+ All Categories
Home > Documents > logopedie

logopedie

Date post: 30-Oct-2014
Category:
Upload: andreea-rotariu
View: 200 times
Download: 6 times
Share this document with a friend
Description:
logopedie rezumat
Popular Tags:
52
CURS CURS LOGOPEDIE LOGOPEDIE TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ A VORBIRII Tulb urar ea Definiţie Forme Etiologia Bâlb âial a - o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje sau a unor spasme puternice odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziţii, sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte Boşcaiu, E. (1970) - clonică (repetarea primelor silabe, cu pauze mai mari sau mai mici între primele silabe şi restul cuvântului); - tonică (încleştarea maxilarelor, fără să fie în stare să articuleze un sunet); - primară (simple prelungiri ale unor sunete – inconstient); - secundară (elementele nevrotice - constient). - ereditate, simulată sau disimulată (o anumită instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea unor activităţi psihice în general); - particularităţi anatomo- fiziologice; - imaturitate a căilor piramidale; - tulburările endocrine; - tulburările de lateralizare şi organizare temporo-spaţială; - disfuncţia circuitelor de control ale limbajului; - tulburări asociate, cum ar fi dislaliile sau întârzierile mari în apariţia limbajului; - o stare de hiperexcitabilitate; - bâlbâiala ar fi un "simptom nevrotic" cu valoare de apărare împotriva anxietăţii; 1
Transcript
Page 1: logopedie

CURS CURS LOGOPEDIELOGOPEDIE

TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ A VORBIRII

Tulburarea

Definiţie Forme Etiologia

Bâlbâiala

- o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje sau a unor spasme puternice odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziţii, sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte Boşcaiu, E. (1970)

- clonică (repetarea primelor silabe, cu pauze mai mari sau mai mici între primele silabe şi restul cuvântului);- tonică (încleştarea maxilarelor, fără să fie în stare să articuleze un sunet);- primară (simple prelungiri ale unor sunete – inconstient);- secundară (elementele nevrotice - constient).

- ereditate, simulată sau disimulată (o anumită instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea unor activităţi psihice în general);- particularităţi anatomo-fiziologice;- imaturitate a căilor piramidale;- tulburările endocrine;- tulburările de lateralizare şi organizare temporo-spaţială;- disfuncţia circuitelor de control ale limbajului;- tulburări asociate, cum ar fi dislaliile sau întârzierile mari în apariţia limbajului;- o stare de hiperexcitabilitate;- bâlbâiala ar fi un "simptom nevrotic" cu valoare de apărare împotriva anxietăţii;- bâlbâiala este o tulburare neurologică implicând rolul regiunii corticale în controlul vorbirii. Etiologia bâlbâielii să fie cuprinsă în contextul bio-psiho-social.

Logonevroza

- momentul conştientizării bâlbâielii şi trăirea ca atare în planul personalităţii (a conştientizării respective) transformă bâlbâiala în logonevroză Verza, E., (1972). Bâlbâiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor, silabelor şi

Etiologia este comună pentru bâlbâială şi logonevroză: apariţia uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a individului, de felul cum trăieşte, în plan psihic, handicapul. În logonevroză aceşti factori se înscriu într-un vast complex

1

Page 2: logopedie

cuvintelor, iar logonevroza presupune pe lângă acestea, modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul înconjurător în general, prezenţa spasmelor, a grimaselor, a încordării şi a anxietăţii, determinate de teama că va greşi în timpul vorbirii.

multi factorial de origine somato-fiziologică, psiho logică, pedagogică şi socială.

Tahi lalia

- vorbirea accelerată, rapidă care apare, în special, la copiii nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de mişcări ale mâinilor, braţelor, întregului corp. Dacă tahilalia nu este corectată la timp se poate transforma în bâlbâială.

- dizarmonii între activitatea scoarţei cerebrale, care organizează gândirea şi capacitatea organelor fonatorii de a o transmite prin vorbire, fiind un conflict permanent între gândire şi vorbire.

Bradilalia

- vorbirea foarte înceată, rară, tărăgănată, cu pronunţia sunetelelor neclară, confuză, incomplet articulată. Vocalele sunt pronunţate tărăgănat, şters, consoanele sunt slab articulate; bradilalia este însoţită şi de bradipsihie, procesele de gândire fiind şi ele încetinite.

- apare la copiii extenuaţi din cauza unor boli, a tulburării glandelor cu secreţie internă sau subnutriţi.

Aftongia

- poate apare ca un simptom al bâlbâielii, dar poate apare şi în afara ei (în timpul vorbirii sau a încercărilor de a vorbi, în muşchiul limbii apare un spasm de durată, limba încordată sprijinindu-se pe o parte sau alta a cavităţii bucale sau în afara gurii, vorbirea devenind imposibilă).

2

Page 3: logopedie

Simptomatologie - caracteristici specifice în bâlbâilă

Sunt două grupe de simptome în strânsă legătură una cu cealaltă: biologice (fiziologice) şi sociale (psihologice).

De cele biologice (fiziologice) aparţin spasmele (convulsiile) în vorbire, tulburări în sistemul nervos central, sănătatea fizică.

De cele psihice aparţin întreruperile, blocajele în vorbire şi alte tulburări în vorbirea expresivă, fenomenul fixării asupra defectului, logofobia, subterfugii diferite.

Principalul simptom extern al bâlbâielii este spasmul în procesul actului vorbirii. Durata acestuia, în cazuri medii, oscilează între 0,2-12,6 secunde. În cazuri grave pot ajunge până la 80-90 secunde. Spasmele se deosebesc după formă, localizare şi frecvenţă.

În cazul spasmelor tonice se observă un spasm prelungit (t-oporaş) iar în cazul spasmelor clonice se observă repetarea uneia şi aceleiaşi mişcări spasmodice (to-to-poraş). Asemenea spasme, de obicei, lezează întreg aparatul respirator, articulator şi de vorbire. În funcţie de spasmele ce acţionează asupra unora sau altora dintre organele vorbirii deosebim trei forme de spasme: respiratorii, verbale şi articulatorii.

În bâlbâială sunt trei forme de tulburări ale respiraţiei: expiratorie, inspiratorie şi mixte (atât pe inspiraţie cât şi pe expiraţie).

Spasmele în aparatul vorbirii se caracterizează prin: închidere (coardele vocale se unesc prin spasm şi pentru scurt timp rămân unite) - glasul, vocea se întrerupe pe neaşteptate sau se formează un spasm clonic (A-a-a-a), întrerupere (glota rămâne deschisă şi se observă o totală tăcere) şi vocale - specifică copiilor care prelungesc vocalele în cuvinte.

În aparatul articulator se deosebesc convulsiile (spasmele): labiale, linguale şi palatale. Mai des şi în mod mai pronunţat apar la pronunţarea consoanelor explozive (c, g, p, b, t, d); mai rar şi cu o intensitate redusă la consoanele fricative. La consoanele sonore spasmele apar mai des decât la consoanele surde în special în combinaţie cu vocalele şi, de asemenea, la începutul cuvintelor, al frazei, sintagmei sau al paragrafului. Ca urmare, pe lângă dificultăţile de natură fonetică a sunetelor, un mare rol îl au factorii gramaticali: aşezarea cuvintelor în frază, structura textului etc. De aceea trebuie să ţinem cont de conţinutul textului, de dificultăţile semantice ale cuvintelor de pronunţat (se bâlbâie mai puţin la o povestire simplă despre lucruri cunoscute decât la un raţionament complicat). Caracterizarea manifestărilor exterioare a copiilor bâlbâiţi:

1) în vorbirea bâlbâiţilor atrage atenţia tulburarea armoniei acesteia, a ritmului şi a melodicităţii. Vorbirea este sacadată, cu pauze nemotivate, repetiţii, cu pronunţări grele a unor sunete sau un început greu de fraze;

2) la mulţi bâlbâiţi se dezvăluie tertipuri verbale sub formă de sunete, combinaţii de sunete sau cuvinte auxiliare (embolofrazie);

3) activitatea verbală la mulţi copii este redusă, comunicarea cu cei din jur este limitată, aceasta dovedind tulburări ale funcţiei comunicării vorbirii;

4) la copiii bâlbâiţi (în special de vârstă fragedă) se observă în vorbire imperfecţiuni fiziologice de pronunţare a sunetelor, o utilizare incorectă a cuvintelor, o alcătuire incorectă a frazelor;

5) în unele cazuri, defectele de vorbire la copiii bâlbâiţi se reflectă şi în scris sub forma repetării literelor asemănătoare, a silabelor, de formulare incorectă a propoziţiilor.

3

Page 4: logopedie

Înţelegerea propriului defect de vorbire, încercările fără succes de a se dezbăra de acesta sau de a-l masca, adesea generează anumite particularităţi psihologice: timiditate, şovăială, tendinţă de însingurare, teama de vorbire, sentimentul de deprimare şi frământări constante datorate propriei vorbiri. Uneori, dimpotrivă, apare tendinţa de agresivitate, indisciplină şi brutalitate.

. Odată cu agravarea bâlbâielii, simptomele primare: repetiţiile şi prelungirile de sunete, sunt înlocuite în mod treptat cu spasme tonice care se generalizează asupra întregului aparat fonator. Cauza acestor modificări se explică prin îndreptarea atenţiei copilului bâlbâit asupra propriei pronunţări. Bâlbâitul, devine conştient de defect, încearcă să-şi înăbuşe neajunsul evitând repetarea primelor cuvinte sau silabe din formular.În această încercare el reuşeşte să-şi înăbuşe simptomele primare (repetiţiile, prelungirile de sunete) recurgând la o stare de supraîncordare, ce se manifestă prin apariţia unui blocaj tonic ce frânează de fapt emiterea sunetelor. Încercările de a învinge obstacolele duc la extinderea spasmelor. Într-o fază mai avansată apar numeroase ticuri, contorsiuni faciale sau mişcări ritmice ale membrelor.

Frecvenţa spasmelor la bâlbâiţi depinde de condiţiile mediului înconjurător în care vorbesc. De obicei, bâlbâiţilor le este mai uşor să vorbească într-un mediu binecunoscut sau în singurătate, şi mult mai greu în prezenţa unor persoane străine, în locuri publice.

În cortex au loc neîntrerupt două procese nervoase principale: excitaţia şi inhibiţia. Interacţiunea lor corectă determină starea normală a întregii activităţi nervoase superioare a omului. Când este tulburat echilibrul acestor procese poate avea loc fenomenul numit de Pavlov: "răsturnare". Datorită acesteia, un focar mare în cortex tulbură interacţiunea corectă a cortexului cu subcortexul, în special, a acelei părţi de subcortex unde sunt centrii ce reglează ritmul vorbirii. Urmarea acestor tulburări este dezorganizarea mişcărilor verbale coordonate (respiraţie, voce, articulare) care se exprimă în spasme verbale.

Procedee incorecte de educaţie pot constitui traumatisme psihice constante ce pot duce la tulburarea activităţii nervoase superioare şi, ca urmare, la bâlbâială. Adesea, tulburarea activităţii nervoase superioare se poate produce şi ca urmare a unui traumatism puternic psihic sau fizic. Este răspândită în mod nejustificat părerea că şocurile nervoase provocate de spaimă sunt singurele cauze ale bâlbâielii. În realitate, astfel de cauze sunt multiple, bâlbâiala fiind o tulburare neomogenă.

