LUCRARE DE LICENŢĂ
TEMA: LUAREA ŞI DAREA DE MITĂ
CUPRINS
CAPITOLUL ISecţiunea I : Consideraţii generaleSecţiunea a -II- a : Particularităţile infracţiunilor de luare şi dare de mită în tranziţia spre o economie de piaţăSecţiunea a -III- a : Luarea şi darea de mită – infracţiuni corelative –
CAPITOLUL IIObiectul infracţiunilor de luare şi dare de mită Obiectul juridic
- obiectul juridic generic- obiectul juridic special- obiectul juridic nemijlocit
Obiectul material
CAPITOLUL IIISecţiunea I – Subiecţii infracţiunilor de luare şi dare de mită Subiecţii activi Subiecţii pasiviSecţiunea a -II- a : ParticipaţiaSecţiunea a -III- a : Comparaţie cu propunerea legislativă privind combaterea faptelor de corupţie
CAPITOLUL IV
Secţiunea I : Conţinutul normativ al infracţiunilor de luare şi dare de mită- obiectul juridic generic- obiectul juridic special- obiectul juridic nemijlocit- obiectul material- situaţia premisă- subiectul activ; participaţia- subiectul pasiv; subiectul pasiv general- subiectul pasiv special- latura obiectivă- elementul material- urmarea imediată- legătura de cauzalitate
Secţiunea a -II- a : Formele infracţiunilor de luare şi dare de mită- perioada internă- perioada externă- formele infracţiunii
a) acte preparatoriib) tentativac) infracţiunea consumatăd) unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni
CAPITOLUL VSecţiunea I : Regim sancţionatorSecţiunea a -II- a : Comparaţia sancţiunilor din codul penal românesc cu sancţiunile din alte legislaţii penale
CAPITOLUL VISecţiunea I : Necesitatea completării cadrului legislativ pentru creşterea eficienţei în combaterea corupţieiSecţiunea a -II- a : Propuneri pentru un regim de sancţionare diversificat în noul Cod penal
- propuneri cu caracter legislativ- propuneri cu caracter economic- propuneri cu caracter politic- alte propuneri
CONCLUZIIBIBLIOGRAFIE
2
3
CAPITOLUL I
Secţiunea I: Consideraţii generale
Corupţia exista din antichitate ca unul dintre comportamentele cele
mai grave şi, în acelaşi timp, cele mai răspândite ale funcţionarilor
publici. Însă, de-a lungul secolelor, tradiţiile, condiţiile istorice şi
geografice au modificat considerabil sensibilitatea opiniei publice în ceea
ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor comportamente, precum şi
modul în care ele sunt tratate prin reglementările legale.
În anumite perioade istorice, oferirea şi primirea de foloase au fost
chiar acceptate ca fiind ceva firesc, ţinând de o anume curtoazie.
În Grecia antică, mita era atât de frecventă încât Platon propunea
pedeapsa capitală pentru funcţionarii care primeau daruri pentru a-şi
face datoria. Nu trebuie să primeşti daruri - spunea el nici pentru lucruri
bune, nici pentru lucruri rele!1
Herodot, în cartea a IV-a a operei sale "Istoriile", povestind despre
expediţia lui Darius, fiul lui Hystaspes, împotriva sciţilor, menţionează că
Darius I a înfăptuit o serie de reforme care au avut ca urmare întărirea
statului sclavagist persan, printre ele enumerându-se şi condamnarea la
moarte prin crucificare a judecătorilor corupţi. Tot Herodot menţionează
că regele persan Cambyses a poruncit să fie ucis un judecător vinovat
de corupţie, iar cu pielea acestuia şi-a tapisat scaunul.2
Spre deosebire de acest regim sancţionator foarte aspru, au
existat şi perioade în antichitate când legea sancţiona simbolic aceste
fapte. Astfel, în Roma antică, pe timpul când corupţia era în floare, s-a
1 G. Antoniu, Marin Popa, Şt. Daneş, "Codul penal pe înţelesul tuturor", Editura Politică, Buc., 1970, p.2102 C. Daicoviciu, “Herodot şi pretinsul monoteism al geţilor în "Apulum”, II, p.90-94
4
permis magistraţilor să primească daruri, fără însă să depăşească o
anumită sumă în cursul unui an. Se spunea chiar că pe un cetăţean
bogat, oricât ar fi de vinovat, nu se va găsi nimeni să-l condamne.3
Mai târziu, Codul Napoleon introduce pentru prima dată sancţiuni
foarte grave pentru corupţie, atât în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu, cât şi pentru efectuarea unor acte contrare atribuţiilor de
serviciu. Acest model, însă cu unele diferenţieri a fost urmat de
majoritatea codurilor penale europene.
Corupţia poate fi privită atât ca fenomen social, expresie a unor
manifestări de descompunere morală, de degradare spirituală, cât şi ca
fenomen juridic.
În vechiul drept penal romanesc, corupţia apare incriminată destul
de târziu - în perioada domniilor fanariote - şi atunci imperfect4, datorită
influenţelor nefaste ale Fanarului.
Domnitorul Alexandru Ipsilante a înfăptuit o reformă a justiţiei, a
întocmit un nou cod de legi (Pravilniceasca Condică)5.
Prin modalitatea diferită de incriminare a infracţiunilor de corupţie
prevăzute în Codul penal român din 1864 s-a marcat şi în plan legislativ
trecerea României la o fază superioară de dezvoltare.
Codul penal de la 1864 nu incrimina infracţiunea de dare de mită
dar, în practica instanţelor judecătoreşti, mituitorul era pedepsit ca
"agent provocator" la acţiunea de mituire. Pentru prima oară darea de
mită a fost incriminată ca infracţiune de sine stătătoare în Codul penal
din 1936, în art. 250, iar luarea de mită în art. 151; infracţiunile sunt
situate în Titlul III din Partea specială "Crime şi delicte contra
administraţiei publice", cap. II, "Delicte săvârşite de funcţionari sau
3 G. Antoniu, M. Popa, Şt. Daneş, op. Cit, p. 211
4 Vasile Dobrinoiu, "Corupţia în Dreptul penal român", Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 925 Dicţionar Enciclopedic Român, vol. II D-J, Ed. Politică, Bucureşti, 1964, p. 855
5
particulari". Conţinutul acestor infracţiuni - deşi a suferit unele modificări6
- a fost păstrat, în mare parte, în Codul penal din 1969, intr-o formulă
asemănătoare.
Dispoziţiile Codului penal din 1936 cuprindeau anumite agravante
legale, care nu au mai fost reţinute de actuala legislaţie penală. În legea
penală din 1936 se prevedea, de exemplu, că mituitorul era apărat de
pedeapsă chiar şi atunci când denunţa fapta autorităţilor după pornirea
procesului penal, cu excepţia cazului când procesul penal era pornit
chiar împotriva sa. Legea penală în vigoare nu a mai reţinut această
dispoziţie socotind că denunţul duce la exonerarea de răspundere
penală numai când organele de urmărire penală nu au fost sesizate pe
altă cale de săvârşirea infracţiunii. S-a considerat că, din moment ce
organul de urmărire penală s-a sesizat în alt mod, contribuţia mituitorului
ce denunţă ulterior este irelevantă, prin tardivitatea ei, pentru buna
desfăşurare a procesului penal şi pentru înlăturarea răspunderii penale7.
Ţinând cont că normele juridice au la baza norme sociale, putem
spune că flagelul corupţiei este, în primul rând, un fenomen social
înainte de a fi un fenomen juridic, deoarece sistemul juridic al unei ţări
este oglinda societăţii.
În legislaţia noastră, spre deosebire de cea a altor state (Italia,
Franţa, Statele Unite ale Americii etc.), nu există vreun text care să
incrimineze o infracţiune denumită "corupţie", dar literatura juridică
cuprinde în această noţiune, în sens larg, numeroase încălcări ale legii
penale ce privesc sfera relaţiilor de serviciu.
6 Legea nr.3274 pentru modificarea Codului penal publicată în M. Of. nr. 222 din 24 sept. 1938, stabilea că la darea şi luarea de mită bani, darurile sau valoarea lor se iau în folosul fondului amenzilor, administrat de Ministerul Justiţiei. De asemenea, prin modificarea publicată în M. Of. nr. 248/1943, au fost majorate pedepsele prevăzute de art. 251 pentru luarea de mită.7 V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican "Noul Cod penal şi Codul penal anterior - prezentare comparativă", Editura Politică, Bucureşti. 1968 p. 167
6
Intr-un sens restrâns, faptele de corupţie8 ce intră sub incidenţa
legii penale sunt acelea prin care o persoană încearcă ori reuşeşte să
determine un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor ca, în schimbul unor
foloase materiale sau altor avantaje necuvenite, să comită un act contrar
legii ori îndatoririlor sale de serviciu sau să favorizeze în orice mod
persoanele implicate; tot fapte de corupţie sunt şi actele acelor
funcţionari care acceptă - în schimbul unor asemenea avantaje – să aibă
o astfel de comportare în cadrul serviciului.
În literatura juridică de drept penal, în sfera noţiunii de corupţie,
înţeleasă în mod strict, sunt incluse doar patru infracţiuni din categoria
infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Este vorba pe de o
parte despre luarea de mită (art. 254) şi primirea de foloase necuvenite
(art. 256), care sunt infracţiuni de serviciu, iar pe de altă parte, de darea
de mită (art. 255) şi traficul de influenţă (art. 257), care sunt infracţiuni în
legătură cu serviciul.
În lucrarea de faţă se vor avea în vedere infracţiunile de luare şi
dare de mită.
Astfel, potrivit art. 254, constituie luare de mită fapta funcţionarului
care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care
nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o
respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul
de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar
cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
8 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 8
7
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a
determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele
dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei
vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia se
confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani9.
În art. 256 se stipulează că, primirea de către un funcţionar, direct
sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în
virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (alin. 1 ).
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă
acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului
lor în bani lor în bani10.
Noţiunea de luare de mită, aşa cum este definita prin art. 254 C.
pen., este mult asemănătoare cu cea din Codul penal anterior din 1936.
Există totuşi şi unele deosebiri. O primă deosebire - dar numai de
redactare - priveşte obiectul mitei care, spre deosebire de Codul penal
anterior (care se referea la "bani, bunuri, valori, comisioane sau orice alt
profit") este exprimat mai concis ("bani sau alte foloase"). O a doua
deosebire constă în aceea că art. 254 din Codul penal actual nu mai
prevede circumstanţele agravante existente în Codul anterior deoarece
s-a considerat că limitele pedepsei, aşa cum au fost stabilite prin noul
Cod, permit o justă individualizare a sancţiunii, oricare ar fi
circumstanţele comiterii faptei. În sfârşit, în ce priveşte confiscarea
obiectului mitei, art. 254, alin. 3 conţine o dispoziţie deosebită de cea
prevăzută de Codul anterior, conform căreia dacă bunurile luate ca mită
9 Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000, Legea nr. 78 din 8 mai 200010 Idem
8
nu se găsesc în natură, condamnatul este obligat la plata echivalentului
lor în bani11.
În cazul infracţiunilor de corupţie, dacă acestea au fost săvârşite în
interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia
dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor
comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale,
maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se
majorează cu 5 ani.12
11 V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican, "Noul cod penal şi codul penal anterior - prezentare comparativă". Edit. Politică. Buc.,1968, p. 166-16712 Monitorul Oficial nr. 219/18.05.2000, Legea nr. 78 din 8 mai 2000
9
Secţiunea a II-a: Particularităţile infracţiunilor de luare şi
dare de mită în tranziţia spre o economie de piaţă
Infracţiunile denumite cu titlu generic, "infracţiuni de corupţie," fac
parte din rândul faptelor de natură penală ce aduc atingere activităţii
unor organizaţii de stat, organizaţii publice sau altor activităţi
reglementate de lege13 şi anume din primul capitol, "Infracţiuni de
serviciu sau în legătură cu serviciul". În cadrul acestei subdiviziuni au
fost încriminate următoarele fapte: abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuz în
serviciu contra intereselor obşteşti, neglijenţa în serviciu, purtarea
abuzivă, divulgarea unor secrete privind interesele obşteşti, neglijenţă în
păstrarea secretului de stat, refuzul înapoierii în ţară, luarea de mită,
darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă.
Legea penală are ca scop ocrotirea bunului mers a organizaţiilor
publice, cât şi interesele persoanelor fizice.
Organizaţiile de stat precum şi persoanele particulare sunt
interesate în mod egal pentru asigurarea cadrului optim legislativ şi
organizatoric care să permită funcţionarilor sau altor salariaţi îndeplinirea
exemplară a îndatoririlor de serviciu.
Interesele generale ale societăţii, în general şi ale fiecărei
persoane fizice, în particular, impun măsuri de protecţie care să asigure
exerciţiul funcţiunilor împotriva vendităţii unor funcţionari şi să stopeze
tendinţa acestora de a obţine câştiguri ilicite14, dar şi împotriva acelora
13 Codul penal al României, Titlul 6: "Infracţiuni care aduc atingerea unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege.14 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. 4, Partea specială", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972,p. 75.
10
care deşi nu au această calitate, sunt în legătură cu atribuţiunile de
serviciu.
Aşa cum am menţionat şi în secţiunea anterioară, legea penală
română nu consacră în nici una din dispoziţiile sale incriminatoare
termenul de "corupţie" ori "infracţiuni de corupţie" atunci când face
referiri la infracţiunile menţionate. Termenul ca atare s-a impus în
vorbirea curentă desemnând manifestările necinstite ale unor funcţionari
de a obţine pe căi ilicite diverse sume de bani ori alte avantaje.
Din nefericire în ultimul timp faptele de acest gen s-au înmulţit
considerabil. În paralel cu drumul parcurs de România către un stat
democratic şi o economie de piaţă, din decembrie 1989 până în prezent,
s-a constatat şi o recrudescenţă a fenomenului infracţional de corupţie.
De-a lungul timpului s-a constatat că fenomenul corupţiei creşte
proporţional cu diminuarea autorităţii statale şi cu scăderea puterii
economice a ţării respective, fiind un fenomen specific perioadelor de
tranziţie de trecere de la o treaptă la alta a societăţii.
Deschiderea României către toate statele lumii (după decembrie
1989), trecerea la economie de piaţă, privatizarea unităţilor economice şi
încercarea de reorganizare pe baze democratice a întregii societăţii, nu
au fost urmate întotdeauna de măsuri de ordin legislativ
corespunzătoare.
Vidul legislativ, întârzierea apariţiei unor acte normative în
concordanţă cu noile realităţi economice şi uneori chiar contradicţii
apărute între dispoziţii normative au creat un teren favorabil pentru
funcţionarii necinstiţi sau pentru persoanele dornice de câştiguri ilicite şi
foarte rapide prin mijloace nelegale. Aceste dificultăţi au fost amplificate
de tendinţa accentuată de nesupunere din partea agenţilor economici şi
cetăţenilor faţă de legislaţia în vigoare15.
15 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 48
11
Însă aceste deficienţe de ordin legislativ au fost remediate prin
introducerea în legislaţia în vigoare a Legii nr. 78 din 2 mai 2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie emisă de
Parlamentul României şi publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai
2000.
Prevenirea şi combaterea fenomenului corupţiei este un proces
dificil pentru că însăşi descoperirea faptelor de corupţie (luare şi dare de
mită) este îngreunată de faptul că în astfel de cazuri neexistând, de
regulă, persoane vătămate care să sesizeze organele de urmărire
penală, probaţiunea trebuie efectuată de cele mai multe ori în realizarea
flagrantului delict.
12
Secţiunea a III-a: Luarea şi darea de mită – infracţiuni
corelative
De obicei, lucrările clasice de drept penal clasifică mituirea16 în
mituire activă (darea de mită) şi mituire pasivă (luarea de mită),
menţionându-se că darea de mită, spre deosebire de luarea de mită, nu
constituie o infracţiune de serviciu, ci o infracţiune în legătură cu
serviciul, caracterizându-se printr-o acţiune de corupere exercitată de un
particular asupra unui funcţionar.
În ambele cazuri persoanele publice sau private primesc şi pretind
(respectiv promit, oferă sau dau) diferite avantaje materiale ori acceptă
tacit sau expres, direct sau indirect promisiunea unor avantaje materiale
sau morale pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţionată ori
întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu ca urmare a exercitării unei
influenţe17.
În cazul luării de mită, de regulă, se află faţă în faţă două acţiuni
corelative, cărora pe plan psihic, le corespund două poziţii subiective
conjugate între ele. Acţiunilor de "oferire" şi de "dare" de bani sau alte
foloase, de la darea de mită, le corespunde la luarea de mită, o acţiune
de "primire", iar acţiunii de "promitere" a unei sume de bani ori a altui
avantaj, de la corupţia activă, îi corespunde, în cazul corupţiei pasive,
"acceptarea" sau "nerespingerea promisiunii". Pe de altă parte, sub
aspect subiectiv, în timp de mituitorul tinde să-l determine pe cel mituit la
o anume comportare în legătură cu îndatoririle serviciului său, acesta din
16 O. A. Stoica, "Drept penal, Partea Specială", Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1976, p. 24517 G. Antoniu, C-tin Bulai, Gh. Chivulescu, "Dicţionar juridic penal", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 82
13
urmă, primind mita, acceptă în mod deliberat să aibă comportarea dorită
de cel dintâi şi, prin aceasta, o situaţie de dependenţă faţă de corupător.
Menţionăm că subiectul activ al infracţiunii de luare de mită este
funcţionarul care primeşte, acceptă sau nu respinge promisiunea,
oferirea sau darea de bani sau alte foloase din partea subiectului activ al
infracţiunii de dare de mită.
Urmarea imediată a vreuneia dintre acţiunile sau inacţiunile
enumerate mai sus constă într-o atingere adusă bunului mers al
activităţii unei organizaţii de stat sau publice, însoţită uneori şi de o
vătămare a interesului legal al vreunei persoane.
Această corelaţie dintre infracţiunile de luare şi, respectiv, dare de
mită, se reflectă şi vis-a-vis de rezultatele activităţii de combaterea a
acţiunilor de corupere, deoarece, dacă se reuşeşte o diminuare a sferei
corupţiei active, se reduce implicit şi sfera corupţiei pasive.
De asemenea, prin incriminarea infracţiunii de dare de mită, legea
asigură funcţionarilor o protecţie eficientă împotriva actelor de corupţie la
care ar putea fi expuşi, pretinzând în schimb funcţionarilor probitate în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Din punct de vedere tehnic, în structura normei penale de
incriminare din art. 255 Cod penal, nu sunt prevăzute decât acţiunile ce
realizează elementul material al infracţiunii, făcând trimitere pentru
desemnarea modurilor în care se poate săvârşi fapta ("direct sau
indirect") şi a scopurilor în vederea cărora are loc mituirea funcţionarului
("în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri"), la dispoziţiile art. 254 Cod penal. Corelaţia
indisolubilă dintre cele două infracţiunii de corupţie se reflectă şi în
limitele pedepsei prevăzută de lege, atât pentru corupţia activă, cât şi
pentru corupţia pasivă.
14
Deşi darea de mită este, în esenţă, un act de participare la
infracţiunea de luare de mită, iar Codul nostru penal a adoptat sistemul
parificării pedepselor18, mituitorul nu este sancţionat cu aceeaşi
pedeapsă ca funcţionarul mituit, deoarece acesta din urmă, traficând
funcţia sa, prezintă o periculozitate socială sporită fală de mituitorul care
a încercat să profite de nevoile celuilalt.19
18 Idem19 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 116
15
CAPITOLUL II
Obiectul infracţiunilor de luare şi dare de mită
Obiectul juridic
Obiectul juridic al infracţiunii este constituit din relaţii sociale cu
privire la valorile fundamentale ocrotite prin normele de drept penal.
Unii autori consideră că obiectul juridic generic (general) este
constituit din relaţiile sociale cu privire la orânduirea socială şi de stat şi
la ordinea de drept, deci din totalitatea relaţiilor sociale apărate prin
norme de drept penal20 , în timp ce alţii consideră că acesta este format
dintr-un "fascicul" de relaţii sociale referitoare la o singură valoare
esenţială21.
Spre deosebire de alte infracţiunii, care au numai un obiect juridic
generic, sau numai un obiect juridic special, infracţiunile de luare şi dare
de mită au acelaşi obiect juridic generic sau de grup, un obiect juridic
special şi, de asemenea, un obiect juridic nemijlocit.
a) Obiectul juridic generic
Referitor la obiectul juridic generic al luării de mită, într-o lucrare
de referinţă a literaturii de specialitate, se arată că "acesta este constituit
din relaţiile sociale care formează obiectul juridic comun al tuturor
infracţiunilor care aduc atingere activităţii organizaţiilor de stat,
20 V. Papadopol, în lucrarea colectivă "Principii de drept", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 539; G. Antoniu, "Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 7321 V. Dongoroz şi colectivul, "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 71; I. Oancea "Drept penal. Partea generală", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 167
16
organizaţiilor obşteşti sau altor activităţi reglementate de lege"22 , adică
din relaţii sociale a căror existenţă, formare şi dezvoltare depind de
apărarea acestei valori sociale care este "normala desfăşurare a
activităţii organelor de stat şi obşteşti în orânduirea noastră"23 .
Obiectul juridic generic al infracţiunilor de care ne ocupăm îl
constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea organizaţiilor de stat şi
organizaţiilor publice.
b) Obiectul juridic special
Literatura de specialitate evidenţiază în unanimitate funcţie de
obiectul juridic special trebuie să se ţină cont atât de stabilirea gradului
de pericol generic, cât şi la determinarea gradului de pericol social al
fiecăreia din infracţiunile ce aparţin acestei subdiviziuni de grup24 .
Infracţiunile puse în discuţie, fiind infracţiuni de serviciu sau în
legătură cu serviciul, subgrup de infracţiuni din grupul celor care aduc
atingere activităţii organizaţiilor de stat şi publice, este evident că
obiectul lor juridic special nu poate fi decât identic cu cel al tuturor
infracţiunilor din acest subgrup.
Obiectul juridic special al ocrotirii penale, în cazul infracţiunilor de
serviciu, îl constituie toate acele relaţii sociale care sunt legate de
activitatea statului, a organelor sale, a instituţiilor şi regiilor autonome
etc., şi se pot forma, desfăşura şi dezvolta, în mod normal, numai în
condiţiile îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către funcţionari. Fără
îndeplinirea acestor atribuţii, funcţionarea organizaţiilor de stat şi publice
nu ar fi posibilă, de aceea în cazul infracţiunilor de serviciu, accentul
ocrotirii penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale condiţionate, sub
22 S. Kahane în lucrarea colectivă "Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Ed Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130 23 R. M. Stănoiu în "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", vol IV, Editura Academiei, Buc. 1939 p. 824 V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., vol. I, p. 76.
17
aspectul formării, desfăşurării şi dezvoltării lor, de aducere la îndeplinire
a sarcinilor de serviciu şi numai în al doilea rând, pe cale de consecinţă
pe relaţiile sociale privitoare la activitatea acestor organizaţii.
Obiectul juridic special constă, după unii autori, în relaţiile sociale a
căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a
asigura exercitarea cu probitate de către funcţionari a atribuţiilor de
serviciu încredinţate lor şi fără a combate faptele de penalitate prin care
se aduce atingere bunului mers al autorităţilor sau instituţiilor publice ori
al altor persoane juridice şi se lezează implicit interesele legale ale
persoanelor particulare25.
c) Obiectul juridic nemijlocit
În grupul infracţiunilor de serviciu, infracţiunile de luare şi dare de
mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, alcătuiesc un
subdespărţământ aparte, deşi existenţa lui nu este marcată, în cuprinsul
codului, prin vreo secţiune sau vreo denumire specială. Ceea ce le
caracterizează, diferenţiindu-le de celelalte infracţiuni de serviciu, este
faptul că toate pun în pericol îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, de
către funcţionari, lovind nemijlocit în cinstea, corectitudinea probitatea
acestora, în legătură cu exercitarea funcţiilor lor.
Funcţionarul care a luat mita, ca şi cel care, după ce a efectuat un
act la care era obligat potrivit legii, a primit foloase necuvenite, dă
dovadă de lipsă de probitate în exercitarea atribuţiilor sale, după cum
persoanele particulare care dau mită ori trafică influenţa lor,
discreditează persoana acestora, aruncă suspiciuni asupra activităţii lor,
fac ca ei să apară coruptibili, incorecţi. Prin incriminarea faptelor
menţionate se ocroteşte deci, împotriva corupţiei şi suspiciunii de
25 V. Dongoroz şi colab. "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", Ed Academiei, Bucureşti, 1972 vol. IV. p. 131.
18
corupţie, reputaţia funcţionarilor şi, implicit, îndeplinirea de către aceştia,
a îndatoririlor de serviciu, căci daca ei nu ar fi cinstiţi şi corecţi, sau
măcar dacă probitatea lor ar fi pusă sub semnul îndoielii, desfăşurarea
corespunzătoare a serviciilor publice ar fi grav afectată. Deci, obiectul
nemijlocit al infracţiunilor de luare şi dare de mită îl constituie relaţiile
sociale legate, indiferent dacă este vorba de formarea, desfăşurarea ori
dezvoltarea lor, de cinstea, corectitudinea şi probitatea funcţionarilor, ca
o condiţie necesară a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu şi a activităţii
organizaţiilor de stat şi publice26.
În cazul luării de mită, relaţiilor sociale ce constituie obiectul juridic
nemijlocit li se aduce atingere de către funcţionari, adică dinăuntrul
organizaţiilor de stat sau publice, pe când în cazul dării de mită,
aceloraşi relaţii sociale li se aduce atingere din afară, de către
orice persoane.
Obiectul material
Literatura juridică este unanimă în a considera că prin obiect
material al unei infracţiunii se înţelege "lucrul (bun, animal, persoană
etc.) asupra căruia se îndreaptă, în mod firesc sau întâmplător,
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, operând fizic asupra
acestuia, expunându-l unui pericol sau vătămându-l"27. Problema
existenţei sau inexistenţei unui obiect material la infracţiunile de luare şi
dare de mită, este încă controversată.
Potrivit unei opinii, obiectul material al mitei, forma activă şi pasivă,
îl constituie "banii sau alte foloase" date funcţionarului sau primite de
el28.
26O. A. Stoica "Drept penal. Partea specială", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, I976, p 246. 27R. M. Stănoiu - op. cit, p. 8, V. Dongoroz, "Drept penal", Bucureşti, 1939, p.202-203; C. Bulai, "Drept penal român. Partea generală", vol. I, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992, p. 145 28 O. A. Stoica - op. cit, p. 247 - 249; M. C. Ardeleanu, "Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită” în formă continuată în R.R.D. nr. 12/1981, p. 41-45
19
Potrivit unei alte păreri însă, predominantă în literatura juridică,
luarea şi darea de mită nu au, de regulă, obiect material29. Într-adevăr,
asupra sumelor de bani sau celorlalte foloase primite, oferite, pretinse
etc., nu se îndreaptă în nici un fel acţiunile incriminate prin art. 254 - 257
Cod penal, în sensul că nu operează fizic asupra lor, nu le periclitează şi
nu le vatămă, nici în existenţa, nici în integritatea sau structura lor. Pe de
altă parte, este de observat că, în cazul infracţiunilor care au obiect
material, punerea în pericol a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminare
are loc, de regulă, tocmai prin periclitarea, în orice mod, ori prin
vătămarea obiectului material (în cazul avortului, de exemplu, atingerea
relaţiilor sociale referitoare la viaţă se realizează prin uciderea victimei);
ori la luarea sau darea de mită, dimpotrivă, atingerea obiectului juridic al
infracţiunii nu este în nici un fel legată de vreo vătămare sau punere în
pericol a sumelor de bani sau a celorlalte foloase primite, pretinse, date.
oferite, promise etc.
Conform art.118 lit. d, Cod penal, sumele de bani ori foloasele
respective, (când constau în bunuri corporale), sunt "lucruri dobândite
prin săvârşirea infracţiunii", sau "lucruri care au fost date pentru a
determina săvârşirea unei infracţiuni" (conf. art.118, lit. c, Cod penal)
fapt pentru care sunt supuse confiscării, în situaţiile şi condiţiile
reglementate prin art. 254 alin. 2 şi art. 255 alin. 2, 3 şi 5 Cod penal.
Aşa cum am menţionat mai sus, unii autori consideră că infracţiunii
de luare de mită îi lipseşte obiectul material, cu excepţia cazului când
funcţionarul a efectuat actul pentru care a luat mita, iar actul în cauză
priveşte un obiect material. Într-o asemenea situaţie actul ce priveşte un
obiect material va fi, în acelaşi timp, şi obiect material al infracţiunii. În
mod identic, în cazul în care folosul necuvenit constă în prestarea unor
munci, obiectul asupra căruia se efectuează munca, devine şi obiect 29 S. Kahane - op. cit. pag. 130, 139, 147; Meta Grigorovici, "Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89
20
material al infracţiunii şi poate servi ca probă în dovedirea existenţei
infracţiunii, de exemplu, repararea unui imobil, zugrăvirea unei locuinţe.
21
CAPITOLUL III
Secţiunea I - Subiecţii infracţiunilor de luare şi dare de
mita
Subiecţii activi
Ca şi în cazul altor fapte prevăzute de legea penală, autor subiect
activ - al infracţiunilor de luare şi dare de mită, este persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit fapta ilicită30. Subiectul activ al infracţiunii
de luare de mită este calificat (adică o persoană care are calitatea de
funcţionar public31 sau de funcţionar32).
În conformitate cu prevederile legii penale, prin "funcţionar public"
se înţelege orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice,
instituţii sau alte persoane juridice de interes public, persoane juridice
care au ca obiect de activitate administrarea, folosirea sau exploatarea
bunurilor proprietate publică ori a celor care efectuează servicii de
interes public, precum şi unei unităţi care produce, gestionează ori
administrează bunuri de interes public.
Din modul în care este redactat textul de lege care defineşte
"funcţionarul public" observăm că acesta se circumscrie în totalitatea
termenului de "public"33, aşa cum a fost modificat prin Legea
nr.140/1996.34
30 Cod penal al României, art. 24; Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 69/1974 în R.R.D., nr. 6/1974,p. 6331 Codul Penal al României, art. 147, alin. 1 32 Idem, art. 147, alin. 233Ibidem, art. 14534 Publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14.11.1996
22
La rândul ei, noţiunea de "funcţionar public'' are o arie mai mare,
incluzând atât pe "funcţionar public", cât şi "orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele incluse în
termenul "public" (art. 147 alin. 2, Cod penal)
De subliniat că subiectul activ al infracţiunii de luare de mită
trebuie să aibă calitatea de "funcţionar public" sau, după caz, de
"funcţionar" în momentul săvârşirii infracţiunii. Dobândirea ulterioară a
acestei calităţi nu acordă făptuitorului calitatea procesuală de autor al
infracţiunii de luare de mită. Per a contrario, pierderea calităţii de
"funcţionar public" sau "funcţionar" după comiterea faptei, nu prezintă
nici o relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunilor în discuţie35.
Din analiza textului de lege, care defineşte "funcţionarul” sau
"funcţionarul public", corelat cu dispoziţiile ce incriminează infracţiunile
de corupţie, rezultă că o persoană poate avea calitatea de funcţionar
numai dacă îndeplineşte o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice,
instituţii publice, instituţii sau altei persoane juridice de interes public. De
regulă, o astfel de calitate se dobândeşte în temeiul unui raport de
muncă sau chiar şi în temeiul unui raport de serviciu.
Deci, acordarea calităţii de "funcţionar", în general, ori de
"funcţionar public", în special, este condiţionată de existenţa unui raport
de serviciu care rezultă dintr-un contract de muncă ori independent de
un astfel de contract, în virtutea exercitării reale a atribuţiilor unei
funcţii36.
Însărcinarea primită de "funcţionarul public" sau "funcţionarul" în
cauză, poate fi permanentă sau temporară, durata acesteia neavând nici
un fel de relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Ceea ce interesează din
punct de vedere penal este dovedirea faptului că persoana respectivă s-
35 Aneta Grigorovici, "Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 197636 Aneta Grigorovici, op. cit., p.11
23
a încadrat în colectivul instituţiei publice, autorităţii publice, instituţiei sau
persoanei juridice de interes public. Alţi autori37 consideră că la condiţia
încadrării în colectivul de muncă al instituţiilor amintite se adaugă şi
aceea că, persoana care exercită realmente atribuţiile unei funcţii, să se
supună regulamentului de ordine interioară a instituţiei respective,
regulament ce statuează atât organizarea, cât şi disciplina muncii. Cât
priveşte durata însărcinării se poate vorbi de o însărcinare permanentă
în cazul persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract
de munca pe durata nedeterminată38. Aceste persoane pot exercita cele
mai diverse funcţii: contabil, normator, inspector de personal, medic,
ş.a.39.
De foarte multe ori, însărcinarea dată unei persoane poate avea
caracter temporar, aceasta prestând activitatea în baza unor contracte
de muncă încheiate pe o perioadă strict determinată. Este cazul
angajaţilor sezonieri, precum şi a celor care sunt încadraţi în posturile
unor titulari care lipsesc temporar de la serviciu şi cărora unitatea este
obligată să le păstreze postul. De asemenea, fac parte din această
categorie pensionarii care, în decursul unui an calendaristic, prestează
activitate în instituţia respectivă. În opinia noastră, o însărcinare
temporară au şi cadrele didactice care desfăşoară activităţi de
învăţământ - fie în cumul, fie în plata cu ora - la alte unităţi şcolare decât
cele unde sunt titularizaţi. În mod similar în cazul celor care suplinesc
titularii posturilor didactice.
Aşa cum rezultă din textul de lege, pentru stabilirea calităţii de
"funcţionar public" sau "funcţionar" nu prezintă importanţă nici titlul
însărcinării şi nici modalităţile de investire în funcţie. Cu alte cuvinte,
37 ldem38 În condiţiile stipulate de art.70 din Codul muncii (N.A)39
A se vedea în acest sens Trib. Supr., secţ. pen., dec.nr.5920/1970, nr.5850/1970, nr.3930/1970 şi nr.191/1971
24
pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă modalitatea cu care
persoana în cauză a fost investită (alegere, numire, repartizare, concurs)
şi nici felul instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. (organ al
puterii de stat, al administraţiei de stat, al justiţiei). Totodată, din expresia
folosită de legiuitor "cu orice titlu" rezultă faptul că este suficient ca
subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare de serviciu la
instituţiile menţionate. Expresia folosită de legiuitor indiferent "dacă şi
cum a fost investit" trebuie înţeleasă în sensul că nu prezintă nici o
relevanţă din punct de vedere juridic validitatea raportului de muncă în
care este antrenat "funcţionarul public" şi "funcţionarul" în cauză. Cu alte
cuvinte, nu este absolut necesar să existe un contract de muncă sau o
numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea în fapt a atribuţiilor specifice
funcţiei respective. Literatura de specialitate apreciază că decisivă
rămâne aprobarea dată de instituţia în cauză, acord manifestat expres
sau tacit, de către conducerea instituţiei abilitate de lege să facă
încadrări. Trebuie reţinut şi faptul că funcţionarii nelegal investiţi - în
sensul încadrării, fără respectarea criteriilor stabilite de lege (condiţii de
vârstă, studii, stagiu) - răspund în această calitate în perioada cât şi-au
desfăşurat efectiv activitatea.
Nu au însă calitatea de funcţionari colaboratori externi ai
instituţiilor publice ori de interes public, studenţii şi elevii care efectuează
stagiul de practică. Potrivit reglementărilor legale în domeniu, practica
efectuată de studenţi sau elevi în aceste instituţii are drept scop
aprofundarea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice acumulate la prelegeri,
seminarii, lucrări practice şi aplicaţii, eventualele abateri disciplinare fiind
aplicate în conformitate cu normele Ministerului Educaţiei Naţionale.
În sfârşit, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei române, mai pot fi
autori ai infracţiunilor de corupţie şi alte categorii de persoane cum ar fi:
persoane care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile de sănătate,
25
unităţile economice de orice fel, unităţile de învăţământ şi cele asimilate
ş.a.
Spre deosebire de luarea de mită, subiectul activ al infracţiunii de
dare de mită poate fi orice persoană40 care îndeplineşte condiţiile
generale cerute de lege. Darea de mită poate fi comisă chiar şi de un
funcţionar dar care în raport cu funcţia, serviciul pe care îl îndeplineşte
funcţionarul mituit, este o persoană particulară.
