FACULTATEA DE DREPT

TITU MAIORESCU

DISCIPLINA: DREPT PROCESUAL PENAL

TEMA LUCRĂRII: PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

STUDENT:

LĂZĂRESCU GH NICULINA

DANIELA

Bucureşti

-2013-

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE

Definim procesul penal ca fiind activitatea reglementată de lege,

desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane,

în scopul de a constata la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie

infracţiuni, astfel ca orice persoană ce a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită

potivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere

penală.

Activitatea de înfăptuire a justiţiei presupune efectuarea unui complex de

acte procesuale si procedurale succesive, îndeplinite de anumite organe si

persoane cu diferite calităţi procesuale, in cadrul procesului penal.

Participanţii în procesul penal sunt acele organe şi persoane care, prin

calitatea şi rolul pe care îl au, contribuie la realizarea scopului procesului penal.

Participaţiunea din dreptul procesual penal nu trebuie confundată cu cea

din dreptul penal.Astfel, în dreptul procesual penal noţiunea de participant are in

vedere subiecţii procesuali care desfăşoară împreună o activitate procesual

penală, în timp ce noţiunea de participant în dreptul penal se referă la persoanele

care au conlucrat la săvârşirea unei infracţiuni (complici, coautori, instigatori).

Noţiunea de participanţi in procesul penal este percepută ca având două

sensuri : un sens larg şi unul restrâns.

În sens larg, participanţi în proces sunt toate organele care iau parte la

procesul penal (organele judiciare, părţile, apărătorul şi alte persoane).

De reţinut că acest sens (larg) este mai puţin folosit şi nu are o accepţiune

tehnică, deoarece presupune reunirea în această noţiune a tuturor celor care iau

parte la proces.

În sens restrâns, noţiunea de participanţi în procesul penal înglobează

organele judiciare, părţile şi apărătorul.

Organele judiciare care participă la cauza penală sunt: instanţele de

judecată, Ministerul Public şi organele de cercetare penală.

2

Trebuie sa de facă deosebirea între organele judiciare şi părţi, în sensul că

organele judiciare acţionează în numele statului pentru ocrotirea intereselor

întregii societăţi, în timp ce părţile din proces acţionează pentru realizarea

intereselor personale care se nasc din infracţiune, prin formularea de cereri,

memorii, intervenţii, concluzii adresate organelor judiciare.

Apărătorul nu are un interes direct în cauză, el nu acţionează în nume

propriu, ci în numele părţii căreia îi acordă asistenţă juridică, motiv pentru care

în procesul penal apărătorul are o poziţie specială între ceilalţi participanţi.

Din rândul altor persoane care participă la procesul penal, fac parte :

martorii, martorii asistenţi, experţii, agenţii procedurali, mandatarii,

reprezentanţii, traducătorii, etc.Această categorie de participanţi sau, mai concret

spus, unii dintre aceştia nu sunt întâlniţi la toate procesele penale, prezenţa lor

fiind determinată de natura şi împrejurările concrete ale fiecărei cauze.

Dacă privim participanţii în procesul penal, prin prisma raporturilor

juridice procesuale în care aceştia se află, observăm că ei au şi calitatea de

subiecţi procesuali.

Având în vedere principiul oficialităţii în baza căruia se desfăşoară

procesul penal, subiecţii procesulai au fost clasificaţi în subiecţi oficiali și

subiecţi particulari.

La rândul lor, subiecţii oficiali se împart in subiecţi judiciari (judecătorii,

procurorii, organele de cercetare) şi extrajudiciari (organele de control,

comandanţii de nave şi aeronave etc.)

Subiecţii particulari se împart şi ei in două mari categorii, respectiv

subiecţi principali (părţile) şi subiecţi secundari (alte persoane).

Săvârșirea unei infracțiuni generează obligații și drepturi pentru o suită

întreagă de persoane. Drepturile și obligațiile ce se nasc în cadrul procesului

penal sunt variate şi depind de poziția procesuală a participanților.

Un loc deosebit in distribuția procesuală îl au părțile, care pot fi definite

ca persoane fizice sau juridice, ce au drepturi şi obligații care izvorăsc în mod

3

direct prin exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal.

Părțile au nevoie de cadrul procesual penal pentru a-și rezolva problemele care

le interesează, și în aceeași măsură, procesul penal are nevoie de părți pentru a

se putea desfășura1. Drepturile și obligațiile celorlalți participanți în procesul

penal nu-și au izvorul în mod direct in exercitarea acțiunii penale sau acțiunii

civile, ci în anumite convenții legale2 sau în anumite acte de dispoziție ale

organelor judiciare3.

Părțile sunt reglementate în Codul de procedură penală în articolele 23 și

24 astfel:

Inculpatul este „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea

penală, este parte în procesul penal și se numește inculpat.̋4

Alte părți în procesul penal sunt:

Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau

materială, dacă participă în procesul penal se numește parte vătămată.

Partea vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se

numește parte civilă.

Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile,

pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numește

parte responsabilă civilmente.

Din definiţia dată părţilor, rezultă că acestea îşi au localizate drepturile şi

obligaţiile în una din cele două laturi ale procesului penal. Astfel, părţile care au

drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din exerciţiul acţiunii penale le întâlnim în

latura penală (este cazul inculpatului şi părţii vătămate), iar părţile care au

drepturi şi obligaţii ce izvorăsc din exerciţiul acţiunii civile îşi găsesc locul în

1 S. Satta, Diritto procesuale civile, Padova, 1967, p.722 Astfel, drepturile si obligaţiile apărătorului îşi au izvorul în contractul de asistenţă juridică încheiat între avocaţi şi justiţiabil3 Drepturile şi obligaţiile expertului îşi au izvorul în dispoziţia dată de organul judiciar privind efectuarea expertizei4 Conform articolului 23.

4

latura civilă a procesului penal (este cazul părţii civile şi părţii responsabile

civilmente).

Având în vedere faptul că procesul penal este consecinţa directă a unui

conflict cu legea penală, conflict care poate antama şi o acţiune civilă, rezultă că

subiecţii care au calitatea de părţi au interese contrare. Astfel, inculpatul are

interese contrare faţă de partea vătămată şi partea civilă şi are interese comune

cu partea responsabilă civilmente. În mod implicit, partea civilă are interese

contrare cu partea responsabilă civilmente şi cu inculpatul.

Este posibil ca, în cadrul unui proces penal, mai mulţi subiecţi procesuali

să aibă interese comune, existând între ei o solidaritate procesuală. De exemplu,

în situaţia în care o faptă penală a fost săvârşită în participaţie, există o

solidaritate procesuală a coinculpaţilor; în cazul în care aceeaşi faptă a produs un

prejudiciu material la diferite persoane, există solidaritate procesuală între

părţile civile.

Învinuitul, deși nu figurează între părțile din procesul penal, ocupă un loc

considerabil în reglementarea Codului de procedură penală.

În urma săvârșirii infracțiunii, se naște un raport de drept penal

substanțial. Subiecții principali ai acestui raport sunt, pe de o parte societatea,

iar pe de altă parte, autorul infracţiunii. Prin reacţia societăţii (statului), în

vederea tragerii la răspundere penală a celui care a săvârşit infracţiunea, ia

naştere raportul juridic penal, în care subiecţii principali sunt statul (reprezentat

prin organele sale competente) şi infractorul.

Cu ocazia desfăşurării procesului penal, subiectul activ5 al infracţiunii

primeşte diferite calităţi procesuale, care au semnificaţii distincte, cu rezonanţe

specifice în structura conţinutului raportului juridic procesual penal. Cu alte

cuvinte, calităţile procesuale pe care le va primi infractorul pe parcursul

procesului penal atrag, fiecare în parte, obligaţii şi drepturi pe care cel chemat să

5 Folosim noţiunea de subiect activ în sensul ei larg de făptuitor, prin care înţelegem includerea noţiunilor de “autor”, “instigator” şi “complice”, în sensul legii penale.

5

răspundă penal le va suporta sau exercita în activitatea procesuală. Aşadar,

aceeaşi persoană fizică (infractorul) va îmbrăca diverse „haine juridice”, pe

parcursul procesului penal, fiecare dintre ele arătând, pe de o parte, stadiul în

care a ajuns procesul penal, iar pe de altă parte, obligaţiile şi drepturilor pe care

le are cel care a încălcat legea penală.

Înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit infracţiunea are

calitatea de făptuitor, această calitate fiind menţionată deseori în legea

procesual penală 6. Făptuitorul, ca subiect al raportului juridic de conflict,

devine, după declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului

juridic procesual penal. Odată cu pornirea urmăririi penale împotriva

făptuitorului, acesta primeşte calitatea de învinuit7. Învinuitul este subiect de

drepturi şi obligaţii procesuale, făptuitorul nu este un asemenea subiect,

deoarece nu există cadrul procesual legal în care el să aibă anumite drepturi şi

obligaţii, acest cadru născându-se odată cu începerea urmăririi penale, care

coincide cu pornirea procesului penal8. Actele procesuale prin care se conferă

făptuitorului calitatea de învinuit sunt : rezoluţia, respectiv, în ipoteze de

excepţie, procesul verbal şi ordonanţa.

Rezoluţia reprezintă actul procesual prin care, potrivit art.228, începe

urmărirea penală, în cazul în care organul de urmărire penală este sesizat prin

plângere, denunţ ori sesizare din oficiu. Când organul de urmărire penală se

sesizează din oficiu, încheie un proces verbal, conform art.221 alin.1 teza finală.

Anterior adoptării Legii nr.356/2006 prin acest act de sesizare din oficiu se

dispunea, totodată, şi începerea urmăririi penale9. Ca atare, procesul verbal

6 Conform articolelor 200,214 şi 215 7 Conform articolului 2298 Până la modificarea articolului 279 alineatul 2 prin Legea nr.356/2006, când plângerea prealabilă, pentru anumite infracţiuni, se adresa instanţei de judecată, declanşarea procesului penal nu mai implica şi începerea urmăririi penale, în asemenea cazuri procesele penale având forma atipică. În prezent, potrivit articolului 279 alineatul 2 astfel cum a fost modificat prin articolul I pct.140 din Legea nr.356/2006, plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii. Prin această reglementare a fost eliminată acţiunea penală direct în faţa instanţei de judecată. 9 Conform articolului 228 alineat 3

6

întocmit ca urmare a sesizării din oficiu, constituia actul prin care se materializa

modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, fiind şi actul procesual

care marca declanşarea raportului procesual penal. Prin abrogarea art.228 alin.3,

procesul verbal nu mai poate reprezenta act de începere a urmăririi penale. Ca

atare, se constată că în circumstanţele unei autosesizări a organelor de urmărire

penală cu privire la săvârşirea unui ilicit penal realitatea infracţională va fi

consemnată în cuprinsul unui proces verbal, dar începerea urmăririi penale se va

dispune prin rezoluţie. Aşadar, sesizarea din oficiu presupune, ca urmare a

noilor modificări legislative, redactarea a două înscrisuri distincte: procesul

verbal de sesizare din oficiu şi rezoluţia de începere a urmăririi penale.

Urmărirea penală poate începe, de asemenea, şi prin proces verbal în cazul

infracţiunilor de audienţă. Astfel, potrivit art.299, instanţa încheie un proces

verbal de constatare a faptei penale prin care, în acelaşi timp, conferă

făptuitorului calitatea de învinuit şi îl trimite procurorului. Nu în ultimul rând,

doctrina procesual penală a confirmat practica organelor de urmărire penală

privind începerea urmăririi penale prin intermediul unei ordonanţe de rezolvare

a unui conflict de competenţă survenit între organele de cercetare penală. În

urma acestor dispoziţii legale şi în aprecierea unei practici confirmate de

literatura de specialitate se poate dispune începerea urmăririi penale prin

rezoluţie, proces verbal, respectiv, ordonanţa procurorului.

În actualul context al prefacerilor legislative din România, între altele, se

impune simplificarea procesului penal prin adoptarea de norme care să asigure o

mai mare operativitate acestei activităţi, cu o importanţă socială sporită.

În acest context se propune abordarea problemei privind posibilitatea

renunţării la calitatea de învinuit în procesul penal şi, legat de aceasta,

perfecţionarea legislaţiei procesual penale în privinţa momentului punerii în

mişcare a acţiunii penale.

7

În Codul de procedură penală10 se arată că persoana faţă de care se

efectuează urmărirea penală se numeşte ,,învinuit” cât timp nu a fost pusă în

mişcare acţiunea penală împotriva sa. Din economia dispoziţiilor Codului de

procedură penală rezultă că, începerea urmăririi penale se dispune ori de câte ori

organul de urmărire a fost sesizat, prin unul din modurile prevăzute de lege, că

s-a săvârşit o infracţiune. În vederea începerii urmăririi penale, organul de

urmărire penală poate efectua acte premergătoare pentru a verifica temeinicia

informaţiilor primite prin modurile de sesizare prevăzute de lege11.

CAPITOLUL II. INCULPATUL

10 Conform articolului 229 11 A se vedea I.Neagu, Reflecţii pe marginea dispoziţiilor legale privind actele premergătoare urmăririi penale, în S.C.J. nr.2/1976, pp.151-152; idem, Los ados precedentes la sequimento judicial, etapa importante en la realizacion de unor tareas al vinculados al desarrollo del proceso penale, în A.U.B., 1985, pp.59-65; idem, Cu privire la posibilitatea efectuării percheziţiei în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale, în A.U.B., 1980, pp.67-71.

8

2.1Noţiune

Inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal, întreaga activitate

procesuală desfăşurându-se în jurul faptei săvârşite de inculpat în vederea

tragerii sale la răspundere penală. Dacă există cauze penale la care nu participă

partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, nu poate exista

judecată penală şi condamnare fără inculpat. De aceea inculpatul este partea

principală şi indispensabilă a procesului penal.

Recunoaşterea calităţii de parte în proces a inculpatului constituie o

expresie a umanismului dreptului procesual penal contemporan, deoarece se dă

posibilitatea celui împotriva căruia se exercită acţiunea penală să aibă o

contribuţie activă la stabilirea şi întinderea răspunderii penale. De asemenea,

atunci când, din eroare, este pusă sub inculpare o persoană nevinovată, este

firesc ca aceasta să aibă posibilităţi maxime de a face să triumfe adevărul cu

privire la nevinovăţia sa. O dată ce orice persoană învinuită de săvârşirea unei

infracţiuni, este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale prin

probe legal administrate, nu se poate admite decât situarea acestei persoane pe o

poziţie procesuală egală cu a celorlalte părţi, precum şi cu poziţia procurorului

care învinuieşte, acordându-i-se cel puţin aceleaşi şanse în duelul judiciar ce se

desfăşoară în faţa instanţei de judecată. De aceea, legea a prevăzut pentru

inculpat, ca parte în proces, cele mai numeroase drepturi procesuale, înarmate cu

puternice garanţii juridice; de exemplu, cazurile de asistenţă juridică obligatorie

pentru inculpat sunt mai numeroase decât pentru celelalte părţi şi sunt prevăzute

sub sancţiunea nulităţii aboslute.

Înainte de a deveni inculpat în procesul penal persoana fizică supusă

cercetării penale îmbracă mai multe “haine juridice”:

- făptuitor, calitate specifică în faza actelor premergătoare înainte de

începerea urmăririi penale;

- învinuit, din momentul începerii urmăririi penale până în momentul în

9

care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;

- inculpat, din momentul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală,

până în momentul pronunţării hotărârii definitive de condamnare.

Anterior modificării Codului penal prin Legea nr.278/200612, în procesul

penal din România, inculpat putea fi doar o persoană fizică. Prin intermediul

acestei legi a fost generalizată în legislaţia din ţara noastră răspunderea penală a

persoanei juridice13.Ca urmare a reglementării condiţiilor în care pesoana

juridică poate fi trasă la răspundere penală, se impune luarea in considerare a

calităţii procesuale de inculpat prin raportare atât la persoanele fizice, cât si la

persoanele juridice.

Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală este ales de către

organele de urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din

totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actele procesuale prin

care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanţa de punere în

mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului14 şi

încheierea instanţei de judecată în condiţiile prevăzute de art.336, art.337 alin.2,

respectiv art.2781 alin.8 lit.c (când plângerea persoanei vătămate împotriva

actelor procurorului de netrimitere în judecată este admisă şi instanţa dispune

reţinerea cauzei spre judecare). Inculpatul este, aşadar, parte în proces, el având

anumite obligaţii specifice, pe care nu le are învinuitul, aceasta fiind cea mai

12 Legea nr.278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi a fost publicată în Monitorul Oficial nr.601 din 12 iulie 2006.13 Instituţia răspunderii penale ale persoanei juridice este cunoscută sistemului de drept din ţara noastră, prin raportare la dispoziţiile Codului penal român anterior. De asemenea, reglementări având aceeaşi finalitate se regăsesc şi în legislaţia contemporană, un exemplu în acest sens reprezentându-l Legea nr. 299 din 28 iunie 2004 privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori, publicată in Monitorul Oficial nr. 593 din 1 iulie 2004(act normativ abrogat prin art. VII din Legea nr. 278/2006) 14 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile articolelor 336 şi 337

10

importantă diferenţă între învinuit şi inculpat. De exemplu, inculpatul poate fi

arestat pe o perioadă mai mare de timp15.

Cu privire la aspectele diferenţiale ce privesc drepturile pe care le au cele

două calităţi procesuale, menţionez că acestea erau evidenţiate în unele

dispoziţii anterioare modificărilor făcute Codului de procedură penală. În acest

sens, potrivit art.257, anterior modificărilor survenite prin Legea nr.281/2003,

prezentarea materialului de urmărire penală către învinuit era facultativă, fiind

lăsată la aprecierea procurorului, în vreme ce aceeaşi activitate avea caracter

obligatoriu faţă de inculpat. În prezent, legea procesual penală nu mai distinge

între cele două calităţi menţionate, în ceea ce priveşte prezentarea materialului

de urmărire penală. De asemenea, în dispoziţiile legale anterioare Legii

nr.281/2003, arestarea preventivă a învinuitului se putea dispune fără ca

organele judiciare să procedeze la ascultarea acestuia, în vreme ce ascultarea

inculpatului arestat era obligatorie. De lege lata, învinuitul sau inculpatul faţă de

care se dispune arestarea preventivă trebuie ascultat în mod obligatoriu.

În acest fel se remarcă o abordare juridică a celor două calităţi procesuale

de pe o poziţie care presupune o tratare similară, mai cu seamă din perspectiva

respectării drepturilor şi intereselor procesuale legitime. Astfel, pledoaria vizând

utilitatea renunţării la calitatea de învinuit capătă consistenţă, ultimele

modificări legislative reprezentând tot atâtea argumente în favoarea acestei teze.