Intensificarea bâlbâielii la copii se observă în perioada instruirii şcolare, în special în primul an, şi apoi în perioada maturizării sexuale. În agravarea bâlbâielii joacă un rol important, pe de o parte, particularităţile psihofiziologice ale copilului: creşterea conştiinţei şi a autoaprecierii, perioada maturizării sexuale. Pe de altă parte, bâlbâiala poate fi intensificată sub influenţa mediului şcolar, prin sistemul de lecţii, evaluarea cunoştinţelor, intensificarea activităţii copilului în perioada şcolară (inclusiv cea verbală), particularităţile relaţiilor cu profesorii şi colegii etc.

Bâlbâiala se întâlneşte mai des la băieţi decât la fete, aproximativ de 3 ori. J.A. Ssicorski explică acest fapt prin dezvoltarea congenitală mai bună a centrilor motori ai emisferei stângi la femei în comparaţie cu cea a bărbaţilor.

Printre copiii ce trăiesc în mediul rural, bâlbâiala se întâlneşte mai rar decât la copiii din mediul urban. Acest fapt se explică prin condiţiile de viaţă: aer curat, un mediu ambient mai calm, un ritm de viaţă mai lent, apropierea de natură.

4

Page 5: logopedie

De asemenea, clima poate influenţa agravarea bâlbâielii. Unii autori (M. Zeeman) remarcă, că influenţele climatice asupra bâlbâielii, ca şi în alte nevroze, sunt câteodată foarte puternice, de exemplu toamna şi primăvara.

TERAPIE

Programul terapeutic pretinde de la pacient şi de la terapeut foarte mult. Din punctul de vedere al timpului, programul apare mai costisitor pentru că nu se urmăreşte o terapie intensivă şi de scurtă durată. Se pare că această terapie ar fi cea mai potrivită bâlbâitului la care tulburările de vorbire sunt însoţite de sentimente negative ce dezvoltă un comportament de evitare..

Logoterapie

Vorbirea prelungită

Vorbirea prelungită a fost recomandată de Bell, A.M. (1853) şi a reintrat în terapie prin conceptual DAF (deleated auditory feed-back – întârzierea feed-back-ului auditiv), tehnicile sale fiind valabile şi astăzi. Iniţial s-a înţeles prin vorbirea prelungită: o încetinire a vitezei de vorbire şi lungirea vocalelor, deci o schimbare care apare în condiţii DAF. În decursul timpului, acţiunea a fost dezvoltată şi conţine o combinaţie a mai multor aspecte, şi anume: 1) Introducerea şi folosirea vocii fără încordare în care un rol important îl au contactele articulatorii moi cum sunt: buzele, limba şi palatul. 2) Prelungirea tuturor sunetelor.

3) Continuitatea legăturii moi între cuvinte, pauzele sunt permise în funcţie de exprimare şi respiraţie.

4) Intonaţia şi ritmul vorbirii sunt normale.Terapeuţii consideră că prin adăugarea de exerciţii de respiraţie, frazare şi

prozodie, se obţine o vorbire normală. Bâlbâiţii pronunţă frecvent consoanele prin contacte articulatorii greoaie. Aceste contacte sunt sursa unei tensiuni articulatorii şi pot avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului de aer în cavitatea bucală. De aceea, bâlbâitul trebuie să înveţe să pronunţe cu mişcări articulatorii uşoare, moi, pentru a reduce tensiunea articulatorie. Contactele articulatorii uşoare devin un instrument necesar în reducerea tensiunii în momentul bâlbâielii.

Van Riper (1973) accentuează importanţa reducerii tensiunii vocale în timpul contactelor articulatorii, în special în contextul modificării comportamentului în bâlbâială.

În perioada exersării vorbirii prelungite trebuie să se urmărească: Învăţarea copilului cu noţiunea de sunet liber, vocale, accentuând pe mişcările

articulatorii libere şi netede, pe un flux de aer continuu. Sunetele moi vor fi învăţate de la nivel de foneme şi vor fi încorporate în activităţi ce urmează o ierarhie a lungimii şi complexităţii lingvistice.

Folosirea feedback-ul auditiv întârziat (DAF) pentru a facilita contactele articulatorii uşoare printr-un ritm încetinit de la un singur cuvânt până la nivelul frazei.

5

Page 6: logopedie

Prelungirea voluntară a primei silabe din cuvânt folosind o articulare lentă, uşoară a consoanei şi pronunţarea prelungită a vocalei.

Folosirea unor exerciţii de contrast constituie o activitate ajutătoare pentru a mări conştiinţa copilului asupra contactelor articulatorii dure.

Vorbirea întârziată

Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fracţiune de secundă prea târziu şi acest lucru determină tulburarea vorbirii normale, tulburări care se manifestă prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete, asemănătoare bâlbâielii.

Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă: Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcţie de vârsta copilului,

de capacitatea lui de înţelegere; Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii. Accentul e

plasat pe tranziţiile articulatorii netede, uşoare, pe consoane şi pe vocale prelungite, pe o intonaţie naturală a sunetelor şi pe modele de accentuare corectă;

Se poate asocia exprimarea verbală a copilului cu mişcări rapide sau încete ale corpului sau prin diferite activităţi: cântat, desenat, scris etc. De exemplu privind un album cu animale ce se mişcă rapid sau încet, copiii pot imita mişcările corpurilor acestora, ceea ce este o experienţă amuzantă pentru copii.

Folosirea feedback-ului auditiv întârziat (DAF) poate fi folosit pentru a facilita un ritm încetinit de vorbire. Copilul poate începe de la un ritm foarte încetinit şi treptat, gradat, să se ajungă la un nivel rezonabil de fluenţă.

Gestica poate fi folosită pentru a facilita creşterea controlului asupra ritmului vorbirii.

Vorbirea ritmică

Pentru stabilirea ritmului de vorbire s-au folosit metronomul şi vibrotactile. Au existat două principale linii de acţiune şi anume: o pronunţare ritmică a silabelor fără ajutor exterior şi o vorbire ritmică cu ajutorul unui metronom. Brady, P. (1968, 1971) şi-a numit terapia "Metronome Conditioned Speech Retraining".

Ritmul muzical, ca moment organizatoric, stă la baza metodei, saturaţia emoţională a acestuia, legitatea sa, permit să se creeze o serie de exerciţii, alese sistematizat şi fundamentate metodic. Conţinutul ideatic al muzicii, nuanţele ritmului şi alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru ordonarea ritmului în mişcări, ce sunt foarte necesare bâlbâiţilor ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii, corelate adesea cu caracterul dezordonat, neliniştit al mişcărilor.

Un avantaj important al acestei metode este tendinţa acesteia de a înviora tonusul muscular suprasolicitat al bâlbâiţilor. Această tensiune corespunde adesea cu retardarea vorbirii şi este o piedică importantă în corectarea vorbirii. Retardarea motorie se răsfrânge asupra întregii musculaturi cuprinzând şi aparatul verbal.

Pentru păstrarea unei armonii în activitate şi a principiului ierarhizării exerciţiilor, se poate împărţi materialul practic după următoarea schemă:

1) Cânt;

6

Page 7: logopedie

2) Exerciţiu introductiv;3) Exerciţii de reglare a tonusului muscular;4) Exerciţii ce activează atenţia;5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical;6) Exerciţii de vorbire;7) Joc;8) Exerciţii finale.

Neîndoielnic, atenţia este necesară în toate exerciţiile, simţul ritmului muzical este evident, întotdeauna mişcările trebuie să fie libere, iar vorbirea este inclusă în toate exerciţiile. Introducerea cuvântului este exerciţiul ce leagă vorbirea de unele elemente ale vorbirii muzicale. Aceste exerciţii uşurează vorbirea, reduce fenomenele tonice şi clonice din timpul bâlbâielii şi formează un teren favorabil pentru vorbirea fluentă.

1) Cântul - reglează respiraţia, dezvoltă capacitatea pulmonară şi cutia toracică, ajută la favorizarea unei vorbiri armonioase, sonore. În selecţia cântecelor pentru copii trebuie să se ţină seama de: conţinutul şi textul cântecului, ritm, lungimea frazelor.

2) Exerciţiile introductive - constau în teme uşoare, elementare, de marş în diferite direcţii. Aceste exerciţii învaţă copiii să se orienteze în spaţiu, de a- şi forma deprinderi elementare de mers în cerc, de a forma şiruri, coloane.

3) Exerciţiile de reglare a tonusului muscular - vizează reducerea tensiunii excesive şi educarea capacităţii de a controla această tensiune. Importante sunt exerciţiile de alternare a încordării şi slăbirii muşchilor. Aceste exerciţii sunt însoţite de cuvinte în formă versificată, nu necesită un acompaniament muzical, deoarece ritmul şi precizia mişcărilor se ating prin însoţirea acestora cu ritmul versurilor.

4) Exerciţii ce activează atenţia - se referă la stimularea specială a atenţiei, dezvoltarea memoriei prin formarea de reacţii rapide şi precise la excitanţi vizuali şi auditivi, dezvoltarea capacităţii de concentrare şi a capacităţii volitive a copilului. Exerciţiile trebuie să ţină seama de vârsta copilului şi de capacităţile sale.

5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical - este indicat ca muzica să fie ascultată spre sfârşitul activităţii, când s-au executat exerciţiile finale, deoarece copilul trebuie lăsat să se odihnească, să se relaxeze.

6) Exerciţiile de vorbire - includ exerciţii logopedice prin care se formează şi se dezvoltă deprinderile de vorbire liberă, se educă ritmul şi precizia pronunţării cuvintelor fără blocaje sau iteraţii de sunete şi silabe.

7) Jocurile - incluse în schema exerciţiilor de ritmică logopedică sunt suficient de mobile pentru a satisface necesitatea naturală a copiilor de a executa mişcări rapide, dar să nu-i obosească. Jocul se poate rezuma la cuvinte sau propoziţii scurte şi, de asemeni, la recitarea unor versuri. Un joc ce s-a desfăşurat corect are şi o influenţă pozitivă asupra calităţilor psiho-fizice ale copilului. Pentru unii copii, jocul este mijlocul de a-i atrage în colectiv, de a le învinge timiditatea.

8) Exerciţii finale - jocurile fiind mobile pot provoca accelerarea bătăilor inimii, intensificarea respiraţiei şi este necesar să se liniştească copiii şi să li se comute atenţia de la exerciţiile logopedice. Încărcătura fizică şi psihică trebuie reduse la minimum şi este indicată ascultarea muzicii. În stabilirea exerciţiilor trebuie să se ţină cont de vârsta şi posibilităţile verbale ale copiilor.

7

Page 8: logopedie

Menţinerea efectelor terapiei

Se ştie că după terminarea terapiei pacienţii vorbesc fluent, dar trebuie ca acest efect să se menţină pe o durată cât mai îndelungată. Scopurile terapiei de a obţine o vorbire fluentă, o reducere a fricii, a angoasei, a comportamentului de evitare trebuie realizate la finalul terapiei. Dar s-a observat că după o perioadă de timp pacienţii pot reveni la bâlbâială. În prezent, tema "recădere" nu mai este tabu, acest "Maintenance of Fluency" a fost tratat de către Boberg, E. (1981) într-o conferinţă în Canada.

