8/3/2019 Lucrare de Disertatie _marius Coisin http://slidepdf.com/reader/full/lucrare-de-disertatie-marius-coisin 1/127 AREA IUDAISMULUI PÂNĂ LA VENIREA LUI HRISTOS UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA FACULTATEA DE TEOLOGIE SPECIALIZAREA: STUDII RELIGIOASE ȘI JURIDICO-CANONICE ASUPRA CELOR TREI RELIGII MONOTEISTE: CREȘTINĂ, MOZAICĂ I ISLAMICĂ Ș LUCRARE DE DISERTAȚIE CONDUCĂTOR TIIN IFIC, Ș Ț PROF. UNIV. DR. PR. NECHITA RUNCAN MASTERAND, COISIN MARIUS MARCEL Constanta, 2011 CUPRINS 1
Cele trei religii monoteiste, cre tinismul, iudaismul i islamul, au circa 2.5 miliardeș ș
de credincio i, adică jumătate din omenire. Între cele trei religii există o evidentș ă legătură
istorică i o linieș clară a continuită ii doctrinaț re. În ordine cronologică, primul popor care a
practicat o religie monoteistă este Israelul; într-o primă fază, cu Abraham (secolul al XIX-
lea î. Hr.), a îmbrăcat poate doar forma monolatriei. În perioada lui Moise (secolul al XIII-
lea î. Hr.) era déjà o religie clar monoteistă, tot mai accentuată i purificată de influen eleș ț
politeiste, gra ie învă ăturilor profe ilor (începând din secolul al IX-lea î.Hr.). Mesajulț ț ț
cre tin al lui Iisus Hristos se revendică a fi mo tenitorul direct al acestei credin e monoteiste.ș ș ț
În ce prive te Islamul, Coranul arată, în nenumărate ocazii, că doctrina sa despre divinitateș este simpla continuare a doctrinelor monoteiste ale evreilor i cre tinilor.ș ș
Ideea centrală, comună acestor trei mari religii este afirma ia că există un singur ț
Dumnezeu, o singură Fiin ă Supremă, idée exț primată în declara ia solemnă: «ț Nu există zei
în afară de Dumnezeu»; «Nu există al i zei, ci numai Allahț ».
Din această credin ă într-un singur Dumnezeu derivă principiul de bază: există unț
singur Creator. Nu există două principii creatoare, Binele, originea lumii i a realită ilor ș ț
pozitive, i Răul, din care provin tenebrele i tot ce este negativ. Acest Dumnezeu bun esteș ș
Creatorul genului uman, credin a aceasta implicând consecin e radicalț ț e, de o importan ăț
majoră pentru codul etic i regulile de conduită ale credincio ilor: fiind crea i de un singur ș ș ț
Dumnezeu, to i oamenii sunt esen ialmente egali. Religiile monoteiste resping rasismul; nuț ț
există rase superioare, nu există oameni inferiori, to i sunt fra i între ei. Via a fiecărui omț ț ț
este sfântă prin însă i originea ei, pentru că to i descindem din unicul Dumnezeu creator.ș ț
«Evolu ia teologică a cre tinismului spre în elegerea unui Dumnezeu unic i trinitar ț ș ț ș
a reprezentat una dintre cauzele principale de ruptură de vechiul iudaism, ca i de islam,ș
pentru care cre tinismul este politeist. Dincolo de expunerile riguroase, este evidentă ș mo tenirea culturală ebraică a adep ilor lui Iisus Hristosș ț ” (Bernadette, op.cit ., p. 200)».
Lucrarea de fa ă, intitț ulată REPERE ISTORICE ÎN DEZVOLTAREA
IUDAISMULUI PÂNĂ LA VENIREA LUI HRISTOS , reprezintă o privire de ansamblu
asupra poporului Israel, în sânul căruia iudaismul a apărut ca religie a evreilor astfel numi iț
după revenirea din exilul babilonian; religia iudaică, rezistând intemperiilor veacurilor până
în zilele noastre este urmărită, în această lucrare, doar până la momentul istoric al întrupării
lui Iisus, punct de reper ce coincide cu desprinderea din această religie a uneia noi,cre tinismuș l, întemeiat de Iisus Hristos, care însă afirmă, vorbind de legea Vechiului
Testament: «n-am venit să stric Legea, ci să o împlinesc». De la acest moment, religia
iudaică a început să aibă o evolu ie aparte, divergentă în raportul cu cre tinismul, care apareț ș
mai degrabă ca o continuare firească a religiei vechi-testamentare; asta întrucât evreii de
atunci, cât i doctrina iudaică actuală, au negat i refuză să accepte pe Iisus Hristos ca fiindș ș
„Fiul lui Dumnezeu” iș „Mesia” cel mult a teptat despre care, paradoxal, scriu scripturileș
lor; astfel că evreii mai a teaptăș încă i astăzi venirea unui Mesia, profet al neamurilor ș , spre
împlinirea cuvântului.
În structura lucrării, în primul capitol al lucrării sunt redate trăsăturile distinctive
ale celor trei mari religii monoteiste ale lumii, i anume: iudaismul, cea mai veche religieș monoteistă din istoria omenirii, cre tinismul i islamismul, ca ramuri ce s-au desprins înș ș
timp din corpusul doctrinar ebraic.
Al doilea capitol tratează despre ambiguitatea termenului de iudaism în concep iaț
diferitelor grupuri iș de-a lungul vremii. Am inclus tot aici iș o cronologie a evenimentelor
biblice i a celor istorice din perimetrul biblic, din zorii cunoa terii con tiente a omenirii, deș ș ș
când au fost găsite vestigii arheologice.
Capitolul al treilea dezvoltă tema principală a lucrării: religia iudaică din perioada
postexilică, matrice a religiei cre tine.ș Mai întâi sunt relatate evenimentele majore ce
marchează devenirea ”poporului ales”, de la desprinderea din idolatrie prin Abraham
/Avraam iș , urmând firul trasat de referatul biblic, la perioada patriarhilor, perioada regilor, a
exilului și profe ilor. Despreț „iudaism”, ca religie constituită a evreilor, vorbim doar
începând cu momentul revenirii din exilul babilonian, când au primit numele de
„iudei/evrei”, până atunci referin ele fiind făcute la israeli iț ț , respectiv religia poporului
Israel. Micul stat iudeu, creat după repatriere pe un teritoriu restrâns în jurul Ierusalimului,
cunoa te sub domina iaș ț persană o scurtă perioadă de restaurare. Se reconstruie te tș emplul iș se refac zidurile Ierusalimului, se restabile te cultul central oș rganizat. Domina ia persană vaț
fi înlocuită curând de cea egipteană, apoi de cea siriană i greco-macedoneană (332 î. Hr.).ș
Prin dezmembrarea imperiului lui Alexandru cel Mare, Palestina va intra în statul elenistic al
Seleucizilor. Persecu iile îndreptate împotriva iudeilor deț către Antioh al IV-lea Epifaniu
(175-163 î. Hr.), care a încercat să distrugă monoteismul i să elenizeze cu for a pe iudei, auș ț
provocat însă lupta de eliberare a acestora. Sub conducerea Macabeilor se ob ineț
independen a politică i are loc o nouă restaurare religioasă: templul, profanat de siț ș rieni,este purificat, iar cultul restabilit. Se reface regatul, dar acesta va avea o via ă scurtă. În 63 î.ț
Hr. începe domina ia romană, exercitată mai întâi prin păstrarea regilor locali, apoi prinț
sistemul procuratorilor. Iudeii reiau lupta de eliberare, care va culmina cu războiul dintre
anii 66 i 70ș d. Hr. Iudeii sunt înfrân i. În anul 70ț d. Hr. Ierusalimul este distrus, iar templul
ars.
Izvoarele după care, în general, se merge în reconstituirea istorică i religioasă aș
„poporului ales”, sunt men ionate, cu un mai mare accent pe nucleul central constituit deț
căr ileț Torei sau Pentateuhului , în capitolul patru al lucrării.
Pentru îndrumarea iș sprijinul acordat în realizarea acestei lucrări, pentru încrederea
acordată pe tot parcursul anilor de studiu, pentru încurajări i optimismul transmis,ș doresc săadresez, cu multă recuno tin ă,ș ț cele mai sincere mul umiri coordoț natorului tiin ific alș ț
lucrării, Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan.
Capitolul I RELIGIILE MONOTEISTE. SCURTĂ PREZENTARE
La întrebarea: « pe ce căi a ajuns omenirea la conceptual de „monoteism”, adică la
ideea existen ei unui singur Dumnezeu, a cărui existen ă se situează infinț ț it deasupra fiin elor crea ieiț ț ?», se dau diverse răspunsuri. Practic, antropologii au descoperit în aproape
toate culturile primitive credin a în puteri invizibile, oculte, în spatele realită ilor vizibile,ț ț
care se manifestă, printre altele, prin fenomenele naturii. Aceste for e pot interveni i în via aț ș ț
oamenilor, fiind necesar, prin urmare, să fie domolite pentru a evita pedepsele lor, i să fieș
implorate pentru a ob ine binecuvântarea lor (totemism, feti ism, animism, politeism).ț ș
Psihologia explică originea acestei credin e ca o consecin ă logică a structurii omului, fiin ăț ț ț
finită, dotată cu nevoi infinite, care divinizează orice lucru care poate să-i satisfacă nevoile.
Făcând un al doilea pas, istoria religiilor descoperă în marile culturi ale Antichită iiț
multiple încercări de a organiza acest univers al fiin elor suprapământe ti, de a le ierarhiza,ț ș
de a fixa caracteristicile lor specifice, de a stabili domeniile lor de competen ă i de aț ș determina rela iile lor mutuale.ț
Există un al treilea pas, definitiv, pentru această în elegere aț divinită ii, când marileț
culturi, datorită ra iunii, ajung, prin intermediul analizei logice, la concluzia că la origineaț
tuturor lucrurilor create i finite trebuie să se afle neapărat – dacă se dore te evitareaș ș
absurdului unui lan de verigi infinite fără început i sfâr it – un unic i prim princiț ș ș ș piu
necreat i infinit, căruia iș s-a dat numele de „Dumnezeu” – Dumnezeul filosofilor lui Pascal.
Pentru mul i gânditori, mai ales în perioada culturii europene care începe cu Secolulț
Luminilor, no iunea deț „Dumnezeu” este o simplă proiec ie a min ii umane, în spatele căreiaț ț
nu se ascunde nici o realitate obiectivă. Pentru cele trei mari religii monoteiste (iudaismul,
cre tinismul i islamul), răspunsul este total diferit: monoteismul a ajuns la oameni în urmaș ș
unei revela ii exprese a lui Dumnezeu, care a avut loc într-un anumit loc i într-un anumitț ș
moment al istoriei i a avut ca destinatar un om concret: patriarhul Abraham. Acestș
Dumnezeu nu este o fiin ă abstractă, nu este un concept, ci e o persoană vie, care men ineț ț
rela ii personale vitale cu to i i cu fiecare. Monoteismul nu este, a adar, un produs alț ț ș ș
ra iunii; este un dar al credin ei prin intermediul unei comunicări personale cu Dumnezeu.ț ț
De remarcat este faptul că în cele trei mari religii au existat întotdeauna filosofi cu
o capacitate intelectuală extraordinară (Averroes, Maimonide, Toma d`Aquino) care au
dezvoltat scheme intelectuale remarcabile, cu scopul de a găsi pun i de legătură iț ș
armonizare între con inuturile credin ei i cuceririle ra iunii.ț ț ș ț
Credin a în existen a lui Dumnezeu i afirmarea unicită ii sale sunt principiiț ț ș ț
fundamentale ale credin ei evreie ti. Monoteismul este cel de-al doilea din cele treisprezeceț ș
articole de crez ale lui Maimonide. Afirma ia necondi ionată a religiei monoteiste seț ț exprimă în profesiunea de credin ă cț ea mai renumită a iudaismului: « ema IsȘ rael Adonai
Elohenu Adonai Ehad » ( Ascultă Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unic)
( Deut. 6:4). „ ema Israel Ș ” este, fără îndoială, un act de credin ă monoteist necondi ionat.ț ț
Opiniile asupra originii monoteismului evreilor sunt foarte diferite. Biblia con ine oț
mul ime de aluzii la practici politeiste (cultul mai multor zei), sincretice (cultulț
Dumnezeului lui Israel, asociat cu al zeilor cananeeni) sau monolatre (cultul unui zeu
na ionalț , care nu ar fi decât zeul poporului i al ăriiș ț respective). În epoca biblică Israel a fost
deseori scena unor practici nemonoteiste, violent denun ate de profe i, de la Ilț ț ie (sec. al IX-
lea î. Hr.), până la profe ii postexiliciț (sfâr itul sec. al VI-lea îș . Hr.). Unii cercetători au tras
concluzia că monoteismul nu a apărut dintr-o dată, ci la capătul unui lung parcurs, ca urmarea predicilor, mustrărilor i îndemnurilor rostite de Moise, apoi de profe i, până ce unș ț
Dumnezeu unic a sfâr it prin a se impune în Israș el în epoca (post)exilică.
Al i savan i, ca Iehezkel Kaufman i W. F. Albright, au apărat cu tărie viț ț ș ziunea
tradi ionalã care acordăț o importan ă revolu ionară monț ț oteismului ebraic. De i recunosc căș
poporul a căzut frecvent în idolatrie, ei consideră că monoteismul a prins rădăcini la evrei
încă din epoca patriarhilor. Abraham este primul evreu, tocmai fiindcă este fondatorul
monoteismului. Această tradi ie a fost men inută de tribul său i a rămas mereu ata ată fiilor ț ț ș ș
lui Israel în pofida multiplelor lor slăbiciuni.
Monoteismul se întemeiază pe două principii fundamentale:
1. Universul i tot ce cuprinde el î i datorează existen a unui Dumnezeu unic, creator alș ș ț
cerului i al pământului. Acest Dumnezeu personal, apropiat de fiecare individ este Stăpânulș
istoriei i intervine în lumea pe careș a creat-o. În învă ătura iudaicăț , monoteismul este intim
legat de valorile morale, care sunt aspecte ale unită ii lui Dumnezeuț .
2. Acest Dumnezeu fiind Creatorul umanită ii, to i oamenii ar trebui să se considere fra iț ț ț
i surori, uni i în credin a lor în Dumnezeul unic. A adar, monoteismul nu propovăduie teș ț ț ș ș doar unicitatea lui Dumnezeu, ci i unitatea umanită ii.ș ț
S-au stabilit, în general, mai multe distincții în interiorul monoteismului, care reflectă
diferitele analize tiin ificeș ț 1:
— Monoteismul teist diferen iază monoteismul biblic de cel păgân: cel dintâi esteț
calificat drept “teist”, cel de-al doilea, drept “panteist”. Monoteismul se referă la existen aț
unei divinită i ca atare, în vreme ce teismul i panteismul se referă la o rela ie care seț ș ț
stabilește între divinitate i universș Cf. V. Prager, 2000, Enciclopedia iudaismului
— Monoteismul etic se preocupă de diferen a dintre credin a biblică i cea păgână,ț ț ș
cea dintâi fiind etică, iar cea de a doua, esen ialmente filozofică i ontologică. În timp ceț ș
păgânismul ajunge la unicitatea divinită ii prin ra ionament filozofic sau prin considera iiț ț ț
metafizice, credin a biblică se întemeiază pe aspectele etice ale absolutului legii morale.ț
Diferen a dintre no iunile precedente ale teism-panteismului se stabile te, de acum înainte,ț ț ș
în termeni calitativi: problema este nu câ i zei sunt invoca i, ci deț ț spre ce fel de divinitate e
vorba;
— Fiin a absolută ț este o conota ie necesară a termenului „theos” în concep iaț ț
monoteistă. În concep iaț păgână, „theos” nu este Fiin a supremă, ci o fiin ă supraumanăț ț care, rămânând în finitudine, nu este o esen ă absolută. În acest sens, credin a în Dumnezeulț ț
biblic diferă calitativ de păgânismul politeist. Nu s-ar putea deci vorbi de apari ia unuiț
concept monoteist în sânul păgânismului, căci multiplicitatea nu se poate dezvolta în
unicitatea absolutului, ceea ce determină deosebirea fundamentală dintre monoteismul păgân
i cel biblicș
— Monoteismul personificat subliniază caracterul de unicitate exclusivă, formulând
astfel sensul autentic al monoteismului biblic. De aici se poate deduce că apari iaț
monoteismului biblic din sânul păgânismului nu poate fi înfă i atăț ș sub formă liniară, ci
trebuie în eleasă ca un „ț salt” de pe o orbită pe alta, din cauza distan ei calitative dintre celeț
două concepte. No iuneaț „unicită ii ontologice a divinită iiț ț ” ia na tere atunci când iudaismulș
se concepe i se exprimă în domeniul metafizic i filozofic, adică atunci când Dumnezeuș ș
intră pe mâna filozofilor.
În sursele evreie ti, monoteismul se exprimă, în esen ă, ca răspuns laș ț dualismul persan,
în Deutero-Isaia, unde se stabile te că Dumnezeu este unic, că este singurul Creatoș r i sursaș
tuturor fenomenelor 2. Această afirma ie se regăse te de-a lungul întregii literaturi raț ș binice:« El este acela care aduce toate lucrurile la existen ă iț ș este cauza lor primară »
(Maimonide); sau « Eu am creat toate lucrurile pereche: Cerurile i pă ș mântul, bărbatul iș
femeia […], dar gloria Mea este una singură » ( Deut. 2:31); sau, în forma specifică
polemicilor antitrinitare i antidualiste: «ș Eu sunt cel dintâi, căci nu am tată, i ultimul, căciș
nu am fiu, iar alături de Mine nu există Dumnezeu, căci nu am frate» ( Ex. 29:5).
Reprezintă credința monoteistă a evreilor. Termenul ca atare, „iahdut” nu este menționat
în Biblie, fiind în mod vizibil o crea ie lexicală a evreilor eleniza i care foloseau formaț ț
grecească „iudaismos”. Primele sale atestări sunt consemnate în 2 Macabei și în Estera
Raba 7:11. Cuvântul exprimă o realitate deopotrivă religioasă i na ionalăș ț . Statutul evreilor
— religie sau na iune sau amândouă la un loc — ț a făcut obiectul multor dezbateri de-a
lungul secolelor, în special începând cu epoca Emancipării. Limba română permite o
oarecare distinc ie între “iudaism”ț și “evreitate”, primul termen fiind înțeles ca reflectând
mai ales dimensiunea religioasă a defini iei. În realitate însă, termenul de “iudaism” exprimăț
un concept global care nu se limitează la aspectele rituale. Iudaismul a fost deseori descris caun mod de via ă integral sau ca oț cultură. Este o sacralizare a tuturor aspectelor vie ii. Chiar ț
i aspecte care astăș zi trec drept laice, iudaismul le poate sacraliza, nici un amănunt al vie ții
nefiind lăsat deoparte.
Iudaismul începe odată cu Abraham, considerat de tradi ia evreiascăț drept primul
om care a ajuns, cu propriile lui puteri, la ideea de monoteism: «Căci l-am ales ca să
poruncească fiilor lui i casei lui după el, să ină calea Domnului, făcând ce este drept ș ț și
bine» (Gen. 18:19). După Abraham, istoria poporului evreu a cunoscut următoarele etape:
ceilal i patriar ț hi, robia egipteană urmată de Exod, dăruirea Torei i încheierea Legăș mântului,
cucerirea Canaanului, judecătorii și monarhia, scindarea regatului, exilul babilonian,
întoarcerea din exil sub conducerea lui Ezdra i Neemia, i domnia Haș ș șmoneilor. Au urmat
apoi: pierderea independen ei, distrugerea Templului de către romaniț și risipirea evreilor în
lume („galut”). Acest nou exil avea să dureze veacuri de-a rândul, marcate de pogromuri și
prigoane care au atins paroxismul în timpul Holocaustului, dar în final, statul evreu a fost
reînființat.
În cei 3800 de ani care au trecut de la na terea lui Abraham, cele douăș pietre detemelie ale istoriei evreie tiș și ale poporului evreu au fost: ie irea din Egipt i dăruireaș ș Torei
în Sinai. Tradi ia consideră într-adevăț r Sinaiul drept locul în care poporul evreu a primit
legile după care trebuia să se conducă.
Iudaismul a fost prima religie integral monoteistă. Credința într-un Dumnezeu unic
a înlocuit închinarea la felurite divinită i, caracteristică antichităț ții greco-latine. Iudaismul a
fost totodată credin a “mamă” a celorlalte două religii universale, cre tinismulț ș și islamul.
Iudaismul se define te ca oș „religie universală”, întrucât consideră că legisla ia saț poate fi aplicată întregii omeniri. Cu toate acestea, iudaismul tradițional face deosebirea între
evrei și neevrei: numai evreii au obligația de a respecta cele 613 porunci biblice, în timp ce
neevreii trebuie să se conformeze doar legilor noahide, stabilite după potop. Aceste apteș
legi prescriu credin a în Dumnezeul unic, recomandă înfăptuirea dreptă iiț ț și interzic hula,
omorul, furtul, imoralitatea sexuală și consumul de carne dintr-un animal încă viu. Orice
neevreu care se conformează acestor legi este considerat ca fiind la fel de „drept” ca iș
evreul care respectă cele 613 porunci.
Mai întâi de toate, iudaismul este orientat spre practica lumii pământene. El nu
cuprinde nici un corp de dogme recunoscut oficial ca atare, deși unele doctrine sunt evident
esențiale. „Weltanschauung-ul” evreiesc, viziunea iudaică despre lume, transpare mai multdin legea evreiască decât dintr-o teologie sistematică. Preocupările legate de răsplată iș
pedeapsă i de via a veș ț șnică constituie o dezvoltare relativ târzie. Iudaismul nu încurajează
nici ascetismul, nici specula iile cu privire la via a viitoare. Cât despreț ț „izbăvire”, ea se
dobânde te nu atât prin credin ă, cât printr-o purtare dreaptă. De altfel, omul este chemat săș ț
joace, prin purtarea lui, un rol activ în perfecționarea lumii.
Practica iudaismului nu s-a limitat niciodată la evreii din na tere. De i atitudineaș ș
fa ăț de convertire a variat de la o epocă la alta și de la un loc la altul, neevreilor li s-a dat
întotdeauna posibilitatea de a se integra în sânul iudaismului. De altfel, potrivit tradiției,
câteva din cele mai mari personalități ale iudaismului au fost converti i sau urma i deț ș
convertiți. Regele David, din stirpea căruia urmează să se ivească Mesia, avea o străbunică
moabită și, întrucât în iudaism religia i naș ționalitatea sunt indisolubile, cel ce acceptă iș
respectă legea evreiască capătă statut deplin de membru al poporului evreu.
Deoarece iudaismul se consideră o religie universală, o parte a Templului înălțat de
Solomon la Ierusalim era deschisă oamenilor de alte na ionalită i, ca să poate aduce i eiț ț ș
jertfe. Solomon însuși spunea la inaugurare: «Când străinul care nu este din poporul tău, Israel [...], va veni să se roage în această casă, ascultă-l din ceruri, din locul locuinț ei
Tale» (2 Regi 8:41-43).
În organizarea providen ială a lumii, Israel este chemat săț joace rolul de “lumină a
neamurilor” (Isa. 49:6). Acesta este sensul statutului lui Israel de „popor ales”, adică ales
pentru această misiune. După unii, Israel a fost deja deosebit de eficace în îndeplinirea
acestei misiuni, de vreme ce religiile născute din trunchiul iudaismului, — islamul iș
cre tinismul —, au răș spândit ideea Dumnezeului unic în toate colțurile lumii.
Potrivit concepțiilor eshatologice ale profe ilor, în final, lumea întreagă îl vaț
recunoaște pe Dumnezeul lui Israel: «Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele
Casei Domnului va fi întemeiat pe culmile celorlal i mun i; se va înăl a deasupraț ț ț
dealurilor; și toate neamurile se vor îngrămădi spre el» (Isa. 2:2). Biblia se întemeiază pe o
teologie implicită, nesistematică (ea nu va fi sistematizată decât în Evul Mediu). În mod
similar, etica iudaică rezultă în cea mai mare parte din exemple concrete. Biblia e plină de
îndemnuri care recomandă să dai ajutor străinului, văduvei și orfanului, deoarece toate
aceste categorii sunt implicit defavorizate. Legisla ia biblică cuprinde, de asemenea, oț
mul ime de prevederi în favoarea săracilor, cum este aceea de a lăț sa pentru ei un col de ogor ț nesecerat i de a nu aduna spicele căzute pe jos. Prin instituș ția Jubileului, care prevede ca din
cincizeci în cincizeci de ani să se facă restituirea terenurilor către proprietarii ini iali,ț
iudaismul î i demonstrează grija de a nu lăsa nici o familie săș se afunde definitiv în sărăcie.
Doctrina evreiască pune accentul pe răspunderea evreilor unii fa ă de alț ții. Acest
principiu a favorizat dezvoltarea unui puternic sim al comunită ii. Evreul nu are dreptul săț ț
rămână indiferent la suferințele coreligionarului său: el trebuie să facă tot ce-i stă în putin ăț
ca să le aline. Limba ebraică nu cuprinde un termen specific pentru “milostenie”. Cuvântul
folosit în acest sens, „țedaka”, derivă dintr-un radical cu înțelesul de “dreptate”; ceea ce
înseamnă că, pentru cei avu i, „ț țedaka” nu este decât îndeplinirea unei porunci drepte iș
legitime. Această răspundere a evreilor unii fa ă de al ii se extindeț ț și asupra cazurilor de
nerespectare a legii: evreul este dator să-i mustre pe coreligionarii săi care încalcă legea.
Iudaismul pune un deosebit accent pe sacralizarea acțiunilor. Astfel, multe fapte
care trec drept laice, sunt de fapt înso ite de rituri menite să sfin eascăț ț lumea. Faptul banal
de a mânca, de exemplu, trebuie prefa atț și urmat de binecuvântări. În felul acesta, spun
în elepț ții, masa devine un echivalent al altarului. Există o mulțime de legi iudaice carereglementează cele mai mărunte fapte ale vie ii i care pun activitatea omeneascăț ș în slujba
lui Dumnezeu.
În aceeași ordine de idei, iudaismul consideră că nenumăratele restric ii care apasăț
asupra purtării evreilor au darul sã contribuie la înăl area lor. Conform credinț ței iudaice,
satisfacerea desfrânată a tuturor poftelor i dorin elor omene tiș ț ș ține de un comportament
animalic, iar limitările impuse omului urmăresc să-l ridice la un nivel superior. De aceea, de
pildă, la fiecare aliment trebuie verificat dacă se conformează legilor alimentare, dacă s-a pus deoparte zeciuiala etc.
Legile evreie ti reglementează toate aspectele vș ie ii. A adar, un principiu ca «ț ș Da-ț i
Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu» este străin de optica
iudaică. Legea evreiască se ocupă de tot felul de lucruri, de la purtarea omului fa ă deț
aproapele său până la respectarea Sabatului i a legilor alimentare. Există însăș o ierarhie:
abaterile de la buna purtare fa ăț de semeni sunt mai grave decât încălcarea unei legi rituale,
deoarece în primul caz, gre eala este i fa ă de Dumnezeu i fa ăș ș ț ș ț de oameni.
Lăsând deoparte monarhia i preo ia, care sunt institu ii ereditare, iudaismulș ț ț
funcționează, în esen ă, ca oț „meritocra ieț ” întemeiată pe cunoa terea legii. Aceastăș
caracteristică a devenit i mai pertinentăș atunci când monarhia a dispărut i când, dupăș distrugerea celui de-al Doilea Templu, preo ia a căpătat o dimensiune pur simbolicăț . În
prezent, rolul principal îl joacă rabinii. Titlul de „rabin”, onorific la origine, s-a transformat
într-o slujbă remunerată începând din Evul Mediu. Sarcinile rabinului sunt de a asigura
conducerea comunită ii, de a-i educa pe credincio i, de a răspunde la întrebăț ș rile lor cu
privire la legea evreiască i de a-i călăș uzi în chestiuni de moralitate.
De-a lungul timpului, s-au făcut diverse tentative de a clasifica legea evreiască sub
formă de categorii. Una din cele mai vechi se regăse te înș Talmud care arată că Pentateuhul
cuprinde 613 porunci, dintre care 248 sunt pozitive și 365 negative. Talmudul merge mai
departe, spunând că David a concentrat toate obligațiile evreului în unsprezece principii,
Isaia – în ase, iar ș Mica – în trei: «să faci dreptate, să iubești mila i să ș umbli smerit cu
Dumnezeul tău» (Mica 6 :8). Cât despre Amos i Habacuc, ei enun ăș ț , fiecare, câte un singur
principiu: «Căuta i-mă i ve i trăi»ț ș ț (Amos 5:4) i «ș Cel drept trăie te prin credinș ț a lui»
(Hab. 2:4). Marele savant medieval Moise Maimonide a formulat Mărturisirea de credin ăț
sau Crezul, pe care orice evreu este dator să le respecte dacă nu vrea să fie considerat eretic.
Credin a în Dumnezeuț și în venirea lui Mesia sunt printre cele mai importante puncte dinlista lui Maimonide.
Iudaismul rabinic, reprezentat în zilele noastre de iudaismul ortodox, insistă în mod
deosebit asupra dublului statut al legii: Tora ( Pentateuhul ), care i s-a dat lui Moise în Sinai,
i legea orală, încredin ată lui Moise cu acela i prilej i transmisăș ț ș ș oral de la o genera ie laț
alta.
Legea orală a fost compilată ulterior în Mi na ș i comentată înș Talmud și în
comentariile talmudice. Importan a acordată legii oraleț , ca însoțitoare a legii scrise, a provocat mari schisme în sânul iudaismului, ducând la apariția mai multor secte precum
samaritenii, saduceii i, mai târziu, carai ii. Toate cele trei facș ț țiuni au respins autoritatea
legii orale, întemeindu-se numai pe legea scrisă, căreia i-au adăugat propriile lor interpretări.
Chiar și în sânul iudaismului majoritar, provenit din fariseism, au apărut diverse
tendin e. Până în epoca modernă, toate aceste curente recuno teau că atât legea scrisă cât iț ș ș
cea orală sunt de origine divină. Una dintre aceste tendin e a fost coala mistică evreiascăț Ș
care a înflorit în Europa medievală i, mai apoi, la Safed, în Ereș ț Israel3.
Misticismul evreiesc, întemeiat pe studiul Cabalei, se prezenta ca descendentul unei
tradiții foarte vechi. În sec. al XVIII-lea e. n., au apărut hasidimii, care au extins categoria
„drepților”, anterior rezervată unui cerc restrâns de învă a i, i la ne tiutorii de carte, căci,ț ț ș ș după părerea lor, omul poate atinge perfec iunea religioasă prin rugăciuneț și prin gânduri
curate.
Emanciparea evreilor, care începe la sfâr itul secolului al VIII-leaș e. n., a dus la
apariția unor noi mi căș ri, dintre care unele luau în considerare numai aspectul religios al
iudaismului, iar altele doar dimensiunea na ională i politicăț ș . Din acel moment, evreii au
putut să- i afirme identitatea evreiască fără să adereș și la crezul religios.
Una dintre mi cările religioase care au apăș rut atunci a fost iudaismul reformat.
Născut în Germania secolului al XVIII-lea e. n., el s-a implantat solid în Statele Unite, unde
structura congrega iilor oglindeț ște diversitatea curentelor iudaice contemporane, dar a găsit
pu ini adep i în Franț ț ța, de exemplu.
Iudaismul reformat contestă caracterul absolut i literal al legii scrise ca i al celeiș ș
orale i recunoaș ște doar în parte originea lor divină. Ambele legi sunt privite ca un amestec
de valori eterne, inspirate de divinitate, și de aspecte efemere, omenești. Iudaismul reformat
pune accentul pe învă ătura etică i morală a profe ilor ț ș ț și rabinilor, minimalizând în cea mai
mare parte importanța practicilor rituale. Liturghia reformată, care se oficiază în general înlimba locală, a suprimat rugăciunile tradiționale pentru restaurarea practicării jertfelor și a
modificat o serie de puncte cum ar fi învierea mor ților, conceptul de „Mesia” întruchipat
într-o persoană și calitatea de “popor ales”. Reformații au promovat deplina egalitate a
sexelor în via a religioasă i, fără să desfă oare o activitate misionarăț ș ș , au încurajat
convertirile. În plus, cele mai multe autorități reformate recunosc evreitatea copiilor
proveni i din căsătorii mixte dacă ace tia primesc o educaț ș ție evreiască i dacă, ajun i laș ș
maturitate, continuă să se identifice cu poporul evreu.3Ereț Israel (ebr.) – Pământul lui Israel – este ținutul pe care aveau să-l ocupe israelițiinumit la origine Canaan
Mi carea reformată crede în răspundereaș și autonomia individului. Fiecare rabin și
fiecare comunitate au libertatea de a stabili validitatea și utilitatea diverselor practici.
Iudaismul conservator s-a constituit ca mișcare în America, la începutul secolului al XX-lea
e. n.. I se mai spune și “iudaism istoric”, deoarece fondatorii i conducătorii săi considerauș
iudaismul ca fiind „o cultură” produsă în împrejurări istorice bine determinate. Filozofia
acestei mi cări cuprinde urmăș toarele aspecte: pe de-o parte, caracterul dinamic al Halahei 4,
supusă acelora i evolu ii i modificări ca via a însă i, de unde i necesitatea adaptării ei laș ț ș ț ș ș
realitatea actuală, i pe de altăș parte, prioritatea absolută a dimensiunii etice. În sfâr șit, liderii
acestui curent consideră raționalismul drept un principiu fundamental al gândirii evreiești,drept care practicile socotite ira ionale sunt devalorizate i abolite. Mi carea conservatoare,ț ș ș
devenită cea mai importantă grupare religioasă a iudaismului american, nu există ca atare în
alte ări, de exemplu în Franț ța.
Reconstruc ionismul, o mi care de asemenea caracteristicăț ș iudaismului anglo-
saxon, este o aplicație a naturalismului la iudaism. El insistă asupra dimensiunii evolutive a
iudaismului, considerat ca o cultură religioasă i un naș ționalism spiritual. La baza
iudaismului, spun reconstruc ioni tii, stă via a de grup i nu un corp de doctrineț ș ț ș și practici
date de Dumnezeu. Mai nou, se consemnează apariția unei mi cări, deocamdată reduse, careș
predică un Iudaism umanist de orientare laică.
Din punct de vedere na ional, cea mai importantă mi care evreiascăț ș a fost
sionismul care considera formarea unui stat evreu în Ere Israelț drept soluția a ceea ce s-a
numit cândva “problema evreiască”. Alte mi cări au căutat solu ii concrete la aceeaș ț și
chestiune. Un exemplu a fost Bund-ul, formațiune care s-a dezvoltat în Europa de Est în
4 Jurisprudență rabinică. Ramură a literaturii rabinice care reglementează obligațiile
evreilor față de aproapele lor și față de Dumnezeu. Halaha înglobează practic toateaspectele vieții: nașterea și căsătoria, bucuriile și necazurile, agricultura și comerțul,etica și teologia. Termenul este derivat din verbul „halah”(a merge), întrucât scopulacestui sistem de legi este de a indica poporului evreu calea pe care trebuie să meargă în viață, conform recomandării biblice: «învață-i poruncile și legile și arată-le calea pecare trebuie să meargă și ce trebuie să facă» (Ex. 18:20). În accepțiunea mai restrânsăfolosită de tanaimi, „halaha” (pl. „halahot”) era o decizie rabinică transmisă deautoritățile religioase. Ulterior, sensul termenului a evoluat, ajungând să denumeascăopinia admisă și autorizată asupra unei probleme în dubiu. Termenul se folosește, deasemenea, ca denumire generică pentru aspectele juridice ale tradiției evreiești, încontrast cu Hagada care cuprinde omiliile înțelepților. A existat o influență reciprocă între cele două ramuri ale tradiției. Avându-și originea în Biblie, mai precis înPentateuhul lui Moise, Halaha este aproape sinonimă cu Tora. Halaha lămurește
modul în care trebuie împlinite poruncile și stabilește pedepsele aplicabile pentru încălcarea lor (Viviane Prager, op. cit., vezi „halaha”)
perioada interbelică. Bund-ul era un partid socialist care sus inea rămânerea evreilor în ăț ț rile
lor respective cu un statut de autonomie.
Cele mai multe institu ii ale vie ii evreie ti au suferit modificări de-a lungulț ț ș
timpului. Inițial, cultul consta în aducerea de jertfe pe înăl imi. Mai târziu, via a religioasăț ț s-
a concentrat în jurul Templului din Ierusalim. După distrugerea celui de-al Doilea Templu,
sinagoga5, care exista deja de mai multe secole, a devenit principalul loca de rugăciuneș
evreiesc. Alături de sinagogă, s-a dezvoltat și un loc pentru studierea Torei , „bet midra ”,ș
instituție fundamentală a comunită ilor evreie ti din întreaga lume, căci educaț ș ția a jucat
permanent un rol de frunte în iudaism. Pentru respectarea regulilor de puritate, baia rituală(„mikve”) era un element esen ial i, în comunită ile tradiț ș ț ționale, amenajarea unei astfel de
băi era considerată o prioritate absolută, mai urgentă chiar decât construirea unei sinagogi.
Așa cum anumite locuri (Templul, Ierusalimul, Ereț Israel, sinagoga) dobândesc o
aură de sfințenie, anumite momente ale calendarului îmbracă și ele un caracter sacru. Cel
mai important este Sabatul, comemorarea zilei în care, după crearea lumii, Dumnezeu s-a
odihnit. În plus, ciclul anului evreiesc cuprinde un anumit număr de zile sfinte: sărbătorile
de pelerinaj (Pesah, Savuot i Sucot), zilele de pocăin ă de la Ro Ha ana la Iom Kipur,ș ț ș ș
precum i alte sărbători i posturi care s-au adăș ș ugat de-a lungul timpului.
Deși poruncile pot fi îndeplinite oriunde, sinagoga i căș minul familial sunt locurile
cele mai adecvate. Căminul i viaș ța de familie constituie un element esen ial al tradi ieiț ț
evreie ti i o valoare fundamentalăș ș a eticii iudaice.
Cea mai importantă formulă religioasă este emaȘ , astfel denumită după primul
cuvânt al acestei rugăciuni extrase din Deuteronom: « Ascultă, Israel, Domnul este
Dumnezeul nostru, Domnul este unic!» (Deut. 6: 4).
5sinagogă (ebr.: bet kneset ) – Instituție religioasă centrală a iudaismului. Loc destinatrugăciunii publice și altor activități religioase și comunitare, care a servit drept prototippentru instituții similare în creștinism și în islam. Deși unele surse (Josephus Flavius,Filon din Alexandria, Noul Testament , Talmudul și arheologia) atestă existențasinagogii ca instituție stabilă încă din primul secol al erei actuale, originile sale nu sunt încă bine definite. Surse relativ tardive, precum Midrașul și Noul Testament i-auatribuit înființarea acestei instituții lui Moise. Mulți specialiști situează evenimentelecare au dus la apariția sinagogii undeva în epoca exilului din Babilon (după 586 î. Hr.);potrivit acestora, exilații se întâlneau în fiecare Sabat pentru a se consola de pierdereațării, pentru a studia Scrierile sfinte și pentru a se ruga. Ca dovadă, se citează pasaje dinEzechiel, profetul exilaților, care evocă întrunirea bătrânilor (Ezec. 8:1; 14:1; 20:1). Maitârziu, termenul “sanctuar” a fost adeseori folosit pentru a desemna o sinagogă. Alte
teorii situează originea sinagogii în epoca Primului Templu sau în epoca elenistică sau înperioada Hașmoneilor. Dar toate sursele converg spre secolul I, ca data de la caresinagoga apare ca o instituție bine stabilită, atât în Israel cât și în diaspora.
