UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICESPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERŢULUI, TURISMULUI ŞI SERVICIILOR

ECOTURISMUL ÎN STATELE UNITE ALE

AMERICII – MODEL DE DEZVOLTARE A

TURISMULUI DURABIL

L U C R A R E D E L I C E N Ţ Ă

Coordonator:Prof. univ. dr. DIACONU Mihaela

Absolvent:TOMA Smaranda-Nicoleta-Cristina

PITEŞTI 2010

Cuprins 1Introducere 2

I. STADIUL CUNOAŞTERII 3

Capitolul 1: ECOTURISMUL, COMPONENTĂ A TURISMULUI DURABIL – NOŢIUNI FUNDAMENTALE

3

1.1. Consideraţii generale asupra ecoturismului 31.2. Ecoturismul – principala formă de manifestare a turismului durabil 41.3. Obiective şi principii ale ecoturismului 71.4. Piaţa ecoturistică 8

1.4.1. Profilul pieţei ecoturistice 81.4.2. Resursele ecoturistice şi parcul naţional ca principală destinaţie ecoturistică 91.4.3. Activităţile ecoturistice promovate pe piaţa turistică 101.4.4. Structuri ecoturistice de primire 111.4.5. Personalul din ecoturism 12

1.5. Managementul ecoturistic 121.6. Marketingul ecoturistic 13

Capitolul 2: METODE DE ANALIZĂ A ECOTURISMULUI 152.1. Metode de analiză a ecoturismului şi turismului durabil 152.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei ecoturistice 17

II. STUDIU DE CAZ 20

Capitolul 3: ECOTURISMUL ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII – MODEL DE DEZVOLTARE A TURISMULUI DURABIL

20

3.1. Ecoturismul în Statele Unite ale Americii – generalităţi 203.2. Circulaţia ecoturistică în Statele Unite ale Americii 213.3. Analiza activităţii turistice în principalele destinaţii ecoturistice 25

3.3.1. Parcul Naţional Great Smoky Mountains 263.3.2. Parcul Naţional Grand Canyon 29

Capitolul 4: DIRECŢII DE DEZVOLTARE A ECOTURISMULUI ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII

33

4.1. Impactul ecoturismului asupra economiilor locale 334.2. Strategii de dezvoltare şi marketing ecoturistic în S.U.A. 344.3. S.U.A. – model de ecoturism pentru România 36

Concluzii 39Contribuţii proprii 39Bibliografie 42Anexe 43

INTRODUCERE

1

Scopul lucrării „Ecoturismul în Statele Unite ale Americii – model de dezvoltare a

turismului durabil” este de a evidenţia importanţa şi necesitatea dezvoltării acestei noi forme de

turism care conservă mediul şi aduce beneficii populaţiei locale. Ecoturismul în Statele Unite ale

Americii întruneşte un maxim de dezvoltare, cauzele fiind multiple, menţionăm în primul rând

tradiţia activităţilor ecoturistice ce se leagă de înfiinţarea primelor parcuri naţionale din lume:

Yellowstone în 1872, Yosemite în 1890, Grand Canyon în 1919. Resursele ecoturistice bogate şi

variate din cele 367 de arii protejate (11% din patrimonial mondial de arii protejate şi

conservate), din care 58 parcuri naţionale organizate pentru turismul în natură şi ecoturism, fac

din S.U.A. liderul mondial în domeniu. Se adaugă serviciile ecoturistice avansate, fondurile

substanţiale pentru investiţii, infrastructura diversificată şi ecologică, promovarea educaţiei

pentru mediu, veniturile ridicate ale ecoturiştilor americani.

Lucrarea conţine patru capitole grupate în două părţi. Prima parte tratează aspectele

teoretice legate de tema aleasă. În primul capitol sunt prezentate noţiunile fundamentale privind

ecoturismul ca principală formă de manifestare a turismului durabil, obiectivele şi principiile

ecoturismului, piaţa ecoturistică (profil, resurse ecoturistice, activităţi ecoturistice, structuri

ecoturistice de primire şi personalul din ecoturism), managementul şi marketingul ecoturistic.

Capitolul 2 cuprinde metodele de analiză a ecoturismului şi turismului durabil, precum şi

indicatorii utilizaţi de noi pentru cuantificarea circulaţiei ecoturistice.