Calitatea de inculpat se transformă în aceea de condamnat, în momentul

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti penale. Condamnatul nu este parte

în proces16, el fiind subiect în raportul juridic de drept execuţional, raport plasat

în afara sferei procesului penal.

15 Inculpatul poate fi arestat de către judecător ori de instanţa de judecată pe o durată de până la 30 de zile, iar învinuitul numai până la 10 zile16 Codul de procedură penală în vigoare “nu enumeră pe condamnat printer părţile în procesul penal, deoarece în desfăşurarea procesului penal condamnatul nu apare ca parte decât în căile extraordinare de atac, dar chiar atunci ceea ce caracterizează poziţia sa procesuală este calitatea de inculpat, aşa că nu este necesară o calificare suplimentară”

11

Pentru a deveni inculpat, persoana trebuie să fie determinată, deoarece

numai unei persoane cunoscute i se poate aplica o pedeapsă și, ca urmare, se

poate pune în mișcare acțiunea penală împotriva sa. Când nu se cunoaște cine

este făptuitorul, se desfașoară activitatea de urmărire penală pentru determinarea

sa. Determinarea persoanei inculpatului constă în indicarea numelui, prenumelui

și celorlalte date care o deosebesc de orice altă persoană; atunci când persoana

care a săvârșit infracțiunea este cunoscută, dar își ascunde identitatea reală prin

nume false sau porecle, ea poate deveni inculpat, întrucât identitatea sa ca

persoană fizică este determinată. Pentru persoanele juridice se cere cunoașterea

datelor despre denumirea și sediul lor, dar și a reprezentanților ce vor fi chemați

în fața autorităților judiciare.

Inculpat poate deveni persoana care a comis o infracțiune în formă

consumată sau tentativă, în calitate de autor, instigator sau complice (art. 144

Cod penal); acțiunea penală având ca obiect tragerea la răspundere penală a

persoanelor ce au săvârșit infracțiuni, nu poate fi subiect pasiv al acestei acțiuni

decât acela care, în sensul legii penale, a comis o infracțiune. Totuși, din eroare,

poate deveni inculpat și o persoană cu privire la care există date aparente că a

săvârșit o infracțiune, fără ca aceasta să corespundă realității; soluția de achitare

a inculpatului pe temeiul că fapta nu constituie infracțiune sau că el nu a săvârșit

fapta ce i se impută, constituie o dovadă a unei astfel de posibilități, pe care nu

de puține ori o întâlnim în practica instanțelor judecătorești. Dacă regula este

identitatea dintre inculpat și infractor, prin excepție se poate produce și eroarea

judiciară a inculpării unei persoane nevinovate, dar împotriva căreia există date

probatorii care o învinuiesc; având în vedere posibilitatea unei astfel de erori,

procesul penal modern a instituit mijloace procesuale necesare pentru infirmarea

unei vinovății aparente a unui inculpat, neconformă cu legea și adevărul.

Inculpat poate fi persoana determinată care răspunde din punct de vedere

penal; persoanele cărora legea le recunoaște imunitatea penală – Președintele

României, diplomații din alte țări și persoanele asimilate lor – nu pot fi

12

inculpate.fiindcă legea penala nu li se aplică; de asemenea, minorii care la data

săvârșirii faptei nu răspundeau din punct de vedere penal, având sub 14 ani, nu

pot fi inculpați decât printr-o gravă eroare judiciară.

Pentru a fi inculpat nu se cere capacitatea deplină a drepturilor, astfel că

un minor având 14 ani împliniți și discernământul necesar poate fi inculpat și

judecat fără a fi necesară asistarea de către persoanele prevăzute de legea civilă.

Întrucât drepturile și obligațiile procesuale ale inculpatului nu sunt

uniforme pe întreaga desfășurare a procesului penal, examinarea acestora se face

diferențiat pe faze procesuale.

2.2 Obligaţiile şi drepturile inculpatului în procesul penal

Inculpatul, ca parte în proces are anumite obligaţii şi anumite drepturi.

Între drepturile inculpatului amintim:

- dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau din oficiu;

- dreptul de a participa la efectuarea actelor de urmărire penală şi de

a i se prezenta motivele de urmărire penală;

- dreptul de a lua cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii;

- dreptul de a lua ultimul cuvânt;

- dreptul de a uza de calea de atac;

- în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul are dreptul de a nu face

nicio declaraţie, chiar dacă acest drept, înscris în art. 70 alin. (2) C. proc. pen. în

cazul ascultării învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale, nu este

prevăzut expres şi în art. 323 din acelaşi cod referitor la ascultarea inculpatului

în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât dreptul inculpatului de a nu face nicio

declaraţie în cursul cercetării judecătoreşti constituie, potrivit jurisprudenţei

Curţii Europene a Drepturilor Omului, una dintre garanţiile dreptului la un

proces echitabil prevăzut în art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Nerespectarea dispoziţiilor

13

privind dreptul învinuitului sau al inculpatului de a nu face nicio declaraţie este

prevăzută sub sancţiunea nulităţii relative, potrivit art. 197 alin. (1) C. proc. pen.

Această sancţiune nu este incidentă atunci când, în cursul urmăririi penale,

învinuitului sau inculpatului i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu face nicio

declaraţie, acesta consimţind cu privire la ascultarea sa în prezenţa apărătorului

desemnat din oficiu, iar în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat la

ascultare, în prezenţa apărătorului ales, inculpatul menţinându-şi atitudinea

procesuală iniţială.

În privinţa drepturilor, de asemenea, se prevede şi obligaţia organului de

cercetare ca, odată ce a pus în mişcare acţiunea penală să cheme pe inculpat să-i

comunice fapta şi să-i dea explicaţii asupra drepturilor şi îndatoririlor pe care le

are17, pe când pentru învinuit nu se prevăd asemenea măsuri decât la terminarea

urmăririi penale18.

Drepturile și îndatoririle procesuale ale învinuitului și inculpatului în

faza de urmărire penală.Persoana cu privire la care se desfășoară urmărirea

penală poate avea, până la finalizarea urmăririi penale, numai calitatea de

învinuit sau poate dobândi, în această fază procesuală, și calitatea de inculpat,

dacă procurorul dispune, prin ordonanță, punerea în mișcare a acțiunii penale

împotriva sa (art. 235).Calitatea de învinuit îi dă acestuia poziția de subiect al

procesului penal, având anumite drepturi și obligații procesuale, în timp ce

calitatea de inculpat îi conferă poziția de parte în proces, de subiect pasiv al

exercițiului acțiunii penale, care lărgește sfera drepturilor și obligațiilor

procesual penale.

Învinuitul fiind un posibil subiect pasiv al acțiunii penale, iar inculpatul

fiind efectiv un astfel de subiect pasiv, supus deci unei activități pentru

sacționarea sa penală, este necesar ca legea să-i recunoască drepturi care să

permită infirmarea unei învinuiriri neîntemeiate sau să aducă la nivelul realității

17 Conform articolului 237 Cod procedură penală18 Conform articolului 255 Cod procedură penală

14

o învinuire în mod eronat agravată.Toate aceste drepturi procesuale fac parte din

dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului.Întrucât multe din

drepturile procesuale sunt comune învinuitului sau inculpatului, examinarea lor

se face pe cât posibil împreună.

În redactarea inițială a Codului de procedură penală din 1968, urmărirea

penală se desfășura în secret, necontradictoriu și preponderent prin acte scrise,

diferit de judecată, așezată pe principiile publicității,contradictorialității și

oralității.Existau și elemente de contradictorialitate și publicitate, dar nu acestea

caracterizau urmărirea penală. Prin modificarea adusă în anul 1990 Codului de

procedură penală (în special art. 6, 171 și 172), s-au adus noi elemente de

contradictorialitate și oralitate, care lărgesc și întăresc dreptul la apărare al

inculpatului.

Datorită caracteristicilor de desfășurare a urmăririi penale, mijloacele

procesuale pe care le poate folosi învinuitul sau inculpatul în apărarea sa sunt:

formularea de cereri, prezentarea de memorii și, cu titlu mai restrâns,

participarea la efectuarea actelor de urmărire penală și atacarea actelor

considerate ilegale. Prin cereri învinuitul sau inculpatul poate solicita organelor

de urmărire penală să administreze probele pe care le consideră necesare

(ascultarea unori martori, efectuarea de constatări medico-legale și constatări

tehnico-științifice, efectuarea de expertize – art. 66- 67), să obțină imparțialitatea

celui care efectuează urmărirea printr-o cerere de recuzare (art. 51), de trecere a

cauzei la alt organ de urmărire (art. 217), să ceară înlocuirea, revocarea sau

încetarea de drept a măsurilor preventive luate împotriva sa (art. 139, 140), să

ceară continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripție, retragerii a

plângerii prealabile sau existența unei cauze de nepedepsire (art. 13), să ceară

scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale în cazurile

prevăzute de lege etc.Prin memorii , învinuitul sau inculpatul explică apărările

pe care și le face, argumentând nevinovăția sau măsura în care se consideră

vinovat, justifică soluția pe care o propune.Cererile și memoriile pot fi

15

prezentate fără nicio restricție în tot cursul urmăririi penale și se adresează

organului care efectuează urmărirea penală sau procurorului care o

supraveghează.

Participarea învinuitului sau inculpatului la efectuarea actelor de urmărire

penală este mai restrânsă decât participarea inculpatului la judecată și este

justificată de caracterul operativ și uneori secret al unor acte de urmărire.Într-

adevăr, în timp ce toate actele de judecată se efectueaă în ședința de judecată,

unde participarea inculpatului este asigurată, actele de urmărire penală se

efectuează în momentul necesar și la locul potrivit în tot cursul urmăririi penale,

ceea ce creează greutăți în asigurarea prezenței învinuitului sau inculpatului la

efectuarea lor.Codul de procedură penală din 1968 prevedea că învinuitul sau

inculpatul are dreptul să participe la efectuarea percheziției (art. 104), a

cercetării la fața locului (art. 129) și la reconstituire (art. 130) ori la

autopsii.Fiind un drept procesual, organul de urmărire nu avea dreptul să

interzică învinuitului sau inculpatului participarea la aceste acte, dar dacă acesta

nu se prezenta la locul și data anunțată, actul de urmărire penală se îndeplinea și

în lipsa acestuia, dar în prezența unui reprezentant sau a apărătorului său.La

efectuarea altor acte de urmărire, participarea învinuitului sau inculpatului era

posibilă, dar numai cu încuviințarea organului de urmărire penală; așadar, nu se

recunoștea un drept, ci doar o vocație care, în practică, nu era transpusă decât

rareori în executare.Modificarea din anul 1990 a Codului de procedură penală a

schimbat în oarecare măsură reglementarea anterioară, deoarece se prevedea că,

în tot cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau al inculpatului are

dreptul să asiste la efectuarea acelor acte.Lipsa apărătorului nu împiedică însă

efectuarea actului de urmărire, dacă există dovada că apărătorul a fost

încunoștiințat de data și ora efectuării actului; așadar, lipsa unui apărător ales la

efectuarea actului de urmărire, deși a fost încunoștiințat, nu împiedică efectuarea

actului, menținându-se lipsa de contradictoritate.Sunt însă acte de urmărire la

care participarea personală a învinuitului sau inculpatului este necesară, fără

16

prezența sa actul neputând fi efectuat; astfel ascultarea învinuitului sau

inculpatului ori confruntarea sa cu alte persoane nu se poate efectua decât în

prezența sa personală; de asemenea, materialul de urmărire trebuie prezentat

personal învinuitului sau inculpatului, cu ocazia căruia acesta își poate prezenta

apărările pe care înțelege să și le facă sau să prezinte noi declarații; atunci când

prezența învinuitului sau inculpatului nu poate fi însă asigurată, ca urmare a

culpei sale procesuale (este dispărut sau se sustrage de la chemarea făcută), actul

de urmărire penală se efectuează în absența acestuia.

Atacarea prin plângere a actelor de urmărire penală, pe care le consideră

ilegale și netemeinice, constituie un mijloc important pe care-l are învinuitul sau

inculpatul de a-și apăra drepturile și interesele sale legitime.Plângerea se

adresează organului care efectuează actul, dar se rezolvă de către procurorul care

supraveghează activitatea de cercetare penală; în cazurile prevăzute de lege

plângerea se rezolvă de către instanța de judecată.

Învinuitului sau inculpatului i se recunosc și alte drepturi

procesuale.Astfel, în cazul în care s-a luat împotriva sa măsura arestării

preventive, învinuitul sau inculpatul o poate ataca cu recurs în 24 de ore,

instanța de recurs având obligația să se pronunțe de îndată prin hotărâre

motivată; de asemenea, are dreptul să ceară punerea sa în libertate sub control

judiciar sau pe cauțiune.Învinuitului sau inculpatului i se recunoaște dreptul de a

cunoaște învinuirea pentru care este învinuit sau pentru care s-a pus în mișcare

acțiunea penală și de a i se da explicații cu privire la drepturile și obligațiile sale

procesuale, dreptul la tăcere, de a i se aduce la cunoștință întotdeauna materialul

de urmărire penală, înainte de a fi trimis în judecată, iar în cazurile prevăzute de

lege devine obligatorie asistarea de către un apărător ales sau din oficiu.

Învinuitul sau inculpatul are și obligații procesuale, printre care cele mai

importante sunt: să se prezinte personal la chemarea organelor de urmărirre

penală, sub sancțiunea efectuării actelor de urmărire în lipsa sa; să se supună

17

măsurilor de prevenție, măsurilor asiguratorii, măsurilor procedurale de aducere,

percheziției, examinării corporale, să se supună măsurilor de înregistrare penală.

Pentru inculpat sunt dispoziții speciale în legătură cu procedura de punere

în mișcare a acțiunii penale, a interogării, a prezentării materialului de urmărire

penală, a trimiterii în judecată sau a scoaterii de sub urmărire penală, de natură

de a-i crea mai multe posibilități de apărare.

Din ansamblul drepturilor și îndatoririlor procesuale ale învinuitului și ale

inculpatului în cursul urmăririi penale rezultă că el se apără împotriva unei

activități publice îndreptate împotriva sa, că este deci un subiect pasiv al

exercițiului acțiunii penale, dar învestit cu un puternic drept la apărare; în raport

cu procurorul, care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, învinuitul

sau inculpatul se află subordonat procesual acestuia, deoarece procurorul are

dreptul de decizie asupra punerii în mișcare a acțiunii penale și a trimiterii în

judecată, precum și asupra tuturor cererilor pe care i le-ar adresa acesta; deciziile

procurorului pot fi atacate în cursul urmăririi penale de catre învinuit sau

inculpat la un procuror ierarhic superior ori la instanța de judecată.

Poziția învinuitului sau inculpatului în reglementarea urmăririi penale,

potrivit Codului de procedură penală din 1968, este diferită de cea anterioară, în

sensul că în redactarea inițială a Codului de procedură penală din 1968, calitatea

de învinuit era proprie urmăririi penale și calitatea de inculpat era proprie

judecății.În reglementarea anterioară, care urma exemplul legislației franceze și

italiene, punerea în mișcare a acțiunii penale se realiza prin actul de trimitere în

judecată – rechizitoriu – sau chemarea în judecată prin acțiunea directă; ca

urmare, inculpatul, persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală – era

figura centrală a fazei de judecată, în timp ce învinuitul era figura centrală a

cercetării penale.Procurorul, ca titular al exercițiului acțiunii penale, pune în

mișcare această acțiune în fața organului jurisdicțional, autoritatea care trebuie

să o soluționeze fiind instanța de judecată.Nu poate fi justificată soluționarea

acțiunii penale de către procuror, ca titular al exercițiului ei, prin scoaterea de

18

sub urmărire penală sau încetarea urmăririi, așa cum se prevede în prezent, la

aceasta opunându-se dispoziția constituțională potrivit căreia justiția se

realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe

judecătorești stabilite de lege.

Adoptându-se teza teoretică corectă, în cursul urmăririi penale va exista

numai învinuit19, iar în cursul judecății numai inculpat.În acest mod vor dispărea

reglementările diferite privind pe învinuit și pe inculpat în cursul urmăririi

penale, cum sunt cele referitoare la măsurile preventive, la modalitățile de

ascultare, la asistența juridică, la prezentarea materialului de urmărire penală, de

asemenea, vor dispărea cele două forme de urmărire penală – cu punere în

mișcare a acțiunii penale și fără punere în mișcare a acțiunii penale – cu

reglementările lor diferite, aplicându-se reguli unitare față de învinuit, fie că este

în stare de libertate, fie în stare de arest preventiv.O astfel de concepție asupra

urmăririi penale, cumună cu cea din legislațiile europene, va trebui să fie așezată

la baza noului Cod de procedură penală.

Drepturile și îndatoririle procesuale ale inculpatului în faza de

judecată.În cursul judecății, împotriva inculpatului se exercită acțiunea penală,

care are ca obiect dovedirea învinuirii și susținerea vinovăției inculpatului,

pentru a i se aplica sancțiunile prevăzute de legea penală în cazul în care

învinuirea se confirmă.Ca urmare, inculpatului, ca subiect pasiv al exercițiului

acțiunii penale, trebuie să i se asigure o astfel de poziție procesuală încât să

dispună de plentitudinea drepturilor prin care poate infirma o învinuire

neîntemeiată sau atenua o învinuire eronat mai gravă.Întrucât însă cel care s-a

făcut vinovat de săvârșirea unei infracțiuni trebuie să fie condamnat potrivit legii

penale, este necesar ca acestuia să i se impună și îndatoriri procesuale, care să

permită instanței să desfășoare în bune condiții judecata și să pronunțe o

hotărâre conformă legii și adevărului.

19 O poziție diferită o are I. Neagu, în Propuneri ,,de lege ferenda’’ privind renunțarea la calitatea de învinuit în procesul penal, în A.U.B.,1989, pag. 71

19

În vederea realizării scopului de mai sus, judecata este așezată pe

principiile publicității, contradictorialității și oralității, ceea ce implică egalitatea

de mijloace procesuale între cel ce învinuiește și cel care se apără.Disputa prin

mijloace egale între Ministerul Public și parte vătămată, pe de o parte, și

inculpat, pe de altă parte, creează cele mai bune condiții pentru instanța de

judecată să cunoască realitatea faptelor, probele și argumentele aduse în

susținerea și combaterea învinuirii, astfel ca hotărârea pe care o pronunță să fie

legală și temeinică.În cursul judecății inculpatul, ca și Ministerul Public, se află

subordonat procesual numai instanței de judecată, aceasta pronunțându-se

asupra tuturor cererilor și concluziilor formulate atât de învinuire – Ministerul

Public – cât și de apărare – inculpatul.