Este una din principalele religii monoteiste, derivând din iudaism. Creștinii nutresc
convingerea că Iisus din Nazaret (sec. I î. Hr.) a împlinit profețiile Bibliei ebraice, în calitate
de “Hristos”, echivalentul grecesc al termenului ebraic „mașiah” (literal: “unsul”, figurat:
Mesia, Mântuitorul).
Potrivit Noului Testament , Iisus din Nazaret este fiul Mariei, o fecioară evreică asupra
căruia s-a pogorât Sfântul Duh la „plinirea vremii”. Predicând pocăința în așteptarea ivirii
iminente a “Împără iei Cereț ști”, Iisus a atras un număr de adepți evrei (apostolii). El acriticat principalele partide socio-economico-religioase ale vremii, saduceii i fariseii, de iș ș
pare să fi împărtășit multe din ideile lor (în special, ale fariseilor), după cum respecta și
poruncile Scripturii ebraice. Activitatea lui “mesianică”, resim ităț ca un pericol atât de
administra ia romană cât i de autorită ile evreie ti, a dus la răț ș ț ș stignirea lui. Viviane Prager,
în Enciclopedia iudaismului (2000) comentează astfel: « Discipolii lui, dezorientaț i, au
reinterpretat apelul lui mesianic, conferindu-i un conț inut spiritual mai curând decât politic
i asigurând astfel supravie uirea mi cării lui Isus, mai întâi ca sectă mesianică evreiască,ș ț ș
ulterior cristalizată sub forma unei religii aparte, creștinismul ».
Primii creștini au fost adepții evrei ai lui Iisus, care credeau în învierea Lui din
mor i i care-L a teptau să se întoarcă foarte curând. Sub influenț ș ș ța lui Pavel din Tars, un
evreu care se opusese ini ial cre tinismului, noua religie s-a răț ș spândit în rândul neevreilor.
Controversele cu privire la respectarea poruncilor nu au întârziat să apară. Există opinii
diferite cu privire la data rupturii definitive dintre cele două religii. Cel mai probabil,
separarea s-a produs în secolul al II-lea d. Hr., când neevreii au devenit preponderen i înț
rândul cre tinilor i când Legea a fost considerată “împlinită” i totodată “depă ităș ș ș ș ” prinvenirea lui Mesia, suprema ia ei fiind înlocuită de suprema ia harului. Iudeocreț ț știnii au
devenit, cu timpul, o minoritate restrânsă, respinsă deopotrivă de evrei i de cre tini. Câtevaș ș
comunită i au supravie uit totuț ț și timp de mai multe secole.
Primii cre tini au fost persecuta i de romani până în sec. al IV-leaș ț d. Hr., când
împăratul Constantin a proclamat cre tinismul ca religie oficialăș a imperiului
De i iudaismul, ca i cre tinismul, a îmbrăș ș ș cat diverse forme, principalele deosebiri
dintre iudaismul clasic i creș știnismul clasic pot fi sintetizate astfel:
1) Iudaismul concepe unicitatea lui Dumnezeu ca absolută, fără nici o distinc ieț
internă; creștinismul afirmă existen a a trei persoane divine — Tatăl, Fiul i Sfântul Duh — ț ș
care to i trei sunt Dumnezeu, de i Fiul a purces din Tatăl, iar Tatăl i Fiul împreunăț ș ș
(conform creștinismului occidental) au pus în mi care Duhul Sfântș
2) Din punctul de vedere al iudaismului, Dumnezeu este necorporal și nu poate fi în
nici un caz vizualizat într-o formă umană. Deși admite necorporalitatea lui Dumnezeu,
cre tinismul consideră totu i căș ș Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, s-a întrupat în Iisus
3) Cu toate că iudaismul cuprinde unele no iuni cu privire la păcatul originar, ceiț
mai mul i evrei cred căț omul se poate mântui prin propriile lui eforturi. Cre tinismul sus ineș ț că natura păcătoasă a omenirii, determinată de păcatul originar al lui Adam, împiedică
izbăvirea, care devine posibilă doar prin jertfa unui Mesia în acela i timp divinș și uman
4) Concep ia evreiascăț despre Mesia este, în general, politică: atunci când va veni, el
va fi coborâtor din casa lui David, va restaura monarhia, va reclădi Templul i îi va reuni peș
to i evreii înapoi în ara Sfântă. După creț Ț știni, Iisus, de i pe deplin om, fiul Mariei i urmaș ș ș
al lui David, era și Dumnezeu pe deplin, sarcina lui fiind să izbăvească omenirea de păcatul
originar al lui Adam
5) Iudaismul sus ine că Legământul dintre Dumnezeu i poporul lui Israel, aț ș șa cum
este consemnat în Biblie este valabil pe veci și nu se poate perima; respectarea poruncilor
conform legisla iei talmudice este condi ia necesarăț ț pentru izbăvirea personală a fiecărui
evreu. Cre tinismul crede într-un “Nou Legământ” între Dumnezeuș și umanitate, înscris în
Noul Testament (spre deosebire de Vechiul Testament , expresie a “Vechiului Legãmânt” cu
poporul lui Israel) și vestit prin misiunea lui Iisus, persoană divino-umană. Izbăvirea,
accesibilă întregii omeniri, depinde de credin a în esen a cre tin-mesianică a lui Iisusț ț ș și nu
de respectarea poruncilor 6) În baza Noului Legământ, cre tinii consideră că ei sunt adevăra ii urmaș ț și spirituali
ai lui Abraham i adevăratul Israel. Evreii, dimpotrivă, sus in că ei au fost i rămânș ț ș
adevăratul Israel, în calitate de descenden i fiziciț și spirituali ai lui Abraham.
În ciuda antagonismului lor istoric, iudaismul i cre tinismul s-au influen atș ș ț
reciproc i, între cele două tabereș au avut loc frecvente schimburi culturale. Cre tinismulș
timpuriu i-a însu it multe credin eș ș ț și practici iudaice, cum ar fi rugăciunile i botezul, fiindș
în același timp puternic marcat de păgânismul grec. În Evul Mediu, evreii au fost cei care au
transmis Europei cre tine filozofia neoaristotelică în versiunea sa arabăș . Opera lui
Maimonide a fost utilizată de mul i gânditori creț știni, inclusiv de Toma d'Aquino.
Creștinismul, la rândul său, a exercitat o influen ăț asupra iudaismului, atât în planul
practicilor religioase populare cât și în cel al teologiei, în special în domeniul misticii, dar nu
numai. În epoca modernă, influen a cre tinăț ș asupra iudaismului s-a accentuat în ăț rile
occidentale, unde evreii au început să dea o apreciere mai favorabilă cre tinismului i s-auș ș
arătat mai dispu i să împrumute, con tient, unele practiciș ș și doctrine ale acestuia.
De i are ”certificat de na tere evreiesc”, cre tinismulș ș ș , ca religie nouă, de sine
stătătoare, a avut, încă de la apari ie, o caracteristică esen ial diferită: nu este o religie a unuiț ț singur popor, ci o religie universală, cu adep i în toate popoarele lumii i care are dreptț ș
deviză propăvăduirea.
I. 3. ISLAMISMUL
Reprezintă un sistem de credin e i de rituri bazat peț ș Coran, fiind religia monoteistă
întemeiată de Mahomed în sec. al VII-lea d. Hr. Termenul provine din verbul „aslama” (“a
supune”), iar „muslim”, musulman, înseamnă “cel care s-a supus”, în sensul că a recunoscut
existen a Dumnezeului unicț și misiunea lui Mahomed. În forma sa cea mai simplă, crezul
musulman sună astfel: « Nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu (Alah) și Mahomed este
profetul lui».
Islamul este o religie întemeiată pe credin ă i pe fapte, credinț ș ța fiind doar unul din
cele cinci elemente fundamentale ale religiei, pe care orice credincios este dator să le
respecte:
1. musulmanul trebuie să aibă credința („iman”) care apare în recitarea crezului
2. să împlinească „salat”, slăvirea lui Dumnezeu, de cinci ori pe săptămână3. să achite „zakat”, cuantumul milosteniilor stabilite de lege
4. să inăț „son”, postul Ramadanului care durează o lună
5. să meargă în pelerinaj la Mecca („hajj”).
Ca i iudaismul, islamul insistă asupra unicită ii lui Dumnezeu.ș ț Coranul respinge
explicit ideea cre tinăș a Sfintei Treimi. Dumnezeu s-a dezvăluit lumii prin profeți. Primul a
fost Adam, apoi au venit Noe, Abraham i alș ții, dar numai trei dintre ei au primit de la el
căr țile sfinte: Moise a primit Legea („tawrat”), Iisus a primit Evanghelia („injil”), iar Mahomed, Coranul .
Mahomed este ultimul dintre profeți, pe care Dumnezeu l-a ales ca instrument pentru a
transmite oamenilor versiunea ultimă i definitivă a mesajului săș u etern. Via aț și misiunea
lui Mahomed au fost puternic influen ate de prezen a evreilor i a cre tinilor în Arabia luiț ț ș ș
natală, ca i de călăș toriile lui numeroase. Potrivit Coranului , Mahomed avea vreo patruzeci
de ani în 610 d. Hr., când a auzit chemarea divină; prin gura arhanghelului Gabriel,
Dumnezeu îi poruncea să devină profet i săș comunice lumii un nou mesaj, de data aceasta
în arabă.
În 622 d. Hr., după ce întâmpinase opozi ia înver unată a notabilităț ș ților din Mecca,
unde locuia, Mahomed acceptă invitația de a merge la Yatrib, localitate rebotezată ulterior Medina. Evenimentul avea să marcheze o cotitură decisivă în misiunea lui. Ajuns la Yatrib,
în fruntea unui mare număr de fideli, Mahomed devine curând liderul spiritual și politic al
regiunii, extinzându- i rapid autoritatea până la Mecca,ș pe care o epurează de idoli i deș
“necredincio i”. Comunită ile evreie ti i cre tine care locuiau la Medinaș ț ș ș ș și în împrejurimi
au fost obligate să plătească un bir; pe de altă parte, delega țiile diferitelor triburi arabe
veneau să se închine i să plăteascăș „zakat”.
La moartea lui, în 632 d. Hr., Mahomed era stăpânul absolut al Arabiei. Credincio iiș
au ales anul călătoriei la Yatrib („hijra”) drept anul de debut al erei islamice, primul an al
calendarului islamic.
Deși se autoproclama “Solul lui Dumnezeu” i “Sigiliul profe ilor”, Mahomed nuș ț
inten iona săț întemeieze islamul ca o nouă religie. Dimpotrivă, el se considera trimis de
Alah să confirme Scripturile anterioare. Principalul lui argument era că Dumnezeu nu putea
să le fi refuzat arabilor revela iile pe care le dăruise evreilor i cre tinilor ț ș ș și, drept urmare, îi
acuza pe evrei că eliminaseră deliberat din Biblie profeția despre ivirea lui.
Influența iudaismului asupra islamului este foarte evidentă, profundă i perenă, dupăș cum o atestă o sumedenie de elemente. Însu i numele căr ș ții sfinte, Coranul , care trece drept
un cuvânt arab cu sensul de “lectură” sau “recitare”, pare derivat din ebraicul sau aramaicul
„mikra”, pe care rabinii îl utilizează ca o denumire a Bibliei sau a Torei .
Dacă iudaismul este religia Halahei , islamul este întemeiat pe Șaria. Ambii
termeni au acela i refer ș ent — legea dăruită de Dumnezeu – care reglementează fiecare
moment și fiecare aspect din viața credinciosului: dreptul, cultul, etica și comportamentul
social. Halaha iș Șaria se bazează amândouă pe tradi ia oralăț , pe care arabii o numesc„hadit”, iar evreii „Tora șe-be-al pe” (legea orală). În ambele literaturi — arabă i evreiascăș
— tradiția orală îmbracă două aspecte: unul legal i celălalt moral. În amândouă cazurile,ș
forma este aceea i, con inutul fiind alcătuit din maxime fără o legătură clară între ele,ș ț
presărate cu scurte narațiuni.
În ambele religii, studiul elementelor pur juridice este considerat ca o problemă de
cult; în mod similar, marile personalită i ale islamului i ale iudaismului nu sunt preo i sauț ș ț
călugări, ci interpreți ai legii divine revelate. Cercetătorii au observat de altfel că legea
religioasă a musulmanilor s-a dezvoltat cu precădere în Irak (Babilon), cel mai important
centru de studii rabinice la vremea aceea.
Strânsa interac iune dintre islam i iudaism se remarcăț ș și în sfera legilor de puritaterituală, pentru care ambele religii folosesc același termen: „tahara”. Legile respective
comportă interdicții cu privire la consumarea unor anumite alimente i băuturi i la atingeriș ș
impure, la cadaver i stârvuri, care duc la necură ie rituală i îi împiedică pe cei afecta i să- iș ț ș ț ș
îndeplinească îndatoririle religioase, oprindu-i să pătrundă în loca urile de cult i săș ș ia parte
la recitarea Scripturilor.
Din punct de vedere al islamului, evreii i cre tiniiș ș nu sunt considerați „stricto
sensu” necredincio i, în măsura în care împărtă esc credinș ș ța musulmanilor în Dumnezeul
unic, dar nici adevăra i credincio i, deoarece nu satisfac condiț ș ția de a crede în Coran și în
misiunea lui Mahomed.
Capitolul II ORIGINEA I SEMNIFICA IA TERMENULUI „IUDAISM”Ș Ț
„ Iudaismul este sufletul al cărui trup este poporul
evreu”. (Samuel S. Cohen)
«Ce este iudaismul? O istorie, o religie, o identitate, o etichetă, o memorie, un
popor, o lege, o carte? Fără îndoială iudaismul cuprinde o mare parte din ansamblul acestor elemente, întrucât se referă atât la no iunea teoretică a iudaită ii, cât ț ț și la realitatea
concretă de „a fi evreu". Termenul, într-o semnifica ie restrânsă, face trimitere,ț
actualmente, la con inutul confesional de concep ii etice, culturaleț ț și juridice stabilite de-a
lungul veacurilor și mereu vii» ( Viviane Prager, op. cit .).
Intrarea evreilor în societatea modernă a redus diferențele culturale, dar a provocat o
falie, care face aproape inaccesibil iudaismul pentru evreii care nu practică religia. Evreii iș
neevreii împărtă esc adesea aceea i necunoa tere a esenș ș ș ței iudaismului.
În ultimele două secole s-au dezvoltat în iudaism ramuri diferite, concep ii spiritualeț
diverse i chiar afirmaș ții variate, atât în ceea ce prive te tradi ia sa cât i fundamenteleș ț ș
credinței. Pentru a descurca actualmente aceste probleme este nevoie de o nouă abordare.
Acum, când se redescoperă influen a, uneori determinantă a religiei, socotită multă vremeț
nerelevantă, s-a impus necesitatea oferirii unor informații obiective, nesuperficiale, care să
servească la în elegerea trecutului caț și a prezentului.
A pune în ordine și a transmite cunoașterea, a fost totdeauna cel mai prețios obiectiv
al iudaismului, încă de la începuturile sale. Imediat după Revela ie, israeli ii i-au impus caț ț ș
sarcină să răspândească cunoa terea ei, îmbogă ită în sensuri, din genera ie în generaș ț ț ție.Termenul de „iudaism” se întâlne te pentru prima dată într-unș text evreiesc în limba
greacă6, datând din secolul I î. Hr. În Noul Testament , îl găsim la Pavel: «Ci a i auzit deț
purtarea mea de altădată întru Iudaism [...]»(Galateni 1:13-14).
Termenul ebraic „Yahadut” este foarte rar folosit în perioada rabinică. În literatura
medievală, el este practic inexistent; este foarte frecvent folosit în terminologia modernă7.
„Evreu”, în ebraică „Yehudi”, însemna ini ial cel ce se trage din neamul lui Iudaț
(Yehuda). După divizarea regatului lui Solomon în două regate, Israel la nord, Iuda la sud
(722 î. Hr.), cuvântul „evreu” a desemnat locuitorul regatului Iuda, „iudeul”. Abia în cartea
biblică Estera (2:5; 5:13), acest cuvânt capătă conota ia religioasă pe care o de ine prinț ț
etimologia sa, adică „cel care aduce slavă lui Dumnezeu cel unic”. Cuvântul a trecut în
aramaică, în greacă, apoi în latină. Dar în timp ce ne-evreii îl foloseau în mod curent, evreii
care vorbeau ebraica în interiorul inutului Israel, preferau să- i spună „Israel”. Acest lucruț ș
este atestat de diverse documente: manuscrisele din de ertul lui Iuda, apocrifeș ebraice iș
literatura talmudică în ansamblu. Această certitudine semantică permite o observa ieț
importantă: perioadele în care s-a format, s-a extins i s-a consolidat iudaismul,ș au fost celeîn cursul cărora evreii au dorit să marcheze identificarea lor, preluarea de către ei a tot ce
apar inea epocii întemeietoare, când fuseseră numi i „poporul evreu”, „poporul lț ț ui Israel”.
Venind de dincolo de Eufrat, Abraham şi familia sa au primit în noul habitat
denumirea de „ebrei”. Se apropie de obicei acest nume de o rădăcină semnificând „de
dincolo"; nu este însă exclus a se identifica acest cuvânt cu numele nomazilor „habiru” (sau
„kabiru”), care au apărut în partea de apus a Asiei între circa 2000 şi secolul XI î. Hr.
Destinul evreiesc i-a preocupat constant pe oameni; „a marcat istoria” (Leon Bloy)
din timpurile biblice (cf. căr iiț Estera) până în timpurile moderne, trecând prin cugetarea
cre tină asupra „misterului lui Israel” (Sf.ș Apostol Pavel).
«Cine este evreu?»- aceasta este cunoscuta controversă cu privire la modul cum
trebuie definită apartenen a indivizilor la poporul evreu.ț Acest aspect este dezbătut de către
Viviane Prager în lucrarea Enciclopedia iudaismului (2000): „După legile halahice, evreul se
define te ca orice persoană născută dintr-o mamă evreică sau orice persoană convertită laș
iudaism conform condi iilor specificate deț Halaha. Convertirea halahică presupune, pe lângă
acceptarea normelor Halahei , i un ritual: pentru bărba i, tăierea împrejur i cufundareaș ț ș completă („tevila”) într-o baie rituală sau altă apă autorizată, iar pentru femei, numai tevila. O
dată cu apari ia iudaismului reformat în prima jumătate a sec. al XIX-lea, cercurile ortodoxeț
au pus sub semnul întrebării validitatea convertirilor efectuate de acest curent, care eliminase
formalită ile rituale (circumcizia i baia), mul umindu-se cu un jurământ al proaspătuluiț ș ț
convertit de a se purta ca un evreu de treabă. O hotărâre mai recentă a reforma ilor, potrivitț
căreia un copil din tată evreu i mamă neevreică este considerat evreu (a a-numita “legisla ieș ș ț
bazată pe descenden a patriliniară”), a provocat proteste energice din partea ortodoc ilor i aț ș ș
conservatorilor care, în această privin ă, nu recunosc decât prevederileț Halahei .
În vreme ce diferitele curente religioase dezbat aspectul legal al defini iei, laiciiț
consideră că problema este mai mult na ională decât religioasă. Exponen ii acestei concep iiț ț ț
sus in că oricine se simte solidar cu soarta poporului evreu poate fi considerat evreu. Potrivitț
acestei teorii, religia iudaică este doar unul din elementele componente ale statului evreu iș
nu neapărat cel mai important. Al ii, printre care i Jean-Paul Sartre, au sugerat că este evreuț ș
oricine este considerat ca atare de către neevrei.
Dacă în diaspora aceste dezbateri au mai mult un caracter teoretic, în Israel,întrebarea “cine este evreu?” are repercusiuni în politică i în practică. Problema decurge dinș
Legea întoarcerii care consfin e te dreptul fiecărui evreu de a imigra în Israel i de a primiț ș ș
automat cetă enie israeliană, fără nici o procedură de naturalizare.ț
Legea, a a cum a fost formulată ini ial, nu dădea nici o indica ie despre cine trebuiaș ț ț
considerat evreu, a a încât oricine se declara evreu era înregistrat ca atare. Presat să schimbeș
această stare de lucruri, David Ben Gurion, care era pe atunci prim ministru, a expediat un
chestionar la cincizeci de personalită i intelectuale din lumea întreagă, solicitându-le să deaț o defini ie a evreului. Cei mai mul i au răspuns făcând trimitere laț ț Halaha.
Mireille Hadas-Lebel, în lucrarea Incursiuni în Iudaismul antic (2005), discută
problema spinoasă a apari iei i utilizării cuvântului „semit”:ț ș «În 1781, un lingvist german a
inventat cuvântul „semit”. Un cuvânt asigurat de o acoperire tiin ifică imaginară i care, caș ț ș
i opusul său, „antisemit”, un secol mai târziu, a devenit foarte rapid indispensabil: de acumș
înainte ura fa ă de evrei avea un nume i un alibi.ț ș […] Cuvântul „semit” apare într-un
dic ionar al ideilor mo teniteț ș al secolului al XX-lea: „Semi ii sunt descenden ii lui Sem, fiuț ț
al lui Noe, adică, în principal, evreii i arabii. Printre popula iile europene sau din Orientulș ț
Mijlociu, ei se disting de arieni sau indo-europeni”. Totu i, apari ia cuvântului „semi i” nuș ț ț
datează decât din 1781e.n.: atunci, un specialist german în limbi slave, August LudwigSchlözer, întocmind un studio despre caldeeni pentru o culegere de articole consecrate
literaturii biblice, î i imaginează vremea depărtată în care „de la Mediterana la Eufrat i dinș ș
Mesopotamia până în Arabia domnea o singură limbă”. De aici el deduce că pe atunci
„sirieni, babilonieni, evrei i arabi nu erau decât un singur popor”. Termenul „semitic” peș
care îl avansează în textul acesta ca pe un neologism („Die ich Semitische nennen möchte”,
„Cei pe care i-a putea numi semitici”) apare tocmai la vreme în acest sfâr it de secol XVIIIș ș
pentru a desemna un grup de limbi a căror înrudire era de mult cunoscută (ebraica, aramaica,
araba, gheza din spa iul etiopian) i pe care majoritatea savan ilor le mai numeau „limbiț ș ț
orientale” în lipsa unei denumiri mai exacte. Cum în universită ile germane studiile despreț
Orientul antic nu se degajaseră cu totul de teologie, Schlözer ( i, poate, înaintea lui,ș
lingvistul Eichhorn, care, într-o scriere din 1795, se prezintă ca inventator al cuvântului
„semitic”) a căutat în capitolul al zecelea al Genezei noua sa terminologie. Sem, fiul mai
mare al lui Noe, este prezentat aici ca antecessor al lui Eber, strămo eponym al „ebreilor”,ș
ca i al lui Aram i al altor câteva personaje al căror nume corespunde mai multor regate aleș ș
Arabiei; textul biblic conchide: „Ace tia sunt fiii lui Sem după familii, după limbă…”.ș Desigur, nu toate aceste limbi corespundeau celor clasate de acum înainte în familia celor
„semitice”, dar ele erau suficient reprezentate în acest pasaj biblic pentru ca noua
terminologie, comodă, să fie acceptată. Un neologism cu aplica ie esen ialmente lingvisticăț ț
era în felul acesta lansat în lumea savantă. Studierea împrejurărilor în care această no iune „aț
evadat” din cercul restrains căruia îi era destinată pentru a se răspândi în rândul publicului,
cu cunoscutele consecin e, rămâne, încă, un fapt de realizat».ț
Ernest Renan8 examinează în Istoria generală a limbilor semitice. Probleme ale
originii (1855), ceea ce germanii numesc „rasa semită”, opunând-o „rasei indo-europene”;el
scrie: « Sunt deci primul care admit că, în compara ie cu rasa indo-europeană, rasa semiticăț
reprezintă de fapt o alcătuire inferioară a naturii umane. Semi ii sunt lipsi i de spirit filosoficț ț
i tiin ific, de curiozitate, de varietate în poezie, de sim ul nuan elor, de artele plastic, deș ș ț ț ț
epopee, de civiliza ie, în sensul pe care îl dăm noi acestui cuvânt, de capacită i militare iț ț ș
chiar de moralitate. În concluzie, rasa semitică se recunoa te doar prin caracterele negative,ș
ea apare ca o rasă incompletă în chiar simplicitatea ei. Ea este […] pentru familia indo-
europeană ceea ce reprezintă pentru pictură cenu iulș , iar pentru muzică liturghia. […] Na iunile semitice i-au avut deplina înflorire în copilăria lor, la vârstele primare, i nu maiț ș ș
au vreun rol de jucat la vârsta matură».
El este înfierat i anihilat de Hada -Lebel:ș ș «La ce se gânde te Renanș scriind aceste
rânduri? La un soi de amestec de evrei din Biblie i de beduini ai de ertului; el î i încearcăș ș ș
for ele în paleontologie etnolingvistică, reconstituind un fel de prototip arhaic, pe care îlț
compară, dincolo de vremuri i de circumstan ele istorice, cu cele mai frumoase realizări aleș ț
europenilor. Nu este oare unul dintre argumentele sale idea că perioada ciceroniană ar fi mai
elaborată decât versetul biblic…, a adar că rasa semită nu este în stare să se ridice până la oș
gândire complexă? […] în vederile sale, „semitismul” este un fel de ară. De aceea seț
străduie te Renan, în a saș Istorie a cre tinismuluiș să desemitizeze religia cre tină.ș
Cre tinismul este, pentru el, „religia ariană prin excelen ă”. Oroarea lui Renan […] de aș ț
sublinia dimensiunea iudaică a cre tinismului, de care acesta rămâne legat, esteș
simptomatică. Legăturile sale germane nu-i puteau inspira decât repulsie fa ă deț „semi iț ”.
Ideea de a ine de vârful piramidei raselor,ț printre cel ii indo-europeni – este drept că, înț
ierarhia lui, „semi ii” vin îndată după ace tia, cu mult înainte de rasele galbenă i neagră – ,ț ș ș îi flata orgoliul9».
În 1879 un cuvânt nou „antisemitism” apare la pamfletarul german Wilhelm Marr;
mo tenire a clasificării limbilor care a produs termenul „semit”, acest nou termen trebuia săș
semnifice ostilitatea fa ă de asirieni, babilonieni, arameeni,evrei, fenicieni, etiopieni, arabiț
sau, mai curând, fa ă de strămo ii lor preistorici comuni.ț ș «În realitate, cuvântul desemna ura
fa ă de evreu […].Curând nimeni nu se va mai putea lipsi de elț 10».
8 citat de Hadas-Lebel în Incursiuni în Iudaismul antic (2005), pg. 374-375 9 Op.cit., p. 37610 Ibidem
Mircea Eliade abordează i el această chestiune evreiască:ș «[…] înainte de a şti
dacă evreii formează o rasă, o naţiune sau o vastă comunitate religioasă, ori chiar o
confrerie a purtătorilor unei imense misiuni, trebuie să pornim de la realitatea cea mai
tangibilă, adică de la complexul demografic care e — înainte de orice speculaţie metafizică
sau socială — ansamblul populaţiei evreieşti. Evreii nu sunt fiinţele misterioase care au
dăinuit două mii de ani şi care, pentru a fi dăinuit două mii de ani, au dobândit puterea
inefabilă de a prelungi indefinit, în afara şi în pofida circumstanţelor, lunga şi teribila lor
istorie. Mai multă realitate decât îndoielnicul spirit evreiesc, în jurul căruia evreii si
antisemitii au luat obiceiul de a face atâta zgomot, are masa evreiască. Ea e compusă nudin spirite, ci din oameni. Nu predestinaţi a fi evrei, ci născuţi evrei. Acestea sunt realităţi,
plăcute sau neplăcute, singurele interesante pentru aceia care vor să studieze evreul, după
cum pentru cercetătorul obiectiv al oricărui domeniu singurele semnificative sunt
realităţile» (Eliade,1978, op.cit ).
Încercări de periodizare a religiei evreie tiș
E. Vasilescu11 deosebe te îș n religia evreilor două mari perioade:
→ până la dărâmarea Ierusalimului, anul 70 d. Hr.
de la Avraam până la Samuel, perioadă care cuprinde aproape aproape întregul
mileniu al II-lea î. Hr.
regatul, secolele XI –VI î. Hr.
perioada dintre exil i dărâmarea Ierusalimului, 597 î. Hr. – 70 d. Hr.ș
→ de la dărâmarea Ierusalimului până în vremea noastră. În cea de-a doua
perioadă,
religia evreilor a suferit modificări majore.Al. Stan i R. Rus propun într-un manual de istorie a religiilor pentru seminareleș
teologice12, studierea religii evreilor potrivit următoarelor trei perioade principale:
a) de la Avraam până la Moise
b) de la Moise până la dărâmarea Ierusalimului (anul 70 d.Hr.)
c) de la dărâmarea Ierusalimului, când evreii s-au răspândit în lume, până astăzi.
O altă periodizare13, ar fi i aceasta:ș
11 Op.cit., pg.35512 cf. Al. Stan și R. Rus, op. cit., pg. 30713 Ibidem
Capitolul III REPERE ISTORICE IN APARI IA I CONSOLIDAREA RELIGIEIȚ Ș
EVREILOR
III. 1. Perioada Patriarhilor
De i Biblia ne spune că Dumnezeu a creat cerurile i pământul, aceasta nu ne oferăș ș
detaliile exacte ale modului în care El le-a creat. Relatarea crea iei din Geneza 1:1–2:3 nu aț
fost scrisă dintr-o perpectivă tiin ifică modernă; faptul că luna nu face decât să reflecte luminaș ț
soarelui îi este aproape sigur necunoscut autorului; relatarea biblică este geocentrică, accentul
nu este pus pe spa iul cosmic, crearea stelelor fiind condensată în mai pu in de jumătate deț ț
verset („a făcut i stelele”). (Geneza 1:16). Referatul Genezei este construit pe structura a aseș ș
zile definite mai precis prin expresia frecventă „astfel a fost o seară, apoi a fost o diminea ă”;ț
tiparul celor ase zile de muncă urmate de o zi de odihnă urma să ofere un model pentruș
principiul Sabatului exprimat mai târziu în Exodul 20:8–11. Geneza 2:4–25 ne oferă mai multe
detalii privind modul direct, special i personal în care au fost crea i primii oameni: bărbatul aș ț
fost creat „din ărâna pământului”, iar femeia este creată din bărbat.ț
Scriitorii biblici nu specifică „timpul” în care Dumnezeu a creat lumea în raport cu data
Exodului oferită în 1Împăra i 6:1. De-a lungul secolelor, speciali tii au însumat datele oferite înț ș
listele genealogice din cartea Genezei i au propus propriile lor date pentru crea ie. Cea maiș ț renumită a fost anul 4004 î.Hr., dată avansată de James Ussher (1581-1656), Arhiepiscopul de
Armagh, în lucrarea sa Annales Veteris et Novi Testamenti (1650-54). Metoda este contestată
pe mutiple temeiuri, cum ar fi (Lawrence, pg. 15):
- scriitorul Genezei prezintă două liste care arată linia descenden ilor lui Adam până la Noeț
(Geneza 5) i a descenden ilor lui Noe până la Terah, tatăl lui Avram (Geneza 11); ambele listeș ț
con in zece genera ii, ultimul patriarh din fiecare listă având trei copii (Sem, Ham i Iafet înț ț ș
cazul lui Noe în Geneza 5:32, i Avram, Nahor i Haran în cazul lui Terah în Geneza 11:26).ș ș Scriitorul pare sa aibă în minte considerente atât schematice cât i cronologice, după cumș
transpare din modul în care Matei împarte genealogia lui Iisus în trei seturi a câte paisprezece
genera ii la începutul evangheliei sale.ț
- o abordare strict cronologică a datelor ar sugera că to i patriarhii din lista prezentată în Genezaț
11 ar fi fost încă în via ă atunci când Avraam avea 50 de ani, iar Eber ar fi fost contemporan cuț
Iacov.
Relatarea crea iei din Geneza este uneori comparată cu povestirile crea iei din vecheaț ț
Mesopotamie (Irakul modern). În epopeea Atrahasis din cca 1635 î. Hr., zei a mamă Mummuț
(sau Nintu), cu ajutorul în eleptului zeu Ea, i-a creat pe oameni din lut amestecat cu sângeleț
unui zeu ucis pe care îl chema Aw-ilu (epopeea Atrahasis 1.223-36, apud Lawrence, 2008 pg.15)
Din punct de vedere geografic, Geneza 2:8 afirmă că locuin a ini ială a lui Adam i a Evei eraț ț ș
„o grădină în Eden, spre răsărit”. Geneza 2:10–14 o localizează acolo unde se formează patru
râuri; din alte păr i ale Bibliei tim că ultimele două fluvii sunt Tigru i Eufrat care izvorăsc dinț ș ș
Turcia răsăriteană i curg prin Irak, vărsându-se în Golful Persic. În Vechiul Testament, Kuș ș
îndică de regulă Egiptul de la sud de Assuan i Sudanul până la Khartoum, ceea ce face ca râulș
Ghihon care curge prin ara Ku să fie Nilul (Lawrence, pg.15). Râul Pison, care curgea prinț ș
Havila, ar putea fi un râu preistoric al Arabiei care se vărsa în Golful Persic. Havila era
renumită pentru aurul de inut; Hawlan, o regiune bogată în aur, din Vestul Arabiei, posibil săț
fie Havila. Este surprinzător modul în care râul, care curgea prin Eden, se putea separa în patru
cursuri de apă atât de diverse precum cele sugerate mai sus; probabil că geografia a fost ulterior
modificată suficient de mult prin potopul lui Noe încât compara ia directă cu caracteristicileț
geografice moderne să nu fie validă.
Cartea Genezei relatează istoria neascultării lui Adam i a Evei fa ă de Dumnezeu i a alungăriiș ț ș
lor din Grădina Edenului. Se consemnează că descenden ii lor au trăit mult, 969 de ani, în cazulț lui Metusalem (Geneza 5:27), pentru unii critici este foarte mult într-adevăr, dar în compara ieț
cu vie ile unor personaje din lista faimoasă a regilor din Mesopotamia, cunoscută ca „listaț
regilor sumerieni”. Recordul acestei liste este de inut de un anume Enmenluanna: 423200 deț
ani.
Referitor la potopul lui Noe, patruzeci de zile de ploaie urmau să teargă de pe suprafa aș ț
pământului orice vietate i toată omenirea; mai pu in Noe i familia lui, de asemenea iș ț ș ș cele
câte apte perechi dintre animalele curate i câte o pereche din animalele necurate aleș ș pământului, pe care Noe a primit însărcinarea să le ia în corabie. Însumând datele oferite în
Geneza 7:11–12 i 8:14, rezultă o perioadă a potopului de 371 de zile, cu excep ia situa iei înș ț ț
care presupunem că anumite perioade sunt mai degrabă simultane decât successive (Lawrence,
pg. 16).
În epopeile mesopotamiene ale potopului se găsesc paralele cu relatarea potopului din Geneza.
Aceste paralele există în trei variante: epopeea Atrahasis (cca 1635 î.Hr.), Epopeea lui
Ziusudra (cca 1600 î.Hr.) iș Epopeea lui Ghilgameș, care este cunoscută datorită cópiilor făcute
la Ninive i în alte ora e în mileniul I î.Hr.; ultima dintre acestea adaptează povestea potopuluiș ș
din epopeea Atrahasis.
Ca mărturie în favoarea potopului, straturile de sol corespunzătoare perioadei potopului dinvechile cetă i din Sudul Irakului, Ur, Ki i Fara (fosta Suruppak), nu se corelează i nici măcar ț ș ș ș
nu acoperă suprafa a întregului ora . Poate că potopul ar trebui identificat într-o perioadă maiț ș
veche i în mărturiile geologice mai degrabă decât în cele arheologice.ș
MILENIUL AL IV-LEA PÂNĂ ÎN SECOLUL AL IX-LEA Î.HR.
Mesopotamia16,
Vorbind despre inutul Mesopotamiei, acesta poate fi echivalat cu Irakul modern i estulț ș
Siriei, regiunea celor două fluvii gemene, Tigru i Eufrat; ambele fluvii izvorăsc din mun iiș ț
Turciei răsăritene. Cu cei 2850 km (1771 mi) ai săi, urmând un curs mai sinuos prin Turcia iș
făcând o buclă imensă în Siria, Eufratul este cel mai lung dintre cele două fluvii. Tigrul
urmează un curs mai rapid i mai direct înspre sud i are 1840 km (1143 mi) lungime. Celeș ș
două fluvii converg la mai pu in de 30 km (18ț 1/2 mi) unul de celălalt în apropierea Bagdadului
modern, apoi diverg pe măsură ce erpuiesc de-a lungul vastei câmpii aluviale din Sudulș
Irakului. Aici, irigarea a produs un teren fertil, principalele recolte constând din orz i curmale.ș
De i astăzi ambele fluvii se unesc formând Shatt al-Arab, în Antichitate acestea se vărsauș
separat i direct în Golful Persic, ărmul acestuia avansând, de-a lungul mileniilor, înspre sud.ș ț
Arheologii au reu it să identifice mai multe culturi rurale preistorice în Mesopotamia. Situl deș
la Uruk (Erech în Geneza 10:10), în sudul Mesopotamiei, ilustrează tranzi ia de la sat la ora .ț ș
Aici a fost descoperit un templu de 78 x 33 m (256 x 108ft), decorat cu conuri de teracotă de
10cm (4 in) în lungime care fuseseră vopsite în negru, în ro u i în alb, după care au fost înfipteș ș
într-un mortar de lut. Acest templu datează din perioada târzie amileniului al IV-lea î.Hr.