Subiecţii pasivi
Subiect pasiv general al infracţiunilor în discuţie este statul ale
cărui interese, privind desfăşurarea activităţii organizaţiilor de stat şi
publice, prestigiul acestor organizaţii şi îndeplinirea serviciului de către
funcţionari sau alţi salariaţi în condiţii de probitate şi la adăpost de orice
suspiciune, sunt grav lezate prin săvârşirea faptelor.
Subiect pasiv special este, întotdeauna, organizaţia de stat sau
publică, în al cărei serviciu se află funcţionarul incorect.
Uneori poate fi însă subiect pasiv special şi o persoană fizică; de
exemplu, persoana care a dat mită în situaţia în care a fost constrânsă la
aceasta de către funcţionarul corupt.
40 ° V. Dongoroz şi colectiv., op. cit, p. 75
26
Secţiunea a-II-a: Participaţia
Infracţiunile de corupţie sunt susceptibile a fi săvârşite sub oricare
din formele participaţiei penale: coautorat, instigare, complicitate.
Referitor la participaţia penală, în cazul infracţiunii de dare de
mită, se impun unele precizări. Astfel, ţinând cont că în sistemul Codului
penal, darea şi luarea de mită sunt două infracţiuni corelative dar
distincte, fiecare cu un subiect activ (autor) propriu, mituitorul trebuie
socotit întotdeauna ca autor al infracţiunii de dare de mită şi nu ca
instigator sau complice la infracţiunea corelativă de luare de mită, după
cum funcţionarul mituit va fi considerat întotdeauna autor al infracţiunii
de luare de mită şi nu instigator sau complice la darea de mită41.
Calitatea de autor pentru cele două infracţiuni corelative exclud pentru
persoana respectivă posibilitatea de a fi socotită, în acelaşi timp, şi
participant, sub orice formă, la cealaltă infracţiune.
Trebuie menţionat că, în cazul dării de mită, fapta poate fi comisă
de către autor, nu numai direct, ci şi indirect, adică prin intermediar.
Darea de mită prin intermediar constituie infracţiune numai dacă
promisiunea, oferta sau folosul, ajunge la funcţionar, nu şi atunci când
acţiunea tipică (necunoscută funcţionarului) se opreşte la intermediar. În
asemenea situaţii nu se poate reţine existenţa infracţiunii şi nici calitatea
de complice în persoana intermediarului. În ipoteza în care chiar
intermediarul l-a determinat pe mituitor să comită fapta prin intermediul
său, el va dobândi calitatea de instigator la darea de mită în care se
absoarbe aceea de complice.
Aşa cum am menţionat mai sus, infracţiunile de corupţie sunt
susceptibile de participaţie penală, în astfel de cazuri fiind vorba de o
41 V. Dobrinoiu, op. cit, p.45
27
pluralitate de subiecţi activi. De exemplu, în situaţia în care îndeplinirea
unui act este dat în sarcina unei comisii, complet de judecată,
infracţiunea va avea drept subiecţi activi - coautori - pe toţi membrii
comisiei ori completului respectiv42.
Instigatori sau complici pot fi orice persoane. În situaţia în care
instigatorul sau complicele are calitatea de "funcţionar public" sau
"funcţionar" aceasta va constitui o împrejurare agravantă.
În sensul precizat şi practica judiciară s-a pronunţat constant.
Astfel, s-a statuat că revizorul contabil care, la cererea gestionarului, nu
înregistrează plusul descoperit în gestiune spre a împărţi cu gestionarul
banii echivalenţi plusului, este complice la delapidare şi autor la
infracţiunea de luare de mită43. De asemenea, este complice acela care
transmite folosul pretins de funcţionarul mituit44. Fapta de a primi bani şi
alte bunuri de la studenţii candidaţi la un examen, spre a le preda unui
cadru didactic condamnat pentru luare de mită, constituie complicitate la
luarea de mită şi nu dare de mită45.
42 V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., P.7643Trib. Supr., secţ, pen., dec. nr.1205/198544 Trib. Supr., secţ, pen, dec. nr.1435/1983 în R.R.D. nr.6/198445 Trib. Supr., secţ, pen., dec. nr.1485/1985
28
Secţiunea a – III – a: Comparaţie cu propunerea
legislativă privind combaterea faptelor de corupţie
În practica judiciară s-a considerat că au calitatea de funcţionari,
şi, deci pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită, printre alţii:
contabilul şef al unei întreprinderi de transport, care a primit o sumă de
bani spre a angaja o persoană ca taxator de autobuz (deşi contabilul nu
semna actul de angajare, el îi examina pe candidaţi şi întocmea un
referat cu privire la rezultatul examinării)46; şeful biroului personal şi
învăţământ care a primit foloase materiale în scopul angajării unor
muncitori (deşi cel care făcea angajarea era conducătorul unităţii,
inculpatul avea atribuţia de serviciu de a recruta personal şi de a face
propuneri de angajare)47; profesorul care, fiind membru al comisiei de
bacalaureat, a primit sume de bani pentru a asigura reuşita unui
candidat la acest examen48; gestionarul care a condiţionat vânzarea
mărfurilor de primirea unei sume de bani49); medicul care a primit o
sumă de bani în timpul îndeplinirii unui act privitor la funcţia sa, pentru a-
l efectua cu deosebită grijă50; ofiţerul de poliţie care a pretins şi primit
sume de bani, în scopul de a nu întocmi acte de cercetare în cazul unei
infracţiuni de speculă51; lucrătorul unei staţii PECO care a primit sume de
bani pentru a vinde cantităţi de petrol mai mari decât cele care puteau fi
cumpărate52; controlorul de bilete C.F.R., care, în timpul exercitării
46 Trib. Reg. Iaşi, dec. pen. nr. 928/1967, în R.R.D. nr.2/1968, p.1647 Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 3048/1971, în C.D., p.35848 Trib Supr., Secţ. pen . dec. nr. 372/1975. în R R. D., nr. 2/1976. p.6949 Trib. Supr., Col. Pen., dec. nr. 1250/1959, în L.P. nr.6/1960, p.74 50 Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 191/1971, în C.D., p.35751Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 566/1973, în C.D., p.42452 Trib. Municip. Bucureşti, secţ. I pen., dec. nr. 1014/1992, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1993, p.205
29
funcţiei, a primit sume de bani de la mai mulţi călători spre a nu încheia
acte constatatoare ale contravenţiilor săvârşite53; şeful de echipă care,
având atribuţii în legătură cu angajarea muncitorilor pe şantier a primit
unele foloase materiale în acest scop54; locţiitorul şefului de unitate la o
cooperativă meşteşugărească, care a cerut şi primit, pentru sine, o sumă
de bani, spre a repara un frigider aflat în termen de garanţie55;
muncitorul de la atelierul de reparaţii al unei întreprinderi de transport,
însărcinat cu constatarea stării tehnice a autovehiculelor, cu înlocuirea
sau repararea pieselor defecte, care pretinde foloase necuvenite pentru
efectuarea unei lucrări ce intră în atribuţiile sale de serviciu56; expertul
care, primind de la o instanţă judecătorească însărcinarea de a efectua
o expertiză în una din cauzele de competenţa acelei instanţe, primeşte
un folos material de la una din părţi, pentru a întocmi raportul de
expertiză în favoarea acesteia57.
În ceea ce îi priveşte pe medici (indiferent de locul unde îşi
exercită profesia spital judeţean, dispensar de întreprindere, etc.), este
de menţionat că, ulterior adoptării Hotărârii Guvernului nr. 220/1992, prin
unele hotărâri judecătoreşti li s-a negat calitatea de funcţionar şi, implicit,
de subiect activ al luării de mită58. Este un punct de vedere care, însă,
nu s-a putut impune nici în practica judiciară59, nici în literatura juridică60.
S-a arătat, pe drept cuvânt, că, deşi potrivit art. l, pct.3 din Principiile de
bază ale Statutului medicului din România, aprobat prin Hotărârea
Guvernamentală sus menţionată, "medicul practician, prin natura
53 Trib. Jud Timiş, sent. pen. nr. 264/1970, în RR.D. nr. 8/1970, p. 17154 Trib. Supr., Col. pen. dec. nr. 823/1963 (nepublicată)55 Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 862/1981 (nepublicată)56 Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 170/1985, în R.R.D. nr.3/1986, p. 7957Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II-a pen., dec. nr. 2481/1984, în R.R.D. nr.3/1986, p.78 58 Trib. Supr., Secţ. pen., dec. nr. 1647/1992, "Dreptul" nr. 4/1993, p. 6359 Trib. Supr., în compunerea prevăzută în art.39 alin.2 şi 3 din Legea nr. 58/1968, dec. nr. 78/1993, "Dreptul" nr.7/1994, p. 98; Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 1291/1993, în Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1992, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1993, p. 15460
Gabriela Voicu, notă critică la dec. nr. 1647/1992
30
umanitară şi liberă a profesiei sale, nu este funcţionar public şi nici nu va
putea fi asimilat funcţionarului public"; prevederile acestei Hotărâri nu
pot modifica dispoziţiile art. 147 C.pen., conform cărora prin "funcţionar"
se înţelege orice salariat care exercită permanent sau temporar, cu orice
titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare în serviciul unui
organ sau instituţii de stat, al unei întreprinderi sau organizaţii.
În practica judiciară s-a considerat, de asemenea, că persoanele
aflate în termenul de încercare, în vederea angajării definitive, au
calitatea de funcţionari, în sensul legii penale, deoarece, în perioada
respectivă, ele îndeplinesc sarcinile de serviciu ale funcţiei în care
urmează să fie angajate şi, cu toate că nu poate fi vorba de existenţa
unui contract de muncă, se supun regulamentului de ordine interioară şi
disciplinei muncii din unitatea respectivă61; tot astfel, s-a considerat că
remizierii, care îşi desfăşoară activitatea în unele sectoare economice -
desfacere sau depozitare de mărfuri, prestări de servicii, etc. - în baza
unor contracte de muncă încheiate pe o perioadă nedeterminată sau
determinată şi sunt retribuiţi pe bază de tarife ori cote procentuale, sunt
funcţionari în sensul art. 147 C. pen.62; deoarece au obligaţia de a se
supune programului de lucru şi de a respecta disciplina muncii, precum
şi drepturile prevăzute pentru persoanele încadrate în muncă.
În practică s-a pus problema dacă o persoană neîncadrată cu
contract de muncă, dar care se află în executarea unei pedepse cu
obligare la muncă condiţionată poate fi subiect activ al infracţiunii de
luare de mită63. În nota semnată de Vasile Papadopol, se arată că
potrivit art. 863 alin. 5 C. pen., în redactarea în vigoare la data
soluţionării cauzei (în prezent art. 868 alin. 4 C. pen., în redactarea Legii
61 Trib. Reg. Dobrogea, dec. pen. Nr. 1398/1957, în L.P. nr. 2/1958, p. 2162 Trib. Supr., Col. Pen., dec. nr. 1938/1957, în C.D. p. 412, Trib. Supr., Col. Pen, dec. nr. 1480/1957, în L.P. nr. 3/1958, p.60; Trib. Reg. Constanţa, dec. pen., nr. 122611957 în L.P. nr. 2/1958, p. 81.63 Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 388/1992, în Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1992. Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1993, p. 203.
31
nr. 104/1992), pedeapsa închisorii se execută prin muncă "în temeiul
mandatului de executare a pedepsei". Din dispoziţia legală citată rezultă
că la baza executării pedepsei la locul de muncă nu se află un raport
juridic de muncă, în sensul Codului muncii, ci raportul juridic penal şi
procesual penal. Prestarea muncii nu reprezintă îndeplinirea unei
obligaţii izvorând dintr-un contract de muncă - nici chiar atunci când
munca este prestată în aceeaşi unitate - , ci executarea unei pedepse,
aplicată printr-o hotărâre judecătorească. Dar, dacă raporturile dintre
condamnat şi unitate îşi au sorgintea în infracţiunea săvârşită şi se
stabilesc pe baza mandatului de executare a pedepsei, nu este mai
puţin adevărat că în sfera acestor raporturi apar, ulterior, şi aspecte
reglementate în mare măsură de dreptul muncii, căci condamnatul are,
cu anumite limitări, toate îndatoririle şi drepturile ce revin la locul de
muncă, persoanelor încadrate în muncă. Dacă faţă de organele judiciare
condamnatul are ca subiect al raportului juridic penal şi procesual penal,
faţă de unitatea în care execută pedeapsa el apare "şi ca om al muncii
ce desfăşoară o activitate utilă societăţii, ca membru al unui colectiv de
muncă"64. Cu alte cuvinte, întrucât pedeapsa se execută în condiţiile
integrării condamnatului într-un colectiv de muncă - ceea ce implică
existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce între el şi unitate - , raportul
juridic penal se interferează în faza executării, cu elemente ale dreptului
muncii, care îi conferă, în această fază, o fizionomie specifică. Acestor
consideraţii generale care, singure, ar putea pune sub semnul îndoielii
legalitatea deciziei, li se adaugă pe aceeaşi linie, altele mai pertinente.
Potrivit art. 258 alin. 2 C. pen., dispoziţiile Capitolului I (Infracţiuni de
serviciu sau în legătură cu serviciul) din Titlul VI al Părţii speciale a
Codului penal, deci inclusiv prevederile art. 254 C. pen., care
incriminează luarea de mită, "se aplică şi altor salariaţi", nu numai 64 V. Dorneanu, "Conexiuni ale legislaţiei muncii cu legislaţia penală privind executarea pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, R.R.D., nr. 4/1981, p. 72
32
funcţionarilor, ori, conform art. 148 alin. 2 C. pen., în noţiunea de "alţi
salariaţi" sunt incluse - prin asimilare - şi persoanele care îndeplinesc "o
însărcinare" în serviciul uneia dintre organizaţiile prevăzute în art. 145 C.
pen. Cum unităţile în care condamnaţii execută pedeapsa la locul de
muncă sunt "organizaţii" în sensul textului sus-menţionat şi, cum
executarea pedepsei în cadrul acestor unităţi are, neîndoielnic,
caracterul unei "însărcinări", în înţelesul art. 148 alin. 2 C. pen.,
concluzia, că dispoziţiile art. 254 C. pen. sunt aplicabile condamnaţilor
care execută pedeapsa la locul de muncă, ni se pare firească. Ea este
confirmată şi de modificările aduse în art. 258 C. pen., prin Legea nr.
65/1992 care include în mod expres, în sfera organizaţiilor ai căror "alţi
salariaţi" sunt susceptibili de a deveni subiecţi ai infracţiunii de luare de
mită, atât regiile autonome, cât şi societăţile comerciale, modificări care
au fost menţinute şi în legea nr. 78 din 8 mai 2000. Soluţia contrară
este, de altfel, respinsă de bunul simţ juridic.
O problemă cu care practica judiciară nu a fost confruntată şi pe
care literatura juridică încă nu a examinat-o, dar a cărei discutare se
impune ca urmare a integrării învăţământului cu practica şi cercetarea
ştiinţifică, este aceea dacă elevii şi studenţii practicanţi pot fi sau nu
consideraţi funcţionari în sensul legii penale. Pentru a formula o soluţie
adecvată este necesar a exprima dacă, în perioada practicii, aceştia
îndeplinesc o "însărcinare de serviciu" unei organizaţii de stat aşa cum
se prevede în art.147 alin.2 C. pen. Credem că - în principiu - elevii şi
studenţii practicanţi pot fi asimilaţi cu "funcţionarii" în sensul Codului
penal şi, pe cale de consecinţă, pot fi pasibili de răspundere penală
pentru luare de mită. Această calitate depinde însă de la caz la caz, de
atribuţiile concrete pe care le are, în timpul practicii, fiecare elev sau
student, pentru că numai în raport cu acestea se poate aprecia dacă el
33
exercită sau nu o "însărcinare în serviciul" organizaţiei de stat în care
efectuează practica.
Potrivit art. 254 alin. 2 introdus prin Legea nr. 65/1992 subiect al
acestei forme agravante este un funcţionar cu atribuţii de control. Textul
sus-menţionat ridică problema de a şti ce se înţelege prin "funcţionar cu
atribuţii de control". În literatura juridică s-a exprimat ideea că prin
persoană cu atribuţii de control se înţelege persoana calificată astfel prin
dispoziţiile legale în vigoare65. Calitatea de persoană cu atribuţii de
control se determină în mod concret, pentru fiecare caz în parte, în
funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului66. Au această
calitate paznicii, gardienii publici, organele Gărzii financiare, funcţionarii
din Direcţia generală a controlului financiar de stat din Ministerul
Finanţelor şi unităţi subordonate, precum şi orice alţi funcţionari care,
conform dispoziţiilor legale, au atribuţii de control67. În practică s-a
reţinut, de pildă, infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin.
2 în sarcina unei persoane care îndeplinind funcţia de inspector
comercial - încadrarea cu 1/2 normă şi având atribuţia de a efectua
controale în legătură cu respectarea legislaţiei în vigoare în materie de
comerţ, a cerut şi a primit unele foloase materiale de la patronul unui
magazin, pentru a nu lua măsuri de sancţionare contravenţională în
urma constatării unor nereguli68.
Menţionăm că anterior adoptării legii nr. 65/1992, prin Legea nr.
42/1991, care a modificat şi completat Legea nr. 12/1990 privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, s-a
prevăzut, în art.54, că infracţiunile de luare de mită, trafic de influenţă şi
primire de foloase necuvenite comise de agenţii constatatori, organele
65 V. Dongoroz ş.a., op. cit, vol. IV, p. 20666 A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 10767 I. Dumitru, Funcţionarul cu atribuţii de control-subiect activ calificat al infracţiunii de luare de mită “Dreptul" nr. 8/1994, p. 61-6268 C. Apel Bucureşti, Secţ. I pen , dec. nr. 206/A/1994 (nepublicată)
34
de urmărire penală sau de judecată a faptelor ce constituie contravenţii
sau infracţiuni prevăzute de prezenta lege se pedepsesc în conformitate
cu dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 din Codul penal, minimul şi maximul
pedepselor majorându-se cu câte doi ani. În literatura juridică s-a
exprimat opinia că dispoziţiile cu caracter agravat din art. 254 alin. 2 Cod
penal se vor aplica ori de câte ori funcţionarul care pretinde, primeşte,
acceptă sau nu respinge bani sau alte foloase are atribuţii de control, cu
excepţia celor chemaţi să constate contravenţiile şi infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 42/1991, pentru care se vor aplica prevederile
art. 5 din Legea nr. 42/1991. Se argumentează că textul art. 254 alin. 2
Cod penal ar fi o normă cu caracter general, pe când cea din Legea nr.
42/1991 ar avea caracter special şi deci, derogatoriu.69
De asemenea, în practica judiciară au fost considerate, în mod
constant, "funcţionarii", printre alţii, persoanele încadrate în muncă
(împuterniciţii, contabilii, etc.) la asociaţiile de locatari, care sunt
organizaţii publice în sensul art.145 Cod penal70.
În virtutea reglementării, a fost considerat "alt salariat" şi
condamnat pentru luare de mită şeful unui depozit de materiale de
construcţie, din cadrul Uniunii judeţene a cooperativelor de consum, care
a pretins o sumă de bani pentru a vinde mărfuri din depozit71.
Controversele aprinse au generat, în practica judiciară, problema
dacă avocatul poate fi considerat "funcţionar" în sensul art. 147 alin. 2
Cod penal şi deci, dacă poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de
mită.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 51/1995 şi art. 2
din Statutul profesiei de avocat, libertatea şi independenţa profesiei de
avocat sunt atribute exclusive ale persoanelor care exercită această 69 R. Lupaşcu, "Infracţiunile de luate de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă” `, "Dreptul" nr. 5-6/1994 şi "Pro lege" nr. 1/1994, p. 28270 Trib. Supr., Secţ. Pen, dec. nr. 4087/1991, în C.D. p. 33271 Trib. Supr. Secţ Pen. dec. nr. 56/32 (nepublicată)
35
profesie.
Orice persoană are dreptul să-şi aleagă liber avocatul, contractul
dintre avocat şi clientul său neputând fi stânjenit sau controlat direct sau
indirect de nici un organ al statului. Atât avocatul cât şi clientul au dreptul
să renunţe la contractul de asistenţă juridică în condiţiile prevăzute de
statut (art. 4, 27 şi 30 din Legea nr. 51/1995).
Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la un
onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului
său (art. 27 din Legea nr. 5/1995).
Potrivit prevederilor art. 254 şi 256 Cod penal raportat la art.147 şi
148 Cod penal, subiecţi activi ai infracţiunilor de luare de mită trebuie să
aibă calitatea de funcţionari sau alţi salariaţi, respectiv să exercite
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum au fost
investiţi, o însărcinare în serviciul unei organizaţii sau instituţii de stat, ori
unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat sau unei alte
organizaţii din cele prevăzute de art.145 Cod penal.
Dacă, înainte de 1990, au fost pronunţate sentinţe şi decizii prin
care avocaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de luare
de mită (Trib. Supr. - decizia nr. 15/1975; Trib. Municip. Bucureşti secţia
militară - decizia nr. 30/1970), după anul 1990, practica în materie a
suferit o modificare esenţială.
Pentru a pronunţa sentinţa şi deciziile la care am făcut referire mai
sus, instanţele au reţinut că inculpaţii, în calitatea lor de avocaţi, au
pretins şi au primit de la cei ce i-au angajat, sume de bani, în afara
onorariilor achitate la casieria colectivului. De asemenea, au încasat
sume de bani drept onorarii, pe care nu le-au depus la casieria
colectivului.
Susţinerea inculpaţilor, privind faptul că în mod greşit s-a reţinut în
sarcina lor săvârşirea infracţiunii de luare de mită, întrucât ei nu au
36
atribuţii de serviciu a căror îndeplinire să poată fi exercitată într-unul din
modurile prevăzute de art. 254 Cod penal, au fost înlăturate de instanţe,
stabilindu-se că săvârşirea infracţiunii de luare de mită s-a reţinut corect
în sarcina inculpaţilor, deoarece fapta avocatului de a pretinde sau a
primi, în afara tarifului, sume de bani sau alte foloase materiale pentru
îndeplinirea serviciului de avocat, întruneşte elementele constitutive ale
acestei infracţiuni.
Prin decizia nr. 569/16.05.1990 pronunţată de Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia penală, s-a produs o schimbare radicală de practică în
sensul că a fost considerată condamnarea de luare de mită ca fiind
nelegală şi netemeinică, chiar dacă, din probele administrate în cauză,
rezultă că avocatul a primit sume mai mari de bani decât onorariul
cuvenit.
În ceea ce priveşte categoria profesională a avocaţilor, din
examinarea actelor normative ce reglementează în prezent această
activitate, a structurii organizatorice a baroului, societăţilor civile
profesionale, cabinetelor individuale şi cabinetelor asociate, ca modalităţi
de exercitare a profesiei de avocat, coroborată cu prevederile art.258
Cod penal, rezultă că aceştia au un statut juridic şi profesional autonom
fără nici o subordonare ierarhică.
Asimilarea cu "alţi salariaţi" a avocatului ar fi forţată şi de natură să
impieteze asupra rolului apărării. Avocatul are un statut juridic şi
profesional propriu, el supunându-se numai legii, statutului şi eticii
profesionale.
De asemenea, potrivit aceloraşi dispoziţiuni legale din care am
redat diverse taxe, justiţiabilul poate solicita să fie apărat de avocatul pe
care şi-l doreşte, având posibilitatea de a renunţ în orice moment la
serviciile acestuia, iar avocatul, la rândul lui, pentru motive temeinice,
poate renunţa la pretarea serviciului avocaţial.
37
Consider însă, că altfel stau lucrurile cu persoanele ce îndeplinesc
funcţii în cadrul organelor de conducere al baroului care sunt salarizaţi
din fondurile comune ale baroului (art. 40 şi 41 din Statut), ele
îndeplinind o însărcinare în serviciul acesteia, precum şi în cazul
avocaţilor salarizaţi în interiorul profesiei, care sunt angajaţi în baza unui
contract de muncă.
În situaţiile expuse, avocaţilor li se poate atribui calitatea de
funcţionar, putând fi astfel, subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită.
Prevederile art. 33 din Legea nr. 51/1995 potrivit cărora "în
exercitarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi
asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat", sunt discutabile. În
raport cu prevederile penale, le consider norme, de protecţie
profesională, dar fără a fi de natură să modifice sau să abroge dispoziţii
penale.
Nu este exclusă participarea avocatului ca subiect activ la
săvârşirea unor activităţi de corupţie, respectiv darea de mită, trafic de
influenţă etc.
De asemenea, nu este exclusă nici încadrarea juridică pentru
complicitate la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, atunci când
avocatul este cel care intervine ca intermediar într-o activitate strânsă cu
cea a autorului principal, participând atât la realizarea înţelegerii, cât şi la
predarea efectivă a banilor sau altor foloase.
38
CAPITOLUL IV
Secţiunea I - Conţinutul normativ al infracţiunilor de luare
si dare de mită
Infracţiunea de luare de mită are un obiect juridic generic, un
obiect juridic special şi un obiect juridic nemijlocit.
Obiectul juridic generic sau de grup al infracţiunilor de luare şi dare
de mită este constituit din relaţiile sociale care formează obiectul juridic
comun tuturor infracţiunilor care aduc atingere activităţii organizaţiilor
publice sau private sau altor activităţi prevăzute de lege72.
Obiectul juridic special al acestor infracţiuni este constituit din
acele relaţii sociale care se pot forma, desfăşura şi dezvolta, în mod
normal, numai în condiţiile îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către
funcţionari sau "alţi salariaţi".
În cadrul infracţiunilor de serviciu - implicit a infracţiunii de luare de
mită - accentul ocrotirii penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale
condiţionate de aducerea la îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi, pe plan
secundar, pe cale de consecinţă, pe relaţiile sociale privitoare la
activitatea organizaţiilor prevăzute în art. 145 Cod penal.
Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunilor de luare şi dare de mită îl
constituie relaţiile sociale referitoare la cinstea, corectitudinea şi
probitatea funcţionarilor.
Obiectul material. În literatura juridică de specialitate s-au purtat
discuţii controversate referitoare la existenţa sau inexistenţa obiectului
72 S. Kahane - în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, partea specială, p. 130
39
material al infracţiunii de luare de mită.
Unii autori susţin că obiectul material al infracţiunii de luare de mită
îl constituie "banii sau alte foloase" date funcţionarului sau primite de
el73, în timp ce alţi autori susţin faptul că, în cazul infracţiunii de luare de
mită, existenţa unui obiect material nu poate fi recunoscută nici în mod
excepţional74.
Trebuie menţionat că obiectul juridic material al unei infracţiuni
este definit ca fiind "lucrul asupra căruia se îndreaptă în mod firesc sau
întâmplător săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, operând fizic
asupra acestuia, expunându-I unui pericol sau vătămându-l75.
"Banii sau alte foloase" nu constituie obiect material al infracţiunii
de luare de mită, deoarece activitatea infracţională nu se răsfrânge, în
mod fizic, asupra acestora; deci, nu trebuie confundat obiectul material
cu obiectul mitei, acestea fiind două noţiuni diferite.
Situaţia premisă, ca parte componentă în structura celor două
infracţiuni, presupune existenţa, în prealabil, a unui serviciu ce
funcţionează în cadrul unei organizaţii de stat sau publice, având
competenţa de a efectua acte de natura celor ce ocazionează săvârşirea
unor asemenea fapte, în cadrul căreia îşi exercită atribuţiile funcţionarul
necinstit. Fără existenţa acestei situaţii premisă nu se poate concepe
existenţa infracţiunilor de luare şi dare de mită.
Astfel, în practica judiciară, s-a reţinut că inculpatul, în calitate de
şef al secţiei de administrare a fondului locativ al R.A.I. I.C.R.A.L. Galaţi,
l-a indus în eroare pe martorul M. S., făcându-l să creadă că îi va putea
rezolva, în cadrul îndatoririlor de serviciu, cererea prin care solicita
închirierea unei încăperi din blocul în care locuia, în vederea amenajării
73 S. Kahane - în "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1963, p.13074 V. Dobrinoiu - "Unele aspecte ale infracţiunilor de luare de mită în forma continuată" în RRD. nr. 12/1981, p. 45-4975 C. Bulai – "Drept penal, Partea generală", vol. II, "Infracţiunea", Bucureşti, 1981, p. 75
40
unui spaţiu comercial. Directorul unităţii, la care era angajat inculpatul, a
pus rezoluţia ca serviciul pe care inculpatul îl conducea să rezolve
cererea. În aceste condiţii, inculpatul a avizat favorabil cererea
martorului, dar a refuzat să-i aducă la cunoştinţă petentului soluţia, până
în momentul în care acesta i-a înmânat o sumă de bani pe care i-o
solicitase anterior. Fapta inculpatului va constitui infracţiunea de luare de
mită. Este adevărat că inculpatul nu avea ca atribuţii de serviciu
aprobarea închirierii spaţiilor comerciale din fondurile statului, ceea ce ar
fi de natură să califice fapta ca fiind o infracţiune de înşelăciune (art. 215
alin. 1 Cod penal). Ulterior, însă, prin rezoluţia directorului unităţii,
rezolvarea cererii de atribuire a spaţiului a fost dată în sarcina serviciului
pe care îl conducea inculpatul, astfel încât, rezolvarea cererii a devenit o
atribuţie de serviciu. Deci situaţia premisă cerută pentru existenţa
infracţiunilor de luare de mită, este îndeplinită76.
De asemenea, s-a decis că fapta primarului unei comune de a
pretinde unui localnic o sumă de bani, în scopul efectuării unor menţiuni
favorabile acestuia în registrul agricol, constituie infracţiune de
înşelăciune (art. 215 alin. 1 Cod penal).
Competenţa specială a secretarului consiliului local în ceea ce
priveşte completarea şi menţiunile din registrul agricol nu înlătură
competenţa generală ce revine primarului, în calitatea sa de şef al
administraţiei publice şi deci, şi al secretarului consiliului local. Din
prevederile art. 42 alin. 1 şi art. 43 alin. 1 lit. a şi x şi art. 49 din Legea nr.
69/1991 rezultă că primarul este şeful administraţiei publice locale şi
controlează activitatea angajaţilor serviciilor consiliului local, el având
dreptul să dea dispoziţii şi să exercite controlul cu privire la modul în
care secretarul consiliului local îşi îndeplineşte atribuţiile, atât cele ce-i
76 C.S.J., Secţ. pen., dec. nr. 473/1996
41
revin în temeiul legii, cât şi cele ce-i revin în baza altor acte normative
sau cele care îi sunt încredinţate de consiliu şi de primar. În concluzie,
primarul în calitatea sa de şef al administraţiei publice locale, are dreptul
de a da dispoziţii secretarului consiliului şi de a-l controla în legătură cu
anumite activităţi pe care le desfăşoară pentru îndeplinirea sarcinilor ce
îi revin cu privire la înscrierea, completarea, centralizarea şi modificarea
datelor înscrise în registrul agricol77.
Subiectul activ. Participaţia
Autor al infracţiunii de luare de mită - subiect activ nemijlocit -
poate fi numai un funcţionar sau alt salariat.
Aşadar, subiectul activ nemijlocit este calificat, fără îndeplinirea
acestei condiţii neputându-se vorbi de infracţiunea de luare de mită.
Astfel inculpatul, plutonier de poliţie, în timpul serviciului ca agent de
ordine a oprit autoturismul condus de C.A., constatând că acesta nu are
acte justificative pentru o bicicletă aflată în cabină, i-a cerut să-l urmeze
la sediul poliţiei. Pe drum, inculpatul i-a cerut conducătorului auto să
oprească la un bar şi i-a pretins suma de 100.000 lei pentru a-i permite
să-şi continue drumul.
Fapta va constitui infracţiune de luare de mită prevăzută de art.
254 alin. 2 Cod penal deoarece, la data săvârşirii faptei, inculpatul era
agent de ordine cu atribuţii de control, potrivit art.l6 din Legea nr.
26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. În această
calitate, subofiţerul avea obligaţia de a efectua controlul autovehiculelor
aflate în circulaţia rutieră când existau indicii privind săvârşirea unei
infracţiuni, stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, legitimarea şi
conducerea persoanelor suspecte la sediul poliţiei.
77 C.S.J., Secţ. pen., dec. nr. 605/1995. în R.R.D., nr. 1/1996. p. 145-146
42
În speţă, subiectul activ având calitatea specială de subofiţer în
exercitarea acestor atribuţii, pretinzând sume de bani pentru a-i permite
lui C.A. să-şi continue drumul fără a mai fi condus la sediul poliţiei, a
săvârşit infracţiunea de luare de mită78.
Această faptă poate fi săvârşită în participaţie, de mai mulţi autori -
având calitatea de funcţionari sau alţi salariaţi -, fiecare contribuind
nemijlocit în mod simultan (când lucrează în comisie, colectiv sau
echipă) sau succesiv, la săvârşirea luării de mită. În afara autoratului sau
coautoratului, participaţia penală poate fi şi sub forma instigării ori
complicităţii. Este de remarcat însă faptul că pentru instigatori şi complici
nu este necesară calitatea de funcţionar sau alt salariat. Altfel spus,
infracţiunea de luare de mită este imputabilă complicilor şi instigatorilor,
indiferent de calitatea acestora. Legat de acest aspect, literatura de
specialitate79 a evidenţiat faptul că, în acest caz, nu se pune problema
răsfrângerii circumstanţei personale de funcţionar - sau alt salariat -
asupra celorlalţi participanţi, ci este vorba de încadrarea contribuţiei lor
la consumarea activităţii infracţionale în dispoziţia legală ce prevede
fapta comisă de subiectul nemijlocit al luării de mită. În contextul
menţionat, trebuie făcută precizarea că, în sistemul actual al legii penale
române, mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare
de mită, el fiind autor al infracţiunii de sine stătătoare, darea de mită.
Spre deosebire de luarea de mită, în cazul dării de mită subiectul
activ nemijlocit (autorul infracţiunii) este nedeterminat. Prin urmare, el
poate fi orice persoană fizică, deci chiar un funcţionar ori alt salariat,
care corupe pe un alt funcţionar sau alt salariat. De asemenea, fapta
poate fi săvârşită de mai mulţi autori, dacă fiecare a contribuit nemijlocit -
în mod simultan sau succesiv - la consumarea activităţii infracţionale.
78 C.S.J., Secţ. pen., dec. nr. 3/1996, în Buletinul Jurisprudenţei/1996, Ed. Proema, Baia Mare, 199679
V. Dongoroz, op. cit., p. 131
43
Totodată, la săvârşirea acestei infracţiuni, pot exista şi alţi participanţi în
calitate de instigatori sau complici.
Subiecţii pasivi
Subiectul pasiv general al infracţiunilor de luare şi dare de mită
este statul, ale cărui interese (privind desfăşurarea activităţi organizaţiilor
de stat şi publice) sunt grav lezate prin săvârşirea acestor fapte.
Subiectul pasiv special este organul de stat sau unitatea în al cărui
serviciu se află funcţionarul incorect; în mod excepţional poate fi subiect
pasiv special şi o persoană fizică, de exemplu persoana care a dat mita,
în situaţia când a fost constrânsă la aceasta de către funcţionarul corupt.
Acest subiect pasiv special este însă un subiect secundar sau adiacent,
deoarece subiectul principal rămâne, şi în acest caz, organizaţia de stat
sau publică în care lucrează funcţionarul80.
Latura obiectivă a infracţiunilor de luare şi dare de mită cuprinde
un element material, adică o acţiune-inacţiune tipică; unele condiţii
concomitente care particularizează acţiunea-inacţiunea ce constituie
elementul material; un rezultat al faptei şi un raport de cauzalitate.
Elementul material al infracţiunii de luare de mită poate realizat fie
printr-o acţiune comisivă - pretinderea, primirea, acceptarea de bani ori
alte foloase -, fie printr-o acţiune omisivă, constând în nerespingerea
promisiunilor unor astfel de foloase, acţiunile făptuitorului - indiferent de
forma de realizare - având drept scop, după caz, îndeplinirea,
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale
de serviciu, ori în vederea săvârşirii unui act contrar acestor îndatoriri.
Sub aspectul elementului material trebuie reţinut că în situaţia în care
funcţionarul (ori alt salariat) acceptă promisiunile făcute sau nu le
80 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 76
44
respinge, dar denunţă imediat celor în drept promisiunile ce i s-au făcut,
o atare stare de fapt duce la inexistenţa infracţiunii. De asemenea,
pentru existenţa elementului material nu prezintă nici o relevanţă dacă
pretinderea banilor sau altor foloase ori înţelegerea în legătură cu
primirea acestora a fost sau nu urmată de executare şi nici dacă acestea
au fost primite direct ori printr-un intermediar.