Partea a doua a lucrării conţine studiul de caz privind ecoturismul în S.U.A.. În capitolul

3 sunt prezentate aspecte generale privind ecoturismul în S.U.A., analiza circulaţiei ecoturistice

şi analiza activităţii de ecoturism în principalele destinaţii ecoturistice (parcuri naţionale) ale

S.U.A. Ultimul capitol este rezervat direcţiilor de dezvoltare a ecoturismului în S.U.A.: impactul

ecoturismului asupra economiilor locale, strategiile de dezvoltare şi marketing ecoturistic în

S.U.A. Un ultim subcapitol abordează posibilităţile de dezvoltare a ecoturismului în România

după modelul ecoturismului nord-american. Lucrarea se încheie prin concluzii, contribuţii

proprii, bibliografia utilizată şi anexe.

Pe acestă cale doresc să aduc mulţumiri doamnei prof.univ.dr. Mihaela Diaconu, cea care

m-a încurajat şi m-a îndrumat spre o evaluare corectă a problematicii lucrării, cât şi întregului

corp profesoral al Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii din Piteşti, care mi-au

îndrumat paşii pe parcursul anilor de studii.

Un ultim cuvânt de mulţumire se îndreaptă şi spre membrii comisiei care au consacrat

timp să citească această lucrare. Aşteptăm cu nerăbdare aprecierile critice şi sugestiile cititorilor

pe care le vom analiza şi de care vom ţine seama la o eventuală viitoare lucrare.

2

I. STADIUL CUNOAŞTERII

CAPITOLUL 1

ECOTURISMUL, COMPONENTĂ A TURISMULUI DURABIL

– NOŢIUNI FUNDAMENTALE

1.1. Consideraţii generale asupra ecoturismului

Deşi ecoturismul are legături directe cu declararea primului parc naţional din lume (Yellowstone, SUA, 1872), conceptul de ecoturism a apărut abia în anii 1980, ca o alternativă la turismul de masă, cu dezvoltare intensivă. Activităţile ecoturistice s-au dezvoltat în natura sălbatică, în locurile cele mai retrase şi fragile ale globului, fiind totodată o alternativă la turismul clasic, de tip industrial, din staţiuni turistice sau centre urbane supraaglomerate1.

Noţiunea de “ecoturism” a fost definită în 1991, în cadrul unui seminar internaţional privind ecoturismul al Consiliului de Experţi pentru Mediul Înconjurător din Canada (CEAC). În 1991, Societatea Internaţională pentru Ecoturism (The International Ecotourism Society, TIES) definea ecoturismul ca fiind „acele călătorii responsabile în arii naturale, ce conservă mediul şi susţin bunăstarea populaţiei locale”2.

Uniunea Mondială a Conservării Naturii (UICN) afirma că ecoturismul „este o călătorie ecologică responsabilă în areale naturale neperturbate, cu scopul de relaxare şi apreciere a naturii şi a oricărei trăsături culturale, trecută sau prezentă în zonă, care promovează conservarea, având un impact negativ redus şi oferă beneficii pentru comunităţile implicate”3

Ecoturismul este o componentă a dezvoltării durabile şi deseori este cunoscut şi sub noţiunile de turism “verde”, turism “moale”, sau turism “blând”. Definiţia acceptată de OMT este relevantă în acest sens: “ecoturismul este forma de turism în care principala motivaţie este observarea şi aprecierea naturii şi a tradiţiilor locale”4.

Sintetizând, ecoturismul este acea formă de turism practicată în spaţii naturale sălbatice şi culturale tradiţionale puţin modificate de om şi care trebuie să constituie sanctuare de protecţie a naturii şi a formelor ancestrale de civilizaţie, pentru a sprijini dezvoltarea economică a comunităţilor locale5.

În sens mai restrâns, ecoturismul se bazează pe observarea naturii, oferind produse turistice distincte, specifice formelor de turism cultural, ştiinţific, de cercetare, fiind practicat în ţările cu o remarcabilă biodiversitate, care deţin rezervaţii naturale, parcuri naţionale şi comunităţi locale care şi-au păstrat nealterate obiceiurile şi tradiţiile.

Ecoturismul permite protejarea habitatelor naturale vulnerabile, precum şi a valorilor istorice şi culturale ameninţate cu degradarea şi distrugerea prin turism intensiv, turism de masă

1 Glăvan V., Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 170.

2 www.ecotourism.org3 Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, p. 10.

4 Miu Florentina, Simoni Smaranda, Ecoturism şi turism rural, Editura Universităţii din Piteşti, 2010, p. 7.5 Bran Florina, Simion Tamara, Nistoreanu P., Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 17.