Aproximativ în această perioadă apare pentru prima dată ceramica modelată la roată, dar i maiș
16Mesopotamia = termen grecesc însemnând „între râuri” folosit pentru a desemna regiunea dintre cele douăfluvii, Tigru i Eufrat, care corespunde Irakului modern i Estului Siriei.ș ș
semnificative sunt primele exemple de scriere din cca 3100 î.Hr. Tăbli e de lut înregistreazăț
transferul de mărfuri cum ar fi: cerealele, berea i eptelul. Întrucât aceste tăbli e utilizeazăș ș ț
aproximativ apte sute de semne pictografice, în mod clar trebuie să fi existat o etapă anterioarăș
în dezvoltarea scrisului, încă necunoscută. Limbajul acestor texte este necunoscut, dar scrierea,
fiind în mare măsură pictografică, permite cel pu in o în elegere par ială.ț ț ț
În timpul a a-numitei Perioade Dinastice Timpurii, 2750-2371 î.Hr., în Sudul Mesopotamiei auș
apărut mai multe cetă i-stat: Sippar, Ki , Laga , Uruk, Larsa, Umma, Ur i Eridu. Aceastăț ș ș ș
perioadă a produs scurte inscrip ii în sumeriană, prima limbă atestată din lume. Origineaț
sumerienilor rămâne obscură; unii sus in că ei au venit din afara Mesopotamiei, probabil dinț mun ii Iranului, al ii sus in că erau bă tina i mesopotamieni. Limba lor oferă indicia pu ine,ț ț ț ș ș ț
coresponden e posibile cu alte limbi cunoscute fiind extrem de pu ine, dacă nu chiar ț ț
inexistente. În 2500 î.Hr. sistemul sumerian al scrierii „cuneiforme” era utilizat i pentruș
înregistrarea unei alte limbi, cunoscute ca „akkadiana” (Geneza 10:10), o limbă semitică
înrudită atât cu ebraica cât i cu araba.ș
Excava iile din Ur (Tell el-Muqqayar), conduse de C. L. Woolley în 1927, au dat pesteț
cimitirul regal din ultima parte a Perioadei Dinastice Timpurii (2600-2400 î.Hr.). În unele
cimitire regale s-au găsit mărturii ale sacrificiilor umane, cu până la 74 de servitor droga i iț ș
uci i în Marea Groapă a Mor ii. A a-numitul „standard din Ur”, cu lungimea de aproape 22 cmș ț ș
(81/2 in), era probabil cutia de rezonan ă a unui instrument muzical; alte descoperiri includț
magnifica parură a reginei Pu-abi, un pumnal cu lamă de aur i mâner de lazurit, vase de aur iș ș
o placă de joc incrustată i dreptunghiulară, cu 22 de câmpuri pătrate i două seturi a câte apteș ș ș
piese; regulile jocului sunt necunoscute (Lawrence, pg.22). În 2371 î.Hr., paharnicul regelui din
Ki l-a răsturnat pe stăpânul lui i a preluat numele akkadian de tron, arru-kin, însemnândș ș Ș
„rege legitim”. El este, de regulă, cunoscut ca Sargon, forma vechi-testamentară a numelui său purtat mai târziu de un rege al Asiriei. Sargon a atacat cetă ile: Umma, Ur i Laga . În toateț ș ș
luptele a ie it biruitor, a demolat zidurile fiecărei cetă i până la Marea de Jos (Golful Persic). Elș ț
a fondat o nouă capital, Agade, a cărei loca ie este încă necunoscută. Inscrip iile sale oficialeț ț
sunt scrise în akkadiană; dinastia fondată de el este cunoscută ca Dinastia din Akkad, care a
căzut în 2230 î.Hr. sub gu i, ale căror origini rămân obscure.ț
În 2113 î.Hr., Ur-Nammu a devenit rege al Urului i a stăpânit cea mai mare parte din Sudulș
Mesopotamiei. Dinastia pe care a întemeiat-o este cunoscută ca Dinastia a III-a din Ur; limbaoficială este sumeriana. Ur-Nammu a promulgat cea mai veche colec ie de legi descoperităț
până în present i a ridicat zigurate (sau temple-turn) din cărămizi în cetă ile: Ur, Uruk, Eridu iș ț ș
Nippur. Ziguratul din Ur, cu baza de 60 x 45 m (197 x 148 ft17), s-a păstrat cel mai bine.
Contemporan lui Ur-Nammu din Laga , Gudea (2141-2122 î.Hr.) este cunoscut prin statuileș
sculptate în diorite negru, lustruit, din Magan (Oman). În 2006 î.Hr., Ur a încăput pe mâna
amori ilor, un grup semit din de ertul apusean.ț ș
După căderea cetă ii Urului, sudul Mesopotamiei a fost stăpânit de câteva regate Amorite maiț
mici. Lipit-I tar (1934-1924 î.Hr.), rege la Isin, a fost autorul unei colec ii de legi. Alt regatș ț
amorit a fost întemeiat la Larsa.
În 1894 î.Hr., conducătorul amorit Samuabum a ales Babilonul drept capitală. El a fondatdinastia care urma să conducă Babilonul timp de aproape trei sute de ani, al cărei conducător
cel mai renumit a fost Hammurabi (1792-1750 î.Hr.). Până la finalul domniei sale, Hammurabi
îi învinsese pe regii tuturor statelor învecinate, unind Mesopotamia sub stăpânire babiloniană.
Spre finele domniei sale, Hammurabi a redactat faimoasa lui colec ie de legi. Cea mai renumităț
copie, o stelă din bazalt lustruit, de 2.7m (9 ft) înăl ime care a fost descoperită în 1901 la Susa,ț
în Sud-Vestul Iranului, i care este expusă acum la Muzeul Luvru din Paris, îl înfă i ează peș ț ș
Hammurabi într-o pozi ie de rugăciune, cu fa a îndreptată spre zeul-soare, ama , a ezat peț ț Ș ș ș
tronul lui. Stela con ine cel pu in 282 de legi, precedate de un prolog amplu, care invocăț ț
pedepsele divine peste cei care ar deteriora monumental sau ar modifica legile.
În 1595 î.Hr., Babilonul a căzut în fa a unui atac surprinzător din partea unui rege hitit dinț
Turcia centrală, Mursilis I. Principalii beneficiari ai acestui atac au fost un grup, numit kasi ii,ț
care, în cele din urmă, a preluat controlul Babiloniei. Kasi ii proveneau din zona centrală aț
lan ului muntos Zagros, cunoscută ca Luristan, situată în imediata apropiere de Sudulț
Hamadanului (Ecbatana). Kasi ii au construit o nouă capitală, Dur Kurigalzu (Aqarquf), la 32ț
km (20mi) vest de Bagdad, cetate pe care au împodobit-o cu un zigurat; tot ei au introdus iș pietrele de hotar inscrip ionate care reprezentau înregistrări ale dona iei de pământ, uneoriț ț
foarte extins, din partea regelui către supu ii săi favori i. Domnia kasită asupra Babiloniei s-aș ț
sfâr it în 1171 î.Hr., odată cu cucerirea Babilonului de către utruk-nahhunte din Elam, Sud-ș Ș
Vestul Iranului.
În secolele al XIII-lea i al XII-lea î. Hr., nordul Mesopotamiei, regiune cunoscută ca Asiria, i-ș
a eclipsat pe vecinii din Sud. Tukulti-Ninurta I (1244-1208 î.Hr.) a sus inut că toate cuceririleț
lui se extindeau până la ărmul Mării de Sus, probabil lacul Van, din Turcia de est. El a atacat iț ș
Babilonul, ocupând i prădând cetatea.ș
Tiglatpileser I (1115-1077 î.Hr.) a ini iat o campanie în Estul Turciei i a trecut Eufratul înț ș
urmărirea arameenilor, triburi semitice provenind din Jebel Bishri, în Siria. Inscrip iile sale suntț
primele care atestă întemeierea unor grădini botanice înzestrate cu specii colec ionate în cursulț
expedi iilor sale.ț
Din cauza intensificării presiunii arameene după moartea lui Tiglatpileser I, Asiria a intrat într-
un declin din care nu avea să î i mai revină decât în secolul al IX-lea î.Hr. Caldeenii, un popor ș
având legături strânse cu arameenii, s-au a ezat în Sudul Mesopotamiei. Ei urmau să î i adaugeș ș numele la cetatea Urului, a a cum este amintită i în Vechiul Testament: Ur din Caldeeaș ș
(Geneza 11:28).
PRIMA PARTE A MILENIULUI AL II-LEA Î.HR .
Patriarhii18:
Geneza 12–50 are în obiectiv lucrarea lui Dumnezeu cu un singur om, Avraam, i cuș
descenden ii săi: Isaac, Iacov (Israel) i cei 12 fii ai acestuia, dintre care cel mai important aț ș
fost Iosif. Plasarea acestor „patriarhi”, cum sunt numi i adeseori, într-o perioadă istorică precisăț
este dificilă; aceasta depinde, în mare măsură, de data pe care o atribuim unui eveniment mai
recent din istoria Bibliei, i anume Exodul, pentru care au avansate două date principale:ș
• Una dintre datele sugerate ale Exodului ar fi 1447 î.Hr. (1 Împăra i 6:1). Dacă acceptămț
că evreii au stat în Egipt 430 de ani (Exodul 12:40–41), rezultă că anul sosirii lui Iacov i aș
fiilor săi în Egipt a fost 1877 î. Hr.; conform acestei scheme, Avraam s-ar fi născut pe la
mijlocul secolului al XXII–lea î.Hr.
• Cealaltă dată a Exodului a fost propusă ca fiind 1270 î.Hr.; păstrând neschimbate
celelalte informa ii din schema anterioară, na terea lui Avraam este plasată în jurul anului 2000ț ș î.Hr.
Totodată, există unii speciali ti care, scurtând perioada ederii israeli ilor în Egipt, îiș ș ț
plasează pe patriarhi mai târziu, undeva între secolele al XX-lea i al XVI-lea î.Hr., în perioadaș
cunoscută ca Epoca Bronzului Mijlociu II.
Călătoria lui Avram din Ur în Haran
Terah, tatăl lui Avram (cum era cunoscut atunci), a părăsit „Ur din Caldeea” (Geneza 11:31) iș
s-a stabilit în Haran, aproape de extremitatea nordică a Mesopotamiei, la 32 km (20 mi) Sud-18 patriarh = nume dat strămo ilor israeli ilor: Avraam, Isaac i Iacov.ș ț ș
Est de modernul ora turcesc Urfa. Caldeenii au fost un popor care a locuit în Sudul Irakului,ș
încă dinultima parte a mileniului al II-lea î.Hr. Ur din Caldeea este, astfel, identificată cu
faimoasa cetate a Urului din Sudul Irakului, cunoscută acum ca Tell el-Muqqayar. Cu câteva
secole înainte de Avraam, Ur fusese centrul unei civiliza ii sofisticate, mărturie fiind cimitirulț
regal din Ur i ziguratul (templul-turn) al lui Ur-Nammu, datate din cca 2500 î.Hr., respectivș
2113-2096 î.Hr.
Călătoria lui Avram în Canaan i Egiptș
Când avea 75 de ani, Avram a răspuns la chemarea Domnului de a părăsi ara, poporul i familiaț ș
tatălui său i de a merge într-o ară pe care Domnul urma să i-o arate (Geneza 12:1,4). A pornit spreș ț Canaan, ara Făgăduin eiȚ ț 19, dar, din cauza foametei, i-a căutat refugiu temporar în Egipt.ș
PĂMÂNTUL FĂGĂDUIN EIȚ
În epoca în care triburile israelite, sub conducerea lui Moise, se deplasau pe cuprinsul
vastelor întinderi semi-de ertice ale peninsulei Sinai (către 1250-1220 î. Hr.), în regiunile agricoleș
ale Semilunii Fertile, leagăn al marilor imperii ale Antichită ii, se produceau evenimente dramaticeț
care exercitau o influen ă decisivă asupra destinului viitor al poporului Israel.ț
În secolul al XIV-lea, s-a înregistrat o profundă schimbare în rela iile de putere din spa iulț ț
afro-asiatic. Coincizând cu slabele domnii ale faraonilor Amenhotep al III-lea (1402-1364 î. Hr.) iș
Amenhotep al IV-lea Akenathon (1364-1347 î. Hr), s-au consolidate în teritoriile actualei Anatolii
hiti ii, popor care a rezultat din fuziunea elementelor indo-europene sosite în Anatolia către secolulț
al XX-lea î.Hr. cu locuitorii autohtoni din acele regiuni. Sub conducerea lui Suppiluliuma I (1360-
1336 î. Hr.), hiti ii au început o lentă dar persistentă pătrundere spre sud, într-un moment fără mareț
rezisten ă din partea evreilor. Însă, odată cu instaurarea unei noi dinastii (a XIX-a), Ramses al II-ț
lea a decis să oprească expansiunea asiatică i să reia controlul asupra Siriei i Canaanului. Deciziaș ș
avea solide ra iuni strategice, geopolitice i economice. Această fâ ie de teren era pasul obligatoriuț ș ș dintre Egipt i Mesopotamia. Pe aici treceau rutele comerciale care legau Oceanul Indian de Europaș
i de ările riverane mediteraneene. Dar, exact din acelea i motive, hiti ii nu erau dispu i să renun eș ț ș ț ș ț
la luptă, i astfel a început o lungă perioadă de înfruntări. În 1275 î. Hr. s-a înregistrat un ocș ș
decisiv în Cade , lângă Orontes. Ambele tabere i-au atribuit victoria, dar ce este sigur e faptul căș ș
frontiera egipteană a retrocedat o mare por iune spre sud; ulterior, cele două puteri nu au mai fostț
19Canaan (Hanaan, Țara sau Pământul Făgăduinței), vechiul nume al Palestinei și al
Feniciei, îndeosebi al părții de la est de Iordan. Era țara lui Ham, al doilea fiu al lui Noe,părintele canaanenilor, făgăduită evreilor după scoaterea lor din robia Egiptului(http://dexonline.ro/definitie/canaan/547577)
capabile să exercite un control efectiv în fâ ia feniciano-cananeană aflată în dispută. În acestș
spa iu, spre 1200 î. Hr. a început să apară un nou val de popoare, predominant egee, provenind dinț
Europa, popoare pe care izvoarele egiptene le numesc „popoarele mării”; acestea au căzut ca o
avalan ă asupra Asiei Mici, au anihilat rapid imperiul hitit i s-au năpustit cu for ă înspre frontiereleș ș ț
Egiptului. Doar în urma unor supreme eforturi conjugate ale for elor terestre i maritime, egipteniiț ș
au reu it să oprească invazia. Unii dintre cei care au atacat Egiptul, numi i filisteni, s-au repliat spreș ț
coastele cananeene i s-au a ezat în acel inut. Biblia denume te acest spa iu cu numele deș ș ț ș ț
„pământul” sau „ inutul Canaanului”. Numele „Palestina” este de origine extrabiblică, provenind deț
la „filistenii”care s-au instalat aici către 1200-900 î. Hr. i au avut mereu ciocniri dure cu triburileș evreie ti.ș
În legătură cu ocuparea reală a teritoriului de către evrei, explica ia cea mai probabilăț
admite pătrunderi repetate ale mai multor triburi, în epoci distincte, din diferite direc ii. Odatăț
dispărute marile puteri capabile ă garanteze securitatea ora elor, a sosit vremea triburilor de păstoriș ș
seminomazi. Acum grupurile de evrei care pribegiseră timp de 40 de ani puteau începe cucerirea
zonelor agricole i sedentare.ș
GEOGRAFIA PALESTINEI
Din punct de vedere geographic, Palestina este o prelungire a Siriei i Libanului, în formă deș
cadrilater, cu o suprafa ă de aproximativ 23.000 kmț 2, care se întinde la sud până la Egipt i de laș
vest la est de înăl imile podi ului Cisiordaniei. Lungimea sa maximă atinge 240 km, cu o lă ime deț ș ț
50 km la nord i 80 km la sud. ara este traversată de dublul lan muntos al Libanului iș Ț ț ș
Antilibanului. Printre caracteristicile sale deosebite se remarcă groapa Iordanului, accident
impresionant i unic în lume, format dintr-o depresiune situată sub nivelul mării. Pe fundul ei curgeș
Iordanul, care se varsă în Marea Moartă.
SEMNIFICA IA DE INERII PĂMÂNTULUI FĂGĂDUIN EIȚ Ț Ț
Semnifica ia religioasă a cuceririi Palestinei depă e te cu mult limitele importan ei sale în istoriaț ș ș ț
politică. Dincolo de securitatea, care pentru acele clanuri nomade o presupunea de inerea în posesieț
a unui inut în care „curge lapte i miere”, a ezarea lor implica împlinirea promisiunii luiț ș ș
Dumnezeu fa ă de strămo ii lui. Palestina este „pământul făgăduin ei”. Reprezintă un nou pasț ș ț
înainte – un pas decisiv – în procesul de consolidare a pactului, a alian ei care îl lega pe Israel deț
Iahve. De aici se deduce faptul că acest pământ trebuie să fie administrat după dorin a luiț
Dumnezeu, adevăratul său de inător. Dacă roadele acestui inut nu se vor fi folosit pentru ajutorareaț ț celor sărmani i afla i în nevoi, urmarea, pedeapsa, a fost deposedarea de el, dezmo tenirea. În acestș ț ș
Israel, dar acestea nu sunt eviden e ale patriarhilor, ci doar eviden e ale întrebuin ării numelor ț ț ț
în vremea respectivă.
2. Mari (modernul Tell Hariri), în Sud-Estul Siriei, pe Eufrat, a fost loca ia unui regatț
amorit din prima parte a mileniului al II-lea, cucerit de Hammurabi al Babilonului în cca 1760
î.Hr. În această perioadă s-a colec ionat o arhivă cu mai mult de 22 mii de tăbli e cu scriereț ț
cuneiformă. Aceste texte vorbesc despre (a a-zi i!) profe i i men ionează nume de locuriș ș ț ș ț
Precum Haran i Hazor (Lawrence, pg.26). Apar i nume personale precum Arioc (Genezaș ș
14:1), Avraam i Iacov.ș
Problema filistenilor i a hiti ilorș ț
Filistenii din relatările patriarhilor (de exemplu Geneza 26:1) sunt i ei respin i uneori ca fiindș ș
anacronici pe motiv că, în alte păr i, filistenii nu sunt men iona i decât de la data confruntăriiț ț ț
lor cu faraonul egiptean Ramses al III-lea, al cincilea an de domnie (1180 î.Hr.). Înfrângerea
filistenilor a fost înregistrată de Ramses al III-lea în templul său din Medinet Habu, în Egipt.
Filistenii, care aveau o parură distinctă din pene, făceau parte dintr-un grup mai larg, numit
„popoarele mării”. Se tie că filistenii proveneau din regiunea Mării Egee (Caftor din Amos 9:7ș
este Creta ) i că există mărturii clare ale comer ului între zona Mării Egee i Siria-Palestina înș ț ș
cca 1900-1700 î.Hr.
În Geneza (Geneza 23, de exemplu), îi întâlnim i pe hiti i, nume dat grupului indo-europeanș ț
care, la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., a format un imperiu în Anatolia, în Turcia centrală.
Natura rela iei dintre hiti ii din Anatolia i „hiti ii” palestinieni din Geneza este incertă, în cazulț ț ș ț
în care a existat o astfel de rela ie. „hiti ii” din Geneza poartă nume semitice.ț ț
Egipt din mileniul al IV-lea până în 332 î.Hr.
Aproximativ în 3100 î.Hr., succesiunea de culturi preistorice a favorizat o conducere unită a
întregului inut; surse grece ti îi atribuie această domnie lui Menes. Piatra cu două fe e de laț ș ț Hieraconpolis cunoscută ca „Paleta lui Narmer” pare să înfă i eze unificarea Egiptului de Susț ș
cu Egiptul de Jos sub un singur conducător. Forma scrierii apărute în Egipt este denumită
scriere hieroglifică, de la termenul grecesc însemnând „scriere sacră”.
Regii a a-numitului Regat Vechi sunt aminti i cel mai bine pentru construc ia piramidelor,ș ț ț
tetrade imense de piatră în care au fost a ezate trupuri mumificate; cea mai veche piramidă esteș
cea a lui Zoser (2691-2672 î.Hr.), rege din Dinastia a III-a, de la Saqqara.
Între 2136 i 2023 î.Hr., Egiptul a cunoscut o perioadă caracterizată de o profundă transformareș
socială i de infiltrarea asiaticilor; este posibil ca acestea să fi fost determinate de foameteaș
rezultată în urma unor scăderi repetate a nivelului Nilului.
Între 1973-1795 î.Hr., Egiptul a fost condus de puternica dinastie a XII-a a Regatului Mijlociu;
patru regi numi i Amenemhat (Ammenemes) i trei regi numi i Sesostris au adus inutului oț ș ț ț
mare prosperitate. Capitala era Memfis i suburbia acestuia, Ithet-Tawy.ș
În 1540 î.Hr., Ahmes i-a alungat pe hicso ii asiatici veni i din zona de est a deltei i a întemeiatș ț ș
Dinastia a XVIII-a. Capitala Egiptului în timpul acestei dinastii a fost la Teba, în Egiptul de
Sus. Tutmes al III-lea (1479-1425 î.Hr.) a ini iat 18 campanii în Siria-Palestina. Un interesț deosebit a suscitat Amenophis al IV-lea (1353-1337), numit i Akhnaton, datorită noii saleș
credin e monoteiste, simbolizate prin închinarea înaintea discului solar (Aton). El a fondat iț ș
capitala Akhetaton, numită astăzi Tell el-Amarna, dar, după moartea lui Amarna i cultul luiș
Aton au fost abandonate, zeii i conven iile tradi ionale, precum i suprema ia Tebei, fiind dinș ț ț ș ț
nou restaurate.
Regii Regatului Nou au fost îngropa i în Valea Regilor, situată între dealurile din Vestul Tebei,ț
pe malul apusean al Nilului.
Dinastia a XIX-a a fost dominată de Ramses al II-lea (1279-1213 î.Hr.); timp de 20 de ani el a
desfă urat o campanie în Siria împotriva hiti ilor din Turcia centrală, campania fiind, în final,ș ț
urmată de un tratat de pace încheiat cu hiti ii în 1259 î.Hr. Capitala lui Ramses al II-lea era Pi-ț
Ramses, modernul Qantir, din deltă, din care au mai rămas doar câteva ruine in situ, dar multe
dintre pietrele acesteia au fost reutilizate la construirea Tanisului ( oan din Vechiul Testament)Ț
la 20 km (13 mi) nord.
Regatul Nou a apus odată cu moartea lui Ramses al XI-lea în 1070 î.Hr.; de la acea dată Egiptul
a intrat într-o perioadă „intermediară”, fiind condus de libieni, de ku i i (din Nordul Sudanului)ș ț i de asirieni (din Nordul Irakului) printre al ii.ș ț
În 525 î.Hr., Egiptul a fost cucerit de per ii condu i de Cambise al II-lea. În 332 î.Hr., Egiptul aș ș
fost cucerit de Alexandru cel Mare, care a fondat ora ul Alexandria la gura de vărsare a Nilului.ș
Odinastie vorbitoare de limbă greacă, Ptolemeii, au domnit până când Egiptul a devenit parte a
Imperiului Roman în anul 30 î.Hr. Greaca a devenit limba administra iei. Piatra Rosetta, unț
decret al lui Ptolemeu al V-lea (196 î.Hr.) în scriere hieroglifică i în greacă, a oferit cheiaș
descifrării hieroglifelor de către J. F. Campollion în 1822. PRIMA PARTE I MIJLOCUL MILENIULUI AL II-LEA Î.HR.Ș
Geneza 37, 39–50 relatează povestea lui Iosif, fiul favorit al lui Iacov. Din invidie, Iosif a fost
vândut de fra ii săi, unor ismaeli i care erau în trecere (Geneza 37:27), numi i i madiani iț ț ț ș ț
(Geneza 37:28) pentru 20 de ekeli de argint, pre ul mediu al unui sclav în prima jumătate aș ț
mileniului al II-lea î.Hr.; în cea de-a doua jumătate a mileniului al II-lea, pre ul a ajuns la 30 deț
ekeli, iar în mileniul I la 50 sau 60 de ekeli (Lawrence, pg.30). Prin urmare, pre ul lui Iosif ș ș ț
poate fi luat ca pe o dovadă a faptului că istorisirea reflectă cu acurate e pre urile specificeț ț
primei păr i a mileniului al II-lea î.Hr.ț
În Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, căpitanul gărzii de corp a regelui (Geneza 39:1). Intrândîn conflict cu so ia lui Potifar, Iosif s-a pomenit suferind în închisoare; doi ani mai târziu,ț
datorită darului său divin de interpretare a viselor, Iosif a fost eliberat de către însu i faraon,ș
care a pus propriul său inel-sigiliu pe degetul lui Iosif i l-a numit responsabil de colectarea iș ș
de depozitarea surplusului de hrană.
Nu există nici o mărturie arheologică directă în favoarea celor apte ani de abunden ă i a celor ș ț ș
apte ani de foamete, dar, în mod clar, această foamete nu a afectat numai Egiptul, deoareceș
fra ii mai mari ai lui Iosif au venit după hrană din Canaan în Egipt (Geneza 42:1–7). În cele dinț
urmă, familia întreagă a lui Iosif, inclusiv Iacov cel îndurerat i uimit, s-a mutat în Egipt.ș
Se tie că i alte popoare semitice de origine palestiniană au călătorit în Egipt în perioadaș ș
Regatului Mijlociu. Mormântul lui Khnumhotep (cca 1900 î.Hr.) de la Beni Hasan din Egiptul
Mijlociu înfă i ează 37 de asiatici care vin în Egipt condu i de un semit, numit Ab a. Israeli iiț ș ș ș ț
s-au stabilit în regiunea Go en (Geneza 46:34; 47:6); loca ia exactă a Go enului rămâneș ț ș
necunoscută, dar acesta era cu siguran ă un inut în zona de est a deltei i era considerat cea maiț ț ș
bună zonă a ării. Potrivit cu Geneza 47:11, ei au fost împroprietări i „în cea mai bună parte aț ț
ării, în inutul lui Ramses”. Cetatea lui Ramses este situl uria cunoscut acum drept Qantir,ț ț ș care se întinde pe aproximativ 1000 ha (2471 ac) în delta de răsărit. Numele Ramses se referă,
fără îndoială, la marele faraon egiptean Ramses al II-lea (1279-1213 î.Hr.).
Iosif a murit la vârsta de 110ani i a fost îmbălsămat (Geneza 50:26); aceasta era vârstaș
egipteană ideală, atestată în texte din perioada Regatului Vechi până în perioada Ptolemeilor.
Această vârstă este considerabil mai lungă decât vârsta ideală a israeli ilor care, potrivitț
Psalmului90:10, era de 70 de ani. Astfel, prima carte a Bibliei, care începe cu „la început
Dumnezeu a făcut cerurile i pământul”, se sfâr e te descriind moartea i îmbălsămarea luiș ș ș ș Iosif, care a fost a ezat într-un sicriu în Egipt.ș
Iosif se asigurase că familia lui Iacov a primit un pământ bun. Descenden ii lui, israeli ii, „s-auț ț
mărit, au crescut i ajuns foarte puternici. i s-a umplut ara de ei”( Exodul 1:7). Un alt faraon,ș Ș ț
care nu tia despre Iosif, a declarat că o comunitate atât de mare reprezenta o amenin are pentruș ț
siguran a ării sale (Exodul 1:9). Acest rege nenumit a început să îi trateze pe israeli i cu cruzime,ț ț ț
for ându-i să construiască cetă ile de depozitare Pitom i Ramses, din cărămizi uscate la soare iț ț ș ș
să muncească pe ogoare. Dar, cu cât îi oprimau mai mult, cu atât se înmul eau israeli ii mai mult.ț ț
Pe zidurile capelei mormântului lui Rekhmire, mare vizir al lui Tutmose al III-lea (1450 î.Hr.), laTeba, este reprezentat un grup mixt de lucrători – sirieni, ku i i i egipteni – în diferite etape aleș ț ș
fabricării cărămizilor: luând apă dintr-un bazin cu ajutorul unor ulcioare, amestecând apă i solș
pentru a ob ine noroiul, formând cărămizile rând după rând cu o matri ă dreptunghiulară scobită iț ț ș
transportând cărămizile uscate la locul construc iei. Supraveghetorii egipteni, fiecare înarmat cuț
un baston sub ire, veghează procesul muncii; nu există nici o mărturie specific a faptului că ace tiț ș
lucrători ar fi israeli i, însă mormântul lui Rekhmire arată condi iile îndurate de israeli i în muncaț ț ț
silnică (Lawrence, pg. 32).
Considerând oprimarea insuficientă, faraon a decretat ca to i băie ii israeli i nou-născu i să fieț ț ț ț
arunca i în Nil. Fiica nenumită a faraonului salvează un bebelu ascuns între trestii într-un co deț ș ș
papyrus, căptu it cu catran i smoală; copilul prime te numele „Moise”, nume egiptean regăsit înș ș ș
numele mai larg al unor faraoni precum Ahmes sau Tutmes, acest cuvânt însemnând în ebraică
„scos” (din apă) i va fi alăptat chiar de catre mama lui naturală. Adoptat de fiica faraonului,ș
Moise cre te i este educat la palat, deprinzând nu numai complexită ile scrierii hieroglifice, ciș ș ț
poate i limba akkadiană, limba Mesopotamiei i limba folosită în rela iile diplomatice cu alteș ș ț
state.Moise a trăit la palat până la vârsta de 40 de ani (Fapte 7:23). Într-una din zile, el a ucis pe un
egiptean care îl bătea pe unul dintre confra ii săi evrei; din precau ie fa ă de mânia lui faraonț ț ț
pentru fapta sa aceasta, Moise se decide să părăsească Egiptul, fugind în pustia Madian, regiune
care flanca ambele păr i ale bra ului estic al Mării Ro ii, în present golful ´Aqaba. Aici s-aț ț ș
căsătorit cu ipora, fiica lui Reuel (numit i Ietro), preot al Madianului, i a avut doi fii.Ț ș ș
La 40 de ani după fuga în Madian, în timp ce păstorea turma socrului său, Moise, care acum avea
80 de ani (Fapte 7:30; Exodul 7:7), a ajuns la muntele Horeb, muntele lui Dumnezeu. Acesta erafie un nume alternativ pentru muntele Sinai, unde Moise urma să primească mai târziu Cele Zece
Porunci, fie numele unui alt munte din vecinătate. Aici Domnul i s-a arătat lui Moise într-un tufiș
care ardea fără a se mistui. Domnul luase aminte la nenorocirea israeli ilor i voia să-i izbăvească,ț ș
eliberându-i din Egipt i conducându-i spre ara Canaanului, un pământ fertile unde curgea lapte iș ț ș
miere „Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon i vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiiiș
lui Israel”(Exodul 3:10).
Moise dore te să cunoască numele Dumnezeului strămo ilor săi care acum îl trimitea înapoi înș ș
Egipt pentru a răscumpăra poporul; „Domnul a zis lui Moise: « EU SUNT CEL CE SUNT(…).
Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se nume te EU SUNT m-a trimis la voi»” (Exodulș
3:14).Ulterior numele Său este revelat ca „Domnul” conform traducerilor în engleză precum i înș
română ale Bibliei. De fapt, în textul ebraic, numele este compus din patru consoane, fără nici o
vocală: YHWH; cu câteva secole înainte de Iisus, evreii încetaseră să mai folosească acest nume
în vorbirea zilnică,considerându-l prea sacru pentru a a putea fi rostit:în consecin ă, pronun iaț ț
originară este incertă.
În traducerea grecească a Vechiului Testament, a a-numita Septuaginta, i în Noul Testament, celeș ș
patru consoane sunt redate prin cuvântul „kurios” care înseamnă „domn”. Mai târziu, evreii au
adăugat vocale cuvântului ebraic „adonai” care înseamnă „domn” sau „stăpân”, producând o
formă hibridă, transpusă în mod tradi ional în limba engleză ca „Jehovah” (Lawrence, pg. 33), înț
române te „Iehova”. Speciali tii moderni prefer termenul „Iahve”, care era pronun ia samarineanăș ș ț
a numelui divin,a a cum a fost înregistrată de părintele bisericii Origene, într-un comentariu peș
Exodul 6:3.
În ciuda protestelor ini iale, Moise a acceptat să se întoarcă în Egipt; fratele mai mare al lui Moise,ț
Aaron, trebuia să fie purtătorul de cuvânt al lui Moise. Cei doi, Moise i Aaron i-au convocat peș
prezbiterii israeli i, care au crezut din momentul în care au văzut toiagul lui Moise transformându-ț
se în arpe; de asemenea, Moise i Aaron l-au abordat pe faraonul nenumit pentru a cereș ș
permisiunea ca israeli ii să plece, dar acesta le-a refuzat cererea: „Cine este Domnul ca să ascult deț
glasul Lui i să las pe Israel să plece?”(Exodul 5:2). În urma acestei interven ii, situa ia israeli ilor ș ț ț ț
s-a înrăută it, ei urmând să nu mai primească paie pentru fabricarea cărămizilor de lut, ci să i leț ș
adune singuri, în condi iile în care norma de cărămizi pe zi rămânea aceea i.ț ș
La ruga lui Moise, Domnul împietre te inima lui faraon astfel încât el să nu le permită israeli ilor ș ț
să plece, iar asupra Egiptului aveau să urmeze un ir de zece plăgi devastatoare, culminând cuș uciderea celor întâi-născu i ai egiptenilor. Cu excep ia ultimei plăgi, pot fi avansate explica iiț ț ț
lui Israel din ara Egiptului, Solomon a zidit Casa Domnului, în al patrulea an al lui peste Israel”ț 22.
Întrucât tim că anul al patrulea al lui Solomon a fost 967 î. Hr., data Exodului, cu 480 de ani maiș
devreme, ar fi 1447, dată care cade în istoria Egiptului în timpul domniei luiTutmose al treilea
(1479–1425 î. Hr.), un faraon din Dinastia a VIII-a. Tutmose al III-lea a fost un rege războinic
puternic, cunoscut pentru desfă urarea a 18 campanii militare în Siria-Palestina.ș
b) Mul i speciali ti consideră că mărturiile egiptene nu sus in datarea exodului din timpulț ș ș
domniei lui Tutmose al III-lea, prin urmare au avansat o dată mai recentă pentru Exod, i anumeș
1270 î. Hr. Luând ca sursă primară însă i cartea Exodului, ei au avansat următoarele argument înș
favoarea unui Exod mai târziu:• Sclavii israeli i au construit cetă i de depozitare pentru faraon, cetă i care purtau numeleț ț ț
de Pitom i Ramses;ș 23 deci, numele Ramses se referă la marele Ramses al II-lea (1279–1213 î.
Hr.). El a fost cel mai mare faraon din Dinastia a XIX-a a Egiptului.
• Israeli ii au locuit în inutul Go enț ț ș 24, adică undeva în regiunea estică a deltei. Exodul
7:23 sugerează că faraonul avea un palat în această regiune. Capitala lui Ramses a fost Pi-Ramses,
loc cunoscut acum drept Qantir i situate în deltă, în timp ce capitala dinastiei a XVIII-a era Teba,ș
la câteva sute de km distan ă în amontele fluviului Nil.ț
a) Cea mai târzie dată posibilă a Exodului este stabilită de o sursă egipteană. Faraonul
Merenptah (1213–1203 î. Hr.) a înregistrat în al cincilea an al său, 1209 î.Hr., pe o stelă 25: „Israel
zace părăsit, sămân a lui nu mai este”. Aceasta este cea mai veche men ionare a Israelului înț ț
izvoarele extrabiblice. A adar există mărturia că Israel exista în Canaan cel pu in din anul 1209 î.ș ț
Hr., la care ar trebui să mai adăugăm 40 de ani pentru a acoperi rătăcirea prin de ertul Sinai pentruș
a rezulta anul 1249 î. Hr. ca cea mai târzie dată posibilă a Exodului.
Cronologia egipteană oferă numeroase sincronisme cu zona Egee, cu Anatolia, cu
Mesopotamia, cu Siria i cu Palestina; astfel, orice schimbare operată în sistemele egipteneș 26 aredrept rezultat modificări i în celelalte date. În Asiria, lista regilor oferă date credibile până laș
Ninurta-apil-ekur, la finalul secolului al XII-lea î. Hr. i există multe sincronisme cu Babilonia;ș
26 Calendarul egiptean conținea doar 365 de zile; la fiecare patru ani câștiga o zi înavans față de fiecare anotimp real. Știm, conform cu Censorius, De die natali 18.10; 21 :
10, 11, că în anul 139 d.Hr. calendarul s-a potrivit cu anotimpurile reale. Astfel,suprapunerea anterioară acesteia a fost în aproximativ 1317/1321 î. Hr., iar cea dinainte, încca 2800 î. Hr.
prin urmare, cronologia mesopotamiană nu poate fi scurtată, la fel cum nu pot fi scurtate nici
cronologiile celorlalte zone geografice.
Deci mărturiile din cartea Exodului indică un exod în perioada dinastiei a XIX-a, probabil în
cca 1270 î. Hr. Referin a din 1 Împăra i 6:1, care subliniază că între fondarea Templului luiț ț
Solomon i Exod au fost 480 de ani, indică anul 1447 î. Hr., în timpul Dinastiei a XVIII-a. Adep iiș ț
opiniei celei mai recente asupra Exodului – datat din cca 1270 î. Hr. – consideră că această cifră
este un calcul chronologic antic, 480 reprezentând probabil 12 genera ii, calculate la 40 de aniț
fiecare, în realitate perioadele genera iile fiind mai scurte sau suprapuse.ț
Data Exodului nu este, însă, nici pe departe o chestiune pur academică, de aceasta depinzândîntreaga cronologie biblică dinaintea Exodului.
SECOLUL AL XV-LEA SAU AL XIII-LEA
DAREA LEGII
Israeli ii i-au continuat călătoria spre Sud-Est, pe o rută aproximativ paralelă cu Golful Suez,ț ș
putându-se, în oarecare măsură, trasa ruta general a călătoriei lor în ceea ce astăzi se nume teș
peninsula Sinai. În cea de-a treia lună după plecarea din Egipt, israeli ii au ajuns în de ertul Sinai;ț ș
aici i s-a arătat Domnul lui Moise, spunându-i: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos
din ara Egiptului, din casa robiei”, i revelându-i o serie de legi, ini ial Cele Zece Porunciț ș ț 27, iar în
final un corp vast de legi care constituie acum restul căr ii Exodului, întreaga carte a Leviticului iț ș
cea a Numerilor 1:1–10:10.
Loca ia exactă a muntelui Sinai, munte al cărui vârf a fost cuprins de foc când Domnul a coborâtț
pe munte, este nesigură astăzi. Există două op iuni:ț
1. Locul tradi ional, Jebel Musa, cu 2244 m (7362 ft) altitudine, o identificare din vremeaț
împăratului bizantin Iustinian (527–565 d.Hr.)
2. Ras es-Safsafeh, cu pu in peste 1993 m (6359 ft) altitudine, dar cu o zonă platăț considerabilăla poalele acestuia, sufficient de întinsă pentru ca cei ase sute de mii de bărba i iș ț ș
înso itorii lor să păstreze distan aț ț 28 . Jebel Serbal, 2070 m (6793 ft) altitudine, în partea de nord-
S-au păstrat mai multe tratate (contracte între conducători i statele vasale) din Regatul Hititș
care a căzut în 1180 î. Hr.; aceste tratate urmează un format practic identic cu formatulLegămintelor păstrate în Pentateuhul, diferen a majoră constând din faptul că în tratatele hitite,ț
blestemele preced binecuvântările. În Legămintele din Vechiul Testament, stipula iile suntț
reprezentate de multiplele legi pe care le dă poporului Său. În contrast cu acestea, tratatele
încheiate în prima jumătate a mileniului I î.Hr., atunci când mul i savan i consideră că a fostț ț
compilat Pentateuhul dintr-o pasti ă a surselor, urmează un tipar substan ial diferit; aici nu existăș ț
un prolog istoric, stipula iile sunt precedate de o listă de martori i sunt urmate de blestemeleț ș
invocate asupra celor care încalcă tratatul. O diferen ă semnificativă este i faptul că nu există niciț ș
o binecuvântare pentru cei care respectă tratatul.
Colec ii de legi din Vechiul Testamentț
Legea pe care Domnul i-a dat-o lui Moise nu a fost singura colec ie de legi din Orientulț
Apropiat antic care a supravie uit; men ionăm câteva dintre acestea:ț ț
Cele 60 de legi din cetatea-stat E nunna, din centrul Mesopotamiei, datând din cca 1800 î.ș
Hr.
Cele aproximativ 282 de Legi ale lui Hammurabi, regele Babilonului (1792-1750 î. Hr.),
gravate pe o stelă din bazalt, expusă acum în muzeul Luvru, Paris Cele 200 de legi hitite, datând din cca 1600 î.Hr.
Cele 128 de, a a-numite Legi în asiriana mijlocie care pot fi datate din timpul domniei luiș
Tiglatpileser I (1115-1077 î. Hr.).
29 legământ = acord între două păr i, dar, spre deosebire de un tratat, nu se limitează doar la sfera politică. Înț Vechiul Testament, Domnul face câteva legăminte cu anumite persoane i cu poporul Lui, israeli iiș ț
30 Israel = nume dat de Dumnezeu lui Iacov – însemnând „cel ce luptă cu Dumnezeu” (Geneza 32:28) – care
a fost, de asemenea, dat descenden ilor lui Iacov, israeli ii. Prima apari ie a termenului în afara Bibliei ebraiceț ț ț este pe stela regelui egiptean Merneptah, cca 1209 î.Hr.