Elementul material al infracţiunii poate consta, alternativ, fie din
efectuarea unui act licit - atunci când este vorba de îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle de serviciu ale făptuitorului -, fie din efectuarea unor
acte ilicite, respectiv neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri.
A pretinde înseamnă a cere insistent un lucru, a impune ca o
necesitate81.
Pretinderea se poate realiza prin cuvinte, gesturi, scrisori, etc.
Literatura juridică consideră că în general se poate vorbi de pretindere
numai atunci când destinatarul ia cunoştinţă de conţinutul cererii,
deoarece anterior acestui moment, ne aflăm în prezenţa unei acţiuni
care încă nu s-a exteriorizat în raport cu o altă persoană.
Pentru a exista pretindere - indiferent dacă cererea s-a formulat în
scris sau faţă de o persoană prezentă - este necesar ca cel solicitat să fi
înţeles conţinutul cererii82.
A primi este o altă modalitate sub care se poate prezenta
elementul material al luării de mită şi înseamnă a lua în posesiune un
obiect care ţi-a fost înmânat, dăruit, trimis83 ori faptul de a încasa o sumă
de bani.
81 Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 196882
V. Dobrinoiu. op. cit. p. 70
83 Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968
45
Dacă luarea de mită a fost săvârşită pentru ca subiectul activ să
îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu care constituie
faptă penală, dar satisface cererea mituitorului, va fi reţinut concursul de
infracţiuni.
Astfel, faptele contabilului şef de la S.C. "Braiconf" S.A. Brăila,
care în perioada iunie-septembrie 1993 a dispus livrarea în contul unei
asociaţii familiale suma de 12.800.000 lei pentru procurarea de bunuri
necesare unităţilor subordonate, fără documente legale, primind în
schimb suma de 520.000 lei, constituie infracţiune de delapidare în
concurs cu infracţiunea de luare de mită84.
Inculpatul, conductor de tren, a primit de la diverşi călători prinşi
fără legitimaţie de călătorie diferite sume de bani pentru a nu le întocmi
proces-verbal de contravenţie.
Fapta inculpatului constituie infracţiune de luare de mită, prevăzută
în art. 254 Cod penal şi nu va fi reţinută în concurs ca infracţiunea de
abuz în serviciu contrar intereselor publice, pentru că infracţiunile de
abuz au un caracter subsidiar, în sensul că ea va fi reţinută numai dacă
fapta nu poate fi încadrată în alte dispoziţii legale referitoare la
infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. În speţa în discuţie,
fapta conductorului de tren poate fi încadrată în dispoziţiile art. 254 Cod
penal, se va reţine această infracţiune şi nu concurs de infracţiuni85.
Constituie infracţiune de luare de mită, în concurs cu infracţiunea
de furt calificat (art. 208, 209, alin.1, lit. a Cod penal), fapta paznicului de
la o societate comercială care a convenit cu alte persoane, ca în
schimbul unei sume de bani, să le permită să sustragă bunuri din
depozitul pe care îl avea sub pază86.
84 Judecătoria Brăila, sent. pen., nr. 962/199385
Trib. Jud. Dolj., dec. nr. 370/1987, în R.R.D., nr. 7/1990, p. 37
86 C. S. J., Secţ. pen., dec. nr. 532/1995, în RR.D, nr. 3/1996, p. 311-312
46
Acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană. Orice
primire implică o acceptare care poate interveni, fie chiar în momentul
primirii, fie anterior; spontaneitatea presupune o concomitenţă între
acceptare şi primire, fără existenţa vreunui interval de timp între acestea.
Acceptarea şi primirea nu se pot produce decât în acelaşi timp,
deoarece existenţa unei acceptări anterior primirii presupune
consumarea infracţiunii în momentul acceptării. În această situaţie,
primirea este spontană87.
Acceptarea - înseamnă a consimţi, a admite, a aproba, a fi de
acord cu promisiunea respectivă88.
Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită; în cazul
acceptării tacite ea nu rezultă din nerespingerea promisiunii, ci din
anumite manifestări care indică certitudinea acceptării. A nu respinge
promisiunea - înseamnă a nu refuza, a admite, a accepta, a nu
îndepărta de la sine; a nu da la o parte89, a nu-şi manifesta dezacordul
faţă de promisiunea mituitorului.
Nerespingerea promisiunii înseamnă lipsa oricărei riposte
corespunzătoare a subiectului la oferta de mituire care i se propune.
Prin "foloase care nu i se cuvin" se înţelege orice folos material
care ar constitui o îmbogăţire fără just temei, adică o sporire a avutului
sau o diminuare a pasivului făptuitorului, pe calea ilicită a exercitării
necorespunzătoare a atribuţiilor sale de serviciu.
Pretinderea, primirea, acceptarea de promisiuni sau nerespingerea
acestora, trebuie să aibă loc înainte ca subiectul activ să-şi fi îndeplinit
atribuţiile de serviciu, deoarece, dacă au loc după îndeplinirea acestora,
fapta constituie , conform dispoziţiilor art. 256 Cod penal, "primire de
foloase necuvenite".
87 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 12888 Dicţionarul limbii române moderne. Editura Academiei Române, Bucureşti, 196889 Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968
47
Pe de altă parte, acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul
material al infracţiunii este condiţionată de următoarele cerinţe esenţiale:
a) pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea
promisiunii, trebuie să aibă ca obiect banii ori alte foloase.
Prin "bani" se înţelege atât monedele metalice sau de hârtie
româneşti ori străine, cât şi titlurile de credit public, cecuri, titluri de orice
fel pentru efectuarea plăţilor - emise de o instituţie bancară ori de alte
instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri sau valori
asemănătoare90. Prin analogie cu dispoziţiile legale ce incriminează
fabricarea banilor sau altor valori, şi în cazul luării de mită, elementul
material este îndeplinit dacă există o monedă de orice fel ori un titlu de
credit sau de plată care poate face, public, proba valorii pecuniare pe
care o exprimă91.
Noţiunea de "alte foloase" desemnează orice fel de avantaje
patrimoniale, forma sub care se prezintă fiind lipsită de relevanţă.
b) banii şi celelalte foloase pretinse, primite sau promise să fie
necuvenite.
Altfel spus, acestea trebuie să aibă caracter de plată sau răsplată
în vederea efectuării, neefectuării, întârzierii îndeplinirii unui act precis
determinat, adică să reprezinte un contra-echivalent al conduitei lipsite
de probitate a funcţionarului - sau a altui salariat corupt.
c) acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al luării
de mită trebuie să se situeze în timp, anterior îndeplinirii, neîndeplinirii,
întârzierii în îndeplinirea actului determinat privitor la îndatoririle de
serviciu ori contrar acestor îndatoriri.
În caz contrar, nu există infracţiune de luare de mită, ci, eventual,
cea de primire de foloase necuvenite92.
90 Codul penal al României, art. 28291 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 37692 Codul Penal al României. art. 256
48
d) actul - pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire etc., se pretinde,
se primeşte, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, -
să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, adică să
fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar
acestor îndatoriri.
Prin "îndatoriri de serviciu" se înţelege tot ceea ce cade în sarcina
unui subiect potrivit normelor ce reglementează serviciul efectiv ori sunt
inerente naturii acelui serviciu93.
Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte în legătură cu
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu. Exemplu,
consilierul unei primării din Slatina, judeţul Olt, care a pretins sume de
bani în valoare totală de 300.000 lei de la mai mulţi cetăţeni, pentru a
facilita punerea în posesie a suprafeţelor de teren ce li se cuveneau, în
mod legal, de drept94.
Prin "act contrar îndatoririlor de serviciu", în accepţiunea art. 254
Cod penal, se înţelege un act care - ca şi actul juridic privitor la
îndatoririle de serviciu - intră în competenţa normală a funcţionarului,
făcând parte din sfera îndatoririlor sale de serviciu specifice ori generale.
Astfel că, Tribunalul judeţean Dolj, prin Decizia nr. 370/1987 a judecat
fapta conductorului de tren care a primit sume de bani pentru a nu-şi
îndeplini îndatorirea de serviciu de a încheia procese-verbale de
contravenţie persoanelor care, călătorind fără legitimaţie de călătorie, nu
plătesc pe loc taxele tarifare şi suprataxele, reţinându-i-se acestuia
infracţiunea de luare de mită95.
Având în vedere toate acestea, putem deduce caracteristicile
actului privitor la îndatoririle de serviciu şi anume:
93 S. Kahane op. cit. p. 10494 Judecătoria Slatina, Sent. pen. Nr. 680/199395
T. Simbrian, H. Diaconescu - în nota în R. R. D. nr. 2/1988, p. 61; Dec. pen. Nr.370/1987 a Trib. Jud. Dolj
49
- actul trebuie să fie legitim, adică să se înscrie în sfera
competenţei funcţionarului respectiv;
- actul trebuie să fie determinat în esenţa sa specifică, deoarece
individualitatea lui este un mijloc de diferenţiere a mituirii de alte
infracţiuni sau de abateri disciplinare;
- actul trebuie să fie numai virtual, adică să existe posibilitatea
realizării lui efective, nefiind nevoie ca, pentru existenţa infracţiunii, să fie
îndeplinită.
Actul contrar îndatoririlor de serviciu trebuie să îndeplinească
aceleaşi caracteristici ca şi cel privitor la îndatoririle de serviciu.
Elementul material al infracţiunii de dare de mită se concretizează în
acţiunea de corupere (de dare de mită) care se poate realiza prin mai
multe modalităţi normative, respectiv promisiunea, oferirea ori darea de
bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, ori
în vederea săvârşirii unui act contrar acestor îndatoriri. Aşadar elementul
material al dării de mită poate avea ca obiectiv fie efectuarea unui act
licit, fie efectuarea unor acte ilicite.
Prin "promisiune" se înţelege obligaţia pe care o persoană şi-o ia
faţă de un funcţionar de a-i remite în viitor o sumă de bani sau alte
foloase dacă va acţiona sau nu va acţiona în sensul dorit de aceea
persoană.
Prin "oferire" se înţelege a prezenta, a arăta, a etala ori a înfăţişa
bani sau alte foloase funcţionarului pe care acesta urmează să le
primească pentru îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea actului ce
intră în atribuţiile sale de serviciu.
"Darea" de bani sau alte foloase constă în acţiunea făptuitorului de
a înmâna celui mituit aceste valori.
50
Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reuşit, adică
funcţionarul nu a fost determinat să ia mita deoarece infracţiunea se
consumă odată cu acţiunea de predare, înmânare a avantajului material.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este suficientă
activitatea de transmitere a banilor, valorilor sau a altor foloase, fără a fi
necesară şi îndeplinirea actului pentru care s-a dat mita.
Pentru întregirea laturii obiective legea penală cere îndeplinirea
următoarelor cerinţe esenţiale:
- prima cerinţă esenţială constă în aceea că promisiunea, oferirea
sau darea să aibă ca obiect banii sau alte foloase. În lipsa darurilor nu
poate să existe infracţiunea, deoarece legea penală nu pedepseşte
demersurile, rugăminţile, insistenţele sau recomandările, chiar dacă ele
ar avea drept rezultat determinarea funcţionarului să facă un act nedrept
şi să încalce îndatoririle funcţiei sale96
- banii sau celelalte foloase - promise, oferite sau date - să fie
necuvenite, adică să constituie plata sau răsplata în vederea efectuării
unui act determinat, arătat în mod explicit. Pentru existenţa infracţiunii
este necesar ca acţiunea făptuitorului, promisiunea, oferirea sau darea
de bani sau alte foloase – să fie făcută cu un scop bine determinat,
respectiv pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea de către
funcţionarul vizat a unui anumit act privitor la îndatoririle sale de serviciu
ori, după caz, pentru efectuarea unui anumit act, contrar îndatoririlor de
serviciu ale funcţionarului sau salariatului în cauză;
- promiterea, oferirea sau darea de bani ori foloase trebuie să fie
anterioară îndeplinirii, întârzierii sau efectuării actului contrar îndatoririlor
de serviciu ale funcţionarului respectiv. Legat de această cerinţă
esenţială - condiţie sine qua non pentru existenţa infracţiunii, atât
96 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 218-219
51
practica judiciară cât şi literatura de specialitate s-au pronunţat în sensul
că este irelevant dacă promisiunea sau oferirea de bani ori alte foloase
au fost sau nu urmate de acceptarea din partea funcţionarului97. De
asemenea, nu prezintă nici un fel de relevanţă juridică faptul că
promisiunea de bani ori alte foloase a fost sau nu urmată de executare
sau dacă s-a realizat scopul urmărit prin coruperea funcţionarului;
infracţiunea subzistă dacă s-a făcut dovada că mituitorul a promis, a
oferit ori a dat bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii ori
întârzierii îndeplinirii unui act (de asemenea determinat), contrar
îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului ori salariatului. Urmarea
imediată. În cazul luării de mită urmarea imediată constă în crearea unei
stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoarea la normala activitate a
organelor, instituţiilor publice, a altor unităţi prevăzute în art.145 Cod
penal sau a oricărei persoane juridice. Această urmare rezultă, implicit,
din acţiunea incriminată, deoarece legea nu condiţionează existenţa
infracţiunii de producerea unui rezultat.
În situaţia dării de mită, urmarea imediată constă în producerea
unei stări de pericol concretizarea în crearea posibilităţii unei îndepliniri
incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de către
funcţionar. De asemenea, există şi pericolul stânjenirii desfăşurării în
bune condiţii a activităţii unui organ de stat, instituţii publice ori a oricărei
persoane juridice. Ca şi în cazul luării de mită această urmare rezultă din
însăşi săvârşirea acţiunii incriminate deoarece legea nu condiţionează
existenţa infracţiunii de producere: unui rezultat determinat.
Legătura de cauzalitate. Întrucât legea nu condiţionează existenţa
celor două infracţiuni de producerea unui rezultat concret, determinat şi
legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea care constituie
97 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 141
52
elementul material şi urmarea imediată, rezultă din însăşi materialitatea
activităţii desfăşurate de făptuitor şi nu necesită o probaţiune aparte.
53
Secţiunea a – II – a: Formele infracţiunilor de luare şi dare
de mită
Infracţiunea este o activitate umană, o faptă a omului. Asemănător
oricărei activităţi conştiente, activitatea infracţională presupune o
desfăşurare în timp, o dezvoltare progresivă, până la producerea
urmărilor periculoase.
Orice infracţiune intenţionată este precedată întotdeauna de o
perioadă de formare a laturii subiective, în care se naşte gândul de a
săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a o comite. Formarea atitudinii psihice
ce privire la faptă şi urmări se petrece exclusiv în conştiinţa făptuitorului
şi reprezintă prima etapă denumită, în general, perioada internă
(intelectuală). Activitatea infracţională propriu-zisă este ceea ce se
numeşte perioada externă a săvârşirii infracţiunii, perioadă în care
aceasta parcurge aşa-numitul "iter criminis" (drumul infracţiunii).
Pe acest parcurs pot fi identificate mai multe faze - cu semnificaţii
juridice proprii - care reprezintă stadii distincte, de apropiere progresivă
de momentul final, acela în care, toate elementele conţinutului
infracţiunii, inclusiv rezultatul, fiind realizate, infracţiunea poate fi
consumată.
Perioada internă
Procesul de formare a laturii subiective, care are Ioc în perioada
internă, nu constituie o fază de desfăşurare a infracţiunii. În cadrul
perioadei interne se pot distinge trei momente:
- conceperea infracţiunii - în care subiectul determinat de un mobil
oarecare, voieşte să realizeze un anumit scop, concepe mijloacele de
54
înfăptuire a scopului, deci în mintea lui s-a născut ideea de a săvârşi
infracţiunea.
- deliberarea - subiectul cumpăneşte aptitudini de a duce la
realizare scopul urmărit, riscuri ce ar putea decurge din săvârşirea
infracţiunii şi, în general, asupra tuturor motivelor de natură să-l
determine a trece la acţiune ori nu.
- hotărârea - după ce a chibzuit cu privire la oportunitatea săvârşirii
faptei, subiectul se decide.
O dată luată hotărârea de săvârşirea infracţiunii, latura subiectivă
a infracţiunilor de luare şi dare de mită, se consideră realizată (cu
excepţia cazurilor în care subiectul şi-a modificat hotărârea) şi rămâne
neschimbată până la terminarea acţiunii incriminate. Perioada internă
este specifică numai infracţiunilor intenţionate şi se desfăşoară exclusiv
în mintea subiectului. Nu este exclus ca subiectul, după luarea hotărârii,
să treacă prin "faza oratorică" (să o comunice oral altor persoane) fără
alt scop decât acela de a-şi manifesta gândul. Dreptul penal nu
sancţionează ceea ce gândeşte omul ci ceea ce el face efectiv.
Perioada externă
După luarea hotărârii infracţionale se intră în perioada externă (a
înfăptuirii infracţiunii), începe procesul desfăşurat în timp, de înfăptuire şi
din punct de vedere obiectiv. În acest moment activitatea subiectului
devine potenţial aptă să producă rezultatul socialmente periculos. Dacă
acest rezultat se va produce, latura obiectivă a infracţiunii va fi în
întregime realizată şi, cum latura subiectivă există deja, conţinutul
infracţiunii va fi complet realizat, ceea ce înseamnă că ne găsim în faţa
"formei tipice" a infracţiunii (infracţiune consumată). Formele infracţiunii
Sunt acele modalităţi pe care le poate îmbrăca o infracţiune intenţionată,
în raport cu stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea
infracţională în funcţie de fazele de desfăşurare ale acesteia. Fiecărei
55
faze de desfăşurare îi corespunde o formă infracţională distinctă: acte
preparatorii, tentativa, consumarea, epuizarea.
a) Acte preparatorii
În literatura juridică sunt denumite acte preparatorii toate actele
prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul
material al infracţiunii. Caracteristic acestor acte este faptul că ele
intervin înainte de executare şi că vizează să asigure buna desfăşurare
a acesteia, prin crearea condiţiilor şi apropierea mijloacelor necesare
înfăptuirii infracţionale.
Pentru ca o activitate oarecare să fie considerată act preparatoriu
la săvârşirea unei infracţiuni ea trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie efectuată în vederea pregătirii unei infracţiuni;
- să aibă o existenţă obiectivă, fiind de natură să creeze condiţii
favorabile executării acţiunii incriminate;
- activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al
infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a
acesteia;
- să fie săvârşită cu intenţie directă (intenţie calificată prin scop);
- să fie săvârşită de către însăşi persoana care va comite
infracţiunea. Dacă este comis de o altă persoană avem de-a face cu un
act de participaţie.
Actele de pregătire creează ele însele o stare de pericol pentru
valorile sociale ocrotite de legea penală şi ca atare, în vederea prevenirii
acestei stări periculoase, trebuie să se procedeze la incriminarea şi
sancţionarea lor. Infracţiunea de dare de mită. este o infracţiune de
acţiune (comisivă) şi instantanee. Codul nostru penal a optat pentru teza
neincriminării actelor pregătitoare. Este certă periculozitatea acestor
56
acte, deoarece ele îndeamnă efectiv făptuitorul la comiterea infracţiunii
propriu-zise.
La infracţiunea de luare de mită se constată că una dintre cele trei
modalităţi ce realizează elementul material al acesteia, respectiv
promisiunea de bani ori de alte foloase, reprezintă un act de pregătire al
dării efective de mită, incriminat însă autonom ca infracţiune consumată.
În cazul luării de mită se observă că, dacă se ţine seama de
esenţa activităţilor incriminate prin cele patru modalităţi de realizare a
elementului material, două, respectiv acceptarea şi nerespingerea
promisiunii, sunt în esenţa lor acte pregătitoare ale primirii efective de
mită, pe care legiuitorul le-a incriminat autonom, situându-le pe acelaşi
plan, sub raportul semnificaţiei lor penale, cu luarea de mită propriu-
zisă98.
b) Tentativa
În evoluţia progresivă a procesului infracţional, tentativa se
încadrează între faza actelor de pregătire şi faza consumării
reprezentând acel segment al activităţii infracţionale care corespunde
sensului generic de "încercare nereuşită" a săvârşirii infracţiunii,
deoarece are ca punct de plecare începutul executării infracţiunii
(treapta inferioară a tentativei), punctul său terminus fiind fie
întreruperea executării, fie reproducerea rezultatului ilicit (treapta
superioară a tentativei).
Codul penal al României prevede regula incriminării şi pedepsirii
limitative a tentativei, conform căreia aceasta cade sub incidenţa legii
penale şi nu atrage aplicarea unei pedepse decât în situaţia când legea
prevede în mod expres aceasta99.
În cazul luării de mită legea nu conţine o dispoziţie de sancţionare
98 S. Kahane, op. cit, p. 13599
Codul penal al României, art. 21
57
a tentativei, ceea ce nu înseamnă că primirea de mită care, singură
(dintre cele patru fapte incriminate prin art. 254 C. pen), reprezintă o
luare de mită propriu-zisă - nu ar fi susceptibilă de un început de
executare şi că acesta nu ar reprezenta un pericol social, accentuat care
să justifice intervenirea răspunderii penale. În realitate, pretinderea de
bani sau alte foloase, în scopul arătat de text constituie în esenţa sa, un
act de executare, deci de tentativă, al luării propriu zise de mită100 pe
care tocmai datorită pericolului său social sporit legiuitorul l-a asimilat cu
primirea efectivă de mită, atât sub aspectul incriminării, cât şi al
sancţionării prin derogare de la regula diversificării pedepselor
consacrată în art. 21 Cod penal.
În cazul dării de mită legea nu sancţionează tentativa, ceea ce nu
înseamnă că darea de mită n-ar fi susceptibilă de un început de
executare, nici că actele de executare n-ar prezenta gradul de pericol
social necesar pentru ca răspunderea penală să intervină.
Conform art. 20 alin. 1 "tentativa constă în punerea în executare a
hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau
nu şi-a produs efectul".
Deci ansamblul actelor de executare efectuate în momentul
terminării actelor pregătitoare, pe de o parte, şi momentul producerii
rezultatului, pe de altă parte, fiind o formă atipică a infracţiunii pe care
subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea se pedepseşte conform art.
21 alin.1, "numai când legea prevede expres aceasta". Art. 144. Cod
penal reglementează săvârşirea unei infracţiuni "săvârşirea oricăreia
dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau
ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor,
instigator sau complice". Tentativa, fiind o formă de săvârşire a
infracţiunii intenţionate, se caracterizează prin două condiţii preexistente:
100 V. Dongoroz, "Drept penal", Bucureşti, 1939, p.293
58
- obiectul social juridic - care nu este atins în existenţa sa, pericolul
social al tentativei fiind mai redus decât al faptei consumate;
- subiectul activ - este persoana fizică, care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea elementului material
specific acesteia ori l-a efectuat în întregime, fără să se producă
consecinţele prevăzute de norma de incriminare. Existenţa pericolului
social, în cazul tentativei, rezultă din împrejurarea că actele de
executare întreprinse în vederea săvârşirii infracţiunii (chiar întrerupte ori
rămase fără rezultat) sunt săvârşite cu voinţă şi cu conştiinţa produceri
rezultatului socialmente periculos specific infracţiunii.
c) Infracţiunea consumată
În desfăşurarea acţiunii, iter criminis atinge ultima etapă externă
odată cu producerea rezultatului. În momentul consumării infracţiunii, se
realizează finalizarea deplină a hotărârii iniţiale şi atingerea scopului
urmărit de făptuitor prin desfăşurarea întregii acţiuni infracţionale.
Infracţiunea de dare de mită, ca şi infracţiunea de luare de mită, este o
infracţiune cu consumare anticipată, tentativa fiind asimilată faptei
consumate. Oferirea şi promisiunea de bani ori alte foloase reprezintă un
act de pregătire al dării efective de mită, incriminat însă autonom ca
infracţiune consumată.
Toate instituţiile reglementate în Codul penal - parte generală -
legate de noţiunea de infracţiune, au în vedere, în primul rând
infracţiunea consumată (adică forma perfectă a infracţiunii. Momentul
consumării infracţiunii coincide cu realizarea conţinutului integral al
infracţiunii în sensul că: laturii subiective, formată anterior, îi corespunde
acum o latură obiectivă completă sub aspectul tuturor componentelor
sale (element material, urmare imediată şi raport de cauzalitate)
infracţiunea, faptă consumată. fiind singura formă tipică a infracţiunii.
59
Referitor la consumarea infracţiunii de luare de mită, în literatura
juridică s-au exprimat două concepţii opuse.
Într-o primă concepţie, împărtăşită de autorii care consideră că la
baza infracţiunii se află o convenţie ilicită de trafic de funcţie, se susţine
că infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul realizării
înţelegerii101.
Alţi autori leagă momentul consumării infracţiunii nu de încheierea
unei pretinse convenţii ilicite între mituit şi mituitor ci de momentul
realizării oricăreia dintre cele patru acţiuni-inacţiuni incriminate alternativ
prin art. 254 Cod penal102.
Într-adevăr, în Codul nostru penal spre deosebire de alte legislaţii,
pretinderea de mită, acceptarea ori nerespingerea promisiunii de mită
(deşi în esenţă nu sunt decât acte pregătitoare sau de executare a
primirii de mită) sunt asimilate cu luarea de mită, putând constitui,
fiecare în parte, o infracţiune consumată de luare de mită. Astfel că,
infracţiunea se consumă prin executarea oricăreia dintre cele patru
acţiuni-inacţiuni prevăzute alternativ în norma de incriminare, neţinându-
se seama nici de persoana care a avut iniţiativa, nici dacă s-a încheiat
sau nu o convenţie ilicită de trafic de funcţie, nici dacă funcţionarul va
executa sau nu ulterior actul la care s-a obligat.
În raport cu cele arătate mai sus, rezultă că, consumarea
infracţiunii de luare de mită nu trebuie legată de realizarea beneficiului.
Legea nu impune ca mituitorul să fi înmânat funcţionarului suma
de bani sau folosul necuvenit promis, ci este de ajuns să existe o cerere
sau o promisiune în acest sens, acceptată sau nerespinsă de funcţionar,
în vederea realizării pretenţiilor mituitorului; nu interesează nici dacă
101 R. Garraud, op. cit, p. 397, E. Garcon, op. cit., p. 423, citaţi de V. Dobrinoiu în "Corupţia în dreptul penal român", Buc., 1995, p. 154102
S. Kahane op. cit. p. 135, O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 343
60
promisiunea este condiţionată de atingerea scopului urmărit de mituitor,
nici dacă cererea sau promisiunea a fost îndeplinită, nici momentul când,
eventual, îndeplinirea ei a avut loc.
De reţinut faptul că existenţa infracţiunii nu este afectată de
împrejurări ca, ulterior săvârşirii oricăreia din acţiunile-inacţiunile
incriminate, funcţionarul a pierdut calitatea care îi oferea posibilitatea
să satisfacă cererile mituitorului.
În acest sens, putem exemplifica fapta directorului comercial care,
pe timpul ocupării acestei funcţii, a primit de la o persoană din
subordinea sa suma de 150.000 lei pentru a fi menţinut pe post. S-a
reţinut infracţiunea de luare de mită chiar dacă, la scurt timp de la
primirea banilor, respectivul director a fost destituit din funcţie, neputând
satisface acţiunea pentru care a primit mita103.
Având în vedere că luarea de mită se consumă în momentul
pretinderii sau primirii foloaselor ori al acceptării sau nerespingerii
promisiunii de mită, restituirea folosului primit, eliberarea mituitorului de
promisiunea făcută ori refuzul ulterior de a mai primi banii sau celelalte
foloase promise sunt irelevante din punct de vedere penal şi nu înlătură
aplicarea art. 254 Cod penal indiferent dacă făptuitorul ar acţiona în
acest mod din teamă, căinţă etc.
Conform art. 255 C. pen., "oferirea de bani ori alte foloase"
reprezintă, în esenţa sa, tocmai începutul de executare a acţiunii de dare
de mită, deci o tentativă de mită.
Darea de mită este o infracţiune momentană ce se consumă în
momentul în care mituitorul promite, oferă sau dă funcţionarului public
bani ori alte foloase, în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii
unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, moment în care se
103 Judecătoria Câmpina - Sent. pen. nr. 328/1993
61
produce şi urmarea periculoasă a faptei sale.
Sub aspectul consumării infracţiunii de dare de mită, nu are
relevanţă juridică:
- nici existenţa sau inexistenţa unei convenţii ilicite, între mituitor şi
mituit;
- nici dacă. iniţiativa a aparţinut mituitorului sau celui mituit;
- nici acceptarea sau neacceptarea ofertei ori promisiunii;
- nici îndeplinirea sau neîndeplinirea de către funcţionarul public a
actului de serviciu ce i s-a cerut.
Este o formă atipică de infracţiune mai gravă decât cea tipică,
deoarece acumulările cantitative conduc la salturi calitative, antrenând şi
o răspundere penală mai grea pentru această formă de infracţiune.
d) Unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni
Unitatea de infracţiuni desemnează activitatea infracţională
formată dintr-o singură acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei
sau din voinţa legiuitorului săvârşită de o persoană şi care se identifică
conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea naturală de infracţiune este
definită ca formă de unitate infracţională determinată de unicitatea
acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului ca şi de unicitatea formei
de vinovăţie cu care este săvârşită infracţiunea:
- simplă - caracterizată sub raport obiectiv printr-o singură acţiune
sau inacţiune, printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o formă de
vinovăţie;
- continuă - caracterizată prin prelungirea, în chip natural, a acţiunii
sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii, obiective, după
consumare până la intervenţia unor forţe contrare;
- deviată - caracterizată prin aceea că făptuitorul, prin activitatea
sa, lezează o altă valoare socială ori fapta este îndreptată împotriva altei
62
persoane decât celei vizate iniţial (fie datorită greşitei manipulări a
faptelor sale, fie datorită erorii cu privire la persoana vizată).
În opinia unor autori104 se susţine că, datorită legăturii naturale
care uneşte acţiunea sau inacţiunea (chiar la intervale de timp diferite) a
două sau mai multor fapte, prin care se concretizează două sau mai
multe din conţinuturile alternative ale infracţiunii de luare de mită, se dă
naştere unei unităţi naturale de infracţiune, incompatibilă cu infracţiunea
continuată.
După opinia altor autori105 se susţine ideea că, infracţiunea de
luare de mită, "capătă caracterul de infracţiune continuată atunci când
banii sau alte foloase sunt emise în rate succesive".
Poate exista infracţiune continuată şi atunci când, acţionând în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, subiectul cere sau primeşte în mod repetat,
de la aceeaşi persoană (fără să existe o înţelegere prealabilă), diferite
sume de bani ori alte foloase pentru îndeplinirea unor acte de serviciu.
Fapta paznicului care a solicitat de la diferiţi inculpaţi ca în
schimbul unor avantaje materiale să le permită să sustragă din depozitul
unităţii tablă de cupru, în schimbul unei sume de bani ce urma să fie
primită de la fiecare în parte, constituie infracţiune de luare de mită, dar
nu îmbracă forma infracţiunii continuate. Chiar dacă mituitorii au achitat
suma de bani la diferite intervale de timp, avantajele materiale promise
nu sunt de natură a transforma infracţiunea de luare de mită (deja
consumată), din infracţiune momentană în infracţiune continuată106.
Caracterul continuat al infracţiunii de luare de mită este dat nu de
foloasele pretinse sau primite fracţionat, ci de pretinderea acestora în
timp, deoarece infracţiunea continuată este o infracţiune săvârşită
104 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 103105 S. Kahane, op. cit., p. 135106
Dorin Ciuncan - “Infracţiunea de luare de mită în forma continuată” în Dreptul nr. 4-5/1991, p. 70
63
fracţionat, în timp.
Pentru existenţa unei infracţiuni continuate este necesar, sub
aspect subiectiv, ca făptuitorul să-şi fi reprezentat, în momentul luării
hotărârii, activitatea infracţională desfăşurată ulterior, în ansamblul ei.
Nu va putea exista infracţiune de luare de mită, ci un concurs de
infracţiuni, atunci când mituitorul plănuieşte să săvârşească fapte penale
ori de câte ori va putea. În această situaţie rezoluţia nu este determinată.
Practica judiciară a demonstrat că infracţiunea de luare de mită se
poate comite în concurs cu alte infracţiuni, atunci când actul contrar
îndatoririlor de serviciu îndeplinit de subiect constituie, prin el însuşi,
infracţiune.
Astfel, în practică, s-a decis că faptele unui contabil de a nu
înregistra plusurile constatate în gestiunea unui inculpat şi de a împărţi
ulterior cu el banii echivalenţi plusului în gestiune (toate acestea în baza
unei înţelegeri prealabile), constituie complicitate la delapidare şi, în
concurs real, infracţiunea de luare de mită107.
Fapta unui medic de a elibera certificat de concediu medical unei
persoane fără să o fi examinat, în schimbul unor foloase materiale,
constituie, pe lângă infracţiunea de luare de mită, şi infracţiunea de fals
intelectual108.
Infracţiunea de dare de mită poate îmbrăca forma infracţiunii
continuate atunci când toate cerinţele prevăzute în art.4, alin.2 C. penal
sunt îndeplinite.
Pluralitatea persoanelor mituite nu exclude, de principiu, forma
continuată de săvârşire, atâta vreme cât la baza. tuturor acţiunilor de
mituire s-a aflat o rezoluţie unică. În asemenea situaţii este necesar să
107 Trib. Supr., secţ. pen., Dec. nr. 1205/1985, în "C.D.", p. 315108
Trib. mun. Buc, secţ. a-II-a pen, Dec. nr. 129/1993, "Culegere de practică judiciară pe anul 1993", Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1994, p. 154
64
se verifice, cu toată atenţia, dacă nu cumva existenţa mai multor
persoane mituite implică reînnoirea, în fiecare caz în parte, a hotărârii de
a da mită, ceea ce ar face inaplicabile prevederile art. 41 alin. 2 Cod
penal.
În practica judiciară s-a considerat că o persoană care,
transportând cu autocisterna mari cantităţi de vin, sustrage o parte din
vin (parte pe care o înlocuieşte cu apă) prin acte repetate, săvârşite pe
baza unei rezoluţii unice are de la început reprezentarea că va trebui să
dea mită persoanelor însărcinate să preia vinul (la beneficiar) după
luarea de către ei a probelor pentru analiză.
În aceste condiţii, făptuitorul este conştient că, de câte ori va preda
vinul (diluat de el cu apă) va trebui să dea mită pivnicerilor şi, ca atare,
darea repetată de mită are caracterul unei infracţiuni continuate109.
Între cele trei activităţi incriminate ca dare de mită (promisiunea,
oferirea şi darea de bani ori alte foloase) există o legătură naturală, în
sensul că: săvârşirea celei din urmă este urmarea firească a primelor
două. Tocmai această legătură, în care, darea banilor reprezintă
finalitatea promisiunii, face ca acţiunile subsecvente să constituie,
împreună cu cea care le precede, o "unitate naturală" de infracţiune,
incompatibilă cu infracţiunea continuată dar cu toate consecinţele care
decurg din această caracterizare juridică în ceea ce priveşte: curgerea
termenului de prescripţie, incidenţa actelor de amnistie şi graţiere,
aplicarea legii mai favorabile. determinarea locului săvârşirii infracţiunii.
Practica instanţei supreme a demonstrat că: fapta unei persoane
care a oferit o sumă de bani unui paznic, pentru ca aceasta să-i permită
să sustragă păsări pe care le avea în pază şi de a participa împreună la
sustragere, constituie pentru aceasta, furt calificat şi dare de mită în
concurs, iar pentru paznic, furt calificat şi luare de mită, de asemenea, în
109 Trib Supr., Secţ. Pen. dec. nr. 3082/1986, C.D., p. 283
65
concurs110. Mituitorul nu poate fi exonerat de răspunderea penală ce-i
incumbă pentru instigare, prin încadrarea faptei numai ca dare de mită,
conform art. 255 Cod penal.
Conform art. 33 Cod penal, există concurs de infracţiuni:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele;
b) când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană,
datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Există "eroare de fapt" (art.
51) şi nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când
făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul
nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. În schimb, conform
art. 75 Cod penal, următoarele împrejurări constituie circumstanţe
agravante:
- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
- săvârşirea infracţiunii prin metode ori mijloace care reprezintă
pericol public;
- săvârşirea faptei din motive josnice;
- săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în
vederea comiterii faptei;
- săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de o
calamitate
110 Trib Supr., Secţ. Pen. dec. nr. 804/1984, C.D., p. 291
66
CAPITOLUL V
Secţiunea I - Regim sancţionator
Potrivit art. 254 alin.1 Cod penal, luarea de mită, în variantă
simplă, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, iar în variantă
agravantă (art. 254 alin. 2 C. pen.) pedeapsa este închisoarea de la 3 la
15 ani.