Kroll, R. (1981) afirmă că majoritatea recăderilor apar la 6 - 12 luni după terminarea tratamentului. S-a constatat că recăderile s-au produs când pacienţii au fost frustraţi sau enervaţi în cadrul unor conflicte interumane în care ei s-au simţit sub presiune. Deci, succesul terapiei este evident când pacientul câştigă o încredere fundamentată realist, când i se pune la dispoziţie un repertoriu larg de tehnici pentru rezolvarea problemelor şi obţine primele schimbări în starea sa. Silverman, F. (1981) a încercat să sintetizeze condiţiile care ar putea influenţa "recăderile" în bâlbâială:

Abaterea de la programul de tratament de menţinere a vorbirii fluente;O aparentă fluenţă verbală care se bazează pe un mod de vorbire schimbat;Creşte din nou teama faţă de bâlbâială;Scade încrederea în capacitatea programului de terapie de a menţine efectele pe

o perioadă mai îndelungată de timp;Sfârşitul terapiei este prea timpuriu sau prea brusc;Introducerea unui program nepotrivit de observaţie postterapeutică;Vorbirea fluentă nu mai are prioritate principală şi bâlbâiala nu mai este simţită

atât de hotărâtoare ca până atunci;Comunicarea se realizează cu succes chiar dacă se bâlbâie;Lipsa unei laude asupra vorbirii fluente din partea persoanelor cu care comunică;O unitate de măsură prea severă şi apariţia unei iritări în cazul unor disfluenţe

normale;Dobândirea unor boli postterapeutice;În timpul terapiei nu au fost recăderi ocazionale şi aflându-se în această situaţie

nu ştie cum s-o rezolve;O exersare defectuoasă pentru înlăturarea recăderilor.

Shenker, R. şi Danault, S. (1988) arată că următoarele condiţii facilitează pacienţilor menţinerea rezultatelor tratamentului:

1. Pacientul a învăţat în cadrul terapiei metoda de autocontrol şi este în măsură să se autocontroleze, autoîncurajeze.

2. În primele luni după terminarea tratamentului trebuie menţinute nişte contacte de supraveghere şi acestea pot stăvili posibilităţile reapariţiei bâlbâielii.

În situaţiile de criză terapeutul trebuie să fixeze un alt tratament care să prezinte posibilităţi de a-l ajuta în continuare. Convorbirea se centrează asupra crizelor prezente şi terapeutul va încerca să estompeze dificultăţile care apar. Sunt analizate sentimentele care pot acţiona pozitiv sau temerile care pot influenţa evoluţia tratamentului. Se vor fixa şedinţe speciale în care pacientul este sprijinit să treacă peste această criză. O consiliere suplimentară a membrilor familiei este indicată pentru că în acest fel se pot micşora fenomenele de angoasă, teamă, ce apar odată cu primele semne de remisiune. În caz de

8

Page 9: logopedie

pericol de recădere, unii terapeuţi oferă aşa-numitele "programe de împrospătare" în urma unor analize de comportament (Wilson, G. 1978).

3. Participarea la grupe de întrajutorare care trebuie să fie potrivite pentru transfer şi pentru menţinerea vorbirii fluente. Aceste grupe folosesc nu numai pentru un control reciproc ci şi pentru posibilitatea dezvoltării relaţiilor sociale.

În ultimii ani a fost luată în considerare prevenirea care are un rol foarte important în evoluţia bâlbâielii. Metodele folosite ar trebui în aşa măsură sensibilizate, modificate, încât să fie potrivite tehnicilor pe care preconizăm să le folosim.

Un progres deosebit în ultimii ani l-au cunoscut metodele şi programele de terapie orientate spre liniştirea, relaxarea pacienţilor. Aplicarea programelor de terapie trebuie să nu fie rigidă astfel încât să facilităm o manifestare mai largă a factorului individual. În strânsă dependenţă cu problematica individuală trebuie să oferim un program de terapie specifică fiecărui bâlbâit.

Consideraţii privind evoluţia bâlbâielii spre logonevrozăBâlbâiala se manifestă de obicei între 3 şi 8 ani, cu caracteristicile iniţiale: mici

opriri şi pauze în exprimare şi caracteristica bâlbâielii primare este absenţa din partea bâlbâitului a conştientizării disfluenţei verbale. Pe parcursul înaintării în vârstă, în anturajul copilului apar evaluări ale diferitelor situaţii, care determină anxietăţi privind modul său de a vorbi şi conştientizarea de către copil a disfuncţionalităţilor verbale. Tocmai în acest moment copilul devine logonevrotic. Această situaţie poate fi reprezentată prin schema următoare:

În această situaţie, la perturbarea verbală se adaugă toate aspectele de anxietate, tulburări de comportament, de respiraţie. Acestea sunt consecinţe induse şi nu cauza problemei.

De acum înainte, situaţia logonevroticului poate fi reprezentată prin schema:

9

Page 10: logopedie

constientizareabâlbâielii

preocupareapentru a vorbi

erori şi opririîn timpulvorbirii

neliniştesau agitaţieîn timpulvorbirii

Deci, bâlbâiala a devenit un mecanism care se autoalimentează, un "cerc vicios".Trebuie precizat că aspectele care provoacă anxietatea apar la un anumit procent

de bâlbâiţi. Deci, eroarea fiind unică, exterioară şi transformabilă, putem interveni asupra

erorii, deoarece această procedură va schimba, la logonevrotic, cadrul situaţional, după acest model:

mai puţineerori

mai puţinăconstientizare

a bâlbâielii

mai putinapreocupare

mai puţină

angoasă

tot mai putineerori de vorbire

Simptomatologie în logonevroză

În apariţia logonevrozei apar ca trăsături caracteristice diferite tulburări motorii ale vorbirii (spasme în vorbire, ticuri, mimica feţei, muşchii gâtului) precum şi subterfugii spontane. În cadrul subterfugiilor (evitării) intră mişcările ajutătoare la care recurg bâlbâiţii pentru a masca sau uşura vorbirea dificilă. Nu rareori se observă o încordare psiho-motorie generală, stângăcie în mişcări, nelinişte prelungită sau moleşeală.

pare acel cerc vicios din care bâlbâitul nu este capabil nici într-un fel să iasă. Cu cât persoana îşi dispreţuieşte propria pronunţie defectuoasă cu atât mai dificilă devine propria reglare a vorbirii. Această stare după mai multe încercări nereuşite devine o condiţie patologică reflexă şi apare din ce în ce mai des, chiar înainte de a începe o discuţie.

De la prima reacţie emoţională involuntară asupra defectului logonevroticii îşi formează treptat propria relaţie cu ei înşişi, legată de trăsăturile emoţionale şi care se oglindesc în propria luptă fără succes cu bâlbâiala.

Înţelegerea fenomenului fixării poate fi determinată astfel: reflectarea defectului de vorbire (spasmul vorbirii) în întreaga activitate psihică a logonevroticului. Acesta este rezultatul primirii şi prelucrării informaţiei despre dificultăţile, obstacolele vorbirii, acestea produc neplăceri, nemulţumiri ce sunt transformate în procese psihice, stări care interacţionează cu mediul înconjurător.

10

Page 11: logopedie

S-a constatat că :1) Fixaţia este unul din factorii de bază ce complică structura defectului şi

eficacitatea încercărilor de îndepărtare a lui.2) Există o legătură directă a fixaţiei cu vârsta copilului. Aceasta se explică prin

prezenţa factorilor neplăcuţi din mediul înconjurător, complexitatea activităţilor psihice legate de formarea personalităţii copilului, apariţia dereglărilor în sistemul nervos şi endocrin, legate şi de perioada de pubertate.

3) Se remarcă o legătură cu caracterul complicat al tulburărilor motorii. Spasmul tonic poate fi privit uneori ca o încercare a logonevroticului de a lupta cu propriul său defect. De obicei, caracterul tulburării motorii este legat de relaţia emoţională a copilului cu defectul său.

4) Efectul muncii logopedului cu logonevroticul este dependent de diferitele grade de fixaţie asupra defectului propriu. Cu cât este mai mare fixaţia, cu atât rezultatul muncii logopedului se observă mai greu, şi invers. Conştientizarea defectului de vorbire, încercările neizbutite de îndepărtare sau mascare provoacă la logonevrotic diferite reacţii psihice: vulnerabilitate, teamă, timiditate, sensibilitate, sugestionabilitate etc.Încercările de mascare a greutăţilor de vorbire îl fac pe bâlbâit să recurgă la diverse subterfugii care influenţează motricitatea generală (mişcări ale mâinilor, picioarelor, corpului, capului) precum şi în motricitatea vorbirii (muşcarea vârfului limbii, a buzei inferioare, umezirea buzelor) şi folosirea unor sunete şi cuvinte ajutătoare: şi, nu, da, iată etc. Informaţiile din literatură care indică schimbarea personalităţii sunt adeseori controversate, astfel încât nu se poate preciza gradul de specificitate. Pe temeiul celor menţionate considerăm că prin îndreptarea atenţiei copiilor bâlbâiţi asupra mişcărilor verbale, aceştia nu fac decât să-şi perturbe într-o măsură şi mai mare procesele de autoreglare.

Presiunile, măsurile educative greşite pe care le săvârşesc părinţii determină agravarea dereglărilor din exprimarea copiilor. Efectele măsurilor greşit adoptate de către părinţi în vederea corectării bâlbâielii, ca schimbarea ritmului respirator, îndreptarea atenţiei asupra pronunţării, scindarea fluenţei verbale prin pauze incorecte, conduc de cele mai multe ori la agravarea tulburării. Toate observaţiile ne îndreptăţesc să credem că filtrul atenţiei părinţilor pentru anumite disfluenţe se sensibilizează până la o stare de adevărată nevroză ce explică multe dintre atitudinile şi măsurile prea drastice.

Stările conflictuale determină modificări în comportamentul logonevroticilor care devin anxioşi sau agresivi, izolaţi faţă de mediul familial. Toate stările conflictuale determinate, pe de o parte, de neînţelegerile dintre părinţi şi copii şi, pe de altă parte, de neînţelegerile dintre părinţi, au un ecou profund asupra personalităţii copiilor (Tobolcea, I., 1995);

Corelaţia dintre labilitatea emotivă şi bâlbâială nu este pe deplin lămurită. Se discută mult faptul că experienţa emoţională depinde atât de existenţa unor resurse constituţionale cât şi de influenţele primite prin educaţie. Rezultă că toate carenţele afective, generate de stările de tensiune conflictuale şi de dizarmonie din viaţa familială determină în cea mai mare măsură starea de labilitate a copiilor, atât de dependenţi de influenţele părinţilor.De aceea considerăm că oricare ar fi fragilitatea organismului, în funcţie de mediul de dezvoltare, capacitatea funcţională a bâlbâitului se poate restabili

11

Page 12: logopedie

până la limitele normale sau dimpotrivă, se poate agrava, croniciza, determinând apariţia logonevrozei (Tobolcea, I., 2001).