Analogiile dintre aceste colec ii de legi i Legile lui Moise provin din faptul că fiecare reflectăț ș
un set de valori comune prezenteîn cea mai mare parte a Orientului Apropiat antic în perioada
respectivă. În func ie de numărul stipula iilor legale, Legile lui Moise se încadrează în acela iș ț ș
ordin cu cele men ionate anterior, Exodul i Leviticul având, ddupă cum s-ar putea demonstra, 138ț ș
de legi, iar Deuteronomul 101.
Faptul că Moise ar fi putut realiza un document precum Pentateuhul31 utilizând surse mai
timpurii cu greu poate fi contestat, inând cont de cuno tin ele pe care le avem despre practicileț ș ț
scribilor antici. Moise trebuie să fi fost familiarizat cu sistemul scrierilor hieroglifice egiptene;
probabil că învă ase i akkadiana, limba babilonienilor i limba diploma iei în acea vreme.ț ș ș ț Scrierea alfabetică era cunoscută deja în timpul lui Moise; unul dintre cele mai timpurii exemple
de alfabete cunoscute provin din minele egiptene de turcoază de la Serabit el-Khadim, din
Peninsula Sinai. Acestea au fost produse de mineri semi i i datează din cca 1700 î.Hr. Analogiaț ș
dintre legămintele biblice – Exodul-Leviticul i Deuteronomul – i tratatele contemporane cuș ș
acestea sugerează că ele au fost redactate de o persoană cu pregătire diplomatică. Moise se
încadrează destul de bine acestei descrieri, dar mul i speciali ti biblici resping concep iaț ș ț
tradi ională conform căreia Moise ar fi fost redactorul Pentateuhului sau cel pu in al unei păr iț ț ț
considerabile din acesta. Se sus ine că limbajul Pentateuhului este limbajul monarhiei ebraice laț
câteva secole după moartea lui Moise; dar chiar dacă textul Pentateuhului ar fi fost „modernizat”
la o dată mai târzie, paternitatea lui Moise nu este neapărat invalidată. Relatarea mor ii lui Moiseț
din Deuteronomul 34 este o excep ie evidentă.ț
SECOLUL AL XV-LEA SAU AL XIII-LEA Î. HR.
TABERNACOLUL32
În timpul peregrinării prin de ert, în preajma muntelui Sinai Domnul i-a dat lui Moiseș
instruc iuni detaliate pentru construirea unui cort de închinareț 33. Acesta a fost numit sanctuar,tabernacol sau cort al întâlnirii i se referea atît la cortul de închinare central cât i la curteaș ș
înconjurătoare. Cortul în sine consta din Locul Sfânt34 de 20 x 10 co i (cca 9 x 45m sau 15ft) iț ș
31 Pentateuh = primele cinci căr i ale Vechiului Testament – Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri iț ș Deuteronomul – atribuite în mod tradi ional lui Moiseț
32 tabernacol = nume englezesc tradi ional (de la termenul latinț tabernaculum pentru „cort”) dat cortului portabil pentru închimnare i cur ii împrejmuitore ridicate de Moise în de ert. După ce israeli ii s-au stabilit înș ț ș ț Canaan, acesta a fost înăl at la ilo (Judecători 18:31; 1 Samuel 1:19). Obiectele acestuia, precum chivotulț Ș Legământului, masa cu pâinile pentru prezentare i sfe nicul (ș ș menora), au fost instalate în Templul luiSolomon din Ierusalim.
33 Exodul 26:1-3734 Locul Sfânt = încăperea centrală dintre cele trei încăperi ale tabernacolului și ale Templului Domnului de la Ierusalim. Masa din aur cu pâinile pentru prezentare, sfeșnicul
Locul Preasfânt35, a a-numita Sfânta-Sfintelor, un spa iu pătrat cu latura de 10 co i (4.5msau 15 ft)ș ț ț
unde era păstrat chivotul Legământului36. Cele două păr i ale sanctuarului erau erau separate de oț
perdea de fir albastru, purpuriu i stacojiu. Cortul de închinare central era înconjurat de o curteș
rectangulară, mărginită de un perete din covoare i având 100 x 50 co i (45 x 22.5m sau 148ș ț
x74ft). Cadrul întregii structuri era fabricat din lemn de accacia, evitat de insectele xilofage iș
comun în peninsula Sinai. Peste cort erau întinse piei de berbec i de capră precum i piei ale unuiș ș
animalcare nu poate fi identificat cu exactitate37. Animalul propus este uneori morsa ori vaca de
mare, mult mai probabil decât „viezurele” din King James Version38.
Moise i me terii lui s-ar fi putut inspira din tehnologia îndelung atestată, a sanctuarelor ș ș portabile. Cel mai vechi exemplu cunoscut este cadrul poleit cu aur al baldachinului reginei
Hetepheres (cca 2600 î. Hr.), mama lui Khufu (Kheops), constructorul marii piramide. În
mormântul regelui egiptean Tutankhamon (1336-1327 î. Hr.) au fost descoperite câteva altare
portabile poleite cu aur.
Moise a petrecut cei 40 de ani care au precedat Exodul în peninsula Sinai împreună cu
rudele sale madianite39. Un cort care func iona ca sanctuar, datând din cca 1100 î. Hr. i găsit înț ș
minele de aramă de la Timna (Khirbet Tibneh) din valea Araba, la sud de Marea Moartă, posibil să
fie o lucrare madianită; acolo au fost găsi i stâlpi din lemn cu urme de perdele din lână de culoareț
ro ie i galbenă. Probabil că Moise a apelat atât la experien a madiani ilor cât i la cea aș ș ț ț ș
egiptenilor în construirea Tabernacolului.
SECOLUL AL XV-LEA
CUCERIREA TRANSIORDANIEI
Călăuzit de un nor trimis de Domnul40 Moise i-a condus poporul la Kade -Barneaș ș
(izvoarele moderne de la el-Qudeirat) în Nord-Estul peninsulei Sinai. Înainte de a ăncerca să
(menora) și altarul tămâierii erau amplasate aici.35 Locul Preasfânt = nume dat ultimei încăperi din cele trei ale Templului Domnului dela Ierusalim. Această încăpere, numită în mod tradițional Sfânta-sfintelor, adăposteachivotul Legământului și doar marele-preot intra aici, o singură dată pe an, în ZiuaIspășirii (Leviticul 16:12–17)36 chivotul Legământului = cufăr din lemn de acacia, placat cu aur pe interior și peexterior. Conținea cele două table de piatră inscripționate cu Cele Zece Porunci și eraacoperit cu un capac al ispășirii din aur și cu o pereche de heruvimi din aur, cu aripile întinse. A fost depozitat în Locul Preasfânt al tabernacolului și, ulterior, al Templului luiSolomon din Ierusalim37 Exodul 26:7, 14-15
38 Lawrence, pg. 4039 Exodul 2:15-2140 Numeri 9:15-23
cucerească ara Canaanului, israeli ii au trimis 12 spioni pentru a inspecta situa ia ării pe careț ț ț ț
Domnul o dăduse israeli ilor.ț
Cele 12 triburi ale lui Israel
Poporul condus de Iosua în noul teritoriu cucerit cuprindea 12 triburi, instituite de fiii lui Iacov
(care a fost numit i Israelș 41):
→ fiii Leii: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar i Zabulonș
→ fiii Rahelei: Iosif i Beniaminș
→ fiii Bilbei, roaba Rahelei: Dan i Neftaliș
→ fiii Zilpei, roaba Leii: Gad i A er.ș ș
Cu pu in timp înainte de moartea sa, Iacov a dat fiecărui trib în parte o binecuvântare verbal, laț
fel cum i Moise, la rândul său, a binecuvântat toate triburile, cu excep ia tribului lui Simeonș ț 42; de
fapt existau 13 triburi, pentru că tribul lui Iosif era împăr it în două triburi, numite după numeleț
celor doi fii ai lui Iosif: Efraim i Manase. A a cum a promis Dumnezeu lui Avraam, lui Iacov iș ș ș
lui Moise43, israeli ii au pus stăpânire pe un inut i acum puteau să îl împartă între ei.ț ț ș
Cartea lui Iosua oferă o „hartă verbală” detaliată a parcelelor din teritoriu împăr ite fiecăruiț
trib44. Înainte ca israeli ii să treacă Iordanul pentru a începe cucerirea Canaanului, tribul lui Ruben,ț
tribul lui Gad i jumătate din tribul lui Manase au primit teritoriul de la răsărit de Iordan. Tribul luiș
Ruben i cel al lui Gad au preluat fostul regat al lui Sihon, regele amori ilor; iar jumătatea tribuluiș ț
lui Manase a preluat regatul lui Og, regele Basanului, la nordul celui dintâi.
Lotul lui Iuda a fost o întindere mare de teren din partea cea mai sudică a ării Făgăduin ei,Ț ț
întinzându-se de la Marea Moartă până la Marea Mediterană, hotarul sudic extinzându-se de la
uedul Egiptului (Wadi el-Arish) până la sud de Kade -Barnea. Tribul lui Efraim i cealaltăș ș
jumătate a tribului lui Manase, au primit teren mai la nord, întinzându-se de la fluvial Iordan până
la Mediterana. Păr ile cuvenite celorlalte triburi au fost desemnate prin sor i, fiind în general loturiț ț mai mici. Terenul atribuit lui Beniamin reprezenta o zonă tampon, pe alocuri atingând abia 10 km
(6 mi) în lă ime, între inutul lui Iuda i cel al lui Efraim. Acesta includea cetatea iebusi ilor, oț ț ș ț
enclavă iebusită, care avea să fie cucerită de David i cunoscută ca Ierusalim. Locul oferit lui Danș
continua această zonă tampon până la Marea Mediterană, în Vest. Partea cuvenită lui Iuda a fost
considerată prea mare, astfel încât o zonă împrejurul cetă ii Beershebei a fost selectată iț ș
repartizată tribului lui Simion; în final, tribul lui Simeon a fost asimilat de tribul lui Iuda.
Celorlalte triburi li s-au alocat păr i de teren la nord de Manase. Cel al lui A er se întindeaț ș
de-a lungul coastei mediteraneene ajungând, în Nord, la Sidon, care marca punctual cel mai
Nordic al ării Făgăduin ei. Totu i, cartea lui Iosua i cea a Judecătorilor afirmă că au existatȚ ț ș ș
grupuri importante de cananeni care au împiedicat aceste triburi să preia în administrare întregul
lot territorial45.
Tribului lui Levi i s-au atribuit îndatoririle preo e ti i, prin urmare, nu avea dreptul săț ș ș
mo tenească pământ în ara Făgăduin ei. În schimb, levi ilor li s-au repartizat 48 de cetă i peș Ț ț ț ț întreg teritoriul ării împreună cu pă unile împrejmuitoare. ase dintre cetă ile levi ilor au fostț ș Ș ț ț
desemnate ca „cetă i de refugiu”; oamenii care au ucis pe cineva din gre eală i în modț ș ș
neinten ionat puteau să fugă acolo i să găsească apărare împotriva celor care căutau răzbunare.ț ș
Într-o epocă în care încăierările sângeroase erau frecvente o astfel de prevedere era importantă.
Trei cetă i au fost desemnate la răsărit de Iordan, i anume Bezer, Ramot-Ghilad i Golan, înț ș ș
Basan; altele trei erau la apus de Iordan: Kede , în inutul repartizat lui Neftali în Nord, Sichem, înș ț
Muncelul lui Efraim, i Hebron, în Iuda.ș
ENCLAVELE CANANENE
De i au fost repartizate întinderi mari de pământ triburilor lui Israel, prezen a continuă aș ț
cananenilor reprezenta o piedică pentru israeli i în a lua în primire întreaga mo tenire. Cartea luiț ș
Iosua i cea a Judecătorilor sugerează că anumite loturi avute în vedere nu au fost niciodatăș
preluate în totalitate; de i inutul Ghezerului a fost repartizat efraimi ilor, ace tia nu i-au alungatș ț ț ș
pe cananenii care locuiau acolo46. Cananeni care posedau care de luptă sunt atesta i ca locuind înț
Bet- ean, în Megiddo i în valea Izreel. Dani ii au avut greută i în preluarea teritoriului lor Ș ș ț ț 47; din
această cauză, o parte din trib a migrat spre Nordul îndepărtat, în Lai , în apropiere de afluen iiș ț fluviului Iordan; i-au măcelărit pe to i locuitorii, au incendiat cetatea, au rezidit-o i au numit-oț ș
Dan48, după numele strămo ului lor. Situl de la Dan (Tell el-Qadi) a fost excavat. Din punct deș
vedere arheologic, cetatea distrusă de dani i corespunde nivelelui VIIA, care datează aproximativț
din 1200 î. Hr. Nivelul VI, un simplu campament cu numeroase gropi de depozitare adânci,
reprezintă ocuparea cetă ii imediat după cucerirea acesteia de către dani i, iar nivelul V reprezintăț ț
cetatea reconstruită.
În ciuda unui raid asupra cetă ilor: Gaza, A kelon i Ecron, Iuda nu s-a extins niciodată spre Estț ș ș
către Mediterană a a cum fusese prevăzut la repartizare, din moment ce, a a cum indică mărturiileș ș
arheologice, filistenii aveau să ocupe mai tărziu zona litoralului. După moartea lui Iosua, tribul lui
Iuda i cel al lui Simeon aveau să lupte cu cananenii pe teritoriul atribuit lor. Iudeii au pusș
stăpânire pe zona deluroasă, dar nu au putut să îi alunge pe cananenii din câmpie. Un rege
cananean al Hazorului, pe nume Iabin, s-a opus israeli ilor ț 49. Cananenii posedau echipament
militar superior, carele lor de luptă fiind consolidate par ial cu fier ț 50; enclavele cananene audevenit pentru israeli i un spin în ochi i un ghimpe în coastă, exact cum profe ise Moiseț ș ț 51.
SECOLUL AL XIV-LEA I SECOLUL AL XI-LEA Î.HR.Ș
JUDECĂTORII
După moartea lui Iosua, israeli ii au fost condu i de „ ofetim” un termen care a fost tradus în modț ș ș
tradi ional ca „judecători”, de i consilierea juridică era doar parte a oficiului lor. „Conducători” ar ț ș
putea fi o traducere mai bună. Cartea Judecătorilor relatează despre perioade în care Israel era
asuprit de puteri străine, urmate de perioade în care Domnul ridica „judecători” pentru a izbăvi
poporul Său. Tema recurentă a căr ii Judecătorilor este rezumată în refrenul „În vremea aceea, nuț
era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 17:6; 21:25)
O cronologie a Judecătorilor
Dacă însumăm perioadele pe care cartea Judecătorilor le alocă domniei judecătorilor numi i iț ș
tuturor perioadelor de pace, dar i de asuprire străină, ar rezulta un total de 410 ani, de la începutulș
asupririi lui Cu an-Ri eataim până la moartea lui Samson. Dacă se acceptă datarea Exodului înș ș
1447 î. Hr., pe baza afirma iei că Solomon a început zidirea Templului (967 î. Hr.) după 480 deț
ani de la Exod52 , este clar că diferen a de 70 ani nu poate cuprinde cei 40 de ani de pribegieînț pustie i cei 86 de ani teoretici care acoperă domnia lui Saul, cea a lui David i primii patru ani aiș ș
domniei lui Solomon, cu atât mai pu in necunoscutele privitoare la durata conducerii lui Iosua, laț
bătrânii care i-au urmat i la Samuel; de aceea trebuie presupus că cel pu in unele mandate deș ț
judecător i unele perioade de asuprire au fost simultaneș 53.
49 Judecători 4:2-350 Judecători 4:13
51 Numeri 33:5552 1Împărați 6:153 Lawrence, 2008, pg. 58
Conform căr ii Judecătorilor, madiani ii i amaleci ii călărind pe cămile au trecut peste Iordan înț ț ș ț
partea de nord a Israelului, în număr foarte mare, obligându-i pe israeli i să se refugieze în pe teri.ț ș
Invadatorii i-au stabilit tabăra în valea Izreelș 56. Un număr de 22 mii de israeli i s-au raliat deț
partea eliberatorului ales de Dumnezeu, Ghedeon, dar la insisten a Domnului, el i-a redus armataț ș
la doar trei sute de luptători. Noaptea, înarma i doar cu trâmbi e i cu făclii ascunse în ulcioare,ț ț ș
oamenii lui Ghedeon s-au apropiat de tabăra madiani ilor dinspre dealul More, luându-I prinț
surprindere; îngrozi i, madiani ii au dezertat, dar au fost împiedica i a traversa Iordanul de cătreț ț ț
efraimi i, care au pus stăpânire pe locul de trecere de la Bet-Bera.ț
Victoria lui Ghedeon asupra madiani ilor ț 57 s-ar fi petrecut astfel58:
Armata madianită de 135 de mii de luptători este stabilită la nord de dealul More. Armata lui
Ghedeon este campată la izvorul Harod. Ghedeon alege trei sute de oameni i îi împarte în treiș
cete, pentru a ataca pe du man în timpul nop ii. Armata principală a lui se deplasează spre sud.ș ț
Atacul pe cele trei fronturi reu e te , iar madiani ii se grăbesc spre valea Iordanului, undeș ș ț
armata israelită principală le împiedică retragerea.
Ultimele deta amente ale armatei madianite traversează Iordanul. Cu ajutorul triburilor:ș
Neftali, A er, Manase i Efraim, Ghedeon îi urmăre te pe madiani i până la Sucot i la Penuel, dar ș ș ș ț ș
locuitorii acestor cetă i refuză să îi hrănească armata. Ghedeon continuă urmărirea până la Karkor,ț
unde restul de 15 mii de madiani i se odihneau; ace tia sunt lua i prin surprindere i pu i pe fugă.ț ș ț ș ș
MOABITA RUT
Ac iunea căr ii lui Rut este plasată în perioada judecătorilor ț ț 59. Cartea relatează povestea
Naomei din Bethlehemul Iudeei, care, din cauza foametei a plecat să locuiască în Moab, dincolo
de Marea Moartă. În cele din urmă, Naomi, văduvă acum, se întoarce în Bethlehem împreună cu
Rut, nora ei moabită, văduvă i ea. Legea lui Moiseș 60 permitea săracilor i străinilor să strângăș spicele de pe un ogor recoltat. Culegând spicele, Rut atrage aten ia lui Boaz, un mo ier bogat iț ș ș
rudă cu so ul decedat al Naomei. Boaz o ia de so ie pe Rut i o îngrije te, astfel i pe Naomi.ț ț ș ș ș
Semnifica ia acestei istorisiri rezidă în aceea că Rut i Boaz aveau să devină nimeni al ii decâtț ș ț
Un eveniment neonorant din istoria lui Israel pe vremea judecătorilor se găse te men ionat subș ț
forma unui apendice al căr ii Judecătorilor. Este vorba despre întâmplarea în care că ni te israeli iț ș ț
din cetatea Ghibeei, la nord de Ierusalimul de azi, au necinstit pe femeia unui levit care se întorcea
acasă prin regiunea controlată de tribul lui Beniamin. Levitul a tăiat femeia în 12 bucă i i le-aț ș
trimis tuturor celorlalte triburi Israelite care, bulversate fiind, se pun în mi care. Când beniami iiș ț
refuză să îi predea pe infractori, celelalte triburi jură să nu î i căsătorească fetele cu beniami i iș ț ș
lansează un atac. Astfel, 400 de mii de osta i, după cum se raporteazăș 61 au atacat 26700 de
beniami i, dintre care mai rămân în via ă doar ase sute. Exterminarea aproape totală a unui trib îiț ț ș
supără pe ceilal i israeli i, situa ia ducând, în mod ironic, la i mai multă vărsare de sânge, pentruț ț ț ș că israeli ii se văd obliga i să atace cetatea Iabes-Ghiladului (care nu se alăturase israeli ilor înț ț ț
lupta împotriva beniami ilor) pentru a răpi so ii pentru beniami ii răma i în via ă.ț ț ț ș ț
SECOLUL AL XII-LEA I SECOLUL AL XI-LEA Î. HR.Ș
FILISTENII
Se poate sus ine că filistenii au reprezentat cea mai mare amenin are pentru israeli i. În anul alț ț ț
cincilea al domniei sale, 1180 î. Hr., Ramses al III-lea, faraonul Egiptului, a învins a a-numiteleș
„popoare ale mării”62 într-o bătălie navală despre care se crede că a avut loc la gura de vărsare a
Nilului. Faptele sale au fost înregistrate pe basoreliefuri sculptate în pere ii templului dedicate luiț
Amon, la Medinet Habu, pe malul de vest al Nilului, lângă Teba. Acolo sunt reprezentate
popoarele mării care ajung în Egipt, împreună cu familiile i cu lucrurile lor. Printre popoareleș
mării se află un popor numit Pereset , despre care se spune că purta coifuri cu pene sau trestii care
erau prinse vertical într-o bandă orizontală63. Oamenii acestui popor erau filistenii Vechiului
Testament. Unul dintre semnele pictografice de pe un disc de lut găsit în Phaistos, Creta, datat din
secolul al XVII-lea î. Hr. i arătând un coif similar celor de la Medinet Habu, precum i aluzia căș ș
filistenii au venit din Caftor 64 indică originea cretană a acestora. „Caftor ” este echivalentulcuvântului egiptean Keftyw („Creta”). Filistenii au fost probabil alunga i din Creta de alte popoareț
ale mării. Sosirea filistenilor pe coasta mediteraneană a Palestinei a fost parte a migra iei masive aț
acestor popula ii (popoarele mării), învinse într-o bătălie navală de faraonul egiptean Ramses alț
III-lea la gura de vărsare a Nilului în 1180 î. Hr. Pe marele papirus Harris al lui Ramses al IV-lea
61 Judecători 20:4762 popoarele mării = nume dat unei coaliții de popoare, în principal de origine egeeanăși anatoliană, care au atacat Egiptul și este posibil să fi contribuit la capitularea
Imperiului Hitit în cca 1180 î.Hr. Filistenii făceau parte dintre popoarele mării63 Lawrence, 2008, pg. 6064 Amos 9:7
1. Ionatan i scutierul său atrag aten ia filistenilor din avanpost i dispar apoi în chei. Urcândș ț ș
partea abruptă a cheilor, ace tia ajung în spatele străjilor filisteneș
2. Ionatan i scutierul său ucid vreo 20 de filisteni, pun mâna pe cei din avanpost i îi pun peș ș
ceilal i pe fugă.ț
Faza a treia
1. Principalul corp de armată filisteană îi confundă pe tovară ii lor, fugind înspre ei cu un atac alș
israeli ilor i se retrageț ș
2. Saul profită de confuzia creată i porne te atacul cu corpul principal de armată, urmărindu-iș ș pe filisteni până dincolo de Bethel.
Saul i fiul său, Ionatan, au avut un oarecare succes în lupta cu filistenii, dar nu a reu it să punăș ș
capăt amenin ării acestora. Iar mai grav era faptul că Saul a pierdut sprijinul profetului Samuel, elț
neîndeplinind cererea decretata în mod divin de către Samuel, de a nimici cu desăvâr ire peș
amaleci iț 73, cru ându-l doar pe rege i cele mai bune dintre oile i vitele amaleci ilor. Samuel, deci,ț ș ș ț
a rostit sentin a lui Dumnezeu, de respingere a lui Saul din calitatea de regeț 74.
Delegat fiind de Dumnezeu, Samuel merge la Bethlehemul Iudeei i unge rege pe un tânăr ș
chipe , care păstorea turmele tatălui său cântând la liră, pe nume David; o vreme David va rămâneș
într-o slujbă oarecare la curtea lui Saul din Ghibea.
Când filistenii i-au a ezat tabăra între Soco i Azeca, în Iudeea, armata lui Saul s-a pregătitș ș ș
de război în valea Ela (modernul Wadi es-Sunt). Israeli ii erau îngrozi i de eroul filistean pe numeț ț
Goliat, care timp de 40 de zile i-a provocat pe israeli i să găsească un partener pe care să îlț
înfrunte. Goliat avea o înăl ime de 6 co i i o palmă (cca 2.9 m sau 91/2 ft)ț ț ș 75. Saul, de i era maiș
înalt cu un cap decât to i ceilal i, nu îndrăznea să îl înfrunte pe Goliat; dar David, înarmat doar cuț ț
o pra tie cu pietre, s-a apropiat de Goliat i cu o singură lovitură l-a doborât i apoi cu chiar sabiaș ș ș acestuia, îi taie capul, aducând victoria israeli ilor. Filistenii au fugit, urmări i de israeli i până laț ț ț
Gat i la Ecron.ș
Chiar dacă David avea legături strânse cu familia lui Saul (era prietenul apropiat al lui Ianatan, fiul
lui Saul, i se căsătorise cu Mical, fiica lui), el se teme că Saul ar putea să îl omoare i fuge laș ș
Nob, unde trece săia sabia lui Goliat; apoi se îndreaptă spre Gat, adăpostindu-se printre filisteni.
Din Gat se mută în Adullam i apoi pe dealurile din Moab; dealurile abrupte i împădurite dinș ș
73 1 Samuel 15.374 1 Samuel 15:23b75 1 Samuel 17:4
Iudeea i râpele din de ertul Iudeei îi ofereau lui David adăpostul ideal. Cu o anumită ocazie laș ș
Nob, la nord-est de Ierusalim, Saul a dispus executarea a 85 de preo i ai Domnului, pe motiv căț
ace tia l-ar fi ajutat pe David. Pe când fugea de Saul, oameni nedreptă i i i nemul umi i s-au raliatș ț ț ș ț ț
cu David, care ducea via a grea a unui lider proscris, atacându-i pe filisteni ori de câte ori aveaț
prilejul. Întorcându-se în Israel, se luptă cu filistenii la Cheila i este urmărit de Saul la Hore , laș ș
Maon i apoi la En-Ghedi, cu Saul pe urmele lui, fuge la Maon i se refugiază din nou în Gatș ș 76.
Regele Aki al Gatului, crezând că David îi este aliat împotriva lui Israel, îi dă acestuia iclagul caș Ț
bază militară. Refugiul a atras după sine obligativitatea seviciului militar, posibil chiar iș
împotriva poporului său. Ceilal i domnitori filisteni l-au convins pe Aki să nu â i asume riscul deț ș ș a-l implica pe David în luptă într-o campanie împotriva lui Israel, de la Aphek, poruncindu-i-se să
se întoarcă la iclag.Ț
Filistenii s-au luptat cu Saul pe muntele Ghilboa, la marginea văii Izreel. Acolo for ele israelite auț
fost nimicite; cei trei fii ai lui Saul, inclusiv prietenul apropiat al lui David, Ionatan, au fost uci i.ș
Saul însu i, fiind grav rănit, se sinucideș 77. Corpurile lor neînsufle ite sunt atârnate de filisteni peț
zidurile Bet- eanului, dar locuitorii din Iabes-Ghilad le dau jos i le le îngroapă.Ș ș
PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE 1010 – 970 Î. HR.
Vestea mor ii regelui Saul i a lui Ionatan pe muntele Ghilboa l-a devastat pe David. El mergeț ș
atunci la Hebron, unde este uns ca rege al lui Iuda; la acel moment avea 30 de ani. Aici a domnit
apte ani i jumătateș ș 78.
Căpetenia o tirii lui Saul, Abner, nu l-a recunoscut pe David ca rege. În schimb, l-a luat peș
singurul fiu al lui Saul, rămas ăn via ă i l-a pus rege peste Israel, care cuprindea teritoriul ocupatț ș
de triburile nordice i de Beniamin. În 2 Samuel, fiul lui Saul este numit I -Bo et, însemnândș ș ș
„omul ru inii”, care pu in probabil să fi fost numele său real. Textul din 1Cronici 8:33 neș ț
dezvăluie numele său real, adică E -Baal, care înseamnă „omul lui Baal” i care a fost schimbat deș ș scribii căr ii lui Samuel. I -Bo et a avut o domnie de doi ani de zile, timp în care au existatț ș ș
ciocniriîntre luptătorii lui i ai lui David, dar când Abner a trecut de partea lui David, autoritateaș
lui I -Bo et a slăbit în mod fatal. El a fost ucis de doi dintre ofi erii săi, ace tia fiind executa iș ș ț ș ț
pentru aceasta la ordinul lui David, care a demonstrat astfel că nu este implicat. Apoi delega iiț
triburilor lui Israel au venit la David în Hebron i recunoscându-l, l-au uns ca rege peste Israel.ș
76 Vezi Lawrence, 2008, pg. 6277 1 Samuel 31:1-478 2 Samuel 5:8
Acest regim israelit unic, aflat sub stăpânirea lui David reprezenta o adevărată amenin are pentruț
filisteni. Ca urmare, armata filisteană se adună în valea Refaim, lângă Ierusalim, care era o enclavă
iebusită aflată încă sub stăpânirea cananenilor. Inten ia filistenilor era să blocheze accesul luiț
David la noii săi alia i din Nord, în momentul de maximă vulnerabilitate a sa. David îi înfrânge, deț
două ori chiar, pe filisteni acolo, de la Ghibeon până la Ghezer. Autoritatea filistenilor asupra lui
Israel a fost categoric înfrântă.
DAVID CUCERE TE IERUSALIMULȘ
Enclava iebusită, care avea să fie mai târziu cunoscută ca Ierusalim, împăr ea teritoriul lui Davidț
în două: Israel la nord i Iuda la sud. Împrejmuit din trei păr i de văi adânci i de inând o bunăș ț ș ț rezervă de apă, Ierusalimul avea un poten ial defensiv deosebit. De aceea nu a putut fi cucerit deț
israeli i până în acel moment. Acesta i-ar fi asigurat lui David un loc central excelent pentru oț
capitală na ională, acceptabilă atât pentru Iuda cât i pentru Israel.ț ș
David cucere te Ierusalimul doar cu trupele personale, însă detaliile acestei cuceriri suntș
neelucidate. Referin a la un pu de apă sugerează că David cuno tea un pasaj secret, probabil celț ț ș
care ducea de la izvorul Ghihon, din afara zidurilor cetă ii, în interiorul acesteiaț 79. Faptul că
această întreprindere îi apar inuse, este sugerat de numele cetă ii, „cetatea lui David”.ț ț
David a hotărât să aducă chivotul Legământului care fusese capturat de filisteni, înapoi la
Ierusalim. După ce a fost capturat, chivotul a fost dus prin cetă ile filistene A od, Gat i Ecronț ș ș 80;
din cauza erup iei unei epidemii, chivotul este trimis înapoi pe un car tras de două vaci i fărăț ș
căru a , până la Bet- eme în Israel. De acolo a fost dus la Chiriat-Iearimț ș Ș ș 81.
Prin readucerea chivotului, Ierusalimul a devenit atât capitala religioasă cât i capitala politică aș
regatului lui David. S-a ridicat un cort care să adăpostească chivotul i au fost desemna i preo iș ț ț
care să oficieze sacrificiile necesare. Prin profetul său Natan, Domnul spusese în mod clar că unul
dintre fiii lui David avea să construiască un templu permanent în care să fie adăpostit chivotul.RĂZBOAIELE LUI DAVID
După ce a devenit rege, David a luat măsuri aspre împotriva vecinilor săi i a început o serie deș
cuceriri expansive, ajungând conducătorul unui vast imperiu. Deoarece ambasadorii lui David au
fost umili i (li s-a ras barba pe jumătate i li s-au tăiat hainele), căpetenia armatei lui David, Ioab, aț ș
asediat capitala amoni ilor, Raba (modernul Amman). Amoni ii au angajat ni te mercenari dinț ț ș
statele arameice: Bet-Rehob, oba i Tob din nord. Ioab i-a pus pe fugă pe aramei, dar ace tia s-auȚ ș ș
79 2 Samuel 5:880 Vezi Lawrence, 2008, pg. 6581 1 Samuel 5:1-7:2
regrupat i au revenit cu o nouă armată. David a trecut cu armata lui la Helam (probabil modernulș
Alma din Sudul Siriei) i i-a învins pe aramei, omorându-l i pe obac, căpetenia o tirii lor.ș ș Ș ș
După ce Ioab a reluat asediul Rabei, David a rămas la Ierusalim. Aici el comite adulter cu Bat ebaș
i pune să fie omorât so ul acesteia, Urie, hititul, eveniment care avea să îi păteze numele i înș ț ș
urma căruia avea să primească un tăios repro din partea profetului Natan.ș
Raba a fost în cele din urmă cucerită, poporul a fost pus la muncă silnică, iar coroana de aur
încrustată cu nestemate a regelui amonit, care cântărea 34 kg82 a fost pusă, probabil doar
provizoriu, pe capul lui David.
David i-a învins pe moabi i, cru ând o treime dintre ei; generalii lui, Ioab i Abi ai, au nimicit 12ț ț ș ș mii de edomi i în Valea Sării, în Araba, la sud de Marea Moartăț 83; apoi a plasat garnizoane peste
tot în Edom.
David i-a îndreptat aten ia spre Haddadezer, regele arameilor din oba; când arameii din Damascș ț Ț
au venit în ajutorul lui Haddadezer al obei, David i-a învins în chip uimitor i a plasat garnizoaneȚ ș
la Damasc. Stăpânirea lui David se întindea de la râul Egiptului, Wadi el-Arish, până la Eufrat.
Talmai, regele arameu al Ghe uruluii-a dat lui David de so ie pe fiica sa Maaca; Hiram,ș ț
domnitorul ora ului fenician Tyr, de pe coastă, dorea, de asemenea, să lege rela ii bune cuș ț
David.El i-a trimis lui David bârne de cedru, dulgheri i pietrari care i-au construit un palat laș
Ierusalim.
Despre practicile administrative folosite de David în timpul domniei sale de 40 de ani se cunosc
prea pu ine informa ii. Recensământul lui David, care a provocat mânia profetului Gadț ț 84 a fost
realizat cu scopul pregătirii unei reorganizări fiscale radicale dar, posibil, i a unei recrutări. Înș
mod paradoxal, tocmai familia sa avea să îi creeze o mul ime întreagă de probleme în ultimii săiț
ani. Luptele interne i conduita sexuală inadecvată care au tulburat familia lui David erau, dinș
perspectiva căr ii lui Samuel, o pedeapsă divină pentru adulterul comis de David cu Bat eba iț ș ș pentru uciderea prin delegare a so ului acesteia, Urie, hititul. La urcarea lui pe tron, David aveaț
două so ii; i-a luat altele patru în timpul celor apte ani i jumătate cât a domnit la Hebron, iar,ț ș ș ș
când a devenit rege la Ierusalim, i-a luat încă alte so ii i concubineș ț ș 85.
Doi dintre copiii lui David au declan at o serie de evenimente tragice, care s-au încheiat cuș
pierderea temporară a tronului de către David. Fiul cel mai mare, Amnon, s-a îndrăgostit de sora
82 75 lb
83 2 Samuel 8:13; 1 Cronici 18:12; Psalmii 6084 2 Samuel 24:11-1485 2 Samuel 2:2; 3:2-5; 5:13-14
lui vitregă, Tamar i prefăcându-se bolnav, el cere ca Tamar să îi pregătească ni te pâine i să i-oș ș ș
aducă în cameră, unde el o violează pe aceasta. Doi ani mai târziu, Absalom, fratele bun al
Tamarei, îl omoară pe Amnon i se refugiază la familia mamei lui, în Ghe ur, la est de Laculș ș
Galileei; revine după trei ani la Ierusalim, unde încearcă să intre în gra iile oamenilor, iar apoiț
merge la Hebron, unde se autoproclamă rege.
La această veste, David, în vârstă de 60 de ani, părăse te Ierusalimul i traversează Iordanul spreș ș
Mahanaim. Absalom se întoarce la Ierusalim i intră la concubinele tatălui său sub privirileș
întregului popor, acest lucru reprezentând nu doar împlinirea profe iei lui Natanț 86, ci i oș
revendicare a puterii regale. Absalom îl urmăre te pe David dincolo de fluviul Iordan; lupta areș loc în Codrul lui Efraim, armata lui Absalom fiind învinsă iar el, călare pe un catâr, este prins cu
părul în ramurile unui terebint, unde rămâne atârnat. Ioab, căpetenia o tirii lui David, contrar ș
poruncii explicite a lui David, înfinge i trei suli e în pieptul lui Absalom. Astfel ia sfâr it revoltaș ț ș
lui Absalom.
David s-a întristat foarte tare la vestea mor ii, Absalom, dorindu- i să fi murit el în locul fiului său.ț ș
În cele din urmă, David se întoarce la Ierusalim unde rămâne popular, de i nu este unanimș
acceptat. O răscoală a beniamitului eba este înăbu ită când locuitorii din Abel-Bet-Maaca, oȘ ș
cetate în Nordul îndepărtat al ării, îi taie capul i îl aruncă peste zidul cetă ii lor asediate.ț ș ț
Se pare că David îi promisese Bat ebei că fiul ei, Solomon, îi va urma la tronș 87. Cum David
îmbătrânise i era tot mai slăbit, Adonia, cel mai vârstnic fiu în via ă, a candidat la tron. A încercatș ț
i el să intre în gra iile poporului i a primit sprijinul lui Ioab, căpetenia o tirii lui David. Cândș ț ș ș
profetul Natan i-a adus vestea că Adonia s-a autoproclamat rege în timpul unei petreceri la En-
Roguel, lângă Ierusalim, David a fost constrâns să ia măsuri i să îl proclame pe Solomon rege.ș
Preotul adok i profetul Natan îl ung rege pe Solomon la izvorul Ghihon lângă Ierusalim. AdoniaȚ ș
e uează în aspira ia sa la tron i Solomon este înscăunat. După ce a domnit 40 de ani, David moareș ț ș la vârsta de 70 de ani88.
MĂRTURII ARHEOLOGICE
Dat fiind că David nu este men ionat în nici o inscrip ie contemporană, el a fost uneori ignorat iț ț ș
considerat ca inexistent; însă, în iulie 1993 s-a descoperit un fragment dintr-o stelă de bazalt la
Tell el-Qadi (anticul Dan, în Nordul Israelului). Stela a fost ridicată de un rege arameu, probabil
86 2 Samuel 12:11-1287 1 Împărați 1:13, 1788 2 Samuel 5:4; 1 Împărați 2:10-11
Hazael din Damasc (843-796 î. Hr.) i a fost scrisă în arameică. Această descoperire a rămasș
celebră, pentru că aminte te de „casa lui David”; termenul „casă” se referă aici la „dinastie”sau laș
„stat întemeiat de” i a fost adoptat i de alte popoare din Orientul Apropiat antic. Astfel, la doar ș ș
aproximativ 130 de ani de la moartea sa, David era evident considerat un personaj istoric. S-a
sugerat, de asemenea, identificarea numelui lui David într-o inscrip ie egipteană de la Karnak ț
apar inând faraonului e onk (945-924 î.Hr.) i cu ocazia restaurării rândului 31 de pe Piatraț Ș ș ș
Moabită din Dibon, în Iordania de azi (o inscrip ie redactată de Me a, rege al Moabului în cca 830ț ș
î.Hr.), însă niciuna dintre aceste mărturii nu a primit girul academic suficient din partea
speciali tilor ș 89. ANII 970-930 Î.HR. – SOLOMON DEVINE REGE
La scurt timp după ce Solomon, fiul lui David, a succedat la tronul lui Israel, el a ac’ionat cu
cruzime pentru a îndepărta pe cei din jurul lui, care ar fi putut să îi submineze autoritatea. Fratele
său vitreg, Adonia, care încercase anterior să ob ină tronul, a fost executat. Abiatar a fost înlocuitț
din func ia de mare-preot de adok. Cu permisiunea lui Solomon, Benaia l-a ucis pe Ioab,ț Ț
comandantul armatei lui David, i i-a preluat func ia.ș ț
Solomon urcă pe „înăl imea”ț 90 sau sanctuarul de la Gabaon; aici a fost înăl at tabernacolulț
recuperat de la filistenii care atacaseră iloȘ 91. După ce Solomon a oferit o mie de arderi de tot,
Domnul i s-a arătat într-un vis i i-a spus să ceară orice dore teș ș 92; con tient de lipsa lui deș
experien ă i de povara responsabilită ilor sale, Solomon a cerut o inimă pricepută, pentru a judecaț ș ț
poporul i pentru a deosebi binele de rău. Domnul îi va îndeplini această cerere, binecuvântându-l,ș
de asemenea i cu via ă lungă, bogă ie, glorie i moartea du manilor săi.ș ț ț ș ș
Solomon a fost un om al păcii, însu i numele său însemnând „pa nic”.În timpul domniei lui, Israelș ș
a cunoscut o prosperitate i o bogă ie fără precedent. Cartea Regilor îl prezintă pe Israel ca unș ț
popor numeros, fericit i mul umitș ț 93.La începutul domniei sale, Solomon a făcut o alian ă cu Egiptul, căsătorindu-se cu fiica faraonului.ț
Regele în cauză a fost Siamun (979-960 î.Hr.) din slaba dinastie a XXI-a. Siamun a atacat i a arsș
cetatea cananeană, Ghezer, a ucis pe to i locuitorii cetă ii i a dăruit-o fiicei sale ca o zestre,ț ț ș
oferindu-i astfel lui Solomon o adăugire modestă la teritoriul său.