Conform Legii nr. 12/1990, modificată prin Legea nr. 42/1991, în
cazul săvârşirii faptei de către funcţionari împuterniciţi să constate
infracţiuni sau contravenţii sancţionate de acest act normativ ori să le
instrumenteze, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 14 ani, întrucât art.
5 din legea amintită prevede că, în aceste cazuri, minimul şi maximul
prevăzut de art. 254 alin. 1, se majorează cu doi ani.
Potrivit art. 254 alin. 3 Cod penal, banii, valorile sau orice alte
bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea
nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în
bani.
Când se constată existenţa unor circumstanţe atenuante,
pedepsele de mai sus se reduc sub minimul special (dar nu mai jos de
trei luni, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. c din Cod penal),
întrucât minimul special al pedepsei este de 3 ani. Dacă se constată
existenţa unor circumstanţe agravante, conform art. 78 Cod penal, se
poate aplica o pedeapsă până la maximul ei special, iar dacă maximul
67
special este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani111.
Art. 254 Cod penal prevede pe lângă pedeapsa principală a
închisorii şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi;
drepturile al căror exerciţiu poate fi interzis sunt arătate în art. 64 Cod
penal, iar durata interzicerii poate fi stabilită - aşa cum prevede art. 53 lit.
a, Cod penal - de la 1 la 10 ani.
În cazul luării de mită aplicarea pedepsei complimentare este
obligatorie; aceasta înseamnă că instanţa nu este obligată să mai
verifice în fiecare caz în parte, dacă faţă de natura şi gravitatea faptei,
de împrejurările cauzei şi persoana infractorului, pronunţarea ei este sau
nu necesară. Dar, deşi obligatorie, pedeapsa complimentară a
interzicerii unor drepturi nu poate fi aplicată decât dacă pedeapsa
principală este închisoarea de cel puţin 2 ani, aşa cum se prevede în art.
65 alin.1 şi 3 Cod penal.
Printre drepturile al căror exerciţiu poate fi interzis, art. 64 Cod
penal prevede la lit. c dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o
profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea
infracţiunii.
Pedeapsa accesorie. Potrivit art. 71 Cod penal condamnarea la
pedeapsa cu închisoarea atrage de drept - ca pedeapsă accesorie -
interzicerea tuturor drepturilor arătate în art. 64 C. pen., din momentul în
care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea
executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă,
ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Cum printre drepturile prevăzute în art. 64 C. pen. figurează la lit. c şi
dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii,
111 Codul penal şi Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 şi Legea
nr. 141/1996
68
rezultă că, în caz de condamnare pentru luare de mită, făptuitorului îi
este interzis, pe perioada sus-menţionată, dreptul de a exercita o funcţie
de natura celei pe care a traficat-o. Această constatare este valabilă şi
pentru cazul în care pedeapsa se execută la locul de muncă, deoarece
potrivit art. 71 alin. 3 Cod penal, în asemenea situaţie numai interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d şi e - nu şi a celui de la lit. c - este
lăsată la aprecierea instanţei.
Confiscarea specială. Potrivit art. 254 alin. 3 C. penal, banii,
valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se
confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani. Temeiul juridic al confiscării îl constituie
textul art. 118 lit. c, C. penal (astfel: lucrurile care au fost date pentru a
determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor).
Asupra naturii juridice a confiscării, în cazul luării de mită s-au
purtat discuţii, părerile fiind împărţite.
Unii autori112, au considerat confiscarea în mituire ca pedeapsă
complimentară; alţii113 ca o pedeapsă accesorie, care şi-ar produce
efectele de plin drept din momentul aplicării pedepsei principale, fără ca
instanţa competentă să fie obligată să o prevadă în dispozitivul hotărârii.
Literatura juridică şi practica judiciară mai recentă sunt unanime în
a considera confiscarea prevăzută de art. 254 C. pen. că nu este o
pedeapsă ci o măsură de siguranţă (confiscarea specială). Legiuitorul a
trebuit să o prevadă expres, în textul consacrat luării de mită, deşi
existau dispoziţiile art. 118 C. pen. pe de o parte, pentru a-i sublinia
caracterul obligatoriu, iar pe de altă parte, pentru a reglementa situaţia -
neprevăzută în art. 118 C. pen. - în care banii ori celelalte foloase care
112 I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, "Tratat de drept şi procedură penală;", vol. III, ediţia a II-a, p. 238113
I. Munteanu, "Corupţia funcţionarilor publici în dreptul penal român", citat de V. Dobrinoiu
69
au făcut obiectul mitei nu se mai găsesc114.
În legătură cu confiscarea specială prevăzută de art. 254 C. pen.
în teorie şi practică s-au ridicat mai multe probleme, printre care:
1. De ce art. 254 alin. 1 C. pen. foloseşte pentru a desemna
obiectul mitei expresia "bani sau alte foloase'; iar art. 254 alin. 3 C. pen.
utilizează pentru a indica obiectul confiscării expresia "bani valori sau
orice alte bunuri "?
Explicaţia este următoarea: obiectul mitei, constând în bani sau
alte foloase poate fi şi de natură nepatrimonială; ori art. 254 alin. 3 care
instituie obligaţia confiscării bunurilor ce au făcut obiectul luării de mită
nu putea să vizeze avantajele nepatrimoniale sau neevaluabile în bani
(situaţie în care se va putea însă dispune, când ar fi cazul, restabilirea
situaţiei anterioare, conf. art.170 C. proc. pen.)115.
2. .Operează confiscarea şi asupra bunurilor imobile?
Codul nostru penal, care vorbeşte de confiscarea banilor, valorilor
sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul luării de mită,
îndreptăţeşte opinia că nu numai bunurile mobile, ci şi cele imobile pot fi
supuse confiscării speciale.
3. Ce se întâmplă dacă banii sau bunurile supuse confiscării provin
din sustrageri din avutul public, pentru care mituitorul a fost trimis în
judecată, alături de autorul luării de mită?
În acest caz, suma sau bunurile nu se confiscă, ci trebuie restituite
unităţii păgubite.
4. În cazurile în care infracţiunea de luare de mită a fost comisă în
participaţie, obligaţia de a plăti echivalentul în bani al bunurilor sau
valorilor primite ca mită, atunci când ele nu se mai găsesc, este solidară
sau nu?
114 V. Dobrinoiu,” Corupţia în dreptul penal român “, Bucureşti, 1995, p. 167 115
S. Kahane, op. cit. p. 136
70
În această situaţie este necesar ca instanţa să stabilească pentru
fiecare participant ce anume bunuri sau valori i-au revenit şi să-l oblige,
separat, la plata echivalentului în bani al acestora, bineînţeles, în
măsura în care ele nu se mai găsesc şi deci nu se mai pot confisca în
natură.
5. În cazul în care obiectul mitei I-a constituit o sumă de bani, pe
care autorul a folosit-o pentru cumpărarea unui bun, acest bun care a
luat Iocul sumei primite ca mită, va fi confiscat în baza art. 254 alin. 3 C.
pen.?
În literatura juridică este dominantă ideea că lucrurile care au luat
locul altor lucruri iniţial dobândite prin infracţiune trebuie confiscate ele
însele ca "lucruri dobândite prin infracţiune", deoarece "banii sau
lucrurile substituite sunt tot atât de fără drept şi ilicit deţinute ca şi
lucrurile sau banii cărora li s-au substituit"116.
Infracţiunea de dare de mită este sancţionată cu închisoare de la 6
luni la 5 ani. Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se
poate aplica de instanţa de judecată dacă pedeapsa principală stabilită
este închisoarea de cel puţin 2 ani şi se apreciază a fi necesară.
În cazul dării de mită, confiscarea specială operează atunci când
infracţiunea se comite prin oferire şi prin dare de bani sau alte foloase,
nu însă în varianta săvârşirii faptei prin promisiunea unor asemenea
foloase.
Dacă mita a fost primită, oferită sau dată, ca urmare a
constrângerii, nu se va proceda la aplicarea măsurii de siguranţă, a
confiscării speciale, ci în baza art. 255 alin. 5 c. pen., bunurile care au
făcut obiectul dării de mită, vor fi restituite persoanei care le-a dat.
116 V. Dongoroz, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti,
1970, p. 322
71
Potrivit art. 255 alin. 3 C. pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă
denunţă autorităţii fapta înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat
pentru acea infracţiune.
Pentru a opera această cauză de nepedepsire este necesar să se
constate întrunirea a trei condiţii.
O primă condiţie este ca mituitorul să denunţe fapta. Aceasta nu
presupune neapărat introducerea unui denunţ propriu-zis, în forme
prescrise de lege. Fapta se consideră denunţată, de pildă, şi în cazul în
care mituitorul, fiind urmărit pentru o altă infracţiune, face o declaraţie
prin care aduce la cunoştinţa organului de urmărire penală, fapta sa de
dare de mită, precum şi fapta funcţionarului care a primit mita şi, în urma
acestui denunţ, se pornesc cercetările. Nu constituie însă o denunţare,
în sensul art. 255 C. penal, recunoaşterea făcută de făptuitor în faţa
organului de urmărire penală care a constatat săvârşirea infracţiunii de
dare de mită.
A doua condiţie este ca denunţarea să fie făcută unei autorităţi. În
lipsa unei precizări a legii, denunţarea poate fi făcută şi unei autorităţi
necompetente a efectua urmărirea penală în această materie întrucât, în
acest caz, autoritatea care a primit denunţul va sesiza de îndată organul
de urmărire competent.
A treia condiţie este ca denunţarea să fie făcută mai înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de mituire.
În cazul în care mituitorul denunţă fapta autorităţii, în termenul
stabilit de lege, se va pronunţa soluţia încetării urmăririi, în baza art. 11,
pct.1, lit. c, C. pr. pen, combinat cu art. 255 alin. 3 C. pen, iar în faza
judecăţii, încetarea procesului penal, potrivit art. 11, pct. 2, lit. b, Cod
proc. penal , combinat cu art. 255, alin. 3, C. penal.
72
Secţiunea a II a: Comparaţia sancţiunilor din codul penal
românesc cu sancţiunile din alte legislaţii penale.
Codul penal spaniol incriminează faptele de corupţie pasivă în cap.
IX, intitulat "Despre mituire" din titlul VII "Infracţiuni săvârşite de
funcţionarii publici în exercitarea atribuţiilor de serviciu". Potrivit art. 385,
infracţiunea de luare de mită săvârşită pentru a îndeplini un act relativ la
serviciu, act care constituie o infracţiune, va fi sancţionată cu
închisoarea de la 6 luni şi o zi la 6 ani şi amendă în valoarea darului
până la de trei ori valoarea acestuia.
Potrivit art. 387, atunci când darul solicitat, primit sau promis are
ca obiect neîndeplinirea unui act pe care funcţionarul era obligat să-l
îndeplinească în exerciţiul funcţiei, pedeapsa va fi închisoarea de la o
lună şi o zi la 6 luni şi amendă de la valoarea darului până la de trei ori
valoarea acestuia.
Aşa cum se observă, legea penală spaniolă face, de asemenea,
deosebire între favorurile primite de funcţionarul public pentru a îndeplini
un act ilicit de cele primite pentru a efectua un act licit.
Specific legii spaniole este însă deosebirea pe care o face între
luarea de mită săvârşită de funcţionar pentru a îndeplini un act privitor la
funcţia sa şi luarea de mită comisă pentru a nu îndeplinii un act privitor la
funcţia sa, sancţionând mai puţin sever această din urmă activitate117.
Regimul sancţionator al legii spaniole este mai puţin aspru decât
cel al legii române. În România, fenomenul infracţional de corupţie a
117 "' Codigo Penal y legislation complementaria, decimoseptimana edition, actualizada a septembre
de 1992, Editorial Civitas, S.A, Espana, Madrid, 1992
73
scăpat de sub control, fapt pentru care a fost necesară modificarea
regimului sancţionator (prin Legea nr. 140/1996) prin înăsprirea
acestuia.
Darea de mită este incriminată tot în cap. IX, la art. 391, potrivit
acestui articol, comite această infracţiune acela care prin daruri, cadouri,
oferte sau promisiuni corupe sau încearcă să corupă pe funcţionarul
public ca să accepte pretenţiile sale; el va fi pedepsit cu aceeaşi
pedeapsă ca şi funcţionarul.
Potrivit art. 392, când coruperea are loc, spre a interveni într-o
cauză penală în favoarea inculpatului, de către soţ/soţie sau de către
frate/soră, se va aplica mituitorului numai o amendă echivalentă. cu
valoarea darului fără a fi mai mică de 100.000 pesetas.
Art. 393 prevede că, în toate cazurile, darurile vor fi confiscate.
Legea spaniolă incriminează în acelaşi text, atât fapta consumată cât şi
tentativa la corupţia activă. Legea română nu se referă la tentativă,
deoarece darea de mită, ca şi luare - de mită, sunt concepute ca
infracţiuni cu consumare anticipată118.
De asemenea, legea spaniolă prevede o cauză de atenuare a
pedepsei necunoscută de legea română şi anume când coruperea
funcţionarului are loc pentru a uşura situaţia penală a unei rude.
Codul penal german incriminează în capitolul 29 "Infracţiuni de
serviciu" ca infracţiune de luare de mită fapta funcţionarului sau
angajatului special pentru serviciul public care pretinde, lasă să i se
promită sau acceptă un folos, ca recompensă, nu numai pentru că va
îndeplini un act care intră în atribuţiile sale de serviciu şi prin aceasta îşi
va încălca obligaţiile de serviciu, dar şi pentru că a îndeplinit un
asemenea act, pedeapsa este privaţiunea de libertate de la 6 luni până
118 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 251
74
la 10 ani, iar în cazurile mai uşoare privaţiunea de libertate până la 3 ani
sau amendă. De asemenea, se pedepseşte mai grav în situaţia de mai
sus judecătorul sau arbitrul dacă a îndeplinit un act care intră în
atribuţiile sale judiciare şi prin aceasta şi-a încălcat îndatoririle judiciare.
Se poate observa că legea germană incriminează ca luare de mită
atât fapta funcţionarului care primeşte foloase înaintea îndeplinirii unui
act relativ la funcţia sa, cât şi fapta de a primi asemenea foloase după ce
a îndeplinit un act relativ la funcţia sa, prevăzând aceleaşi limite de
pedeapsă pentru ambele ipoteze menţionate. Legea penală română le
incriminează distinct.
Codul penal model american incriminează în capitalul intitulat
"Infracţiuni contra administraţiei publice faptele de mituire şi influenţă
corupătoare (art. 240). De remarcat că luarea de mită şi darea de mită
"bribery" sunt incriminate printr-o unică dispoziţie legală. Astfel, o
persoană este vinovată de mituire, infracţiune de gradul 3, dacă oferă,
transmite sau este de acord să transmită prin altul, ori pretinde, acceptă
sau este de acord să accepte prin altul orice beneficiu bănesc, răsplată,
recompensă, pentru decizia, opinia, recomandarea, votul dat în favoarea
unei persoane sau pentru exercitarea într-un fel sau altul a libertăţii de
decizie ca funcţionar public, ca reprezentant oficial de partid sau ca
alegător.
De asemenea, în art. 240 - 3 este incriminată fapta funcţionarului
care solicită, acceptă sau este de acord să primească orice beneficiu
bănesc ca recompensă (răsplată) pentru că a dat o decizie, şi-a
exprimat o opinie, a făcut o recomandare sau a dat un aviz favorabil ori
şi-a exercitat dreptul de decizie în favoarea unei persoane, ori pentru că
şi-a încălcat obligaţiile de serviciu.
De observat că legea penală americană ca şi legea română
incriminează ca o faptă autonomă oferirea, acordarea de foloase
75
funcţionarului după ce şi-a îndeplinit un act privitor la funcţia sa şi fără
vreo înţelegere prealabilă. Spre deosebire însă de legea romană, legea
penală americană incriminează nu numai primirea de către un funcţionar
a unor foloase dar şi solicitarea de către funcţionar a unor favoruri după
ce a îndeplinit un act privitor la funcţia sa. De asemenea, legea penală
americană incriminează primirea de foloase post factum şi atunci când
se referă la acte de încălcare a îndatoririlor de serviciu, pe când legea
română are în vedere numai actele la care funcţionarul era obligat.
Codul penal bulgar adoptat în anul 1968 şi modificat prin Legea
pentru modificarea şi completarea codului penal din anul 1975
incriminează "mita" în art. 301-307 din capitolul "Infracţiuni împotriva
activităţii organelor de stat şi ale organizaţiilor obşteşti".
Potrivit art. 301, infracţiunea de luare de mită constă în primirea -
de către un funcţionar - a unui dar sau a oricărui alt folos material, în
legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu.
Este de observat că, în Codul penal bulgar, acţiunea ce constituie
elementul material al infracţiunii nu trebuie să preceadă efectuarea
actului de serviciu; primirea efectivă a darului sau folosului reprezintă, în
aceste condiţii, o remuneraţie nu numai pentru ceea ce se va săvârşi, ci
şi pentru ceea ce s-a săvârşit, spre deosebire de legea penală română
care incriminează distinct fapta în această din urmă ipoteză ca fiind
infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
76
CAPITOLUL VI
Secţiunea I - Necesitatea completării cadrului legislativ pentru creşterea eficienţei în combaterea corupţiei.
Oricât de democratică şi bine organizată ar fi o societate, dacă nu
ar dispune de cadre competente, devotate şi corecte, nu ar fi posibilă
buna funcţionare a aparatului de stat şi a tuturor funcţiilor sociale.
Funcţionarii reprezintă sistemul nervos al oricărui organism social, ei
sunt chemaţi să asigure funcţionarea ireproşabilă a organismului social
pe baza principiilor care caracterizează statul de drept.
Pentru a asigura buna desfăşurare a activităţilor de interes public,
precum şi pentru a se preveni şi combate faptele antisociale grave
susceptibile să stânjenească, să împiedice sau să aducă atingere
acestei activităţi, este necesară intervenţia legii penale. Se impune
sancţionarea severă a acelor funcţionari care au o comportare incorectă
făcând din funcţia lor o sursă de venituri în detrimentul societăţii.
Deoarece corupţia, în perioada pe care o parcurgem, cunoaşte o
accentuare fără precedent şi la toate nivelurile, legiuitorul a fost obligat
să intervină prin sporirea pedepselor, cât şi prin prevederea unor
variante agravante în funcţie de calitatea făptuitorului.
Tot pentru stăvilirea fenomenului corupţiei, în România a luat fiinţă
o serie de organisme cu scopul de a stabili sfera de manifestare a
acestui fenomen, de a limita extinderea şi de a acţiona pentru
combaterea acestuia. Aceste organisme se prezintă sub forma unor
comisii la nivelul Parlamentului României pentru investigarea unor
77
abuzuri sau cazuri de corupţie, semnalate în anumite domenii ale vieţii
sociale. Au fost înfiinţate anumite structuri permanente care acţionează
în cadrul diferitelor autorităţi publice. Astfel, a fost înfiinţată Direcţia de
supraveghere şi control vamal care funcţionează în cadrul Ministerului
de Finanţe şi Brigada pentru combaterea crimei organizate şi corupţiei în
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei. De menţionat că, pe baza
prevederilor Constituţiei, a fost înfiinţată Curtea de Conturi cu importante
atribuţii în domeniul verificării modului în care se administrează şi
gestionează averea publică sau de interes public.
Limitele pedepsei aplicate în cazul art. 254 C. penal au fost
modificate prin Legea nr. 140/1996; astfel, în art. 254 (înainte de
modificare prin prezenta lege) fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 10 ani, pe când în actualul conţinut legal al art. 254 C. penal, fapta se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani în varianta tip. Pentru
creşterea eficienţei în combaterea corupţiei recomandabil ar fi mărirea
minimului special al acestei infracţiuni, nu numai a maximului special al
infracţiunii.
Pe viitor, legiuitorul ar trebui să facă o diferenţiere privind regimul
sancţionator în funcţie de calitatea subiectului activ, de urmările faptei,
de calitatea actului.
Astfel, pedeapsa trebuie să fie mai aspră în cazul faptei de luare
de mită săvârşită de un judecător sau de o altă persoană cu atribuţii
judiciare, cât şi în cazul dării de mită când este comisă pentru coruperea
unui judecător sau arbitru.
78
Secţiunea a II a - Propuneri pentru un regim de
sancţionare diversificat în noul Cod Penal
Opinia publică din România consideră că adoptarea unor soluţii
eficiente de combatere şi prevenire a acestui fenomen trebuie să
conducă atât la, înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează acte
de corupţie în diferite sectoare, cât şi la diversificarea sistemului de
sancţiuni şi pedepse aplicate indivizilor cu comportamente coruptive119.
În urma unui sondaj, s-a solicitat populaţiei investigate să-şi
expună opiniile cu privire a ceea ce consideră ea fundamental pentru
combaterea şi prevenirea fenomenului de corupţie, rezultând în acest
sens patru categorii principale de propuneri120.
A) Propuneri cu caracter legislativ
Majoritatea subiecţilor au optat pentru îmbunătăţirea legislaţiei, a
modului ei de aplicare, cât şi pentru îmbunătăţirea sistemului
sancţionator.
În primul caz, măsurile specifice ar fi:
- legi mai aspre decât cele existente;
- legi mai adecvate decât cele existente;
- aplicarea mai fermă şi corectă a legilor
În al doilea caz:
- aplicarea unor pedepse mai aspre;
- privarea de libertate;
- sporirea cuantumului amenzilor
- pedeapsa capitală;
- confiscarea averii;
119 Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, "Corupţia şi crima organizată în România”, Buc., 1994, p. 153120 Idem, p. 157
79
- suspendarea din funcţii publice121.
B) Propunerile cu caracter economic se extind pe o gamă largă, de
la sugerarea unei soluţii care vizează optimizarea procesului până la
cele care au ca scop controlul sever instituit asupra căilor ilicite de
dobândire a unor resurse fără muncă.
Majoritatea acestor propuneri se referă la necesitatea accelerării
procesului de reformă şi de privatizare apreciate ca, desfăşurându-se în
mod inadecvat şi întârziind nepermis de mult, situaţii de natură a facilita
ambiguităţile de care profită mai ales cei corupţi.
Atât adoptarea legislaţiei economice mai severe, mai adecvate, cât
şi intensificarea Gărzii financiare, se înscriu în tendinţa de apreciere a
corupţiei ca un efect al absenţei măsurilor punitive.
În acest context, nefastul fenomen este privit mai puţin ca un act
infracţional, cât ca o consecinţă şi chiar cauză a erorilor distorsiunilor şi
ambiguităţilor unei tranziţii echivoce care epuizează resursele
economice şi financiare instituţionalizând criza în plan economic.
Corupţia există, par să sugereze opiniile subiecţilor, pentru că
există şomaj, pentru că oamenii nu mai muncesc cum trebuie, pentru că
economia nu mai funcţionează cum trebuie, pentru că legislaţia
economică este inadecvată şi pentru că apărătorii legalităţii economice
nu-şi fac datoria aşa cum ar trebui122.
C) Propunerile cu caracter politic în principal se referă la:
I Schimbări cu caracter politic - măsurile specifice, în acest caz, ar
fi:
- guvern de coaliţie;
- schimbarea (remanierea) guvernului;
- venirea opoziţiei la putere;121 Ibidem, p. 158122
Ibidem, p.162
80
- alegeri anticipate;
- schimbarea preşedintelui;
- reinstaurarea monarhiei.
II Funcţionarea mai adecvată a instituţiilor politice şi de stat. În
această situaţie, măsurile specifice ar fi:
- demiterea din funcţie a demnitarilor corupţi mergând până la
excluderea din viaţa politică;
- moralitatea mai mare a guvernanţilor şi oamenilor politici
- depolitizarea funcţiilor publice şi administrative;
- comisii în toate instituţiile statului şi la nivel naţional;
- o platformă politică mai adecvată situaţiei ţării;
- reducerea numărului de partide politice;
- respectarea promisiunilor făcute de partidul de guvernământ şi
preşedinte în campania electorală ,
- mai multă fermitate, control şi competenţă din partea guvernului şi
preşedintelui ţării;
- demiterea foştilor demnitari comunişti din viaţa politică;
- delimitarea puterilor în stat ,
- activitatea mai eficientă a Parlamentului123
D) Alte propuneri. În afara măsurilor menţionate, o parte mai mică
din populaţia investigată (3,9%) a propus un număr de soluţii pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului de corupţie, care nu pot fi
clasificate în categoriile precedente. Dintre ele, pot fi menţionate
următoarele:
- atitudini mai severe din partea opiniei publice;
- dezvăluirea publică a tuturor actelor de corupţie prin intermediul
radioului şi televiziunii;
123 Ibidem, p. 163
81
- judecarea publică a celor corupţi;
- schimbarea mentalităţii oamenilor printr-o educaţie mai adecvată;
- educaţia în spiritul valorilor religioase;
- programe de educaţie speciale în sprijinul tinerilor şi adulţilor,
- educaţia în spiritul deplinei personalităţi
- eliminarea birocraţiei din viaţa publică;
- implicarea sindicatelor în lupta contra corupţiei124
Toate aceste măsuri sunt menite să asigure o eficienţă mai mare
în prevenirea corupţiei, printr-o activitate de şcolarizare educativă şi
formativă corespunzătoare.
Urmând exemplele altor ţări care se confruntă cu acest fenomen
antisocial, organismeIe de prevenire din ţara noastră trebuie să-şi fixeze
programele de luptă împotriva corupţiei pe o bază ştiinţifică, în funcţie de
exigenţele sociale şi imperativele economice şi politice, elaborând şi
experimentând multiple soluţii întemeiate pe cercetarea etiologică şi
practică a acestui fenomen.
De asemenea, ar fi necesar un act normativ, al căror norme să
oblige toate structurile vieţii economice, politice şi sociale, ca activitatea
lor să fie transparentă, aşa cu este, spre exemplu Legea nr. 93-122 din
Franţa.
Se impune o reglementare prin care să se extindă sfera
infracţiunilor de corupţie şi la faptele antisociale săvârşite în alte
sectoare de activitate, cum ar fi: acordarea unor credite de către unităţi
din sistemul financiar-bancar cu încălcarea Iegii, obţinerea şi folosirea
unor informaţii ce nu sunt date publicităţii, asocierea în organizarea unor
societăţi, fundaţii sau firme economice fictive.
124 Ibidem, p. 164
82
În sfârşit, s-ar impune o reglementare mai severă privind
sancţionarea unor infracţiuni care se află în legătură directă cu
fenomenul corupţiei, cum sunt: tăinuirea, favorizarea, falsul şi uzul de
fals, contrabanda cu bunuri şi alte valori, asocierea în scopul săvârşirii
unor fapte antisociale.
83
CONCLUZII
În cuprinsul prezentei lucrări am tratat succint noţiunea de
corupţie, conţinutul, formele şi întinderea ei în plan social, analizând, în
principal, luarea de mită, infracţiunea cel mai des întâlnită şi cu un
spectru larg de consecinţe asupra relaţiilor sociale (corelată şi relativ
interdependentă cu darea de mită). De altfel, luarea şi darea de mită
sunt şi cel mai reglementate atât în legea penală şi procesual-penal
română, cât şi în sistemele de drept comparat.
Formele, metodele, sancţiunile, competenţele şi procedura de
urmărire şi judecată ale infracţiunilor de luare şi dare de mită, cunosc o
dezvoltare prioritară în jurisprudenţă şi chiar în diferitele reuniuni
naţionale şi internaţionale cu caracter juridic (seminarii, sesiuni de
comunicări, schimburi de experienţă), tocmai datorită frecvenţei şi
periculozităţii acestor infracţiuni.
Din analiza acestor infracţiuni se desprind următoarele concluzii:
deşi sunt numeroase şi de o mare varietate, au fost incluse într-un titlu
unic, deoarece ele reprezintă o trăsătură esenţială comună, constând în
aceea că, prin săvârşirea lor, se aduce atingerea unor relaţii de aceeaşi
natură, relaţii privesc activitatea de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Activităţile de interes public, ca şi celelalte activităţi reglementate
de lege, se realizează prin intermediul funcţionarilor publici. Faptele de
încălcare care pot prejudicia grav activitatea de serviciu, ca şi interesele
legale ale persoanelor, precum şi faptele săvârşite de particulari în
legătură cu atribuţiile de serviciu ale celor dintâi, pot aduce şi ele grave
prejudicii activităţii de serviciu.
84
Aceste infracţiuni au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la
buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu. Prin incriminarea faptelor
incluse în această categorie de infracţiuni, în unele cazuri, s-a urmărit, în
subsidiar, şi apărarea altor relaţii sociale care pot fi vătămate prin
săvârşirea lor.
De exemplu: prin incriminarea abuzului în serviciu contra
intereselor publice s-a urmărit, în afară de asigurarea bunei desfăşurări
a activităţii de serviciu, şi ocrotirea patrimoniului. De regulă, aceste
infracţiuni sunt lipsite de un obiect material. Totuşi, când acţiunea
incriminată este exercitată direct asupra unui bun, există şi un
asemenea obiect.
Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, sunt infracţiuni
cu subiect calificat, existenţa lor fiind condiţionată de calitatea specială a
făptuitorului, care trebuie să fie un funcţionar public.
În ceea ce priveşte coautorul, pentru existenţa acestuia, în cazul
infracţiunilor care au ca subiect numai un funcţionar public sau alt
funcţionar, este necesar ca făptuitorul care săvârşeşte actele de
executare să aibă calitatea specială cerută de legea autorului.
Participantul care săvârşeşte acte de executare, dar nu are
calitatea de funcţionar public sau alt funcţionar, răspunde pentru
complicitate concomitentă în respectiva infracţiune. Instigator sau
complice poate fi orice persoană. Infracţiunile de serviciu sau în legătură
cu serviciul se realizează, sub aspectul elementului material, de cele mai
multe ori, printr-o acţiune.
De aceea, în cazul acestor infracţiuni, trebuie stabilită întotdeauna
sfera atribuţiilor de serviciu ale celui învinuit de săvârşirea faptei, pe
baza actelor normative care reglementează activitatea serviciului
respectiv. În cazul celorlalte infracţiuni (aici mă refer la cele în legătură
cu serviciul) acţiunea sau inacţiunea este distinctă de activitatea proprie
85
serviciului, dar o influenţează pe aceasta într-un fel oarecare.
Caracterizată ca un fenomen social grav, corupţia cunoaşte în
toată lumea o amploare deosebită, extinzându-se în cele mai diferite
medii ale societăţii, la cele mai înalte nivele de organizare şi conducere,
cu ramificaţii extrem de variate, care depăşesc graniţele naţionale; se
creează uneori adevărate reţele (mafiote) conduse de infractori versaţi,
care în multe cazuri au funcţii mari în structurile economico-sociale şi
sunt consideraţi persoane onorabile.
Corupţia se intercondiţionează, de regulă, cu o diversitate de alte
infracţiuni: economice, financiar-bancare, vamale, falsuri, înşelăciuni,
sechestrare de persoane, şantaje etc.
Fenomenul corupţiei s-a dezvoltat tot mai mult şi mai diversificat în
timp, în ciuda reglementărilor şi a altor măsuri de eradicare, de stopare
sau măcar de micşorare a lui, devansând vizibil legislaţia penală.
Situaţia este generală în toate statele, dar mai pregnantă în ţările aflate
în curs de tranziţie. În aceste ţări legislaţia este încă, în mare parte, în
formare sau consolidare, este insuficient de fermă în raport cu
periculozitatea faptelor săvârşite, unde unele reglementări sunt uneori
neclare şi unde, pe lângă toate acestea, se manifestă şi un anumit
dispreţ faţă de lege şi organele chemate s-o aplice.
Nici România nu face excepţie de la o astfel de situaţie, ba mai
mult, cauzele arătate se manifestă mai pregnant, adăugându-se şi altele:
nivelul de trai scăzut, ratele mari ale şomajului, ale inflaţiei, precaritatea
asistenţei socio-medicale etc.
86
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
G. Antoniu, Marin Popa, Şt. Daneş, “Codul penal pe înţelesul tuturor”, Editura Politică, Bucureşti, 1970G. Antoniu, Şt. Daneş, Marin Popa, “Codul penal pe înţelesul tuturor”, Ed. Societăţii Tempus, România - Bucureşti 1995Vasile Dobrinoiu, "Corupţia în Dreptul penal român", Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995Dicţionar Enciclopedic Român, vol. II D-J, Ed. Politică, Bucureşti, 1964Monitorul Oficial nr.222 din 24 sept.1938Monitorul Oficial nr.248/1943V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican "Noul Cod penal şi Codul penal anterior - prezentare comparativă", Editura Politică, Bucureşti. 1968 Codul penal şi Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea 140/1996 şi legea 141/1996Monitorul Oficial nr. 219/18.05.2000, Legea nr. 78 din 8 mai 2000Codul penal al RomânieiV. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.4, Partea specială", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972O. A. Stoica, "Drept penal, Partea Specială", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti1976G. Antoniu, C-tin Bulai, Gh. Chivulescu, "Dicţionar juridic penal", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976S. Kahane, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti 1972V. Papadopol, lucrarea colectivă "Principii de drept", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 G. Antoniu, "Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968V. Dongoroz şi colectivul, "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Academiei, Bucureşti, 1963I. Oancea "Drept penal. Partea generală", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971V. Dongoroz şi colab. "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", Ed Academiei, Bucureşti, 1972 O. A. Stoica "Drept penal. Partea specială", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, I976R. M. Stănoiu - op. Cit. p. 8, V. Dongoroz, "Drept penal", Bucureşti, 1939C. Bulai, "Drept penal român. Partea generală", vol.I, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992
87
O. A. Stoica, M. C. Ardeleanu, "Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită” în formă continuată în R.R.D. nr.12/1981Cod penal al României,art.24; Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr.69/1974 în R.R.D.,nr.6/1974Monitorul Oficial nr.289 din 14.11.1996Aneta Grigorovici, "Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976Tribunalul SupremTribunalul Regional Iaşi Tribunalul MunicipiuluiTribunalul Jud TimişGabriela Voicu, notă critică la dec. nr. 1647/1992Tribunalul Regional DobrogeaTribunalul Regional ConstanţaV. Dorneanu, "Conexiuni ale legislaţiei muncii cu legislaţia penală privind executarea pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, R.R.D., nr.4/1981A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985I. Dumitru, Funcţionarul cu atribuţii de control-subiect activ calificat al infracţiunii de luare de mită “Dreptul" nr.8/1994Curtea de Apel Bucureşti, Secţ. I pen , dec. nr. 206/A/1994 (nepublicată)R. Lupaşcu, "Infracţiunile de luate de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă” , "Dreptul" nr.5-6/1994 şi "Pro lege" nr.l/1994S. Kahane "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1963V. Dobrinoiu - "Unele aspecte ale infracţiunilor de luare de mită în forma continuată" în RRD. nr.l2/1981C. Bulai "Drept penal, Partea generală", vol. II, "Infracţiunea", Bucureşti, 1981Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968Judecătoria Brăila, sent. pen., nr.962/1993Tribunalul Judeţean Dolj., dec. nr. 370/1987, în R.R.D., nr.7/1990Codul penal al RomânieiJudecătoria Slatina, Sent. pen. Nr.680/1993T. Simbrian, H. Diaconescu - în nota în R.R.D. nr. 2/1988,p.61; Dec. sen. nr.370/1987 a Tribunalului Judeţean DoljR. Garraud, op. cit, p.397, E. Garcon, op. cit., p.423, citaţi de V. Dobrinoiu în "Corupţia în dreptul penal român", Bucureşti,1995Judecătoria Câmpina - Sent.pen. nr.328/1993Dorin Ciuncan - “Infracţiunea de luare de mită în forma continuată” în Dreptul nr.4-5/1991
88
Codul penal şi Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea nr.140/1996 şi Legea nr.141/1996I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, "Tratat de drept şi procedură penală;", vol. III, ediţia a II-aI. Munteanu, "Corupţia funcţionarilor publici în dreptul penal român", citat de V. DobrinoiuCodigo Penal y legislation complementaria, decimoseptimana edition, actualizada a septembre de 1992, Editorial Civitas, S.A, Espana, Madrid, 1992Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, "Corupţia şi crima organizată în România”, Bucureşti, 1994
MINISTERUL DE INTERNE
ACADEMIA DE POLIŢIE
“ALEXANDRU IOAN CUZA”
LUCRARE DE LICENŢĂ
Îndrumător ştiinţific
Profesor Universitar Doctor
BOROI ALEXANDRU
89
Absolvent: Cucoş Leonard
BUCUREŞTI2001
90
CUPRINS
CAPITOLUL ISecţiunea I : Consideraţii generaleSecţiunea a -II- a : Particularităţile infracţiunilor de luare şi dare de mită în tranziţia spre o economie de piaţăSecţiunea a -III- a : Luarea şi darea de mită – infracţiuni corelative –
CAPITOLUL IIObiectul infracţiunilor de luare şi dare de mită Obiectul juridic
- obiectul juridic generic- obiectul juridic special- obiectul juridic nemijlocit
Obiectul material
CAPITOLUL IIISecţiunea I – Subiecţii infracţiunilor de luare şi dare de mită Subiecţii activi Subiecţii pasiviSecţiunea a -II- a : ParticipaţiaSecţiunea a -III- a : Comparaţie cu propunerea legislativă privind combaterea faptelor de corupţie
CAPITOLUL IVSecţiunea I : Conţinutul normativ al infracţiunilor de luare şi dare de mită
- obiectul juridic generic- obiectul juridic special- obiectul juridic nemijlocit- obiectul material- situaţia premisă- subiectul activ; participaţia- subiectul pasiv; subiectul pasiv general- subiectul pasiv special- latura obiectivă- elementul material- urmarea imediată- legătura de cauzalitate
Secţiunea a -II- a : Formele infracţiunilor de luare şi dare de mită
91
- perioada internă- perioada externă- formele infracţiunii
e) acte preparatoriif) tentativag) infracţiunea consumatăh) unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni
CAPITOLUL VSecţiunea I : Regim sancţionatorSecţiunea a -II- a : Comparaţia sancţiunilor din codul penal românesc cu sancţiunile din alte legislaţii penale
CAPITOLUL VISecţiunea I : Necesitatea completării cadrului legislativ pentru creşterea eficienţei în combaterea corupţieiSecţiunea a -II- a : Propuneri pentru un regim de sancţionare diversificat în noul Cod penal
- propuneri cu caracter legislativ- propuneri cu caracter economic- propuneri cu caracter politic- alte propuneri
CONCLUZIIBIBLIOGRAFIE
92
93
CAPITOLUL I
Secţiunea I: Consideraţii generale
Corupţia exista din antichitate ca unul dintre comportamentele cele
mai grave şi, în acelaşi timp, cele mai răspândite ale funcţionarilor
publici. Însă, de-a lungul secolelor, tradiţiile, condiţiile istorice şi
geografice au modificat considerabil sensibilitatea opiniei publice în ceea
ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor comportamente, precum şi
modul în care ele sunt tratate prin reglementările legale.