Inculpatul se bucură, în cursul judecății, de toate drepturile procesuale pe

care i le acordă legea în vedrea realizării dreptului său la apărare.Principalul

mijloc de apărare constă în participarea inculpatului la desfășurarea ședinței de

judecată, alături de Ministerul Public și celelalte părți în proces, cu care ocazie

își poate formula, dovedi și argumenta toate apărările în legătură cu învinuirea

ce i se aduce.Participarea inculpatului la desfășurarea judecății este considerată

esențială pentru justa soluționare a cauzei, rațiune pentru care sunt instituite

multiple garanții eficiente.Astfel, inculpatul este chemat la judecată prin citație,

neîndeplinirea procedurii de citare împiedicând desfășurarea judecății, iar dacă

este deținut, chiar și în altă cauză, trebuie adus la judecată.Dacă inculpatul este

deținut sau minor, instanța nu poate proceda la judecată în absența sa, sub

sancțiunea nulității absolute, cu excepția cazului când se dovedește că minorul

se sustrage de la judecată.În situația în care inculpatul este împiedicat să se

prezinte la judecată din cauza unei împrejurări temeinice, instanța este datoare să

amâne judecata până ce acesta se poate prezenta.

Prezentarea la judecată fiind un drept procesual, în afară de cazurile

arătate anterior, când este o obligație procesuală, lipsa nemotivată a inculpatului

nu împiedică instanța să procedeze la judecarea cauzei, considerându-se că

20

acesta a înțeles să fie judecat în absența sa, în acest mod, este înlăturată orice

încercare a inculpatului de a paraliza desfășurarea judecății prin sustragerea de

la ședința de judecată.În practica judiciară s-a constatat că neprezentarea

inculpatului la ședința de judecată se datorază, în multe cazuri, unor motive

întemeiate de împiedicare, dar de care nu a putut fi informată instanța în timp

util pentru a amâna judecata; ca remediu s-a propus, având în vedere importanța

participării inculpatului la judecată, de a se institui, ca regulă, participarea

obligatorie a inculpatului la ședința de judecată, în primă instanță, excepția

formând-o cazurile în care se dovedește că inculpatul se sustrage de la judecată

sau se află în strainătate și nu poate fi extrădat.

Pentru ca participarea inculpatului la judecată să fie eficientă în realizarea

apărării, legea prevede pentru acesta nenumărate drepturi procesuale, dintre care

semnalez pe cele mai importante: să cunoască dosarul cauzei din primul moment

al judecății și în tot cursul desfășurării ei, iar dacă este deținut să i se comunice o

copie după actul de sesizare a instanței; dreptul de a nu face nicio declarație;

dreptul de a da explicații cu privire la învinuirea ce i se aduce; dreptul de a lua

parte, prin întrebări, la ascultarea celorlalți inculpați, a părților și a martorilor;

dreptul de a cere administrarea unor noi probe; dreptul de a formula oral și în

scris cereri cu privire la orice chestiune îl interesează (recuzare, strămutare,

revocarea măsurilor procesuale luate împotriva sa) și să ridice excepții de

necompetență; are dreptul de a pune concluzii cu privire la orice chestiune adusă

în discuția instanței; să aibă ultimul cuvânt asupra fondului cauzei; de asemenea

în cazul în care este nemulțumit de hotărârea pronunțată, poate folosi căile de

atac ordinare și, după rămânerii definitive a hotărârii , pe cele extraordinare.În

tot cursul judecății, inculpatul poate fi asistat de apărător, iar, în anumite cazuri,

mai numeroase decât în cursul urmăririi penale, asistența juridică a inculpatului

este obligatorie.

Nerespectarea unora din drepturile procesuale ale inculpatului este

sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii pronunțate ( judecarea în lipsă atunci

21

când prezența sa este obligatorie, lipsa apărătorului în cazurile în care legea

prevede obligativitatea asistenței sale juridice); pentru încălcarea altor drepturi

procesuale operează numai o nulitatea relativă, aceasta intervenind atunci când

s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

Inculpatul are, în cursul judecății, și îndatoriri procesuale : să se prezinte

personal la toate termenele de judecată, să se conformeze ordinii și solemnității

ședinței de judecată, să suporte măsurile procesuale (arestare, sechestru), precum

și măsurile de aducere silită, percheziția corporală și domiciliară, îndepărtarea

din sala de ședință în caz de atitudine tulburentă; de asemenea drepturile

procesuale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit dispozițiilor legale,

altfel actele îndeplinite vor fi anulate sau nu vor fi luate în considerare.

Îndatoririle și drepturile procesuale ale condamnatului.După

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, acțiunea penală fiind stinsă prin

soluționarea ei, calitatea inculpatului de parte în proces încetează și acesta

capătă calitatea de condamnat penal, cu îndatoriri și drepturi procesuale în

legătură cu executarea condamnării penale ce i s-a aplicat.În primul rând,

condamnatul are îndatorirea de a plăti amenda la care a fost obligat, de a executa

pedeapsa închisorii prin prezentarea la locul de executare sau de a se supune

arestării în vederea încarcerării sale.Dar condamnatul are și drepturi procesual

penale, printre care și acelea de a cere înlocuirea sau modificarea pedepsei

aplicate, în cazurile prevăzute de lege, amânare și întreruperea executării

pedepsei închisorii, eșalonarea în rate a plății amenzii, eliberarea condiționată,

de a introduce contestație la executare, cerere de reabilitare judecătorească etc.

Așadar, fără a fi parte în proces, condamnatul rămâne un subiect

procesual în cadrul procedurilor judiciare care au ca obiect determinarea legală a

condamnării și executării ei.Când este chemat la judecată într-o asemenea

procedură de executare, condamnatul folosește aceleași procedee procesuale:

participarea la judecată cu dreptul de a prezenta cereri, memorii, de a ridica

excepții, de a pune concluzii, de a folosi căile de atac, dar în limitele procedurii

22

de executare și cu unele restricții față de drepturile inculpatului.Deși art. 460,

care reglementează procedura de urmat în cazurile semnalate în alineatul

anterior, se face referire la ,,părțile’’ din proces, incluzându-l și pe condamnat,

în realitate noțiunea de parte nu este luată în sensul strict al cuvântului, ca

subiect pasiv al acțiunii penale și al acțiunii civile, ci ca persoană chemată să

participe la o dezbatere referitoare la executarea condamnării ce este pusă în

discuție.

În cazul în care, în urma exercitării unei căi de atac extraordinare, este

desființată hotărârea definitivă de condamnare și se reia judecata, fie în primă

instanță , fie într-o cale de atac ordinară, condamnatul redevine inculpat, parte în

proces, și își reia toate drepturile procesuale acordate inculpatului, însă în

limitele în care s-a dispus rejudecarea.

Prin sentința penală nr. 185 din 17 iulie 1996 a Judecătoriei Mizil s-a

dispus, înte altele, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art 10 lit.a a

Cod procedură penală, a inculpaților M.G., M.I., V.G. și G.I. pentru infracțiunea

de tulburare de posesie prevăzută în art.220 Cod penal.

Totodată au fost respinse cererile de despăgubire formulate de părțile

vătămate N.T și N.V.

S-a reținut că, în perioada 25 septembie – 1 noiembrie 1995, inculpații au

recoltat produsele agricole de pe suprața de 1,5 ha aparținând părților vătămate.

Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 23 din 20 ianunarie 1997,

admis recursul părților vătămate, a schimbat temeiul achitării inculpaților în art.

10 lit. b Cod procedură penală și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva hotărârilor pronunțate s-a declarat recurs în anulare, suținându-

se că instanțele au soluționat acțiunea civilă, deși prin art.346 alin.4 Cod

procedură penală se prevede că acțiunea civilă nu se soluționează când se

pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b Cod procedură penală

Or, așa cum au reținut instanțele care s-au pronunțat în cauză, părțile

vătămate N.T și N.V. au solicitat obligarea inculapților la despăgubiri în valoare

23

de 800.000 lei, respectiv 500.000 lei, reprezentând contravaloarea produselor

agricole recoltate de aceștia.

Cum instanța de recurs, schimbând temeiul juridic, a dispus achitarea

inculpaților în baza art. 10 lit. b Cod procedură penală, trebuia să lase

nesoluționată latura civilă a cauzei, iar nu să soluționeze, în sensul respingerii ei,

știut fiind că hotărârea pronunțată are autoritatea de lucru judecat în fața

instanței care, eventual, ar fi învestită cu soluționarea acțiunii civile.

În consecință, recursul în anulare a fost admis și s-au casat hotărârile cu

privire la respingerea cercetărilor de despăgubire formulate de părțile civile,

înlăturându-se aceasta dispoziție.

Citarea inculpatului face ca procesul penal să se desfășoare în condițiile

legale.

Jurisprudența Curții de Apel Galați susține cele de mai sus prin dosarul nr.

4094/121/2006 unde a admis recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva

deciziei penale nr. 30 din 1 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul

Galați(sentința penală nr. 1138 din 27 aprilie 2006 a Judecătoriei Galați), a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul Galați.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 1138/27.04.2006 a Judecătoriei Galați pronunțată

în dosarul nr 3406/P/2004, în baza art. 11 pct. 2 lit. g) și i) Cod penal.

În baza art. 91 Cod penal s-a aplicat inculpatului sancțiunea

adminsitrativă a amenzii în cuantum de 100 lei, cheltuielile judiciare

dispunându-se să rămână în sarcina statului conform dispozițiilor art. 192 alin. 3

Cod procedură penală.

În fapt prima instanță a reținut următoarele :

Inculpatul B.I. a lucrat la un internet cafe și cunoscând faptul că în acest

spațiu se aflau mai multe calculatoare, precum și programul de activitate s-a

hotărât să sustragă o unitate centrală pentru un calculator, întrucât, personal, nu

reușise să-și cumpere un calculator.

24

Inculpatul a recunoscut că el este autorul faptei și a predat de bunăvoie

bunurile sustrase.

Valoarea prejudiciului este de 1 200 lei.

Întrucât bunurile au fost restituite părții vătămate, prejudiciul fiind astfel

acoperit, aceasta nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Audiat cu respectarea garanțiilor procesuale, inculpatul a recunoscut că a

luat calculatorul de la partea vătămată, însă a făcut acest lucru pentru a o

convinge pe mama sa că și-a cumpărat calculator cu banii dați de aceasta și că

peste două zile urma să-l ducă înapoi la societate.A arătat că a lucrat la partea

vătămată și a mai luat și altă dată calculatorul acasă și l-a dus înapoi, iar

patronul societății avea cunoștință de acest lucru.

Prima instanță reținând că inculpatul nu are antecedente penale, a fost

sincer pe tot cursul procesului penal și având în vedere motivația prezentată de

acesta și susținută cu probe, a considerat că fapta săvârșită de inculpat prezintă

un grad redus de pericol social și în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit a) în

referire la art. 10 lit. b) Cod procedură penală , combinat cu art. 181 Cod penal,

a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat și în

baza dispozițiilor art. 91 Cod penal a aplicat acestuia o amendă administrativă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă

Judecătoria Galați criticând-o pentru netemeinicie.

S-a susținut că infracțiunea dedusă judecății prezintă un real pericol social

prin natura și forma sa calificată și că elementele care circumstanțiază persoana

inculpatului precum și apărările acestuia nu pot sa ducă la calificarea infracțiunii

ca fiind în mod vădit lipsită de importanță, astfel cum impun dispozițiile art.

1818 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 30/01.02.2007 a Tribunalului Galați pronunțată în

dosarul nr. 4094/121/2006 s-a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Galați, s-a desființat sentința penală nr. 1138/27.04.2006 a Judecătoriei Galați și

în rejudecare inculpatul a fost condamnat la 3 luni închisoare pentru săvârșirea

25

infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. 1- 209 alin. 1 lit. g) și i) Cod penal cu

aplicare art. 74 lit. a) – 76 lit. c) Cod penal.

În baza art. 181 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei principale și a celei accesorii pe durata termenului de

încercare prevăzut de art. 82 Cod penal.

S-a constatat ca fiind acoperit prin restituire prejudicul cauzat părții

vătămate, statuându-se totodată și asupra cheltuielilor judiciare ocazionate de

soluționarea cauzei.Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs

inculpatul prin apărător, fără să formuleze motive scrise și fără să se prezinte în

fața instanței de recurs unde să expună oral motivele de recurs.

În acest context instanța de recurs ar fi trebuit să verifice hotărârea atacată

doar în limitele prevăzute de art. 3859 alin. 3 Cod procedură penală și să ia în

considerare din oficiu doar cazurile de casare acolo prevăzute.

Dar, având în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului potrivit căreia prezentarea la proces a unui acuzat are

importanță capitală atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat,

cât și al necesității de a verifica exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta

cu declarațiile părții vătămate, ale cărei interese trebuie protejate (cauza

Poitrimol împotriva Franței, cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României și

cauza Ekbatani împotriva Suediei) , jurisprudență reflectată în recentele

completări aduse prin Legea nr. 356/2006 dispozițiilor art. 378 Cod procedură

penală.

Astfel potrivit dispozițiilor art. 378 alin. 11 Cod procedură penală cu

ocazia judecării apelului, instanța este obligată să procedeze la ascultarea

inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, titlul II,

capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat de instanța de fond, precum și

atunci când instanța de fond nu a pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de

condamnare.

26

Deși prima instanță l-a achitat pe inculpat, iar instanța de apel era obligată

să procedeze la audierea acestuia, cu atât mai mult cu cât apelul îi era

Parchetului defavorabil, audierea nu a avut loc deoarece nu a fost legal citat,

dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 24.01.2007

când s-a judecat apelul (fila 12 din dosarul nr. 4094/121/2006) demonstrând că

inculpatul a fost citat la altă adresă și nu cea reală, fapt ce duce la concluzia că

nu a cunoscut de proces, incălcându-se astfel dispozițiile art. 291 alin. 1 Cod

procedură penală, potrivit cărora judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt

legal citate și procedura este îndeplinită.

Așadar, deși cazul de casare prevăzut la pct. 21 al art. 3859 Cod

procedură penală nu figurează între cele care trebuie luate în considerare din

oficiu, în raport cu cele expuse mai sus și de prevederile art. 6 alin. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că inculpatul nu a

beneficiat de un proces echitabil atunci când după achitare a fost condamnat în

lipsă, cu încălcarea dispozițiilor art. 291 alin. 1 Cod procedură penală, art. 387

alin. 11 Cod procedură penală și art. 6 Cod procedură penală.

Pentru aceste considerente recursul de față a fost admis cu consecința

casării deciziei penale nr. 30/01.02.2007 a Tribunalului Galați și trimiterea

cauzei spre rejudecarea apelului.

În rejudecare instanța de apel va proceda la legala citare a inculpatului,

precizându-i-se că se impune audierea acestuia și în calea de atac.

27

CAPITOLUL III. PARTEA VĂTĂMATĂ

3.1 Noțiune de parte vătămată

Încălcarea normelor juridice penale duce la naşterea unui raport juridic de

conflict între făptuitor şi stat, pe de o parte, şi între făptuitor şi persoana sau

persoanele care au suferit o vătămare fizică, morală sau materială, pe de altă

parte.

Prin urmare, calitatea de persoană vătămată derivă din raportul juridic

creat pe plan social între cel care a săvârşit o infracţiune şi cel care a suferit o

vătămare prin acea infracţiune şi implică vocaţia de a participa în procesul penal

ca parte vătămată sau parte civilă20.

Codul de procedură penală defineşte calitatea de parte vătămată în art.24,

unde se arată că persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,

morală, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată21.

Se poate observa că legiutorul face deosebire între persoana vătămată si

partea vătămată, chiar dacă este vorba de aceeaşi persoană, diferenţa fiind dată

de felul raportului juridic în care se află persoana respectivă.

Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal

ea capătă şi calitatea de parte civilă conform art. 24 alin. (2) C.pr. pen.

Pentru a participa în proces ca parte vătămată nu are relevanţă felul

vătămării(fizică, morală ori materială), nici calificarea dată faptei sau forma ei

de săvârşire, ci este suficient să se constate o vătămare, care să fie generată de

20 G. Gheorghe, Calitatea de parte civilă în procesul penal, în R.R.D. nr. 2/198521 În practica judiciară s-a stabilit că, renunţând la succesiunea mamei sale, persoana ce se consideră vătămată material prin abuzul de încredere pentru care a făcut plangere prealabilă devine un terţ în raport cu întreg patrimonial rămas de pe urma defunctei.În acest sens, în cazul însuşirii, de către alte personae, a unor bunuri ce fac parte din patrimonial mamei sale defuncte, ea nu mai poate dobândi calitatea de parte vătămată, deoarece patrimonial său nu a suferit nici o vătămare materială,în înţelesul art. 24 alin (1) C.pr.pen.(Trib. Mun. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 1428/1986, în C XXV, p.241)

28

infracţiune şi persoana vătămată să-şi manifeste voinţa de a participa in procesul

penal.

În ipoteza că persoana vătămată nu se constituie parte civilă sau nu

participă în proces ca parte vătămată , ea poate fi ascultată ca martor(art.82 C.

pr. pen.).

Atât organul de urmărire penală, cât si instanţa de judecată au obligaţia să

cheme spre a fi ascultată persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune.În

acest sens practica judiciară stabileşte că omisiunea organelor de urmărire

penală şi a instanţei de judecată de a chema la proces părinţii victimei, în

condiţiile existenţei unui probatoriu din care rezultă că, prin săvârşirea

infracţiunii, aceştia au suferit prejudicii de natură materială, echivalează cu o

lipsă de rol activ, reprezentând, în acelaşi timp, şi o încălcare a dispoziţiilor

art.76 alin. (1) C. pr. pen.(Trib. Suprem, c7 , decizia penală nr.26/1982, în C

XXV, p.334.

Potrivit art.76 alin.(2) Cod procedură penală, înainte de ascultare,

persoanei vătămată i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte

vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau daună morală, se poate

constitui parte civilă.

Totodată, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte

vătămată sau de constituire ca parte civilă, se poate face în tot cursul urmăririi

penale, iar in faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare.

Partea vătămată îşi exercită un drept personal şi nu numai în latura penală

a cauzei şi de aceea, în caz de deces, ea nu poate fi înlocuită.Fiind un drept

personal, acesta se stinge odată cu titularul său.

În situaţia în care calitatea de parte vătămată încetează prin renunţare,

acţiunea penală va fi exercitată în continuare de procuror ca titular principal al

acestui drept, dacă binenţeles nu există vreo situaţie din cele prevăzute de art. 10

Cod de procedură penală.

29

În legatură cu drepturile pe care le are persoana vătămată, menţionăm

faptul că atunci când participă la procesul penal, ea poate formula cereri, pune

concluzii, ridica excepţii, declara apel sau recurs, dar numai în ce priveşte latura

penală şi numai in cauzele în care acţiunea penală se pune in mişcare la

plângerea prealabilă.