89 Lawrence, 2008, pg. 6790 înălțime = centru cultic neautorizat unde Domnul și/sau zeii păgâni erau adorați91 Șilo a fost un important centru religos și administrativ pe vremea lui Samuel și era
locul unde a fost amplasat tabernacolul înainte ca acesta sa fie mutat la Gabaon92 1 Împărați 3:593 1 Împărați 4:20, 24-25
Solomon a găsit un aliat de valoare în Hiram, regele Tyrului, ora ul fenician de pe ărmulș ț
Libanului. Hiram i-a oferit lui Solomon lemn de cedru94 pentru proiectele sale de construc ie, iar ț
Solomon i-a dat în schimb untdelemn de măsline. Solomon i-a dat lui Hiram 20 de localită i laț
hotarul Galileei, într-o zonă prtedominant neisraelită; Hiram nu a fost impresionat de acest gest iș
a numit aceste cetă i Cabul, care înseamnă „fără valoare”. Solomon le va recupera pe acestea la oț
dată ulterioară.
Israel a suferit multe schimbări în timpul domniei lui Solomon. Vechile structuri tribale erau
insuficiente pentru a satisface cererea fiscală a statului său extins. Solomon a reorganizat ara în 12ț
teritorii administrative, adesea ignorând vechile loturi tribale95. Spre deosebire de David, Solomonnu a condus campanii de cucerire a teritoriilor străine.
TEMPLUL LUI SOLOMON
Lui David, tatăl lui Solomon, i se interzisese de Domnul să construiască un templu la
Ierusalim, „căci e ti un om de război i ai vărsat sânge”ș ș (1 Cronici 28:3). Astfel, îi revine lui
Solomon sarcina de a construi Templul, pe care îl începe în anul al patrulea al domniei sale(967 î.
Hr.) i construc ia acestuia avea să dureze apte ani. Templul este descris în detaliu în 1 Împăra iș ț ș ț
6:1-10, 14-38 i în 2 Cronici 3:3-17. Solomon a placat pere ii interiori ai Templului cu lemn dinș ț
cedru de Liban, cedrii din mun ii Liban reprezentând o sursă de cherestea frecvent exploatată înț
Antichitate. Apoi a acoperit tot interiorul Templului cu aur, inclusiv pere ii i pardoseala, avândț ș
suficient aur pentru aceasta. Una dintre sursele de aur era localitatea Ofir, care trebuie localizată
undeva în Vestul Arabiei, fie în zonele bogate în aur la nord de Wadi Baysh, fie între Mecca iș
Medina; un ostracon în ebraică descoperit la Tell Quasile, lângă modernul Tell Aviv, datând din
prima jumătate a secolului al VIII-lea, spune: „aur din Ofir pentru Bet-Horon, 30 de ekeli”. Aurulș
era disponibil în Antichitate; templele egiptene erau uneori placate cu aur, faraonii Tutmes al III-
lea (1479-1425 î. Hr.), Ramses al II-lea (1279-1213 î. Hr.) i Ramses al III-lea (1184-1153 î.Hr.)ș fiind cunoscu i pentru placarea templelor cu aur. O practică similară este întâlnită i înț ș
Mesopotamia, conform mărturiei lui Entemena, regele Laga ului (cca2400 î. Hr.) i a regilor ș ș
asirieni Esarhaddon (681-669 î. Hr.) i Assurbanipal (669-627 î. Hr.). Pytius, regele Lidiei, aș
dăruit regelui persan Xerxe (486-465 î.Hr.) 3993000 de darici de aur, adică aproximativ 61.5 tone;
94 Asemenea lui Solomon, și alți conducători din Orientul Apropiat au căutat săexploateze resursele de lemn din Liban. Pe un basorelief din piatră, lucrători ai regelui
asirian Sargon (722-705 î.Hr.) sunt înfățișați transportând lemn pe mare, din Korsabad,Irak.95 Vezi Lawrence, 2008, pg.73
împăratul roman Traian (98-117 d. Hr.) a capturat cel pu in 4393 tone de aur de la daci (Româniaț
de azi)96.
În Egipt, aproape contemporan cu Solomon, este faraonul Osorkon I (924-889 î. Hr.), cel
căruia i s-a atribuit donarea celei mai mari cantită i de aur către templele egiptene, i anume 18ț ș
tone97 în primii ani ai domniei sale. Tatăl lui Osorkon a fost e onk (945-924 î. Hr.) identificat, deȘ ș
regulă, cu biblicul i ak, care a atacat Iuda în anul al cincilea al domniei fiului lui Solomon,Ș ș
Roboam (926 î. Hr.) i a luat câteva dintre vistieriile Casei Domnului i ale palatului regal,ș ș
inclusiv scuturile din aur făcute de Solomon; este posibil astfel ca aurul pentru templul lui
Solomon să fie din darurile generoase ale lui Osorkon.După moartea lui Solomon înceepe declinul politic al evreilor. Statul unitar se împarte în două
regate (cca 926 î. Hr.), al lui Iuda i al lui Israel, în permanentă luptă între ele i cu popoareleș ș
vecine. Frământările interioare contribuie la i ele la slăbirea continuă a celor două state, care seș
vor prăbu i sub loviturile marilor imperii vecine. Cel dintâi cade Israelul (721 î. Hr.), cucerit deș
Sargon al II-lea, regele Asiriei. Un mare număr de israeli i sunt deporta i în Mesopotamia, iar ț ț
teritoriul cucerit este colonizat cu o popula ie adusă din afară; ceea ceț va avea drept rezultat un
mare amestec de popula ii i de credin e religioase. În anul 597 este cucerit i regatul lui Iuda deț ș ț ș
către Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului.
III. 3. PERIOADA EXILULUI I A PROFE ILOR Ș Ț
Etapa exilului a durat din 587 până în 521 î. Hr. i a fost caracterizatăde via aș ț
paralelă i opusă a două comunită i: cea a evreilor răma i în patrie, credincio i monarhiei, iș ț ș ș ș cea a evreilor du i în exil, care au trăit o via ă separată, bogată în evenimente culturale iș ț ș
religioase.
După ce a ocupat definitiv Iudeea i a prădat Ierusalimul i Templul (587 î. Hr.),ș ș
Nabucodonosor s-a ocupat de reorganizarea noului teritoriu. O parte a popula iei, cea maiț
importantă din punct de vedere economic sau cultural, a fost deportată în Babilon,
continuându-se politica inaugurată în 599 î. Hr.. ”După cele 3023 de familii deportate în 599
î. Hr., cea de-a doua deportare a fost mai redusă: 832 familii. Dar dacă în 582 î. Hr. au fost96 Lawrence, 2008, pg. 7497 Ibidem
deportate alte 745 familii (Ier.58:28), înseamnă că Babilonul nu considera încă stabilită
situa ia politică în Ierusalim.”(P. Sacchi, op. cit., p. 46)ț . În pofida repetatelor invazii i aș
violen elor care le înso eau, Iudeea continua să existe. Dacă babilonienii practicauț ț
deportările popoarelor din inuturile lor în Babilon, ei nu aveau obiceiul asirian de a aduce înț
loc popula ii originare din alte păr i ale imperiului. Din Iudeea au fost îndepărtate elementeleț ț
cele mai importante, dar locul lor a fost luat de al i evrei, nu de străini. Cultura iudaică seț
putea men ine în Ierusalim a a cum s-a men inut i la deporta ii din Babilon, fiindcă ei nu auț ș ț ș ț
fost separa i i trata i ca sclavi, ci a eza i în zone precise, unde puteau cultiva rela iile dintreț ș ț ș ț ț
ei, cât i pe cele cu patrie-mamă.ș
În 587 î. Hr. se afla deja în exil Iehonia, descendentul legitim al dinastiei davidice,
recunoscut ca atare de curtea babiloniană, a a cum rezultă dintr-o tăbli ă administrativăș ț
datată în anul 594 î. Hr. ce indică respectul de care se bucura Iehonia în exil. Iehonia va urca
pe tron în 599 î. Hr., la moartea părintelui Ioiachim, când armata lui Nabucodonosor, deja în
Iudeea, pedepsea rebeliunea tatălui. Yehoyakin, încă foarte tânăr, a fost trimis în Babilon,
iar tronul a fost încredin at unui unchi de-al său, Sedechia. Babilonul l-a considerat peț
Iehonia succesorul legitim al lui Sedechia. Până când s-a răzvrătit, Sedechia a fost considerat
regele Ierusalimului, dar după răscularea i pedepsirea luiș 98 locul lui arevenit lui Iehonia.
„Nu este limpede când i-a putut exercita efectiv Iehonia misiunea sa ambiguă. S-ar putea caș
acest lucru să fi fost posibil numai începând cu 561 î. Hr. , în momentul venirii la tron a
fiului lui Nabucodonosor, Awil Marduk. În orice caz, cei doi descenden i ai săi, Sheshbassar ț
i Zorobabel, au fost cu siguran ă regi i guvernatori ai lui Iuda”ș ț ș (idem, p. 47).
Raporturile dintre casa domnitoare i Iudeea au fost bune. Pentru regii lui Iuda, chiar ș
dacă se aflau în exil, supu ii lor erau cei răma i în patria pe care ei o guvernau pentruș ș
Babilon. Dacă apăruse o ruptură între casa domnitoare i exila i, ace tia aveau motiveș ț ș întemeiate să nu fie în bune rela ii nici cu cei răma i în patrie. Conflictul, care avea rădăciniț ș
economice, a devenit unul ideologic, legat de salvarea propriei identită i. Între cele douăț
comunită i avea să înceapă o luptă ce avea să se încheie spre sfâr itul secolului al V-lea, cuț ș
victoria definitivă a grupului exila ilor. Pe plan religios, compromisul a fost inevitabil, iar ț
bazele lui au fost puse când dinastia davidică mai exista încă, între venirea lui Cirus (539 î.
Hr.) i cea a lui Darius I (521 î. Hr.). Situa ia casei domnitoare iudaice s-a îmbunătă it laș ț ț
moartea lui Nabucodonosor (561 î.Hr.), iar titlurile i func iile s-au men inut i după ceș ț ț ș 98 2Regi 25:7
Cirus a cucerit Babilonul, prin cei doi urma i ai lui Iehonia, Sheshbassar i Zorobabel.ș ș
După domnia lui Sheshbassar, situa ia evreilor exila i s-a schimbat. Tradi iaț ț ț
aminte te că Zorobabel s-a bucurat de un titlu în plus fa ă de predecesorul său: pe lângăș ț
guvernator i rege al Iudeii, el a fost i „conducătorul deporta ilor iudei”. „Probabil căș ș ț
Zorobabel a primit însărcinarea de a se îngriji de readaptarea exila ilor în patrie, chestiuneț
impusă de Persia, protectoarea ,în general, a tuturor castelor de preo i” (P. Sacchi, op. cit.,ț
p.57).
Printre exila i, o figură marcantă a fost Iezechiel, provenit dintr-o familie sacerdotalăț
i înzestrat cu darul profe iei. El a fost călăuzaș ț spirituală i politică a exila ilor care năzuiauș ț să se întoarcă în patrie. Iezechiel dă religiei iudaice o orientare puternic marcată de ceea ce
astăzi am numi „etică”. Structurile acestei gândiri teologice, proprie preo imii, poate fiț
etichetată drept o „teologie a Legământului”; conform acestui mod de a în elege raportulț
omului cu Dumnezeu, ac iunile omului au o importan ă mult mai mare decât în „teologiaț ț
Făgăduin ei”, deoarece Legământul poate rezista numai prinț respectarea Legii. Iezechiel
condamnă întreg trecutul lui Israel i, în consecin ă, regimul monarhic al dinastiei davidice.ș ț
Atacul la adresa monarhiei, considerată de Iezechiel cauza tuturor relelor lui Israel, a fost
dur, dar acest atac a fost i pe planul doctrinei mesianice.ș
Monarhia a căzut în jurul anului 515 î. Hr., iar între iudeii repatria i i cei răma i înț ș ș
patrie s-a deschis un lung conflict, încheiat abia în preajma anului 400 î. Hr. cu afirmarea
definitivă a repatria ilor, care au ajuns să îi considereț pe ceilal i ne-evrei. Dar secolulț
confruntărilor a fost i unul al compromisurilor i al con tientizărilor, al „na terii de sine” aș ș ș ș
evreului, a a cum era el menit să rămână în istorie. Perioada preexilicăș este numită în mod
obi nuit i restrictiv „a ebraismului”; etapa ulterioară coincide cu perioada „iudaică”, ceș ș
durează i în prezent, chiar dacă a cunoscut diferite fazeș Perioada exilului a însemnat pentru iudei un lung ir de suferin e materiale iș ț ș
morale, dar i începutul unei rena teri religioase, care a fost mai ales opera profe ilor, aș ș ț
acelui „duh nou” (Iez. 11:9) adus de profe i. Prăbu irea celui de-al doileaț ș Imperiu babilonian
sub loviturile militare ale per ilor (538 î. Hr.) iș ș expansiunea acestora în tot Orientul
Apropiat vor schimba situa ia politică a iudeilor. Palestina intră sub domina ie persană, iar ț ț
iudeii din exil se întorc în patrie. Revenirea din exil s-a făcut în trei etape, între anii 538 î.Hr.
i 398 î. Hr.ș Cei repatria i s-au a ezat în Iudeea, pe un teritoriu restrâns în jurulț ș Ierusalimului, formând o comunitate religioase, în locul vechii comunită i etnice i politice.ț ș
Termenii folosi i în Vechiul Testament pentru a desemna înalta misiune a profetuluiț
au fost mai întâi „roeh”sau „hozeh”, apoi „nabhi”, primii doi având sensul de „cel ce vede”
ceea ce este ascuns, vizionar, iar cel de-al treilea, care cu vremea va lua locul celorlal i, cuț
sensul de „cel ce veste te”, „cel ce vorbe te” în numele Domnului. Profetul era deciș ș
vestitorul, crainicul lui Iahve, „grăitor din partea lui Dumnezeu” (Ie . 4:16)ș .
Activitatea profe ilor se întinde de fapt pe aproape întreaga istorie a poporului evreu.ț
Pentru că, în sensul cel mai larg al cuvântului, irulș profe ilor începe cu Avraamț 99, cel dintâi
transmi ător al revela iei, i se încheie cu Sfântul Ioan Botezătorul, care va pregăti „caleaț ț ș
Domnului” (Matei 3:3).Profe ii sunt împăr i i, pentru a fi mai u or studia i, înț ț ț ș ț profe i „vechi” iț ș profe i „noi”ț
sau „scriitori”, ace tia din urmă lăsând profe ii scrise.ș ț De asemenea, după epoca în care au
trăit, putem deosebi profe ii anteriori captivită ii,ț ț profe ii din timpul captivită ii babilonice iț ț ș
profe ii de după captivitate.ț
Profetismul ebraic este un fenomen cu totul deosebit în istoria religioasă a
omenirii, el reprezentând ultima treaptă a revela iei vechi-testamentare, înainte deț
revela ia desăvâr ităfăcută prin însu i Fiul lui Dumnezeu.ț ș ș
În ceea ce prive te religia profe ilor, aceasta este, fără îndoială mai bogată i maiș ț ș
profundă decât aceea a patriarhilor sau a lui Moise. Ideea de Dumnezeu este dezvoltată de
profe iț , care pun acum accentul pe universalism. Iahve nu mai este Dumnezeul unic al lui
Israel, ci unicul Dumnezeu, în sensul absolut al acestui cuvânt. Profe ii secolului al VIII-leaț
î. Hr. „au pus bazele, pentru prima dată în istoria lumii, unei religii universaliste” 100. Acei
„al i dumnezei”, despre care se mai vorbe te încă în epoca exodului i de care Moise căutaț ș ș
să-i apere pe evrei, devin acum „idoli” i „lucrul mâinilor” oamenilor, „făcu i de degeteleș ț
lor” (Is. 2:8), „vânare de vânt” (Is. 41:29), „lemne lipsite de orice în elegere”, „fără minte iț ș fără pricepere” (Ier. 10:8), „chipuri turnate”, care nu sunt decât „minciună” (Ier. 10:14).
Teologia profe ilor este însă caracterizată mai ales prin accentuarea mesianismului,ț
prezent în perioadele anterioare doar ca o nădejde într-o promisiune, într-o binecuvântare
prin Israel a tuturor neamurilor pământului. Profe ii vestesc pe Mântuitorul i venireaț ș
Împără iei lui Dumnezeu. Mântuitorul se va numi Mesiaț ; Māshīah, cel „uns”, este un
cuvânt tradus în grece te prin „Hristos”: „Mesia, care se tâlcuie te Hristos”(Sf. Evanghelistș ș
99 cf. Vasilescu E., 1998, op.cit ., p. 364100 A. Lods, Israel des origins au milieu du VIII-e siècle, La Renaiss du Livre, Paris, 1930,p. 565
Ioan, 1:41; 4:25). El va face parte din neamul lui David, va fi precedat de un înainte-
mergător (Mal. 3:23), va fi pre uit 30 de argin i (Zah. 11:12-13), va fi ucis i străpuns (Zah.ț ț ș
12:10). Împără ia mesianică descrisă în mod metaforic de Isaia (cap. 11), „profetul mesianicț
prin excelen ă”, va fi o împără ie a păcii, în care „pacea Lui nu va avea hotar” (ț ț Is. 9:6) iș
în care „nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia” (Is. 2:4). Legământul încheiat
de Iahve cu Avraam i cu Moise va fi un „legământ nou” (Ier. 31:31), în cadrul căruiaș
Dumnezeu „va ridica steag pentru neamuri” (Is. 11:12; 49:22).
Perioada profe ilor reprezintă în istoria religioasă a evreilor un însemnat pas înainte,ț
o nouă treaptă a revela iei. Monoteismul profe ilor este absolut. Se accentueazăț ț universalismul, se întăresc i se limpezesc profe iile mesianice. Religia exterioară face locș ț
treptat unui înalt spiritualism, unei religii scrise nu în legi, ci în inimi. Dar revela ia continuăț
să rămână bunul unui sigur popor. Era necesar un nou legământ, la care să fie chemate toate
neamurile. Acesta se va realiza prin venirea lui Mesia i prin propovăduirea Evangheliei.ș
III. 4. IUDAISMUL CA RELIGIE
Perioada care merge până la 70 d. Hr. este cunoscută în mod obi nuit „a celui de-alș
Doilea Templu”, pentru că la începutul ei se situează reconsacrarea Templului din Ierusalim,
conform ritualurilor elaborate de teologia exila ilor, iar spre sfâr itul ei distrugerea aceluia iț ș ș
Templu de către trupele romane.
Această lungă etapă poate fi subîmpăr ită în mai multe moduri, în func ie de criteriileț ț
adoptate. inând cont de istoria popoarelor învecinate care au condi ionat istoria Israelului,Ț ț
putem identifica o perioadă persană, încheiată prin cucerirea Palestinei de către Alexandru
cel Mare, în 332 î. Hr.. Urmează perioada elenistică, ce se poate subîmpăr i înț perioada
greacă iș perioada romană; anul disjunc iei esteț 63 î. Hr., când Pompei a cucerit Ierusalimul.O periodizare bazată pe evenimentele interne comportă o primă etapă sadochitică
(de la numele familiei marilor preo i), din 515 până în jurul lui 400 î. Hr., iț ș o a doua etapă
sadochitică, aproximativ din 400 până în 173 î. Hr., anul destituirii ultimului mare preot
sadochit. Urmează perioada macabeeană (173-141 î. Hr.), apoi cea ha moneicăș (141- 140 î.
Hr.), urmată de cea irodiană.
Începutul îndepărtat al iudaismului poate fi plasat curând după cucerirea
Ierusalimului de către Nabucodonosor în 587 î. Hr., când încetează să mai existe ultimul restde independen ă politică a evreilor i când începe de fapt împră tierea („diaspora”) lor camț ș ș
peste tot în lumea antică i mai ales în Asia Mică, Siria, Armenia, Mesopotamia, Arabia iș ș
Egipt101. Este de asemenea perioada în care activează din plin profe ii i în care revela iaț ș ț
continuă prin ei, atingând cea mai înaltă treaptă înainte de venirea Mântuitorului. În acela iș
timp însă, după formarea comunită ii religioase iudaice, se va accentua i noua orientare,ț ș
care va face ca iudaismul să devină treptat o altă religie, deosebită de cre tinism.ș
Marile frământări care au avut loc după revenirea iudeilor din exil au avut puternice
repercursiuni i asupra religiei lor. În cadrul organizării religioase s-a ajuns la realizări de oș
valoare deosebită. Astfel, în această perioadă se fixează canonul biblic iudaic, în care sunt
cuprinse 39 de căr i sacre, socotite ca inspirate; la acestea, iudeii din diaspora i în specialț ș iudeii elenistici din Alexandria adăugau i căr ile necanonice sau „anaginoscomene” (bune deș ț
citit), care au trecut i în cre tinism, odată cuș ș Biblia grecească.
Un alt eveniment religios deosebit de important a fost traducerea Bibliei în limba greacă
pentru iudeii din diaspora, care nu mai cuno teau limba ebraică. Este vorba despreș
Septuaginta, cea mai veche traducere a Bibliei , importantă i pentru faptul că sub aceastăș
formă, textul biblic a fost folosit i de biserică.ș
Apar noi institu ii religioase, între care amintim în primul rândț sinagoga, înfiin ată înț
timpul exilului la Babilon, apoi răspândită atât în diaspora, cât i în Palestina. Sinagoga este oș
casă de adunare, în care sacrificiile de la templu sunt înlocuite cu rugăciuni, lecturi din căr iț
sacre etc. Apar, de asemenea, scribii i urma ii lor,ș ș rabinii, erudi i care interpretează Legea iț ș
care mai târziu vor lua locul preo ilor. Ei au pus bazele acelei tradi ii iudaice care va fi fixatăț ț
mai târziu în Talmud. În fine, în urma deschiderii iudaismului către influen ele din afară, ceaț
elenistică în special, începe i prozelitismul iudaic, prin care se pregătea calea pentruș
răspândirea cre tinismului.ș
Sub raport doctrinar, după rena terea religioasă care a urmat revenirii din exil, iudeii trecș printr-o perioadă de frământări care vor duce la apari ia unor direc ii deosebite, a unor curenteț ț
contradictorii. Fariseii, ostili fa ă de influen ele elenistice i fa ă de orice influen ă străină,ț ț ș ț ț
erau apărătorii Legii mozaice, dar acceptau i legea orală a scribilor, acea tradi ie care aș ț
îmbogă it iudaismul. Ei reprezentau curentul popular, opus celui aristocratic alț saduceilor ,
101 Izvoarele istorice pentru cunoașterea acestei perioade sunt în primul rând cărțilecanonice ale Vechiului Testament scrise acum (Ezdra, Neemia, Ester, ultimii profeți),
majoritatea cărților necanonice, precum și apocrifele Vechiului Testament. O importanțădocumentară deosebită au și scrierile lui Josef Flavius și cele ale lui Filon din Alexandria,care poate fi socotit filosoful iudaismului.
care erau favorabili elenismului, dar erau foarte conservatori i limita i din punct de vedereș ț
religios; nu acceptau decât Legea scrisă i erau refractari oricăror reînnoiri.ș
Un alt current îl reprezentau esenienii, care au ajuns să formeze o adevărată confrerie, o
sectă influen ată de idei religioase străine, iraniene, egiptene i pitagoreice. Ei trăiau în jurulț ș
Mării Moarte, aveau o doctrină secretă i practicau un fel de ascetism. Condamnau sacrificiileș
sângeroase, sclavia, folosirea armelor. Recomandau cumpătarea, celibatul (de i unii dintre eiș
se căsătoreau) i aplicau comunitatea bunurilor. Asemănarea unora dintre comportărileș
esenienilor i cele ale primilor cre tini a făcut pe unii cercetători să sus ină teza influen eiș ș ț ț
eseniene asupra cre tinismuluiș 102.Cirus ocupase Babilonul în 539 î. Hr., eliberând toate popoarele pe care Nabonid,
ultimul suveran babilonian, le deportase în Babilon. A a-numitulș „Sul al lui Cirus” ne-a
restituit o listă a na iunilor eliberate, dar nu există vreo men iune nici referitoare la evrei,ț ț
nici la vreun alt popor occidental: toate sunt mesopotamiene. Explica ia constă în faptul căț
Cirus a eliberat popoarele asuprite pe nedrept de Nabonid, dar nu a modificat structura
imperiului babilonian: regiunile din Siria-Palestina apar ineau de multă vreme imperiului, iar ț
suveranii lor făceau parte din consiliul Marelui Rege. Acest lucru a condus la suspiciunea că
edictul lui Cirus, care este men ionat înț Biblie103, nu ar fi existat: chiar tradi ia ebraicăț
datează revenirea primului val de exila i la începutul domniei lui Darius I (521 î.Hr.). Cirusț
a vrut să remedieze situa ia creată de Nabonid – fapt ce a stat la baza simpatiei cu care a fostț
primit – , nu să modifice niște situa ii preexistente. Elț s-a îngrijit de restituirea obiectelor
sacre ale Templului din Ierusalim însu i lui Sheshbassar, suveranul lui Iuda, care se aflaș
atunci pe tron; templul era considerat încă proprietatea suveranului, nu a preo imiiț (Ezdra
1:1-4).
Primul val de repatria i a ajunsț la Ierusalim în 520 î. Hr. i, conform documentelor ș contemporane, atât Zorobabel cât i marele preot Iosua aveau titlul de „uns”, chiar dacăș
numele lui Zorobabel îl preceda în izvoare pe cel al lui Iosua. Zorobabel a fost i cel care aș
început lucrările de reconstruire a templului. Noua clasă de preo i provenită din exil voia săț
102 Orientalistul roman C-tin Daniel, precum și alți specialiști, contrazic însă aceastăsupoziție: „Menționarea esenienilor în Noul Testament , arătați ca mari adversari ai luiIisus Hristos, face să fie cu totul neîntemeiate tezele despre presupusa influență
eseniană asupra creștinismului” (Un esenian menționat în Faptele Apostolilor: Var-Iisus, în „Studii teologice”, XXI (1969), nr.9-10, p. 685103 2 Cronici 36:23; Ezdra 1:1-4
transforme templul, încercând să-l facă „al ei”. Zorobabel a început lucrările, dar, când noul
templu a fost consacrat, în 515 î. Hr., totul era acum în mâinile lui Iosua.
După cum rezultă din pu inele informa ii biblice, a existat un adevărat război civilț ț
între repatria i, care dominau în Ierusalim, i restul poporului lui Iudaț ș 104, în final
impunându-se exila ii, iar lui Zorobabel i se pierde urma. Din faptul că nici unul dintre fiiiț
săi, a căror existen ă este documentată, nu i-a putut urma la tron, se poate deduce cu u urin ăț ș ț
că structura regatului Iuda se schimbase; dintr-o monarhie devenise, în realitate, o republică.
După cum men ionează Josephus Flavius, marea parte a puterii a trecut în mâinile preo imii,ț ț
de i probabil că alături de preot rămânea un guvernator care era evreu. Regimul care aș apărut acum a fost caracterizat de Josephus Flavius drept o aristocra ie oliț garhică
( Antichită i iudaiceț , 11:111); faptul că această aristocra ie era alcătuită din preo i aț ț
transformat regimul din Ierusalim într-unul teocratic, care a intrat adesea în conflict cu laicii.
În cadrul castei preo ilor a prevalat ramura sadochi ilor, iar dintre ace tia, func ia de mareț ț ș ț
preot a rămas pentru totdeauna a descenden ilor lui Iosua, trecând din tată în fiu, până laț
destituirea lui Onia al III-lea carea a avut loc în 173 î. Hr.
III.4.1 PRIMA EPOCĂ SADOCHITICĂ (CCA 515 – 400 Î. HR.)
Odată cu instaurarea republicii apar mari probleme de ordin teologic, întrucât
făgăduin a suprema iei ve nice era pentru David i descenden ii lui. Deutero-Isaia, care aț ț ș ș ț
trăit profundele răsturnări ale situa iei din perioada respectivăț , va preciza că privilegiile lui
David rămâneau neclintite, numai că treceau pentru totdeauna la întregul popor în
ansamblul lui (Isaia 55:3): „Voi face un Legământ ve nic, dându-vă îndurările mele celeș
făgăduite lui David”; figura lui David rămânea cea de referin ă i în noua ordine a lucrurilor.ț ș Cu sfâr itul monarhiei davidice i venirea la putere a clasei preo ilor,ș ș ț încetează
perioada ebraică în sensul strict i începe cea iudaică ș , definită la început de efortul de a
găsi o unitate între cele două teologii, care până atunci existaseră în ambiente separate, cea a
Templului i cea a Palatului. Războiul civil a fost câ tigat la Ierusalim de preo ii repatria i,ș ș ț ț
iar pacea a fost ob inută printr-un compromis al cărui indiciu se găse te în Deuteronom,ț ș
carte care, în forma ei actuală, a fost compusă imediat după 515 î. Hr. i reprezintă, într-unș
anumit fel, constitu ia republicană a lui Israel.ț
Sadochi ii întor i în patrie au fost nevoi i să renun e la redobândirea pământurilor lor ț ș ț ț
i să se mul umească doar cu veniturile provenite din activită ileș ț ț legate de cult105. Puterea de
a judeca a rămas în mâna laicilor, care încă mai judecau conform dreptă ii, nu conformț
Legii106. Dar preo ii au reu it totu i să dobândească un anumit control asupra problemelor ț ș ș
justi iei, deoarece, în caz de nesiguran ă, judecătorii laici se puteau adresa templului unde seț ț
aflau i judecători levi i, adică preo i de rang inferior ș ț ț 107.
Sărăcia preo imii este descrisă de Maleahiț 108 (prima jumătate a secolului al V-lea î.
Hr.); dar din textul său transpare i voin a clasei sacerdotale de a- i spori propria putere.ș ț ș Pentru Maleahi, preotul este păstrătorul tiin ei, adică alș ț dreptei interpretări a acesteia109, iar
Legământul care îl une te pe Dumnezeu cu poporul Săunu este altceva decât „Legământulș
lui Levi”110 . Levi era considerat strămo ul tuturor preo ilor, „iar această expresie care nu vaș ț
mai apărea niciodată în Israel, dovede te strădaniile preo imii de a ajunge în centrul statului”ș ț
(Sacchi, op. cit ., p.59). „De asemenea, s-a admis că în viitor un rege va putea domni peste
Israel, cu condi ia să fie de stirpe evreiască; descenden a davidică este lăsată deoparte, iar ț ț
monarhia devine o posibilitate”(ibidem).
PROFE IAȚ
În societatea celui dintâi sadochitism, profe ia a ridicat probleme deosebite. Mi cărileț ș
profetice se amestecaseră mereu în politica statelor evreie ti, într-o manieră decisivăș
câteodată. Deuteronomul a încercat să limiteze activitatea profetică. Fiecare genera ie vaț
avea un profet cu o autoritate egală celei a lui Moise. Proorocului i se datorează supunere;
dar dacă profe ia nu se împline te e semn că nu vine de la Dumnezeu, iar proorocul trebuiaț ș
ucis111, existând a adar un mare risc.ș
Profetismul era o institu ie mult prea înrădăcinată în Israel ca să poată dispărea, a aț ș cum le-ar fi convenit unora, i nu a dispărut: după mai bine de o jumătate de veac, Neemiaș
va fi stânjenit în activitatea sa de ni te profe i. Această aversiune fa ă de profetism areș ț ț
rădăcini îndepărtate i ambigue.ș Tradi ia evreiască a păstrat texte puse pe seama a trei profe iț ț
105 Deuteronom 18:1106 Idem 16:18107 Idem 17:8-9108 Maleahi 1:8
majori i a doisprezece profe i minori. În aceste scrieri, invectivele împotriva profe ilor suntș ț ț
frecvente.
„Căr ile celor trei profe i majori ai tradi iei ebraice sunt:ț ț ț corpus isaianum, Ieremia
(sfâr itul sec.VII i începutul sec VI î.Hr.) iș ș ș Iezechiel (sec. al VI-lea). Corpus isaianum
cuprinde opera a cel pu in trei profe i diferi i, numi i în mod obi nuitț ț ț ț ș Isaia (sfâr itul sec.ș
VIII î. Hr.)., Deutero-Isaia (sau Isaia al Doilea, a doua jumătate a sec. VIII î. Hr.)., Trito-
Isaia (sau Isaia al treilea, sfâr itul sec. VI î. Hr.). Daniel apar ine seriei profe ilor numaiș ț ț
conform tradi iei cre tine; pentru evrei el apar ine seriei hagiografilor” (Sacchi,ț ș ț op. cit., p.
60).„Cei doisprezece profe i minori consacra i de tradi ie sunt: Amos (a doua jumătate aț ț ț
sec. VIII î.Hr.), Osea (contemporan cu primul), Miheia (sec. VIII-VII î. Hr.), Naum
(jumătatea sec. VII î. Hr.), Sofronie (sfâr itul sec. VII î.Hr.), Habacuc (sec. VII-VI î. Hr.),ș
Obadia (jumătatea sec. VI î. Hr.), Ioil (data probabilă: secolele VI-V î. Hr.), Agheu
(activează în a doua jumătate a anului 520 î. Hr.), Iona (sec. V-IV î. Hr.). Opera lui Zaharia
este un corpus alcătuit din operele a doi profe i diferi i, dintre care cel de-al doilea este datatț ț
în moduri diferite de diferi i cercetători”(ț ibidem).
Pozi ia profe ilor, adesea critică fa ă de rege, popor i institu iile statului, tendin a lor ț ț ț ș ț ț
de a profe i mai mult nenorociri, puternica lor atitudine moralizatoare, toate acestea leț
dădeau con tiin a unei identită i diferite de cea a profe ilor institu ionali.ș ț ț ț ț
Ieremia, profetul care a vorbit mai mult decât to i ceilal i împotrivaț ț (!) profe ilor, aț
fost cel dintâi care a folosit expresia „slujitorii Lui, profe ii”, pentru a-i desemna pe cei careț
fuseseră, de-a lungul timpului, expresia voin ei divine. A apărut astfel categoria profe iei caț ț
institu ie divină în slujba mântuiriiț 112.
Începând cu Iehonia, profe ii devin personaje pozitive, „slujitori ai lai Dumnezeu”; elț i-a integrat astfel pe acei profe i care înainte se aflau în afara institu iei i care preziseserăț ț ș
prăbu irea Israelului pentru păcatele lui. Această alcătuire a tradi iei profetice se va cristalizaș ț
în a doua jumătate a secolului al V-lea î. Hr. cu punerea în circula ie a căr ilor profetice, faptț ț
care i-a consacrat pe cei trei profe i majori i pe cei doisprezece minori. Al i profe i careț ș ț ț
continuau să î i facă apari ia au fost considera i mincino i; traducătoriiș ț ț ș Septuagintei au
inventat astfel termenul „pseudoprophetài”, pentru a-i desemna pe to i profe ii ce nuț ț
Probleme legate de impuritate apar deja în cartea lui Agheu, când se vorbe te despreș
cel de-al doilea an al domniei lui Darius (520 î.Hr.), iar solu ionarea lor este lăsată în seamaț
preotului. La începuturile republicii controlate de preo ime, în Iudeea normele de puritateț
erau probabil aplicate cu greutate i, din punctul de vedere al celor care rămăseseră înș
Babilon, cu prea multă lejeritate. Preo ii erau săraci i nu aveau for ă militară, a a că auț ș ț ș
încercat să- i men ină i să- i sporească puterea prin intermediul unor căsătorii, dictate deș ț ș ș
interese politico-economice, cu familiile care dominau în provinciile Samaria i Ammon. Înș
acest timp, în Iudeea, chiar i popula iile neevreie ti aveau obiceiul de a-i oferi tămâie luiș ț ș Yahweh, considerat zeul regiunii. Maleahi scrie (1:11) că numele lui Yahweh este mare în
tot inutul i că to i, din orice popor ar face parte, îi aduc ofrande „curate”, adică legitime.ț ș ț
Acest fapt contravenea politicii lui Iezechiel, pe care diaspora o sus inea cu înflăcărare.ț
Cultul pe scară largă al lui Yahweh era permis, dacă nu chiar favorizat, de sadochi i,ț
care inteau să- i exercite autoritatea asupra întregului teritoriu, i nu doar asupra evreilor,ț ș ș
conform unei concep ii a statului care se forma în acea vreme i în Grecia (constitu ia luiț ș ț
Clistene, care era concepută pe bază teritorială, nemaifiind legată de o anumită na iune: de laț
fratrie, care nu e abolită, se trece la demos). Pe Maleahi nu îl deranjează aceste jertfe aduse
de străini, după cum nu are nimic împotriva autorită ii sacerdotale, pentru că în teologiaț
clasei sacerdotale din Ierusalim apăruse deja ideea unui universalism care excludea
impuritatea păgânului, care îi fusese atribuită în diferite grade de Lege.
Cei care conduceau Ierusalimul nu se puteau mul umi să guverneze doar o parte aț
locuitorilor din teritoriul său: era inevitabil ca ei să încerce să î i extindă propria autoritateș
asupra tuturor, dar acest lucru presupunea crearea unei anumite comuniuni cu cei străini.
Necesitatea momentului i-a găsit o formulare, care propunea noi valori, la profetulș Trito-Isaia (sfâr itul secolului al VI-lea). Acesta afirma (într-un fragment diferit de celelalteș
cu caracter esen ialmente eshatologic, ce vorbesc despre o reunire finală a tuturor popoarelor ț
sub Yahweh), că to i pot „să se alipească” de Yahweh, chiar i omul cel mai impur, caț ș
eunucul, putând deveni pur prin voin a lui Dumnezeu.ț Apare astfel un principiu inovatorcu
consecin e foarte complexe; egalitatea dintre neevrei i evreiț ș trebuie să fie absolută: până iș
preo ia le va fi deschisă într-o zi acestor străini, o preo ie diferită de cea tradi ională, careț ț ț
cerea ca o condi ie de bază descenden a din Aaron prin ramura sadochitică.ț ț
EPOCA LUI NEEMIA. A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL V-LEA
Politica sadochi ilor nu putea fi pe placul evreilor din diaspora: ei voiau caț
Ierusalimul să rămână centrul său spiritual, deci în întregime evreiesc. Opozi ia lor a avutț
succes atunci când un evreu din Babilon se afla într-o situa ie foarte favorabilă la curteaț
Marelui Rege Artaxerxes i evreii din diaspora intervin în chestiunile interne aleș Ierusalimului.