În anumite perioade istorice, oferirea şi primirea de foloase au fost
chiar acceptate ca fiind ceva firesc, ţinând de o anume curtoazie.
În Grecia antică, mita era atât de frecventă încât Platon propunea
pedeapsa capitală pentru funcţionarii care primeau daruri pentru a-şi
face datoria. Nu trebuie să primeşti daruri - spunea el nici pentru lucruri
bune, nici pentru lucruri rele!125
Herodot, în cartea a IV-a a operei sale "Istoriile", povestind despre
expediţia lui Darius, fiul lui Hystaspes, împotriva sciţilor, menţionează că
Darius I a înfăptuit o serie de reforme care au avut ca urmare întărirea
statului sclavagist persan, printre ele enumerându-se şi condamnarea la
moarte prin crucificare a judecătorilor corupţi. Tot Herodot menţionează
că regele persan Cambyses a poruncit să fie ucis un judecător vinovat
de corupţie, iar cu pielea acestuia şi-a tapisat scaunul.126
Spre deosebire de acest regim sancţionator foarte aspru, au
existat şi perioade în antichitate când legea sancţiona simbolic aceste
fapte. Astfel, în Roma antică, pe timpul când corupţia era în floare, s-a
125 G. Antoniu, Marin Popa, Şt. Daneş, "Codul penal pe înţelesul tuturor", Editura Politică, Buc., 1970, p.210126 C. Daicoviciu, “Herodot şi pretinsul monoteism al geţilor în "Apulum”, II, p.90-94
94
permis magistraţilor să primească daruri, fără însă să depăşească o
anumită sumă în cursul unui an. Se spunea chiar că pe un cetăţean
bogat, oricât ar fi de vinovat, nu se va găsi nimeni să-l condamne.127
Mai târziu, Codul Napoleon introduce pentru prima dată sancţiuni
foarte grave pentru corupţie, atât în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu, cât şi pentru efectuarea unor acte contrare atribuţiilor de
serviciu. Acest model, însă cu unele diferenţieri a fost urmat de
majoritatea codurilor penale europene.
Corupţia poate fi privită atât ca fenomen social, expresie a unor
manifestări de descompunere morală, de degradare spirituală, cât şi ca
fenomen juridic.
În vechiul drept penal romanesc, corupţia apare incriminată destul
de târziu - în perioada domniilor fanariote - şi atunci imperfect128, datorită
influenţelor nefaste ale Fanarului.
Domnitorul Alexandru Ipsilante a înfăptuit o reformă a justiţiei, a
întocmit un nou cod de legi (Pravilniceasca Condică)129.
Prin modalitatea diferită de incriminare a infracţiunilor de corupţie
prevăzute în Codul penal român din 1864 s-a marcat şi în plan legislativ
trecerea României la o fază superioară de dezvoltare.
Codul penal de la 1864 nu incrimina infracţiunea de dare de mită
dar, în practica instanţelor judecătoreşti, mituitorul era pedepsit ca
"agent provocator" la acţiunea de mituire. Pentru prima oară darea de
mită a fost incriminată ca infracţiune de sine stătătoare în Codul penal
din 1936, în art. 250, iar luarea de mită în art. 151; infracţiunile sunt
situate în Titlul III din Partea specială "Crime şi delicte contra
administraţiei publice", cap. II, "Delicte săvârşite de funcţionari sau
127 G. Antoniu, M. Popa, Şt. Daneş, op. Cit, p. 211
128 Vasile Dobrinoiu, "Corupţia în Dreptul penal român", Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 92129 Dicţionar Enciclopedic Român, vol. II D-J, Ed. Politică, Bucureşti, 1964, p. 855
95
particulari". Conţinutul acestor infracţiuni - deşi a suferit unele
modificări130 - a fost păstrat, în mare parte, în Codul penal din 1969, intr-
o formulă asemănătoare.
Dispoziţiile Codului penal din 1936 cuprindeau anumite agravante
legale, care nu au mai fost reţinute de actuala legislaţie penală. În legea
penală din 1936 se prevedea, de exemplu, că mituitorul era apărat de
pedeapsă chiar şi atunci când denunţa fapta autorităţilor după pornirea
procesului penal, cu excepţia cazului când procesul penal era pornit
chiar împotriva sa. Legea penală în vigoare nu a mai reţinut această
dispoziţie socotind că denunţul duce la exonerarea de răspundere
penală numai când organele de urmărire penală nu au fost sesizate pe
altă cale de săvârşirea infracţiunii. S-a considerat că, din moment ce
organul de urmărire penală s-a sesizat în alt mod, contribuţia mituitorului
ce denunţă ulterior este irelevantă, prin tardivitatea ei, pentru buna
desfăşurare a procesului penal şi pentru înlăturarea răspunderii
penale131.
Ţinând cont că normele juridice au la baza norme sociale, putem
spune că flagelul corupţiei este, în primul rând, un fenomen social
înainte de a fi un fenomen juridic, deoarece sistemul juridic al unei ţări
este oglinda societăţii.
În legislaţia noastră, spre deosebire de cea a altor state (Italia,
Franţa, Statele Unite ale Americii etc.), nu există vreun text care să
incrimineze o infracţiune denumită "corupţie", dar literatura juridică
cuprinde în această noţiune, în sens larg, numeroase încălcări ale legii
penale ce privesc sfera relaţiilor de serviciu.
130 Legea nr.3274 pentru modificarea Codului penal publicată în M. Of. nr. 222 din 24 sept. 1938, stabilea că la darea şi luarea de mită bani, darurile sau valoarea lor se iau în folosul fondului amenzilor, administrat de Ministerul Justiţiei. De asemenea, prin modificarea publicată în M. Of. nr. 248/1943, au fost majorate pedepsele prevăzute de art. 251 pentru luarea de mită.131 V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican "Noul Cod penal şi Codul penal anterior - prezentare comparativă", Editura Politică, Bucureşti. 1968 p. 167
96
Intr-un sens restrâns, faptele de corupţie132 ce intră sub incidenţa
legii penale sunt acelea prin care o persoană încearcă ori reuşeşte să
determine un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor ca, în schimbul unor
foloase materiale sau altor avantaje necuvenite, să comită un act contrar
legii ori îndatoririlor sale de serviciu sau să favorizeze în orice mod
persoanele implicate; tot fapte de corupţie sunt şi actele acelor
funcţionari care acceptă - în schimbul unor asemenea avantaje – să aibă
o astfel de comportare în cadrul serviciului.
În literatura juridică de drept penal, în sfera noţiunii de corupţie,
înţeleasă în mod strict, sunt incluse doar patru infracţiuni din categoria
infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Este vorba pe de o
parte despre luarea de mită (art. 254) şi primirea de foloase necuvenite
(art. 256), care sunt infracţiuni de serviciu, iar pe de altă parte, de darea
de mită (art. 255) şi traficul de influenţă (art. 257), care sunt infracţiuni în
legătură cu serviciul.
În lucrarea de faţă se vor avea în vedere infracţiunile de luare şi
dare de mită.
Astfel, potrivit art. 254, constituie luare de mită fapta funcţionarului
care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care
nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o
respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul
de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar
cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
132 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 8
97
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a
determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele
dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei
vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia se
confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani133.
În art. 256 se stipulează că, primirea de către un funcţionar, direct
sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în
virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (alin. 1 ).
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă
acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului
lor în bani lor în bani134.
Noţiunea de luare de mită, aşa cum este definita prin art. 254 C.
pen., este mult asemănătoare cu cea din Codul penal anterior din 1936.
Există totuşi şi unele deosebiri. O primă deosebire - dar numai de
redactare - priveşte obiectul mitei care, spre deosebire de Codul penal
anterior (care se referea la "bani, bunuri, valori, comisioane sau orice alt
profit") este exprimat mai concis ("bani sau alte foloase"). O a doua
deosebire constă în aceea că art. 254 din Codul penal actual nu mai
prevede circumstanţele agravante existente în Codul anterior deoarece
s-a considerat că limitele pedepsei, aşa cum au fost stabilite prin noul
Cod, permit o justă individualizare a sancţiunii, oricare ar fi
circumstanţele comiterii faptei. În sfârşit, în ce priveşte confiscarea
obiectului mitei, art. 254, alin. 3 conţine o dispoziţie deosebită de cea
prevăzută de Codul anterior, conform căreia dacă bunurile luate ca mită
133 Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000, Legea nr. 78 din 8 mai 2000134 Idem
98
nu se găsesc în natură, condamnatul este obligat la plata echivalentului
lor în bani135.
În cazul infracţiunilor de corupţie, dacă acestea au fost săvârşite în
interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia
dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor
comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale,
maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se
majorează cu 5 ani.136
135 V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican, "Noul cod penal şi codul penal anterior - prezentare comparativă". Edit. Politică. Buc.,1968, p. 166-167136 Monitorul Oficial nr. 219/18.05.2000, Legea nr. 78 din 8 mai 2000
99
Secţiunea a II-a: Particularităţile infracţiunilor de luare şi
dare de mită în tranziţia spre o economie de piaţă
Infracţiunile denumite cu titlu generic, "infracţiuni de corupţie," fac
parte din rândul faptelor de natură penală ce aduc atingere activităţii
unor organizaţii de stat, organizaţii publice sau altor activităţi
reglementate de lege137 şi anume din primul capitol, "Infracţiuni de
serviciu sau în legătură cu serviciul". În cadrul acestei subdiviziuni au
fost încriminate următoarele fapte: abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuz în
serviciu contra intereselor obşteşti, neglijenţa în serviciu, purtarea
abuzivă, divulgarea unor secrete privind interesele obşteşti, neglijenţă în
păstrarea secretului de stat, refuzul înapoierii în ţară, luarea de mită,
darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă.
Legea penală are ca scop ocrotirea bunului mers a organizaţiilor
publice, cât şi interesele persoanelor fizice.
Organizaţiile de stat precum şi persoanele particulare sunt
interesate în mod egal pentru asigurarea cadrului optim legislativ şi
organizatoric care să permită funcţionarilor sau altor salariaţi îndeplinirea
exemplară a îndatoririlor de serviciu.
Interesele generale ale societăţii, în general şi ale fiecărei
persoane fizice, în particular, impun măsuri de protecţie care să asigure
exerciţiul funcţiunilor împotriva vendităţii unor funcţionari şi să stopeze
tendinţa acestora de a obţine câştiguri ilicite138, dar şi împotriva acelora
137 Codul penal al României, Titlul 6: "Infracţiuni care aduc atingerea unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege.138 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. 4, Partea specială", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972,p. 75.
100
care deşi nu au această calitate, sunt în legătură cu atribuţiunile de
serviciu.
Aşa cum am menţionat şi în secţiunea anterioară, legea penală
română nu consacră în nici una din dispoziţiile sale incriminatoare
termenul de "corupţie" ori "infracţiuni de corupţie" atunci când face
referiri la infracţiunile menţionate. Termenul ca atare s-a impus în
vorbirea curentă desemnând manifestările necinstite ale unor funcţionari
de a obţine pe căi ilicite diverse sume de bani ori alte avantaje.
Din nefericire în ultimul timp faptele de acest gen s-au înmulţit
considerabil. În paralel cu drumul parcurs de România către un stat
democratic şi o economie de piaţă, din decembrie 1989 până în prezent,
s-a constatat şi o recrudescenţă a fenomenului infracţional de corupţie.
De-a lungul timpului s-a constatat că fenomenul corupţiei creşte
proporţional cu diminuarea autorităţii statale şi cu scăderea puterii
economice a ţării respective, fiind un fenomen specific perioadelor de
tranziţie de trecere de la o treaptă la alta a societăţii.
Deschiderea României către toate statele lumii (după decembrie
1989), trecerea la economie de piaţă, privatizarea unităţilor economice şi
încercarea de reorganizare pe baze democratice a întregii societăţii, nu
au fost urmate întotdeauna de măsuri de ordin legislativ
corespunzătoare.
Vidul legislativ, întârzierea apariţiei unor acte normative în
concordanţă cu noile realităţi economice şi uneori chiar contradicţii
apărute între dispoziţii normative au creat un teren favorabil pentru
funcţionarii necinstiţi sau pentru persoanele dornice de câştiguri ilicite şi
foarte rapide prin mijloace nelegale. Aceste dificultăţi au fost amplificate
de tendinţa accentuată de nesupunere din partea agenţilor economici şi
cetăţenilor faţă de legislaţia în vigoare139.
139 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 48
101
Însă aceste deficienţe de ordin legislativ au fost remediate prin
introducerea în legislaţia în vigoare a Legii nr. 78 din 2 mai 2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie emisă de
Parlamentul României şi publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai
2000.
Prevenirea şi combaterea fenomenului corupţiei este un proces
dificil pentru că însăşi descoperirea faptelor de corupţie (luare şi dare de
mită) este îngreunată de faptul că în astfel de cazuri neexistând, de
regulă, persoane vătămate care să sesizeze organele de urmărire
penală, probaţiunea trebuie efectuată de cele mai multe ori în realizarea
flagrantului delict.
102
Secţiunea a III-a: Luarea şi darea de mită – infracţiuni
corelative
De obicei, lucrările clasice de drept penal clasifică mituirea140 în
mituire activă (darea de mită) şi mituire pasivă (luarea de mită),
menţionându-se că darea de mită, spre deosebire de luarea de mită, nu
constituie o infracţiune de serviciu, ci o infracţiune în legătură cu
serviciul, caracterizându-se printr-o acţiune de corupere exercitată de un
particular asupra unui funcţionar.
În ambele cazuri persoanele publice sau private primesc şi pretind
(respectiv promit, oferă sau dau) diferite avantaje materiale ori acceptă
tacit sau expres, direct sau indirect promisiunea unor avantaje materiale
sau morale pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţionată ori
întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu ca urmare a exercitării unei
influenţe141.
În cazul luării de mită, de regulă, se află faţă în faţă două acţiuni
corelative, cărora pe plan psihic, le corespund două poziţii subiective
conjugate între ele. Acţiunilor de "oferire" şi de "dare" de bani sau alte
foloase, de la darea de mită, le corespunde la luarea de mită, o acţiune
de "primire", iar acţiunii de "promitere" a unei sume de bani ori a altui
avantaj, de la corupţia activă, îi corespunde, în cazul corupţiei pasive,
"acceptarea" sau "nerespingerea promisiunii". Pe de altă parte, sub
aspect subiectiv, în timp de mituitorul tinde să-l determine pe cel mituit la
o anume comportare în legătură cu îndatoririle serviciului său, acesta din
140 O. A. Stoica, "Drept penal, Partea Specială", Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1976, p. 245141 G. Antoniu, C-tin Bulai, Gh. Chivulescu, "Dicţionar juridic penal", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 82
103
urmă, primind mita, acceptă în mod deliberat să aibă comportarea dorită
de cel dintâi şi, prin aceasta, o situaţie de dependenţă faţă de corupător.
Menţionăm că subiectul activ al infracţiunii de luare de mită este
funcţionarul care primeşte, acceptă sau nu respinge promisiunea,
oferirea sau darea de bani sau alte foloase din partea subiectului activ al
infracţiunii de dare de mită.
Urmarea imediată a vreuneia dintre acţiunile sau inacţiunile
enumerate mai sus constă într-o atingere adusă bunului mers al
activităţii unei organizaţii de stat sau publice, însoţită uneori şi de o
vătămare a interesului legal al vreunei persoane.
Această corelaţie dintre infracţiunile de luare şi, respectiv, dare de
mită, se reflectă şi vis-a-vis de rezultatele activităţii de combaterea a
acţiunilor de corupere, deoarece, dacă se reuşeşte o diminuare a sferei
corupţiei active, se reduce implicit şi sfera corupţiei pasive.
De asemenea, prin incriminarea infracţiunii de dare de mită, legea
asigură funcţionarilor o protecţie eficientă împotriva actelor de corupţie la
care ar putea fi expuşi, pretinzând în schimb funcţionarilor probitate în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Din punct de vedere tehnic, în structura normei penale de
incriminare din art. 255 Cod penal, nu sunt prevăzute decât acţiunile ce
realizează elementul material al infracţiunii, făcând trimitere pentru
desemnarea modurilor în care se poate săvârşi fapta ("direct sau
indirect") şi a scopurilor în vederea cărora are loc mituirea funcţionarului
("în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri"), la dispoziţiile art. 254 Cod penal. Corelaţia
indisolubilă dintre cele două infracţiunii de corupţie se reflectă şi în
limitele pedepsei prevăzută de lege, atât pentru corupţia activă, cât şi
pentru corupţia pasivă.
104
Deşi darea de mită este, în esenţă, un act de participare la
infracţiunea de luare de mită, iar Codul nostru penal a adoptat sistemul
parificării pedepselor142, mituitorul nu este sancţionat cu aceeaşi
pedeapsă ca funcţionarul mituit, deoarece acesta din urmă, traficând
funcţia sa, prezintă o periculozitate socială sporită fală de mituitorul care
a încercat să profite de nevoile celuilalt.143
142 Idem143 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 116
105
CAPITOLUL II
Obiectul infracţiunilor de luare şi dare de mită
Obiectul juridic
Obiectul juridic al infracţiunii este constituit din relaţii sociale cu
privire la valorile fundamentale ocrotite prin normele de drept penal.
Unii autori consideră că obiectul juridic generic (general) este
constituit din relaţiile sociale cu privire la orânduirea socială şi de stat şi
la ordinea de drept, deci din totalitatea relaţiilor sociale apărate prin
norme de drept penal144 , în timp ce alţii consideră că acesta este format
dintr-un "fascicul" de relaţii sociale referitoare la o singură valoare
esenţială145.
Spre deosebire de alte infracţiunii, care au numai un obiect juridic
generic, sau numai un obiect juridic special, infracţiunile de luare şi dare
de mită au acelaşi obiect juridic generic sau de grup, un obiect juridic
special şi, de asemenea, un obiect juridic nemijlocit.
a) Obiectul juridic generic
Referitor la obiectul juridic generic al luării de mită, într-o lucrare
de referinţă a literaturii de specialitate, se arată că "acesta este constituit
din relaţiile sociale care formează obiectul juridic comun al tuturor
infracţiunilor care aduc atingere activităţii organizaţiilor de stat,
144 V. Papadopol, în lucrarea colectivă "Principii de drept", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 539; G. Antoniu, "Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 73145 V. Dongoroz şi colectivul, "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 71; I. Oancea "Drept penal. Partea generală", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 167
106
organizaţiilor obşteşti sau altor activităţi reglementate de lege"146 , adică
din relaţii sociale a căror existenţă, formare şi dezvoltare depind de
apărarea acestei valori sociale care este "normala desfăşurare a
activităţii organelor de stat şi obşteşti în orânduirea noastră"147 .
Obiectul juridic generic al infracţiunilor de care ne ocupăm îl
constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea organizaţiilor de stat şi
organizaţiilor publice.
b) Obiectul juridic special
Literatura de specialitate evidenţiază în unanimitate funcţie de
obiectul juridic special trebuie să se ţină cont atât de stabilirea gradului
de pericol generic, cât şi la determinarea gradului de pericol social al
fiecăreia din infracţiunile ce aparţin acestei subdiviziuni de grup148 .
Infracţiunile puse în discuţie, fiind infracţiuni de serviciu sau în
legătură cu serviciul, subgrup de infracţiuni din grupul celor care aduc
atingere activităţii organizaţiilor de stat şi publice, este evident că
obiectul lor juridic special nu poate fi decât identic cu cel al tuturor
infracţiunilor din acest subgrup.
Obiectul juridic special al ocrotirii penale, în cazul infracţiunilor de
serviciu, îl constituie toate acele relaţii sociale care sunt legate de
activitatea statului, a organelor sale, a instituţiilor şi regiilor autonome
etc., şi se pot forma, desfăşura şi dezvolta, în mod normal, numai în
condiţiile îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către funcţionari. Fără
îndeplinirea acestor atribuţii, funcţionarea organizaţiilor de stat şi publice
nu ar fi posibilă, de aceea în cazul infracţiunilor de serviciu, accentul
ocrotirii penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale condiţionate, sub
146 S. Kahane în lucrarea colectivă "Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Ed Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130 147 R. M. Stănoiu în "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", vol IV, Editura Academiei, Buc. 1939 p. 8148 V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., vol. I, p. 76.
107
aspectul formării, desfăşurării şi dezvoltării lor, de aducere la îndeplinire
a sarcinilor de serviciu şi numai în al doilea rând, pe cale de consecinţă
pe relaţiile sociale privitoare la activitatea acestor organizaţii.
Obiectul juridic special constă, după unii autori, în relaţiile sociale a
căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a
asigura exercitarea cu probitate de către funcţionari a atribuţiilor de
serviciu încredinţate lor şi fără a combate faptele de penalitate prin care
se aduce atingere bunului mers al autorităţilor sau instituţiilor publice ori
al altor persoane juridice şi se lezează implicit interesele legale ale
persoanelor particulare149.
c) Obiectul juridic nemijlocit
În grupul infracţiunilor de serviciu, infracţiunile de luare şi dare de
mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, alcătuiesc un
subdespărţământ aparte, deşi existenţa lui nu este marcată, în cuprinsul
codului, prin vreo secţiune sau vreo denumire specială. Ceea ce le
caracterizează, diferenţiindu-le de celelalte infracţiuni de serviciu, este
faptul că toate pun în pericol îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, de
către funcţionari, lovind nemijlocit în cinstea, corectitudinea probitatea
acestora, în legătură cu exercitarea funcţiilor lor.
Funcţionarul care a luat mita, ca şi cel care, după ce a efectuat un
act la care era obligat potrivit legii, a primit foloase necuvenite, dă
dovadă de lipsă de probitate în exercitarea atribuţiilor sale, după cum
persoanele particulare care dau mită ori trafică influenţa lor,
discreditează persoana acestora, aruncă suspiciuni asupra activităţii lor,
fac ca ei să apară coruptibili, incorecţi. Prin incriminarea faptelor
menţionate se ocroteşte deci, împotriva corupţiei şi suspiciunii de
149 V. Dongoroz şi colab. "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", Ed Academiei, Bucureşti, 1972 vol. IV. p. 131.
108
corupţie, reputaţia funcţionarilor şi, implicit, îndeplinirea de către aceştia,
a îndatoririlor de serviciu, căci daca ei nu ar fi cinstiţi şi corecţi, sau
măcar dacă probitatea lor ar fi pusă sub semnul îndoielii, desfăşurarea
corespunzătoare a serviciilor publice ar fi grav afectată. Deci, obiectul
nemijlocit al infracţiunilor de luare şi dare de mită îl constituie relaţiile
sociale legate, indiferent dacă este vorba de formarea, desfăşurarea ori
dezvoltarea lor, de cinstea, corectitudinea şi probitatea funcţionarilor, ca
o condiţie necesară a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu şi a activităţii
organizaţiilor de stat şi publice150.
În cazul luării de mită, relaţiilor sociale ce constituie obiectul juridic
nemijlocit li se aduce atingere de către funcţionari, adică dinăuntrul
organizaţiilor de stat sau publice, pe când în cazul dării de mită,
aceloraşi relaţii sociale li se aduce atingere din afară, de către
orice persoane.
Obiectul material
Literatura juridică este unanimă în a considera că prin obiect
material al unei infracţiunii se înţelege "lucrul (bun, animal, persoană
etc.) asupra căruia se îndreaptă, în mod firesc sau întâmplător,
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, operând fizic asupra
acestuia, expunându-l unui pericol sau vătămându-l"151. Problema
existenţei sau inexistenţei unui obiect material la infracţiunile de luare şi
dare de mită, este încă controversată.
Potrivit unei opinii, obiectul material al mitei, forma activă şi pasivă,
îl constituie "banii sau alte foloase" date funcţionarului sau primite de
el152.
150O. A. Stoica "Drept penal. Partea specială", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, I976, p 246. 151R. M. Stănoiu - op. cit, p. 8, V. Dongoroz, "Drept penal", Bucureşti, 1939, p.202-203; C. Bulai, "Drept penal român. Partea generală", vol. I, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992, p. 145 152 O. A. Stoica - op. cit, p. 247 - 249; M. C. Ardeleanu, "Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită” în formă continuată în R.R.D. nr. 12/1981, p. 41-45
109
Potrivit unei alte păreri însă, predominantă în literatura juridică,
luarea şi darea de mită nu au, de regulă, obiect material153. Într-adevăr,
asupra sumelor de bani sau celorlalte foloase primite, oferite, pretinse
etc., nu se îndreaptă în nici un fel acţiunile incriminate prin art. 254 - 257
Cod penal, în sensul că nu operează fizic asupra lor, nu le periclitează şi
nu le vatămă, nici în existenţa, nici în integritatea sau structura lor. Pe de
altă parte, este de observat că, în cazul infracţiunilor care au obiect
material, punerea în pericol a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminare
are loc, de regulă, tocmai prin periclitarea, în orice mod, ori prin
vătămarea obiectului material (în cazul avortului, de exemplu, atingerea
relaţiilor sociale referitoare la viaţă se realizează prin uciderea victimei);
ori la luarea sau darea de mită, dimpotrivă, atingerea obiectului juridic al
infracţiunii nu este în nici un fel legată de vreo vătămare sau punere în
pericol a sumelor de bani sau a celorlalte foloase primite, pretinse, date.
oferite, promise etc.
Conform art.118 lit. d, Cod penal, sumele de bani ori foloasele
respective, (când constau în bunuri corporale), sunt "lucruri dobândite
prin săvârşirea infracţiunii", sau "lucruri care au fost date pentru a
determina săvârşirea unei infracţiuni" (conf. art.118, lit. c, Cod penal)
fapt pentru care sunt supuse confiscării, în situaţiile şi condiţiile
reglementate prin art. 254 alin. 2 şi art. 255 alin. 2, 3 şi 5 Cod penal.
Aşa cum am menţionat mai sus, unii autori consideră că infracţiunii
de luare de mită îi lipseşte obiectul material, cu excepţia cazului când
funcţionarul a efectuat actul pentru care a luat mita, iar actul în cauză
priveşte un obiect material. Într-o asemenea situaţie actul ce priveşte un
obiect material va fi, în acelaşi timp, şi obiect material al infracţiunii. În
mod identic, în cazul în care folosul necuvenit constă în prestarea unor
munci, obiectul asupra căruia se efectuează munca, devine şi obiect 153 S. Kahane - op. cit. pag. 130, 139, 147; Meta Grigorovici, "Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89
110
material al infracţiunii şi poate servi ca probă în dovedirea existenţei
infracţiunii, de exemplu, repararea unui imobil, zugrăvirea unei locuinţe.
111
CAPITOLUL III
Secţiunea I - Subiecţii infracţiunilor de luare şi dare de
mita
Subiecţii activi
Ca şi în cazul altor fapte prevăzute de legea penală, autor subiect
activ - al infracţiunilor de luare şi dare de mită, este persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit fapta ilicită154. Subiectul activ al infracţiunii
de luare de mită este calificat (adică o persoană care are calitatea de
funcţionar public155 sau de funcţionar156).
În conformitate cu prevederile legii penale, prin "funcţionar public"
se înţelege orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice,
instituţii sau alte persoane juridice de interes public, persoane juridice
care au ca obiect de activitate administrarea, folosirea sau exploatarea
bunurilor proprietate publică ori a celor care efectuează servicii de
interes public, precum şi unei unităţi care produce, gestionează ori
administrează bunuri de interes public.
Din modul în care este redactat textul de lege care defineşte
"funcţionarul public" observăm că acesta se circumscrie în totalitatea
termenului de "public"157, aşa cum a fost modificat prin Legea
nr.140/1996.158
154 Cod penal al României, art. 24; Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 69/1974 în R.R.D., nr. 6/1974,p. 63155 Codul Penal al României, art. 147, alin. 1 156 Idem, art. 147, alin. 2157Ibidem, art. 145158 Publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14.11.1996
112
La rândul ei, noţiunea de "funcţionar public'' are o arie mai mare,
incluzând atât pe "funcţionar public", cât şi "orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele incluse în
termenul "public" (art. 147 alin. 2, Cod penal)
De subliniat că subiectul activ al infracţiunii de luare de mită
trebuie să aibă calitatea de "funcţionar public" sau, după caz, de
"funcţionar" în momentul săvârşirii infracţiunii. Dobândirea ulterioară a
acestei calităţi nu acordă făptuitorului calitatea procesuală de autor al
infracţiunii de luare de mită. Per a contrario, pierderea calităţii de
"funcţionar public" sau "funcţionar" după comiterea faptei, nu prezintă
nici o relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunilor în discuţie159.
Din analiza textului de lege, care defineşte "funcţionarul” sau
"funcţionarul public", corelat cu dispoziţiile ce incriminează infracţiunile
de corupţie, rezultă că o persoană poate avea calitatea de funcţionar
numai dacă îndeplineşte o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice,
instituţii publice, instituţii sau altei persoane juridice de interes public. De
regulă, o astfel de calitate se dobândeşte în temeiul unui raport de
muncă sau chiar şi în temeiul unui raport de serviciu.
Deci, acordarea calităţii de "funcţionar", în general, ori de
"funcţionar public", în special, este condiţionată de existenţa unui raport
de serviciu care rezultă dintr-un contract de muncă ori independent de
un astfel de contract, în virtutea exercitării reale a atribuţiilor unei
funcţii160.
Însărcinarea primită de "funcţionarul public" sau "funcţionarul" în
cauză, poate fi permanentă sau temporară, durata acesteia neavând nici
un fel de relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Ceea ce interesează din
punct de vedere penal este dovedirea faptului că persoana respectivă s-
159 Aneta Grigorovici, "Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976160 Aneta Grigorovici, op. cit., p.11
113
a încadrat în colectivul instituţiei publice, autorităţii publice, instituţiei sau
persoanei juridice de interes public. Alţi autori161 consideră că la condiţia
încadrării în colectivul de muncă al instituţiilor amintite se adaugă şi
aceea că, persoana care exercită realmente atribuţiile unei funcţii, să se
supună regulamentului de ordine interioară a instituţiei respective,
regulament ce statuează atât organizarea, cât şi disciplina muncii. Cât
priveşte durata însărcinării se poate vorbi de o însărcinare permanentă
în cazul persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract
de munca pe durata nedeterminată162. Aceste persoane pot exercita cele
mai diverse funcţii: contabil, normator, inspector de personal, medic,
ş.a.163.
De foarte multe ori, însărcinarea dată unei persoane poate avea
caracter temporar, aceasta prestând activitatea în baza unor contracte
de muncă încheiate pe o perioadă strict determinată. Este cazul
angajaţilor sezonieri, precum şi a celor care sunt încadraţi în posturile
unor titulari care lipsesc temporar de la serviciu şi cărora unitatea este
obligată să le păstreze postul. De asemenea, fac parte din această
categorie pensionarii care, în decursul unui an calendaristic, prestează
activitate în instituţia respectivă. În opinia noastră, o însărcinare
temporară au şi cadrele didactice care desfăşoară activităţi de
învăţământ - fie în cumul, fie în plata cu ora - la alte unităţi şcolare decât
cele unde sunt titularizaţi. În mod similar în cazul celor care suplinesc
titularii posturilor didactice.
Aşa cum rezultă din textul de lege, pentru stabilirea calităţii de
"funcţionar public" sau "funcţionar" nu prezintă importanţă nici titlul
însărcinării şi nici modalităţile de investire în funcţie. Cu alte cuvinte,
161 ldem162 În condiţiile stipulate de art.70 din Codul muncii (N.A)163
A se vedea în acest sens Trib. Supr., secţ. pen., dec.nr.5920/1970, nr.5850/1970, nr.3930/1970 şi nr.191/1971
114
pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă modalitatea cu care
persoana în cauză a fost investită (alegere, numire, repartizare, concurs)
şi nici felul instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. (organ al
puterii de stat, al administraţiei de stat, al justiţiei). Totodată, din expresia
folosită de legiuitor "cu orice titlu" rezultă faptul că este suficient ca
subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare de serviciu la
instituţiile menţionate. Expresia folosită de legiuitor indiferent "dacă şi
cum a fost investit" trebuie înţeleasă în sensul că nu prezintă nici o
relevanţă din punct de vedere juridic validitatea raportului de muncă în
care este antrenat "funcţionarul public" şi "funcţionarul" în cauză. Cu alte
cuvinte, nu este absolut necesar să existe un contract de muncă sau o
numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea în fapt a atribuţiilor specifice
funcţiei respective. Literatura de specialitate apreciază că decisivă
rămâne aprobarea dată de instituţia în cauză, acord manifestat expres
sau tacit, de către conducerea instituţiei abilitate de lege să facă
încadrări. Trebuie reţinut şi faptul că funcţionarii nelegal investiţi - în
sensul încadrării, fără respectarea criteriilor stabilite de lege (condiţii de
vârstă, studii, stagiu) - răspund în această calitate în perioada cât şi-au
desfăşurat efectiv activitatea.
Nu au însă calitatea de funcţionari colaboratori externi ai
instituţiilor publice ori de interes public, studenţii şi elevii care efectuează
stagiul de practică. Potrivit reglementărilor legale în domeniu, practica
efectuată de studenţi sau elevi în aceste instituţii are drept scop
aprofundarea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice acumulate la prelegeri,
seminarii, lucrări practice şi aplicaţii, eventualele abateri disciplinare fiind
aplicate în conformitate cu normele Ministerului Educaţiei Naţionale.
În sfârşit, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei române, mai pot fi
autori ai infracţiunilor de corupţie şi alte categorii de persoane cum ar fi:
persoane care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile de sănătate,
115
unităţile economice de orice fel, unităţile de învăţământ şi cele asimilate
ş.a.
Spre deosebire de luarea de mită, subiectul activ al infracţiunii de
dare de mită poate fi orice persoană164 care îndeplineşte condiţiile
generale cerute de lege. Darea de mită poate fi comisă chiar şi de un
funcţionar dar care în raport cu funcţia, serviciul pe care îl îndeplineşte
funcţionarul mituit, este o persoană particulară.