Potrivit art. 174 alin (1) Cod procedură penală, partea vatamată poate fi

întotdeauna reprezentată, iar în situaţiile câand partea vătămată este minor,

acesta îşi exercită drepturile in condiţiile legale de asistare si reprezentare.22

S-a constatat că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de

vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 105, cu referire la art. 10

din Legea nr. 46/2008 privind fondul forestier proprietate privată a persoanelor

fizice sau juridice.23Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul infracţiunilor

silvice având ca obiect fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice

sau juridice, poate avea calitate de parte vătămată sau de parte civilă numai

proprietarul fondului forestier încălcat, pentru că prejudiciul a fost cauzat în

patrimoniul acelui proprietar.Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul

că, în asemenea ipoteză, au calitate procesuală de parte vătămată ori de parte

civilă atât proprietarul fondului forestier lezat, cu excepţia cazului când el însuşi

este autorul faptei cauzatoare de prejudiciu, cât şi ocolul silvic, respectiv direcţia

silvică ce asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii.

În aceste circumstanţe, instanţa supremă, în soluţionarea unui recurs în

interesul legii a statuat că în cazul infracţiunilor prevăzute în Codul silvic, prin 22 Mircea Damaschin, “Drept procesual penal”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pag.9223 Conform art. 10 din Codul silvic, (1)Sunt obligatorii administrarea, precum şi asigurarea serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice…(2)Administrarea, precum şi serviciile silvice, după caz, se asigură prin ocoale silvice autorizate, denumite în continuare ocolae silvice, care sunt de două tipuri: a) ocoale silvice de stat- din structura Regiei Naţionale a Pădurilor- Romsilva, care administreaza păduri proprietate public a statului şi care sunt infiinţate de aceasta;b)ocoale silvice private care sunt înfiinţate de unităţile administrativ-teritoriale, de persoanele fizice ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier sau de asociaţii constituite de către acestea.(3)Ocoalele silvice prevăzute la alin. (2) sunt de interes public şi se pot administra sau asigura servicii silvice, după caz, şi pentru alte proprietăţi, pe baza unor contracte.

30

care se aduce, atingere fondului forestier proprietate privată a persoanei fizice

sau juridice, calitatea de parte vătămată ori de parte civilă o pot avea atât ocolul

silvic , în calitate de reprezentat al statului, cât şi proprietarul fondului forestier,

cu excepţia situaţiei în care acesta din urmă este subiect activ al infracţiunii.

Astfel instanţa supremă a argumentat că acţiunea civilă exercitată în

cadrul procesului penal, având caracter accesoriu acţiunii penale, este supusă

dispoziţiilor ce reglementează latura civilă delictuală.Ca urmare, pentru

exercitarea acţiunii civile, în procesul penal trebuie îndeplinite, cumulativ, mai

multe condiţii, între care : infracţiunea ce face obiectul acţiunii penale să fie

generatoare de prejudiciu material sau moral; să existe legatură de cauzalitate

între prejudiciu şi infracţiune; prejudiciu să fie cert şi să nu fi fost reparat; să

existe voinţa de constituire de parte civilă în procesul penal.Ca şi în procesul

civil, în soluţionarea acţiunii civile în procesul penal este aplicabil principiul

disponibilităţii, ce permite persoanei păgubite să aleagă nu numai cadrul

procesual în care să îşi realizeze pretenţiile, ci şi momentul exercitării acţiunii

civile in limitele admise de lege.

În raport cu acest cadru legal, procurorului şi instanţei de judecată nu le

este îngăduit să limiteze în vreun fel dreptul titularului acţiunii civile de a o

exercita şi nici nu se pot subroga în drepturile persoanei vătămate, ci doar

trebuie să intervină, în îndeplinirea rolului activ, pentru a pune în vedere

persoanei vătămate să precizeze dacă se constituie parte civilă în procesul penal.

Obiectul juridic multiplu al infracţiunilor silvice, constând în relaţiile

sociale menite să protejeze fondul forestier, ca factor esenţial în menţinerea

calităţii mediului la un nivel optim , dar şi cele care garantează dreptul de

proprietate, precum și subiectul pasiv principal al unor astfel de infracţiuni care,

indiferent de forma de proprietate este totdeauna statul, în calitate de

reprezentant al societăţii interesate în ocrotirea fondului forestier şi asigurarea

echilibrului ecologic, imprimă acestei categorii de infracţiuni un specific

determinant în atribuirea poziţiei procesuale de parte vătămată ori de parte civilă

31

ocolului silvic, ca reprezentant al statului, alături de proprietarul fondului

forestier, ca subiect pasiv secundar, acestuia neputându-i-se recunoaște o astfel

de calitate când este subiect activ al infracțiunii silvice.Această concluzie este

impusă de dispozițiile de ansamblu ale Codului silvic, în care este reglementată

obligativitatea administrării și asigurării serviciilor silvice la toate pădurile ,

indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice de interes public.Astfel

confor art. 10 alin. (1) din Codul silvic ,,sunt obligatorii administrarea, precum

și asigurarea serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma

de proprietate, prin ocoale silvice”.De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 cu

referire la art. 88 din Codul silvic, fondul forestier național constituie un bun de

interes național ce trebuie apărat și dezvoltat prioritar. Semnificative sub

aspectul analizat sunt si dispozițiile art. 33 din Codul silvic, prin care se

reglementează obligativitatea înființării fondului de conservare a pădurilor și

care in alin. (2) lit. e) arată că acest fond se constituie, între altele, și cu ,,50%

din cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier

proprietate privată.”

În toate aceste condiții, câtă vreme statul român este vădit interesat,

material si moral, în toate cauzele privind infracțiuni silvice îndreptate împotriva

fondului forestier proprietate privată, prin instituirea cărora se asigură protecția

vegetației forestiere față de actele de tăiere, rupere, distrugere, degradare sau

scoatere din rădăcini de arbori, puieți sau lăstari aparținând acestui fond, nu s-ar

putea considera că ocolul silvic, în calitate de reprezentant al statului român, nu

ar avea temeiul juridic necesar tragerii la răspundere civilă a celor implicați unor

asemenea infracțiuni.Din moment ce obiectul material al oricărei infracțiuni

silvice îl constituie vegetația forestieră, indiferent de forma de proprietate, iar

subiectul pasiv al acestor infracțiuni este statul, interesat de ocrotirea tuturor

terenurilor cu vegetație forestieră, participarea ocolului silvic în procesul penal,

ca parte vătămată ori ca parte civilă reprezentând statul, este pe deplin firească si

32

corespunde principiilor de drept ce se degajă din dispozițiile art. 14 si 15 C.

procedură penală, coroborate cu cele ale art. 998 si urm. C. civ.

Prin urmare, prin săvârșirea unei infracțiuni împotriva fondului forestier

propritate personală, aparținând persoanelor fizice sau juridice, sunt prejudiciate

atât patrimoniul si interesele statului, a cărui reprezentare o asigură ocoalele

silvice, cât si propietarul acelui fond.

3.2 Constituirea părții vătămate in procesul penal

Partea vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care

își exprimă voința în acest sens sau care efectuează acte specifice susținerii

laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc voința persoanei

vătămate de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată.Cu alte

cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o infracțiune, nu dobândește

automat si calitatea de parte vătămată24.

Calitatea de persoană vătămată derivă din raportul creat pe plan social

între cel ce a săvârșit fapta penală și cel care a suferit vătămarea produsă și

implică vocația de a participa în procesul penal ca parte văatămată sau parte

civilă25.

Persoana vătămată neparticipând în proces ca parte se regăsește în cursul

urmăririi penale sau al judecății numai dacă organele judiciare o solicită în

realizarea unor activități.Persoana vătămată poate fi audiată ca martor, poate fi

solicitată să participe la reconstituire sau confruntare etc.

Organele judiciare au anumite obligații pe care trebuie să le îndeplinească

față de persoana vătămată.Astfel potrivit art. 76 Cod procedură penală aceste

organe au obligația să cheme spre a fi ascultată, persoana care a suferit o

24 Theodor Mrejeru, Drept procesual penal, Ediția a IV-a, Editura Pro Universitaria, București, 2006, pag.20 25 Georgeta Gheorghe, Calitatea de parte civilă în procesul penal cu privire specială la cauzele în care paguba a fost produsă avutului obștesc, R.R.D., nr. 2/1985, pag. 45-49.

33

vătămare prin infracțiune și să-i pună în vedere că poate participa în proces ca

parte vătămată sau parte civilă.Omiterea acestei îndatoriri echivalează cu o

atitudine lipsită de rol activ din partea organului judiciar și poate duce la casarea

unor hotărâri judecătorești26.

Persoana vătămată poate să-și manifeste dorința de a participa în procesul

penal ca parte.Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală

sau materială, dacă participă în procesul penal se numește parte vătămată(art.24)

Persoana vătămată prin infracțiune nu dobândește automat calitatea de

parte vătămată, la aceasta ajungându-se numai în urma unei manifestări de

voință în acest sens.Nu este necesar ca persoana vătămată să facă o declarație

expresă de constituire ca parte vătămată, fiind suficient ca ea să fi efectuat acte

specifice susținerii laturii penale a procesului, care relevă fară echivoc voința de

a participa în procesul penal într-o asemenea calitate27.Pot constitui manifestări

certe că persoana vătămată înțelege să participe în procesul penal prezența activă

la diverse termene; introducerea de cereri la organele judiciare; solicitarea de

probatorii în vederea dovedirii anumitor împrejurări; formularea de întrebări în

cursul audierii anumitor persoane etc.

În concepția codului anterior, partea vătămată apărea numai în cauzele la

care acțiunea penală pornea de la plângerea prealabilă.În prezent, legea dă

dreptul celui vătămat de a participa ca parte în orice proces fără nici o limitare.

Categoria juridică de parte vătămată este în concordanță cu limitarea

acțiunii civile la pagubele materiale și excluderea prejudiciilor morale.Calității

de parte vătămată i s-a dat un asemenea conținut pentru a permite ca cei care au

suferit o vătămare morală sau fizică să poată participa în orice proces.Chiar

persoana vătămată material și care nu cere repararea prejudiciilor sau renunță la

ele poate totuși sta în proces în calitate de parte.

26 Tribunalul Suprem, în complet de 7 judecători, dec. Nr. 26/1982, CD, 1982, pag. 29227 Trib. Mun. Buc., sect. II, dec. Nr. 1463/1976, R.R.D. nr. 4/1977, pag. 63

34

Partea vătămată este subiect în latura penală a procesului nevalorificând

pretenții materiale.Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil de

succesori, fiindcă se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul

său.

În practica judiciară efectul personal al poziției procesuale a părții

vătămate a fost interpretat uneori exagerat considerându-se că în cazurile când

acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă, dispariția prin deces a

celui vătămat ar impiedica exercitarea în continuare a acțiunii penale.Greșit a

procedat instanșta, care constatând moartea părții vătămate într-o cauză în care

aceasta a pus în mișcare acțiunea penală prin plângere prealalbilă, a dispus

încetarea procesului penal.28

Partea vătămată poate cumula calitatea de parte civilă și păstra prima

calitate chiar dacă renunță la despăgubiri.

Partea vătămată concură la realizarea laturii penale a cauzei.Dintre toate

drepturile pe care le are, cel mai important este desigur acela care se referă la

punerea în mișcare, exercitarea și stingerea, în anumite limite, a acțiunii penale

în cauzele în care este necesară plângerea prealabilă sau la care răspunderea

penală este înlăturată prin împăcarea părților.

Legea nu condiționează valabilitatea retragerii unei plângeri prealabile de

modul cum aceasta se realizează, singura cerință fiind ca manifestarea de voință

să emane de la subiectul îndreptățit să procedeze ca atare.Ca urmare, declarația

autentică de retragere a plângerii prealabile urmează să fie considerată de natură

a provoca toate consecințele prevăzute de lege29.

În cauzele la care participă exercitând acțiunea penală, partea vătămată

poate avea și funcție de acuzator.La judecățile la care procurorul nu participă în

instanță și este prezentă partea vătătmată acuzarea este susținută exclusiv de

această parte.

28 Trib. Jud. Timiș, dec. pen. nr. 1713/1971, R.R.D. nr 1/1973, pag 167.29 Trib. Jud. Brașov, dec. pen. nr. 1347/1972, R.R.D., nr. 8/1973, pag. 173

35

3.3 Drepturile și obligațiile părții vătămate în procesul penal

Partea vătămată participă în procesul penal numai în latura penală a

cauzei, prin punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în vederea

condamnării inculpatului.

În reglementarea actuală se recunoaște unanim dreptul de a exercita

acțiunea penală, însă există opinii diferite cu privire la punerea ei in mișcare în

cazul infracțiunilor prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a) Cod procedură penală.

Într-o primă opinie s-a susținut că plângerea prealabilă adresată direct

instanței de judecată, nu constituie, prin ea însăși, un act de punere în mișcare a

acțiunii penale, ci doar un act pe baza căruia organul judiciar competent pune in

mișcare acțiunea penală, adresată direct instanței de judecată, are semnificația

unui act procesual, ce obligă organul de judecată să pornească procesul penal,

invocându-se ca argument sintagma folosită de legiuitor, care dispune expres că

acțiunea penală și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) Cod

procedură penală, se pune în mișcare ,,la plângerea prealabilă”.

Într-o altă opinie30 se susține că plângerea prealabilă introdusă de

persoana vătămată la instanța de judecată pentru una din infracțiunile prevăzute

la art. 279 alin.2 lit.a) Cod de procedură penală, constituie un act de inculpare, și

ca atare, pune in mișcare acțiunea penală.

Situația este diferită în cazul altor infracțiuni pentru care acțiunea penală

se pune în mișcare la plângerea prealabilă, care potrivit art. 279 alin. 2 lit. b)

Cod procedură penală, se adresează procurorului si organului de cercetare

penală. În cazul acestor infracțiuni plângerea prealabilă a părții vătămate

constituie o condiție pentru punerea in mișcare și exercitarea acțiunii penale,

atribut ce revine procurorului.

30 N. Boancheș, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Editura Imprimeriei de vest, Oradea, 1999, pag. 69-70.

36

În situația în care partea vătămată decedeză în timpul procesului penal, s-a

suținut că lasă un gol procesual, ea neputând fi înlocuită, drepturile sale

stingându-se odată cu titularul lor.31

Practica judiciară 32 a stabilit însă că dacă a fost legal sesizată prin

plângerea prealabilă a părții vătămate, decesul acesteia în cursul procesului nu

constituie motiv de încetare a procesului penal, art. 10 lit. f) Cod procedură

penală referindu-se la lipsa plângerii prealabile, iar nu la decesul părții vătămate,

după ce instanța a fost legal sesizată.

Există un singur caz prevăzut de art.304 alin.5 Cod penal, când urmărirea

sau procesul penal încetează, fiind vorba de moartea soțului, care a făcut

plângerea pentru adulter.

O altă problemă care a suscitat o dispută în practica judiciară și în

literatura de specialitate se referă la decesul persoanei vătămate în intervalul în

care avea posibilitatea de a-și manifesta voința de a introduce plângerea

prealabilă.Instanța supremă33 s-a pronunțat, cu mai mulți ani în urmă, că într-o

asemenea situație, nu se mai poate proceda la urmărirea penală.

În ultima perioadă s-a decis că34 atunci când victima tentativei la

infracțiunea de viol a fost ucisă de aceeași persoană, îndată după săvârșirea

primei infracțiuni, urmărirea și judecarea acesteia se face din oficiu pentru că

sesizarea cu plângere prealabilă a persoanei vătămate nu este posibilă.

S-a motivat că decesul persoanei vătămate, înainte de a depune prealabilă

în termenul de două luni, nu constituie un impediment în pornirea procesului

penal, deci nu ne aflăm în cazul prevăzut de art. 10 lit.f) Cod procedură penală

adică lipsa plângerii prealabile35.

31 V. Dongoroz, in colab. Noul cod de procedură penală și codul de procedură penală anterior – prezentare comparativă, Ed. Politică, București 1969, pag. 32. 32 C.S.J., secția penală, decizia nr. 3067 din 15 dec. 1995, Dreptul nr. 7/1996, pag. 12733 T.S. secția penală, decizia nr 438/1971, în C.D. 1971, pag 466.34 Curtea de Apel Constanța, decizia 383/16.02., în Pro-Lege, nr. 1/199635 M. Frasin și Sp. Proca, Efectul decesului părții vătămate intervenit înainte de producerea plângerii prealabile, în R.R.D. nr. 5/1973, pag. 71.

37

În ceea ce privește poziția procesuală a părții vătămate în procesul penal,

trebuie să facem distincție după cum acțiunea penală se exercită din oficiu sau

este condiționată de o plângere prealabilă.În primul caz, participarea părții

vătămate constă în folosirea mijloacelor procesuale în vederea susținerii

învinuirii împotriva inculpatului36.În faza urmăririi penale partea vătămată poate

prezenta cereri și memorii, să participe la efectuarea unor acte de urmărire

penală și să se plângă procurorului pentru nesocotirea drepturilor sale

procesuale.În cursul judecății partea vătămată participă cu drepturi procesuale

egale cu a celorlalte părți dar nu are nici un drept asupra promovării sau încetării

procesului penal și nici cu privire la exercitarea căilor de atac.În cel de-al doilea

caz, partea vătămată are drepturi mai largi, inclusiv asupra începerii și

desfășurării procesului penal, cu unele excepții.Astfel, în art. 131 alin. 5 Cod

penal, se prevede că în cazul in care cel vătămat este o persoană lipsită de

capacitate de excercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală

se pune în mișcare și din oficiu.Dacă într-o cauză acțiunea penală a fost pusă în

mișcare din oficiu, partea vătămată nu poate retrage plângerea pe care nu a

făcut-o dar se poate împăca cu inculpatul37.

Tot astfel se întâmplă și în cazul declarării apelului care nu este admisibil

dacă partea vătămată nu a formulat plângerea prealabilă în termenul de 2 luni,

dar dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, în termenul legal

aceasta are deschisă calea apelului38.

Partea vătămată care nu se constituie parte civilă în procesul penal, și nu

participă în aceste calități, poate fi ascultată ca martor, situație în care declarația

constituie o probă în cauză și se coroborează cu celelalte probe administrate.