De aceea se impune ca în prezentarea simptomatologiei logonevrozei, pe lângă prezentarea particularităţilor fono-articulatorii, respiratorii etc., atenţia trebuie să fie îndreptată în mod accentuat asupra particularităţilor comportamentale. Să se insiste asupra simptomelor nevrotice ca: stările de excitabilitate, agresivitate sau izolare, enurezii, insomnii, plâns nemotivat etc. Acestea sunt câteva caracteristici, deoarece simptomatologia logonevroticului este variată, complexă şi, totuşi, diferită de la un subiect la altul. De aceea, nu se poate schiţa un tabel cu o strictă simptomatologie, ci se impune cercetarea fiecărui caz în parte

Observaţii terapeutice

De regulă scopul terapiei este de a asigura pacientului capacitatea de a vorbi normal, atât cât poate să evolueze în timpul terapiei. Pentru a tinde spre realizarea acestui scop este necesar:

- să-l informăm asupra proceselor pe care le va suporta pentru a ajunge la scop;

- motivarea orelor obositoare ale exerciţiilor care-l vor ajuta să ajungă la un model de vorbire normal;

- să pretindem schimbarea poziţiilor şi a sentimentelor faţă de sine şi lumea înconjurătoare pentru a atinge scopurile terapiei propuse.

Componentele integrate sunt:- componenta motorie - verbală;- componenta comunicativă - interpersonală;- componenta cognitivă - intrapersonală;- componenta emoţională-fiziologică bazată pe experienţă.

Lucrările lui Burns, D. şi Brady, P. (1980) încearcă să contureze aşa-numitul "cerc al bâlbâielii" care poate fi înlocuit printr-un "cerc al fluenţei". Munca terapeutică începe prin analiza unei schimbări a simptomelor,acest fapt are o mare importanţă pentru pacienţi deoarece se clarifică deficienţele de care suferă. Structurarea acestor probleme este importantă pentru pacienţi şi terapeuţi pentru că dă o nouă imagine motivaţiei şi de aici se deduce terapia pentru diferite stadii şi grade ale deficienţei.

12

Page 13: logopedie

Circuitul bâlbâielii: bâlbâiala se află într-un cerc în care componentele comportamentale, cognitive şi emoţionale sunt integrate într-un cerc închis.

Circuitul fluenţei: scopul tratamentului este de a dezvolta în cadrul acestui cerc o fluenţă îmbunătăţită, o atitudine pozitivă şi relaxare care să se integreze într-un sistem încurajator.

Această metodă conţine un paradox: pe de o parte exersăm cu pacientul o tehnică de evitare a bâlbâielii, iar pe de altă parte tindem să reducem prin acest lucru sentimentele negative legate de bâlbâială şi să pretindem o atitudine acceptabilă faţă de fenomenul ca atare. Aceasta pare să fie de mare importanţă pentru profilaxia revenirilor. După terminarea terapiei, momentele de bâlbâială trebuie însoţite de o teamă minimă şi de un sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea circuitului bâlbâielii. Cele mai bune rezultate ale terapiei se bazează pe formarea capacităţilor de control care să ducă la o teamă foarte redusă. Corespunzător situaţiilor individuale trebuie să li se acorde preponderenţă laturii tehnice a vorbirii şi problematicii emoţionale. Pentru a realiza un oarecare control şi o viziune de ansamblu asupra evoluţiei vom aborda în discuţiile cu pacientul etapele pe care le vom parcurge în terapie pentru a se ajunge la bune rezultate. Buna structurare a etapelor terapiei şi progresul programului pot fi realizate prin fixarea

13

Emoţională: 1) tensiune; 2) teamă; 3) ruşine.

Comportamentală:1) lipsă de fluenţă în vorbire (bâlbâială);2) mişcări însoţitoare;3) lipsă de adaptare socială.

C o g n i t i v ă:Idei, gânduri negative anticipante care însoţesc bâlbâitul şi îl fac să devină o

persoană retrasă

Gândire negativă ce conduce la emoţii negative

Experienţă negativă care influenţează comportamentul

încordareintensificarea tendinţelor

de bâlbâială

E m o ţ i o n a l ă:1) relaxarea;2)încrederea în propria persoană.

C o m p o r t a m e n t a l ă:1) fluenţa vorbirii îmbunătăţită;2) interacţiune socială îmbunătăţită.

C o g n i t i v ă:Idei şi gânduri îmbunătăţite despre imaginea proprie

Page 14: logopedie

ritmului şi vitezei de lucru ce se potrivesc pacientului. Este necesar ca în permanenţă să întărim încrederea pacientului în posibilităţile sale şi să-l încurajăm în exersarea diferitelor exerciţii dificile. "Scopul terapiei este de a conduce pacientul ca el să devină maestrul vorbirii sale şi nu sclav" (Murray, 1980).

TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS - CITIT

Tulburarea Definiţie Forme EtiologiaDislexia dificultate de a citi,

manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei auditive, optice şi a celei kinestezice; dificultăţile în însuşirea citirii se referă atât la corectitudine cât şi în modul conştient, curent şi expresiv pe care trebuie să-l realizeze cititul.

a) Perturbări ale elementelor primare (de bază) ale grafismului-inabilitatea sau disabilitatea de a reproduce o figură geometrică după model;-dificultăţi de a trasa după comandă linii drepte, curbe, delimitări de spaţiu;-imposibiltatea sau dificultatea de a respecta direcţiile de orientare spaţială: sus-jos, stânga-dreapta;-dificultatea de a lega într-o structură unitară fragmentele grafice care compun o literă;-dificultatea de comutare a sonorului în schema grafică: copilul poate desena litera o dar nu-i reţine denumirea;-dificultăţi de legare într-o unitate a două sau mai multe litere care să reprezinte o silabă sau un cuvânt;-dificultăţi de conectare a sensului la semnele grafice începând cu silaba şi terminând cu propoziţia.

A) Factori ce aparţin subiectului:- deficienţe de ordin

senzorial;- gradul dezvoltării

intelectuale;- slaba dezvoltare

psihologică;- starea generală a sănătăţii;- reacţii nevrotice; - condiţii motivaţionale;- instabilitate emoţională;- deficienţe pe linia

activităţii şcolare;- nedezvoltarea şi tulburările

vorbirii;- leziuni ale creierului;B) Factori ce aparţin mediului:- slaba integrare în colectiv;- nivelul socio-cultural

scăzut al familiei;- dezinteresul familiei faţă

de pregătirea copilului;- metode şi procedee

necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.

Există alte trei categorii de factori care sunt discutaţi în literatura de specialitate ca fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:

- factori materni;- factori socio-

economici;

Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic; incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală normală) de a învăţa corect şi de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare normală.

Alexia incapacitatea relativ totală a învăţării actului lexic.

Agrafia incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic, se găseşte rar la copil, ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.

14

Page 15: logopedie

b) Disgrafia-dislexia specifică sau propriu-zisa nu este capabil să scrie literele după dictare deşi aceste litere le poate reproduce individual.c) Disgrafia-dislexia de evoluţie (structurală) – confuzii,inversiuni,omisiuni.d) Disgrafia-dislexia motrică - ilizibilitate şi ritm extrem de lent în scris-citit - scrierea defectuoasă (deformarea literelor), la tulburări caligrafice.e) Disgrafia-dislexia de tip spaţial

- locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi.

E.Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei care să ia în considerare mai multe criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic şi psiho-pedagogic: Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale, de la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente între grafemele şi literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar de sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi în final, neputinţa de a dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.

DE CITIT

Dezvoltare şi simptomatologie în disgrafie - dislexie

15

Page 16: logopedie

O caracteristică generală a disgrafiei-dislexiei este manifestarea fenomenelor negative a scris-cititului cu un caracter constant şi tendinţă de a se agrava, prin consolidarea deprinderilor greşite şi prin trăirea dramatică pe plan intern a eşecurilor.

În continuare vor fi prezentate câteva manifestări ale tulburărilor disgrafice-dislexice:

a) Scrisul încet, lent, stacatoSe pare că cea mai mare categorie de disgrafici-dislexici este constituită din cei ce

scriu şi citesc extrem de încet în raport cu cei ce nu prezintă astfel de deficienţe. Deşi pare surprinzător, dificultăţile cele mai pregnante nu le au la dictare, ci la copierea unui text.

Sunt două faze care devin evidente:

- În unele sitiaţii copilul scrie foarte mărunt, puchinos, înghesuie grafemele dând impresia suprapunerii lor;

- În alte situaţii grafemele sunt inegale ca mărime şi depăşesc spaţiul normal din pagină.

La cei mai mulţi există o uşoară stângăcie sau lateralitate încrucişată, dar care nu pune probleme deosebite în învăţarea scrisului cu mâna dreaptă. Din punct de vedere motric nu a fost posibilă punerea în evidenţă a unor tulburări, iar cei la care se manifestau asemenea dificultăţi au fost încadraţi în altă categorie.

Claparede propune termenul de bradilexie pentru citirea lentă şi bradigrafie pentru viteza redusă în scriere, ca derivat al bradilaliei ce desemnează vorbirea sacadată, lentă, rară.

b) Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi în înţelegerea sensului convenţional al simbolurilor lexiei

În principal asemenea dificultăţi se datoresc tulburărilor de la nivelul percepţiilor acustico-vizuale şi în general, de la nivelul proceselor cognitive ce au implicaţii negative asupra efectuării operaţiilor de analiză şi sinteză, precum şi a discriminării simbolurilor verbale. Între cele două componente, vizuală şi acustică, trebuie să existe o unitate şi un echilibru pentru a putea reproduce grafic complexul sonor. Aceste două condiţii facilitează funcţionarea, în planul ideaţiei, a operaţiilor de analiză şi sinteză, ca şi a celor de comparare şi discriminare a grafemelor în vederea redării lor diferenţiate.

Toate aceste dificultăţi fac să apară, la această categorie de disgrafici-dislexici, o serie de caracteristici: Omisiuni de grafeme şi cuvinte; Adăugiri de grafeme şi cuvinte ; Înlocuirea unor grafeme cu altele ; Contopirea unor cuvinte prin alungirea unor linii ce unesc cuvintele respective ; Nerespectarea spaţiului paginii ce se poate manifesta prin redarea inegală a unor

grafeme, sărirea unor rânduri, suprapunerea altora, nepăstrarea direcţiei de scris; Manifestarea scrisului în oglindă sau a unor fenomene asemănătoare prin rotirea

(trecerea) unui grafem în locul altuia.

În cadrul citirii pot fi surprinse următoarele caracteristici:

- greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea ce-l determină pe dislexic să încerce ghicirea lor;

16

Page 17: logopedie

- greutăţi în diferenţierea cuvintelor şi literelor asemănătoare din punct de vedere auditiv;

- greutăţi în înţelegerea celor citite;- omiterea unor foneme sau cuvinte;- emiterea unor vocale ce dau impresia existenţei unor cuvinte parazitare în vorbire.

c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice

Această categorie de dificultăţi poate fi luată în consideraţie în calitate de erori tipice disgrafice şi dislexice numai după trecerea unui timp necesar instruirii în scopul învăţării şi formării deprinderlor ortografice şi caligrafice.