Subiecţii pasivi
Subiect pasiv general al infracţiunilor în discuţie este statul ale
cărui interese, privind desfăşurarea activităţii organizaţiilor de stat şi
publice, prestigiul acestor organizaţii şi îndeplinirea serviciului de către
funcţionari sau alţi salariaţi în condiţii de probitate şi la adăpost de orice
suspiciune, sunt grav lezate prin săvârşirea faptelor.
Subiect pasiv special este, întotdeauna, organizaţia de stat sau
publică, în al cărei serviciu se află funcţionarul incorect.
Uneori poate fi însă subiect pasiv special şi o persoană fizică; de
exemplu, persoana care a dat mită în situaţia în care a fost constrânsă la
aceasta de către funcţionarul corupt.
164 ° V. Dongoroz şi colectiv., op. cit, p. 75
116
Secţiunea a-II-a: Participaţia
Infracţiunile de corupţie sunt susceptibile a fi săvârşite sub oricare
din formele participaţiei penale: coautorat, instigare, complicitate.
Referitor la participaţia penală, în cazul infracţiunii de dare de
mită, se impun unele precizări. Astfel, ţinând cont că în sistemul Codului
penal, darea şi luarea de mită sunt două infracţiuni corelative dar
distincte, fiecare cu un subiect activ (autor) propriu, mituitorul trebuie
socotit întotdeauna ca autor al infracţiunii de dare de mită şi nu ca
instigator sau complice la infracţiunea corelativă de luare de mită, după
cum funcţionarul mituit va fi considerat întotdeauna autor al infracţiunii
de luare de mită şi nu instigator sau complice la darea de mită165.
Calitatea de autor pentru cele două infracţiuni corelative exclud pentru
persoana respectivă posibilitatea de a fi socotită, în acelaşi timp, şi
participant, sub orice formă, la cealaltă infracţiune.
Trebuie menţionat că, în cazul dării de mită, fapta poate fi comisă
de către autor, nu numai direct, ci şi indirect, adică prin intermediar.
Darea de mită prin intermediar constituie infracţiune numai dacă
promisiunea, oferta sau folosul, ajunge la funcţionar, nu şi atunci când
acţiunea tipică (necunoscută funcţionarului) se opreşte la intermediar. În
asemenea situaţii nu se poate reţine existenţa infracţiunii şi nici calitatea
de complice în persoana intermediarului. În ipoteza în care chiar
intermediarul l-a determinat pe mituitor să comită fapta prin intermediul
său, el va dobândi calitatea de instigator la darea de mită în care se
absoarbe aceea de complice.
Aşa cum am menţionat mai sus, infracţiunile de corupţie sunt
susceptibile de participaţie penală, în astfel de cazuri fiind vorba de o
165 V. Dobrinoiu, op. cit, p.45
117
pluralitate de subiecţi activi. De exemplu, în situaţia în care îndeplinirea
unui act este dat în sarcina unei comisii, complet de judecată,
infracţiunea va avea drept subiecţi activi - coautori - pe toţi membrii
comisiei ori completului respectiv166.
Instigatori sau complici pot fi orice persoane. În situaţia în care
instigatorul sau complicele are calitatea de "funcţionar public" sau
"funcţionar" aceasta va constitui o împrejurare agravantă.
În sensul precizat şi practica judiciară s-a pronunţat constant.
Astfel, s-a statuat că revizorul contabil care, la cererea gestionarului, nu
înregistrează plusul descoperit în gestiune spre a împărţi cu gestionarul
banii echivalenţi plusului, este complice la delapidare şi autor la
infracţiunea de luare de mită167. De asemenea, este complice acela care
transmite folosul pretins de funcţionarul mituit168. Fapta de a primi bani şi
alte bunuri de la studenţii candidaţi la un examen, spre a le preda unui
cadru didactic condamnat pentru luare de mită, constituie complicitate la
luarea de mită şi nu dare de mită169.
166 V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., P.76167Trib. Supr., secţ, pen., dec. nr.1205/1985168 Trib. Supr., secţ, pen, dec. nr.1435/1983 în R.R.D. nr.6/1984169 Trib. Supr., secţ, pen., dec. nr.1485/1985
118
Secţiunea a – III – a: Comparaţie cu propunerea
legislativă privind combaterea faptelor de corupţie
În practica judiciară s-a considerat că au calitatea de funcţionari,
şi, deci pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită, printre alţii:
contabilul şef al unei întreprinderi de transport, care a primit o sumă de
bani spre a angaja o persoană ca taxator de autobuz (deşi contabilul nu
semna actul de angajare, el îi examina pe candidaţi şi întocmea un
referat cu privire la rezultatul examinării)170; şeful biroului personal şi
învăţământ care a primit foloase materiale în scopul angajării unor
muncitori (deşi cel care făcea angajarea era conducătorul unităţii,
inculpatul avea atribuţia de serviciu de a recruta personal şi de a face
propuneri de angajare)171; profesorul care, fiind membru al comisiei de
bacalaureat, a primit sume de bani pentru a asigura reuşita unui
candidat la acest examen172; gestionarul care a condiţionat vânzarea
mărfurilor de primirea unei sume de bani173); medicul care a primit o
sumă de bani în timpul îndeplinirii unui act privitor la funcţia sa, pentru a-
l efectua cu deosebită grijă174; ofiţerul de poliţie care a pretins şi primit
sume de bani, în scopul de a nu întocmi acte de cercetare în cazul unei
infracţiuni de speculă175; lucrătorul unei staţii PECO care a primit sume
de bani pentru a vinde cantităţi de petrol mai mari decât cele care
puteau fi cumpărate176; controlorul de bilete C.F.R., care, în timpul
170 Trib. Reg. Iaşi, dec. pen. nr. 928/1967, în R.R.D. nr.2/1968, p.16171 Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 3048/1971, în C.D., p.358172 Trib Supr., Secţ. pen . dec. nr. 372/1975. în R R. D., nr. 2/1976. p.69173 Trib. Supr., Col. Pen., dec. nr. 1250/1959, în L.P. nr.6/1960, p.74 174 Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 191/1971, în C.D., p.357175Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 566/1973, în C.D., p.424176 Trib. Municip. Bucureşti, secţ. I pen., dec. nr. 1014/1992, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1993, p.205
119
exercitării funcţiei, a primit sume de bani de la mai mulţi călători spre a
nu încheia acte constatatoare ale contravenţiilor săvârşite177; şeful de
echipă care, având atribuţii în legătură cu angajarea muncitorilor pe
şantier a primit unele foloase materiale în acest scop178; locţiitorul şefului
de unitate la o cooperativă meşteşugărească, care a cerut şi primit,
pentru sine, o sumă de bani, spre a repara un frigider aflat în termen de
garanţie179; muncitorul de la atelierul de reparaţii al unei întreprinderi de
transport, însărcinat cu constatarea stării tehnice a autovehiculelor, cu
înlocuirea sau repararea pieselor defecte, care pretinde foloase
necuvenite pentru efectuarea unei lucrări ce intră în atribuţiile sale de
serviciu180; expertul care, primind de la o instanţă judecătorească
însărcinarea de a efectua o expertiză în una din cauzele de competenţa
acelei instanţe, primeşte un folos material de la una din părţi, pentru a
întocmi raportul de expertiză în favoarea acesteia181.
În ceea ce îi priveşte pe medici (indiferent de locul unde îşi
exercită profesia spital judeţean, dispensar de întreprindere, etc.), este
de menţionat că, ulterior adoptării Hotărârii Guvernului nr. 220/1992, prin
unele hotărâri judecătoreşti li s-a negat calitatea de funcţionar şi, implicit,
de subiect activ al luării de mită182. Este un punct de vedere care, însă,
nu s-a putut impune nici în practica judiciară183, nici în literatura
juridică184. S-a arătat, pe drept cuvânt, că, deşi potrivit art. l, pct.3 din
Principiile de bază ale Statutului medicului din România, aprobat prin
Hotărârea Guvernamentală sus menţionată, "medicul practician, prin
177 Trib. Jud Timiş, sent. pen. nr. 264/1970, în RR.D. nr. 8/1970, p. 171178 Trib. Supr., Col. pen. dec. nr. 823/1963 (nepublicată)179 Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 862/1981 (nepublicată)180 Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 170/1985, în R.R.D. nr.3/1986, p. 79181Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II-a pen., dec. nr. 2481/1984, în R.R.D. nr.3/1986, p.78 182 Trib. Supr., Secţ. pen., dec. nr. 1647/1992, "Dreptul" nr. 4/1993, p. 63183 Trib. Supr., în compunerea prevăzută în art.39 alin.2 şi 3 din Legea nr. 58/1968, dec. nr. 78/1993, "Dreptul" nr.7/1994, p. 98; Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 1291/1993, în Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1992, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1993, p. 154184
Gabriela Voicu, notă critică la dec. nr. 1647/1992
120
natura umanitară şi liberă a profesiei sale, nu este funcţionar public şi
nici nu va putea fi asimilat funcţionarului public"; prevederile acestei
Hotărâri nu pot modifica dispoziţiile art. 147 C.pen., conform cărora prin
"funcţionar" se înţelege orice salariat care exercită permanent sau
temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o
însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, al unei
întreprinderi sau organizaţii.
În practica judiciară s-a considerat, de asemenea, că persoanele
aflate în termenul de încercare, în vederea angajării definitive, au
calitatea de funcţionari, în sensul legii penale, deoarece, în perioada
respectivă, ele îndeplinesc sarcinile de serviciu ale funcţiei în care
urmează să fie angajate şi, cu toate că nu poate fi vorba de existenţa
unui contract de muncă, se supun regulamentului de ordine interioară şi
disciplinei muncii din unitatea respectivă185; tot astfel, s-a considerat că
remizierii, care îşi desfăşoară activitatea în unele sectoare economice -
desfacere sau depozitare de mărfuri, prestări de servicii, etc. - în baza
unor contracte de muncă încheiate pe o perioadă nedeterminată sau
determinată şi sunt retribuiţi pe bază de tarife ori cote procentuale, sunt
funcţionari în sensul art. 147 C. pen.186; deoarece au obligaţia de a se
supune programului de lucru şi de a respecta disciplina muncii, precum
şi drepturile prevăzute pentru persoanele încadrate în muncă.
În practică s-a pus problema dacă o persoană neîncadrată cu
contract de muncă, dar care se află în executarea unei pedepse cu
obligare la muncă condiţionată poate fi subiect activ al infracţiunii de
luare de mită187. În nota semnată de Vasile Papadopol, se arată că
potrivit art. 863 alin. 5 C. pen., în redactarea în vigoare la data
185 Trib. Reg. Dobrogea, dec. pen. Nr. 1398/1957, în L.P. nr. 2/1958, p. 21186 Trib. Supr., Col. Pen., dec. nr. 1938/1957, în C.D. p. 412, Trib. Supr., Col. Pen, dec. nr. 1480/1957, în L.P. nr. 3/1958, p.60; Trib. Reg. Constanţa, dec. pen., nr. 122611957 în L.P. nr. 2/1958, p. 81.187 Trib. Municip. Bucureşti, Secţ. a II a pen., dec. nr. 388/1992, în Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1992. Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1993, p. 203.
121
soluţionării cauzei (în prezent art. 868 alin. 4 C. pen., în redactarea Legii
nr. 104/1992), pedeapsa închisorii se execută prin muncă "în temeiul
mandatului de executare a pedepsei". Din dispoziţia legală citată rezultă
că la baza executării pedepsei la locul de muncă nu se află un raport
juridic de muncă, în sensul Codului muncii, ci raportul juridic penal şi
procesual penal. Prestarea muncii nu reprezintă îndeplinirea unei
obligaţii izvorând dintr-un contract de muncă - nici chiar atunci când
munca este prestată în aceeaşi unitate - , ci executarea unei pedepse,
aplicată printr-o hotărâre judecătorească. Dar, dacă raporturile dintre
condamnat şi unitate îşi au sorgintea în infracţiunea săvârşită şi se
stabilesc pe baza mandatului de executare a pedepsei, nu este mai
puţin adevărat că în sfera acestor raporturi apar, ulterior, şi aspecte
reglementate în mare măsură de dreptul muncii, căci condamnatul are,
cu anumite limitări, toate îndatoririle şi drepturile ce revin la locul de
muncă, persoanelor încadrate în muncă. Dacă faţă de organele judiciare
condamnatul are ca subiect al raportului juridic penal şi procesual penal,
faţă de unitatea în care execută pedeapsa el apare "şi ca om al muncii
ce desfăşoară o activitate utilă societăţii, ca membru al unui colectiv de
muncă"188. Cu alte cuvinte, întrucât pedeapsa se execută în condiţiile
integrării condamnatului într-un colectiv de muncă - ceea ce implică
existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce între el şi unitate - , raportul
juridic penal se interferează în faza executării, cu elemente ale dreptului
muncii, care îi conferă, în această fază, o fizionomie specifică. Acestor
consideraţii generale care, singure, ar putea pune sub semnul îndoielii
legalitatea deciziei, li se adaugă pe aceeaşi linie, altele mai pertinente.
Potrivit art. 258 alin. 2 C. pen., dispoziţiile Capitolului I (Infracţiuni de
serviciu sau în legătură cu serviciul) din Titlul VI al Părţii speciale a
Codului penal, deci inclusiv prevederile art. 254 C. pen., care 188 V. Dorneanu, "Conexiuni ale legislaţiei muncii cu legislaţia penală privind executarea pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, R.R.D., nr. 4/1981, p. 72
122
incriminează luarea de mită, "se aplică şi altor salariaţi", nu numai
funcţionarilor, ori, conform art. 148 alin. 2 C. pen., în noţiunea de "alţi
salariaţi" sunt incluse - prin asimilare - şi persoanele care îndeplinesc "o
însărcinare" în serviciul uneia dintre organizaţiile prevăzute în art. 145 C.
pen. Cum unităţile în care condamnaţii execută pedeapsa la locul de
muncă sunt "organizaţii" în sensul textului sus-menţionat şi, cum
executarea pedepsei în cadrul acestor unităţi are, neîndoielnic,
caracterul unei "însărcinări", în înţelesul art. 148 alin. 2 C. pen.,
concluzia, că dispoziţiile art. 254 C. pen. sunt aplicabile condamnaţilor
care execută pedeapsa la locul de muncă, ni se pare firească. Ea este
confirmată şi de modificările aduse în art. 258 C. pen., prin Legea nr.
65/1992 care include în mod expres, în sfera organizaţiilor ai căror "alţi
salariaţi" sunt susceptibili de a deveni subiecţi ai infracţiunii de luare de
mită, atât regiile autonome, cât şi societăţile comerciale, modificări care
au fost menţinute şi în legea nr. 78 din 8 mai 2000. Soluţia contrară
este, de altfel, respinsă de bunul simţ juridic.
O problemă cu care practica judiciară nu a fost confruntată şi pe
care literatura juridică încă nu a examinat-o, dar a cărei discutare se
impune ca urmare a integrării învăţământului cu practica şi cercetarea
ştiinţifică, este aceea dacă elevii şi studenţii practicanţi pot fi sau nu
consideraţi funcţionari în sensul legii penale. Pentru a formula o soluţie
adecvată este necesar a exprima dacă, în perioada practicii, aceştia
îndeplinesc o "însărcinare de serviciu" unei organizaţii de stat aşa cum
se prevede în art.147 alin.2 C. pen. Credem că - în principiu - elevii şi
studenţii practicanţi pot fi asimilaţi cu "funcţionarii" în sensul Codului
penal şi, pe cale de consecinţă, pot fi pasibili de răspundere penală
pentru luare de mită. Această calitate depinde însă de la caz la caz, de
atribuţiile concrete pe care le are, în timpul practicii, fiecare elev sau
student, pentru că numai în raport cu acestea se poate aprecia dacă el
123
exercită sau nu o "însărcinare în serviciul" organizaţiei de stat în care
efectuează practica.
Potrivit art. 254 alin. 2 introdus prin Legea nr. 65/1992 subiect al
acestei forme agravante este un funcţionar cu atribuţii de control. Textul
sus-menţionat ridică problema de a şti ce se înţelege prin "funcţionar cu
atribuţii de control". În literatura juridică s-a exprimat ideea că prin
persoană cu atribuţii de control se înţelege persoana calificată astfel prin
dispoziţiile legale în vigoare189. Calitatea de persoană cu atribuţii de
control se determină în mod concret, pentru fiecare caz în parte, în
funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului190. Au această
calitate paznicii, gardienii publici, organele Gărzii financiare, funcţionarii
din Direcţia generală a controlului financiar de stat din Ministerul
Finanţelor şi unităţi subordonate, precum şi orice alţi funcţionari care,
conform dispoziţiilor legale, au atribuţii de control191. În practică s-a
reţinut, de pildă, infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin.
2 în sarcina unei persoane care îndeplinind funcţia de inspector
comercial - încadrarea cu 1/2 normă şi având atribuţia de a efectua
controale în legătură cu respectarea legislaţiei în vigoare în materie de
comerţ, a cerut şi a primit unele foloase materiale de la patronul unui
magazin, pentru a nu lua măsuri de sancţionare contravenţională în
urma constatării unor nereguli192.
Menţionăm că anterior adoptării legii nr. 65/1992, prin Legea nr.
42/1991, care a modificat şi completat Legea nr. 12/1990 privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, s-a
prevăzut, în art.54, că infracţiunile de luare de mită, trafic de influenţă şi
primire de foloase necuvenite comise de agenţii constatatori, organele
189 V. Dongoroz ş.a., op. cit, vol. IV, p. 206190 A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 107191 I. Dumitru, Funcţionarul cu atribuţii de control-subiect activ calificat al infracţiunii de luare de mită “Dreptul" nr. 8/1994, p. 61-62192 C. Apel Bucureşti, Secţ. I pen , dec. nr. 206/A/1994 (nepublicată)
124
de urmărire penală sau de judecată a faptelor ce constituie contravenţii
sau infracţiuni prevăzute de prezenta lege se pedepsesc în conformitate
cu dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 din Codul penal, minimul şi maximul
pedepselor majorându-se cu câte doi ani. În literatura juridică s-a
exprimat opinia că dispoziţiile cu caracter agravat din art. 254 alin. 2 Cod
penal se vor aplica ori de câte ori funcţionarul care pretinde, primeşte,
acceptă sau nu respinge bani sau alte foloase are atribuţii de control, cu
excepţia celor chemaţi să constate contravenţiile şi infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 42/1991, pentru care se vor aplica prevederile
art. 5 din Legea nr. 42/1991. Se argumentează că textul art. 254 alin. 2
Cod penal ar fi o normă cu caracter general, pe când cea din Legea nr.
42/1991 ar avea caracter special şi deci, derogatoriu.193
De asemenea, în practica judiciară au fost considerate, în mod
constant, "funcţionarii", printre alţii, persoanele încadrate în muncă
(împuterniciţii, contabilii, etc.) la asociaţiile de locatari, care sunt
organizaţii publice în sensul art.145 Cod penal194.
În virtutea reglementării, a fost considerat "alt salariat" şi
condamnat pentru luare de mită şeful unui depozit de materiale de
construcţie, din cadrul Uniunii judeţene a cooperativelor de consum, care
a pretins o sumă de bani pentru a vinde mărfuri din depozit195.
Controversele aprinse au generat, în practica judiciară, problema
dacă avocatul poate fi considerat "funcţionar" în sensul art. 147 alin. 2
Cod penal şi deci, dacă poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de
mită.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 51/1995 şi art. 2
din Statutul profesiei de avocat, libertatea şi independenţa profesiei de
avocat sunt atribute exclusive ale persoanelor care exercită această 193 R. Lupaşcu, "Infracţiunile de luate de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă” `, "Dreptul" nr. 5-6/1994 şi "Pro lege" nr. 1/1994, p. 282194 Trib. Supr., Secţ. Pen, dec. nr. 4087/1991, în C.D. p. 332195 Trib. Supr. Secţ Pen. dec. nr. 56/32 (nepublicată)
125
profesie.
Orice persoană are dreptul să-şi aleagă liber avocatul, contractul
dintre avocat şi clientul său neputând fi stânjenit sau controlat direct sau
indirect de nici un organ al statului. Atât avocatul cât şi clientul au dreptul
să renunţe la contractul de asistenţă juridică în condiţiile prevăzute de
statut (art. 4, 27 şi 30 din Legea nr. 51/1995).
Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la un
onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului
său (art. 27 din Legea nr. 5/1995).
Potrivit prevederilor art. 254 şi 256 Cod penal raportat la art.147 şi
148 Cod penal, subiecţi activi ai infracţiunilor de luare de mită trebuie să
aibă calitatea de funcţionari sau alţi salariaţi, respectiv să exercite
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum au fost
investiţi, o însărcinare în serviciul unei organizaţii sau instituţii de stat, ori
unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat sau unei alte
organizaţii din cele prevăzute de art.145 Cod penal.
Dacă, înainte de 1990, au fost pronunţate sentinţe şi decizii prin
care avocaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de luare
de mită (Trib. Supr. - decizia nr. 15/1975; Trib. Municip. Bucureşti secţia
militară - decizia nr. 30/1970), după anul 1990, practica în materie a
suferit o modificare esenţială.
Pentru a pronunţa sentinţa şi deciziile la care am făcut referire mai
sus, instanţele au reţinut că inculpaţii, în calitatea lor de avocaţi, au
pretins şi au primit de la cei ce i-au angajat, sume de bani, în afara
onorariilor achitate la casieria colectivului. De asemenea, au încasat
sume de bani drept onorarii, pe care nu le-au depus la casieria
colectivului.
Susţinerea inculpaţilor, privind faptul că în mod greşit s-a reţinut în
sarcina lor săvârşirea infracţiunii de luare de mită, întrucât ei nu au
126
atribuţii de serviciu a căror îndeplinire să poată fi exercitată într-unul din
modurile prevăzute de art. 254 Cod penal, au fost înlăturate de instanţe,
stabilindu-se că săvârşirea infracţiunii de luare de mită s-a reţinut corect
în sarcina inculpaţilor, deoarece fapta avocatului de a pretinde sau a
primi, în afara tarifului, sume de bani sau alte foloase materiale pentru
îndeplinirea serviciului de avocat, întruneşte elementele constitutive ale
acestei infracţiuni.
Prin decizia nr. 569/16.05.1990 pronunţată de Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia penală, s-a produs o schimbare radicală de practică în
sensul că a fost considerată condamnarea de luare de mită ca fiind
nelegală şi netemeinică, chiar dacă, din probele administrate în cauză,
rezultă că avocatul a primit sume mai mari de bani decât onorariul
cuvenit.
În ceea ce priveşte categoria profesională a avocaţilor, din
examinarea actelor normative ce reglementează în prezent această
activitate, a structurii organizatorice a baroului, societăţilor civile
profesionale, cabinetelor individuale şi cabinetelor asociate, ca modalităţi
de exercitare a profesiei de avocat, coroborată cu prevederile art.258
Cod penal, rezultă că aceştia au un statut juridic şi profesional autonom
fără nici o subordonare ierarhică.
Asimilarea cu "alţi salariaţi" a avocatului ar fi forţată şi de natură să
impieteze asupra rolului apărării. Avocatul are un statut juridic şi
profesional propriu, el supunându-se numai legii, statutului şi eticii
profesionale.
De asemenea, potrivit aceloraşi dispoziţiuni legale din care am
redat diverse taxe, justiţiabilul poate solicita să fie apărat de avocatul pe
care şi-l doreşte, având posibilitatea de a renunţ în orice moment la
serviciile acestuia, iar avocatul, la rândul lui, pentru motive temeinice,
poate renunţa la pretarea serviciului avocaţial.
127
Consider însă, că altfel stau lucrurile cu persoanele ce îndeplinesc
funcţii în cadrul organelor de conducere al baroului care sunt salarizaţi
din fondurile comune ale baroului (art. 40 şi 41 din Statut), ele
îndeplinind o însărcinare în serviciul acesteia, precum şi în cazul
avocaţilor salarizaţi în interiorul profesiei, care sunt angajaţi în baza unui
contract de muncă.
În situaţiile expuse, avocaţilor li se poate atribui calitatea de
funcţionar, putând fi astfel, subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită.
Prevederile art. 33 din Legea nr. 51/1995 potrivit cărora "în
exercitarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi
asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat", sunt discutabile. În
raport cu prevederile penale, le consider norme, de protecţie
profesională, dar fără a fi de natură să modifice sau să abroge dispoziţii
penale.
Nu este exclusă participarea avocatului ca subiect activ la
săvârşirea unor activităţi de corupţie, respectiv darea de mită, trafic de
influenţă etc.
De asemenea, nu este exclusă nici încadrarea juridică pentru
complicitate la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, atunci când
avocatul este cel care intervine ca intermediar într-o activitate strânsă cu
cea a autorului principal, participând atât la realizarea înţelegerii, cât şi la
predarea efectivă a banilor sau altor foloase.
128
CAPITOLUL IV
Secţiunea I - Conţinutul normativ al infracţiunilor de luare
si dare de mită
Infracţiunea de luare de mită are un obiect juridic generic, un
obiect juridic special şi un obiect juridic nemijlocit.
Obiectul juridic generic sau de grup al infracţiunilor de luare şi dare
de mită este constituit din relaţiile sociale care formează obiectul juridic
comun tuturor infracţiunilor care aduc atingere activităţii organizaţiilor
publice sau private sau altor activităţi prevăzute de lege196.
Obiectul juridic special al acestor infracţiuni este constituit din
acele relaţii sociale care se pot forma, desfăşura şi dezvolta, în mod
normal, numai în condiţiile îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către
funcţionari sau "alţi salariaţi".
În cadrul infracţiunilor de serviciu - implicit a infracţiunii de luare de
mită - accentul ocrotirii penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale
condiţionate de aducerea la îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi, pe plan
secundar, pe cale de consecinţă, pe relaţiile sociale privitoare la
activitatea organizaţiilor prevăzute în art. 145 Cod penal.
Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunilor de luare şi dare de mită îl
constituie relaţiile sociale referitoare la cinstea, corectitudinea şi
probitatea funcţionarilor.
Obiectul material. În literatura juridică de specialitate s-au purtat
discuţii controversate referitoare la existenţa sau inexistenţa obiectului
196 S. Kahane - în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, partea specială, p. 130
129
material al infracţiunii de luare de mită.
Unii autori susţin că obiectul material al infracţiunii de luare de mită
îl constituie "banii sau alte foloase" date funcţionarului sau primite de
el197, în timp ce alţi autori susţin faptul că, în cazul infracţiunii de luare de
mită, existenţa unui obiect material nu poate fi recunoscută nici în mod
excepţional198.
Trebuie menţionat că obiectul juridic material al unei infracţiuni
este definit ca fiind "lucrul asupra căruia se îndreaptă în mod firesc sau
întâmplător săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, operând fizic
asupra acestuia, expunându-I unui pericol sau vătămându-l199.
"Banii sau alte foloase" nu constituie obiect material al infracţiunii
de luare de mită, deoarece activitatea infracţională nu se răsfrânge, în
mod fizic, asupra acestora; deci, nu trebuie confundat obiectul material
cu obiectul mitei, acestea fiind două noţiuni diferite.
Situaţia premisă, ca parte componentă în structura celor două
infracţiuni, presupune existenţa, în prealabil, a unui serviciu ce
funcţionează în cadrul unei organizaţii de stat sau publice, având
competenţa de a efectua acte de natura celor ce ocazionează săvârşirea
unor asemenea fapte, în cadrul căreia îşi exercită atribuţiile funcţionarul
necinstit. Fără existenţa acestei situaţii premisă nu se poate concepe
existenţa infracţiunilor de luare şi dare de mită.
Astfel, în practica judiciară, s-a reţinut că inculpatul, în calitate de
şef al secţiei de administrare a fondului locativ al R.A.I. I.C.R.A.L. Galaţi,
l-a indus în eroare pe martorul M. S., făcându-l să creadă că îi va putea
rezolva, în cadrul îndatoririlor de serviciu, cererea prin care solicita
închirierea unei încăperi din blocul în care locuia, în vederea amenajării
197 S. Kahane - în "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1963, p.130198 V. Dobrinoiu - "Unele aspecte ale infracţiunilor de luare de mită în forma continuată" în RRD. nr. 12/1981, p. 45-49199 C. Bulai – "Drept penal, Partea generală", vol. II, "Infracţiunea", Bucureşti, 1981, p. 75
130
unui spaţiu comercial. Directorul unităţii, la care era angajat inculpatul, a
pus rezoluţia ca serviciul pe care inculpatul îl conducea să rezolve
cererea. În aceste condiţii, inculpatul a avizat favorabil cererea
martorului, dar a refuzat să-i aducă la cunoştinţă petentului soluţia, până
în momentul în care acesta i-a înmânat o sumă de bani pe care i-o
solicitase anterior. Fapta inculpatului va constitui infracţiunea de luare de
mită. Este adevărat că inculpatul nu avea ca atribuţii de serviciu
aprobarea închirierii spaţiilor comerciale din fondurile statului, ceea ce ar
fi de natură să califice fapta ca fiind o infracţiune de înşelăciune (art. 215
alin. 1 Cod penal). Ulterior, însă, prin rezoluţia directorului unităţii,
rezolvarea cererii de atribuire a spaţiului a fost dată în sarcina serviciului
pe care îl conducea inculpatul, astfel încât, rezolvarea cererii a devenit o
atribuţie de serviciu. Deci situaţia premisă cerută pentru existenţa
infracţiunilor de luare de mită, este îndeplinită200.
De asemenea, s-a decis că fapta primarului unei comune de a
pretinde unui localnic o sumă de bani, în scopul efectuării unor menţiuni
favorabile acestuia în registrul agricol, constituie infracţiune de
înşelăciune (art. 215 alin. 1 Cod penal).
Competenţa specială a secretarului consiliului local în ceea ce
priveşte completarea şi menţiunile din registrul agricol nu înlătură
competenţa generală ce revine primarului, în calitatea sa de şef al
administraţiei publice şi deci, şi al secretarului consiliului local. Din
prevederile art. 42 alin. 1 şi art. 43 alin. 1 lit. a şi x şi art. 49 din Legea nr.
69/1991 rezultă că primarul este şeful administraţiei publice locale şi
controlează activitatea angajaţilor serviciilor consiliului local, el având
dreptul să dea dispoziţii şi să exercite controlul cu privire la modul în
care secretarul consiliului local îşi îndeplineşte atribuţiile, atât cele ce-i
200 C.S.J., Secţ. pen., dec. nr. 473/1996
131
revin în temeiul legii, cât şi cele ce-i revin în baza altor acte normative
sau cele care îi sunt încredinţate de consiliu şi de primar. În concluzie,
primarul în calitatea sa de şef al administraţiei publice locale, are dreptul
de a da dispoziţii secretarului consiliului şi de a-l controla în legătură cu
anumite activităţi pe care le desfăşoară pentru îndeplinirea sarcinilor ce
îi revin cu privire la înscrierea, completarea, centralizarea şi modificarea
datelor înscrise în registrul agricol201.
Subiectul activ. Participaţia
Autor al infracţiunii de luare de mită - subiect activ nemijlocit -
poate fi numai un funcţionar sau alt salariat.
Aşadar, subiectul activ nemijlocit este calificat, fără îndeplinirea
acestei condiţii neputându-se vorbi de infracţiunea de luare de mită.
Astfel inculpatul, plutonier de poliţie, în timpul serviciului ca agent de
ordine a oprit autoturismul condus de C.A., constatând că acesta nu are
acte justificative pentru o bicicletă aflată în cabină, i-a cerut să-l urmeze
la sediul poliţiei. Pe drum, inculpatul i-a cerut conducătorului auto să
oprească la un bar şi i-a pretins suma de 100.000 lei pentru a-i permite
să-şi continue drumul.
Fapta va constitui infracţiune de luare de mită prevăzută de art.
254 alin. 2 Cod penal deoarece, la data săvârşirii faptei, inculpatul era
agent de ordine cu atribuţii de control, potrivit art.l6 din Legea nr.
26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. În această
calitate, subofiţerul avea obligaţia de a efectua controlul autovehiculelor
aflate în circulaţia rutieră când existau indicii privind săvârşirea unei
infracţiuni, stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, legitimarea şi
conducerea persoanelor suspecte la sediul poliţiei.
201 C.S.J., Secţ. pen., dec. nr. 605/1995. în R.R.D., nr. 1/1996. p. 145-146
132
În speţă, subiectul activ având calitatea specială de subofiţer în
exercitarea acestor atribuţii, pretinzând sume de bani pentru a-i permite
lui C.A. să-şi continue drumul fără a mai fi condus la sediul poliţiei, a
săvârşit infracţiunea de luare de mită202.
Această faptă poate fi săvârşită în participaţie, de mai mulţi autori -
având calitatea de funcţionari sau alţi salariaţi -, fiecare contribuind
nemijlocit în mod simultan (când lucrează în comisie, colectiv sau
echipă) sau succesiv, la săvârşirea luării de mită. În afara autoratului sau
coautoratului, participaţia penală poate fi şi sub forma instigării ori
complicităţii. Este de remarcat însă faptul că pentru instigatori şi complici
nu este necesară calitatea de funcţionar sau alt salariat. Altfel spus,
infracţiunea de luare de mită este imputabilă complicilor şi instigatorilor,
indiferent de calitatea acestora. Legat de acest aspect, literatura de
specialitate203 a evidenţiat faptul că, în acest caz, nu se pune problema
răsfrângerii circumstanţei personale de funcţionar - sau alt salariat -
asupra celorlalţi participanţi, ci este vorba de încadrarea contribuţiei lor
la consumarea activităţii infracţionale în dispoziţia legală ce prevede
fapta comisă de subiectul nemijlocit al luării de mită. În contextul
menţionat, trebuie făcută precizarea că, în sistemul actual al legii penale
române, mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare
de mită, el fiind autor al infracţiunii de sine stătătoare, darea de mită.
Spre deosebire de luarea de mită, în cazul dării de mită subiectul
activ nemijlocit (autorul infracţiunii) este nedeterminat. Prin urmare, el
poate fi orice persoană fizică, deci chiar un funcţionar ori alt salariat,
care corupe pe un alt funcţionar sau alt salariat. De asemenea, fapta
poate fi săvârşită de mai mulţi autori, dacă fiecare a contribuit nemijlocit -
în mod simultan sau succesiv - la consumarea activităţii infracţionale.
202 C.S.J., Secţ. pen., dec. nr. 3/1996, în Buletinul Jurisprudenţei/1996, Ed. Proema, Baia Mare, 1996203
V. Dongoroz, op. cit., p. 131
133
Totodată, la săvârşirea acestei infracţiuni, pot exista şi alţi participanţi în
calitate de instigatori sau complici.
Subiecţii pasivi
Subiectul pasiv general al infracţiunilor de luare şi dare de mită
este statul, ale cărui interese (privind desfăşurarea activităţi organizaţiilor
de stat şi publice) sunt grav lezate prin săvârşirea acestor fapte.
Subiectul pasiv special este organul de stat sau unitatea în al cărui
serviciu se află funcţionarul incorect; în mod excepţional poate fi subiect
pasiv special şi o persoană fizică, de exemplu persoana care a dat mita,
în situaţia când a fost constrânsă la aceasta de către funcţionarul corupt.
Acest subiect pasiv special este însă un subiect secundar sau adiacent,
deoarece subiectul principal rămâne, şi în acest caz, organizaţia de stat
sau publică în care lucrează funcţionarul204.
Latura obiectivă a infracţiunilor de luare şi dare de mită cuprinde
un element material, adică o acţiune-inacţiune tipică; unele condiţii
concomitente care particularizează acţiunea-inacţiunea ce constituie
elementul material; un rezultat al faptei şi un raport de cauzalitate.
Elementul material al infracţiunii de luare de mită poate realizat fie
printr-o acţiune comisivă - pretinderea, primirea, acceptarea de bani ori
alte foloase -, fie printr-o acţiune omisivă, constând în nerespingerea
promisiunilor unor astfel de foloase, acţiunile făptuitorului - indiferent de
forma de realizare - având drept scop, după caz, îndeplinirea,
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale
de serviciu, ori în vederea săvârşirii unui act contrar acestor îndatoriri.
Sub aspectul elementului material trebuie reţinut că în situaţia în care
funcţionarul (ori alt salariat) acceptă promisiunile făcute sau nu le
204 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 76
134
respinge, dar denunţă imediat celor în drept promisiunile ce i s-au făcut,
o atare stare de fapt duce la inexistenţa infracţiunii. De asemenea,
pentru existenţa elementului material nu prezintă nici o relevanţă dacă
pretinderea banilor sau altor foloase ori înţelegerea în legătură cu
primirea acestora a fost sau nu urmată de executare şi nici dacă acestea
au fost primite direct ori printr-un intermediar.