3

sau vânătoare. Ecoturismul reprezintă astfel o cale de exploatare durabilă a mediului şi un produs turistic cu proprietăţi terapeutice pentru psihicul sau fizicul uman6.

Ecoturismul nu este o modă, ci o necesitate a mileniului trei, care poate aduce beneficii atât ecoturiştilor, cât şi comunităţilor locale sau organizaţiilor implicate în exploatarea durabilă a ariilor naturale protejate. Ecoturismul a devenit un segment de piaţă turistică (figura 1) cu un potenţial în creştere prin calităţile sale ecologice, responsabile, durabile, integre3.

Figura 1. Poziţionarea ecoturismului pe piaţa turistică7

Deseori este întâlnit sub denumirea de “turism durabil” ce cuprinde toate formele de turism, care, în dezvoltarea şi practicarea lor, se bazează pe principii ecologice, adică fără să deranjeze sau să distrugă mediul natural construit, moştenirea istorică culturală, ci, dimpotrivă, să le protejeze şi să le conserve.

Turismul verde are un conţinut mult mai restrâns. Acesta se referă cu precădere la comunităţile rurale care se găsesc în spaţiul sau în apropierea unor Parcuri Naţionale, Parcuri Naturale, Rezervaţii ale Biosferei şi rezervaţii naturale. Acestea fac parte din categoria ariilor naturale protejate care au un statut de valorificare socio-economic aparte. În cadrul acestora există o delimitare foarte strictă a unor areale care deţin un regim de maximă protecţie a biodiversităţii floristice şi faunistice şi a spaţiilor unde se pot desfăşura activităţi economice.

De asemenea, ecoturismul presupune, în practicarea sa, desfăşurarea atât a activităţilor turistice, cât şi a celor economice conexe acestora, într-un mediu natural, nepoluat, cu privelişti sugestive şi reconfortante. În ultimul timp, ecoturismul a fost asociat parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale, unde se regăseşte, alături de funcţia de protejare şi conservare şi aceea de investiţii pentru protecţie, dar şi pentru sprijinirea dezvoltării economiei rurale tradiţionale şi a menţinerii tradiţiilor sociale şi cultural-istorice ale comunităţilor locale8.

1.2. Ecoturismul – principala formă de manifestare a turismului durabil

6 Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, p. 10.7 Cândea Melinda, Erdeli G., Simon Tamara, Peptenatu D., Potenţialul turistic al României şi amenajarea turistică a spaţiului, Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p. 22.8 Miu Florentina, Simoni Smaranda, Ecoturism şi turism rural, Editura Universităţii din Piteşti, 2010, p. 9.

Piaţa turistică

Turism cultural Turism rural Turism naturalTurism montan

şi de litoralTurism de

afaceri

EcoturismTurism de aventură

4

Conceptul de “turism durabil” a fost definitivat în cadrul Conferinţei pentru Mediu şi Dezvoltare a O.N.U. de la Rio de Janeiro, din 1992: “dezvoltarea turistică durabilă reprezintă dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul şi marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială, economică a mediului, prin exploatarea resurselor naturale şi culturale şi în interesul generaţiilor viitoare.9”

Ecoturismul este probabil cea mai vizibilă formă de manifestare a turismului durabil. În figura 2 se observă locul ecoturismului în procesul evoluţiei spre forme de turism durabil; de asemenea, ecoturismul este o versiune durabilă a turismului în arii naturale, incluzând şi elemente ale turismului rural şi cultural10.

Figura 2. Ecoturismul ca formă a turismului durabil11

Ecoturismul se desfăşoară pe principii ecologice, în contextual dezvoltării durabile a economiei şi a turismului. Ecoturismul reprezintă, de fapt, cea mai valoaroasă formă de manifestare a turismului durabil. Politica ecoturistică trebuie să asigure o funcţionare ecologică, economică, socio-culturală durabilă la toate nivelurile de referinţă, în raport cu nevoile de utilizare endogene şi exogene. Începând cu planificarea şi dezvoltarea infrastructurii turistice şi terminând cu activitatea de marketing, toate operaţiunile turistice trebuie să aibă în vedere criterii durabile din punct de vedere economic, social, cultural şi de mediu. Protecţia mediului înconjurător este prioritară, relaţia dintre ecoturism şi turism durabil fiind redată în figura 3:

Ecoturismul trebuie să asigure: exploatarea optimă şi durabilă a resurselor şi a mediului înconjurător, avantajele economice şi sociale a populaţiei rezidente; compatibilitate între populaţia locală şi cea turistică şi interes pentru dezvoltarea durabilă. În acest sens, prin aplicarea corectă a principiilor de bază, ecoturismul trebuie să conducă la dimensionarea riguroasă a fluxurilor de turişti şi la modelarea comportamentului turistului şi stabilirea unui prag de toleranţă suportat de populaţia locală12.