De asemenea, pentru a le considera specifice, ele trebuie să se producă cu o anumită constanţă şi frecvenţă în compuneri şi dictări, iar în unele cazuri şi în copierea unui text. În unele cazuri se scrie cu literă mare şi la mijlocul cuvântului iar în altele se începe propoziţia sau fraza cu literă mică.

Tot în textele scrise pot să apară şi unele semne de punctuaţie necunoscute nu numai pentru cititorul normal, dar nici disortograficul nu le mai cunoaşte după un timp relativ scurt şi nu poate oferi explicaţii asupra lor.

Agramatismele cele mai evidente sunt: Despărţirea incorectă a unor cuvinte la capăt de rând; Despărţirea unor cuvinte care în mod normal se scriu împreună; Unirea unor cuvinte care se scriu despărţit; Scrierea substantivelor proprii cu literă mică.

Din punct de vedere caligrafic scrisul disgraficului este inegal, dezordonat, împrăştiat, cu grafeme ce variază ca proporţie, rânduri ce se suprapun sau lasă un spaţiu prea mare între rânduri. Uneori grafemele se prelungesc exagerat producându-se o unificare între cuvinte, creând aşa-numitul fenomen de contaminare.

d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte În copierea unui text fenomenul este mai rar întâlnit şi are un caracter labil, dar

este foarte evident în dictări şi compuneri.Omiterea nu se produce similar în toate cazurile, ea depinzând de o serie de

factori printre care cei mai importanţi privesc: Locul ocupat de o anumită literă sau grafem în raport cu altele; Lungimea şi dificultatea cuvântului scris; Dificultatea realizării grafice a grafemului.

Ca fenomen caracteristic pentru disgrafici-dislexici se observă omisiunile de grafeme ce vizează sistemul vocalic, ceea ce conduce la ideea diminuării importanţei vocalelor în recunoaşterea cuvântului. Vocalele cel mai frecvent omise sunt: i, e, a, u. În ceea ce priveşte sistemul consonantic, cele mai frecvente omisiuni se produc în cazul lui n, l, r, t.

Un fenomen de asemenea specific pentru aceşti elevi este acela al omiterii de silabe la începutul sau la sfârşitul cuvântului şi în interiorul lui, ceea ce determină ciuntirea sau trunchierea cuvântului. Alte caracteristici privesc omisiunile de cuvinte, în special a celor de legătură, care denotă o slabă centrare psihică pe operaţia efectuată, dar devin pronunţate adăugirile de grafeme.

17

Page 18: logopedie

e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinteAdăugarea grafemelor are loc în special la sfârşitul cuvântului sau fenomenul se

manifestă sub forma repetării cuvintelor de legătură, însă în ambele situaţii cauza nu este reprezentată de neatenţia subiectului, ci de slaba posibilitate de concentrare a atenţiei şi a exacerbării excitaţiei nervoase.

De asemenea, fenomenul de adăugire de grafeme şi cuvinte se realizează pe fondul unei uşoare dereglări a percepţiei, atenţiei, şi a subordonării actului motric în plan mental. La baza explicaţiei fenomenului stă de fapt inerţia proceselor nervoase şi a funcţiilor psihice care determină o inoperare la nivelul structurilor logice.

Atât pentru grafie cât şi pentru lexie, există o anumită preferinţă în adăugarea grafemelor când acestea se produc pe fondul tulburărilor de ritm şi fluenţă. Aşa cum bâlbâiala şi logonevroza determină în vorbire repetarea frecventă a unei anumite categorii de sunete, în acelaşi mod are loc transpunerea acestora în scriere sub forma adăugirilor.

f) Substituirile şi confuziile de litere, grafemeGrupa substituirilor poate fi considerată una din caracteristicile reprezentative

pentru tulburările limbajului scris, spre deosebire de omisiuni şi adăugiri aici conturându-se anumite reguli după care se defăşoară substituirile şi confuziile.

În primul rând substituirile se datoresc confuziilor dintre grupurile de litere şi grafeme asemănătoare din punct de vedere optic: d-p-b; u-n; a-ă; s-ş; t-ţ şi invers.

După principiul asemănării, fie din punct de vedere fonematic, fie kinestezic, fie optic, se produc substituiri şi confuzii şi pentru grupurile f-v, b-p, c-g, d-t, a căror foneme se găsesc două câte două în opoziţie principală surd-sonor.

Din perspectivă psihologică confuzia şi substituirea cuvintelor este determinată de faptul că deficientul cu tulburări ale limbajului scris-citit nu conştientizează în toate situaţiile cuvântul scris (în special în dictări) şi nu surprinde sensul acestuia, trecând peste el printr-o percepere globală bazată pe intuiţie. Aceasta şi pentru faptul că deficientul nu ia în consideraţie contextul, iar în plan mental nu se realizează în mod riguros operaţiile de analiză şi sinteză.

g) Contopiri şi comprimări de cuvinteAceste fenomene se produc în scris prin alungirea liniei de la ultimul grafem care

se uneşte cu primul grafem al cuvântului următor. Când cuvintele contopite sunt lungi, cititorul se descurcă mai uşor dată fiind accesibilitatea intuitivă, dar dificultăţile apar în cazul contopirii cuvintelor scurte cum ar fi cele de legătură.

În unele cazuri comprimarea se realizează prin scrierea unei părţi de cuvânt (mai des la sfârşitul acestuia) iar în altele prin suprimarea unor litere sau grafeme ce pot fi plasate în orice poziţie a cuvântului.

Există şi o a treia posibilitate, când comprimarea se realizează prin păstrarea anumitor grafeme din cuvântul iniţial şi adăugarea altora, ducând la constituirea unui cuvânt nou. Acest cuvânt nou îşi poate păstra sensul, dar există şi posibilitatea modificării acestuia şi chiar a formei sale acustice.

18

Page 19: logopedie

h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilorÎn disgrafie-dislexie urmărirea liniei drepte de scriere-citire devine foarte dificilă.

Interesant este faptul că în scris, chiar şi atunci când spaţiul paginii este liniat, păstrarea direcţiei se face cu oscilaţii de la un rând la altul.

În analiza tulburărilor de scris Ajuriaguerra ia în consideraţie trei categorii de itemi: Organizarea deficitară a paginii; Neîndemânarea; Greşelile de formă şi proporţie.

În consecinţă, textul nu capătă unitate fiind dezordonat, iar spaţiul dintre rânduri nu este regulat, ceea ce determină o nerespectare a orizontalei rândului.

Neîndemânarea accentuează deformările şi nu se respectă caracteristicile caligrafice, deoarece adeseori literele sunt retuşate, iar liniile ce le unesc au întreruperi şi îngroşări.

În ceea ce priveşte greşelile de formă şi proporţie, ele determină lipsa de claritate a textului şi confuzia dintre grafeme prin nerespectarea dimensiunii literelor şi a proporţiilor bastonaşelor. Manifestarea în scris a nerespectării spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor denotă tulburări spaţio-temporale relativ accentuate, în aceste condiţii scrisul devenind dezagreabil şi ilizibil.

Adesea, un disgrafic-dislexic pus în situaţia de a-şi citi propriul scris nu se descurcă, iar în cazul în care i se prezintă textul respectiv, peste o anumită perioadă de timp, nu şi-l recunoaşte.

i) Scrisul servil şi scrisul în oglindăScrisul servil se manifestă prin înclinarea exagerată spre dreapta sau spre stânga,

ceea ce duce la deformarea grafemelor şi la slaba diferenţiere, în special a celor asemănătoare din punct de vedere optic.În asemenea situaţii, grafemele sunt executate alungit şi nu au înălţimea necesară pentru a putea fi percepute uşor.

Scrisul ca în oglindă se relizează printr-o rotire a grafemelor şi literelor în aşa fel se ajunge la o reflectare inversă a imaginii respective pe creier.O astfel de tulburare este explicată prin tulburările oculo-motorii şi temporo-spaţiale şi a afecţiunilor encefalului determinate de meningite, sau a dereglărilor emisferei drepte din regiunea parietală dreaptă a creierului cauzate de diferite disfuncţiuni neurofiziologice. Manifestările evidenţiate sunt cele mai caracteristice chiar dacă ele nu epuizează întrega arie a tulburărilor disgrafice-dislexice, existând şi alte fenomene cum sunt cele de deformare a literelor în citit sau a omisiunilor de propoziţii şi sintagme în scris, dar acestea se deduc din cele nouă caracteristici principale la care ne-am referit anterior.

A. Metode şi procedee cu caracter general

Această categorie vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei, dar ele sunt deosebit de importante deoarece, pe de o parte, pregătesc subiectul, din punct de vedere psiho-fizic, pentru aplicarea metodologiei specific logopedice, iar pe de altă parte,

19

Page 20: logopedie

fortifică organismul (fizic şi psihic) şi facilitează efectele acţiunii metodelor din categoria celor specifice. 1.Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii

Aceste exerciţii au o importanţă deosebită pentru formarea mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor, ceea ce contribuie la o mai bună ţinere a instrumentului de scris, evitarea oboselii şi alunecarea facilă pe foaia de scris, iar ca efect, creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei scrieri corecte. Toate exerciţiile trebuie să contribuie la sincronizarea grupelor de muşchi antrenaţi în actul scrierii, ceea ce duce la realizarea mişcărilor economicoase. Aceste exerciţii trebuie să se desfăşoare sub formă ritmică. De asemenea, exerciţiile fizice generale sunt importante pentru fortificarea generală a organismului, dar şi pentru realizarea organizării spaţio-temporale şi pentru dezvoltarea mişcărilor fine şi sincronizate. 2. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic

Priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii,de a distinge între sunet şi literă, între sunet şi reprezentarea sa grafică. Existenţa tulburărilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determină dificultăţi nu numai la nivelul emisiei, dar şi la cel al discriminării literelor şi reprezentării lor în planul grafic. Folosirea cuvintelor sinonime şi paronime este deosebit de eficace la toate vârstele.

3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială În formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a activităţii de orientare şi structurare spaţială devine condiţie sine qua non, pentru că trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiunii desfăşurării literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a succesiunii rândurilor şi păstrarea spaţiilor dintre ele se constituie în faze ale procesului de achiziţie lexico-grafică. Sunt indicate exerciţii care să ducă la conştientizarea raporturilor stânga-dreapta, înainte-înapoi, deasupra-dedesubt, sus-jos.

4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea personalităţii Dislexo-disgrafia determină o stare de nelinişte şi teamă de insucces – ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stressante. Repetarea insuccesului şcolar accentuiază starea de oboseală intelectuală şi fizică. Cu timpul, se instalează o hipersensibilitate afectivă şi o stare de repulsie faţă de procesul instructiv, în general, şi faţă de activitatea de scris-citit, în special. Pentru înlăturarea unor astfel de comportamente, cel mai eficace procedeu este acela al psihoterapiei. Ea se foloseşte cu scopul de a înlătura stările psihice conflictuale, determinate de deficienţa de scris-citit. În primul rând trebuie urmărit să se înlăture teama patologică că va comite greşeli şi să se înlăture sentimentul de inferioritate instalat.