Elementul material al infracţiunii poate consta, alternativ, fie din
efectuarea unui act licit - atunci când este vorba de îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle de serviciu ale făptuitorului -, fie din efectuarea unor
acte ilicite, respectiv neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri.
A pretinde înseamnă a cere insistent un lucru, a impune ca o
necesitate205.
Pretinderea se poate realiza prin cuvinte, gesturi, scrisori, etc.
Literatura juridică consideră că în general se poate vorbi de pretindere
numai atunci când destinatarul ia cunoştinţă de conţinutul cererii,
deoarece anterior acestui moment, ne aflăm în prezenţa unei acţiuni
care încă nu s-a exteriorizat în raport cu o altă persoană.
Pentru a exista pretindere - indiferent dacă cererea s-a formulat în
scris sau faţă de o persoană prezentă - este necesar ca cel solicitat să fi
înţeles conţinutul cererii206.
A primi este o altă modalitate sub care se poate prezenta
elementul material al luării de mită şi înseamnă a lua în posesiune un
obiect care ţi-a fost înmânat, dăruit, trimis207 ori faptul de a încasa o
sumă de bani.
205 Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968206
V. Dobrinoiu. op. cit. p. 70
207 Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968
135
Dacă luarea de mită a fost săvârşită pentru ca subiectul activ să
îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu care constituie
faptă penală, dar satisface cererea mituitorului, va fi reţinut concursul de
infracţiuni.
Astfel, faptele contabilului şef de la S.C. "Braiconf" S.A. Brăila,
care în perioada iunie-septembrie 1993 a dispus livrarea în contul unei
asociaţii familiale suma de 12.800.000 lei pentru procurarea de bunuri
necesare unităţilor subordonate, fără documente legale, primind în
schimb suma de 520.000 lei, constituie infracţiune de delapidare în
concurs cu infracţiunea de luare de mită208.
Inculpatul, conductor de tren, a primit de la diverşi călători prinşi
fără legitimaţie de călătorie diferite sume de bani pentru a nu le întocmi
proces-verbal de contravenţie.
Fapta inculpatului constituie infracţiune de luare de mită, prevăzută
în art. 254 Cod penal şi nu va fi reţinută în concurs ca infracţiunea de
abuz în serviciu contrar intereselor publice, pentru că infracţiunile de
abuz au un caracter subsidiar, în sensul că ea va fi reţinută numai dacă
fapta nu poate fi încadrată în alte dispoziţii legale referitoare la
infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. În speţa în discuţie,
fapta conductorului de tren poate fi încadrată în dispoziţiile art. 254 Cod
penal, se va reţine această infracţiune şi nu concurs de infracţiuni209.
Constituie infracţiune de luare de mită, în concurs cu infracţiunea
de furt calificat (art. 208, 209, alin.1, lit. a Cod penal), fapta paznicului de
la o societate comercială care a convenit cu alte persoane, ca în
schimbul unei sume de bani, să le permită să sustragă bunuri din
depozitul pe care îl avea sub pază210.
208 Judecătoria Brăila, sent. pen., nr. 962/1993209
Trib. Jud. Dolj., dec. nr. 370/1987, în R.R.D., nr. 7/1990, p. 37
210 C. S. J., Secţ. pen., dec. nr. 532/1995, în RR.D, nr. 3/1996, p. 311-312
136
Acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană. Orice
primire implică o acceptare care poate interveni, fie chiar în momentul
primirii, fie anterior; spontaneitatea presupune o concomitenţă între
acceptare şi primire, fără existenţa vreunui interval de timp între acestea.
Acceptarea şi primirea nu se pot produce decât în acelaşi timp,
deoarece existenţa unei acceptări anterior primirii presupune
consumarea infracţiunii în momentul acceptării. În această situaţie,
primirea este spontană211.
Acceptarea - înseamnă a consimţi, a admite, a aproba, a fi de
acord cu promisiunea respectivă212.
Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită; în cazul
acceptării tacite ea nu rezultă din nerespingerea promisiunii, ci din
anumite manifestări care indică certitudinea acceptării. A nu respinge
promisiunea - înseamnă a nu refuza, a admite, a accepta, a nu
îndepărta de la sine; a nu da la o parte213, a nu-şi manifesta dezacordul
faţă de promisiunea mituitorului.
Nerespingerea promisiunii înseamnă lipsa oricărei riposte
corespunzătoare a subiectului la oferta de mituire care i se propune.
Prin "foloase care nu i se cuvin" se înţelege orice folos material
care ar constitui o îmbogăţire fără just temei, adică o sporire a avutului
sau o diminuare a pasivului făptuitorului, pe calea ilicită a exercitării
necorespunzătoare a atribuţiilor sale de serviciu.
Pretinderea, primirea, acceptarea de promisiuni sau nerespingerea
acestora, trebuie să aibă loc înainte ca subiectul activ să-şi fi îndeplinit
atribuţiile de serviciu, deoarece, dacă au loc după îndeplinirea acestora,
fapta constituie , conform dispoziţiilor art. 256 Cod penal, "primire de
foloase necuvenite".
211 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 128212 Dicţionarul limbii române moderne. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968213 Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968
137
Pe de altă parte, acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul
material al infracţiunii este condiţionată de următoarele cerinţe esenţiale:
a) pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea
promisiunii, trebuie să aibă ca obiect banii ori alte foloase.
Prin "bani" se înţelege atât monedele metalice sau de hârtie
româneşti ori străine, cât şi titlurile de credit public, cecuri, titluri de orice
fel pentru efectuarea plăţilor - emise de o instituţie bancară ori de alte
instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri sau valori
asemănătoare214. Prin analogie cu dispoziţiile legale ce incriminează
fabricarea banilor sau altor valori, şi în cazul luării de mită, elementul
material este îndeplinit dacă există o monedă de orice fel ori un titlu de
credit sau de plată care poate face, public, proba valorii pecuniare pe
care o exprimă215.
Noţiunea de "alte foloase" desemnează orice fel de avantaje
patrimoniale, forma sub care se prezintă fiind lipsită de relevanţă.
b) banii şi celelalte foloase pretinse, primite sau promise să fie
necuvenite.
Altfel spus, acestea trebuie să aibă caracter de plată sau răsplată
în vederea efectuării, neefectuării, întârzierii îndeplinirii unui act precis
determinat, adică să reprezinte un contra-echivalent al conduitei lipsite
de probitate a funcţionarului - sau a altui salariat corupt.
c) acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al luării
de mită trebuie să se situeze în timp, anterior îndeplinirii, neîndeplinirii,
întârzierii în îndeplinirea actului determinat privitor la îndatoririle de
serviciu ori contrar acestor îndatoriri.
În caz contrar, nu există infracţiune de luare de mită, ci, eventual,
cea de primire de foloase necuvenite216.
214 Codul penal al României, art. 282215 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 376216 Codul Penal al României. art. 256
138
d) actul - pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire etc., se pretinde,
se primeşte, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, -
să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, adică să
fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar
acestor îndatoriri.
Prin "îndatoriri de serviciu" se înţelege tot ceea ce cade în sarcina
unui subiect potrivit normelor ce reglementează serviciul efectiv ori sunt
inerente naturii acelui serviciu217.
Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte în legătură cu
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu. Exemplu,
consilierul unei primării din Slatina, judeţul Olt, care a pretins sume de
bani în valoare totală de 300.000 lei de la mai mulţi cetăţeni, pentru a
facilita punerea în posesie a suprafeţelor de teren ce li se cuveneau, în
mod legal, de drept218.
Prin "act contrar îndatoririlor de serviciu", în accepţiunea art. 254
Cod penal, se înţelege un act care - ca şi actul juridic privitor la
îndatoririle de serviciu - intră în competenţa normală a funcţionarului,
făcând parte din sfera îndatoririlor sale de serviciu specifice ori generale.
Astfel că, Tribunalul judeţean Dolj, prin Decizia nr. 370/1987 a judecat
fapta conductorului de tren care a primit sume de bani pentru a nu-şi
îndeplini îndatorirea de serviciu de a încheia procese-verbale de
contravenţie persoanelor care, călătorind fără legitimaţie de călătorie, nu
plătesc pe loc taxele tarifare şi suprataxele, reţinându-i-se acestuia
infracţiunea de luare de mită219.
Având în vedere toate acestea, putem deduce caracteristicile
actului privitor la îndatoririle de serviciu şi anume:
217 S. Kahane op. cit. p. 104218 Judecătoria Slatina, Sent. pen. Nr. 680/1993219
T. Simbrian, H. Diaconescu - în nota în R. R. D. nr. 2/1988, p. 61; Dec. pen. Nr.370/1987 a Trib. Jud. Dolj
139
- actul trebuie să fie legitim, adică să se înscrie în sfera
competenţei funcţionarului respectiv;
- actul trebuie să fie determinat în esenţa sa specifică, deoarece
individualitatea lui este un mijloc de diferenţiere a mituirii de alte
infracţiuni sau de abateri disciplinare;
- actul trebuie să fie numai virtual, adică să existe posibilitatea
realizării lui efective, nefiind nevoie ca, pentru existenţa infracţiunii, să fie
îndeplinită.
Actul contrar îndatoririlor de serviciu trebuie să îndeplinească
aceleaşi caracteristici ca şi cel privitor la îndatoririle de serviciu.
Elementul material al infracţiunii de dare de mită se concretizează în
acţiunea de corupere (de dare de mită) care se poate realiza prin mai
multe modalităţi normative, respectiv promisiunea, oferirea ori darea de
bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, ori
în vederea săvârşirii unui act contrar acestor îndatoriri. Aşadar elementul
material al dării de mită poate avea ca obiectiv fie efectuarea unui act
licit, fie efectuarea unor acte ilicite.
Prin "promisiune" se înţelege obligaţia pe care o persoană şi-o ia
faţă de un funcţionar de a-i remite în viitor o sumă de bani sau alte
foloase dacă va acţiona sau nu va acţiona în sensul dorit de aceea
persoană.
Prin "oferire" se înţelege a prezenta, a arăta, a etala ori a înfăţişa
bani sau alte foloase funcţionarului pe care acesta urmează să le
primească pentru îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea actului ce
intră în atribuţiile sale de serviciu.
"Darea" de bani sau alte foloase constă în acţiunea făptuitorului de
a înmâna celui mituit aceste valori.
140
Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reuşit, adică
funcţionarul nu a fost determinat să ia mita deoarece infracţiunea se
consumă odată cu acţiunea de predare, înmânare a avantajului material.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este suficientă
activitatea de transmitere a banilor, valorilor sau a altor foloase, fără a fi
necesară şi îndeplinirea actului pentru care s-a dat mita.
Pentru întregirea laturii obiective legea penală cere îndeplinirea
următoarelor cerinţe esenţiale:
- prima cerinţă esenţială constă în aceea că promisiunea, oferirea
sau darea să aibă ca obiect banii sau alte foloase. În lipsa darurilor nu
poate să existe infracţiunea, deoarece legea penală nu pedepseşte
demersurile, rugăminţile, insistenţele sau recomandările, chiar dacă ele
ar avea drept rezultat determinarea funcţionarului să facă un act nedrept
şi să încalce îndatoririle funcţiei sale220
- banii sau celelalte foloase - promise, oferite sau date - să fie
necuvenite, adică să constituie plata sau răsplata în vederea efectuării
unui act determinat, arătat în mod explicit. Pentru existenţa infracţiunii
este necesar ca acţiunea făptuitorului, promisiunea, oferirea sau darea
de bani sau alte foloase – să fie făcută cu un scop bine determinat,
respectiv pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea de către
funcţionarul vizat a unui anumit act privitor la îndatoririle sale de serviciu
ori, după caz, pentru efectuarea unui anumit act, contrar îndatoririlor de
serviciu ale funcţionarului sau salariatului în cauză;
- promiterea, oferirea sau darea de bani ori foloase trebuie să fie
anterioară îndeplinirii, întârzierii sau efectuării actului contrar îndatoririlor
de serviciu ale funcţionarului respectiv. Legat de această cerinţă
esenţială - condiţie sine qua non pentru existenţa infracţiunii, atât
220 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 218-219
141
practica judiciară cât şi literatura de specialitate s-au pronunţat în sensul
că este irelevant dacă promisiunea sau oferirea de bani ori alte foloase
au fost sau nu urmate de acceptarea din partea funcţionarului221. De
asemenea, nu prezintă nici un fel de relevanţă juridică faptul că
promisiunea de bani ori alte foloase a fost sau nu urmată de executare
sau dacă s-a realizat scopul urmărit prin coruperea funcţionarului;
infracţiunea subzistă dacă s-a făcut dovada că mituitorul a promis, a
oferit ori a dat bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii ori
întârzierii îndeplinirii unui act (de asemenea determinat), contrar
îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului ori salariatului. Urmarea
imediată. În cazul luării de mită urmarea imediată constă în crearea unei
stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoarea la normala activitate a
organelor, instituţiilor publice, a altor unităţi prevăzute în art.145 Cod
penal sau a oricărei persoane juridice. Această urmare rezultă, implicit,
din acţiunea incriminată, deoarece legea nu condiţionează existenţa
infracţiunii de producerea unui rezultat.
În situaţia dării de mită, urmarea imediată constă în producerea
unei stări de pericol concretizarea în crearea posibilităţii unei îndepliniri
incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de către
funcţionar. De asemenea, există şi pericolul stânjenirii desfăşurării în
bune condiţii a activităţii unui organ de stat, instituţii publice ori a oricărei
persoane juridice. Ca şi în cazul luării de mită această urmare rezultă din
însăşi săvârşirea acţiunii incriminate deoarece legea nu condiţionează
existenţa infracţiunii de producere: unui rezultat determinat.
Legătura de cauzalitate. Întrucât legea nu condiţionează existenţa
celor două infracţiuni de producerea unui rezultat concret, determinat şi
legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea care constituie
221 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 141
142
elementul material şi urmarea imediată, rezultă din însăşi materialitatea
activităţii desfăşurate de făptuitor şi nu necesită o probaţiune aparte.
143
Secţiunea a – II – a: Formele infracţiunilor de luare şi dare
de mită
Infracţiunea este o activitate umană, o faptă a omului. Asemănător
oricărei activităţi conştiente, activitatea infracţională presupune o
desfăşurare în timp, o dezvoltare progresivă, până la producerea
urmărilor periculoase.
Orice infracţiune intenţionată este precedată întotdeauna de o
perioadă de formare a laturii subiective, în care se naşte gândul de a
săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a o comite. Formarea atitudinii psihice
ce privire la faptă şi urmări se petrece exclusiv în conştiinţa făptuitorului
şi reprezintă prima etapă denumită, în general, perioada internă
(intelectuală). Activitatea infracţională propriu-zisă este ceea ce se
numeşte perioada externă a săvârşirii infracţiunii, perioadă în care
aceasta parcurge aşa-numitul "iter criminis" (drumul infracţiunii).
Pe acest parcurs pot fi identificate mai multe faze - cu semnificaţii
juridice proprii - care reprezintă stadii distincte, de apropiere progresivă
de momentul final, acela în care, toate elementele conţinutului
infracţiunii, inclusiv rezultatul, fiind realizate, infracţiunea poate fi
consumată.
Perioada internă
Procesul de formare a laturii subiective, care are Ioc în perioada
internă, nu constituie o fază de desfăşurare a infracţiunii. În cadrul
perioadei interne se pot distinge trei momente:
- conceperea infracţiunii - în care subiectul determinat de un mobil
oarecare, voieşte să realizeze un anumit scop, concepe mijloacele de
144
înfăptuire a scopului, deci în mintea lui s-a născut ideea de a săvârşi
infracţiunea.
- deliberarea - subiectul cumpăneşte aptitudini de a duce la
realizare scopul urmărit, riscuri ce ar putea decurge din săvârşirea
infracţiunii şi, în general, asupra tuturor motivelor de natură să-l
determine a trece la acţiune ori nu.
- hotărârea - după ce a chibzuit cu privire la oportunitatea săvârşirii
faptei, subiectul se decide.
O dată luată hotărârea de săvârşirea infracţiunii, latura subiectivă
a infracţiunilor de luare şi dare de mită, se consideră realizată (cu
excepţia cazurilor în care subiectul şi-a modificat hotărârea) şi rămâne
neschimbată până la terminarea acţiunii incriminate. Perioada internă
este specifică numai infracţiunilor intenţionate şi se desfăşoară exclusiv
în mintea subiectului. Nu este exclus ca subiectul, după luarea hotărârii,
să treacă prin "faza oratorică" (să o comunice oral altor persoane) fără
alt scop decât acela de a-şi manifesta gândul. Dreptul penal nu
sancţionează ceea ce gândeşte omul ci ceea ce el face efectiv.
Perioada externă
După luarea hotărârii infracţionale se intră în perioada externă (a
înfăptuirii infracţiunii), începe procesul desfăşurat în timp, de înfăptuire şi
din punct de vedere obiectiv. În acest moment activitatea subiectului
devine potenţial aptă să producă rezultatul socialmente periculos. Dacă
acest rezultat se va produce, latura obiectivă a infracţiunii va fi în
întregime realizată şi, cum latura subiectivă există deja, conţinutul
infracţiunii va fi complet realizat, ceea ce înseamnă că ne găsim în faţa
"formei tipice" a infracţiunii (infracţiune consumată). Formele infracţiunii
Sunt acele modalităţi pe care le poate îmbrăca o infracţiune intenţionată,
în raport cu stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea
infracţională în funcţie de fazele de desfăşurare ale acesteia. Fiecărei
145
faze de desfăşurare îi corespunde o formă infracţională distinctă: acte
preparatorii, tentativa, consumarea, epuizarea.
a) Acte preparatorii
În literatura juridică sunt denumite acte preparatorii toate actele
prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul
material al infracţiunii. Caracteristic acestor acte este faptul că ele
intervin înainte de executare şi că vizează să asigure buna desfăşurare
a acesteia, prin crearea condiţiilor şi apropierea mijloacelor necesare
înfăptuirii infracţionale.
Pentru ca o activitate oarecare să fie considerată act preparatoriu
la săvârşirea unei infracţiuni ea trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie efectuată în vederea pregătirii unei infracţiuni;
- să aibă o existenţă obiectivă, fiind de natură să creeze condiţii
favorabile executării acţiunii incriminate;
- activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al
infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a
acesteia;
- să fie săvârşită cu intenţie directă (intenţie calificată prin scop);
- să fie săvârşită de către însăşi persoana care va comite
infracţiunea. Dacă este comis de o altă persoană avem de-a face cu un
act de participaţie.
Actele de pregătire creează ele însele o stare de pericol pentru
valorile sociale ocrotite de legea penală şi ca atare, în vederea prevenirii
acestei stări periculoase, trebuie să se procedeze la incriminarea şi
sancţionarea lor. Infracţiunea de dare de mită. este o infracţiune de
acţiune (comisivă) şi instantanee. Codul nostru penal a optat pentru teza
neincriminării actelor pregătitoare. Este certă periculozitatea acestor
146
acte, deoarece ele îndeamnă efectiv făptuitorul la comiterea infracţiunii
propriu-zise.
La infracţiunea de luare de mită se constată că una dintre cele trei
modalităţi ce realizează elementul material al acesteia, respectiv
promisiunea de bani ori de alte foloase, reprezintă un act de pregătire al
dării efective de mită, incriminat însă autonom ca infracţiune consumată.
În cazul luării de mită se observă că, dacă se ţine seama de
esenţa activităţilor incriminate prin cele patru modalităţi de realizare a
elementului material, două, respectiv acceptarea şi nerespingerea
promisiunii, sunt în esenţa lor acte pregătitoare ale primirii efective de
mită, pe care legiuitorul le-a incriminat autonom, situându-le pe acelaşi
plan, sub raportul semnificaţiei lor penale, cu luarea de mită propriu-
zisă222.
b) Tentativa
În evoluţia progresivă a procesului infracţional, tentativa se
încadrează între faza actelor de pregătire şi faza consumării
reprezentând acel segment al activităţii infracţionale care corespunde
sensului generic de "încercare nereuşită" a săvârşirii infracţiunii,
deoarece are ca punct de plecare începutul executării infracţiunii
(treapta inferioară a tentativei), punctul său terminus fiind fie
întreruperea executării, fie reproducerea rezultatului ilicit (treapta
superioară a tentativei).
Codul penal al României prevede regula incriminării şi pedepsirii
limitative a tentativei, conform căreia aceasta cade sub incidenţa legii
penale şi nu atrage aplicarea unei pedepse decât în situaţia când legea
prevede în mod expres aceasta223.
În cazul luării de mită legea nu conţine o dispoziţie de sancţionare
222 S. Kahane, op. cit, p. 135223
Codul penal al României, art. 21
147
a tentativei, ceea ce nu înseamnă că primirea de mită care, singură
(dintre cele patru fapte incriminate prin art. 254 C. pen), reprezintă o
luare de mită propriu-zisă - nu ar fi susceptibilă de un început de
executare şi că acesta nu ar reprezenta un pericol social, accentuat care
să justifice intervenirea răspunderii penale. În realitate, pretinderea de
bani sau alte foloase, în scopul arătat de text constituie în esenţa sa, un
act de executare, deci de tentativă, al luării propriu zise de mită224 pe
care tocmai datorită pericolului său social sporit legiuitorul l-a asimilat cu
primirea efectivă de mită, atât sub aspectul incriminării, cât şi al
sancţionării prin derogare de la regula diversificării pedepselor
consacrată în art. 21 Cod penal.
În cazul dării de mită legea nu sancţionează tentativa, ceea ce nu
înseamnă că darea de mită n-ar fi susceptibilă de un început de
executare, nici că actele de executare n-ar prezenta gradul de pericol
social necesar pentru ca răspunderea penală să intervină.
Conform art. 20 alin. 1 "tentativa constă în punerea în executare a
hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau
nu şi-a produs efectul".
Deci ansamblul actelor de executare efectuate în momentul
terminării actelor pregătitoare, pe de o parte, şi momentul producerii
rezultatului, pe de altă parte, fiind o formă atipică a infracţiunii pe care
subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea se pedepseşte conform art.
21 alin.1, "numai când legea prevede expres aceasta". Art. 144. Cod
penal reglementează săvârşirea unei infracţiuni "săvârşirea oricăreia
dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau
ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor,
instigator sau complice". Tentativa, fiind o formă de săvârşire a
infracţiunii intenţionate, se caracterizează prin două condiţii preexistente:
224 V. Dongoroz, "Drept penal", Bucureşti, 1939, p.293
148
- obiectul social juridic - care nu este atins în existenţa sa, pericolul
social al tentativei fiind mai redus decât al faptei consumate;
- subiectul activ - este persoana fizică, care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea elementului material
specific acesteia ori l-a efectuat în întregime, fără să se producă
consecinţele prevăzute de norma de incriminare. Existenţa pericolului
social, în cazul tentativei, rezultă din împrejurarea că actele de
executare întreprinse în vederea săvârşirii infracţiunii (chiar întrerupte ori
rămase fără rezultat) sunt săvârşite cu voinţă şi cu conştiinţa produceri
rezultatului socialmente periculos specific infracţiunii.
c) Infracţiunea consumată
În desfăşurarea acţiunii, iter criminis atinge ultima etapă externă
odată cu producerea rezultatului. În momentul consumării infracţiunii, se
realizează finalizarea deplină a hotărârii iniţiale şi atingerea scopului
urmărit de făptuitor prin desfăşurarea întregii acţiuni infracţionale.
Infracţiunea de dare de mită, ca şi infracţiunea de luare de mită, este o
infracţiune cu consumare anticipată, tentativa fiind asimilată faptei
consumate. Oferirea şi promisiunea de bani ori alte foloase reprezintă un
act de pregătire al dării efective de mită, incriminat însă autonom ca
infracţiune consumată.
Toate instituţiile reglementate în Codul penal - parte generală -
legate de noţiunea de infracţiune, au în vedere, în primul rând
infracţiunea consumată (adică forma perfectă a infracţiunii. Momentul
consumării infracţiunii coincide cu realizarea conţinutului integral al
infracţiunii în sensul că: laturii subiective, formată anterior, îi corespunde
acum o latură obiectivă completă sub aspectul tuturor componentelor
sale (element material, urmare imediată şi raport de cauzalitate)
infracţiunea, faptă consumată. fiind singura formă tipică a infracţiunii.
149
Referitor la consumarea infracţiunii de luare de mită, în literatura
juridică s-au exprimat două concepţii opuse.
Într-o primă concepţie, împărtăşită de autorii care consideră că la
baza infracţiunii se află o convenţie ilicită de trafic de funcţie, se susţine
că infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul realizării
înţelegerii225.
Alţi autori leagă momentul consumării infracţiunii nu de încheierea
unei pretinse convenţii ilicite între mituit şi mituitor ci de momentul
realizării oricăreia dintre cele patru acţiuni-inacţiuni incriminate alternativ
prin art. 254 Cod penal226.
Într-adevăr, în Codul nostru penal spre deosebire de alte legislaţii,
pretinderea de mită, acceptarea ori nerespingerea promisiunii de mită
(deşi în esenţă nu sunt decât acte pregătitoare sau de executare a
primirii de mită) sunt asimilate cu luarea de mită, putând constitui,
fiecare în parte, o infracţiune consumată de luare de mită. Astfel că,
infracţiunea se consumă prin executarea oricăreia dintre cele patru
acţiuni-inacţiuni prevăzute alternativ în norma de incriminare, neţinându-
se seama nici de persoana care a avut iniţiativa, nici dacă s-a încheiat
sau nu o convenţie ilicită de trafic de funcţie, nici dacă funcţionarul va
executa sau nu ulterior actul la care s-a obligat.
În raport cu cele arătate mai sus, rezultă că, consumarea
infracţiunii de luare de mită nu trebuie legată de realizarea beneficiului.
Legea nu impune ca mituitorul să fi înmânat funcţionarului suma
de bani sau folosul necuvenit promis, ci este de ajuns să existe o cerere
sau o promisiune în acest sens, acceptată sau nerespinsă de funcţionar,
în vederea realizării pretenţiilor mituitorului; nu interesează nici dacă
225 R. Garraud, op. cit, p. 397, E. Garcon, op. cit., p. 423, citaţi de V. Dobrinoiu în "Corupţia în dreptul penal român", Buc., 1995, p. 154226
S. Kahane op. cit. p. 135, O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 343
150
promisiunea este condiţionată de atingerea scopului urmărit de mituitor,
nici dacă cererea sau promisiunea a fost îndeplinită, nici momentul când,
eventual, îndeplinirea ei a avut loc.
De reţinut faptul că existenţa infracţiunii nu este afectată de
împrejurări ca, ulterior săvârşirii oricăreia din acţiunile-inacţiunile
incriminate, funcţionarul a pierdut calitatea care îi oferea posibilitatea
să satisfacă cererile mituitorului.
În acest sens, putem exemplifica fapta directorului comercial care,
pe timpul ocupării acestei funcţii, a primit de la o persoană din
subordinea sa suma de 150.000 lei pentru a fi menţinut pe post. S-a
reţinut infracţiunea de luare de mită chiar dacă, la scurt timp de la
primirea banilor, respectivul director a fost destituit din funcţie, neputând
satisface acţiunea pentru care a primit mita227.
Având în vedere că luarea de mită se consumă în momentul
pretinderii sau primirii foloaselor ori al acceptării sau nerespingerii
promisiunii de mită, restituirea folosului primit, eliberarea mituitorului de
promisiunea făcută ori refuzul ulterior de a mai primi banii sau celelalte
foloase promise sunt irelevante din punct de vedere penal şi nu înlătură
aplicarea art. 254 Cod penal indiferent dacă făptuitorul ar acţiona în
acest mod din teamă, căinţă etc.
Conform art. 255 C. pen., "oferirea de bani ori alte foloase"
reprezintă, în esenţa sa, tocmai începutul de executare a acţiunii de dare
de mită, deci o tentativă de mită.
Darea de mită este o infracţiune momentană ce se consumă în
momentul în care mituitorul promite, oferă sau dă funcţionarului public
bani ori alte foloase, în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii
unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, moment în care se
227 Judecătoria Câmpina - Sent. pen. nr. 328/1993
151
produce şi urmarea periculoasă a faptei sale.
Sub aspectul consumării infracţiunii de dare de mită, nu are
relevanţă juridică:
- nici existenţa sau inexistenţa unei convenţii ilicite, între mituitor şi
mituit;
- nici dacă. iniţiativa a aparţinut mituitorului sau celui mituit;
- nici acceptarea sau neacceptarea ofertei ori promisiunii;
- nici îndeplinirea sau neîndeplinirea de către funcţionarul public a
actului de serviciu ce i s-a cerut.
Este o formă atipică de infracţiune mai gravă decât cea tipică,
deoarece acumulările cantitative conduc la salturi calitative, antrenând şi
o răspundere penală mai grea pentru această formă de infracţiune.
d) Unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni
Unitatea de infracţiuni desemnează activitatea infracţională
formată dintr-o singură acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei
sau din voinţa legiuitorului săvârşită de o persoană şi care se identifică
conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea naturală de infracţiune este
definită ca formă de unitate infracţională determinată de unicitatea
acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului ca şi de unicitatea formei
de vinovăţie cu care este săvârşită infracţiunea:
- simplă - caracterizată sub raport obiectiv printr-o singură acţiune
sau inacţiune, printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o formă de
vinovăţie;
- continuă - caracterizată prin prelungirea, în chip natural, a acţiunii
sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii, obiective, după
consumare până la intervenţia unor forţe contrare;
- deviată - caracterizată prin aceea că făptuitorul, prin activitatea
sa, lezează o altă valoare socială ori fapta este îndreptată împotriva altei
152
persoane decât celei vizate iniţial (fie datorită greşitei manipulări a
faptelor sale, fie datorită erorii cu privire la persoana vizată).
În opinia unor autori228 se susţine că, datorită legăturii naturale
care uneşte acţiunea sau inacţiunea (chiar la intervale de timp diferite) a
două sau mai multor fapte, prin care se concretizează două sau mai
multe din conţinuturile alternative ale infracţiunii de luare de mită, se dă
naştere unei unităţi naturale de infracţiune, incompatibilă cu infracţiunea
continuată.
După opinia altor autori229 se susţine ideea că, infracţiunea de
luare de mită, "capătă caracterul de infracţiune continuată atunci când
banii sau alte foloase sunt emise în rate succesive".
Poate exista infracţiune continuată şi atunci când, acţionând în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, subiectul cere sau primeşte în mod repetat,
de la aceeaşi persoană (fără să existe o înţelegere prealabilă), diferite
sume de bani ori alte foloase pentru îndeplinirea unor acte de serviciu.
Fapta paznicului care a solicitat de la diferiţi inculpaţi ca în
schimbul unor avantaje materiale să le permită să sustragă din depozitul
unităţii tablă de cupru, în schimbul unei sume de bani ce urma să fie
primită de la fiecare în parte, constituie infracţiune de luare de mită, dar
nu îmbracă forma infracţiunii continuate. Chiar dacă mituitorii au achitat
suma de bani la diferite intervale de timp, avantajele materiale promise
nu sunt de natură a transforma infracţiunea de luare de mită (deja
consumată), din infracţiune momentană în infracţiune continuată230.
Caracterul continuat al infracţiunii de luare de mită este dat nu de
foloasele pretinse sau primite fracţionat, ci de pretinderea acestora în
timp, deoarece infracţiunea continuată este o infracţiune săvârşită
228 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 103229 S. Kahane, op. cit., p. 135230
Dorin Ciuncan - “Infracţiunea de luare de mită în forma continuată” în Dreptul nr. 4-5/1991, p. 70
153
fracţionat, în timp.
Pentru existenţa unei infracţiuni continuate este necesar, sub
aspect subiectiv, ca făptuitorul să-şi fi reprezentat, în momentul luării
hotărârii, activitatea infracţională desfăşurată ulterior, în ansamblul ei.
Nu va putea exista infracţiune de luare de mită, ci un concurs de
infracţiuni, atunci când mituitorul plănuieşte să săvârşească fapte penale
ori de câte ori va putea. În această situaţie rezoluţia nu este determinată.
Practica judiciară a demonstrat că infracţiunea de luare de mită se
poate comite în concurs cu alte infracţiuni, atunci când actul contrar
îndatoririlor de serviciu îndeplinit de subiect constituie, prin el însuşi,
infracţiune.
Astfel, în practică, s-a decis că faptele unui contabil de a nu
înregistra plusurile constatate în gestiunea unui inculpat şi de a împărţi
ulterior cu el banii echivalenţi plusului în gestiune (toate acestea în baza
unei înţelegeri prealabile), constituie complicitate la delapidare şi, în
concurs real, infracţiunea de luare de mită231.
Fapta unui medic de a elibera certificat de concediu medical unei
persoane fără să o fi examinat, în schimbul unor foloase materiale,
constituie, pe lângă infracţiunea de luare de mită, şi infracţiunea de fals
intelectual232.
Infracţiunea de dare de mită poate îmbrăca forma infracţiunii
continuate atunci când toate cerinţele prevăzute în art.4, alin.2 C. penal
sunt îndeplinite.
Pluralitatea persoanelor mituite nu exclude, de principiu, forma
continuată de săvârşire, atâta vreme cât la baza. tuturor acţiunilor de
mituire s-a aflat o rezoluţie unică. În asemenea situaţii este necesar să
231 Trib. Supr., secţ. pen., Dec. nr. 1205/1985, în "C.D.", p. 315232
Trib. mun. Buc, secţ. a-II-a pen, Dec. nr. 129/1993, "Culegere de practică judiciară pe anul 1993", Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1994, p. 154
154
se verifice, cu toată atenţia, dacă nu cumva existenţa mai multor
persoane mituite implică reînnoirea, în fiecare caz în parte, a hotărârii de
a da mită, ceea ce ar face inaplicabile prevederile art. 41 alin. 2 Cod
penal.
În practica judiciară s-a considerat că o persoană care,
transportând cu autocisterna mari cantităţi de vin, sustrage o parte din
vin (parte pe care o înlocuieşte cu apă) prin acte repetate, săvârşite pe
baza unei rezoluţii unice are de la început reprezentarea că va trebui să
dea mită persoanelor însărcinate să preia vinul (la beneficiar) după
luarea de către ei a probelor pentru analiză.
În aceste condiţii, făptuitorul este conştient că, de câte ori va preda
vinul (diluat de el cu apă) va trebui să dea mită pivnicerilor şi, ca atare,
darea repetată de mită are caracterul unei infracţiuni continuate233.
Între cele trei activităţi incriminate ca dare de mită (promisiunea,
oferirea şi darea de bani ori alte foloase) există o legătură naturală, în
sensul că: săvârşirea celei din urmă este urmarea firească a primelor
două. Tocmai această legătură, în care, darea banilor reprezintă
finalitatea promisiunii, face ca acţiunile subsecvente să constituie,
împreună cu cea care le precede, o "unitate naturală" de infracţiune,
incompatibilă cu infracţiunea continuată dar cu toate consecinţele care
decurg din această caracterizare juridică în ceea ce priveşte: curgerea
termenului de prescripţie, incidenţa actelor de amnistie şi graţiere,
aplicarea legii mai favorabile. determinarea locului săvârşirii infracţiunii.
Practica instanţei supreme a demonstrat că: fapta unei persoane
care a oferit o sumă de bani unui paznic, pentru ca aceasta să-i permită
să sustragă păsări pe care le avea în pază şi de a participa împreună la
sustragere, constituie pentru aceasta, furt calificat şi dare de mită în
concurs, iar pentru paznic, furt calificat şi luare de mită, de asemenea, în
233 Trib Supr., Secţ. Pen. dec. nr. 3082/1986, C.D., p. 283
155
concurs234. Mituitorul nu poate fi exonerat de răspunderea penală ce-i
incumbă pentru instigare, prin încadrarea faptei numai ca dare de mită,
conform art. 255 Cod penal.
Conform art. 33 Cod penal, există concurs de infracţiuni:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele;
b) când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană,
datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Există "eroare de fapt" (art.
51) şi nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când
făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul
nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. În schimb, conform
art. 75 Cod penal, următoarele împrejurări constituie circumstanţe
agravante:
- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
- săvârşirea infracţiunii prin metode ori mijloace care reprezintă
pericol public;
- săvârşirea faptei din motive josnice;
- săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în
vederea comiterii faptei;
- săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de o
calamitate
234 Trib Supr., Secţ. Pen. dec. nr. 804/1984, C.D., p. 291
156
CAPITOLUL V
Secţiunea I - Regim sancţionator
Potrivit art. 254 alin.1 Cod penal, luarea de mită, în variantă
simplă, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, iar în variantă
agravantă (art. 254 alin. 2 C. pen.) pedeapsa este închisoarea de la 3 la
15 ani.