9 Bran Florina, Simion Tamara, Nistoreanu P., Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 18-19.10 Nistoreanu P., Ţigu G., Popescu D., Pădurean M., Talpeş A., Tala M., Condulescu C., Ecoturism şi turism rural, Editura ASE, Bucureşti, 2003, cap. IV, p. 4.11 ***, Ecotourism: principles, practices and policies for sustainability, UNEP, 2002.12

Miu Florentina, Simoni Smaranda, Ecoturism şi turism rural, Editura Universităţii din Piteşti, 2010, p. 13.

5

Figura 3. Relaţia dintre ecoturism şi turism durabil13

Summitul Terrei de la Johannesburg (Africa de Sud), 2002 a analizat gravele probleme ale dezvoltării şi poluării. La finalul acestei întruniri a fost adoptată “Declaraţia de la Johannesburg” care pune accent pe dezvoltarea durabilă a tuturor ţărilor de pe glob, prin care şi generaţiile viitoare să beneficieze de resursele existente astăzi şi să se bucure de un nivel de trai decent. O problemă cu valoare generală se referă la nevoia de planificare sistematică a tuturor activităţilor turistice, o alta se concentrează asupra analizei problemelor de mediu şi durabilitate pentru toate nivelele de strategii şi politici formulate în acest domeniu la nivel naţional, regional şi local. În plus s-a arătat că toţi partenerii publici şi privaţi din turism trebuie să fie mai atenţi la problemele mediului înconjurător şi să aplice toate soluţiile practice existente la ora actuală pentru a remedia efectele negative pe care acest sector al serviciilor îl are asupra mediului, societăţii şi culturii. În urma acestor demersuri internaţionale a rezultat şi definiţia unei noi abordări durabile a turismului - ecoturismul limitat la început doar pentru activităţile care au loc în natura sălbatică şi în ariile protejate şi treptat extins spre toate formele majore de turism practicate pe glob.

În dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul şi marketingul turistic trebuie să respecte integritatea naturală, socială, economică a mediului înconjurător, pentru a păstra şanse vizibile de dezvoltare socio- economică generaţiilor viitoare. Pe baza problemelor dezbătute la conferinţele de nivel internaţional şi naţional au rezultat principiile turismului durabil14: Industria ospitalităţii trebuie să se axeze pe resursele naturale antropice cu valenţă turistică

din orice comunitate locală şi este nevoie întotdeauna să monitorizeze dimensiunile acestei activităţi economice. Trebuie să existe o durabilitate ecologică, asiguratoare a unei dezvoltări suportabile cu menţinerea tuturor proceselor ecologice esenţiale, mai ales a diversităţii resurselor biologice;

Durabilitatea socială şi culturală, constă în garantarea şi dezvoltarea economică favorabilă membrilor societăţii, compatibile cu valorile de cultură şi civilizatie existente, cu păstrarea identităţilor comunitare;

Ecoturismul orientează turistul către zonele naturale, se axează pe experienţa directă şi personală a turistului în natură, se desfăşoară în cadrul naturii şi se bazează pe utilizarea acesteia. Folosindu-se de caracteristicile geomorfologice, biologice, fizice şi culturale ale naturii, turistul va beneficia de o mai mare apropiere de valorile naturale şi spirituale. Prin urmare, pentru operatorii interesaţi în planificarea, dezvoltarea şi managementul ecoturismului, accentul pe zona naturală este esenţial;

13 Bran Florina, Simion Tamara, Nistoreanu P., Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 18-19.14 Miu Florentina, Simoni Smaranda, Ecoturism şi turism rural, Editura Universităţii din Piteşti, 2010, p. 15-17.

Turism convenţional

Turismdurabil

Ecoturism

6

Activităţile şi serviciile turistice trebuie să fie generatoare de noi locuri de muncă pentru populaţiile locale, să contribuie la creşterea veniturilor şi să fie în echilibru cu celelalte sectoare de activitate;

La toate nivelele (naţional, regional şi local), turismul trebuie să aplice standardele calităţii totale acceptate la nivel internaţional şi să respecte cerinţele impuse de păstrarea actuală a mediului înconjurător;

Aplicarea unui management eficient şi durabil va presupune forme de pregătire educaţională şi profesională atât pentru factorii din industria turistică cât şi pentru comunităţile locale;

Armonizarea intereselor socio-economice ale comunităţilor locale cu cele de parteneriat ale investitorilor din turism, pentru a face un front comun în îmbunătăţirea nivelului de viaţă.