Dacă instanța de judecată a apreciat că partea vătămată a fost prejudiciată

în drepturile sale prin neparticiparea în dosarul penal, potrivit art. 76 alin. 2 Cod 36 Vasile Păvăleanu, Drept procesual penal.Parte generală,Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag.13237 C.S.J., secția penală, decizia 2667 din 26.07.1995, în Dreptul nr. 6/1996 pag. 11738 V. Păvăleanu, Practica instanțelor din județul Suceava în materie penală în semestru , 1/1997.Dreptul nr. 8/1998, pag. 92, 93(pct.7)

38

procedură penală avea posibilitatea de a o introduce în cauză și de a-i aduce la

cunoștință dreptul de a se constitui parte civilă și nu de a restitui cauza la

procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

Prin  sentinţa penală nr.254 din 01.11.2011,  Judecătoria Câmpulung, în

baza art.332 pct.2 Cod procedură penală raportat la art.197 pct.2 Cod procedură

penală, a admis cererea  inculpatului L.G.

       A dispus restituirea cauzei la Parchetul de  pe lângă  Judecătoria Câmpulung

judeţul  Argeş în vederea refacerii urmăririi penale.

      A menţinut cheltuielile judiciare în sarcina statului .

     Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de

13.10.2010 Ocolul Silvic Câmpulung, în calitate de agent constatator a sesizat

Parchetul Local Câmpulung asupra infracţiunii prevăzute de art. 108 şi  110 Cod

Silvic, infracţiuni săvârşire de numitul L.G.

      Adresa nr. 3659/11.10.2010 a fost însoţită de 3 procese verbale de constatare

a contravenţiei, în care s-a menţionat faptul că parte vătămată este familia G. şi

familia S., proprietari privaţi.

        Prin RIL- ul nr. 2/2010, decizia din 15 03 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie s-a statuat că ,, În cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 46/2008,

Codul Silvic, prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a

persoanei fizice sau persoanei juridice, calitatea de parte vătămată ori de parte

civilă o pot avea atât ocolul silvic, în calitate de reprezentant al statului, cât şi

proprietarul fondului forestier, cu excepţia situaţiei în care acesta din urmă este

subiect activ al infracţiunii”.

        În acest context, s-a constatat că organul de urmărire penală avea obligaţia

să întreprindă cercetările şi urmărirea penală împotriva inculpatului în

contradictoriu şi cu părţile vătămate proprietare ale fondului forestier din care s-

a constat că inculpatul a tăiat material lemnos pe care şi l-a însuşit.

Neidentificarea corectă a părţilor vătămate,  instanţa o apreciază ca o

39

neregularitate a actului de sesizare al instanţei ce nu poate fi înlăturată, iar

această apărare a inculpatului ca admisibilă.

        Astfel, din cele 3 procese verbale de constatare a contravenţiei s-a

specificat faptul că infracţiunea s-a săvârşit în fond forestier privat, astfel încât

prejudiciul material a fost înregistrat în dauna proprietarului privat.

         Conform art. 222 Cod procedură penală, plângerea este încunoştinţarea

făcută  de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat

prin infracţiune.

Deşi părţile vătămate erau cunoscute chiar de la momentul constatării

faptelor, acestea nu au fost audiate, fiind astfel vătămate în dreptul lor de a-şi

preciza prejudiciul şi de  a se constitui parte civilă, alături de Ocolul Silvic

Câmpulung.

           Este adevărat că persoana păgubită are la dispoziţie calea acţiunii civile

derivate din acţiunea penală pentru valorificarea pretenţiilor, însă la fel de

adevărat este că partea vătămată nu poate fi obligată să acţioneze pe cale civilă,

câtă vreme ascultarea părţii vătămate este obligatorie, iar probaţiunea

administrată în acţiunea penală îi poate fi utilă numai dacă participă la judecată.

Procedându-se astfel, s-a încălcat dreptul părţii vătămate la un proces

echitabil, acesta fiind împiedicat să-şi manifeste opţiunea.

La dosar nu s-a constatat existenţa vreunui contract de pază sau prestări

servicii silvice între proprietarul privat şi Ocolul Silvic Câmpulung, prejudiciul

fiind stabilit aleatoriu.

Întrucât partea vătămată nu a fost audiată, inculpatul este lipsit de efectul

potenţial favorabil al unei norme legale, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6

din Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil.

În conformitate cu art. 263 pct. 2 Cod procedură penală rechizitoriul

trebuie să cuprindă şi numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în

instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate,

menţiuni care lipsesc din actul de sesizare al instanţei în prezenta cauză cu

40

privire la părţile vătămate proprietare ale fondului forestier  privat, ceea ce s-a

constatat că atrage în conformitate cu art.197 pct. 2 Cod procedură penală

nulitatea actului de sesizare şi în conformitate cu art. 332 pct. 2 Cod procedură

penală restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi penale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Judecătoria Câmpulung care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia penală nr.1297 din 13.12.2011, Curtea a admis recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung, a casat sentinţa penală

sus-menţionată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Judecătoria

Câmpulung.

         Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că,  restituirea cauzei la

procuror este actul procesual prin care instanţa de judecată se desesizează şi

înaintează dosarul în vederea refacerii urmăririi penale.

Instanţa de judecată poate dispune prin sentinţă restituirea cauzei la

procuror în vederea refacerii urmăririi penale  în  cazul nerespectării

dispoziţiilor  privitoare la sesizarea  instanţei, prezenţa învinuitului sau a

inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Prin decizia nr.II/15 martie 2010 pronunţată în interesul legii de Secţiile

Unite ale  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie  s-a statuat că în cazul infracţiunilor

prevăzute de  Legea nr.46/2008 – Codul Silvic  prin care se aduce atingere 

fondului forestier  proprietate privată a persoanei fizice sau persoanei juridice,

calitatea de parte vătămată ori de parte civilă o pot avea atât ocolul silvic, în

calitate de reprezentant al statului cât şi proprietarul fondului  forestier, cu

excepţia situaţiei în care acesta din urmă este subiect activ al infracţiunii.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.332 alin.2 Cod procedură

penală rezultă că soluţia  desesizării şi restituirii cauzei la procuror se poate

pronunţa când au fost încălcate dispoziţiile privind prezenţa inculpatului şi

asistarea acestuia  de către apărător.

41

Referitor la părţile vătămate  - subiecţi activi ai acţiunii penale, Curtea are

în vedere şi dispoziţiile art.76 alin.2 Cod procedură penală.

Ca o garanţie a exercitării dreptului persoanei vătămate  prin  infracţiune

de a deveni parte vătămată în procesul penal,  în art.76 alin.2 Cod procedură

penală se prevede că atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată

au obligaţia de a chema  persoana vătămată  şi de a-i pune în vedere că poate 

participa  în proces ca parte vătămată, cu arătarea  expresă a termenului legal –

până la citirea actului de sesizare.

După dobândirea calităţii, partea vătămată participă în proces până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Or, dacă instanţa de judecată a apreciat că partea vătămată – persoană

fizică a fost prejudiciată în drepturile sale prin neparticiparea  în dosarul penal,

potrivit art.76 alin.2 Cod procedură penală avea posibilitatea de a o introduce în

cauză şi de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a se constitui  parte civilă.

Cum instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor

art.332 alin.2 Cod procedură penală raportat la art.197 alin.2 Cod procedură

penală şi la art.76 alin.2 Cod procedură penală, Curtea constată că în mod greşit

s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung  în

vederea refacerii  urmăririi penale.

42

CAPITOLUL IV. PARTEA CIVILĂ

4.1 Noțiune

Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal

se numește parte civilă (art. 24 Cod procedură penală).Acțiunea civilă poate fi

alăturată acțiunii penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă (art.

14 Cod procedură penală).Cel vătămat prin infracțiune poate pretinde repararea

prejudiciului suferit și pe calea unei acțiuni civile separate de procesul penal.

Alăturarea acțiunii civile celei penale și constituirea de parte civilă este

posibilă în orice cauză penală.În trecut putea fi îngrădită exercitarea acțiunii

civile odată cu cea penală înaintea aceleași instanțe.De exemplu, pâna in 1960

constituirea de parte civilă în cauzele penale ce se judecau la tribunalele militare

era admisă numai cu condiția ca prin exercitarea acțiunii civile să se urmăreasca

recuperarea pagubelor pricinuite în legătură cu bunurile aflate în folosința

Forțelor Armate.

În concepția autorilor francezi39, partea vătămată este persoana lezată în

interesele sale prin infracțiunea comisă, denumită adesea victimă, care își susține

acțiunea civilă în repararea prejudiciului suferit în fața instanței penale.

Deci parte civilă poate fi orice persoană fizică sau juridică ce a suferit un

prejudiciu material sau moral prin infracțiune și care și-a alăturat acțiunea civilă

la acțiunea penală în procesul penal.

Calitatea de parte civilă se determină de legea civilă, cu particularitatea că

paguba trebuie să fie urmarea directă a infracțiunii.

Pentru îndeplinirea calității de parte civilă se cer a fi îndeplinite

următoarele condiții :

a) să se fi săvârșit o infracțiune;

39 R. Garraud, Traité théorique et pratique d’instruction criminelle et de procédure pénale

43

b) infracțiunea să fi produs persoanei vătămate un prejudiciu moral sau

material;

c) persoana vătămată să ia parte la proces prin punerea în mișcare sau

concurarea la exercitarea acțiunii penale, de către procuror;

d) persoana vătămată să declare că promovează acțiunea civilă în

procesul penal, acțiune pe care o alătură acțiunii penale;

La aceste condiții, unii autori mai adaugă și că prejudiciul produs prin

infracțiune trebuie să fie actual, personal și direct.

Prejudiciul actual este un prejudiciu a cărui existență este certă, indutabil

în opoziție cu prejudiciul eventual, care este posibil, dar nu este sigur că se va

realiza.

Prejudiciul este personal atunci când paguba este individuală, net distinct

de prejudiciul social și suferit personal de cel care cere reparația.

Prejudiciul direct este consecința infracțiunii.

În ceea ce priveşte prejudiciul, acţiunea civilă va fi admisibilă în procesul

penal ori de câte ori prejudiciul material a fost produs prin infracţiune sau prin

acelaşi complex cauzal în care este integrată şi infracţiunea.

În practica judiciară s-a stabilit că fapta inculpatului de a conduce

autovehiculul în stare de îmbibaţie alcoolică a sângelui peste limita legală sau in

stare de ebrietate, prin care s-au produs daune materiale, constituie temei al

răspunderii civile, potrivit art. 998 C civ., acţiunea civilă neputând fi alăturată

acţiunii penale, deoarece dauna nu a fost produsă prin fapta penală.Pe cale de

consecinţă, persoanele vătămate nu se vor putea constitui părţi civile în procesul

penal declanşat ca urmare a săvârşirii respectivelor infracţiuni la regimul

circulaţiei pe drumurile publice, expresie a tezei că anumite infracţiuni nu sunt

cauzatoare de prejudicii materiale (C. Apel Bucureşti, secţia a II-a penală,

decizia nr. 345/1996, în C XI, pag. 11-13).Prin aplicarea aceleiaşi susţineri cu

privire la necesitatea existenţei unei legături de cauzalitate între fapta penală şi

prejudiciul cauzat, s-a apreciat că dobânditorul de bună credinţă poate cere să

44

participe la procesul penal în calitate de parte civilă deoarece între cele două

activităţi ilicite ale inculpatului - activitatea de sustragere şi cea de valorificare a

bunurilor sustrase – există o legatură indisolubilă : ambele alcătuiesc un

complex cauzal care a produs prejudiciul în patrimoniul terţului de bună credinţă

şi, ca atare, este îndeplinită condiţia de admisibilitate a acţiunii civile ca

vătămarea sa fie produsă prin aceeaşi infracţiune sau prin acelaşi complex

cauzal.

4.2 Constituirea părții civile în procesul penal.

Persoana vătămată printr-o infracțiune are posibilitatea să ceară repararea

prejudiciului prin promovarea unei acțiuni civile separate sau dimpotrivă, poate

să-și exercite acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în cadrul procesului

penal.Este vorba de un drept de opțiune pe care îl are persoana vătămată de a

folosi una din căile menționate.

Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă

acesteia unele avantaje cum ar fi rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale,

căci procesul penal este caracterizat prin operativitate și instanța, rezolvând

latura penală a cauzei, va rezolva și acțiunea civilă alăturată celei penale;probele

vor fi administrate mai ușor, calea procesului penal permițând folosirea unor

mijloace energice de administrare a probelor; folosirea acestei căi oferă și

avantaje de ordin economic, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal

fiind scutită de taxa de timbru.

Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale,

precum și în faza instanței de judecată până la citirea actului de sesizare (art. 15

alin. 2 Cod procedura penală).

45

Legea nu reglementează modalitatea și forma în care se face constituirea

de parte civilă în procesul penal, însă în doctrină s-a considera că ea se poate

face în scris printr-o cerere și oral iar organul judiciar va consemna această

opțiune într-un act procedural.În practica judiciară40 s-a stabilit că instanța

trebuie să ceară precizări părții civile despre natura și cuantumul pagubelor

suferite, obligație care rezultă din prevederile art. 76 alin. 2 Cod procedură

penală.

Constituirea de parte civilă se poate face în fața instanței și după citirea

actului de sesizare numai dacă inculpatul este de acord.Atunci când partea

vătămată a declarat in mod expres la urmărirea penală că nu are pretenții civile

de la inculpat, ea nu se mai poate constitui parte civilă în mod valabil în fața

instanței de judecată.

Dacă persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145

Cod penal sau cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau

cu capacitate de exercișiu restrânsă, acțiunea civilă se pornește și se exercită și

din oficiu, procurorul fiind obligat să susțină interesele civile ale acesteia chiar

dacă nu este constituită parte civilă (art. 17 și 18 Cod procedură penală).

În prezent, în dispozițiile art. 17 ali. 2 și art. 18 alin. 2 au fost declarate

neconstituționale în privinșta exercitării din oficiu a acțiunii civile în cazul în

care persoana vătămată este o unitate din cele care se referă art. 145 Cod penal.

O problemă în legatură cu constituirea de parte civilă în procesul penal

este aceea cine poate avea această calitate.

În acestă privință s-a considerat că au vocație să devină parte civilă în

procesul penal persoanele fizice și juridice care au suferit o pagubă directă în

patrimoniul lor prin săvârșirea infracțiunilor de furt, tâlhărie, înșelăciune,

delapidare, distrugere, abuz în serviciu, neglijență în serviciu, ș.a; persoanele

fizice care au suferit o vătămare fizică în urma unei infracțiuni de violență sau a

unor accidente de circulație cu consecințe păgubitoare pentru patrimoniul lor;

40 C.S.J. s.p. d. 1526/1991, Buletinul Jurisprudenței C.S.J., 1990 – 1992, pag. 402

46

persoanele fizice care, în urma decesului victimei, cauzat printr-o infracțiune

contra vieții, au rămas fără întreținerea pe care o primeau de la victimă, ori au

efctuat cheltuieli personale ocazionate de înmormântare.

O altă situație se referă la calitatea de parte civilă când se stabilește o

răspundere civilă potrivit legii.În baza art. 188 din Legea nr. 3/1978 privind

asigurarea sănătății populației, instanța supremă41 a statuat că are calitatea de

parte civilă unitatea sanitară cu personalitate juridică unde a fost internată

victima infracțiunii pentru vindecarea căreia au fost efectuate cheltuieli de

spitalizare, care vor fi suportate de inculpat.Sunt avute în vedere situațiile când

victima beneficiază de gratuitate, în caz contrar aceasta va plăti cheltuielile de

spitalizare și le va recupera de la inculpat, iar unitatea sanitară nu mai poate avea

calitatea de parte civilă.Dacă și victima a contribuit prin fapta sa culpabilă la

producerea prejudiciului, inculpatul va suporta numai o parte din cheltuielile de

spitalizare, proporțional cu culpa sa proprie42.Inculpatul va răspunde integral

pentru cheltuielile de spitalizare chiar dacă la producerea prejudiciului au

contribuit și alte persoane care n-au fost trimise în judecată, acestea urmând a fi

obligate la plată și atunci când părțile s-au împăcat și instanța a încheiat procesul

penal.

Atunci când legea prevede subrogarea unei persoane în drepturile

persoanei vătămate, așa cum este cazul prevăzut de art. 22 din Legea nr.

136/1995, privind asigurările și reasigurările în România43, aceasta se poate

constitui parte civilă.Sub aceste aspect o societate de asigurări poate fi

autorizată, prin lege, să se subroge de drept în locul persoanei vătătmate, ca

parte civilă în procesul penal îndreptat împotriva celui ce a săvârșit infracțiunea

cauzatoare de daune, dacă a plătit acesteia depăgubirea pentru care fusese

41 T.S., Decizia de îndrumare nr. 1/1986, Culegere de decizii ale T.S pe anul 1986, Ed. Șt. și Ed. Buc. , 1988, pag.8 42 G. Antoniu, în colab., Practica Judiciară Penală, Procedura penală, vol IV, Ed. Acad. Buc., 1993, pag. 43 și 72.43 Publicată în Monitorul Oficial, ParteaI, nr. 303 din 30 dec. 1995

47

asigurată.În această privință își menține aplicabilitatea decizia de îndrumare nr.

2 din 1968 a Instanței Supreme.

4.3 Drepturile și obligațiile părții civile

Partea civilă este o parte eventuală și secundară în procesul penal; este o

parte eventuală, întrucât nu orice infracțiune produce și un prejudiciu, iar în

cazul în care s-a produs un prejudiciu, persoana vătămată are facultatea de a nu

cere despăgubiri în cadrul procesului penal; este o parte secundară, întrucât

activitatea acesteia se desfășoară nu numai în legatură cu acțiunea civilă,

obiectiv secundar față de obiectul principal, care constă în tragerea la răspundere

penală a inculpatului.

În scopul realizării funcției procesuale de susținere a pretențiilor civile

care decurg din pagubele produse prin infracțiune, partea civilă are următoarele

drepturi:

a) să participe în proces, în faza de urmărire penală și de judecată, însă

numai în legatură cu acțiunea civilă;

b) să se plângă împotriva actelor de urmărire penală pe care le consideră

netemeinice și nelegale, să formuleze cereri și memorii;

c) în cursul judecății poate face cereri, invoca excepții, participa la

audierea inculpatului și a martorilor, precum și să propună

administrarea de noi probe și să se opună la admiterea probelor

propuse de inculpat;

d) poate folosi căile de atac prevăzute de lege, în limitele stabilite de

calitatea procesuală;

Obligațiile părții civile se referă la :

a) respectarea ordinii și solemnității desfășurării procesului penal;

b) precizarea cuantumului despăgubirilor pretinse;

48

c) respectarea momentului procesual al citirii actului de sesizare a

instanței pentru constituirea de parte civilă;

d) efectuarea actelor procesuale și procedurale cu bună credință și în

condițiile prevăzute de lege.