Situa ia economică a Ierusalimului sub guvernarea primilor sadochi i a fost grea.ț ț
Sărăcia maselor, nemul umirea proprietarilor de pământ care nu priveau cu ochi buniț
egalitatea străinilor cu evreii, extinderea sclaviei din cauza datoriilor, care comporta o
continuă „dezebraizare” a Iudeii, deoarece „neferici ii” erau vându i în afară, creau tensiuniț ț
în Iudeea i îngrijorări în Babilon, unde se dorea ca Ierusalimul să rămână ora evreiesc, baș ș
chiar capitala evreilor din întreaga lume.
Neemia (sec. al V-lea î. Hr.)
Guvernator al Iudeii, numit de suveranul persan Artarxexes I (464 - 424 î. Hr.), Neemia
era paharnicul lui Artarxexes, dar când a aflat de starea îngrozitoare a Ierusalimului a cerut
i obș ținut permisiunea de a se duce acolo pentru o perioadă limitată. A ajuns la Ierusalim în
444 î. Hr. în calitate de guvernator al Iudeii (în Neem. 8: 9, este numit „tir șata”, “Excelen ăț “,
echivalentul persan al titlului de “guvernator”).
Prima lui ini iativă a fost să reconstruiascăț zidul Ierusalimului, proiect la care au
participat to i locuitorii cetăț ții. Construirea zidului a provocat opozi ia violentăț a vecinilor,conduși de Sanbalat, guvernatorul Samariei, de Ghe em arabul i de căpeteniile din Amon iș ș ș
Așdod. Aceasta nu l-a oprit pe Neemia să continue construc ia i to i iudeii “cu o mânăț ș ț
lucrau, iar în cealaltă ineau sabia” (Neem. 4:ț 17). Zidul a fost terminat în cincizeci i douăș
de zile.
Neemia a ini iatț și reforme sociale ca anularea datoriilor celor săraci și repopularea
Ierusalimului cu o zecime din populația Iudeii. Neemia, ajutat de Ezra, a reorganizat via aț
comunită ii evreie ti i a făcut un legăț ș ș mântul cu poporul ca să se despartă de celelalteneamuri. În 432 î. Hr., Neemia s-a întors la Ierusalim după o îndelungată absen ăț . L-a
alungat pe Tobia amonitul din Templu, a izgonit femeile străine, a restabilit serviciile de
pază ale preo ilor i leviț ș ților la Templu i a impus respectarea Sș abatului la Ierusalim.
Incidentul din Ierusalim care l-a împins pe Neemia să ac ioneze este relatat de elț
însu i în primul capitol al căr ii care îi poartă numele. Nu se stie cu precizie cum au decursș ț
lucrurile, dar este sigur că por ile Ierusalimului fuseseră arse, în timp ce zidurile dărâmateț
după o nefinalizată încercare de reconstruire. În politica sadochi ilor, care guvernau fărăț
for ă, câte un eic era stăpân în pământurile Ierusalimului lipsit de apărare. Stricăciunile nuț ș
erau atât de grave, dacă Neemia a putut reface zidurile în mai pu in de două luniț 113. El a
profitat de acest prilej pentru a ob ine puteri depline i a pleca în Ierusalim cu func ia deț ș ț guvernator. La sfâr itul mandatului său, societatea iudaică î i schimbase înfă i area. Odatăș ș ț ș
cu Neemia, teologia Legământului s-a impus în Ierusalim în forma ei deuteronomistă.
Chiar dacă măsurile luate de el au fost acceptate în patrie din motive conjuncturale,
scopul lor nedeclarat era legarea Ierusalimului de diasporă i consolidarea viziunii religioaseș
a acesteia. Interzicerea căsătoriilor mixte îi garanta Ierusalimului faptul că va rămâne o
cetate evreiască ce va avea legături mai strânse cu evreii din diaspora decât cu neamurile
străine care locuiau în Iudeea; aspira iile de deschidere din primul sadochitism au fostț
abandonate, realizându-se astfel trecerea spre cea de-a doua epocă sadochitică. „Ca urmare a
măsurilor lui Neemia s-a născut cli eul istoric potrivit căruia to i evreii fuseseră du i în exil”ș ț ș
(Sacchi, op. cit., p. 63).
Printre faptele deosebite intreprinse de Neemia se numără convocarea unei adunări
ce trebuia să reînnoiască legământul cu Yahweh; scena este relatată în Neemia 10. Poporul
din Ierusalim se angajează în scris fa ă de Yahweh să respecte toată Legea i, în special, săț ș
nu î i mai dea fiii i fiicele în căsătorie străinilor, să respecte Sabatul, să ofere templului totș ș
ceea ce se cuvenea. Documentul a fost semnat de to i mai-marii Israelului i în primul rândț ș de Neemia. Prin aceasta el a revenit la tradi ia regală i deuteronomistă, care consacraț ș
raportul poporului evreu cu Yahweh printr-un Legământ. Se eviden iază aiciț ideologia lui
Neemia: salvarea comunită ii Israelului ca stat, reluând tradi ia regală în termeni republicani.ț ț
Semnatarul uman nu mai este regele, ci ansamblul clasei conducătoare, guvernatorul, clasa
preo ilor i căpeteniile. Clauzele Legământului sunt angajamente ce privescț ș
comportamentul; norma etică este clauza unică i fundamentală a angajamentului.ș
Legământul reprezintă centrul statului lui Israel.113Neemia 6:15
III.4.2. A DOUA ETAPĂ SADOCHITICĂ (CCA 400 Î. HR. – 173 Î. HR.)
CONTINUAREA OPERE LUI NEEMIA: EZDRA I CRONICARULȘ
Ezdra
„Oricât de mare ar fi fost rolul lui Ezdra în tradi ia iudaică, rămâne totu i greu deț ș
definit conturul istoric al acestui personaj” (Sacchi, op. cit ., p. 63). Conform celei mai
vehiculate ipoteze, Ezdra a trăit la începutul secolului al IV-lea î. Hr., în perioada reformei
lui Neemia, deci la începutul celui de-al doilea sadochitism. El a continuat i a întăritș reforma lui Neemia, dar teologia sa avea o trăsătură care l-a a ezat pe Ezș dra la originea
fariseismului i a iudaismului modern: a urmat teologia Legământului sus inută de Neemia,ș ț
dar a pus cu hotărâre accentul pe Lege, independent de Legământ. Cu alte cuvinte, „gândirea
lui pare să fi acordat importan ă comportamentului uman conform Legii ca atare, nu caț
structură ce sus ine Legământul, centrul de greutate al statului”(ț ibidem). La început nu s-a
acordat o însemnătate deosebită acestui lucru, dar ulterior, datorită condi iilor istorice, cândț
s-a pus problema raportului dintre popor i stat sau poș por i Autoritate, opera lui Ezș dra a fost
redactată într-o formă nouă (cea în care ne-a parvenit) i a devenit centrul gândirii fariseice.ș
Ezdra a ob inut de la guvernatorul Persiei recunoa tereaț ș Torei ca lege validă pentru
to i evreii.ț Legea pe care avea puterea de a o impune era în acela i timp i legea luiș ș
Dumnezeu i legea regeluiș 114, dar ambiguitatea persista în în elegerea raportului dintreț
autoritatea lui Dumnezeu i aceea a regelui.ș
Cronicarul
Autorul Cronicilor vine pe urmele reformei i teologiei lui Neemia. El a relatatș
istoria Israelului ignorând Regatul de Nord. Adevărata „rămă i ă” a lui Israel era Iuda;ș ț evreii din nord fuseseră respin i în mod vădit de Dumnezeu, care nu îi lăsase să se maiș
întoarcă vreodată în patrie. Cronicarul i-a „alungat” din Israel i pe evreii din sud careș
rămăseseră în patrie după cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor. Conform 2
Cronici 36:20, Nabucodonosor i-a deportat în Babilon pe to i evreii care au supravie uitț ț
invaziei, a adar numai cei care se întorseseră din Babilon puteau fi numi i evrei; în acestș ț
fel, gestul politic al lui Neemia î i găsea o justificare istorică.ș
De iș Cronicarul a realizat în cartea sa o istorie a lui Israel i a lumii, el nu a avutș
totu i interese istorice, ci politice i ideologice. „Dacă ar fi avut interese istorice, ar fiș ș
continuat cu prezentarea faptelor de după edictul lui Cirus, care constituie ultimul
eveniment relatat i care, dacă a existat, a fost emis la câ iva ani după 561 î. Hr., anulș ț
ultimei consemnări făcute de marele istoric de curte, autorul primei istorii a lui Israel”
(Paolo Sacchi, Iudaismul celui de-al doilea templu, p. 64). Cronicarul s-a mărginit să reia
firul conducător al operei istorice mai vechi, rescriind în alt mod faptele, conform propriei
concep ii. Astfel, Cronicarul i-a ters din istorie atât pe evreii din Regatul de Nord, cât iț ș ș
pe cei răma i în patrie după cucerirea babiloniană; a nuan at figura lui David, astfel încât săș ț facă din el nu atât întemeietorul regatului, cât orânduitorul cultului, punând în centrul
iudaismului nu domnia, ci Templul. Acest lucru nu a fost un impediment, însă, în a-l fi
considerat pe David un rege, ba chiar „regele prin excelen ă, paradigmă a tuturor regilor ț
care au urmat” (ibidem).
Istoria a fost reinterpretată de Cronicar în lumina „principiului retribu ieiț ”115,
aplicat rigid, a a cumș fusese afirmat de Neemia i Ezș dra. De aceea, pentru el a reprezentat
un scandal faptul că un „rege nelegiuit” ca Manase (sec VII î. Hr.) a putut trăi mult, fără să
fi fost pedepsit de Dumnezeu i a remediat lucrurile imaginând o convertire i pocăin ăș ș ț
târzie a regelui, în timpul dureroasei sale deportări în Asiria 116; principiul retribu iei aț
devenit, de la acest moment, o realitate de sine stătătoare, înrădăcinată în con tiin a celeiș ț
mai mari păr i a evreilor din Palestina, astfel încât el va reprezenta un aspect concret alț
vie ii de zi cu zi.ț
ÎMPOTRIVIRI LA REFORMA LUI NEEMIA: SAMARITENII, RUT, IONA, IOV,
CURENTUL ENOHIC, ECLEZIASTUL
Nu pu ini au fost cei care s-au împotrivit reformei i activită ii lui Neemia. Trebuieț ș ț
însă procedat la o distinc ie între acei critici din exil, fără contact cu Ierusalimul i aceiaț ș
115 Principiul retribuției pornește de la idea că Dumnezeu este drept și că îi va răsplătipe cei buni, pedepsindu-i pe cei răi, dar plasarea acestei răsplăți în timpul viețiipământești va stârni reacții virulente ale profeților, în special Ieremia și Iezechiel, din
cauza văditei ei contraziceri în experiență (C. Dumitru (trad.), notă la Sacchi, op. cit., p.64)116 2 Cronici 33:11-13
care observau situa ia din interior, cei răma i în Ierusalim.ț ș Operele unora dintre ace tia auș
rămas chiar în canonul ebraic i cre tin.ș ș
Samaritenii
Voind să separe Ierusalimul de popoarele învecinate, Neemia l-a izgonit din ora peș
Manase, fiul marelui preot Elia ib, care se căsătoriseș cu Nikaso, din dinastia Sanbalatizilor,
care de inea ereditar puterea în provincia Samaria. În realitate, pentru Neemia ar fi fost deț
ajuns ca Manase să î i repudieze so ia, dar sadochitul, probabil mo tenitor al tronuluiș ț ș
marelui preot, a preferat să fugă cu so ia i să se refugieze la socrul său în Samaria. Aici s-auț ș
adunat mul i exila i din Iudeea i au ridicat, în jurul lui 330 î. Hr. un templu concurent celuiț ț ș din Ierusalim, în care oficiau preo i sadochi i. Dinastia preo ilor sadochi i din Samarianu s-aț ț ț ț
stins timp de douăzeci i cinci de veacuri; un mic grup de descenden i ai acestor schismaticiș ț
din Antichitate există în împrejurimile ora ului Nablus de astăzi.ș
Ebraismul samaritean diferă de religia Ierusalimului, întrucât a păstrat drept canonică
numai cartea Legii, pe care Neemia încă nu o cuno tea ca operă autonomă. Acest faptș
înseamnă că interpretarea Pentateuhului ca un corpus de legi trebuie să se fi petrecut pe
parcursul secolului al IV-lea, când samaritanismul s-a organizat astfel încât să aibă nevoie
de un templu. Samaritanismul nu are profe i sau, mai bine zis, în teologia sa există numaiț
două figuri de profe i: una apar inând trecutului, Moise, i una destinată să vină în viitor,ț ț ș
care va avea autoritatea lui Moise, i va fiu însu i Mesia.ș ș
Rut iș Iona
Un tip diferit de împotrivire, lipsit de accente caustice, a fost cel pe care îl observăm
în căr ile Rut i Iona „două bijuterii ale literaturii ebraice” (Sacchi,ț ș op. cit ., p. 66); aceste
căr i au intrat în canon, semn că a fost vorba mai mult de o polemică interioarăț
sistemului decât de o opozi ie radicală propriu-zisă.ț
Cartea lui Rut reia o veche istorie despre un cuplu evreiesc cu doi fii, care se
refugiase în Moab din cauza foametei. Aici, cei doi fii s-au căsătorit cu două femei
moabite, Rut i Orpa. Apoi tatăl i cei doi fii au murit, iar mama a decis să se întoarcă înș ș
patrie. Orpa a preferat să se întoarcă la familia ei de origine, iar Rut i-a urmat soacra înș
Israel. Aici se înfiripă o iubire între ea i Booz, cu care se va căsători. Această aparentăș
povestioară, notată în scris în perioada dintre sfâr itul primului sadochitism i începutulș ș
celui de-al doilea, avea un important obiectiv: men ionarea originii spi ei davidice: „luiț ț Booz i s-a născut Obed, lui Obed i s-a născut Iesei, lui Iesei i s-a născut David” (Rut
4:21-22). „Pentru a în elege polemica inserată în această concluzie trebuie luate în calculț
două elemente ale gândirii iudaice: descenden a unui bărbat ( i deci apartenen a la oț ș ț
stirpe) este determinată numai de femeie; o lege a Deuteronomului (23:4) spune că
moabi ii nu ar fi putut vreodată să facă parte din poporul lui Israel. Atunci David,ț
păstrătorul făgăduin ei ve nice, nu era oare un moabit? Polemica împotriva legilor luiț ș
Neemia este evidentă” (ibidem).
O idee asemănătoare se găse te i în cartea lui Iona, profetul care a refuzat să leș ș
predice locuitorilor cetă ii Ninive convertirea, în pofida poruncii dată de Dumnezeu. Silitț
la supunere însă, el va predica ninivitenilor convertirea i pocăin a, cetatea Niniveș ț urmând o impresionantă pocăin ă.ț Se desprindea de aici ideea că Dumnezeu se îngrijea
de străini la fel ca i de evrei.ș
Iov
Tot acestei epoci îi apar ine i cartea lui Iov (forma ei definitivă, autorul utilizând dreptț ș
material pentru aceasta ni te relatări, istorioare, mult mai vechi). Cartea ia în discu ie chiar ș ț
centrul teologiei Legământului, conform căreia Dumnezeu recompensa întotdeauna faptele
oamenilor. De la principiul general se ajunsese la un corolar: prezen a averilor i bunurilor ț ș
stătea mărturie pentru dreptatea omului, iar nenorocirea era semnul evident al pedepsei lui
Dumnezeu.
Iov contestă această axiomă. Cartea se deschide cu o scenă care are loc în cer, o discu ieț
dintre Dumnezeu i Satanaș 117, în urma căreia Dumnezeu îngăduie ispitirea lui Iov de către
satana, care o va face în mod crunt, fără a avea însă dreptul să se atingă de sufletul „dreptului
Iov”. În conversa iile cu ai săi prieteni, Bildad, ofar, Elifaz i apoi cu Elihu, în acele greleț Ț ș
momente de cumpănă pentru via a i credin a sa, Iov sus ine netemeinicia virtu ilor în fa aț ș ț ț ț ț
dreptă ii dumnezeie ti, fericind soarta păcăto ilor. Milostivirea fără margini a lui Dumnezeu îlț ș ș va face pe Iov însă, în final, să afirme că se va pocăi „în praf i cenu ă”(Iov 42:6) pentruș ș
cutezan a sa. Cartea exprimă în special două idei: că lucrarea lui Dumnezeuț este de neîn elesț
pentru om i că dreptatea nu ine seamă de norocș ț i nenorocire. În termeni moderni, am spuneș
că dreptatea este o valoare în sine.
Curentul enohic
117 „Satana” nu semnifica, încă, numele diavolului așa cum îl percepem acum. Satana
eranumit un înger al curții cerești, care avea misiunea de a-I raporta lui Dumnezeugreșelile oamenilor și de a susține acuzația. Era un soi de acuzator public, antipaticoamenilor, dar nu dușman al lui Dumnezeu (cf. Sacchi, op. cit ., p. 66)
În decursul secolului al IV-lea î. Hr. s-a format în Regatul lui Iuda o teologie cu trăsături
întrutotul diferite de restul gândirii ebraice. „Nu este limpede până la ce punct această teologie
a rămas un pur fenomen de cultură, un simplu curent de gândire, i în ce măsură a dat via ăș ț
unei mi cări propriu-zise, în contrast cu restul gândirii ebraice” (Sacchi,ș op. cit ., p. 67). Cele
mai vechi căr i care îi dovedesc existen a suntț ț Cartea Veghetorilor iș Cartea Astronomiei.
Cartea lui Enoh Etiopianul (1 Enoh) este alcătuită dintr-un pentateuh care, în structura
originară, reconstituită pe baza fragmentelor de la Qumran, cuprindea următoarele cinci căr i:ț
Cartea Veghetorilor (în jurul secolului IV î. Hr.), Cartea Uria ilor ș (aprox. contemporan cu
prima), Cartea Astronomiei (sec. III î. Hr.), Cartea Viselor (cca 160 î. Hr.), Scrisoarea lui Enoh (aprox. jumătatea sec. I î. Hr.). În cursul sec. I d. Hr., Căr ii Uria ilor ț ș i s-a substituit
Cartea Parabolelor (cca 30 î. Hr.); în textul etiopian nu există, a adar,ș Cartea
Uria ilor ș 118.Cartea Veghetorilor derivă dintr-o mai veche carte a lui Noe, care nu s-a păstrat,
dar este u or de reconstituit i datat – sec. al VI-lea sau al V-lea î. Hr. – .ș ș Cartea Astronomiei a
fost reelaborată, în vederea exprimării unor noi concep ii.ț
Deoarece Cartea Veghetorilor , ca iș Cartea Astronomiei i alte câteva îl au ca personajș
revelator pe Enoh, curentul de gândire care a derivat de aici poate fi numit „enohic”.
Cu o altă terminologie, Cartea Veghetorilor poate fi numită „cea mai veche carte
apocaliptică”(ibidem). Două sunt marile noută i aduse în istoria gândirii i religiei iudaice deț ș
Cartea Veghetorilor: apari ia răului, fără implicarea unor personaje umane, pe de o parte, iț ș
ideea de nemurire a sufletului, în eles ca entitate ce poate fi eliberată de trup i capabilă săț ș
trăiască după moarte lângă Dumnezeu, pe de altă parte. Tema centrală a căr ii rămâneț
„problema răului”, care ar avea ca principală explica ia: răul derivă dintr-o primă încălcare aț
unei porunci, încălcare ce a avut loc într-o sferă superioară celei umane.
Cartea aceasta va marca în iudaism na terea unui curent de gândire care pare să se fiș înrădăcinat adânc. Noile idei se vor răspândi în Israel cu acceptări, reelaborări, dar iș
respingeri.
Ecclesiastul
Autorul care se ascunde sub pseudonimul de Qohelet (numele ebraic pe care Septuaginta
l-a tradus prin „Ekklesiastos”, cuvânt preluat i în limba română) i înseamnă „cel careș ș
prezidează sau convoacă adunarea”, a trăit, cu aproxima ie, în cea de-a doua jumătate aț
secolului al III-lea î. Hr. Cartea lui este cu totul specială în toată literatura iudaică a Celui de-118 Cf. Sacchi, op. cit ., [notă], p.67
al doilea Templu, fie ea considerată canonică sau necanonică. „La o primă lectură poate părea
că centrul gândirii Ecclesiastului este acela i cu cel al lui Iov: problema retribu iei divineș ț ori
aceea de a ti dacă omul drept i omul nelegiuit suntș ș răsplăti i deț Dumnezeu după faptele lor.
În realitate, gândirea lui ia în considerare mult mai multe probleme: autorul Ecclesiastului a
fost con tient că reflectează i cercetează, cu libertate de spirit fa ă de tradi ia precedentă,ș ș ț ț
întreaga lume ce-l înconjoară pe om. Dacă o influen ă a gândirii elenistice este prezentă laț
Qohelet, nu înseamnă că el a acceptat ideile grece ti, ci că a judecat liber lumea” (ș idem, p.
70). Religiozitatea lui Qohelet are nuan e noi, la prima vedere dezamăgitoare, dar în realitateț
capabile să deschidă un discurs foarte modern despre Dumnezeu. Plasând în centrul aten ieiț sale lipsa răsplă ii din partea lui Dumnezeu, Qohelet a descoperit inconsisten a idealuluiț ț
dreptă ii, dacă el este în eles ca „bine pentru om”. Idealul său religios stă dincolo de normeleț ț
culturale sau etice, oricare ar fi ele. Acestuia i se deschide în fa ă o nouă dimensiune aț
spiritului, presim ind că singura unitate de măsură a raportului dintre Dumnezeu i om esteț ș
dată numai de sim ul infinitei distan e care există între unul i celălalt: „Dumnezeu este înț ț ș
ceruri, iar tu e ti pe pământ”(5:1). Raportul lui Dumnezeu cu lumea nu mai poate fi inclus înș
structurile Legământului, nici în cele ale teologiei Făgăduin ei, chiar dacăț Qohelet a fost mai
apropiat de cea de-a doua decât de prima. După cum Dumnezeu nu se revelează doar prin
intermediul legilor naturii, dar i, mai ales, prin succesiunea temporală în care El se reveleazăș
ca o neîntreruptă capacitate creatoare, omul nu se poate mul umi cu riturile i cu nici o normăț ș
în general, „ci trebuie să treacă dincolo de ele ca să în eleagă sau, mai bine, ca să încerce săț
în eleagă lucrarea lui Dumnezeu chiar în ceea ce El a făcut „strâmb”; raportul cu Dumnezeuț
se întemeiază pe acest efort de adecvare i acceptare”(ș ibidem).
Qohelet nu a fost un adept al predeterminării, dar anumite puncte ale gândirii lui împingeau
în acea direc ie i, de fapt, în secolul următor predeterminismul va pătrundeț ș în gândireaiudaică prin intermediul esenianismului.
PTOLEMEII I ELENISMUL LA IERUSALIMȘ
Alexandru cel Mare a cucerit Ierusalimul în 332 î. Hr. i, pentru că a ob inut o grabnicăș ț
supunere, le-a îngăduit evreilor să trăiască după legile i obiceiurile lor. Evreii aproape că niciș
nu au con tientizat noua stare de lucruri i nu au în eles spre ce răsturnare se îndrepta lumea.ș ș ț
După moartea lui Alexandru, între succesorii lui au izbucnit lungi războaie pentruacceptarea puterii în una sau alta din păr ile imensului imperiu al macedoneanului. În 312ț
î.Hr., Palestina a ajuns în mâinile lui Ptolemeu I Soter: domina ia ptolemeică a continuat pânăț
în anul 200 î. Hr. i, în mod indirect, până în jurul anului 173 î. Hr., când a fost destituitș
ultimul mare preot sadochitic legitim.
Într-un prim moment, raporturile cu Ptolemeu au fost rele, deoarece evreii îi fuseseră
potrivnici în timpul războiului; a existat i o strămutare a iudeilordin Iudeea în Alexandria.ș
Însă aici, comunitatea evreiască, la fel ca în diaspora babiloniană, s-a afirmat din punct de
vedere economic, ob inând în timp privilegii de la Dumnezeu, a a încât s-a bucurat de oț ș
discretă libertate i autonomie: semnul cel mai clar al acestei autonomii a fost posibilitatea deș
a trăi conform propriilor legi i a propriilor obiceiuri. Către jumătatea secolului al III-lea î. Hr.ș a fost făcută traducerea în greacă a Torei, numită a „Celor aptezeci” după legenda potrivitȘ
căreia aptezeci de învă a i, buni cunoscători de ebraică i greacă, s-au închis în aptezeci deș ț ț ș ș
camere diferite pentru a traduce cu to ii acela i text alț ș Torei, iar la sfâr it s-a descoperit că to iș ț
traduseseră textul în acela i fel.ș
Traducerea în greacă a Pentateuhului, urmată apoi detraducerea celorlalte căe i ale Biblieiț ,
poate să fi fost determinată de dorin a cur ii ptolemeice de a avea culegerea de bază a legilor ț ț
după care trăia o comunitate autonomă a supu ilor ei. Mai probabil este însă că responsabiliiș
faimoasei biblioteci din Alexandria au pus să fie tradusă în greacă Biblia, ca i alte opere aleș
culturilor orientale.
Textul Bibliei grece ti este interesant prin variantele pe care le prezintă fa ă de cea ebraică:ș ț
odinioară aceste varia ii erau atribuite libertă ii traducătorilor i problemelor interne limbiiț ț ș
grece ti; astăzi, de i aceste fenomene nu pot fi întotdeauna excluse, cercetătorii sunt înclina iș ș ț
să pună diferen ele dintreț Biblia greacă i cea ebraică pe seama faptului că textulș grecesc a
fost tradus dintr-un original ebraic diferit de cel pe care l-a păstrat tradi ia ebraică medievalăț
manuscrisă. Într-adevăr, la Qumran au fost descoperite unele fragmente biblice ebraice, carecon in modelul după care au fost traduse înț Septuaginta.
Comunitatea din Alexandria se distingea de cea din Ierusalim printr-un contact mult mai
strâns cu spiritualitatea greacă, prin abandonarea limbii ebraice ca limbă vorbită prin tendin aț
de a-i primi pe simpatizan i în sinagogile lor.ț „Lumea iudaică a fost în mod esen ial bilingvă,ț
folosind ebraica i aramaica. Începând cu secolul al III-lea î. Hr., trebuie să fi fost răspândităș
i folosirea limbii grece ti. Raportul dintre ebraică i aramaică nu este foarte clar. Aramaicaș ș ș
era probabil limba folosită de cei întor i în patrieș i a fost, se pare, i limbă literară. Înș ș aramaică sunt scrise unele păr i aleț Bibliei. Aramaica a fost i limba originarăș a unor apocrife,
cum este Cartea Veghetorilor . Ebraica a rămas probabil limba vorbită de oamenii din zonele
agricole, urma i ai evreilor răma i în ară. În vremea Macabeilor, ebraica a redevenit limbaș ș ț
marilor preo i i a cur ii, dar nu a dispărut nici folosirea aramaicii” (Cf. P. Lapideț ș ț i J. A.ș
Soggin, op. cit .). Evreii erau foarte admira i pentru monoteismul lor rigid într-o vreme în careț
credin a în zei intra tot mai mult în criză. Pe de altă parte, păgânii erau descumpăni i de legileț ț
purită ii, privitoare la mâncare i sex, care constituiau o trăsătură iudaică vizibilă, iar ț ș
întrebările în legătură cu ele, care nu lipseau, îi puneau probabil în încurcătură pe evrei;
începând din secolul al III –lea î. Hr., normele de puritate au început să reprezinte o problemă
pentru evrei. Mai întâi, a fost vorba despre găsirea unor motive pentru o apărare de tipapologetic a institu iilor lor, dar, ulterior, acest fapt le-a creat probleme chiar i lor.ț ș
Odată cu Ecclesiastul, influen a elenismului asupra culturii ebraice este deja evidentăț .
Qohelet, care îl caută pe Dumnezeu în legile naturii i ale istoriei, bazându-se pe ra iune, esteș ț
nou în lumea iudaică.
Problematica iudaică î i are încă rădăcinile în propria tradi ie, dar problemele care seș ț
a ează la baza acesteia sunt noi. Nouă este mai ales tendin a, prezentă îndeosebi din secolul alș ț
III-lea î. Hr., de a duce totul până la consecin ele ultime. Este ca i cum în con tiin a iudaicăț ș ș ț ar
ac iona acum un catalizator ce împinge toate problemele spre solu iile extreme; acestț ț
catalizator nu poate să nu fie identificat cu gândirea greacă, care le devine cunoscută evreilor
prin intermediul elenismului.
Firul ce a inut unite lumea greacă i cea ebraică este reprezentat de substratul din care s-aț ș
născut în Palestina esenianismul, iar în Occident stoicismul, ai cărui primi reprezentan i auț
venit din Răsărit, Zenon din Cition i Cleante din Assos. Predeterminismul i Providen a careș ș ț
călăuzesc istoria i indivizii sunt concepte ce î i croiesc drumul atât în iudaismul mediu, cât iș ș ș
în gândirea apuseană contemporană.În fa a culturii grece ti, evreii au reac ionat în două moduri diferite: unii nu s-au ferit deț ș ț
farmecul civiliza iei grece ti, percepută ca net superioară în privin a tehnicilor militareț ș ț , în
urbanistică i în chestiunile economico-bancare. În special cei care de ineau puterea înș ț
Ierusalim nu puteau să nu fie atra i de toate aceste elemente i să nu ridice problema adecvăriiș ș
societă ii iudaice la cea păgână, care se dovedea superioară. Începând cu primul sfert alț
secolului al II-lea î. Hr., multe persoane influente au început să poarte nume grece ti i să- iș ș ș
însu ească logica puterii potrivit schemelor lumii care îi înconjura.ș
Elenismul dăduse via ă unui tip de putere politică ce se distingea de cel precedent, fie elț
grecesc sau evreiesc. Suveranii din perioada elenistică erau generali de carieră care î i găsiserăș
un tron: nici unul dintre ei nu guverna popoare de aceea i limbă cu a lui i din stirpea sa.ș ș
Această situa ie crea o logică a puterii care deschidea căi diferite de cele ale trecutului. Înț
orice caz, între popor i suveran se crea un decalaj ce va deveni foarte vizibil în întâmplărileș
de la Ierusalim din epoca Hasmoneică i romană.ș
Grecii cuceritori au adus cu ei vitalitatea excep ională, a a cum pu ine perioade istorice auț ș ț
cunoscut. Aproape pretutindeni apar ora e noi i totul este organizatș ș în manieră grecească,
după acea specifică grecitate care s-a dezvoltat în Răsărit. În cetă ile noi se găse te un teatru iț ș ș o palestră. Tinerilor li se dădea cea mai bună educa ie sub îndrumarea unor mae tri ce depindț ș
de cetate; sunt construite temple dedicate mai multor zeită i. Elementul laic i umanț ș
prevalează asupra elementului religios, în eles ca expresie colectivă. În această situa ie, tindeț ț
să fie depă it chiar i conceptul de stat întemeiat pe comunitatea de sânge: elementul ce îiș ș
une te pe oameni înș politèia greacă sunt drepturile i datoriile comune, adică o aceea i cultură,ș ș
cu o largă toleran ă fa ă de toate cultele , deoarece ele nu mai reprezintăț ț fundamente ale
identită ii etnice.ț
Grefarea culturii grece ti în Orient a fost înso ită de reducerea manifestărilor colective înș ț
favoarea intimită ii. Unul dintre aspectele ce disting cel mai mult societatea greacă clasică deț
cea elenistică este acela că, în cea de-a doua, cartea a cunoscut o răspândire deosebită, fapt ce
corespunde mai marelui individualism al omului elenist, fa ă de cel din Grecia clasică.ț
Aten ia gândirii se deplasează de la marile probleme ce privesc omul la cele ce-l privesc peț
individ; specula iei despre „binele în sine” i se substituie o căutare a „binelui pentru om”. Înț
acest fel, punerea problemelor se face în consonan ă cu individul i exigen ele sale; religiaț ș ț
apolinică e substituită de religiile cu mistere. Cea dintâi îi cerea omului un angajament personal scăzut în via ă i oferea pu in, cele din urmă îi făgăduiesc omului o mântuire dincoloț ș ț
de via a trăită în această lume, printr-o parte a sa ce nu poate muri, „sufletul”: omul î iț ș
îndepline te destinul autentic numai după moarte. „Religia lui Serapis” se încadrează perfectș
în aceste exigen e, iar credin ele atestate deț ț Cartea Veghetorilor dovedesc prezen a acelora iț ș
exigen e în lumea iudaică. Serapis era o zeitate al cărei cult a apărut în timpul lui Ptolemeu I,ț
în jurul anului 300 î. Hr. i s-a dezvoltat ulterior în tot bazinul Mediteranei. El este una dintreș
divinită ile elenistice tipice i probabil a fost adoptată de Ptolemeu din motive politice; aveaț ș legături care o uneau atât cu lumea occidentală, cât i cu cea orientală.ș Cultul acestei
divinită i a fost organizat de Timotheos, preot de la Eleusis, cât i de Manethon, istoricul iț ș ș
preotul egiptean care a scris în greacă. Religia lui Serapis era o o religie a vie ii i lumii deț ș
dincolo.
Aceste exigen e nu puteau să fie pe placul Ierusalimului sadochit, al lui Neemia i, cu atâtț ș
mai pu in, al lui Ezdra. În oraț ș existau for e care încercau să se apere de aceste noută i ceț ț
tindeau , imperceptibil, să-i schimbe ritmurile vie ii i să-i pună în discu ie patrimoniulț ș ț
tradi ional, dar au existat i numero i sus inătoriț ș ș ț ai noută iiț . Lumea elenistică se afla, în
secolul al III-lea î. Hr., la por ile Ierusalimului.ț
În a doua jumătate a secolului al III-lea î. Hr., odată cu Qohelet, gândirea ebraică aintrat într-o perioadă de efervescen ă. Problematica ei s-a lărgit pentru a înfrunta probleme peț
care până la acel moment nu le cunoscuse sau nu îndrăznise să i le pună. S-a ridicat problemaș
cunoa terii umane i a posibilită ii ei de a atinge principiul i scopul lucrurilor.ș ș ț ș
În iudaism, după contactul cu Grecia s-au dezvoltat acele elemente mai ra ionale i maiț ș
autonome ale spiritului său, în căutarea unei organizări sistematice a datelor. Este ceea ce
încearcă să facă Ecclesiastul, ulterior, dar pe un calapod foarte diferit, Maestrul Dreptă iiț
esenian. Legământ i Har, libertatea omului i libertatea lui Dumnezeu, semnifica ia răsplă iiș ș ț ț
pe fondul acestor chestiuni i, în special, concep ia despre mântuire, care, în spiritualitateaș ț
iudaică, luminează toate celelalte concep ii i care acum se lărge te dinspre timp spre ve nicieț ș ș ș
– acestea sunt temele care devin mai predilecte începând cu secolul al II-lea î. Hr.
Iudaismul, care se divizase deja o dată la întoarcerea din exil, s-a fărâmi at în cursul aț
două sau trei veacuri într-un număr de secte, dintre care unele au ajuns până în zilele noastre
prin felurite întâmplări i i-au pus pecetea peste multe aspecte ale lumii moderneș ș , iar altele au
fost menite să dispară sau să lase urme minore în istorie. Cei doi colo i care au supravie uitș ț
îndelungatei crize a iudaismului au fost: fariseismul, care s-a prelungit până astăzi în rabinism,i cre tinismul, ajuns până la noi în interpretări devenite prea numeroase, începând cuș ș
Umanismul, în special. Printre sectele mai mici care au supravie uit, merită să fie amintite: ceaț
a samaritenilor, care se află i astăzi sub îndrumarea unui preot sadochit, i cea a carai ilor ș ș ț
care, cu toate că sunt men iona i în istorie numai începând din secolul al VII-lea, prin Ananț ț
ben Dawid, are la bază o doctrină ce cuprinde aspecte arhaice.
III. 4. 3. PERIOADELE MACABEENĂ, HASMONEANĂ ŞI IRODIANĂ(173 Î. HR.–70 D. HR.)
Odată cu dominaţia ptolemeică asupra Palestinei s-a sfârşit şi preoţia sadochitică. În
anul 200 î. Hr., în bătalia de la Paneas120, Antioh al III-lea l-a învins pe Ptomeleu al V-lea
Epiphanes, dar Palestina a mai rămas o scurtă perioadă sub influenţa ptolemeică; după
victorie, Antioh a căutat alianţa şi prietenia învinşilor, pentru că trebuia să poarte războiul
împotriva Romei. Zălog al prieteniei a fost căsătoria dintre Ptolemeu al IV-lea şi o fiică a lui
Antioh al III-lea, Cleopatra, numită Siriaca; aceasta i-a adus ca zestre soţului şi Egiptului
veniturile din tributurile Palestinei şi altor regiuni din sudul Siriei. Pentru Palestina, acesta
înseamna o situaţie de dublă deendenţă, care a favorizat sfârşirea deja fragilului contextnaţional: o prină consecinţă a acestei situaţii a fost scindarea între evreii filosirieni si evreii
filoegipteni. Partida filosiriană s-a remarcat printr-o dechidere mai mare faţă de elenism, care
a sfârşit prin a căuta sprijin, pe care l-a cumpărat cu bani.
Onias al III-lea, care a fost ultimul mare preot sadochit legitim, i-a izgonit din
Ierusalim pe nişte mari bancheri, fraţii Tobiazi care se aflau în legătură cu sirienii. La scurtă
vreme, un frate al său, după ce i-a schimbat numele de Yashua în grecescul Iason, a obţinutș
de la suveranul seleucid, Antioh al IV-lea preoţia supremă. Ca să obţină funcţia a oferit bani
şi, mai mult, s-a angajat să elenizeze într-o anumită masură Ierusalimul (173 î. Hr.)121. Simbol
al acestei elenizări a obiceiurilor a fost dechiderea în Ierusalimul a unei palestre, centru tipic
al vieţii culturale din cetăţile greceşti. Iason a făcut ca locuitorii din Ierusalim să fie înscrişi pe
listele celor din Antiohia: era un mod foarte simplu de a aboli Tora şi de a înlocui cu legislaţia
greacă122. Onias al III-lea a fost trimis în exil.
Admiraţia pentu cultura greacă ducea la dispreţuirea culturii proprii123. Prevederile
cele mai tipice ale iudaismului, dar şi cele mai iraţionale s-au arătat pe bună dreptate în
absurditatea lor: copiii nu au mai fost circumscişi, tinerii încercau să-şi facă un fel de chirurgie plastică pentru a-şi ascunde circumcizia pe care nuditatea atletică o făcea să apară în public124.
Râvna pentu zeii pe care îi etala cultura elenistică a făcut chiar ca Iason să-i trimită bani lui
119 după P. Sacchi, op.cit ., p. 76-94120 Localitatea a purtat mult e nume în Antichitate: Dan, Paneas, Cezarea. În Evangheliiapare drept Cezareea lui Filip, dar, ulterior, Agrippa a redenumit-o Neronias (C. Dumitru(trad.) [notă, p. 76], P. Sacchi, op.cit .)121 2 Macabei 4:8-9
122 2 Macabei 4:9123 Ibidem 4:15124 1 Macabei 1:15
Antioh al IV-lea Epiphanes pentru un sacrificiu în cinstea lui Hercule. Elenismul se sfirmă în
Ierusalim nu numai prin strădaniile sirienilor, ci mai ales datorită convingerii multor evrei.