20

Page 21: logopedie

Un loc aparte îl ocupă jocul – R.Schilling apelează la “jocul curativ logopedic”. În scopuri similare se pot folosi desenul şi dramatizarea.

B. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic

Este necesar să amintim o serie de cerinţe în terapia specific logopedică a dislexo-disgrafiei: 1.Când tulburările lexico-grafice sunt manifestări ale reflectării vorbirii deficitare, activitatea de corectare trebuie să înceapă cu înlăturarea dislaliei, rinolaliei, bâlbâielii, după metodologia cunoscută.. 2.Începerea activităţii terapeutice cât mai de timpuriu şi odată cu manifestarea primelor elemente cu caracter dislexo-disgrafic. 3.Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de analiză-sinteză, atât în plan lingvistic, cât şi în cel logic.

Trebuie să se aibă în vedere o serie de principii generale care să direcţioneze activitatea de terapie: - corectarea cât mai de timpuriu a dislexo-disgrafiei; - exerciţiile efectuate să fie în raport cu gravitatea tulburărilor dislexo-disgrafice; - colaborarea şi participarea activă a logopatului la activitatea logopedică; - colaborarea cu părinţii logopatului;

- colaborarea cu învăţătorii, educatorii în vederea manifestării tactului şi îngăduinţei necesare faţă de elevul logopat;

- exerciţiile efectuate să se bazeze pe materialul pe care îl foloseşte elevul în şcoală. Metodele şi procedeele specifice:

1.Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea psihică, şi în primul rând gândirea şi atenţia, asupra procesului de analiză-sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei. Subiectul va fi învăţat să descompună elementele grafice şi lexice din care este format cuvântul, apoi propoziţia şi unificarea lor pentru a le putea reda în mod unitar şi cursiv în scris-citit. 2. Formarea capacităţii de conştientizare a erorilor tipice dislexice-disgrafice. Prin această metodă subiectul învaţă să-şi controleze în plan mental şi acţional, întreaga activitate necesară comportamentului lexico-grafic.Atenţionarea asupra greşelilor trebuie să fie însoţită de indicarea corectă a modului de scis-citit. În cazul omiterii sau substituirii unor litere se apelează la fixarea şi recunoaşterea sunetului cu care începe cuvântul.Aceasta contribuie la formarea asociaţiilor dintre foneme şi grafeme, cât şi la diferenţierea acestora.

21

Page 22: logopedie

3.Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem-grafem, literă-grafem şi fonem-literă. Procedee: - într-un text se subliniază litera sau literele afectate;

- subiectul citeşte singur textul, sub supravegherea logopedului, şi subliniază literele sau

cuvintele la care întâmpină dificultăţi şi apoi le transpune în scris;- după principiul de la simplu la complex, se citesc litere, grupuri de litere sau

cuvinte, de pe scheme-planşe, apoi se vor scrie;- la imaginile mai greu de evocat se poate scrie începutul denumirii ca apoi să fie

completat de copil.

4.Dezvoltarea capacităţii de dicriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică Se recomandă folosirea unor procedee care să stimuleze şi să faciliteze analiza şi sinteza fonetică a structurii cuvintelor şi propoziţiilor. Rezultatele sunt mai bune dacă se porneşte de la cuvinte mono şi bisilabice, ca în final să se ajungă la cele polisilabice. Se poate folosi scrierea colorată cu una sau mai multe culori.

Pentru dezvoltarea capacităţii de discriminare se pot folosi comparaţiile pentru distingerea asemănărilor şi deosebirilor între diferite grafeme şi litere. p-b-d , m-n, s-ş. (componenta vizuală) z-j, s-ş, f-v (componenta auditivă).

5 .Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris

a) Citirea imaginilor izolate şi în suită – stimulează şi contribuie la dezvoltarea vorbirii copilului, dezvoltă interesul pentru citit şi poate fi apreciată ca o etapă ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale. b) Citit-scrisul selectiv – constă în indicarea cuvintelor şi propoziţiilor apreciate ca fiind critice sau care au un anumit grad de dificultate ce poate determina erori tipice şi pe care subiectul trebuie să le citească şi să le scrie. Citit-scrisul. selectiv trezeşte interesul şi motivaţia pentru desăvârşirea acţiunii. c) Citirea simultană şi scrisul sub control – subiectul citeşte odată cu terapeutul şi scrie sub supravegherea acestuia. Fiecare greşeală este corectată imediat, ceea ce întăreşte încrederea în posibilităţile sale de scriere-citire. d) Citirea şi scrierea în pereche – doi subiecţi citesc şi scriu în acelaşi timp şi se corectează reciproc prin schimbarea alternativă a rolurilor. Metoda este eficientă prin menţinerea stării de vigilenţă, formarea-dezvoltarea motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru succesul împlinit. e) Citirea şi scrierea în ştafetă – un copil din grup citeşte sau scrie pe tablă una sau mai multe propoziţii, apoi indică un alt coleg care să continuie acţiunea. Stimulează atenţia pentru a corecta greşelile şi să poată continua acţiunea. f) Citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor – subiectul citeşte sau scrie până în momentul comiterii unei greşeli, apoi continuă un alt coleg în mod asemănător. Se poate alcătui un clasament pentru a stimula interesul de a obţine un rezultat bun.

22

Page 23: logopedie

g) Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic – fiecare silabă care se citeşte sau scrie cu dificultăţi este repetată de două ori, spre deosebire de celelalte ce se scriu şi se citesc normal. h) Citirea şi scrierea pe roluri –fiecare subiect îndeplineşte un rol în cadrul unei povestiri şi va citi sau scrie numai acea parte care se referă la rolul cu care a fost investit. El învaţă să fie atent, se obişnuieşte cu starea de aşteptare, ceea ce duce treptat la dezvoltarea echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. i)Citirea şi scrierea pe sintagme – subiectul trebuie învăţat să sesizeze sensul celor citite şi scrise şi să cuprindă în câmpul său perceptiv unităţile sintactice purtătoare de semnificaţii. j) Exerciţii de copiere, dictare şi compunere. Cele mai multe greşeli se fac la compunere. Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii şi la obişnuirea subiectului cu forma grafemelor şi cu diferenţele dintre ele. Dictarea este mai dificilă pentru dislexo-disgrafici şi de aceea trebuie alese texte scurte şi organizate în funcţie de posibilităţile subiectului.

6.Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau concomitent cu terapia dislexo-disgrafiei. Majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit. Şi în acest caz se respectă principiul de la simplu la complex.

7.Terapia dislexo-disgrafiei. trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii psihice. Explicarea cuvintelor, a semnificaţiei lor şi a sensului propoziţiei cu care se exersează, ca şi solicitarea subiectului să formuleze povestiri, compuneri, autodictări, facilitează stimularea activităţii psihice pentru transpunerea ideilor în planul comportamental verbal.

8.Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere, condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice. Se folosesc exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de discriminare mai întâi a grafemelor şi literelor separate, apoi în combinaţii de cuvinte mosilabice, bi- şi trisilabice. Este necesar să se folosească şi grupurile diftongilor, triftongilor pentru că aici au loc cele mai multe confuzii. Poziţia ocupată în cuvinte de literele afectate trebuie să varieze la începutul, mijlocul şi finalul cuvântului.

23

Page 24: logopedie

T U L B U R Ă R I P O L I M O R F E A L E L I M B A J U L U I

Tulburarea

Definiţie Forme Etiologia

Alalia -tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi de dezvoltare a limbajului intâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată şi care nu se explică prin deficitul de auz sau prin intârzierea mintală.

1) alalia motorie: 2) alalia senzorială: 3) alalia senzo-motorie sau mixtă.

-generale (alcoolismul părinţilor, sifilis, tuberculoza, rahitism, traume la naştere, ereditare (25% - 50%)-psihice (lipsa imboldului în vorbire, teama patologică, tonus psihic scăzut)-motorii (întârziere motorie, defecte generale de motricitate)

Afazia - pierderea, diminuarea sau denaturarea facultăţii de a exprima gândurile prin cuvinte, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii (muşchii limbii, buzelor, obrajilor etc.). Afazia apare în diferite forme şi grade putând afecta total înţelegerea vorbirii, reproducerea ei sau determinând dificultăţi în articulaţie, în evocarea cuvintelor şi expresiilor.

-forme pure de afazie sunt foarte rare.1) Afazia motorievorbirea impresivă este păstrată, dar vorbirea expresivă articulată este imposibilă sau foarte limitată.2) Afazia senzorialăVorbirea lor expresivă este foarte limitată, deformată, dar nu sunt conştienţi de acest lucru şi n-o controlează. Vorbirea interioară este relativ păstrată, se păstrează mai bine vorbirea prin mimică şi gesturi.

- diferite tulburări organice, în perioada vorbirii deja formate, ale sistemelor verbale ale creierului. Ea apare mai ales la adulţi şi bătrâni fiind provocată de leziuni vasculare, arterioscleroza vaselor sanguine, hemoragii cerebrale, traumatisme craniene închise sau deschise.

1) Alalia motorieVorbirea spontană este absentă sau redusă la 3-4 cuvinte. Vorbirea repetată este

imposibilă, dar în unele cazuri alalicul motor poate pronunţa sunete sau silabe izolate, pe care nu le poate integra în cuvinte. Vorbirea se realizează cu mare dificultate datorită tulburărilor motorii articulatorii. Mişcările fonoarticulatorii sunt difuze, nesigure, dezordonate.

Evoluţia limbajului la alalicul motor La alalicii motori evoluţia este lentă, cu greutăţi deosebite în articularea sunetelor. La început încearcă să comunice şi să se facă înţeleşi prin mimică şi gesturi sau frânturi

24

Page 25: logopedie

de cuvinte, apoi sub influenţa terapiei logopedice încep să articuleze corect sunetele, să pronunţe cuvinte, să formuleze propoziţii alcătuite din 2-3 cuvinte. Pe parcurs vorbirea devine tot mai corectă, chiar şi sub aspect gramatical. Persistă mult timp agramatismele, dislexia-disgrafia (în majoritate este consecutivă şi este corectată mai dificil), dar prin metode speciale poate fi înlaturată în totalitate.

2) Alalia senzorialăVorbirea spontană este absentă sau redusă la 2-3 cuvinte.Vorbirea repetată poate

fi: imposibilă, aproximativă sau ecolalică. Vocea alalicului senzorial este sonoră.. Poate pronunţa unele sunete sau cuvinte mai mult sau mai puţin corect,dar nu inţelege vorbirea prin cuvinte, cu toate ca la foarte mulţi acuitatea auditivă este bună.

Evoluţia limbajului la alalicul senzorial

Deoarece alalicul senzorial prezintă o intârziere uşoară datorată nedezvoltarii limbajului şi uneori şi un deficit auditiv, evoluţia limbajului este mai anevoioasă. Ca şi la celelalte tulburări de limbaj ea este dependentă şi de gradul deficitului neurologic, de vârsta la care se începe terapia logopedică, de interesul pentru corectare, de gradul de întârziere, de colaborarea cu ceilalţi factori implicaţi în educaţia copilului. Pe parcursul terapiei logopedice dispar dificultaţile în inţelegerea simbolismului verbal, cuvintelor, propoziţiilor şi terminând cu organizarea sintactică, cu eliminarea agramatismelor, cu exprimarea corectă, coerentă, logică.

