

1185 13981747 73912452 473 303 910 745 31221498 392

Productie

Deseuri

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

8000

1848 1848 1848 6386 738 970 352 842 298 1650 1052 274

Productie

Deseuri

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 120

2000

4000

6000

8000

10000

12000

Producţia totală

Productia totala

În urma compararii bunăstării colective în cele trei situaţii, şi anume: în cazul

echilibrului concurenţial când firmele nu sunt constrânse şi acţionează doar în sensul

maximizării profitului lor, în cazul de optim Pareto, când se ia în considerare şi maximizarea

bunăstării sociale, respectiv în funcţie de cantitatea de deşeuri emise în atmosferă, am obţinut

următoarele date:

Nr. Simulare Bunăstarea socială Optim Pareto

Bunăstarea socială Echilibru concurenţial

1 11644721.65 49240.502 4495146.82 274668.393 1227801.30 30491.804 6536.41 5187.235 1855371.70 597181.006 5714511220.70 324166.007 499788089461.40 37589222472.008 238753717.09 151135175.009 9700774603.80 1434714.0010 78674.29 78001.0011 13828565.95 12357670.0012 301177166045.70 16259648793.00

Se observa clar că situaţia de optim Pareto este cea mai favorabilă, aducând un plus de

valoare pentru satisfacţia atât a indivizilor din cele două judeţe analizate, cât şi a celor doi

producători. În situaţia de echilibru concurenţial profitul fiecărei din cele două firme este mai

mare decât în situaţia de optim Pareto, întrucât acestea iau în considerare doar optimizarea

profitului individual.

49

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 120

100000000000200000000000300000000000400000000000500000000000600000000000

Bunăstarea colectivă

Optim Pareto Echilibru concurenţial

În cazul când guvernul impune o taxă pentru poluare, se restabileşte optimul Pareto

din economie, bunăstarea socială obţinută fiind egală cu cea din situaţia de optim Pareto

(Anexa nr. 1)

Concluzii

Această lucrare, intitulată „Alegerea strategiei optime de producţie la nivel

microeconomic” a urmărit analizarea în profunzime a performanțelor și a strategiei de

producţie atinse de agenţii economici, cu aplicaţie pentru două firme BAT Bascov S.A. şi

Oltchim Râmnicu Vâlcea S.A.

Am observat că domeniul în care societatăţile își desfășoara activitatea este

reprezentat de piața produselor de prelucrare a petrolului şi de producţie a produselor

chimice. Din punct de vedere al echilibrului financiar s-a ajuns la concluzia că firmele

prezintă o situație financiară bună în ceea ce privește rezultatul net al exerciţiilor financiare,

acestea având numai valori pozitive, iar cursul acţiunilor sale au avut o evoluţie ascendentă,

conform înregistrărilor de la Bursa de Valori Bucureşti.

Structurată pe cinci capitole, lucrarea tratează aspecte legate de alegerile optime la

nivel microeconomic, existenţa echilibrului economic într-o economie cu efecte externe,

insistând asupra restabilirii optimalităţii Pareto într-o economie cu efecte externe.

Conceptul alocare optimală a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are

sorgintea în modul de abordare a bunăstării de către Vilfredo Pareto. Potrivit lui Pareto,

alocarea optimă a resurselor presupune că: fiecare individ este cel mai bun judecător al

propriei bunăstări; bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării

individuale şi bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată. În aceste conditii, mecanismul

50

convenţional de formare şi evoluţie a preţurilor bazat doar pe criterii şi cerinţe ale eficienţei

trebuie să fie completat cu criterii şi cerinţe legate de echitatea socială, ceea ce presupune

intervenţia guvernamentală pentru o mai bună funcţionare a pieţelor.

Aşa cum am observat şi în studiul de caz realizat, o economie cu efecte externe

negative, îngrijorătoare pentru guvern (în principal, efectele externe ca poluarea aerului, apei,

deşeuri radioactive, materiale toxice etc.) reclamă aplicarea unei politici de protejare a

mediului înconjurător. Acest tip de politică se bazează pe existenţa unui set de reglementări

legale cu privire la protecţia mediului înconjurător (niveluri maxime de poluare admise,

sancţiuni, taxarea poluării), care servesc controlului direct al poluării. Cu cât însă sancţiunile

sau constrângerile impuse de stat actorilor economici poluanţi vor limita mai mult libertatea

de acţiune a acestora, cu atât efectele redistributive ale reglementării vor fi mai mari, iar

mecanismul concurenţial mai mult afectat.

Totuşi, am constatat că o soluţie optimală în sens Pareto nu elimină efectele externe

din economie. Echilibrul concurenţial dintr-o economie cu efecte externe nu este eficient în

sens Pareto, deoarece nu sunt luate în considerare efectele dintre consumator şi producător.