Prin constituirea de parte de parte civilă se pune în mișcare acțiunea

civilă; ca urmare, partea civilă devine subiect activ al acțiunii civile, calitate care

îi dă dreptul să o exercite în cadrul procesului penal, alăturată acțiunii penale, în

vederea obțineriii unei reparații juste a pagubei pe care a suferit-o prin

infracțiunea supusă judecății.Pentru a asigura părții civile poziția procesuală a

exercitării depline a acțiunii civile, Codul de procedură penală o consideră parte

în proces, dar, având în vedere că acțiunea civilă la care este parte constituie

doar o acțiune eventuală și accesorie față de acțiunea penală, este o parte

eventuală și secundară; este o parte eventuală, întrucât nu orice infracțiune

produce și un prejudiciu, iar, în cazul în care s-a produs un prejudiciu, persoana

vătămată are facultatea de a nu cere despăgubiri în cadrul procesului penal; este

o parte secundară, deoarece activitatea se desfășoară în legatură cu acțiunea

civilă, obiectiv secundar față de obiectivul principal care constă în aplicarea de

sancțiuni penale inculpatului.

Partea civilă îndeplinește funcția procesuală de susținere a pretențiilor

civile decurgând din pagubele provocate prin infracțiune.Această funcție,

similară cu funcția de învinuire în latura penală, reiese din activitatea de

promovare și exercitare a acțiunii civile, ceea ce înseamnă formularea cererii de

reparații împotriva inculpatului și, eventual, a persoanei responsabile civilmente,

dovedirea existenței și a întinderii pagubelor suferite, susținerea în fața instanței

de judecată a admiterii pretențiilor formulate și dovedite, exercitarea căilor de

atac.

În vederea realizării funcției procesuale pe care o îndeplinește, partea

civilă are dreptul să participe în proces, atât în faza de urmărire penală, cât și în

cea de judecată, în legătură cu acțiunea civilă; ca urmare, partea civilă are

49

dreptul să ia parte la efectuarea actelor de urmărire penală la care este chemată

(ascultare, confruntare, cercetare la fața locului, percheziții, reconstituiri,

pregătirea efectuării expertizelor etc.), să se plângă împotriva actelor de urmărire

nelegale și netemeinice care o afectează, să facă cereri și să prezinte memorii; în

cursul judecății, participând la ședința de judecată, partea civilă poate formula

cereri, ridica excepții, lua parte la interogarea inculpaților și martorilor, la

administrarea altor probe, poate cere probe noi și să se opună admiterii cererilor

de probe solicitate de inculpat, poate pune concluzii cu privire la orice problemă

ce se ridică în legătură cu acțiunea civilă, inclusiv cu privire la legalitatea și

temeinicia acțiunii civile pe care o exercită; partea civilă poate exercita căile de

atac acordate părților, în limitele și condițiile prevăzute de lege, ele devoluând

latura civilă a cauzei.Curtea Constituțională, prin decizia nr. 45/200044, a

considerat că dispozițiile art. 362 lit. d) sunt constituționale, limitând apelul și

recursul părții civile numai la chestiuni legate de latura civilă, în condițiile în

care poate discuta și corectitudinea soluției privitoare la latura penlă, cu

existența faptei și săvârșirea ei de către inculpat.Prin decizia nr. 482 din 9

noiembrie 200445, Curtea Constituțională a revenit asupra acestei decizii și a

statuat că limitarea apelului părții civile și a părții responsabile civilmente numai

în latura civilă a cauzei este neconstituțională, ceea ce duce la concluzia că

aceste părți pot exercita căi de atac și în ce privește latura penală a procesului, în

acest sens modificându-se și art. 362 lit. d).Obligațiile procesuale ale părții civile

au în vedere respectarea limitelor în care poate acționa, a ordinii și solemnității

desfășurării ședinței de judecată, efectuarea actelor procesuale și procedurale cu

bună-credință și în condițiile legii.

Potrivit art. 15 alin. 3 Cod procedură penală, partea civilă poate cumula și

calitatea de parte vătămată în procesul penal, atunci când participarea acesteia

este admisă de lege, situație în care exercită ambele acțiuni, penală și civilă,

44 M. Of., P.I, nr. 370 din 9 august 200045 M. Of., P.I, nr 1200 din 15 decembrie 2004

50

desfășurâdu-și activitatea în ambele laturi ale procesului penal, folosind

mijloacele procesuale pentru obținerea condamnării penale a inculpatului, dar și

a obligării lui și a părții responsabile civilmente la reparații civile.S-a decis

astfel, că persoana vătămată care a făcut plângerea prealabilă și s-a constituit și

parte civilă cumulează ambele calități de parte vătămată și de parte civilă.

Partea civilă poate renunța la această calitatea procesuală făcând personal

sau prin procurator special, o declarație expresă și neechivocă în acest sens

autorității judiciare în fața căreia se desfășoară procesul penal.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate

restrânsă, întrucât acțiunea civilă se exercită din oficiu, rezultă că renunțarea nu

are nici un efect asupra soluției ce va fi pronunțată în instanță.Nu același lucru

se poate spune în cazul în care partea civilă este o unitate din cele la care se

referă art. 145 Cod penal, întrucât prevederile art. 17 alin. 1 și 3 și ale art. 18

alin.2 Cod procedură penală au fost declarate neconstituționale prin decizia

Curții Constituționale nr. 80/99.

Având în vedere cele de mai sus și în conformitate cu prevederile art. 15

alin. (2) Cod procedură penală,constituirea ca parte civilă se poate face în cursul

urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de

sesizare și, în consecință, constituirea ca parte civilă nu se poate face în fața

instanței.

Numai în cazul în care inculpatul și partea responsabilă civilmente sunt de

acord, constituirea ca parte civilă se poate face după citirea actului de sesizare a

instanței de judecată.

Prin sentința penală 198/P din 12 iunie 2008, Tribunalul Neamț a

condamnat-o pe inculpata B.L. la o pedeapsă de 4 ani de închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, faptă prevăzută și

pedepsită de dispozițiile art. 183 Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit. b) și art. 76

alin. (2) Cod penal.

51

În temeiul dispozițiilor art. 86 ¹ și art. 86² Cod penal, s-a dispus

suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata termenului de

încercare de 6 ani, iar în temeiul dispozițiilor art. 86³ Cod penal, s-a dispus ca pe

durata acestui termen inculpata să se supună unor măsuri de supraveghere,

atrăgându-se atenția inculpatei asupra nerespectării dispozițiilor art. 86 Cod

penal.

În baza art. 346 și art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 998 și urm.

Cod civil, inculpata a fost obligată să plătească curatorului A.V. cate 200 lei

lunar cu titlu de contribuție pentru minora B.A., începând cu data de 25 iunie

2006 și până la majoratul victimei, respectiv 29 decembrie 2010, iar părții civile

B.C.suma de 10 lei lunar cu titlu de contribuție la întreținere, începând cu data

de 25 iunie 2006 până la majoratul acestuia, respectiv 25 februarie 2008.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că inculpata a

fost căsătorită timp de 21 de ani cu victima B.S, iar din căsătoria lor au rezultat 3

copii, dintre care doi minori la data săvârșirii faptei.În ultima vreme victima nu

mai lucra și consuma alcool în cantități exagerate.

În luna iunie 2003, inculpata a fost plecată să muncească in Italia, pentru a

putea întreține familia, trimițând lunar bani și venind acasă din 6 în 6 luni, din

banii câștigați dorind să construiască o anexă la casă și să cumpere bunuri de uz

casnic.

După plecarea inculpatei în Italia, victima a ajuns să cheltuiască toți banii

pe băutură, astfel încât copiii nu aveau din ce să se întrețină.

La data de 16 iunie 2006, inculpata a venit acasă cu o sumă mai mare de

bani și pentru mai multă vreme, întrucât dorea să înceapă construcția anexei la

imobil, în acest sens cumpărând și materiale necesare noii construcții.

Neprimind ajutor din partea victimei, s-a certat de mai multe ori cu

aceasta, care se afla sub influența băuturilor alcoolice.

La data de 25 iunie 2006, după ce a consumat băuturi alcoolice la bar,

victima a revenit în domiciliu și a început să se lovească cu pumnii în cap,

52

pretextând că nimeni nu îl înțelege și nu-i dă de băut, iar pe fondul iritării sale, s-

a certat cu inculpata, amenințând-o pe ea și pe ceilalți membri ai familiei că îi va

lovi cu un topor și chiar a luat o coadă de unealtă, încercând să o lovească pe

inculpată, care a apucat un băț și a lovit victima în zona frunții.

Din cauza loviturii și a stării în care se afla, victima a căzut și s-a lovit

puternic în zona cefei de bordura din curte.A încercat să se ridice și, pentru că

nu putea, a fost ajutat de inculpată, care l-a ridicat, l-a dus în casă, l-a culcat și s-

a culcat și ea lângă soțul ei.A doua zi, inculpata a constatat că victima decedase.

Împotriva hotărârii a declarat apel procurorul, invocând motive

netemeinice ale sentinței, legate de greșita individualizare a pedepsei aplicate

inculpatei, motivele de apel fiind extinse la data de 23 septembrie 2008 cu

privire la soluționarea laturii civile a cauzei, dat fiind că nu a fost introdusă în

cauză mama victimei, B.M., care a suportat cheltuielile de înmormântare a

victimei.

Introdusă în cauză în apel, B.M. a solicitat obligarea inculpatei la plata

sumei de 10 000 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare.

Analizând hotărârea atacată în raport cu motivele de apel invocate,

instanța de apel a constatat că referitor la modul de individualizare judiciară a

pedepsei aplicate inculpatei, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 72

Cod penal, dat fiind profilul moral al inculpatei, modul de săvârșire al

infracțiunii, faptul că inculpata are trei copii în întreținere, scopul educativ –

preventiv al pedepsei fiind atins și fără executarea efectivă.

S-a constatat că în latura civilă apelul este fondat, întrucât prima instanță

nu a depus citarea mamei victimei, care solicita obligarea victimei la plata sumei

de 10 000 lei, pentru că a suportat cheltuielile de înmormântare.

Față de aceste considerente, prin decizia nr. 121 din 14 octombrie 2008,

Curtea de Apel Bacău, Secția penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) Cod procedură

penală, a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinței penale nr. 198/P

53

din 12 iunie 2008 a Tribunalului Neamț numai cu privire la soluționarea laturii

civile.

A desființat sub acest aspect sentința atacată și a trimis cauza spre

rejudecare primei instanțe.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpata criticând-o pentru

nelegalitate, dat fiind că, deoarece pe parcursul judecării în fond a cauzei

procurorul nu a solicitat introducerea în cauză a numitei B.M., care nici nu s-a

constituit parte civilă, nu se mai putea în apel dispune o astfel de măsură, ținând

cont de dispozițiile art. 15 alin. 2 Cod procedură penală.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate în apel și

menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Examinând hotărârea prin prisma criticilor recurentei, care se circumscriu

cazului de casare prevăzut în art. 389 alin. 1 pct. 18 Cod procedură penală ca și

din oficiu pentru cazurile enunțate în art. 385 alin. (3) Cod procedură penală,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Până la momentul învestirii instanței supreme, se constată a fi soluționată

definitiv latura penală a cauzei, respectiv sunt stabilite cu certitudine existența

faptei, identitatea făptuitorului și vinovăția acestuia, împrejurare ce rezultă din

faptul că hotărârea primei instanțe a fost desființată de instanța de apel numai cu

privire la soluționarea laturii civile a cauzei, iar Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost învestită numai cu recursul inculpatei, nemulțumită de soluția dată în apel,

de trimitere a cauzei spre rejudecare în latura civilă.

Prin decizia atacată s-a admis apelul procurorului numai cu privire la

soluționarea laturii civile a cauzei, s-a desființat sentința primei instanțe sub

acest aspect și s-a trimis cauza spre rejudecare, invocându-se faptul că soacra

recurentei, respectiv mama victimei a suportat contravaloarea cheltuielilor de

înmormântare, astfel că, în baza rolului activ, prima instanță trebuia să o

54

introducă în cauză, mai ales că aceasta a solicitat în apel obligarea inculpatei la

plata sumei de 10 000 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare.

S-a apreciat de către instanța de apel că hotărârea primei instanțe a fost

dată în lipsa unei părți nelegal citate.

Înalta Curte de Justiție și Casație apreciază că procedeul utilizat de

instanța de apel cu privire la cererea formulată în apel de către mama victimei

încalcă în mod flagrant principiile care diriguiesc rezolvarea acțiunii civile în

procesul penal.

Regimul juridic al acțiunii civile în procesul penal este delimitat de

Secțiunea a II-a a Capitolului II din Titlul I al Părții generale a Codului de

procedură penală, dispoziții completate de regulile procedurale înscrise în art. 75

- 77¹ Cod procedură penală, privind procedura declarației părții civile în

procesul penal, art. 320 Cod procedură penală, privind obligația președintelui

instanței de a explica părții vătămate că se poate constitui parte civilă, art. 326

Cod procedură penală, privind ascultarea părții civile în cursul cercetării

judecătorești și art. 346 – 348 Cod procedură penală, privind rezolvarea acțiunii

civile în procesul penal.

Din economia reglementării se desprinde concluzia că acțiunea civilă este

mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a

drepturilor civile sau a intereselor ocrotite de lege.

Acțiunea civilă exercitată în procesul penal este supusă dispozițiilor de

fond ale răspunderii civile, cu unele particularități ce derivă din săvîrșirea unei

fapte ilicite, având caracter accesoriu față de acțiunea penală.

Pentru ca acțiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal se cer

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) infracțiunea să producă un

prejudiciu moral sau material; b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciu să

existe o legatură de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie să fie cert; d) prejudiciul să

nu fi fost reparat; e) să existe o manifestare de dorință în sensul constituirii de

parte civilă în procesul penal.

55

În procesul penal, acțiunea civilă se pune în mișcare prin constituirea de

parte civilă.

Potrivit art. 15 alin (2) Cod procedură penală, constituirea ca parte civilă

se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată

până la citarea actului de sesizare.

Această condiție nu este necesară în cazurile în care acțiunea civilă se

exercită din oficiu, întrucât legea prevede că instanța este obligată sa se pronunțe

asupra reparării pagubei, chiar dacă nu s-a făcut constituirea de parte civilă.

Subiectul activ al acțiunii civile este persoana în dauna căreia s-a produs

prejudiciul material sau moral, care exercită acțiunea civilă în procesul penal și

capătă calitatea de parte civilă.

Cele de mai sus duc la concluzia că pentru repararea prejudiciului cauzat

prin infracțiune, persoana vătămată trebuie să se constituie parte civilă, act

procedural ce trebuie îndeplinit, cel mai târziu, până la citirea actului de

sesizare.

Numai în situația în care inculpatul și partea responsabilă civilmente sunt

de acord, constituirea de parte civilă se face după termenul limită stabilit de

legiuitor.

În cauză, este de constatat că mama victimei nu s-a constituit parte civilă,

nici în faza de urmărire penală și nici cu ocazia judecării în prima instanță. Ea s-

a prezentat la judecata în apel, când a fost citată de instanță și, cu ocazia audierii,

s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de

înmormântare.

Procurorul a declarat apel, invocând motive de netemeinicie ale sentinței,

legate de greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatei, motivele de apel

fiind extinse la data de 23 septembrie 2003 cu privire la soluționarea laturii

civile a cauzei, dat fiind ca nu a fost introdusă în cauză mama victimei, B.M.,

care a suportat cheltuielile de înmormântare a victimei.

56

Neobservând dispozițiile legal amintite, instanța de apel a procedat

nelegal la introducerea în cauză a acesteia în calitate de parte civilă și, în

deliberare, a decis trimiterea cauzei pentru soluționarea laturii civile sub

aspectul despăgubirilor solicitate de mama victimei.

S-a invocat de către instanța de apel lipsa rolului activ al procurorului și al

instanței de judecată, care nu a chemat-o pe mama victimei să-i pună în vedere

că se poate constitui parte civilă în procesul penal.

Și această aserțiune este lipsită de fundament juridic. Soluționarea acțiunii

civile în procesul penal este guvernată de aceleași regului ce caracterizează o

astfel de acțiune în fața instanței civile, cu unele particularități.

În primul rând, trebuie amintit principiul disponibilității, potrivit căruia

persoana păgubită este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă, după

cum este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul

procesului. Ea poate să aleagă momentul exercitării, respectând, însă, termenul

limită prevăzut de lege și poate să aleagă cadrul procesual de realizare a

pretențiilor sale, fie alăturând acțiunea civilă acțiunii penale, fie sesizând

instanța civilă.

Nici procurorul și nici instanța de judecată nu poate limita disponibilitatea

acțiunii civile, după cum niciunul din aceste organe judiciare nu se poate

subroga în drepturile persoanei vătămate.

Aceste organe judiciare pot numai să cheme persoana vătămată și să-i

pună în vedere că se poate constitui parte civilă în procesul penal, dar decizia va

aparține tot persoanei vătămate.

Nerespectarea acestei obligații de diligență de către organele judiciare nu

ar putea atrage decât nulitatea relativă a actelor procesuale, sancțiune

procedurală care nu poate fi ridicată decât de persoana lezată în cursul efectuării

actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura

completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Numai dacă anularea actului

57

este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța ia în

considerare, din oficiu, încălcările, în orice stare a procesului.

Se observă că, în cauză, nu subzistă obligația prevăzută în art. 320 Cod

procedură penală, întrucât mama victimei nu este o persoană vătămată în mod

direct prin infracțiune, violențele exercitate de inculpată vizând doar corpul

victimei. S-ar putea vorbi de o victimă indirectă a faptei săvârșite de inculpată,

pentru că a suportat cheltuielile de înmormântare a victimei, dar asemenea

calitate nu înlătură obligația acesteia de a-și manifesta voința în sensul

constituirii ca parte civilă până la citarea actului de sesizare.

Exagerând rolul activ al organelor judiciare și neglijând total

disponibilitatea acțiunii civile și imposibilitatea organelor judiciare de a se

substitui voinței unei persoane care a suportat în întregime sau în parte urmările

faptei penale, instanța de apel a procedat în mod inadmisibil, atribuind calitatea

procesuală unei persoane total dezintersate de valorificarea pretențiilor sale, în

afara termenului limită de exercitare a acțiunii civile și împotriva voinței

inculpatei.

Rolul activ de care trebuie să dea dovadă organele judiciare nu poate

acoperi lipsa de interes a tuturor celor cărora, prin uciderea victimei, li s-a adus

atingere interselor personale.

Nu s-ar putea spune că persoana care a suportat cheltuielile de

înmormântare este lipsită de posibilitatea legală de a recupera aceste cheltuieli

de la persoana care le-a provocat, respectiv inculpata, deoarece are la dispoziție

calea unei acțiuni civile adresată instanței civile, întemeiată pe răspunderea

civilă delictuală a inculpatei pentru fapta proprie,

Pentru considerentele ce preced, apreciind că în mod nelegal a fost admis

apelul procurorului, în baza art. 385 pct. 2 lit a) Cod procedură penală, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul inculpatei împotriva deciziei nr. 121

din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Bacău, Secția penală, a casat decizia

58

penală atacată și a menținut sentința penală nr. 198/P din 12 iunie 2008 a

Tribunalui Neamț.