Iason a căzut destul de repede victimă mijloacelor puse în practică de el însuşi: un
anumit Menelau, care nici măcar nu era din spiţa sadochiţilor, a cumpărat la rândul său funcţia
de mare preot de la Antioh al IV-lea. Templul era corupt şi însăşi esenţa iudaismului
sadochitic fusese distrusă. Elenizarea devenea din ce în ce mai radicală. A fost interzisă citirea
sau deţinerea cărţii Legii, a fost interzisă circumcizia, iar în decembrie 167 î. Hr. s-a ajuns la
pângărirea templului prin aducerea în interiorul lui a „urâciunii pustiirii”125, probabil un altar
păgân. Chiar templul samaritean construit pe muntele Garizim a fost dedicat lui Jupiter Iubitorul de Oaspeţi126. Cât îi priveşte pe elenizanţi, ei îşi continuau politica cu atât mai
violent cu cât sentimentul de împotrivire devenea mai puternic. În această atmosferă, Menelau
a pus ca Onias al III-lea să fie ucis, pentru că el ar fi putut într-un anumit fel să- i revendiceș
drepturile la funcţia de mare preot legitim (171 î Hr.).
Activitatea lui Menelau a fost srijinită de Siria; dar ceea ce astăzi apare ca o persecuţie
religioasă, avea motivaţii diferite. Antioh îl sprijinea pe Menelau pentru că în el se încredea
mai mult decât în partida adversă şi pentru că avea nevoie să aibă în partea meridională a
statului său un oraş cât mai liniştit şi fidel cu putinţă. Altfel nu s-ar înţelege de ce nu i-a
persecutat sistematic pe toţi evreii, care trebuie totuşi să fi fost numeroşi în interiorul vastului
stat seleucid.
Menelau voia pur şi simplu un iudaism diferit. Nu voia să distrugă iudaismul, dorea
numai să-l transforme potrivit vremurilor. Voia să rămână preotul lui Yahweh, cu autoritate
asupra poporului său, fără să piardă avantajele pe care i le oferea cultura i civilizaţiaș
occidentală. Israel era şi rămânea poporul lui Yahweh, unit de el printr-un Legământ, dar
clauzele Legământului (adică legea în funcţie de care poporul î i articula viaţa) nu trebuiauș numaidecât să rămănă cele de pe Sinai. De altfel, deja odată cu Ezdra, Legea lui Dumnezeu
era garantată de Marele Rege i era Legea Regelui (Ezdra 7,26). Dacă regele se schimbase, seș
putea schimba, teoretic, i Legea.ș
REAC IA ÎMPOTRIVA ELENIZĂȚ RII: ONIAS AL IV-LEA, ESENIANISMUL,
Chiar dacă activitatea lui Menelau a avut un puternic sprijin intern, ea a trezit toruşi şi
puternice opziţii. Fiul lui Onias al III-lea, Onias al IV-lea, a părăsit Iudeea şi s-a refugiat în
Egipt, unde a întemeiat, la Leontopolis, un templu rival cu cel din Ierusalim. Ceea ce conta
pentru Onias era legimitatea preoţiei, nu locul în care se înălta templul. A renunţat la orice
tentativă de recuperare a puterii, poate mai mult din cauza lipsei de ajutor din partea egipteană
decât a vocaţiei lui pacifice. Templul de la Leontopolis a avut o importanţă foarte redusă şi a
fost distrus de romani în 73 d. Hr., după darâmarea celui din Ierusalim.
Alţi sadochiţi au apucat însă calea deşertului, îndepărtându-se de Ierusalim şi de orice
dorinţă de luptă pentru redobândirea puterii. Este grupul din care va apărea mişcarea eseniană.Alţi evrei au ales calea luptei armate, războiul împotriva evreilor din partida lui
Menelau şi împotriva sirienilor care îi sprijineau. În fruntea acestei rebeliuni s-a aflat un preot
din familia lui Pinehas, Matatia. El a început revolta armată în Modein, nu departe de
Ierusalim, în 167 î. Hr., dar a murit la scurtă vreme; lucrarea sa a fost continuată de fiii săi,
Iuda, Ionatan, Ioan, şi Simon, şi s-a încheiat în 141 î. Hr., când Simon a obţinut, prin
investitură populară, confirmată apoi de Siria, funcţia de mare preot şi puterea laică.
Matatia şi fiii săi au trecut în istorie cu numele de Macabei şi au fost consideraţi de
tradiţia evreiască drept eroi naţionali. În schimb, urmaşii lui Simon sunt prezentaţi într-o
lumină rea în tradiţia ebraică: de aceea, ei au trecut în istorie cu nume diferit: ei sunt
Hasmoneii.
IUDA MACABEUL (cca. 160 î. e. n.)
Al treilea dintre cei cinci fii ai lui Matatia Ha moneul i desemnat de acesta caș ș
urma la conducerea revoltei împotriva ocupan ilor sirieni care încercaseră să distrugăș ț
iudaismul. A fost unul din cei mai străluci i comandan i militari ai antichită ii. Porecla deț ț ț
“Macabeul” (al cărei sens rămâne controversat) s-a extins ulterior i asupra fra ilor lui, dândș ț numele întregii dinastii pe care a întemeiat-o.
În 167 (sau 166) î. Hr., Iuda Macabeul preia comanda revoltei, func ie care consta,ț
în esen ă, în organizarea militară a răscula ilor. De i trupele lui erau slab pregătite i prostț ț ș ș
înarmate, primii ani din cariera lui militară au reprezentat un ir neîntrerupt de victorii asupraș
inamicilor sirieni mult mai puternici. Aceste victorii se datorează, desigur, i motiva ieiș ț
ideologice a evreilor, gata să se jertfească pentru a- i apăra cauza, dar meritul principal îiț
revine lui Iuda i strălucitelor calită i de general de care a dat dovadă.ș ț
Bătălia de la Emaus, o mică localitate la vest de Ierusalim, unde Iuda a avut de
înfruntat un inamic desfă urat pe trei fronturi, a fost, după unii autori, cel mai răsunător dintreș
succesele lui militare. Ce-i drept, mobilizarea avusese loc în acea atmosferă de exaltare
religioasă care caracterizează războaiele sfinte. Evreii se adunaseră la Mi pa, anticul centruț
religios al israeli ilor. Aici, printre posturi i rugăciuni, Iuda “a pus căpetenii poporului pesteț ș
mie, peste sută, peste cincizeci i peste zece” (1 Mac. 3:43-60), după vechile norme mozaiceș
despre cum trebuie pregătită o bătălie.
În decembrie 164 î. Hr., Templul de la Ierusalim, care fusese pângărit iș
transformat în sanctuar păgân, a fost purificat i redat cultului iudaic. Evenimentul esteș comemorat în fiecare an prin sărbătoarea de Hanuca. Iuda i-a continuat irul biruin elor, ceaș ș ț
mai glorioasă dintre ele fiind aceea asupra generalului Nicanor în bătălia de la Adasa, la nord
de Ierusalim. Un an mai târziu (160 î. Hr.), învins de Bacchides, Iuda Macabeul moare în
bătălia de la Elasa.
În ace ti apte ani atât de furtuno i, Iuda a repurtat numeroase victorii împotriva unui inamicș ș ș
mult superior, obligând autorită ile seleucide să revoce oficial decretele antievreie ti i reu indț ș ș ș
să înlăture pericolul anihilării spirituale a poporului evreu. A restaurat Templul de la
Ierusalim, sufletul i inima na iunii i simbolul autonomiei sale religioase. În sfâr it, a pusș ț ș ș
bazele expansiunii geopolitice pe care au întreprins-o în continuare regii Macabei.
Alături de Macabei a luptat pentru câţiva ani şi un grup ai cărui adepţi erau numiţi
hasizi, adică „cei pioşi”. Aceştia erau susţinătorii tradiţiei, chiar dacă inovau în unele puncte.
Până în 164 î. Hr. ei au constituit o bună parte a armatei Macabeilor. Idealul lor era acela de a
putea trăi conform Legii tradiţionale, nu conform celei greceşti. Dar poziţia lor nu a avut
niciodată adevărate scopuri politice: ei nu încercau să ofere statului iudaic o anumită formă, ci
doreau doar să fie liberi să trăiască potrivit Legii. În acest sens, ei se situau pe linia politică alui Ezdra mai mult decât pe cea a lui Neemia: aspectul fundamental era Legea, fireşte, întrucât
era Lege a lui Dumnezeu, nu Lege a regelui. Când Menelau a fost învins în 164 î. Hr. şi când
a fost distrus altarul păgân ce fusese construit în templu, iar evreilor li s-a permis să aleagă
liber după ce lege voiau să trăiască, hasizii s-au retras din lupta armată, deoarece îşi atinseseră
scopul. În ceea ce priveşte templul în care oficia o preoţime ilegitimă, ei nu au ridicat
probleme. Pentru ei, centrul iudaismului trebuia să fie mai mult norma de viaţă decât templul:
în orice caz, considerau că marele preot nu trebuia să fie neapărat sadochit. Odată cu hasizii,iudaismul lui Ezdra a început să prindă formă.
Dimpotrivă, Macabeii au continuat, alternând perioadele de război cu cele de răgaz,
lupta împotriva Siriei şi a elenizanţilor, arătând limpede că luptau mai mult pentru puterea lor
decât pentru Lege, mai mult pentru independenţa politică decât pentru Tora.
În societatea iudaică, care nu a fost niciodată monolitică, aşa cum apare din lectura textelor
camonice, au înflorit, începând cu secolul al II-lea î. Hr., numeroase mişcări aflate în
concurenţă reciprocă, atât pe planul ideologic, cât şi pe cel politic. Din textele antice putem
extrage cam 20 de nume care indică diferite grupuri; dar deja Josephus Flavius, prezentând în
scrierile sale situaţia culturală a timpului său (secolul I d. Hr.), reduce grupurile la doar trei; .
nu dă însă nume de autori sau titluri de opere clasificate potrivit schemei sale. Ace tia suntș fariseii, esenienii şi saducheii, cărora li se poate alătura i partida numită a zeloţilor. A adar,ș ș
rămâne, pe de o parte atesterea faptului că lumea iudaică era împărţită în mai mule grupuri iș
curente de gândire, pentru care găsim mai multe nume; pe de altă parte, există o abunden ă deț
opere ajunse până la noi fie prin intermediul descoperirilor arheologice (manuscrisele de la
Qumran sau de Marea Moartă), fie prin intermediul tradiţiei manuscrise, dar în traduceri în
alte limbi antice (apocrife ale Vechiului Testament). În majoritatea cazurilor, nu se poate
ajunge la un consens în privin a grupului de apartenen ă pentru fiecare lucrare în parte. Facț ț
excepţie multe din scrierile descoperite în grotele de la Marea Moartă, pentru care este posibil
să stabilim cu certitudine matricea eseniană
ORIGINILE ESENIANISMULUI
De i esenieniiș nu au luat deloc parte la războaiele macabeene, ei au fost oponen ii cei maiț
clari i hotărâ i ai modului în care au evoluat lucrurile în Ierusalim. Spre deosebire de hasizi,ș ț
ei nu au acceptat compromisul în 164 î. Hr.. Idealul lor nu era numai posibilitatea de a trăi
conform Torei; la acesta se mai adăuga pentru ei un altul: centrul Israelului era Templul, iar
cultul trebuia să fie oficiat de singurii preo i legitimi pentru ei, adică de sadochi i. Informa iileț ț ț relative la originea esenianismului le putem extrage dintr-o scriere denumită Documentul din
Damasc. Acesta este astăzi publicat ca un text qumranic i poate fi găsit în toate culegerile cuș
asemenea texte; el ne este cunoscut de la Qumran doar în unele fragmente, o bună parte a
textului fiind descoperită în anii 1896-1897 e. n. de către Salomon Schechter în Genizah sau
anexa sinagogii lui Ezdra din vechiul Cairo i a fost publicată în 1910. Opt pagini din acestș
text au fost scrise în veacul al X-lea d. Hr.,o a noua este mai recentă i datează din secolul alș
Din Documentul de la Damasc aflăm că la începutul secolului al II-lea î. Hr., în timpul
certurilor dintre filoegipteni i filosirieni, un grup de preo i i simpatizan i ai lor au părăsitș ț ș ț
Ierusalimul ca să se retragă în de ertul lui Iuda, pe ărmurile nord-vestice ale Mării Moarte.ș ț
Aici, după aproximativ 20 de ani, deci în preajma perioadei când s-au aflat la putere Iason iș
Menelau, mi cării i s-a adăugat un alt grup, din care făcea parteș un om supranumit „Maestrul
Dreptă ii” numele lui adevărat nefiind cunoscut. Acesta, care era preot i sadochit, s-a alăturatț ș
în de ert acestei comunită i, dictându-i normele fundamentale care i-au dat structura păstratăș ț
apoi în istorie i care aveau să caracterizeze esenianismul.ș
Până la jumătatea secolului XX e. n., gândirea eseniană era cunoscută numai din izvoareindirecte, în principal Josephus Flavius i Filon din Alexandria. Odată cu descoperireaș
manuscriselor ascunse în grotele din wadi Qumran de inem astăzi o vastă bibliotecă ceț
apar inea odinioară esenienilor. Textele cunoscute până astăzi sunt în număr de aproape 800,ț
dar cea mai mare parte a lor sunt mai mult sau mai pu in fragmentare, interpretarea lor fiindț
dificilă. Operele întregi sau formate din fragmente ample nu sunt prea numeroase, nu mai
mult de 20, i, în cea mai mare parte, sunt cunoscute deja de la primele descoperiri. Printreș
acestea pot fi men ionate ca fiind mai importante:ț Regula comunită iiț , Hodayot sau Imnuri,
Regula războiului, Sulul Templului, Documentul din Damasc, Cântările Sabatului (ShirShab),
diferite comentarii la căr ile sacre numiteț pesharim, printre care deosebit de important este
comentariul la Habacuc.
Nu cu multă vreme în urmă, Maestrului Dreptă ii îi erau atribuite toateoperele principaleț
de la Qumran, dar astăzi cercetătorii sunt mult mai circumspec i, din două motiveț
1. Nu toate operele atribuite altădată Maestrului Dreptă ii datează din aceea i epocăț ș
2. O aceea i operă se dovede te a fi compusă în mai multe etape. În acest cazș ș nu e cert
care apar ine Maestrului Dreptă ii. Mai mult, este probabil ca numele Maestrului Dreptă ii săț ț ț fie titulatura conducătorului sectei; deci, cel astfel numit, să fie doar primul dintr-un ir deș
conducători.
Esenianismul i gândirea eseniană au fost influen ate în mod hotărâtor de unele ideiș ț din
Cartea Veghetorilor , precum impuritatea naturii i existen a în om a unui suflet nemuritor;ș ț
această din urmă idee este discutată doar de cercetători, deoarece nici un text esenian nu
discută explicit aceste aspecte. De asemenea, esenianismul a fost influen at de o exigen ăț ț
fundamentală de tip grecesc: structurarea gândirii astfel încât ea să creeze o teologie completăi autosuficientă din punct de vedere ra ional.ș ț
Ceea ce deosebe te net esenianismul de enohism este explicarea originii răului. Dacăș
ambele curente sunt de acord că originea răului în lume trebuie căutată în răspândirea
impurită ii văzută ca for ă malignă, cauza care a dat na tere acestei impurită i este diferită înț ț ș ț
concep iile acestor două curente; astfel, potrivit enohismului, impuritatea provine dintr-oț
cădere a îngerilor, un act de răzvrătire fa ăț de Dumnezeu, săvâr it liber i deliberat de cătreș ș
fiin ele angelice; conceptul de impuritate devenea mai „ tiin ific”. În schimb, cu trecereaț ș ț
timpului, se afirmă tot mai mult ideea că lumea ar fi constituită de ordine; acela i curentș
enohic (sec III î. Hr.) a acceptat interpretarea cosmosului ca ordine, nu ca dezordine, limitând
impuritatea numai la istoria omului. Din aceste certitudini acceptate de societatea de atunci,esenianismul a ajuns la convingerea că, într-un anumit fel, cauza răului ducea până la
Dumnezeu însu i. Pentru gândirea eseniană, atotputernicia lui Dumnezeu era un punct atât deș
stabil, încât ea nu admitea că s-ar putea întâmpla ceva fără voin a Lui. Dumnezeu însu i a fostț ș
cel care, din motive cu neputin ă de în eles pentru om a creat încă de la început doiț ț
arhangheli, numi i „Prin ul Luminii” i „Prin ul Întunericului”, pe unul ca să-l iubească, iar peț ț ș ț
celălalt ca să-l urască127. Cel dintâi era Mihail; cel de-al doilea avea nume variate: Belial,
Beliar, Mastema, Satana. Cei doi arhangheli, cel bun i cel rău, au fost crea i de Dumnezeu; înș ț
ceea ce îi prive te pe oameni, la na terea lor sunt meni i de Dumnezeu alaiului unuia sauș ș ț
altuia dintre cei doi, esenienii, normal, intrând în alaiul Prin ului Luminii i sunt sub ocrotireaț ș
arhanghelului Mihail, care îi apără de atacurile duhurilor îngerului Întunericului.
Referitor la nemurirea sufletului, textele eseniene nu pun problema niciodată în mod
explicit, informa iile provenind numai din izvoarele clasice. Nu se vorbe te desprevia a deț ș ț
dincolo de moarte, pentru că via a care continuă dincolo de natura fizică a omului a începutț
deja, pentru esenian, pe acest pământ. Dumnezeu nu îi dăruie te esenianului numaiș
îndreptă irea, în pofida păcatului originar i a păcatelor săvâr ite în via ă, ci i o iluminareț ș ș ț ș specială prin care el trăie te încă de pe acum într-o dimensiune nouă. Nu are nevoie deș
templul construit din piatră, pentru că însă i comunitatea este templu, un templu cosmic înș
care esenienii pot celebra cultul lui Dumnezeu prin lauda pe care i-o aduc împreună cu îngerii
cerului. Ei se află în cetatea cerească.
MESIANISMUL
Odată cu instaurarea republicii sadochi ilor, a teptarea mesianică intră,ț ș pe o parte, în
umbră, a a cum se poate deduce din faptul că este absentă din marea majoritate a operelor ș cf. P. Sacchi, op. cit., în manuscrisul de la Qumran numit Regula comunității, 4:1
databile între secolele al V-lea i al III-lea î. Hr.; pe de altă parte, a a cum se poate deduce dinș ș
rarele documente care vorbesc despre a teptarea mesianică, aceasta a suferit o puternicăș
evolu ie. A teptarea unei figuri care să-l izbăvească pe Israel s-a deplasat treptat de la cea aț ș
unui rege viitor, descendent sau nu al lui David, către cea a unui personaj mai mare, cu
trăsături ce merg dincolo de uman. Începutul acestei dezvoltări a mesianismului a început în
timpul celui de-al doilea sadochitism i a continuat în ritm din ce în ce mai alert pe parcursulș
epocii macabeice i hasmoneice.ș
La sfâr itul căr ii lui Maleahi (sec. V î. Hr.) a fost adăugat un pasaj în partea de jos aș ț
paginii, unde se poate citi că, într-o zi, Dumnezeu îl va trimite pe pământ pe profetul Ilie cumisiunea specială de a-i împăca pe părin i cu fiii lor, „înainte de a veni ziua Domnului ceaț
mare i înfrico ătoare”(Maleahi 3:23).Potrivit unei vechi tradi ii, Ilie fusese răpit în cer (2ș ș ț
Regi 2:11); a adar, el era încă viu undeva, i avea să se întoarcă, făcând lucrarea Domnului.ș ș
Dar i Enoh, fondatorul pseudoepigrafic al curentului desemnat cu numele lui, a fost unș
om deosebit i s-a sustras mor ii, a a stând scris în chiar ș ț ș Biblia canonică (Geneză 5:24). Enoh
a fost un mare revelator de adevăruri ascunse; într-un anumit fel, era o prefigurare a mântuirii.
i mai mare încă, este figura unui Melchisedec ceresc (care nu are nici o legătură cuȘ
regele Salemului din Geneză 14:18), un arhanghel despre care aflăm din ni te fragmenteș
qumranice din secolul I d. Hr.. El are sarcina de a-i face pe evrei să se căiască de păcatele lor,
pentru a-i readuce în patrie pe exila i, de a vesti iertarea păcatelor trecute, de a înfăptui, dacăț
nu Marea Judecată, cel pu in răzbunarea lui Dumnezeu fa ă de cei răi. Aceste func ii sunt tipicț ț ț
mesianice, numai că acum Mesia nu mai este om, ci o fiin ă angelică.ț
O ultimă figură supraumană pe care o cunoa tem este cea a Fiului Omului, care apare înș
Cartea Parabolelor (cca 30 î. Hr.). „ Fiul Omului” nu pare să indice atât un personaj, cât o
func ie, la fel, într-o anumită măsură, ca i termenul „Mesia”. Figura ca atare provine dinț ș cartea lui Daniel (164 î. Hr.), unde se vorbe te despre cineva „ca un fiu al omului”(7:13-14),ș
adus înaintea lui Dumnezeu, care i-a dat „stăpânirea, slava i împără ia, i toate popoarele,ș ț ș
neamurile i limbile îi slujeau lui. Stăpânirea lui este ve nică, stăpânire care nu va trece, iar ș ș
împără ia lui nu va fi nimicită niciodată”(Daniel 7:27).ț
Ulterior însă, această figură simbolică a devenit o fiin ă autonomă propriu-zisă, cuț
trăsături supraomene ti. Fiul Omului este numit înș Cartea Parabolelor „Mesia” (1 Enoh 52:4)
i este identificat cu Enohș (1Enoh 71:14) „într-un pasaj discutabil atât în privin a sensului, cătț i a tradi iei”(Sacchi,ș ț op. cit ., p. 87). Este deci un personaj anonim, desemnat în carte cu trei
apelative diferite: mai întâi este numit ”Cel Drept”, apoi ”Cel Ales” i, în sfâr it, ”Fiulș ș
Omului”, acesta din urmă fiind apelativul utilizat în mod obi nuit.ș
Centrul de greutate al lumii pe care Fiul Omului o va cârmui este Dreptatea, iar
În elepciunea provine din aceasta într-o mi care de coborâre spre om. La rândul lui, acesta vaț ș
putea atinge Dreptatea numai prin intermediul În elepciuniiț , printr-o mi care pe aceea iș ș
direc ie, dar în sens invers. Dreptatea cerească le este rezervată numai celor drep i sau ale i,ț ț ș
dar va exista o vreme în care toată omenirea, prin lucrarea mesianică a Fiului Omului, „va
putea lua parte la băutura În elepciunii”(ț ibidem).
Una dintre uneltele de care se va sluji Fiul Omului pentru a statornici Dreptatea pe pământ va fi cunoa terea absolută a Legii. Pe vremeaș Căr ii Parabolelor ț existau deja în Israel
diferite interpretări ale Legii, diferite „halakot”; astfel că era destul de actuală problema de a
ti care este adevărata interpretare a Legii. Conform acestei căr i, numai Mesia va aveaș ț
cunoa terea precisă a în elesului fiecărei norme.ș ț Misiunea principală a Fiului Omului este
împlinirea Marii Judecă i în numele lui Dumnezeu. El îi va doborî pe to i nelegiui ii, care erauț ț ț
socoti i ca fiind în special oamenii politici (din epocă) i cei care, în general, de in puterea, iar ț ș ț
oamenii buni sunt, prin defini ie, cei săraci, umili, i în general, exclu ii. Fiul Omului îi va daț ș ș
jos pe regi de pe tronurile lor i „va zdrobi din ii păcăto ilor”. Mântuirea asigurată celor umiliș ț ș
nu este însă instantanee: în clipa Marii Judecă i, cei care vor recunoa te cu umilin ă că au fostț ș ț
păcăto i pe pământ vor fi ierta i, dar această posibilitate a căin ei nu le va fi dată marilor ș ț ț
politicieni sau marilor negustori (1Enoh 63).
MESIANISMUL DUBLU
În unele ambiente iudaice, inclusiv în cel esenian din secolul I î. Hr., s-a dezvoltat i untipș
de mesianism , care poate fi numit „dublu”, pentru motivul că în viitorul escatologic sunt
a teptate două figuri mesianice, una preo ească i una laică. Întrucât figura preotului esteș ț ș superioară celei a laicului, acest tip de mesianism poate fi numit i mai simplu, „sacerdotal”.ș
În textul esenian apare chiar i o a treia figură escatologică, numită „a profetului” care pare săș
aibă rolul de precursor. Textul este foarte schematic, rolul de precursor atribuit profetului
fiind dedus numai din faptul că este numit înainte de cei doi mesia. Conform celor scrise în
Regula comunită iiț 9:10-11: „Ei [adică esenienii] se vor cârmui după cele dintâi reguli în care
au început să fie instrui i membrii comunită ii, iar aceasta până la venirea profetului i aț ț ș
un ilor [adicăș Mesia]lui Aaron [Mesia sacerdotal] i lui Israelș [Mesia laic]”(apud Sacchi, op.cit., p. 88)
Mai există o altă operă în care se vorbe te despre un mesianism dublu:ș Testamentele
celor doisprezece patriarhi. Din Testamentul lui Levi (18:1): „Atunci Domnul va ridica un
preot nou, căruia îi vor fi relevate toate cuvintele Domnului. El va face pe pământ o judecată a
adevărului vreme de multe zile [adică va cârmui îndelung pământul cu dreptate]. El va străluci
ca soarele pe pământ i va fi pace pe întreg pământul. În zilele lui cerurile vor tresălta deș
bucurie i norii se vor înveseli... El nu va avea urma i, din genera ie în genera ie i pentruș ș ț ț ș
totdeauna... Sub preo ia lui va dispărea păcatul... le va da sfin ilor să mănânce din pomulț ț
vie ii... Beliar va fi legat de el”(ț ibidem); acest Mesia sacerdotal va avea misiunea
fundamentală de a-l lega pe Satana i de a elibera lumea de rău. Preot al viitorului, El nu areș nici o legătură cu preo ia istorică a lui Israel; va fi „o preo ie nouă”, de natură excep ională.ț ț ț
Cât despre acel Mesia laic, el apare câteodată cu trăsături davidice, ca în Testamentul lui
Iuda (22:3): „ ...va păzi puterea domniei mele (a lui Iuda) pentru ve nicie, fiindcă Domnul mi-ș
a jurat cu tărie că nu va lua domnia de la urma ii mei, pe vecie”(ș ibidem).
MESIANISMUL DAVIDIC
Pe parcursul secolului I î. Hr., în afară de aspectele cu tentă mai mult religioasă decât
politică care apar în diferitele scrieri, există iș o scriere, Psalmii lui Solomon (scri i la scurtăș
vreme după 48 î. Hr.) în care sunt relevate aspecte din lupta pe care autorul lucrării o poartă
împotriva Hasmoneilor. Aici mesianismul davidic este utilizat în lupta împotriva clasei
domnitoare a Hasmoneilor, prezenta i drept uzurpatori, întrucât peste Israel nu poate domniț
altcineva decât un urma al lui David. Autorul crede în lupta armată i numai de la ea a teaptăș ș ș
izbăvirea de hasmonei i de romani; în fa a puterii de nestăvilit a romanilor, el nu vede altăș ț
cale de izbăvire decât un conducător excep ional care să lupte în numele lui Dumnezeu i săț ș
fie trimis de însu i Domnul; acest conducător trebuiaș să fie, numaidecât, din neamul lui
David. Romanii ajunseseră la Ierusalim în anul 64 î. Hr., cu Scaurus drept conducător; în anulurmător Pompei intra în templu i ini ia legături foarte strânse între politica internă romană iș ț ș
cea evreiască.
Începând cu secolulal II-lea î. Hr., a teptarea mesianică î i făcuse foarte pregnant apari iaș ș ț
în Israel; nu a fost ceva unitar, ci s-a concretizat sub diverse forme i manifestări având înș
comun doar speran a mântuirii. Mesianismul a fost în acela i timp un puternic ferment, atâtț ș
religios, cât i politic.ș
FARISEII I SADUCHEIIȘ Numele fariseilor i saducheilor este întâlnit frecvent în Noul Testament.ș
Josephus Flavius îi men ionează pentru prima dată peț farisei în legătură cu domnia lui
Ioan Hyrcan, a adar în ultimul sfert al secolului II î. Hr. Ei sunt descenden ii hasizilor, adicăș ț
ai celor care au luptat la începutul revoltei macabeilor pentru apărarea libertă ii lor de atrăiț
după legea tradi ională, dar care au abandonat lupta armată când exigen a lor a fostț ț
satisfăcută.
Gândirea lor religioasă se distinge de cea a esenienilor prin faptul că ei credeau atât în
interven ia lui Dumnezeu în desfă urarea evenimentelor istoriei, cât i în libertatea de alegereț ș ș
a omului; asupra acestui punct au fost foarte fermi, diferen iindu-se net de predeterminismulț
esenian. Mai mult, credeau în nemurirea sufletului i în înviere. Dar nici pentru fariseiș mântuirea nu era rezervată doar omului cel drept, care nu păcătuie te, fiindcăș nu credea
nimeni posibil să poată exista un asemenea tip de om. Fariseii considerau însă, conform unei
doctrine formulate cu claritate abia la începuturile secolului al II-lea d. Hr., dar care exista cu
siguran ă de mai multă vreme, că bunătatea lui Dumnezeu ar putea să îl socotească drept peț
om, adică „îndreptă it”, dacă acesta săvâr ise mai multe fapte bune decât rele.ț ș
În respectarea legii, fariseii s-au arătat foarte riguro i; alături de legea scrisă ei acceptau iș ș
o tradi ie orală pe care o considerau derivată, în nucleul ei central, de la Moise însu i i sporităț ș ș
apoi de învă ătura unor mae tri importan i, dintre careț ș ț primii apăruseră la începuturile
secolului al II-lea î. Hr.. În interpretarea legii i în strădaniile de transpunere a acesteia înș
practică, fariseii au încercat mereu, în limitele posibilului, să adapteze normele Legii la
necesită ile sociale. Dacă erau foarte fermi în sanc ionarea odihnei sabatice, au încercat totu iț ț ș
să împiedice ca unele norme, precum cele privitoare la iertarea datoriilor la fiecare apte ani,ș
să împiedice convie uirea civilă.ț
Din punct de vedere politic, s-au împotrivit atât regilor lor, cât i romanilor, dar nu s-auș
răzvrătit niciodată, cel pu in până în anul 66 d. Hr., pentru că domina ia Romei le îngăduia săț ț trăiască conform Legii lor.
Saducheii descindeau din preo ii care în vremea lui Menelau fuseseră de partea partideiț
elenizante. Istoriografia iudaică îi prezintă adesea ca analogul iudaic al epicureilor. Există
prea pu ine informa ii despre ace tia; se tie că nu urmau tradi ia orală; mai mult, nu credeauț ț ș ș ț
că Dumnezeu ar lucra în lume, ci considerau că orice lucru se desfă oară conform unei logiciș
pur umane. Nu credeau în învierea mor ilor i, tot ce e posibil, nici în nemurirea sufletului.ț ș
Din punct de vedere politic, ei au fost sprijinul politicii hasmoneice de cucerire i, înș secolul I d. Hr., ei vor fi sus inători ai stăpânirii romane.ț
RELIGIOZITATEA COMUNĂ SPRE SFÂR ITUL PERIOADEI CELUI DE-AL DOILEAȘ
TEMPLU
Din prezentarea acestui tablou al clasei sacerdotale se constată că dintre feluritele secte
iudaice, cea mai pu in „religioasă” pare să fi fost tocmai cea a preo ilor. Faptul poate fi pus iț ț ș
pe seama unei paupere documenta ii privitoare la saduchei, disponibile fiind sursele fariseiceț
sau cre tine doar. Mai trebuie men ionat i faptul că în interiorul clasei sacerdotale au existatș ț ș
tensiuni puternice, grupul esenian definindu-se pe sine cu sintagma de „fiii lui Sadoc”, adică,
prin redare, „sadochi i”, atunci cândț la fel de bine ar putea fi un alt termen echivalent, anume„saduchei”. De asemenea, este sigur că preo ia din Ierusalim era puternic implicată în via aț ț
politică, dar trebuie să mai fi existat unii, precum evlaviosul preot Zaharia, despre care
vorbe teș evanghelia lui Luca, pentru care Templul era cu adevărat „casa lui Dumnezeu” (Luca
1:8-20).
După cum s-a ters din memoria istorică amintirea unor astfel de preo i pio i, fără să laseș ț ș
vreo urmă, la fel a dispărut i orice referin ă la religiozitatea tuturor ș ț celor (desigur, majoritatea
maselor populare) care nu aderau la nici o sectă, fie ea cunoscută sau mai pu in cunoscută. Deț
la Josephus Flavius se cunoa te că esenieniiș se estimau la aproximativ patru mii de adep i înț
vremea lui, iar fariseii nu puteau depă i cu mult cifra de ase miiș ș 128. Cu siguran ă că numărulț
saducheilor era i mai mic. Întrucât istoria se bazează doar pe mărturii care rămân, nuș se poate
discuta aspectul religiozită ii acelui timp, ci, cel mult doar, se pot trasa unele linii definitorii,ț
pe baza unor indicii din literatura parvenind de atunci.
Se pare că în societatea timpului era circulând un amestec omogen din toate ideile
vehiculate în epocă, idei pe care izvoarele le atribuie uneia sau alteia dintre secte. Mesia
a teptat putea să fie „fiul lui David”, dar putea să fie i un profet întors pe pământ, ori poate oș ș fiin ă supraomenească. Atunci când va vorbi Iisus despre puterea pe care o are Fiul Omului deț
a ierta păcatele „pe pământ”, lumea care îl ascultă întreabă „cine” este Mesia sau Fiul Omului,
dar nu se întreabă nimeni „ce” fel de personaje ar putea fi129. Mesia avea să aducă mântuirea,
dar nu era limpede în ce consta aceasta, după cum nici care avea să fie natura acestui Mesia.
Se stia că păcatul duce la cădere, iar cuvintele lui Ioan Botezătorul „securea stă la
rădăcina pomilor” (Matei 3:10) aveau un sens precis pentru cel ce le asculta; la fel i înș
128 Flavius J., Antichități iudaice, 17:4; 18:20
Matei 16:13; Ioan 9:36; 12:34 apud Paolo Sacchi, op. cit . p. 93
privin a pocăin ei propovăduite. Dacă cineva se lăsa botezat, recuno tea prin aceasta căț ț ș
păcatul lasă o urmă ce se putea i transmite din tată în fiu, din moment ce, în fa a orbului dinș ț
na tereș , cineva l-a întrebat pe Iisus dacă acela păcătuise ori părin ii lui (Ioan 9:2). Vechiț
concep ii biblice, care în tradi ia cultă păreau depă ite de veacuri, reapar astfel la lumină,ț ț ș
dovedindu- i înrădăcinarea profundă în poporul evreu: de altfel,ș sunt atitudini profund umane.
La fel, probabil că nu existau îndoieli că Dumnezeu îl răsplătea pe cel drept, chiar dacă în
mintea oamenilor acest concept trebuie să fi fost mult mai vag decât reiese din texte, care sunt
întotdeauna opera unei intelighen ii. Problema îndreptă irii era prea complicată ca să fieț ț
în eleasă, dar necesitatea de a fi iertat de Dumnezeu ca să te po i mântui era percepută de to i,ț ț ț chiar dacă ea se lovea de sensul deopotrivă de viu al dreptă ii lui Dumnezeu.ț
Mai nesigure apar credin ele referitoare la lumea de dincolo. Era o convingere comună – ț
excep ie făcând doar saducheii – faptul că omul continua să trăiască i după moarte, dar nuț ș
este clar în ce fel era închipuită supravie uirea: unele texte par să vorbească despre nemurireaț
sufletului, altele despre înviere. Cele două tipuri de supravie uire nu erau distincte, dată fiindț
dificultatea culturii ebraice de a distinge net sufletul sau spiritul de trup. Un text din sec I d.
Hr., Apocalipsa lui Sofronie, arată uimirea autorului care a avut harul de a vedea lumea de
dincolo; sufletele sunt ca ni te trupuri, dar altele decât cele de pe pământ. Este răspunsul unuiș
evreu la problema sufletului, a a cum o pune mentalitatea greacă: nemurirea sufletului iș ș
învierea tind să coincidă.
IISUS DIN NAZARET
Iisus i-a început învă ăturile după întâlnirea Sa cu Ioan Botezătorul; împreunăș ț au
împărtă it ideea de bază, anume aceea că unicul obstacol în calea mântuirii era reprezentat deș
„păcat”, dar, spre deosebire de Ioan, el nu considera că puritatea, i deci izolarea, reprezentaș calea mântuirii. El nu astat să îi a tepte pe cei care voiau să asculte un cuvânt de speran ă, ciș ț
s-a dus să-i caute pe „păcăto i”ș , ducându-le mesajul. Ceea ce caracterizează acest mesaj, cel
pu in în amintirea celor care au scris via a lui Iisus, a fost autoritatea cu care a fost proclamat.ț ț
Este o părere larg răspândită i contrară tradi iei faptul că textele cre tine cele mai vechiș ț ș
care există actualmente, sunt reprezentate de epistolele pauline autentice: atât Faptele
Apostolilor , cât iș Evangheliile lui Marcu, Matei i Luca ar fi posterioare anului 70 d.Hr. (cuș
excep ia unui Protomarcu, care ar putea fi anterior). Cercetarea filologicăț impune însă date
anterioare acestui an130. Faptul că în cele trei evanghelii men ionate se vorbe te despreț ș
distrugerea Templului, are corespondent atât într-o lucrare apocrifă din secolul al II-lea î. Hr.
(Cartea Viselor ), cât i în atestările lui Josephus Flavius: era consecin a ideii că păcatul duceaș ț
la distrugere, că „securea era acum pusă la rădăcina copacilor”. Pe de altă parte, apare o
dificultate în găsirea unei explica ii pentru careț ac iunea dinț Faptele Apostolilor se încheie
brusc cu anul 63 d. Hr., fără a fi men ionată cel pu in moartea lui Pavel, în situa ia în careț ț ț
cartea ar fi fost scrisă după anul 70 d. Hr.
Învă ătura lui Iisus a avut ca teme centrale iminen a venirii împără iei lui Dumnezeu iț ț ț ș
necesitatea de a întemeia raporturi sociale pe iubirea reciprocă, împinsă până la a nu- i judecaț aproapele i, prin urmare, a-l ierta mereu, astfel încât i Dumnezeu să îl ierte pe cel careș ș
iartă131.
CAPITOLUL IV IZVOARE PENTRU CUNOA TEREA IUDAISMULUIȘ
VECHI-TESTAMENTAR 132
P. Sacchi, op. cit ., [notă], p. 94
Matei 7:1-12132 Informațiile utilizate în acest capitol sunt preluate, în mare măsură, din Enciclopediaiudaismului, 2000, Prager V., Litman C., Goldstein Ț., ed. Hasefer, București
Ca şi celelalte religii, religia evreilor este studiată pe baza izvoarelor arheologice şi a
celor scrise. Cele dinâi, studiate în cadrul arheologiei biblice, cuprind rezultatele cercetărilor
efectuate nu numai pe teritoriul Palestinei, ci şi pe teritoriile ţărilor vecine, cu care evreii au
avut legături: Mesopotamia, Egiptul, Fenicia. Aceste izvoare sunt preţioase prin vechimea
lor şi prin faptul că ele confirmă şi ilusrează datele din Biblie. Sunt însă şi puţine şi se referă
mai mult la vechile populaţii ale Palestinei, decât la evrei. Aşa că numai în chip indirect
aflăm din ele câte ceva desre viaţa religioasă a evreilor.