Problema de optim la nivelul consumatorului individual urmăreşte maximizarea utilităţii în

condiţiile respectării restricţiei de buget, iar în cazul economiei cu efecte externe, agenţii

economici consideră nu numai preţurile ca date, dar şi variabilele care afectează fie funcţiile

de utilitate, fie mulţimile de consum, fie mulţimile de producţie, adică acele variabile ce

cuantifică efectele externe. Astfel, am analizat cazul abordării politicii economice a taxării

optimale, care a rezolvat problema prin care optimul concurenţial într-o economie cu efecte

externe a devinit şi optim Pareto. Într-adevăr, în urma calculelor efectuate pe cele două

întreprinderi poluatoare, am obţinut un nivel al bunăstării colective diferit în situaţia de

echilibru concurenţial decât de cel în situaţia de optim Pareto, dar, după aplicarea unei taxe

optime asupra poluării, s-a revenit la situaţia de optim.

În concluzie, maximizarea bunăstării colective conduce la o subproducţie şi la cantităţi

de deşeuri inferioare celor care rezultă din comportamentul descentralizat al întreprinderilor

care doresc maximizarea profitului. Această proprietate poate fi interpretată astfel: o firmă

care îşi maximizează profitul nu ţine cont decât de costurile financiare antrenate de

dezvoltarea producţiei sale, în timp ce maximizarea bunăstării colective presupune includerea

ansamblului de costuri sociale în costul de producţie: costul factorilor de producţie 51

achiziţionaţi de pe piaţă, dar şi costul deşeurilor din punctul de vedere al colectivităţii. Prin

aplicarea de către stat a unor politici economice coerente, cum ar fi: crearea pieţei drepturilor

de poluare, politica taxării optimale şi integrarea firmelor poluatoare, se poate restabili

optimul Pareto într-o economie cu efecte externe.

Bibliografie

[1] Barde, J.P., Économie et politique de l' environnement, Ed. Puf, Paris, 1992

[2] Cămăşoiu, C., Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

[3] Eisenhardt, Kathleen M. & Sull, Donald N. Harvard Business Review on

Advances in Strategy, Strategy as Simple Rules, pag 115, 2007

[4] Gadiesh, Orit and Gilbert, James L. Transforming corner-office strategy into

frontline action, pag 154-170, 2006

[5] Jouvenel, B. Economia politică a gratuităţii, articol apărut la Paris, 1957

[6] Marin Dumitru, Hartulari Carmen, Albu Crisan, Galupa Angela, Microeconomie –

teorie si aplicatii – Consumatorul si producatorul, Ed. ASE Bucuresti, 2000, pag 209-218

[7] Marin, Dumitru; Stancu, Stelian, Teoria echilibrului general, editura ASE,

Bucureşti, 2004

[8] Marin, Dumitru; Marinescu, Daniela, Alocaţii Pareto optimale şi finanţarea

producţiei de bunuri publice, editura ASE, Bucureşti, 2004

[9] Marinescu, Daniela, Microeconomie avansată: economia informaţiei, editura ASE,

Bucureşti, 2009

[10] Mathur, Shiv S., Kenyon, Alfred, Creating value: Successful Business Strategies,

Butterworth – Heinemann, 2001, pag 220

52

[11] Mäller K. G., Internaţional Environnemental Problems, Oxford Review of

Economic Policy, vol. 6, nr. 1,1990

[12] Editor Joe Tidd, From Knowledge Management to Strategc Competence.

Measuring Technological, Market and Organisational Innovation, Second Edition, Imperial

College Press, 2008

[13] Roman, Mihai, Economia sectorului public

http://asecib.ase.ro/Roman/esp/capitolul3.pdf

[14] Picard Pierre, Elements de microeconomie, Biens publics et externalites –

L’inefficacite d’une economie de marche en presence d’externalites: le cas de la pollution

industrielle, editura Montchrestien, Paris 1998, pag. 490-495

[15]http://www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/

management_si_marketing/Politici%20si%20strategii%20financiare%20de%20protectia

%20mediului/cap1.pdf

[16] http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol1/tabele/t01.pdf

[17] http://www.batbascov.ro/index.html

[18] http://www.bvb.ro/RapoarteFinanciare/C_rf_fs.aspx?s=BATV&d=12/31/2008

[19] http://www.bvb.ro/RapoarteFinanciare/C_rf_fs.aspx?s=BATV&d=12/31/2007

[20] http://www.bvb.ro/RapoarteFinanciare/C_rf_fs.aspx?s=BATV&d=12/31/2006

[21] http://www.bvb.ro/RapoarteFinanciare/C_rf_fs.aspx?s=BATV&d=12/31/2005

[22] http://www.bvb.ro/RapoarteFinanciare/C_rf_fs.aspx?s=BATV&d=12/31/2004

[23] http://www.bvb.ro/RapoarteFinanciare/C_rf_fs.aspx?s=BATV&d=12/31/2003

53