3) Alalia senzo – motrică sau mixtă

Copilului cu alalie mixtă îi lipseşte atât vorbirea impresivă cât şi expresivă. Ea se datorează unei vaste afecţiuni a creierului care s-a extins asupra zonelor verbale senzoriale şi motorii. Alalia mixta se intâlneşte mai rar şi de obicei una din formele vorbirii este mai accentuat tulburată. Diagnostic diferenţial

Confuzia cu alte sindroame,ca : afazia, dizartria,mutismul electiv, autismul, retardul de limbaj este posibilă datorită absenţei limbajului.

AFAZIE ALALIE

- Tulburare dobândită- Dezintegrare a limbajului DIZARTRIE- Apare la cazurile cu infirmitate motorie cerebrală.- Este afectată latura intermediară dintre organele periferice şi centrul cortical al

- Tulburare congenitală- Vorbirea este absentă

ALALIE

- Nu există infirmităţi motorii cerebrale.- Este afectat centrul cortical al elaborării limbajului.- Nu ştie să vorbească.

25

Page 26: logopedie

elaborării limbajului.- Nu poate să vorbească.

MUTISM ELECTIV

- Dobândit.- Temporar, reversibil – în condiţii de mediu favorabile- Refuză contactul cu mediul.

AUTISM

- Comportament inadecvat.- Raporturi afective absente.- Automatisme prezente.

RETARDUL DE LIMBAJ-În etiologie sunt incriminaţi factorii educativi şi de mediu.-În condiţii favorabile se obţine un ritm accelerat de învăţare a limbajului.

SURDO-MUTITATE-Nu aud niciodată.-Vorbirea repetată nu e posibilă fără demutizare.-Nu există ecolalie.

-Voce voalată, surdă.

DEBILITATE MINTALĂ-Inerţie : greutăţi la schimbarea criteriului de activitate.-Numărul foarte mare de repetiţii.

ALALIE

- Congenitală.- Caracter permanent/dacă nu se desfăşoară terapie logopedică.- Nu refuză contactul cu mediul.

ALALIE

- Comportament adecvat situaţiilor.- Raporturi afective uneori exagerate.-Automatisme absente.

ALALIE-În etiologie nu sunt incriminaţi factorii educativi şi de mediu.-Tulburare durabilă, rezistenţă la învăţare.

ALALIE SENZORIALĂ

-Oscilaţii în folosirea auzului.-Vorbirea repetată e posibilă fără învăţarea limbajului.-Ecolalia indică disocierea dintre percepere şi înţelegere.-Voce sonoră.

ALALIE MOTORIE- Nu există asemenea simptome.

Concluzii

Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7 ani, după această vârstă reuşita fiind mai dificilă. Sub influenţa terapiei logopedice recuperarea va fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a limbajului, atât sub aspect articulator cât şi intelectiv al limbajului, indiferent dacă este motorie sau senzorială. Sub aspectul structurii fonoarticulatorii, dupa o muncă anevoioasă de impostare a sunetelor (în special la alalicii motori), perseverează greutăţi în articularea şi asamblarea sunetelor în cuvinte, în perceperea şi redarea structurilor fonetice corecte a cuvintelor, auzul fonematic, atenţia şi memoria auditivă fiind profund afectate. După ce posibilităţile articulatorii au fost ameliorate, deosebit de dificilă este încadrarea cuvintelor în circuitul limbajului, formularea propoziţiilor, menţinându-se omisiunile de cuvinte, greşeli în folosirea timpului, genului, cazului.

26

Page 27: logopedie

Vorbirea independentă se menţine mult timp puţin inteligibilă, agramată şi aprozodică. Sub influenţa terapiei logopedice toate acestea se reduc treptat (dupa ani de terapie) ajungându-se în cele mai multe cazuri la recuperarea totală a limbajului.

DE CITIT Indicaţii metodice pentru restabilirea vorbirii la afazici

Activitatea de restabilire a vorbirii la afazici se începe numai după ce fenomenele acute ale bolii au încetat . Unele cauze sunt pur mecanice şi trebuie să se aştepte vindecarea completă a rănii, dispariţia durerilor de cap şi a spasmelor. S-a constat că rezultatele terapiei sunt mai rapide şi mai reuşite dacă se începe restabilirea vorbirii imediat ce este posibil. Primele exerciţii sunt scurte (câteva minute) pentru a evita oboseala şi eventualele complicaţii cerebrale. Este indicat ca primele exerciţii să se desfăşoare sub supravegherea medicului. Durata exerciţiilor va fi stabilită în fiecare moment în funcţie de rezistenţa la efort a fiecărui afazic. Se poate ajunge până la 30-40 minute, iar pentru activităţile în grup până la 40-60 minute. Deoarece nu se întâlnesc forme pure de afazie se folosesc metode combinate. La început afazia se manifestă sub forma unei tulburări totale a vorbirii, pierzându-se atât vorbirea impresivă cât şi expresivă, dar pe parcursul evoluţiei bolii inhibiţia difuză a focarului se concentrează şi apare o afazie relativă pură. Metodica restabilirii vorbirii trebuie să cuprindă un complex de procedee care să acţioneze asupra diferitelor laturi, ţinând seama în primul rând de forma fundamentală a afecţiunii verbale. Însă, indiferent de forma afaziei, dezvoltarea auzului fonematic, analiza fonetică a cuvântului, munca cu vocabularul şi cu structura gramaticală sunt obligatorii, precum şi folosirea tuturor analizatorilor pentru compensarea celorlalte deficienţe. Pentru dezinhibarea tulburărilor sistemelor de vorbire trebuie să se obţină, prin diferite mijloace, o vorbire activă folosindu-se intens materialul verbal activ şi psihoterapia. Tehnicile şi metodele psihoterapeutice trebuie să urmărească educarea unei atitudinii calme, pozitive faţă de vorbire, încrederea în înlăturarea tulburării, formarea încrederii în sine şi în posibilitatea corectării, acordându-se ajutor cu mult tact. Metodele şi procedeele trebuie să fie flexibile şi variate şi este indicată abordarea individuală ţinându-se cont de posibilităţile fiecărui subiect. În unele cazuri vorbirea se restabileşte uşor, folosind exerciţii de conversaţie, citire, dar la majoritatea afazicilor sunt necesare exerciţii detaliate de pronunţie , de înţelegere, pornind de la sunete şi silabe. Deoarece la fiecare afazie apar tulburări specifice ale diferitelor laturi, în diferite combinaţii, la fiecare caz şi etapă, metodele trebuie selectate, modificate, adaptate la necesităţile de moment, la evoluţia restabilirii, la personalitatea şi comportarea generală a afazicului, Se va acţiona asupra defectului principal al vorbirii corectând articularea, restabilirea psihicului, dispoziţia afectiv-voliţională etc. Unii autori recomandă ca activităţile cu afazicii să înceapă cu psihoterapia, cu citirea, a cărei succese creează terenul pentru o reglare mai rapidă şi mai reuşită a articulaţiei.În acest scop se recomandă ca activităţile să se desfăşoare sub formă de conversaţie : întrebări, răspunsuri la întrebări, povestiri ale unor întâmplări din viaţă etc. Este important ca materialul

27

Page 28: logopedie

verbal să fie interesant, accesibil, adaptat posibilităţilor. În paralel se corectează şi sunetele prin efectuarea unor exerciţii speciale pentru formarea mişcărilor de articulaţie. În cazurile de apraxie a organelor de articulaţie aceste mişcări se realizează foarte greu sau nu se pot efectua, deşi în condiţii normale se desfăţoară corect. La afazicii motori trebuie conştientizate toate mişcările articulatorii. Pentru aceasta i se cere să observe în faţa oglinzii forma şi consecvenţa fiecărei mişcări, solicitându-i să realizeze aceste mişcări, concomitent, reflectat, apoi independent. De obicei se porneşte de la mişcările păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor, începând cu vocalele. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează. Se face legătura între fonem şi grafem.. Urmează asociaţia conştientă a vocalelor (au, ua) folosind demonstraţia. În mod asemănător se formează şi consoanele, începând cu cele care necesită mişcări mai simple (p,b,m,n,f,v). Se poate apela la ajutor mecanic, să simtă vibrarea laringelui în momentul pronunţării sunetului deoarece nu poate pronunţa sunetul după auz, structurile vechi fiindu-i distruse. În etapa însuşirii cuvintelor se insistă pe analiza lor, pentru înţelegerea rolului semantic al fonemelor, mai alea a celor opozante. Afazicul motor întâmpină greutăţi deosebite în trecerea da la un sunet la altul din cauza inerţiei patologice a proceselor de articulaţie şi a dezintegrării vorbirii interioare, perseverând primul sunet sau silabă. Pentru uşurare se împrumută silabelor un înţeles, se face analiza fonetică şi semantică a cuvintelor, se analizează succesiunea literelor şi sunetelor. După obţinerea posibilităţilor de pronunţare a cuvintelor, se trece la formarea deprinderilor de alcătuire a propoziţiilor, cu folosirea predicatelor, eliminându-se stilul telegrafic. În acest scop se vor purta discuţii pe bază de imagini, tablouri, acţiuni. La început propoziţiile vor fi simple, apoi se va introduce atributul, complementul direct, complementul circumstanţial. Pentru înlăturarea stilului telegrafic se vor alcătui propoziţii după cuvinte de sprijin, se înlătură agramatismele. În unele condiţii se poate începe şi scrierea, începând prin copierea cuvintelor, apoi cu dictarea cuvintelor învăţate şi citirea acestora. La afazicul senzorial, accentul se va pune pe latura semantică a vorbirii, pe fixarea unui înţeles pentru fiecare cuvânt. În prima etapă este indicat să se dezvolte auzul fonematic, folosindu-se analiza kinestezică, tactilă, optică. Pentru fixarea particularităţilor pronunţiei subiectul trebuie să pipăie laringele, cutia toracică, să simtă jetul de aer pe mână, să urmărească în faţa oglizii articulaţia sunetului respectiv, să simtă încordarea organelor de vorbire prin atingerea cu mâna în regiunea rădăcinii limbii. Paralel cu analiza fonetică îşi vor însuşi şi o serie de cuvinte. La început i se va cere să indice obiectele, imaginile pe care le denumeşte, iar pe parcursul progreselor activităţile devin tot mai complexe. Se efectuează exerciţii de diferenţiere a unor cuvinte concrete după imagini, i se solicită să caute sensul diferit folosind paronime, să alcătuiască serii de cuvinte cu evidenţierea rădăcinii cuvântului. În cazul în care înţelege cuvintele separat dar nu înţelege propoziţia, se insistă asupra desprinderii sensului logic, a însuşirii conştiente a sensurilor, categoriilor gramaticale. Însuşirea cuvintelor noi se realizează în cadrul unui context în care celelalte cuvinte sunt cunoscute. Urmează o etapă laborioasă pentru dezvoltarea vorbirii generale, folosindu-se foarte mult povestirile, compunerile, vorbirea dialogată etc. De asemenea, se vor desfăşura exerciţii de scriere după dictare, copiere, precum şi citirea cu voce tare şi în gând.