Izvoarele scrise, în afară de Biblie sunt de asemenea sărace. Ele cuprind câteva inscripţii,corespondenţă, documente diplomatice, unele scrieri cu caracter istoric, între care în primul
rând scrierile lui Josephus Flavius, Antichităţi iudaice şi Răzoiul iudaic , precum şi cele
filosofice ale lui Filon din Alexandria. Trebuie amintit aici, pentru noutatea şi valoarea lor,
faimoasele manuscrise de la Marea Moartă, din secolele II-I î. Hr., descoperite în grotele de
la Qumran, Marabba’at şi Khirbet al Mird , despre care s-a scris mult în lumea întreagă şi la
noi în ţară.
Dar cel mai preţios izvor, nu numai pentru cunoasterea religiei evreilor, ci şi pentru istoria
lor, îl reprezintă făfă îndoaială acelor cărţi recunoscute de evrei şi de crştini ca fiind revelate şi
care formeaza Biblia, Sfânta Scriptură.
BIBLIA EBRAICĂ
Este denumirea uzuală pentru Scriptura ebraică. Derivat din grecescul biblion (“carte”),
cuvântul “biblie” este la origine un plural, echivalent cu ebraicul ha-sefarim (“căr ile”), formulă prinț
care scrierile sfinte sunt adeseori desemnate în literatura rabinică. Termenul grecesc s-a răspândit,
după toate probabilită ile, în epoca elenistică, perioadă când evreii i-au tradus căr ile sfinte înț ș ț
greacă, limba curentă a regiunii. Alte denumiri ebraice ale Bibliei , folosite în antichitate i Evulș Mediu, sunt „Sifre ha-kode ”ș (căr ile sfin enieiț ț ) i „Kitve ha-kode ”(ș ș scrierile sfin enieiț ), care reflectă
adecvat două caracteristici esen iale ale textelor: originea lor divină i redactarea lor definitivă subț ș
formă de scrieri. Acest ultim aspect este eviden iat i de termenul „mikra”ț ș (lectură ), cuvânt care
reflectă atât modul cum se studia Scriptura, citind cu voce tare, cât i faptul că textul se citea publicș
în cursul liturghiei.
Termenul curent în ebraică este Tanah, acronim de la cele trei componente principale ale
Bibliei : Tora (Pentateuhul), Neviim (Profe ii)ț iș Ketuvim (Hagiografele). Cre tinii folosescș denumirea de Vechiul Testament , spre a deosebi Biblia ebraică de Noul Testament .
1. Pentateuhul (Tora) Acesta cuprinde primele cinci căr i aleț Bibliei : Geneză, Exod, Levitic,
Numeri iș Deuteronom. Conform tradi iei evreie ti, Moise este autorul acestor căr i, de i în text nuț ș ț ș
găsim făcută vreo men iune în acest sens. Ideea acestei paternită i decurge însă din unele pasaje, înț ț
care Moise este prezentat ca legiuitor. Versetele din Deut. 31: 9-12 au contribuit probabil la
acreditarea acestei idei. Pentateuhul nu este doar o culegere de norme juridice i rituale. De iș ș Tora se
traduce de obicei prin “Lege”, sensul cuvântului trimite la no iunea mai generală de instruire. Celeț
cinci căr i alcătuiesc o nara iune completă i continuă, care începe cu crearea lumii, continuă cu istoriaț ț ș
patriarhilor i cu primireaș Torei pe Muntele Sinai i se încheie cu moartea lui Moise, în ajunulș pătrunderii lui Israel în Canaan. În vremea lui Ezdra i Neemia, cândș Pentateuhul a început să se
răspândească masiv, relatarea a fost împăr ită în cinci păr i, transcrise fiecare pe un sul aparte, de undeț ț
i denumirea de “carte în cinci volume” sau, în ebraică, „hami a hume eș ș ș Tora”(cele cinci cincimi ale
Torei), expresie care s-a concentrat, cu timpul, într-un singur cuvânt – „huma ”ș . Termenul Pentateuh,
care s-a încetă enit în mai multe limbi occidentale, este echivalentul grecesc al lui „huma ”ț ș . Titlurile
ebraice ale celor cinci căr i — ț Bere it, emot, Va-ikra, Be-midbar, Devarimș Ș – nu sunt altceva decât
primele cuvinte semnificative ale fiecăreia dintre ele. În românã, titlurile provin din versiunile grece tiș
i latine i reprezintă tema fundamentală a căr ii respective. Ele se regãsesc de altfel în subtitlurile peș ș ț
care rabinii în i i le adăugau, de obicei, la căr ileș ș ț Pentateuhului .
2. Profe ii ț (Neviim) S-au avansat mai multe ipoteze pentru a explica acest titlu. Pe de o parte,
tradi ia atribuie aceste căr i profe ilor. Pe de altă parte, aceste căr i profetice, zise i “prime” sauț ț ț ț ș
“preclasice”, au întotdeauna în centru figura unui profet (Samuel, Ilie, Elisei, Isaia etc). Istoria lui
Israel este astfel interpretată din punct de vedere al învă ăturii profetice. Această a doua parte aț Bibliei
ebraice se împarte, la rândul ei, în două sec iuni:ț Profe ii dintâiț sau “preclasici” iș Profe ii din urmă ț
sau “clasici”. Prima sec iune cuprinde căr ile narative i istorice, — ț ț ș Iosua, Judecători, cele două căr iț ale lui Samuel i cele două căr i aleș ț Regilor —, constituind o prelungire a Pentateuhului , întrucât
Cartea lui Iosua reia firul narativ de unde se încheie Deuteronomul . Căr ileț Iosua, Judecători iș
Samuel zugrăvesc istoria lui Israel de la cucerirea Canaanului i epoca Judecătorilor până laș
instaurarea monarhiei în vremea lui Saul i David. În continuare,ș căr ile Regilor ț prezintă istoria
regatelor lui Israel i Iuda până la căderea Ierusalimului în 586 î. Hr. Se pare că împăr irea în patruș ț
căr i datează dintr-o epocă mai târzie.ț
Sec iuneaț Profe ilor clasiciț cuprinde căr ile luiț Isaia, Ieremia i Ezechiel ș , precum i ceiș 12 Profe iț Minori (în aramaică, „Tere asar” = “Cei doisprezece”): Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum,
sapien ială (ț Proverbe, Iov, Eclesiastul ), nara iuni istorice (ț Rut, Cronici 1 iș 2, Estera, Ezdra iș Neemia). Cât despre Cartea lui Daniel , ea constituie un amestec de literatură istorică, profetică iș
apocaliptică. Termenul generic de „Ketuvim” (Scrieri) reflectă caracterul eterogen al ansamblului.
Ordinea textelor a fost stabilită abia târziu, dupã cum o demonstrează deosebirile fa ă de traducereaț
grecească a Bibliei. Manuscrisele i edi iile ebraice diferă la rândul lor între ele, dar în mai micăș ț
măsură. Cinci dintre textele Ketuvim, numite tradi ional cele „Cinci suluri”ț (meghilot), se citesc de
obicei la sinagogă, cu prilejul sărbătorilor.
Cele mai vechi surse evreie ti stabilesc numărul căr ilor biblice la 24. Nu se men ioneazăș ț ț
nicăieri dacă acest număr avea o semnifica ie anume. Oricum, el rezultă dintr-un calcul oarecum for at,ț ț
deoarece Profe ii Minoriț sunt considera i ca alcătuind o singură carte; la fel,ț căr ile lui Ezdraț iș
Neemia sunt luate împreună. Împăr ireaț căr ilor ț Samuel, Regi iș Cronici în câte două căr i fiecare esteț
rezultatul unei repartizări tardive. La rândul său, Josephus Flavius men ionează 22 de căr i; pentru aț ț
ajunge la acest total, el trebuie să fi inclus Cartea lui Rut în Judecători iș Plângerile în Ieremia.
Această repartizare s-a păstrat în versiunile grece ti i latine ti aleș ș ș Bibliei.
Hagiografele con in opere contemporane cu unele căr i profetice târzii, care însă nu au fostț ț
incluse în Profe iț , din cauza caracterului lor neprofetic. Altele au fost elaborate prea târziu pentru a fiadăugate acestei sec iuni. O serie de fapte par să indice existen a unor deosebiri de tradi ie cu privire laț ț ț
stabilirea canonului biblic între comunită ile evreie ti de la sfâr itul epocii celui de-al Doilea Templu.ț ș ș
Multe opere originale, compuse în vremea aceea, ar fi putut fi incluse în Hagiografe; lăsate în afara
canonului ele nu ne-au parvenit decât prin intermediul Bisericilor cre tine, care au cules mo tenireaș ș
canonului din epoca elenistică. Aceste opere (Macabei, Cartea lui Enoh etc.) nu ne-au parvenit decât
în traducere greceasă. De altfel, după unii savan i canonul epocii elenistice reflectă tradi iile evreie tiț ț ș
predominante în Palestina i în Alexandria, la vremea traduceriiș Bibliei în greacă.
Educa ia evreiască modernă a rea ezatț ș Biblia în centrul studiilor iudaice, recurgând frecvent
la traduceri i comentarii în limba ării respective.ș ț Biblia constituie o parte integrantă a sistemului
pedagogic israelian, chiar dacă există o mare diferen ă în modul de abordare a textului între colileț ș
religioase i cele laice. Dat fiind că, în Israel, ebraica este limba na ională, israelienii pot citiș ț Biblia în
original. Arheologii israelieni au contribuit la o mai bună cunoa tere a trecutului biblic.ș
SEPTUAGINTA [“ aptezeci” (lat.)]Ș
Este prima traducere a Bibliei ebraice în greacă. Numele evocă numărul traducătorilor care au
muncit la aceasta: în total 72 (sau 70, sursele diferă), fiecare dintre cele 12 triburi fiind reprezentat prinase traducători. Cea mai veche mărturie despre această traducere i despre originile ei ne este oferităș ș
de Epistola lui Aristeu, informa iile sale fiind în parte confirmate i de alte izvoare (Aristobul, Flaviusț ș
Josephus, Filon din Alexandria).
Ini iativa de a traduceț Biblia s-a născut în Alexandria, sub domnia lui Ptolemeu al II-lea
Filadelful, la îndemnul lui Demetrios din Falera, un bibliotecar foarte interesat de legisla iile străine.ț
Se spune că, în acest scop, 72 de cărturari evrei palestinieni, versa i în ebraică i în greacă, ar fi fostț ș
instala i în Alexandria, pe insula Pharos, pentru a traduce sulurile scrise cu litere ebraice de aur, aduseț
de la Ierusalim. Cei 72 traducători au dus la capăt munca în 72 de zile, cifră eminamente simbolică.
Potrivit lui Aristeu, regele Ptolemeu ar fi admirat mult traducerea, iar Filon spune că, pe insula Pharos,
o sărbătoare comemora în fiecare an ziua în care fusese isprăvită Septuaginta.
Există o defini ie largă i una restrânsă a Septuagintei. În sensul restrâns, care corespunde tradi ieiț ș ț
reprezentate de Aristeu, Flavius i Filon,ș Septuaginta era alcătuită din cele cinci căr i aleț Torei. În sens
larg, ea cuprinde, pe lângă Biblia ebraică propriu-zisă, i adaosuri (laș Ieremia, Daniel, Estera iș
Psalmi), precum i căr i apocrife sau deuterocanonice, în total vreo 50 de căr i, adăugate nucleului peș ț ț
care-l desemna ini ial sensul restrâns. Printre acestea, se numără o serie de căr i i adaosuri la căr ileț ț ș ț existente ( Adăugirile la Cartea Esterei, de exemplu), compuse direct în greacă. Căr ile suplimentare,ț
care nu existau în Biblia ebraică, sunt: 1 Ezdra, 1 iș 2 Macabei, Eclesiasticul, Iudita, Tobit iș
În elepciunea lui Solomonț . Dacă nucleul ini ial,ț Pentateuhul , s-a tradus într-adevăr în Egipt, multe din
celelalte căr i (ț Cântarea Cântărilor, Plângerile, Rut, Estera, Eclesiastul ) au fost traduse în Palestina.
Alte traduceri ( Eclesiasticul ) s-au efectuat în Alexandria, dar de către traducători palestinieni. În ce
prive te datarea acestor diverse traduceri, ele nu par să fi început înainte de secolul al II-lea î. Hr., fiindș
comandate cel mai probabil de autorită ile evreie ti din Alexandria.ț ș
În Ere Israel s-au făcut destul de timpuriu revizuiri aleț Septuagintei , probabil din ini iativaț
rabinilor palestinieni (revizuiri cunoscute ca ale “grupului kaige”), care urmăreau o mai mare
conformitate a textului grec cu originalul ebraic premasoretic. Ele dovedesc că traducerea alexandrină
era destul de rău văzută de mediile rabinice, nu numai din motive lingvistice, ci i din motive deș
polemică anticre tină. Într-adevăr, pentru tânăra Biserică cre tină,ș ș Septuaginta devenise Vechiul
Testament . Majoritatea citatelor biblice din Noul Testament au la bază Septuaginta, nu originalul
ebraic. Începând din secolele II—III d. Hr., Părin ii Bisericii, întemeietorii teologiei cre tine, au pornitț ș
de la Septuaginta ca fundament biblic. Acest text a jucat un rol important în elaborarea credin eiț
cre tine i în răspândirea cre tinismului vreme de mai multe secole. Cărturari cre tini, în special Origenș ș ș ș i Lucian din Antiohia, au coroborat textulș Septuagintei cu originalul. Influen a căr ii s-a extins i înț ț ș
Orient, unde au apărut versiuni în siriacă, egipteană, coptă, armeană, precum i o traducere înș
georgiană, bazată pe cea armeană. Există i versiuni arabe, cea mai veche fiind cea a lui Saadia Gaon.ș
În Europa, Septuaginta a fost introdusă în special în latină, dar se cunoa te i o versiune goticăș ș
i una paleoslavă. În general, până în secolul al VII-lea d. Hr., în greacă sau în alte limbi, ea a constituitș
textul de referin ă al Bisericilor cre tine din Apus, fiind ulterior înlocuită deț ș Vulgata lui Ieronim, care
pretinde revenirea la „hebraica veritas”.
Transformată în Vechiul Testament al cre tinilor,ș Septuaginta a fost respinsă de evrei la
începutul secolul al II-lea d. Hr., într-o perioadă în care textul ebraic însu i era în curs de “normalizare”ș
în Palestina i în care se lucra aici la alte traduceri grece ti aleș ș Bibliei ebraice. Versiunea lui Aquila
(identificat de unii cu Onkelos, autorul Targumului ), realizată pe la 130 d. Hr. i extrem de literală, aș
devenit singura traducere greacă “autorizată” în mediile palestiniene. Cât despre Septuaginta, un
în elept evreu spunea cã «ț ziua în care cei 72 s-au apucat să scrie Tora în greacă a fost la fel de nefastă
pentru Israel ca i ziua în care a fost fabricat Vi elul de aur, deoareceș ț Tora nu poate fi tradusă
adecvat».
APOCRIFE ȘI PSEUDOEPIGRAFE
Reprezintă culegeri de texte evreie ti, datând din vremea celui de-al Doilea Templu i dinș ș
perioada imediat următoare, care nu au fost incluse în canonul Bibliei iudaice. Lucrări de facturi iș
concep ii diferite, ele au fost redactate ini ial în felurite limbi (ebraică, aramaică, greacă) i înț ț ș
diverse locuri din Ere Israel i din Egipt. Unele dintre ele s-au păstrat datorită includerii lor înț ș
canoanele unor biserici cre tine. Apocrifele i pseudoepigrafele sunt deosebit de importante pentruș ș
studiul iudaismului din perioada celui de-al Doilea Templu i pentru în elegerea textelor rabinice iș ț ș
a începuturilor cre tinismului.ș
Clasificarea acestor texte în două mari categorii: „apocrife” (căr i “ascunse”) iț ș
„pseudoepigrafe” (căr i atribuite altor persoane decât autorul lor real), se bazează pe modul în care auț
fost conservate i pe statutul lor în diferitele biserici. Apocrifele au fost cuprinse în traducerea greacă aș
Bibliei , Septuaginta, i în versiunea ei latină,ș Vulgata, elaborată de sfântul Ieronim, fiind sanctificate
prin adoptarea lor în canonul cre tin ortodox i catolic. Aceste texte sunt:ș ș Tobit, Iudita, Baruh,
Epistola lui Ieremia, În elepciunea lui Isus, fiul lui Sirahț sau Eclesiasticul, În elepciunea lui Solomon,ț
1 iș 2 Macabei, Ezdra, precum i o serie de adaosuri la căr ileș ț Estera iș Daniel .Pseudoepigrafele s-au păstrat în unele Biserici, dar fără a fi incluse în canonul cre tin. Nuș
există o listă unanim acceptată a acestor lucrări, mult mai numeroase decât apocrifele. Învă a ii evreiț ț
au respins apocrifele i pseudoepigrafele, pe careș Talmudul le nume te „sefarim hi onim” (ș ț căr iț
exterioare).
Ambele categorii de texte s-au păstrat nu doar în greacă sau latină. Unele ne-au parvenit în
limbile diferitelor Biserici: etiopiană, armeană, siriană, slavonă. Altele s-au conservat în limba lor de
origine: câteva în greacă i una singură — ș În elepciunea lui Isus, fiul lui Sirahț sau Eclesiasticul — în
ebraică. Versiunea originală a acesteia din urmă a fost descoperită la sfâr itul sec. al XIX-lea e. n. înș
Geniza133 din Cairo. Fragmente ebraice sau aramaice din alte lucrări s-au găsit printre manuscrisele de
la Marea Moartă.
133 Geniză = locul unde se pstrează manuscrisele, cărțile sfinte și obiectele rituale („tfilin” și„mezuzot”) ieșite din uz. Conform legii evreiești, aceste obiecte nu pot fi aruncate, ci trebuietratate cu respect. De cele mai multe ori, obiectele respective erau îngropate în cimitirul local.Pentru a ușura procesul, multe sinagogi puneau la dispoziția credincioșilor o încăpere sau un dulap
cu rol de geniză, în care obiectele în cauză se depozitau înainte de a fi îngropate. În prezent,termenul se referă la o geniză anume: cea a vechii sinagogi Ben Ezra din Fostat, o suburbie acapitalei egiptene Cairo. Povestea modernă a Genizei începe în 1896, când două doamne scoțiene învățate, în vizită la Cairo, cumpără un teanc de fragmente de manuscrise ebraice. În anulurmător, Solomon Schechter, care preda pe atunci literatură rabinică la Universitatea Cambridge,identifică unul din aceste fragmente ca fiind un pasaj din versiunea originală ebraică aÎnțelepciunii lui Ben Sira (Eclesiasticul), carte cunoscută până atunci doar din traduceri. Schechterse deplasează personal la Cairo unde cumpără pentru Cambridge majoritatea textelor din Geniză,mai precis 140.000 de fragmente, pe care le ia cu el în Marea Britanie, restul de 60.000 sevânduseră deja înainte de sosirea lui și sunt acum răspândite în diferite biblioteci din toată lumea, în special la Sankt Petersburg. Munca de identificare a fragmentelor a continuat în secolul care atrecut și a permis clarificarea multor aspecte din istoria evreilor, rămase până atunci obscure.Marea diversitate de materiale provenind atât din Palestina cât și din Babilon se explică prin faptul
că, veacuri de-a rândul, Cairo a fost un centru de legătură între aceste comunități și cele din Africade Nord și Europa occidentală.
Apocrifele i pseudoepigrafele sunt texte de diferite tipuri i genuri literare, cele mai multe dintre eleș ș
paralele firului biblic. Există, în acest corpus neuniform, lucrări istorice de cea mai bună calitate sau
doar pretins istorice, opere literare didactice, dramatice sau sapien iale, lucrări filozofice, psalmi,ț
revela ii, profe ii precum i texte care dezvoltă povestea unor figuri sau episoade biblice, insistândț ț ș
asupra altor aspecte decât cele incluse în Scriptură. Unele apocrife se vor a fi completări la anumite
căr i aleț Bibliei .
În genul istoric , l Macabei, redactat ini ial în ebraică, este un document extrem de fiabil.ț
Cartea prezintă istoria Ha moneilor de la instalarea lui Antioh Epifanes pe tronul Siriei până laș
moartea lui Simon Ha moneul.ș 2 Macabei, versiune prescurtată a unei ample lucrări, se concentreazăasupra campaniilor lui Iuda Macabeul i face elogiul unor martiri legendari ca Hana i cei apte fii aiș ș ș
ei. Textul, scris la origine în greacă, este mai pu in fiabil decâtț 1 Macabei. În pofida denumirii sale, 3
Macabei, scriere pseudoepigrafică, nu se referă la istoria Ha moneilor, ci la decretele regelui Ptolemeuș
al Egiptului cu privire la evreii din Alexandria. Este mai pu in o lucrare istorică i mai mult un romanț ș
religios, amintind de Epistola lui Aristeu, care istorise te cum s-a efectuat traducerea în greacă aș
Bibliei (Septuaginta). Scrisă în Egipt, cartea are un caracter apologetic, scopul ei fiind de a pune în
eviden ă măre ia religiei iudaice.ț ț
Anumite pasaje din În elepciunea lui Solomon i-au fost atribuite chiar vestitului rege.ț
Apocriful, anterior sec. I î. Hr., a fost redactat în greacă, în Alexandria, i poartă o evidentă amprentăș
elenistică. Eclesiasticul , influenþat ca stil i ca idei de filozofia greacă, a fost scris în ebraică, în jurulș
anului 180 î. Hr., cel mai probabil la Ierusalim. Tradus în greacă de nepotul autorului, textul
pseudoepigrafic a fost inclus în Septuaginta. Cuprinde proverbe i alegorii, în genulș Căr iiț
Proverbelor , i face elogiul în elepciunii reprezentată sub trăsături antropomorfice. Influen a greacăș ț ț
este deosebit de pronun ată înț 4 Macabei. Lucrarea, scrisă în greacă, combină principiile iudaismului
cu ideile filozofilor greci, în special stoici.Apocrifele i pseudoepigrafele au fost create pe parcursul a patru secole (între 300 î. Hr. iș ș
100 d. Hr.). Cele mai vechi dintre ele datează de la sfâr itul domina iei persane, cele mai recente fiindș ț
ulterioare distrugerii celui de-al Doilea Templu. Apocrifele redau o imagine cuprinzătoare a modului
de gândire din perioada celui de-al Doilea Templu în două din cele mai importante centre evreie ti aleș
vremii, Ere Israel i Egipt. Textele reflectă o diversitate de curente filozofice i de opinii religioase,ț ș ș
influen a persană fiind evidentă în cele mai vechi dintre ele. Alte lucrări vădesc o influen ă elenistică,ț ț
iar unele poartă amprenta filozofiei grece ti, a celei stoice în special. Cele mai multe apocrife suntș preocupate de soarta poporului evreu în ansamblu, fără să ia în seamă controversele sectante. Un
curent însemnat, izvorând din Egipt, urmărea elaborarea unor scrieri apologetice, parte dintre ele
destinate unui public neevreu.
Cu excep iaț Eclesiasticului, citat în Talmud , apocrifele nu au primit girul rabinilor i, dreptș
urmare, s-au păstrat doar în bisericile cre tine i în biblioteca sectei de la Marea Moartă. În elep iiș ș ț ț
aveau rezerve îndeosebi fa ă de textele apocaliptice, fapt relevat de criticile lor la adresaț căr ii luiț
Enoh, ca i de avertismentele lor împotriva “căr ilor exterioare” i împotriva încercărilor de a decela înș ț ș
el un sens ascuns.
O carte foarte răspândită în Evul Mediu, care se citea frecvent de Hanuca, era Meghilat
Antiohas (Sulul lui Antioh, intitulat iș Sulul Ha moneilor ș ), un extras din 1 Macabei datând din vremeagheonimilor. Descoperirea Eclesiasticului i aș Testamentului lui Levi în Geniza din Cairo a arătat că
multe apocrife au continuat să circule până târziu i în rândul evreilor în tot cursul Evului Mediu,ș
discipolii multor învă a i au fost atra i de apocrifele păstrate în alte limbi i s-au preocupat să leț ț ș ș
traducă în ebraică.
În epoca Rena terii, Azaria del Rossi a tradus în ebraicăș Epistola lui Aristeu, stârnind
interesul învă a ilor evrei pentru apocrife i pseudoepigrafe. De la Emancipareț ț ș 134 încoace, o bună parte
din aceste texte au fost publicate i în ebraică.ș
MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ
Colec ia de manuscrise i fragmente descoperite în sec. al XX-lea e.n., în diverse situri laț ș
vest de Marea Moartă, îndeosebi la Qumran, Murabbaat, Khirbat Mir, En-Ghedi i Masada. Este unaș
dintre cele mai importante descoperiri arheologice: textele scoase la lumina reprezintã o contribu ieș
majoră la cunoa terea iudaismului de la sfâr itul epocii celui de-al Doilea Templu.ș ș
134 Emancipare = Recunoașterea drepturilor civile ale evreilor. Secole de-a rândul, în lumeacreătină și musulmană, evreii au fost cetățeni de categoria a doua. În Occident, primele semneale unei schimbări au apărut la sfârșitul sec. al XVII-lea și s-au consolidat în secolul următor,secolul Luminilor. În lumea protestantă, s-a produs atunci separarea Bisericii de Stat. Cultivareade către protestanți a Vechiului Testament , în general ignorat în mediile catolice, a permis omai bună înțelegere a evreilor și a iudaismului. O controversă aprinsă s-a iscat atunci între cei cesusțineau că evreii nu vor putea să se asimileze, că obiceiurile și credința lor îi vor împiedica să seintegreze și o altă tabără convinsă că evreii nu vor rata șansa integrării, devenind cetățeni utili șiproductivi, care-și vor aduce contribuția la dezvoltarea țărilor în care trăiau. Evreii înșiși erau îndezacord pe această temă. Marele pionier al Emancipării a fost Moise Mendelssohn. Provenitdintr-un mediu evreiesc tradițional, el a devenit unul din intelectualii cei mai respectați ai Prusiei,rămânând în același timp evreu practicant. Alți evrei se temeau că Emanciparea va duceinevitabil la asimilare, în timp ce izolarea în ghetouri asigurase conservarea identității evreiești.
Unul din argumentele lor a fost chiar destinul urmașilor lui Mendelssohn care, în marea lormajoritate, s-au convertit la creștinism.
Primele descoperiri au avut loc în 1947, când un beduin a găsit din întâmplare, într-o grotă
din de ertul Iudeii, apte manuscrise înfã urate în pânză de in. După cercetarea lor la Ierusalim, s-auș ș ș
întreprins vaste săpături în de ertul Iudeii, inclusiv în zona Qumranului, aproape de malul Măriiș
Moarte.
Mii de fragmente de manuscrise, mai mult sau mai pu in descifrabile, au văzut lumina zilei.ț
Manuscrise de acela i gen au fost descoperite la Massada. Scrierile au fost atribuite unei secte careș
trăia la Qumran la sfâr itul perioadei celui de al Doilea Templu. Se presupune acum că documenteleș
“Legământului de la Damasc” („ adokit”) găsite la sfâr itul sec. XIX în Geniza de la Cairo suntț ș
produc ii literare ale aceleia i secte. Fragmente de vase au permis datarea perioadei (sec. I î. Hr. pânăț ș la sec. I d. Hr.) i ocupa ia comunită ii de unde proveneau cele mai multe documente. Numero iș ț ț ș
savan i au identificat comunitatea de la Qumran cu secta esenienilor (sau un grup esenian). Prezen aț ț
lor în regiune datează de pe la 140-130 î. Hr.. sau, după unii cercetători, chiar dinainte de revolta
Macabeilor din 167 î. Hr. Întemeietorul sectei, numit în general “Maestrul Dreptă ii” sau Învă ătorulț ț
cel Drept”, era, se pare, preot.
Organizarea ierarhică a comunită ii pare să fi fost o versiune idealizată a vechii organizăriț
tribale a lui Israel. După unii, consiliul suprem de la Qumran era alcătuit din doisprezece laici i treiș
preo i. Ace tia din urmă ocupau o pozi ie de vârf în ierarhia sectei, care avea i un lider suprem laic,ț ș ț ș
„nasi”, identificat se pare cu Mesia lui Israel.
Membrii sectei de la Qumran credeau în alegerea lor specială ca membrii unui “nou
Legământ”. Una dintre deosebirile cele mai izbitoare fa ă de curentul dominant, de orientareț
fariseică, este credin a sectei în predestinare, credin ă care coexista totu i cu ideea că oamenii vor fiț ț ș
judeca i după faptele lor. Punctul de maximã divergen ă fa ă de crezul comun era însă i problemaț ț ț ș
Templului de la Ierusalim, pe care sectan ii îl considerau un loc de nelegiuire i de impuritate, chiar ț ș
dacã respectau profund conceptele de „Templu” i de „cult”, poruncite deș Biblie. Numeroase copii de căr i aleț Bibliei (cu excep iaț căr ii Estereiț ), între care un Isaia integral
i numeroase fragmente din alte texte aleș Scripturii ebraice, au fost de asemenea date la iveală,
constituind descoperiri de prim ordin. Văzute în ansamblu, fragmentele Bibliei de la Qumran
seamănă extrem de mult cu textul biblic tradi ional (masoretic). Totu i, un examen minu iosț ș ț
dezvăluie divergen ele fa ă de acesta i, totodată, unele afinită i cuț ț ș ț Biblia samaritenilor i cuș
Septuaginta. Majoritatea bibliotecii sectei din de ertul Iudeii este în ebraica literară a epocii celui de-ș
al Doilea Templu, restul, în aramaică i numai câteva frânturi provin din traduceri grece ti aleș ș Scripturii.
Membrii sectei au participat, se pare, la prima revoltă evreiască împotriva Romei (66-71 d.
Hr.). În orice caz, e ecul revoltei pare să fi marcat i sfâr itul sectei de la Qumran.ș ș ș
Comunitatea de la Qumran este revelatoare pentru diversitatea sectelor care par să fi existat
în sânul poporului evreu în Ere Israel către sfâr itul epocii celui de-al Doilea Templu. Spreț ș
deosebire de esenieni, celelalte ramuri sectare sunt prea pu in documentate, în vreme ce comunitateaț
din Qumran, prin literatura sa, a lăsat în urmă mărturia certă a existen ei unor grupuri evreie ti alteleț ș
decât fariseii i saduceii.ș
După unii speciali ti, secta i scrierile ei constituie un important izvor pentru studiereaș ș
începuturilor cre tinismului, mai ales datorită modului de via ă monahal sau semi-monahal alș ț grupului i accentului pe care-l puneau pe culpabilitatea înnăscută a omului, pe harul divin i peș ș
conceptul predestinării.
Principalele scrieri ale comunită ii de la Qumran sunt:ț
1. Regulamentul comunită ii (Manual de disciplină)ț — Speran e mesianice, organizarea iț ș
practicile comunită ii.ț
2. Regulamentul congrega iei (Textul “celor două coloane").ț — Stipulări i reguli privindș
“zilele din urmă”, educa ia i datoriile membrilor.ț ș
3. Imnuri de mul umireț — Rugăciuni colective sau individuale.
4. Documentul de la Damasc — Precepte legale i morale, predici destinate consolidăriiș
modului de via ă sectar al grupului.ț
5. Sulul Războiului — Bătălia dintre fiii Luminii i fiii Întunericului i victoria finală a celor ș ș
dintâi.
6. Sulul de aramă — Descrierea, exactă sau fictivă, a unei vaste comori ascunse la Ierusalim
sau în altă zonă din Israel.
7. Apocriful Genezei — Recapitularea apocrifă a istoriei biblice de la Lameh la Abraham(Gen. 5:28-15:4).
8. Sulul Templului — Legea Templului i alte legi biblice, descrierea incintei Templului iș ș
Poporul evreu î i face apari ia în istorie după 20ș ț 00 î. Hr. El descinde, par ial,ț din
amori iiț sau „apusenii” care s-au instalat în Mesopotamia la sfâr itul mileniului al III-lea. Elș se identifică poate, în parte, cu acei „habiru” men iona i în izvoarele de la jumătateaț ț
mileniului al II-lea. După Biblie, strămo ii lui Israel sosesc în Egipt ca oameni liberi, dar cadș
mai târziu în sclavie. Ei au ie it cu miile din Egipt pe la 1260 î. Hr., urmându-l pe profetulș
Moise, al cărui nume este de origine egipteană. Ei s-au instalat în Canaan i au format acoloș
doisprezece triburi. Către 1050, judecătorul ( ofet ș ) i vizionarul Samuel l-a uns pe Saul regeș
peste Israel ca să lupte cu filistenii. După moartea lui Saul, tribul din sud al lui Iuda l-a
desemnat rege pe David. El a pacificat ara i a făcut din Ierusalim centrul ei religios i loculț ș ș de păstrare al Chivotului Legământului. David a fost urmat la tron de fiul său Solomon (cca
961-922 î. Hr.), rege legendar prin în elepciunea sa, care a zidit Templul din Ierusalim ca săț
adăpostească Chivotul. După moartea lui Solomon, statul s-a scindat în două: Regatul din
Nord (Israel) i Regatul din Sud (Iudeea). În 722 î. Hr. Israelul a fost cucerit de Imperiulș
Asirian. În 587 î. Hr., împăratul babilonian Nebucadne ar (Nabucodonosor) a dărâmatț
primul Templu din Ierusalim. Popula ia Iudeii a luat drumul Babilonului. Ea a fost eliberatăț
din robie de către Cyrus, împăratul persan, care a cucerit Mesopotamia în 539 î. Hr. Evreii
au revenit în Ierusalim i au reclădit Templul cu sprijinul lui Cyrus. După moartea luiș
Alexandru, în 323 î. Hr., Iudeea va face parte din teritoriul Ptolemeilor care domneau asupra
Egiptului, din capitala lor, Alexandria, un ora cu un număr foarte mare de evrei. În 198 î.ș Hr., Iudeea a trecut sub Seleucizi. În 167 î. Hr., Antioh al IV-lea a abolit Legea evreiască i aș
profanat Templul, punând în el o statuie a lui Zeus. Faptul acesta a dat na tere revolteiș
Maccabeilor. Revolta ii au ocupat i purificat Templul în 164 î. Hr.; în amintirea acestuiț ș
eveniment a fost instituită sărbătoarea de opt zile „hanukka” (noua consacrare). În 140 î. Hr.,
Simeon, ultimul dintre fra ii Maccabei, a fost proclamat Mare Preot i etnarh (căpetenie aț ș
poporului). A a a început dinastia Hasmoneilor, care i-a men inut o func ie religioasă i subș ș ț ț ș
protectoratul roman (60 î. Hr.). În 40 î. Hr., Irod, fiul lui Antipater, administratorul Iudeii
pentru romani, a fost proclamat la Roma rege al evreilor. Începând din anul 6 d. Hr., Iudeea
a fost administrată direct de către un prefect, apoi de către un procurator roman. În 66 d.
Hr., ca reac ie la provocările procuratorului Florus, a izbucnit o revoltă populară sprijinită deț
zelo i (ț sicarii), patrio i evrei care nu ezitau să recurgă la violentă împotriva evreilor ț
romaniza i. Generalul Vespasian, proclamat împărat în 69, a lăsat fiului său Titus grija de aț
isprăvi campania începută în Iudeea. La 28 august 70, Al Doilea Templu a căzut pradă
flăcărilor, iar în septembrie Ierusalimul a fost ras de armata imperială. Ultimii rezisten i auț
fost zdrobi i în anul 74 în fortărea a de la Masada. După această dată, religia evreiască nu aț ț mai fost recunoscută de romani, iar căderea Templului a favorizat desigur diaspora, fenomen
deja foarte vechi.
În 133 d. Hr., a izbucnit o revoltă sub conducerea lui Mesia Bar Kochba, sprijinit de
autoritatea religioasă a lui Rabbi Akiva (cca 50-135 d. Hr.). Sălbatica ei reprimare a antrenat
devastarea i depopularea Iudeii, dar interzicerea practicilor religioase n-a fost în vigoare decâtș
câ iva ani, iar condi iile generalț ț e ale evreilor i ale administra iei locale (rezervată unui prin -ș ț ț
nasi – autohton) s-au îmbunătă it sim itor la începutul secolului al III-lea d.Hr. Abia mai târziu,ț ț când cre tinismul a devenit religie unică a întregului Imperiu roman (sfâr itul secolului al IV-lea),ș ș
privilegiile evreilor au fost retrase i ei au fost exclu i din orice func ie publică; această situa ie s-aș ș ț ț
prelungit în general până în secolul al XVIII-lea în toate statele cre tine, ca i în cele musulmaneș ș
după ivirea islamului. Hăr ui i la început de fundamentali tii musulmani, apoi expulza i deț ț ș ț
cuceritorii cre tini în 1492, evreii sefarzi (din Spania i Portugalia) s-au refugiat în Africa de Nord,ș ș
în Asia Mică, în Olanda, pretutindeni unde autorită ile i-au primit.ț
Această schi ă foarte sumară a istoriei poporului evreu e necesară pentru în elegereaț ț
dimensiunii istorice a iudaismului.
✔ Iudaismul constituie (după cum au demonstrat-o i savan i precum R. J. Zwi Werblowski,ș ț
Jonathan Z. Smith, Moshe Idel i al ii) una din religiile care au rezistat cel mai bine presiunilor ș ț istoriei, reu ind să- i păstreze structurile intemporale.ș ș
✔ Gra ie săpăturilor arheologice recente, „substratul religios comun al întregului inut alț ț
Canaanului” a putut fi mai bine pus în eviden ă. Utilizareaț Bibliei ca izvor istoric a fost pusă sub
semnul întrebării; putem totu i considera că, măcar în parte, povestirile biblice au o bază istorică.ș
✔ Scriptura sacră a evreilor este Torah nebi`im we ketuvim (prescurtat Tanakh), „Legea,
Profe ii i Scrierile” i, a a cum arată acest titlu, ea este compusă din trei sec iuni fundamentale:ț ș ș ș ț
Tora propriu-zisă sau Pentateuhul (cinci scrieri), Profe ii i celelalte texte. Partea cea mai veche aț ș
Pentateuhului datează din secolul al X-lea î. Hr., sec iunile cele mai recente dinț Ketuvim datând
din secolul al II-lea î. Hr. Prima culegere completă a Bibliei este traducerea grecească zisă a
Septuagintei sau a Celor aptezeci (numărul mistic de în elep i care au făcut traducerea),Ș ț ț
terminată în secolul al II-lea î. Hr. Septuaginta con ine materialele (numiteț Apocrife) care nu vor
fi incluse în canonul biblic în ebraică. Constituirea canonului ebraic va fi urmarea muncii
răbdătoare a masore ilor.ț
✔ Începând din secolul al III-lea î. Hr., religia evreiască se îmbogă e te cu numeroase texteț ș
apocaliptice care descriu fie ascensiuni celeste (cum este ciclul Enoh), fie venirea noului eon, (caîn 4 Ezdra iș 2 Baruh), fie o combina ie de ascensiune celestă i de profe ie eshatologică.ț ș ț
Iudaismul elenistic îl dă pe marele filozof Filon din Alexandria (cca 20 î. Hr. – 45 d. Hr.), care se
străduie să armonizeze Biblia cu filozofia lui Platon.
✔ O sectă evreiască ascetică, sectă ce profesează credin e dualiste, este aceea a esenienilor ț
care trăiesc în de ertul Iudeii lângă Marea Moartă de pe la 150 î. Hr. până la distrugerea lor deș
către armata romană în 68 d. Hr. O parte din literatura lor – Manuscrisele de la Marea Moartă –
au fost descoperite în unsprezece pe teri la Qumran, în 1947. Dar corpusul cel mai vast alș