59

CAPITOLUL V. PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE

5.1 Noțiune

Răspunderea penală este strict personală.Spre deosebire, în dreptul civil

este relementată și răspunderea pentru fapta altuia.Pe această concepție este

întemeiată cerința ca în procesul penal să existe o parte care răspunde numai din

punct de vedere civil.Consecvent unui asemenea punct de vedere, reglementarea

procesual penală română din trecut a prevăzut că poate fi introdusă în cauză

partea responsabilă civilmente, care răspunde, potrivit legii civile, pentru

inculpat.În această concepție partea responsabilă civilmente este o persoană a

cărei răspundere este angajată exclusiv pentru fapta altuia.

Actualele dispoziții se bazează pe o viziune mai largă și mai clasică în

care alături de reglementarea tradițională din codul civil referitor la răspunderea

pentru fapta altuia să poată fi cuprinse răspunderile derivate și din alte prevederi

legale46.Se numește parte responsabilă civilmente persoana chemată în procesul

penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta

învinuitului sau inculpatului.

Rațiunea unei concepții cuprinzătoare cu privire la partea responsabilă

civilmente rezidă din interesul realizării administrării justiției în condiții cât mai

bune, în așa fel încât întreaga desfășurare judiciară să se facă o singură dată47,

ducând la opozabilitatea tuturor actelor procesuale față de toate persoanele

chemate să suporte consecințele penale și civile ale aceluiași fapt48.

Partea responsabilă civilmente are în latura civilă a procesului aceeași

poziție ca și inculpatul fiind subiect pasiv al acțiunii civile.Între partea 46 C. Statescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane,Editura Științifică și Enciclopedică, București, pag. 21247 J. Van Den Bossche, Le civilmente responsable et specialement celui de l’incapable au repressif, R.D.P. 1976, pag 36 48 Mihnea Marmeliuc, Mircea Ionescu, Căile procesuale de realizare a creanței unității socialiste împotriva terțuluicare a tras foloase patrimoniale de pe urma infracțiunii,R.R.D, nr 10/1973, pag. 60-67

60

responsabilă civilmente și inculpat se creează o solidaritatea procesuală, actele

procesuale favorabile sau nefavorabile fiindu-le opozabile în egală

măsură.Partea responsabilă civilmente are însă și apărări proprii(spre exemplu

lipsa de răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta inculpatului).

Ea poate fi obligată la plata despăgubirilor numai când dauna este

provocată de o faptă penală, fără a putea fi transferate asupra acestei părți

obligațiile inculpatului derivând din alte raporturi( de exemplu plata unei pensii

alimentare decurgând din relații de familie).

Pot avea calitate de parte responsabilă civilmente numai persoanele care

răspund, în temeiul legii civile, pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârșite

de inculpați, nu și acelea care au o culpă proprie în legătură cu producerea

pagubei49.

Dispoziţiile legale care instituie o răspundere pentru prejudiciile materiale

cauzate prin infracţiuni de către alte persoane sunt cuprinse în prevederile

Codului civil sau în anumite legi speciale.

Sub aspect procesual diferenţa dintre dispoziţii are în vedere nu numai

izvorul deosebit de reglementare ci mai ales anumite implicaţii în domeniul

probaţiunii.Astfel, în cazul reglementării răspunderii din Codul civil culpa părţii

responsabile civilmente este prezumată, pe când în cazul persoanelor

responsabile potrivit unor legi speciale culpa, obligaţia de garanţie asumată sau

foloasele materiale trase din fapta inculpatului trebuie dovedite.

Potrivit dispoziţiilor Codului civil răspund pentru fapta altuia şi pot avea

în procesul penal calitatea de parte responsabilă civilmente :

a) părinţii pentru copiii minori

b) profesorii pentru elevi şi meşteşugarii pentru ucenici

c) comitenţii pentru faptele prepuşilor.

Părinţii răspund pentru prejudiciile provocate de copii indiferent dacă

filiaţia este din căsătorie, ori din afara căsătoriei,răspunderea manifestâdu-se în

49 Trib. Suprem, secț. pen. dec., nr. 1709/1982, C.D. 1982, pag. 305-306

61

egală măsură şi pentru copiii înfiaţi fără a se face diferenţă după cum înfierea a

fost sau nu cu efecte depline.

Părinţii răspund de faptele copiilor minori, indiferent dacă aceştia, în

momentul săvârşirii faptei nu au avut capacitate de exerciţiu sau au avut

capacitate de exerciţiu restrânsă.Din punct de vedere procesual penal problema

are relevanţă mai ales pentru ultima ipoteză, ţinând seama că răspunderea penală

se angajează peste 14 ani, limită la care , potrivit legii civile, porneşte şi

prezumţia relativă de existenţă a discernământului.În cazul săvârşirii de către

minorii de peste 14 ani a unor fapte prevăzute de legea penală, aceştia vor fi

obligaţi la plata despăgubirilor în solidar cu părinţii.

Nu pot fi obligaţi să răspundă ca părţi responsabile civilmente părinţii

copiilor care au devenit majori înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, prin

efectul căsătoriei.

O condiţie pentru ca părinţii să aibă calitatea de parte responsabilă

civilmente este ca inculpatul minor să fi locuit cu aceştia.Caracterul complex şi

diversitatea mare a situaţiilor concrete legate de această condiţie au determinat

în practica judiciară şi în literatura de specialitate soluţii foarte variate.

Astfel s-a hotărât că răspunde părintele la care locuieşte minorul şi în

situaţia în care , prin hotărâre judecătorească, copilul a fost încredinţat celuilalt

părinte.De asemenea , răspunde şi părintele căruia minorul nu i-a fost

încredinţat, când infracţiunea cauzatoare de prejudiciu s-a comis în perioada în

care partea responsabilă civilmente s-a ocupat efectiv de educarea inculpatului.50

Când minorul internat într-o şcoală de muncă şi reeducare fugind de la

şcoală a săvârşit o faptă penală, s-a stabilit că părinţii nu pot fi obligaţi ca părţi

responsabile civilmente neavând posibilitatea exercitării supravegherii asupra

minorului.Atât în practica judiciară cât şi în literatura de specialitate s-au

manifestat însă şi opinii opuse, a căror argumentare – în măsura în care

50 Trib. Suprem, secţ. pen., dec.,nr. 2154/1983, C.D. 1983, pag. 262-264

62

prezumţia de culpă a părinţiilor nu este bazată exclusiv pe lipsa de supraveghere

ci şi pe carenţe în educarea minorilor – se pare că nu este lipsită de consistenţă.

Nu pot fi ţinuţi răspunzători părinţii în calitate de părţi responsabile

civilmente pentru faptele săvârşite de minori în timpul stării de arest a primilor,

indiferent dacă aceştia se află în executarea unor pedepse ori în timpul deţinerii

preventive.

Profesorii pot răspunde în calitate de parte responsabilă civilmente pentru

faptele elevilor.

Noţiunea de profesor se va interpreta în sens foarte larg de cadru didactic,

intrând în această sferă în egală măsură pedagogii şi educatorii de toate

categoriile, care supraveghează elevii în internate, tabere, colonii de vacanţă etc.

Pentru pagubele pricinuite de elevi nu răspund unităţile de învăţământ şi

nici organele superioare acestora (inspectoratele judeţene de învăţământ sau

Ministerul Învăţământului) întrucât pentru persoanele juridice legea nu reţine

nici o altă responsabilitate pentru fapta altuia decât cea a comitenţilor pentru

prepuşii lor.

Ţinând cont de relaţiile de muncă deosebit de extinse şi complexe în

condiţiile societăţii moderne destul de frecvent se întâlneşte în practica judiciară

ca partea responsabilă civilmente să participe în procesul penal în calitate de

comitent răspunzător de faptele prepusului său, care are calitatea de inculpat în

cauză.

Temeiurile raportului de prepușenie pot fi foarte variate, așa cum s-a

stabilit în literatura de specialitate și practica judiciară.În mod obișnuit,

temeiurile acestui raport constituie contractul de muncă sau existența calității de

membru al unei organizații cooperatiste; raportul de prepușenie este o chestiune

de fapt, rămânând determinant și urmând a se stabili dacă în momentul săvârșirii

faptei ilicite cauzatoare de prejudicii comitentul avea autoritatea de a da

directive prepusului, de a supraveghea, îndruma și controla activitatea

desfașurată de acesta în îndeplinirea sarcinilor încredințate.De exemplu, s-a

63

reținut că există relație de prepușenie și unitatea economică va răspunde ca parte

responsabilă civilmente, când infracțiunea cauzatoare de prejudiciu s-a săvârșit

la sfârșitul programului de lucru, în vestiarul unde muncitorii își schimbă

hainele.

Partea responsabilă civilmente răspunde dacă s-a dovedit culpa

inculpatului în calitate de prepus al celui dintâi.Odată stabilită culpa prepusului

drept cauză a prejudiciului orice încercare de a stabili o altă cauză (forță majoră,

fapta victimei, fapta unui terț, etc.) nu are relevanță.

Comitentul nu poate fi chemat să răspundă ca parte responsabilă

civilmente și solidar cu inculpatul pentru pagube pricinuite exclusiv din culpa

sa.Dacă inculpatul prin declarația făcută în fața instanței consimte să acopere

întreg prejudiciul (și cel provocat din culpa victimei) partea responsabilă

civilmente, în calitate de comitent va fi obligată la despăgubiri, solidar cu

inculpatul, numai în raport cu culpa acestuia din urmă.

Numeroase dispoziții cuprinse în Legea nr.22/1969 privind încadrarea

gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea

de bunuri constituie temei pentru ca o persoană să răspundă în calitate de parte

responsabilă civilmente.Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, pentru

aceste persoane răspunderea funcționează fie solidar cu gestionarul, fie în

subsidiar față de el51 .

a) Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 22/1969 răspund integral și solidar

cu inculpatul gestionar pentru paguba pricinuită de acesta toate

persoanele având atribuțiuni sau sarcini de serviciu în legătură cu

încadrarea sau menținerea în funcția de gestionar a cuiva, s-au făcut

vinovate de nerespectarea condițiilor cerute de lege (vârstă, stagiu,

antecedente penale).

51 C. Statescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică si Enciclopedică, București , 1984, pag. 215

64

Aceleași persoane răspund potrivit art. 28 alin. 2 pentru neconstituirea

garanțiilor prevăzute de lege pentru acoperirea eventualelor pagube provocate de

gestionari.În practică s-a stabilit, că în acest caz răspunderea părții responsabile

civilmente, este solidară cu inculpatul, dar are caracter parțial limitându-se la

nivelul garanției neconstituite.

b) În art. 30 este stabilită răspunderea persoanelor vinovate de încadrarea

gestionarului fără avizele prevăzute de lege, neluarea măsurilor

necesare pentru înlocuirea gestionarului deși se cunoștea că acesta nu-

și îndeplinește corespunzător sarcinile, neluarea măsurilor necesare

pentru stabilirea și acoperirea pagubelor, neefectuarea inventarelor la

termen și încălcarea altor îndatoriri ce au înlesnit activitatea

păgubitoare.Pentru ultima ipoteză legală s-a stabilit că răspunderea

celui vinovat are caracter subsidiar fiind angajată în măsura în care

prejudiciul a rămas neacoperit de gestionarul inculpat, acesta fiind

insolvabil.Pentru ca partea responsabilă civilmente să răspundă în

cazul avut în vedere, instanța are obligația să stabilească

insolvabilitatea certă a inculpatului.

c) Art. 34 instituie răspunderea persoanelor cu privire la care s-a stabilit

prin hotărâre judecătorească faptul că au dobândit de la gestionar

bunuri sustrase de acesta și că le-a obținut în afara obligațiilor de

serviciu ale gestionarului, cunoscând însă că acesta gestionează astfel

de bunuri. Partea responsabilă civilmente răspunde solidar cu

gestionarul inculpat dar numai în limita valorii dobândite52.

d) În conformitate cu art. 10, ministerele și celelalte organe centrale

stabilesc condițiile și limitele în care este obligatorie constituirea unor

garanții suplimentare.Terțe persoane, având calitatea de garanți își pot

asuma obligația, față de unitatea care angajează, de a acoperi pagubele

52 Renee Sanielevici, Examen de practică judiciară privind caracterul și limitele răspunderii în ipoteza pluralității de persoane obligate la repararea pagubei, R:R:D, nr 12/1980, pag. 31-41.

65

ce s-ar cauza de gestionar, fie integral, fie pe o sumă bine

determinată.Ne aflăm, în fond, în fața unei aplicații a contractului de

fidejusiune.

În practica judiciară s-a stabilit că persoanele care garantează pentru

gestionar în cadrul unei garanții suplimentare, vor fi chemate în procesul penal

ca părți responsabile civilmente53, urmând a răspunde solidar cu gestionarul

pentru prejudiciile cauzate.Literatura de specialitate a formulat rezerve

argumentând că din moment ce Legea nr. 22/1969 nu cuprinde dispoziții

derogatorii exprese, ar trebui avute în vedere regulile fidejusiunii de aplicare

subsidiară și accesorie a obligației garantului, cu posibilitatea pentru acesta de a

invoca beneficiul de discuțiune.

Garantul nu poate fi obligat la repararea pagubelor care existau în

gestiune la data încheierii contractului de garanție și nici a pagubelor care nu au

fost ocazionate de gestionarul titular general garantat ci de un membru al

familiei, care a efectuat în fapt acte de gestiune cu acordul unității păgubite

(garanția se constituie intuitu personae).

Răspunderea părții responsabile civilmente pentru pagubele provocate

prin fapta învinuitului sau inculpatului poate fi întemeiată pe dispozițiile

Decretului nr. 221/1960 privind executarea silită a prejudiciilor cauzate avutului

public, precum și pe reglementările cuprinse in Codul familiei.

a) În conformitate cu art. 15 din Decretul 221/1960 pot avea calitatea de

părți responsabile civilmente persoanele care au gospodărit împreună

cu infractorul, ori au avut raporturi strânse cu el, în măsura în care s-a

constatat judecătorește că au tras foloase de pe urma infracțiunii.

Răspunderea are caracterul propriu al obligațiilor pe care se întemeiază

îmbogățirea fără justă cauză, iar nu cel specific răspunderii delictuale, ca nefiind

generată de simpla cauzare a prejudiciului, ci de faptul complementar al

îmbogățirii.Răspunderea părții responsabile civilmente nu este condiționată de

53 Plenul Trib. Suprem , dec. de îndrumare nr. 4/1973, C.D., 1973, pag. 32

66

cunoașterea savârșirii faptei penale, fiind suficient să se dovedească realizarea

beneficiului ilicit.Simpla coabitare a delapidatorului cu o persoană nu este

suficientă pentru ca aceasta să răspundă ca parte responsabilă civilmente fiind

necesar ca instanța să stabilească prin probe că persoana vizată a profitat de pe

urma infracțiunii.

b) Considerente apropiate de cele examinate mai sus justifică

posibilitatea angajării răspunderii părții responsabile civilmente și pe

dispozițiile art. 32 din Codul familiei, potrivit căruia este antrenată

răspunderea soțului a cărui cotă din bunurile comune sporește de pe

urma infracțiunii săvârșite de celălalt soț.

Legea instituie două căi prin care partea responsabilă civilmente participă

în procesul penal: a) introducerea în cauză la cererea celor interesați sau din

oficiu; b) intervenția din proprie inițiativă.

a) De obicei, partea responsabilă civilmente este introdusă în cauză la

cererea părții civile, mai ales atunci când prima prezintă o mai mare

solvabilitate decât inculpatul.

Pentru asigurarea drepturilor părții civile, instanța poate dispune

introducerea în cauză a părții responsabile civilmente și din oficiu.Instanța

procedează astfel pentru a asigura recuperarea pagubelor pricinuite unor

persoane incapabile sau cu capacitate restrânsă, care au fost victime ale

infracțiunii.Dacă partea civilă are capacitate de exercițiu, instanța nu poate

introduce din oficiu în proces, pe comitentul inculpatului, ca parte responsabilă

civilmente, fără a contraveni principiului disponibilității în ce privește

exercitarea acțiunii civile54.Instanța este obligată să introducă din oficiu în cauză

pe comitent ca parte responsabilă civilmente, când prin infracțiunea săvârșită s-a

produs o pagubă avutului public.

Introducerea în cauză a părții responsabile civilmente este limitată în timp

în mod simetric cu constituirea de parte civilă, putându-se face în tot cursul

54 Trib. Suprem, secț. pen. dec. nr. 2890/1981, C.D. ,1981, pag. 323-324

67

urmăririi, iar în cazul judecății numai la prima instanță și fără a depăși momentul

citirii actului de sesizare.

Cererea de introducere a părții responsabile civilmente nu poate fi

formulată de inculpat în vederea diminuării sau înlaturării răspunderii sale

civile.Deși o asemenea dispoziție nu este prevăzută în Cod ea s-a impus constant

în practică motivându-se că normele referitoare la partea responsabilă civilmente

sunt instituite în lege în favoarea creditorului și nu al debitorului.

b) Persoana care răspunde din punct de vedere civil pentru faptele

inculpatului poate avea interesul de a participa în cauză ca parte.În

acest scop legea a asigurat pentru partea responsabilă civilmente

posibilitatea să intervină în proces.Intervenția poate avea loc până la

terminarea cercetării judecătorești la prima instanță, luându-se

procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.Într-o

asemenea situație, partea responsabilă civilmente, luând cunoștiință de

actele dosarului, va putea cere sau propune administrarea de probe și

formula orice apărării.

Problemele s-au ridicat în practica judiciară și în teoria dreptului în

legătură cu apariția în cauză a mai multor părți responsabile civilmente,

manifestându-se controverse în privința modului de procedare când o infracțiune

este săvârșită de mai mulți infractori având calitatea de prepuși ai unor comitenți

diferiți.

Într-o opinie mai veche55, materializată și în diverse hotărâri judecătorești

s-a reținut că solidaritatea inculpaților din cadrul răspunderii lor directe se

răsfrânge și asupra părților responsabile civilmente, ce urmează să răspundă și

ele în mod solidar, fiecare nu numai cu prepusul său, ci totodată toate împreună

între ele.În acest caz, partea civilă poate pretinde repararea întregului prejudiciu

de la oricare inculpat prepus sau oricare comitent parte responsabilă civilmente.