28

Page 29: logopedie

În general, afazia senzorială se corectează mai rapid decât cea motorie şi poate dispare fără a desfăşura o muncă specială.

T U L B U R Ă R I D E D E Z V O L T A R E A L I M B A J U L U I

Tulburarea Definiţie Forme EtiologiaRetardul de limbaj

-întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului copilul care până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, pe care le pronunţă alterat şi care nu poate forma propoziţii simple, deşi are auzul normal şi organele fono-articulatorii bine dezvoltate.

a) Forma pură lipsită de simptomatologie somato-neuropsihică şi care regresează spontan.b) Forma constituţională afectează toate laturile vorbirii. c) Forma sechelară sau micro sechelară este însoţită de o simptomatologie neurologică difuză. d) Forma somatică însoţeşte distrofia, rahitismul, debilitatea fizică.e) Forma psihogenă cu simptomatologie dismaturativ afectivă şi intelectuală.

- Factorii neurogeni care au acţionat în perioada peri- şi postnatală determinând micro sau macroleziuni sechelare cerebrale prin tulburări hipoxice sau hemoragii difuzeFactorii somatogeni care determină o întârziere globală a dezvoltării somato-neuropsihice: boli cronice cu evoluţie îndelungată; boli infecţioase care se succed la scurt timp.Factori psihogeni : factori dismaturativi manifestaţi prin mediu nestimulativ de vorbire (abandon, părinţi cu tulburări de vorbire); factori nevrozanţi manifestaţi prin: suprasolicitare verbală, exigenţe exagerate, atitudini brutale care diminuează dorinţa de comunicare a copilului; şocuri emotive foarte puternice.Factori constituţionali care se referă la “inabilitate verbală”ce poate fi ereditară pe linie paternă şi care este mai frecventă la băieţi.

Mutismul electiv

- o reacţie nevrotică pasivă, de apărare, care se manifestă printr-o blocare a vorbirii în condiţii de stress afectiv. Deci, este considerat ca o tulburare “psihogenă” de vorbire.

1. Mutismul de situaţie – copilul refuză să vorbească în anumite situaţii.2. Mutismul de persoane – copilul refuză să vorbească cu anumite persoane, deşi

29

Page 30: logopedie

vorbeşte cu părinţii şi cu prietenii.

Diagnosticul diferenţial Intarzierea in dezvoltarea limbajului: Hipoacuzia - copilul cu retard înţelege vorbirea; - copilul cu retard execută ordine simple; - copilul cu retard recuperează limbajul în ritm rapid. Audiomutitatea - copilul cu retard recuperează limbajul sub toate aspectele în ritm rapid. Mutism psihogen - copilul cu mutism vorbeşte în anumite condiţii; deşi în absenţa exersării vorbirii; -copilul cu mutism poate manifesta şi întârziere de limbaj. Autismul - copilul cu retard de limbaj are comportament adecvat situaţiilor, manifestă ataşament afectiv şi nu prezintă automatisme sau preferinţe obsesive pentru obiecte

Diagnostic diferenţial MUTISM ELECTIV

Diagnosticul diferenţial se stabileşte faţă de :- surditate, în care absenţa limbajului este determinată de deficienţele de auz;- alalie, în care tulburarea este congenitală, are caracter permanent, iar comportamentul

verbal nu se modifică în raport cu ambianţa;- autismul, în care comportamentul este inadecvat şi lipsesc raporturile

DE CITIT

a) Obiectivele activităţii terapeutice : RETARD DE LIMBAJ 1. Îmbogăţirea vocabularului.2. Activizarea vocabularului pasiv.3. Corectitudinea şi complexitatea exprimării prin alungirea frazei.4. Expresivitatea vorbirii.5. Dezvoltarea capacităţii de a verbaliza întâmplările trăite şi cunoştinţele însuşite.

b) Aspectele activităţii terapeutice :

1. Psihoterapia precede celorlalte procedee şi se exercită pe toată durata terapiei. Ea urmăreşte:- stabilizarea echilibrului neuropsihic şi afectiv al copilului;- eliminarea sau diminuarea conflictelor existente în relaţiile sociale ale copilului;- înlăturarea fenomenului de fixare a atenţiei copilului asupra propriei vorbiri;

30

Page 31: logopedie

- îmbogăţirea relaţiilor afective ale copilului;- dezvoltarea motivaţiei pentru comunicare verbală prin antrenarea copilului în activităţi adaptate vârstei;- folosirea muzicii în exerciţiile fonetice.

2. Modelul stimulării lingvistice are în vedere:

- permanenta comunicare verbală a părinţilor cu copilul;

- claritatea şi corectitudinea exprimării;- tonalitatea moderată a vorbirii;- încărcătura afectivă a vorbirii;- adaptarea materialului verbal folosit la nivelul înţelegerii copiilor;- vor fi înlăturate din anturajul copiilor: persoanele cu tulburări de limbaj, persoanele

obosite, irascibile, nervoase;- se vor evita: suprasolicitarea relaţională a copilului, despărţirea de părinţi în primii 3 ani.

Marea diversitate a manifestărilor retardului de limbaj nu permite elaborarea unei programe unitare, riguroase, dar se pot anticipa etapele mari în evoluţia limbajului. Logopedul va selecţiona exerciţiile care corespund particularităţilor copilului care se află în tratament:

- reglarea respiraţiei;- gimnastica aparatului fono-articulator;- imitarea de sunete sub forma de onomatopee (bâzâitul albinei, zgomotul trenului etc.);- exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic;- repetarea unor serii de silabe;- exersarea pronunţării cuvintelor mono-bi şi polisilabice;- denumirea unor obiecte sau imagini;- repetarea unor propoziţii scurte într-o intonaţie expresivă;- formarea de mici propoziţii pe baza unor imagini concrete;- răspunsuri la întrebări;

- povestire liberă. La şcolarii cu retard de limbaj activitatea terapeutică cuprinde :

- exerciţii de analiză şi sinteză fonetică de stabilire a locului sunetului în cuvânt şi al cuvântului în propoziţie;

- îmbogăţirea, precizarea şi activizarea vocabularului;- formarea deprinderii de a folosi în vorbire cuvintele cu caracter abstract sau generalizator;- folosirea cuvintelor care exprimă însuşiri sau raporturidintre obiecte şi fenomene: mărime,

formă, culoare,poziţii în spaţiu, poziţie în timp, raporturi cantitative;- dezvoltarea capacităţii de a povesti în succesiune logică ceea ce a auzit şi a văzut;- compunerea şi expunerea de povestiri orale scurte după un şir de ilustrate sau tablouri;- reproducerea de povestiri cunoscute pe fragmente sau în întregime cu ajutorul întrebărilor;- perceperea sonorităţii, ritmicităţii vorbirii prin exersarea unor propoziţii cu intonaţii,

intensităţi, ritmuri diferite.

În concluzie, durata şi reuşita terapiei depinde în mare măsură de gradul de implicare a tuturor celor care se ocupă de educaţia copilului, prin stimularea continuă a limbajului, prin crearea unui climat afectiv, prin încurajare, stimulare voliţională.

31

Page 32: logopedie

DE CITIT

Terapie

1.Obiective terapeurice- Asanarea conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă.

- Crearea unui climat relaxant.- Crearea condiţiilor stimulative pentru vorbire.- Formarea încrederii în forţele proprii. - Întărirea rezistenţei fizice şi psihice.

2.Principii generale de organizare terapeutică

- Îndepărtarea copilului de mediul traumatizant (şcoală, grădiniţă).- Contact psihic pozitiv cu copilul.- Captarea încrederii depline a membrilor familiei şi explicarea esenţei mutismului electiv şi

a condiţiilor de agravare şi ameliorare.- Desfăşurarea activităţii în condiţii relaxante.- Evitarea discuţiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului, în prezenţa acestuia.- Evitarea oricăror comparaţii referitoare la performanţele verbale ale altor copii.- Schimbarea centrului atenţiei de la vorbire spre alte activităţi.- Crearea unui cadru stimulativ pentru evoluţia psihică a copilului (desen, construcţii, jocuri).- Adaptarea copilului la toate mediile de vorbire.- Individualizarea măsurilor terapeutice la posibilităţile copilului şi la ritmul evoluţiei sale.

3.Aspectele activităţii terapeutice

a) Activitatea în cabinetul logopedic La începutul terapiei se vor desfăşura activităţi neverbale : desen, construcţii, sortări etc. Se vor alege activităţile pentru care copilul are interese şi înclinaţii. Se creează condiţii de succes pentru restabilirea încrederii în forţele proprii. Logopedul manifestă apropiere şi înţelegere faţă de copil, ignorând problemele de vorbire şi evidenţiază rezultatele reuşite ale diferitelor acţiuni. Momentul psihologic pentru ieşirea din mutism se poate realiza în cadrul jocului : “telefonul fără fir”, într-o activitate de numărat dacă copilul numără mai bine decât ceilalţi copii, i se adresează o întrebare şoptită la ureche şi copilul poate răspunde fără să-şi dea seama că vorbeşte. În cazul manifestării verbale a copilului este indicat să nu fie remarcată în nici un fel, continuându-se în mod obişnuit activitatea. Pe parcursul terapiei se vor crea noi situaţii stimulative pentru copil, antrenându-l treptat spre activităţi de vorbire. Reuşita copilului trebuie dirijată cu mult tact şi prudenţă pentru a evita recidivele care pot agrava mutismul.

b) Readaptarea copilului la grupul de copii

Este indicat ca la începutul activităţii logopedice, copilul cu mutism electiv să fie introdus într-un grup format din copii cu dificultăţi mai grave şi evidente de vorbire.

32

Page 33: logopedie

Grupul oferă cadrul desfăşurării unor activităţi nonverbale, dar în care copilul se poate manifesta spontan prin limbaj. După obţinerea acceptului copilului de a participa la terapie, i se poate încredinţa conducerea unor jocuri sau comanda unor exerciţii de gimnastică. În cadrul grupului se pot recita poezii, se pot face dramatizări în care copilul cu mutism electiv să interpreteze roluri potrivite cu posibilităţile sale verbale.

c) Antrenarea familiei în terapie

Familia este un element esenţial şi dificil al rezolvării problemei mutismului. Logopedul va explica în ce constă esenţa tulburării şi a manifestărilor sale ca şi a condiţiilor de eliminare sau de agravare Familia va fi antrenată pentru :

- Călirea organismului copilului prin activităţi în aer liber.- Restabilirea echilibrului şi încrederii copilului prin evitarea oricăror observaţii

descurajatoare.- Evitarea oricăror discuţii legate de vorbirea copilului.

- Încurajarea preocupărilor excesive legate de starea copilului.

- Crearea unui climat de linişte şi armonie.

În concluzie, pe tot parcursul terapiei se va urmări eliminarea factorilor care au determinat mutismul şi faţă de care s-a fixat reacţia nevrotică prin acordarea unui ajutor psiho-pedagogic susţinut pentru a înlătura un eventual handicap intelectual şi insucces şcolar. De asemenea, se va urmări şi echilibrarea neuro-fiziologică printr-un trament medicamentos adecvat.

33


Recommended