Conform Legii nr. 12/1990, modificată prin Legea nr. 42/1991, în
cazul săvârşirii faptei de către funcţionari împuterniciţi să constate
infracţiuni sau contravenţii sancţionate de acest act normativ ori să le
instrumenteze, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 14 ani, întrucât art.
5 din legea amintită prevede că, în aceste cazuri, minimul şi maximul
prevăzut de art. 254 alin. 1, se majorează cu doi ani.
Potrivit art. 254 alin. 3 Cod penal, banii, valorile sau orice alte
bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea
nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în
bani.
Când se constată existenţa unor circumstanţe atenuante,
pedepsele de mai sus se reduc sub minimul special (dar nu mai jos de
trei luni, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. c din Cod penal),
întrucât minimul special al pedepsei este de 3 ani. Dacă se constată
existenţa unor circumstanţe agravante, conform art. 78 Cod penal, se
poate aplica o pedeapsă până la maximul ei special, iar dacă maximul
157
special este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani235.
Art. 254 Cod penal prevede pe lângă pedeapsa principală a
închisorii şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi;
drepturile al căror exerciţiu poate fi interzis sunt arătate în art. 64 Cod
penal, iar durata interzicerii poate fi stabilită - aşa cum prevede art. 53 lit.
a, Cod penal - de la 1 la 10 ani.
În cazul luării de mită aplicarea pedepsei complimentare este
obligatorie; aceasta înseamnă că instanţa nu este obligată să mai
verifice în fiecare caz în parte, dacă faţă de natura şi gravitatea faptei,
de împrejurările cauzei şi persoana infractorului, pronunţarea ei este sau
nu necesară. Dar, deşi obligatorie, pedeapsa complimentară a
interzicerii unor drepturi nu poate fi aplicată decât dacă pedeapsa
principală este închisoarea de cel puţin 2 ani, aşa cum se prevede în art.
65 alin.1 şi 3 Cod penal.
Printre drepturile al căror exerciţiu poate fi interzis, art. 64 Cod
penal prevede la lit. c dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o
profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea
infracţiunii.
Pedeapsa accesorie. Potrivit art. 71 Cod penal condamnarea la
pedeapsa cu închisoarea atrage de drept - ca pedeapsă accesorie -
interzicerea tuturor drepturilor arătate în art. 64 C. pen., din momentul în
care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea
executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă,
ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Cum printre drepturile prevăzute în art. 64 C. pen. figurează la lit. c şi
dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii,
235 Codul penal şi Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 şi Legea
nr. 141/1996
158
rezultă că, în caz de condamnare pentru luare de mită, făptuitorului îi
este interzis, pe perioada sus-menţionată, dreptul de a exercita o funcţie
de natura celei pe care a traficat-o. Această constatare este valabilă şi
pentru cazul în care pedeapsa se execută la locul de muncă, deoarece
potrivit art. 71 alin. 3 Cod penal, în asemenea situaţie numai interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d şi e - nu şi a celui de la lit. c - este
lăsată la aprecierea instanţei.
Confiscarea specială. Potrivit art. 254 alin. 3 C. penal, banii,
valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se
confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani. Temeiul juridic al confiscării îl constituie
textul art. 118 lit. c, C. penal (astfel: lucrurile care au fost date pentru a
determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor).
Asupra naturii juridice a confiscării, în cazul luării de mită s-au
purtat discuţii, părerile fiind împărţite.
Unii autori236, au considerat confiscarea în mituire ca pedeapsă
complimentară; alţii237 ca o pedeapsă accesorie, care şi-ar produce
efectele de plin drept din momentul aplicării pedepsei principale, fără ca
instanţa competentă să fie obligată să o prevadă în dispozitivul hotărârii.
Literatura juridică şi practica judiciară mai recentă sunt unanime în
a considera confiscarea prevăzută de art. 254 C. pen. că nu este o
pedeapsă ci o măsură de siguranţă (confiscarea specială). Legiuitorul a
trebuit să o prevadă expres, în textul consacrat luării de mită, deşi
existau dispoziţiile art. 118 C. pen. pe de o parte, pentru a-i sublinia
caracterul obligatoriu, iar pe de altă parte, pentru a reglementa situaţia -
neprevăzută în art. 118 C. pen. - în care banii ori celelalte foloase care
236 I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, "Tratat de drept şi procedură penală;", vol. III, ediţia a II-a, p. 238237
I. Munteanu, "Corupţia funcţionarilor publici în dreptul penal român", citat de V. Dobrinoiu
159
au făcut obiectul mitei nu se mai găsesc238.
În legătură cu confiscarea specială prevăzută de art. 254 C. pen.
în teorie şi practică s-au ridicat mai multe probleme, printre care:
1. De ce art. 254 alin. 1 C. pen. foloseşte pentru a desemna
obiectul mitei expresia "bani sau alte foloase'; iar art. 254 alin. 3 C. pen.
utilizează pentru a indica obiectul confiscării expresia "bani valori sau
orice alte bunuri "?
Explicaţia este următoarea: obiectul mitei, constând în bani sau
alte foloase poate fi şi de natură nepatrimonială; ori art. 254 alin. 3 care
instituie obligaţia confiscării bunurilor ce au făcut obiectul luării de mită
nu putea să vizeze avantajele nepatrimoniale sau neevaluabile în bani
(situaţie în care se va putea însă dispune, când ar fi cazul, restabilirea
situaţiei anterioare, conf. art.170 C. proc. pen.)239.
2. .Operează confiscarea şi asupra bunurilor imobile?
Codul nostru penal, care vorbeşte de confiscarea banilor, valorilor
sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul luării de mită,
îndreptăţeşte opinia că nu numai bunurile mobile, ci şi cele imobile pot fi
supuse confiscării speciale.
3. Ce se întâmplă dacă banii sau bunurile supuse confiscării provin
din sustrageri din avutul public, pentru care mituitorul a fost trimis în
judecată, alături de autorul luării de mită?
În acest caz, suma sau bunurile nu se confiscă, ci trebuie restituite
unităţii păgubite.
4. În cazurile în care infracţiunea de luare de mită a fost comisă în
participaţie, obligaţia de a plăti echivalentul în bani al bunurilor sau
valorilor primite ca mită, atunci când ele nu se mai găsesc, este solidară
sau nu?
238 V. Dobrinoiu,” Corupţia în dreptul penal român “, Bucureşti, 1995, p. 167 239
S. Kahane, op. cit. p. 136
160
În această situaţie este necesar ca instanţa să stabilească pentru
fiecare participant ce anume bunuri sau valori i-au revenit şi să-l oblige,
separat, la plata echivalentului în bani al acestora, bineînţeles, în
măsura în care ele nu se mai găsesc şi deci nu se mai pot confisca în
natură.
5. În cazul în care obiectul mitei I-a constituit o sumă de bani, pe
care autorul a folosit-o pentru cumpărarea unui bun, acest bun care a
luat Iocul sumei primite ca mită, va fi confiscat în baza art. 254 alin. 3 C.
pen.?
În literatura juridică este dominantă ideea că lucrurile care au luat
locul altor lucruri iniţial dobândite prin infracţiune trebuie confiscate ele
însele ca "lucruri dobândite prin infracţiune", deoarece "banii sau
lucrurile substituite sunt tot atât de fără drept şi ilicit deţinute ca şi
lucrurile sau banii cărora li s-au substituit"240.
Infracţiunea de dare de mită este sancţionată cu închisoare de la 6
luni la 5 ani. Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se
poate aplica de instanţa de judecată dacă pedeapsa principală stabilită
este închisoarea de cel puţin 2 ani şi se apreciază a fi necesară.
În cazul dării de mită, confiscarea specială operează atunci când
infracţiunea se comite prin oferire şi prin dare de bani sau alte foloase,
nu însă în varianta săvârşirii faptei prin promisiunea unor asemenea
foloase.
Dacă mita a fost primită, oferită sau dată, ca urmare a
constrângerii, nu se va proceda la aplicarea măsurii de siguranţă, a
confiscării speciale, ci în baza art. 255 alin. 5 c. pen., bunurile care au
făcut obiectul dării de mită, vor fi restituite persoanei care le-a dat.
240 V. Dongoroz, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti,
1970, p. 322
161
Potrivit art. 255 alin. 3 C. pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă
denunţă autorităţii fapta înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat
pentru acea infracţiune.
Pentru a opera această cauză de nepedepsire este necesar să se
constate întrunirea a trei condiţii.
O primă condiţie este ca mituitorul să denunţe fapta. Aceasta nu
presupune neapărat introducerea unui denunţ propriu-zis, în forme
prescrise de lege. Fapta se consideră denunţată, de pildă, şi în cazul în
care mituitorul, fiind urmărit pentru o altă infracţiune, face o declaraţie
prin care aduce la cunoştinţa organului de urmărire penală, fapta sa de
dare de mită, precum şi fapta funcţionarului care a primit mita şi, în urma
acestui denunţ, se pornesc cercetările. Nu constituie însă o denunţare,
în sensul art. 255 C. penal, recunoaşterea făcută de făptuitor în faţa
organului de urmărire penală care a constatat săvârşirea infracţiunii de
dare de mită.
A doua condiţie este ca denunţarea să fie făcută unei autorităţi. În
lipsa unei precizări a legii, denunţarea poate fi făcută şi unei autorităţi
necompetente a efectua urmărirea penală în această materie întrucât, în
acest caz, autoritatea care a primit denunţul va sesiza de îndată organul
de urmărire competent.
A treia condiţie este ca denunţarea să fie făcută mai înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de mituire.
În cazul în care mituitorul denunţă fapta autorităţii, în termenul
stabilit de lege, se va pronunţa soluţia încetării urmăririi, în baza art. 11,
pct.1, lit. c, C. pr. pen, combinat cu art. 255 alin. 3 C. pen, iar în faza
judecăţii, încetarea procesului penal, potrivit art. 11, pct. 2, lit. b, Cod
proc. penal , combinat cu art. 255, alin. 3, C. penal.
162
Secţiunea a II a: Comparaţia sancţiunilor din codul penal
românesc cu sancţiunile din alte legislaţii penale.
Codul penal spaniol incriminează faptele de corupţie pasivă în cap.
IX, intitulat "Despre mituire" din titlul VII "Infracţiuni săvârşite de
funcţionarii publici în exercitarea atribuţiilor de serviciu". Potrivit art. 385,
infracţiunea de luare de mită săvârşită pentru a îndeplini un act relativ la
serviciu, act care constituie o infracţiune, va fi sancţionată cu
închisoarea de la 6 luni şi o zi la 6 ani şi amendă în valoarea darului
până la de trei ori valoarea acestuia.
Potrivit art. 387, atunci când darul solicitat, primit sau promis are
ca obiect neîndeplinirea unui act pe care funcţionarul era obligat să-l
îndeplinească în exerciţiul funcţiei, pedeapsa va fi închisoarea de la o
lună şi o zi la 6 luni şi amendă de la valoarea darului până la de trei ori
valoarea acestuia.
Aşa cum se observă, legea penală spaniolă face, de asemenea,
deosebire între favorurile primite de funcţionarul public pentru a îndeplini
un act ilicit de cele primite pentru a efectua un act licit.
Specific legii spaniole este însă deosebirea pe care o face între
luarea de mită săvârşită de funcţionar pentru a îndeplini un act privitor la
funcţia sa şi luarea de mită comisă pentru a nu îndeplinii un act privitor la
funcţia sa, sancţionând mai puţin sever această din urmă activitate241.
Regimul sancţionator al legii spaniole este mai puţin aspru decât
cel al legii române. În România, fenomenul infracţional de corupţie a
241 "' Codigo Penal y legislation complementaria, decimoseptimana edition, actualizada a septembre
de 1992, Editorial Civitas, S.A, Espana, Madrid, 1992
163
scăpat de sub control, fapt pentru care a fost necesară modificarea
regimului sancţionator (prin Legea nr. 140/1996) prin înăsprirea
acestuia.
Darea de mită este incriminată tot în cap. IX, la art. 391, potrivit
acestui articol, comite această infracţiune acela care prin daruri, cadouri,
oferte sau promisiuni corupe sau încearcă să corupă pe funcţionarul
public ca să accepte pretenţiile sale; el va fi pedepsit cu aceeaşi
pedeapsă ca şi funcţionarul.
Potrivit art. 392, când coruperea are loc, spre a interveni într-o
cauză penală în favoarea inculpatului, de către soţ/soţie sau de către
frate/soră, se va aplica mituitorului numai o amendă echivalentă. cu
valoarea darului fără a fi mai mică de 100.000 pesetas.
Art. 393 prevede că, în toate cazurile, darurile vor fi confiscate.
Legea spaniolă incriminează în acelaşi text, atât fapta consumată cât şi
tentativa la corupţia activă. Legea română nu se referă la tentativă,
deoarece darea de mită, ca şi luare - de mită, sunt concepute ca
infracţiuni cu consumare anticipată242.
De asemenea, legea spaniolă prevede o cauză de atenuare a
pedepsei necunoscută de legea română şi anume când coruperea
funcţionarului are loc pentru a uşura situaţia penală a unei rude.
Codul penal german incriminează în capitolul 29 "Infracţiuni de
serviciu" ca infracţiune de luare de mită fapta funcţionarului sau
angajatului special pentru serviciul public care pretinde, lasă să i se
promită sau acceptă un folos, ca recompensă, nu numai pentru că va
îndeplini un act care intră în atribuţiile sale de serviciu şi prin aceasta îşi
va încălca obligaţiile de serviciu, dar şi pentru că a îndeplinit un
asemenea act, pedeapsa este privaţiunea de libertate de la 6 luni până
242 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 251
164
la 10 ani, iar în cazurile mai uşoare privaţiunea de libertate până la 3 ani
sau amendă. De asemenea, se pedepseşte mai grav în situaţia de mai
sus judecătorul sau arbitrul dacă a îndeplinit un act care intră în
atribuţiile sale judiciare şi prin aceasta şi-a încălcat îndatoririle judiciare.
Se poate observa că legea germană incriminează ca luare de mită
atât fapta funcţionarului care primeşte foloase înaintea îndeplinirii unui
act relativ la funcţia sa, cât şi fapta de a primi asemenea foloase după ce
a îndeplinit un act relativ la funcţia sa, prevăzând aceleaşi limite de
pedeapsă pentru ambele ipoteze menţionate. Legea penală română le
incriminează distinct.
Codul penal model american incriminează în capitalul intitulat
"Infracţiuni contra administraţiei publice faptele de mituire şi influenţă
corupătoare (art. 240). De remarcat că luarea de mită şi darea de mită
"bribery" sunt incriminate printr-o unică dispoziţie legală. Astfel, o
persoană este vinovată de mituire, infracţiune de gradul 3, dacă oferă,
transmite sau este de acord să transmită prin altul, ori pretinde, acceptă
sau este de acord să accepte prin altul orice beneficiu bănesc, răsplată,
recompensă, pentru decizia, opinia, recomandarea, votul dat în favoarea
unei persoane sau pentru exercitarea într-un fel sau altul a libertăţii de
decizie ca funcţionar public, ca reprezentant oficial de partid sau ca
alegător.
De asemenea, în art. 240 - 3 este incriminată fapta funcţionarului
care solicită, acceptă sau este de acord să primească orice beneficiu
bănesc ca recompensă (răsplată) pentru că a dat o decizie, şi-a
exprimat o opinie, a făcut o recomandare sau a dat un aviz favorabil ori
şi-a exercitat dreptul de decizie în favoarea unei persoane, ori pentru că
şi-a încălcat obligaţiile de serviciu.
De observat că legea penală americană ca şi legea română
incriminează ca o faptă autonomă oferirea, acordarea de foloase
165
funcţionarului după ce şi-a îndeplinit un act privitor la funcţia sa şi fără
vreo înţelegere prealabilă. Spre deosebire însă de legea romană, legea
penală americană incriminează nu numai primirea de către un funcţionar
a unor foloase dar şi solicitarea de către funcţionar a unor favoruri după
ce a îndeplinit un act privitor la funcţia sa. De asemenea, legea penală
americană incriminează primirea de foloase post factum şi atunci când
se referă la acte de încălcare a îndatoririlor de serviciu, pe când legea
română are în vedere numai actele la care funcţionarul era obligat.
Codul penal bulgar adoptat în anul 1968 şi modificat prin Legea
pentru modificarea şi completarea codului penal din anul 1975
incriminează "mita" în art. 301-307 din capitolul "Infracţiuni împotriva
activităţii organelor de stat şi ale organizaţiilor obşteşti".
Potrivit art. 301, infracţiunea de luare de mită constă în primirea -
de către un funcţionar - a unui dar sau a oricărui alt folos material, în
legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu.
Este de observat că, în Codul penal bulgar, acţiunea ce constituie
elementul material al infracţiunii nu trebuie să preceadă efectuarea
actului de serviciu; primirea efectivă a darului sau folosului reprezintă, în
aceste condiţii, o remuneraţie nu numai pentru ceea ce se va săvârşi, ci
şi pentru ceea ce s-a săvârşit, spre deosebire de legea penală română
care incriminează distinct fapta în această din urmă ipoteză ca fiind
infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
166
CAPITOLUL VI
Secţiunea I - Necesitatea completării cadrului legislativ pentru creşterea eficienţei în combaterea corupţiei.
Oricât de democratică şi bine organizată ar fi o societate, dacă nu
ar dispune de cadre competente, devotate şi corecte, nu ar fi posibilă
buna funcţionare a aparatului de stat şi a tuturor funcţiilor sociale.
Funcţionarii reprezintă sistemul nervos al oricărui organism social, ei
sunt chemaţi să asigure funcţionarea ireproşabilă a organismului social
pe baza principiilor care caracterizează statul de drept.
Pentru a asigura buna desfăşurare a activităţilor de interes public,
precum şi pentru a se preveni şi combate faptele antisociale grave
susceptibile să stânjenească, să împiedice sau să aducă atingere
acestei activităţi, este necesară intervenţia legii penale. Se impune
sancţionarea severă a acelor funcţionari care au o comportare incorectă
făcând din funcţia lor o sursă de venituri în detrimentul societăţii.
Deoarece corupţia, în perioada pe care o parcurgem, cunoaşte o
accentuare fără precedent şi la toate nivelurile, legiuitorul a fost obligat
să intervină prin sporirea pedepselor, cât şi prin prevederea unor
variante agravante în funcţie de calitatea făptuitorului.
Tot pentru stăvilirea fenomenului corupţiei, în România a luat fiinţă
o serie de organisme cu scopul de a stabili sfera de manifestare a
acestui fenomen, de a limita extinderea şi de a acţiona pentru
combaterea acestuia. Aceste organisme se prezintă sub forma unor
comisii la nivelul Parlamentului României pentru investigarea unor
167
abuzuri sau cazuri de corupţie, semnalate în anumite domenii ale vieţii
sociale. Au fost înfiinţate anumite structuri permanente care acţionează
în cadrul diferitelor autorităţi publice. Astfel, a fost înfiinţată Direcţia de
supraveghere şi control vamal care funcţionează în cadrul Ministerului
de Finanţe şi Brigada pentru combaterea crimei organizate şi corupţiei în
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei. De menţionat că, pe baza
prevederilor Constituţiei, a fost înfiinţată Curtea de Conturi cu importante
atribuţii în domeniul verificării modului în care se administrează şi
gestionează averea publică sau de interes public.
Limitele pedepsei aplicate în cazul art. 254 C. penal au fost
modificate prin Legea nr. 140/1996; astfel, în art. 254 (înainte de
modificare prin prezenta lege) fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 10 ani, pe când în actualul conţinut legal al art. 254 C. penal, fapta se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani în varianta tip. Pentru
creşterea eficienţei în combaterea corupţiei recomandabil ar fi mărirea
minimului special al acestei infracţiuni, nu numai a maximului special al
infracţiunii.
Pe viitor, legiuitorul ar trebui să facă o diferenţiere privind regimul
sancţionator în funcţie de calitatea subiectului activ, de urmările faptei,
de calitatea actului.
Astfel, pedeapsa trebuie să fie mai aspră în cazul faptei de luare
de mită săvârşită de un judecător sau de o altă persoană cu atribuţii
judiciare, cât şi în cazul dării de mită când este comisă pentru coruperea
unui judecător sau arbitru.
168
Secţiunea a II a - Propuneri pentru un regim de
sancţionare diversificat în noul Cod Penal
Opinia publică din România consideră că adoptarea unor soluţii
eficiente de combatere şi prevenire a acestui fenomen trebuie să
conducă atât la, înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează acte
de corupţie în diferite sectoare, cât şi la diversificarea sistemului de
sancţiuni şi pedepse aplicate indivizilor cu comportamente coruptive243.
În urma unui sondaj, s-a solicitat populaţiei investigate să-şi
expună opiniile cu privire a ceea ce consideră ea fundamental pentru
combaterea şi prevenirea fenomenului de corupţie, rezultând în acest
sens patru categorii principale de propuneri244.
A) Propuneri cu caracter legislativ
Majoritatea subiecţilor au optat pentru îmbunătăţirea legislaţiei, a
modului ei de aplicare, cât şi pentru îmbunătăţirea sistemului
sancţionator.
În primul caz, măsurile specifice ar fi:
- legi mai aspre decât cele existente;
- legi mai adecvate decât cele existente;
- aplicarea mai fermă şi corectă a legilor
În al doilea caz:
- aplicarea unor pedepse mai aspre;
- privarea de libertate;
- sporirea cuantumului amenzilor
- pedeapsa capitală;
- confiscarea averii;
243 Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, "Corupţia şi crima organizată în România”, Buc., 1994, p. 153244 Idem, p. 157
169
- suspendarea din funcţii publice245.
B) Propunerile cu caracter economic se extind pe o gamă largă, de
la sugerarea unei soluţii care vizează optimizarea procesului până la
cele care au ca scop controlul sever instituit asupra căilor ilicite de
dobândire a unor resurse fără muncă.
Majoritatea acestor propuneri se referă la necesitatea accelerării
procesului de reformă şi de privatizare apreciate ca, desfăşurându-se în
mod inadecvat şi întârziind nepermis de mult, situaţii de natură a facilita
ambiguităţile de care profită mai ales cei corupţi.
Atât adoptarea legislaţiei economice mai severe, mai adecvate, cât
şi intensificarea Gărzii financiare, se înscriu în tendinţa de apreciere a
corupţiei ca un efect al absenţei măsurilor punitive.
În acest context, nefastul fenomen este privit mai puţin ca un act
infracţional, cât ca o consecinţă şi chiar cauză a erorilor distorsiunilor şi
ambiguităţilor unei tranziţii echivoce care epuizează resursele
economice şi financiare instituţionalizând criza în plan economic.
Corupţia există, par să sugereze opiniile subiecţilor, pentru că
există şomaj, pentru că oamenii nu mai muncesc cum trebuie, pentru că
economia nu mai funcţionează cum trebuie, pentru că legislaţia
economică este inadecvată şi pentru că apărătorii legalităţii economice
nu-şi fac datoria aşa cum ar trebui246.
C) Propunerile cu caracter politic în principal se referă la:
I Schimbări cu caracter politic - măsurile specifice, în acest caz, ar
fi:
- guvern de coaliţie;
- schimbarea (remanierea) guvernului;
- venirea opoziţiei la putere;245 Ibidem, p. 158246
Ibidem, p.162
170
- alegeri anticipate;
- schimbarea preşedintelui;
- reinstaurarea monarhiei.
II Funcţionarea mai adecvată a instituţiilor politice şi de stat. În
această situaţie, măsurile specifice ar fi:
- demiterea din funcţie a demnitarilor corupţi mergând până la
excluderea din viaţa politică;
- moralitatea mai mare a guvernanţilor şi oamenilor politici
- depolitizarea funcţiilor publice şi administrative;
- comisii în toate instituţiile statului şi la nivel naţional;
- o platformă politică mai adecvată situaţiei ţării;
- reducerea numărului de partide politice;
- respectarea promisiunilor făcute de partidul de guvernământ şi
preşedinte în campania electorală ,
- mai multă fermitate, control şi competenţă din partea guvernului şi
preşedintelui ţării;
- demiterea foştilor demnitari comunişti din viaţa politică;
- delimitarea puterilor în stat ,
- activitatea mai eficientă a Parlamentului247
D) Alte propuneri. În afara măsurilor menţionate, o parte mai mică
din populaţia investigată (3,9%) a propus un număr de soluţii pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului de corupţie, care nu pot fi
clasificate în categoriile precedente. Dintre ele, pot fi menţionate
următoarele:
- atitudini mai severe din partea opiniei publice;
- dezvăluirea publică a tuturor actelor de corupţie prin intermediul
radioului şi televiziunii;
247 Ibidem, p. 163
171
- judecarea publică a celor corupţi;
- schimbarea mentalităţii oamenilor printr-o educaţie mai adecvată;
- educaţia în spiritul valorilor religioase;
- programe de educaţie speciale în sprijinul tinerilor şi adulţilor,
- educaţia în spiritul deplinei personalităţi
- eliminarea birocraţiei din viaţa publică;
- implicarea sindicatelor în lupta contra corupţiei248
Toate aceste măsuri sunt menite să asigure o eficienţă mai mare
în prevenirea corupţiei, printr-o activitate de şcolarizare educativă şi
formativă corespunzătoare.
Urmând exemplele altor ţări care se confruntă cu acest fenomen
antisocial, organismeIe de prevenire din ţara noastră trebuie să-şi fixeze
programele de luptă împotriva corupţiei pe o bază ştiinţifică, în funcţie de
exigenţele sociale şi imperativele economice şi politice, elaborând şi
experimentând multiple soluţii întemeiate pe cercetarea etiologică şi
practică a acestui fenomen.
De asemenea, ar fi necesar un act normativ, al căror norme să
oblige toate structurile vieţii economice, politice şi sociale, ca activitatea
lor să fie transparentă, aşa cu este, spre exemplu Legea nr. 93-122 din
Franţa.
Se impune o reglementare prin care să se extindă sfera
infracţiunilor de corupţie şi la faptele antisociale săvârşite în alte
sectoare de activitate, cum ar fi: acordarea unor credite de către unităţi
din sistemul financiar-bancar cu încălcarea Iegii, obţinerea şi folosirea
unor informaţii ce nu sunt date publicităţii, asocierea în organizarea unor
societăţi, fundaţii sau firme economice fictive.
248 Ibidem, p. 164
172
În sfârşit, s-ar impune o reglementare mai severă privind
sancţionarea unor infracţiuni care se află în legătură directă cu
fenomenul corupţiei, cum sunt: tăinuirea, favorizarea, falsul şi uzul de
fals, contrabanda cu bunuri şi alte valori, asocierea în scopul săvârşirii
unor fapte antisociale.
173
CONCLUZII
În cuprinsul prezentei lucrări am tratat succint noţiunea de
corupţie, conţinutul, formele şi întinderea ei în plan social, analizând, în
principal, luarea de mită, infracţiunea cel mai des întâlnită şi cu un
spectru larg de consecinţe asupra relaţiilor sociale (corelată şi relativ
interdependentă cu darea de mită). De altfel, luarea şi darea de mită
sunt şi cel mai reglementate atât în legea penală şi procesual-penal
română, cât şi în sistemele de drept comparat.
Formele, metodele, sancţiunile, competenţele şi procedura de
urmărire şi judecată ale infracţiunilor de luare şi dare de mită, cunosc o
dezvoltare prioritară în jurisprudenţă şi chiar în diferitele reuniuni
naţionale şi internaţionale cu caracter juridic (seminarii, sesiuni de
comunicări, schimburi de experienţă), tocmai datorită frecvenţei şi
periculozităţii acestor infracţiuni.
Din analiza acestor infracţiuni se desprind următoarele concluzii:
deşi sunt numeroase şi de o mare varietate, au fost incluse într-un titlu
unic, deoarece ele reprezintă o trăsătură esenţială comună, constând în
aceea că, prin săvârşirea lor, se aduce atingerea unor relaţii de aceeaşi
natură, relaţii privesc activitatea de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Activităţile de interes public, ca şi celelalte activităţi reglementate
de lege, se realizează prin intermediul funcţionarilor publici. Faptele de
încălcare care pot prejudicia grav activitatea de serviciu, ca şi interesele
legale ale persoanelor, precum şi faptele săvârşite de particulari în
legătură cu atribuţiile de serviciu ale celor dintâi, pot aduce şi ele grave
prejudicii activităţii de serviciu.
174
Aceste infracţiuni au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la
buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu. Prin incriminarea faptelor
incluse în această categorie de infracţiuni, în unele cazuri, s-a urmărit, în
subsidiar, şi apărarea altor relaţii sociale care pot fi vătămate prin
săvârşirea lor.
De exemplu: prin incriminarea abuzului în serviciu contra
intereselor publice s-a urmărit, în afară de asigurarea bunei desfăşurări
a activităţii de serviciu, şi ocrotirea patrimoniului. De regulă, aceste
infracţiuni sunt lipsite de un obiect material. Totuşi, când acţiunea
incriminată este exercitată direct asupra unui bun, există şi un
asemenea obiect.
Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, sunt infracţiuni
cu subiect calificat, existenţa lor fiind condiţionată de calitatea specială a
făptuitorului, care trebuie să fie un funcţionar public.
În ceea ce priveşte coautorul, pentru existenţa acestuia, în cazul
infracţiunilor care au ca subiect numai un funcţionar public sau alt
funcţionar, este necesar ca făptuitorul care săvârşeşte actele de
executare să aibă calitatea specială cerută de legea autorului.
Participantul care săvârşeşte acte de executare, dar nu are
calitatea de funcţionar public sau alt funcţionar, răspunde pentru
complicitate concomitentă în respectiva infracţiune. Instigator sau
complice poate fi orice persoană. Infracţiunile de serviciu sau în legătură
cu serviciul se realizează, sub aspectul elementului material, de cele mai
multe ori, printr-o acţiune.
De aceea, în cazul acestor infracţiuni, trebuie stabilită întotdeauna
sfera atribuţiilor de serviciu ale celui învinuit de săvârşirea faptei, pe
baza actelor normative care reglementează activitatea serviciului
respectiv. În cazul celorlalte infracţiuni (aici mă refer la cele în legătură
cu serviciul) acţiunea sau inacţiunea este distinctă de activitatea proprie
175
serviciului, dar o influenţează pe aceasta într-un fel oarecare.
Caracterizată ca un fenomen social grav, corupţia cunoaşte în
toată lumea o amploare deosebită, extinzându-se în cele mai diferite
medii ale societăţii, la cele mai înalte nivele de organizare şi conducere,
cu ramificaţii extrem de variate, care depăşesc graniţele naţionale; se
creează uneori adevărate reţele (mafiote) conduse de infractori versaţi,
care în multe cazuri au funcţii mari în structurile economico-sociale şi
sunt consideraţi persoane onorabile.
Corupţia se intercondiţionează, de regulă, cu o diversitate de alte
infracţiuni: economice, financiar-bancare, vamale, falsuri, înşelăciuni,
sechestrare de persoane, şantaje etc.
Fenomenul corupţiei s-a dezvoltat tot mai mult şi mai diversificat în
timp, în ciuda reglementărilor şi a altor măsuri de eradicare, de stopare
sau măcar de micşorare a lui, devansând vizibil legislaţia penală.
Situaţia este generală în toate statele, dar mai pregnantă în ţările aflate
în curs de tranziţie. În aceste ţări legislaţia este încă, în mare parte, în
formare sau consolidare, este insuficient de fermă în raport cu
periculozitatea faptelor săvârşite, unde unele reglementări sunt uneori
neclare şi unde, pe lângă toate acestea, se manifestă şi un anumit
dispreţ faţă de lege şi organele chemate s-o aplice.
Nici România nu face excepţie de la o astfel de situaţie, ba mai
mult, cauzele arătate se manifestă mai pregnant, adăugându-se şi altele:
nivelul de trai scăzut, ratele mari ale şomajului, ale inflaţiei, precaritatea
asistenţei socio-medicale etc.
176
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
G. Antoniu, Marin Popa, Şt. Daneş, “Codul penal pe înţelesul tuturor”, Editura Politică, Bucureşti, 1970G. Antoniu, Şt. Daneş, Marin Popa, “Codul penal pe înţelesul tuturor”, Ed. Societăţii Tempus, România - Bucureşti 1995Vasile Dobrinoiu, "Corupţia în Dreptul penal român", Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995Dicţionar Enciclopedic Român, vol. II D-J, Ed. Politică, Bucureşti, 1964Monitorul Oficial nr.222 din 24 sept.1938Monitorul Oficial nr.248/1943V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican "Noul Cod penal şi Codul penal anterior - prezentare comparativă", Editura Politică, Bucureşti. 1968 Codul penal şi Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea 140/1996 şi legea 141/1996Monitorul Oficial nr. 219/18.05.2000, Legea nr. 78 din 8 mai 2000Codul penal al RomânieiV. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.4, Partea specială", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972O. A. Stoica, "Drept penal, Partea Specială", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti1976G. Antoniu, C-tin Bulai, Gh. Chivulescu, "Dicţionar juridic penal", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976S. Kahane, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti 1972V. Papadopol, lucrarea colectivă "Principii de drept", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 G. Antoniu, "Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968V. Dongoroz şi colectivul, "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Academiei, Bucureşti, 1963I. Oancea "Drept penal. Partea generală", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971V. Dongoroz şi colab. "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", Ed Academiei, Bucureşti, 1972 O. A. Stoica "Drept penal. Partea specială", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, I976R. M. Stănoiu - op. Cit. p. 8, V. Dongoroz, "Drept penal", Bucureşti, 1939C. Bulai, "Drept penal român. Partea generală", vol.I, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992
177
O. A. Stoica, M. C. Ardeleanu, "Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită” în formă continuată în R.R.D. nr.12/1981Cod penal al României,art.24; Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr.69/1974 în R.R.D.,nr.6/1974Monitorul Oficial nr.289 din 14.11.1996Aneta Grigorovici, "Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976Tribunalul SupremTribunalul Regional Iaşi Tribunalul MunicipiuluiTribunalul Jud TimişGabriela Voicu, notă critică la dec. nr. 1647/1992Tribunalul Regional DobrogeaTribunalul Regional ConstanţaV. Dorneanu, "Conexiuni ale legislaţiei muncii cu legislaţia penală privind executarea pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, R.R.D., nr.4/1981A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985I. Dumitru, Funcţionarul cu atribuţii de control-subiect activ calificat al infracţiunii de luare de mită “Dreptul" nr.8/1994Curtea de Apel Bucureşti, Secţ. I pen , dec. nr. 206/A/1994 (nepublicată)R. Lupaşcu, "Infracţiunile de luate de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă” , "Dreptul" nr.5-6/1994 şi "Pro lege" nr.l/1994S. Kahane "Infracţiuni contra avutului obştesc", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1963V. Dobrinoiu - "Unele aspecte ale infracţiunilor de luare de mită în forma continuată" în RRD. nr.l2/1981C. Bulai "Drept penal, Partea generală", vol. II, "Infracţiunea", Bucureşti, 1981Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968Judecătoria Brăila, sent. pen., nr.962/1993Tribunalul Judeţean Dolj., dec. nr. 370/1987, în R.R.D., nr.7/1990Codul penal al RomânieiJudecătoria Slatina, Sent. pen. Nr.680/1993T. Simbrian, H. Diaconescu - în nota în R.R.D. nr. 2/1988,p.61; Dec. sen. nr.370/1987 a Tribunalului Judeţean DoljR. Garraud, op. cit, p.397, E. Garcon, op. cit., p.423, citaţi de V. Dobrinoiu în "Corupţia în dreptul penal român", Bucureşti,1995Judecătoria Câmpina - Sent.pen. nr.328/1993Dorin Ciuncan - “Infracţiunea de luare de mită în forma continuată” în Dreptul nr.4-5/1991
178
Codul penal şi Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea nr.140/1996 şi Legea nr.141/1996I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, "Tratat de drept şi procedură penală;", vol. III, ediţia a II-aI. Munteanu, "Corupţia funcţionarilor publici în dreptul penal român", citat de V. DobrinoiuCodigo Penal y legislation complementaria, decimoseptimana edition, actualizada a septembre de 1992, Editorial Civitas, S.A, Espana, Madrid, 1992Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, "Corupţia şi crima organizată în România”, Bucureşti, 1994
179