55 I. Anghel, Fr. Deak, M.Popa, Răspunderea civilă, Ed. Științifică București, pag. 174

68

Luări de poziție s-au manifestat mai recent și în sensul opus.Considerăm

că s-a susținut cu mai multă îndreptățire că dacă comitentul este garantul

propriului prepus, solidaritatea nu trebuie să funcționeze decât în limitele părții

de prejudiciu cauzate de acesta din urmă, rămânând ca numai prepușii să

răspundă solidar între ei pentru întregul prejudiciu.În același sens, s-a hotărât că

instanța are obligația să stabilească în funcție de gravitatea culpei fiecărui

prepus, măsura în care comitentul răspunde solidar cu prepusul pentru acea parte

a prejudiciului.

În practica judiciară au fost cazuri în care au permis să apară alături de

același inculpat minor mai multe părți responsabile civilmente.Astfel, instanța

supremă a motivat într-un caz că deși în principiu culpa în supraveghere a

profesorului nu poate coexista cu culpa în supraveghere a părinților, culpa în

legătură cu educarea minorului este imputată acestora și că se înscrie ca o

contribuție curentă la producerea pagubei alături de culpa în supraveghere a

profesorului, motiv pentru care inculpatul minor este obligat să acopere jumătate

din paguba victimei în solidar cu părinții și cealaltă jumătate în solidar cu

profesorul.

5.2 Constituirea de parte responsabilă civilmente în procesul penal

Potrivit art . 16 Cod procedură penală, introducerea în procesul penal a

persoanei resposabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în

cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de

sesizare.

Persoana resposabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la

terminarea cercetării judecătorești la prima instanță; luând procedura din stadiul

în care se află în momentul intervenției.

69

Declarația de constituire de parte responsabilă civilmente în procesul

penal, poate îmbrăca, ca și în cazul constituirii de parte civilă, forma scrisă ori

cea orală, situație în care organul judiciare va consemna într-un act, care poate fi

procesul verbal la urmărirea penală, și printr-o încheiere de ședintă a instanței de

judecată.56

Participarea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente se

poate realiza pe două căi:

a) prin introducerea sa de către organele abilitate de lege;

b) prin intervenția ei din propria inițiativă;

Prima cale poate ave loc în două modalități:

a) la cererea părții civile, care are un drept exclusiv;

b) din oficiu, de către organele judiciare, când acest lucru se impune pentru

asigurarea reparării pagubelor cauzate unei persoane lipsite de capacitatea

de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă.

Întrucât prevederile art. 17 alin. 1 și 3 ale art. 18 alin. 2 Cod procedură

penală au fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională ( decizia

80/99), nu se mai pune problema introducerii din oficiu a părții resposabile

civilmente în procesul penal pentru a se asigura repararea pagubelor produse.57

5.3. Drepturile și obligațiile procesuale ale părții responsabile civilmente

În procesul penal, partea responsabilă civilmente are o poziție procesuală

autonomă față de inculpat, acționând și alături dar și distinct de acesta,

apărându-și propriile sale interese legitime. Sub acest aspect, partea responsabilă

civilmente poate să ceară administrarea de probe în legătură cu producerea

pagubei de către inculpat, și atunci când acesta nu este de acord cu asemenea

probe, sau se opune administrării lor, ori să exercite o cale de atac, iar inculpatul

nu uzează de acesta.

56 Gh. Mateuț, Unele probleme în legătură cu procedura de constituire de parte civilă în procesul penal, Dreptul nr. 9/1996, pag . 7457 Idem, pag. 76-77

70

În calitatea de subiect pasiv al acțiunii civile, partea responsabilă

civilmente acționează prin mijloace procesuale recunoscute părților din proces,

pentru a infirma răspunderea civilă a inculpatului sau chiar a sa. Ea poate dovedi

că fapta nu a fost comisă de inculpat sau a fost comisă în împrejurări care exclud

răspunderea civilă.

Când partea civilă renunță la acțiunea civilă, atunci când legea permite,

încetează și calitatea de parte responsabilă civilmente.

În cazul decesului părții responsabile civilmente, acțiunea civilă se poate

îndrepta împotriva moștenitorilor acesteia.

Fiind un subiect pasiv secundar al procesului penal, parte numai în

acțiunea civilă accesorie celei principale, partea responsabilă civilmente

participă în proces în latura civilă, apărându-și interesele sale legitime în

legătură cu răspunderea sa civilă.În primul rând, partea responsabilă civilmente

are interese comune cu inculpatul , inclusiv în latura penală, deoarece

exonerarea de răspundere a acestuia sau respingerea în parte a pretențiilor părții

civile profită și părții responsabile civilmente; ca urmare, apărarea sa se va

axape inexistența faptei și pe nevinovăția inculpatului, ceea ce implică apărări

comune și în legătură cu elemente ale laturii penale a cauzei, dar care formează

și apărări cu privire la temeiul răspunderii civile a inculpatului; de asemenea va

acționa pentru a dovedi inexistența pagubei sau întinderea sa mai redusă,

activitate caracteristică laturii civile.

Partea responsabilă civilmente are însă și apărări proprii, care se referă la

îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de legea civilă pentru răspunderea

privind paguba produsă prin fapta altuia; în astfel de cazuri ea poate fi apărată de

răspundere civilă, chiar dacă inculpatul este supus unei astfel de răspunderi; de

exemplu comitentul poate dovedi că prepusul său nu a cauzat paguba în funcția

care i s-a încredințat.De aceea, partea responsabilă civilmente are o poziție

procesuală autonomă față de inculpat, acționând și alături, dar și distinct față de

acesta, apărându-și propriile interese legitime.Această poziție permite părții

71

responsabile civilmente să administreze probe în apărare în legătură cu

producerea pagubei de către inculpat și atunci când acesta nu cere astfel de

probe sau se opune administrării lor, poate să nu fie de acord cu o tranzacție

încheiată de inculpat în legătură cu întinderea pagubelor, poate să exercite o cale

de atac în condițiile în care inculpatul nu înțelege să o exercite.

Părții responsabile civilmente i se acordă, în temeiul principiului parității,

aceleași drepturi ca și inculpatului în cadrul laturii civile a cauzei.Ca subiect

pasiv al acțiunii civile, partea responsabilă civilmente va acționa, de regulă, prin

mijloacele procesuale recunoscute părților în process, în scopul infirmării

răspunderii civile a inculpatului și, ca urmare, a răspunderii sale proprii, iar, în

subsidiar, pentru restrângerea răspunderii sale civile, în condițiile legii.Paritatea

drepturilor procesuale ale părții responsabile civilmente cu cele ale inculpatului,

în latura civilă a cauzei, permite ca apărarea inculpatului în această latură să

profite părții responsabile civilmente și invers, ceea ce consființește formarea

unui grup procesual cu interese comune în latura civilă a cauzei.

Dacă partea civilă își retrage constituirea de parte civilă, renunțând să mai

exercite acțiunea civilă în procesul penal, încetează și calitatea de parte

responsabilă civilmente, fără posibilitatea de opunere din partea acesteia, căci

fără exercitarea unei acțiuni civile nu poate exista nici parte responsabilă

civilmente; atunci cînd acțiunea civilă se poate exercita și din oficiu, renunțarea

părții civile la calitatea sa procesuală nu face să înceteze calitatea de parte

responsabilă civilmente, deoarece instanța poate dispune din oficiu obligarea

acesteia la reparații civile.Decesul părții responsabile civilmente nu face să

înceteze exercițiul acțiunii civile, care se poate îndrepta împotriva

moștenitorilor; de asemenea, în caz de reorganizare a persoanei juridice având

calitatea de parte responsabilă civilmente, se poate introduce în cauză persoana

juridică succesoare în drepturi, iar în caz de deființare sau dizolvare, se introduc

în cauză lichidatorii.

72

Reprezentarea părții responsabile civilmente în procesul penal este

posibilă în baza art. 174 alin. 3 Cod procedură penală.

Având în vedere cele mai sus prezentate, voi exemplifica anumite aspecte

folosind jurisprudența oferită de Tribunalul București:

Petenta SC R.R. SA a formulat plângere împotriva măsurii asiguratorii a

sechestrului și punerii acestuia în executare, măsură dispusă prin ordonanța din

21 iunie 2006 în dosarul nr. 111/D/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – Direcția de investigare a infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism.

În motivarea cererii, s-a arătat că ordonanța este nemotivată și s-au reținut

temeiuri greșite de drept, încălcându-se dispozițiile art. 203 alin. 1 si 2 Cod de

procedură penală, iar măsura asiguratorie a sechestrului este nelegală și

netemeinică, întrucât încalcă dispozițiile art. 163 alin. 2 Cod procedură penală,

în cauză neexistând nici un indiciu că ar fi fost cauzate prejudicii în cuantumul

indicat de procurori, de aproximativ 570. 000. 000 euro. În plus, măsura este

nelegală și netemeinică deoarece SC R.R. SA nu are calitatea de parte

responsabbilă civilmente, nefiind introdusă în mod legal în cauză, iar sechestrul

nu a fost dispus mai întâi pe bunurile inculpaților, ci direct pe bunurile societății

comerciale.

Analizând dosarul cauzei, tribunalul reține următoarele:

La data de 26 mai 2005, în dosarul nr. 111/D/P/2005 al Ministerului Public,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T privind pe

inculpații P.D.C., G.P.S., H.C.R., și alții, s-a început urmărirea penală pentru

săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, evaziune fiscală, spălare de bani,

vânzare de acțiuni vădit inferioare valorii efective în scopul obținerii pentru sine

sau pentru altul a unui folos, manipularea pieții, inițierea ori constituirea unui

grup infracțional organizat, dezvăluirea de informații privilegiate, delapidare,

complicitate la abuz în serviciu și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

La data de 21 iunie 2006, parchetul a emis ordonanța prin care a dispus:

73

1. indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru asigurător în vederea

reparării pagubei, asupra acțiunilor emise de SC R.R. SA și deținute de

inculpații P.D.C, , C.P.S și H.C.R., dar și de societatea T.R.G. BV

Olanda;

2. indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru asigurător asupra

bunurilor mobile si imobile deținute de SC R.R, SA

În motivarea ordonanței se arată că suma care constituie prejudiciu nu a fost

recuperată și s-au avut în vedere dispozițiile art. 25 din Legea nr. 656/2002 și

art. 118 Cod penal.

Examinând plângerea, tribunalul constată că aceasta este, în parte,

întemeiată.

Cu privire la punctul 1 din ordonanță, instanța apreciază că petenta SC R.R.

SA nu are calitatea de a formula plângere împotriva măsurii sechestrului

asigurător dispus asupra acțiunilor deșinute de T.R.G. BV Olanda. Deși SC R.R.

SA este societatea care a emis acțiunile, acestea aparțin și sunt în proprietatea

acționarului T.R.G. BV Olanda, care are drept de dispoziție asupra lor.

Societatea care a emis acțiunile, în speță SC R.R. SA, nu are drept de dispoziție

asupra acestora, neavând calitatea de proprietar al bunurilor. Acțiunile emise de

societate nu fac parte din patrimoniul acesteia, ci sunt titluri emise de aceasta și

aflate în proprietatea acționarilor, care le pot înstrăina în condițiile legii.

Drept urmare, tribunalul apreciază că petenta nu are calitatea de a solicita

ridicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri care nu îi aparțin și a căror

valorificare nu o poate controla, cu atât mai mult cu cât proprietarul acestora a

formulat o plângere având același obiect, care se află pe rolul instanței.

Cu privire la punctul 2 din ordonanță, prin care s-a dispus luarea măsurii

sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile al SC R.R. SA,

tribunalul apreciază că plângerea întemeiată, pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat de către apărătorul petentei, la dosarul de urmărire penală

nu există nicio cerere de constituire de parte civilă, în sensul art. 15 Cod

74

procedură penală, ci numai o adresă din partea Ministerului Finanțelor în care

acesta își exprimă disponibilitea de a se constitui parte civilă în situația în care

se va stabili existența unui prejudiciu.

În aceste condiții, în cauză nu există parte civilă, întrucât nu există o

manifestare expresă de voință în acest sens. Mai mult, în cauză nu s-a stabilit ce

entitate are putea avea o asemenea calitate și în raport de ce infracțiune, iar

conform art. 17 Cod procedură civilă, acțiunea civilă nu poate fi exercitată din

oficiu de procuror, decât în cazul în care partea vătămată este o persoană lipsită

de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Pentru exercitarea acțiunii civile este suficient ca persoana vătămată prin

infracțiune să arate în mod expres că înțelege să se constituie parte civilă, chiar

fără a indica cuantumul prejudiciului produs și a despăgubirilor solicitate,

acestea putând fi precizate ulterior.

În consecință, lipsind acțiunea civilă exercitată în cursul procesului penal și

neexistând partea civilă, SC R.R. SA nu poate avea calitatea de parte

responsabilă civilmente în cauză.

Pe de altă parte, tribunalul observă că măsura sechestrului asigurător s-a luat

asupra unor bunuri mobile și imobile care nu au fost individualizate, fără a se

preciza care sunt acestea, astfel că măsura a fost luată, practic, asupra tuturor

bunurilor aflate în posesia petentei. De asemenea, măsura a fost luată fără a se

specifica până la ce sumă se dispune instituirea sechestrului asigurător, deși se

apreciază că prejudiciul aproximativ este de 19.945.000.000.000. ROL, nefiind

utilizată nici măcar sintagma generică până la concurența valorii probabile a

pagubei, conținută în art. 163 alin. 2 Cod Procedură penală.

În ceea ce privește motivarea ordonanței, în sensul că au fost avute în vedere

dispozițiile art. 118 Cod penal și art. 25 din Legea nr. 656/2002, tribunalul

constată ca aceste temeiuri referitoare la confiscarea specială, nu au nicio

legătură cu instituția sechestrului asigurător reglementată de art. 163 si

următoarele Cod procedură penală. Potrivit art. 163 Cod procedură penală,

75

indisponibilitatea bunurilor mobile și imoblie poate fi dispusă în vederea

reparării pagubei produse prin infracțiune precum și pentru garantarea executării

pedepsei amenzii. În consecință, nu se poate dispune instituirea unui sechestru

asigurător în vederea confiscării speciale, care este o măsură de siguranță cu

caracter personal și pentru care persoana juridică SC R.R. SA nu are nicio

răspundere, neavând calitatea de inculpat.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte plângerea și a dispus

înlăturarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile deținute de

SC R.R. SA dispus prin ordonanța din data de 21 iunie 2006, emisă de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justișie – D.I.I.C.O.T în dosarul

nr. 111/D/P/ 2004.

I.Legislație

1. Cod Penal;

2. Cod Procedură Penală;

76

3. Legea nr.278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului

penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi a fost publicată în

Monitorul Oficial nr.601 din 12 iulie 2006

II. Cursuri și tratate

1. Theodor Mrejeru, Drept procesual penal, Ediția a IV-a, Editura Pro

Universitaria, București, 2006

2. N. Boancheș, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Editura

Imprimeriei de vest, Oradea, 1999

3. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai,

Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului

de procedura penală român, Vol. I, Editura Academiei Române,

București, 1975

4. V. Dongoroz, in colab. Noul cod de procedură penală și codul de

procedură penală anterior – prezentare comparativă, Ed. Politică,

București 1969

5. Vasile Păvăleanu, Drept procesual penal.Parte generală,Editura Lumina

Lex, Bucuresti, 2001

6. G. Antoniu, în colab., Practica Judiciară Penală, Procedura penală, vol

IV, Ed. Acad. Buc., 1993

7. C. Statescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei

persoane,Editura Științifică și Enciclopedică, București

8. Ioan Neagu, Tratat de procedură penală.Partea generală,ediţia a II-a

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

9. Gr. Gr. Theodoreanu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi

Pedagogică, vol. I, Bucureşti

10.Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Editura Paidea,

Bucureşti, 1993, vol I

77

11.Alexandru Boroi, Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovoi, Drept procesual

penal, Editura All Beck, București, 2001

12.Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer,

Bucureşti, 2010

13.Train Pop , Drept procesual penal.Parte introductiva, vol I, Cluj, 1946

14.Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, editia a-2-a, Editura

Hamangiu, București

15.Sorina Siserman, Drept procesual penal. Partea generală., București,

2009.

16.Traian Pop, Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogică, vol.

II, Bucureşti, 1976

17.Ion Miron, Ivan Anane, Catălina Miron, Drept procesual penal, Editura

Ex Ponto, Constanţa, 2006

18.A. Dincu. Drept penal.Parte generală, vol.I, Bucureşti, 1975

19.I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală, Bucureşti, 1937

20.S. Satta, Diritto procesuale civile, Padova, 1967

III. Articole (studii) de specialitate.

1. Gh. Mateuț, Unele probleme în legătură cu procedura de constituire de

parte civilă în procesul penal, Dreptul nr. 9/1996

2. Renee Sanielevici, Examen de practică judiciară privind caracterul și

limitele răspunderii în ipoteza pluralității de persoane obligate la

repararea pagubei, R:R:D, nr 12/1980

3. Mihnea Marmeliuc, Mircea Ionescu, Căile procesuale de realizare a

creanței unității socialiste împotriva terțuluicare a tras foloase

patrimoniale de pe urma infracțiunii,R.R.D, nr 10/1973

78

4. J. Van Den Bossche, Le civilmente responsable et specialement celui de

l’incapable au repressif, R.D.P. 1976

5. Decizia de îndrumare nr. 1/1986, Culegere de decizii ale T.S pe anul

1986, Ed. Șt. și Ed. Buc

6. V. Păvăleanu, Practica instanțelor din județul Suceava în materie penală

în semestru , 1/1997.Dreptul nr. 8/1998

7. M. Frasin și Sp. Proca, Efectul decesului părții vătămate intervenit

înainte de producerea plângerii prealabile, în R.R.D. nr. 5/1973

8. Georgeta Gheorghe, Calitatea de parte civilă în procesul penal cu privire

specială la cauzele în care paguba a fost produsă avutului obștesc,

R.R.D., nr. 2/1985

9. G. Gheorghe, Calitatea de parte civilă în procesul penal, în R.R.D. nr.

2/1985

10.Ioan Neagu, în Propuneri ,,de lege ferenda’’ privind renunțarea la

calitatea de învinuit în procesul penal, în A.U.B.,1989

11.Cu privire la posibilitatea efectuării percheziţiei în cadrul actelor

premergătoare urmăririi penale, în A.U.B., 1980,

12.Los ados precedentes la sequimento judicial, etapa importante en la

realizacion de unor tareas al vinculados al desarrollo del proceso penale,

în A.U.B., 1985

13.I.Neagu, Reflecţii pe marginea dispoziţiilor legale privind actele

premergătoare urmăririi penale, în S.C.J. nr.2/1976

IV. Jurisprudența

1. Tribunalul Muncipiului București

2. Tribunalul Timiș

3. Tribunalul Brașov

4. Tribunalul Constanța

79

5. Curtea Supremă de Justiție

80