De asemenea, ecoturismul trebuie susţinut printr-o legislaţie adecvată şi din alte domenii de activitate cu influenţă directă asupra industriei turistice naţionale, cum sunt: restructurarea şi privatizarea, regimul proprietăţii, susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii, privatizarea serviciilor publice, reducerea fiscalităţii, colectarea taxelor şi impozitelor locale, apariţia asociaţiilor profesionale de profit etc.

În planificarea, dezvoltarea şi gestionarea unui turism durabil la nivel regional sau local este necesară existenţa unui parteneriat între industria turistică reprezentată prin proprietarii întreprinderilor turistice, mediul cu apărătorii săi, comunitatea cu locuitorii, grupurile de interese, liderii locali şi autorităţile locale. Un astfel de parteneriat, printr-o cooperare fără prejudecăţi şi interactivă, va conduce la dezvoltarea unui turism durabil şi efficient, la ameliorarea calităţii vieţii comunităţii locale, Asigurând totodată protejarea mediului şi a resurselor turistice, precum şi beneficii rezonabile indutriei turistice15.

1.3. Obiective şi principii ale ecoturismului

După specialiştii OMT, ecoturismul este o formă a turismului durabil legată de cunoaşterea şi protejarea mediului (biodiversitate, ecosisteme) care insistă pe educarea turiştilor în problematica mediului şi a mijloacelor de menţinere a acestuia16, principala motivaţie în ecoturism fiind observarea şi aprecierea naturii şi a tradiţiilor locale. Obiectivele ecoturismului pot fi rezumate la17:

- conservarea şi protejarea naturii;- caracterul educativ şi respect pentru natură;- folosirea resurselor umane locale;- conştientizarea protejării naturii în rândul turiştilor şi comunităţii locale;- minimizarea impactului negativ asupra mediului natural şi socio-cultural.

Ecoturismul poate fi pus în practică prin cele trei principii ale conservării enunţate sub egida UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător):

- să conserve diversitatea biologică şi culturală prin întărirea sistemelor manageriale (publice şi private) şi prin creşterea valorii de ecosistem;

- să promoveze folosirea biodiversităţii prin generarea de venituri, locuri de muncă şi posibilităţi de afaceri în ecoturism;

- să împartă beneficiile dezvoltării cu comunităţile locale prin atragerea şi participarea acestora la planificarea şi managementul afacerilor de ecoturism.Aplicarea ecoturismului impune planuri şi dimensiuni precise, norme etapizate,

promovate consecvent şi integrate într-un sistem de dezvoltare durabilă. În aplicarea

15 Glăvan V., Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 185.

16 Idem, p. 167.17 Idem, p. 169.

7

ecoturismului se impune respectarea unor principii, care să configureze strategii durabile pe termen lung. Principiile de bază care trebuie să guverneze ecoturismul sunt: durabilitatea, echitatea, parteneriatele şi cooperarea.18

Durabilitatea este un proces prin care dezvoltarea are loc la un nivel care să satisfacă cerinţele populaţiei implicată în desfăşurarea acestei forme de turism. Acest principiu este cerut de:- modificările sociale (grija crescândă pentru mediu, vulnerabilitatea destinaţiilor

turistice, nemulţumirea pentru unele produse turistice existente);- politica turistică actuală trebuie să reflecte interes pentru protecţia mediului

înconjurător. Echitatea intra-generaţii şi inter-generaţii trebuie să elimine interesele egoiste,

exclusiviste care se bazează pe acumulare de capital doar pentru unele componente ale societăţii;

Parteneriatele presupun atragerea şi organizarea unor acţiuni comune cu toţi factorii care pot participa la realizarea şi dezvoltarea produselor turistice selectate;

Cooperarea cu colectivităţile locale din mai multe zone turistice pentru elaborarea unor planuri, cu termene precise, de realizare a produselor turistice, pentru selectarea acestor produse care vor transpune în acţiuni concrete.Asigurarea dezvoltării şi gestionării corecte a ecoturismului are la bază câteva principii

de planificare (OMT, 1999)19: Aplicarea de măsuri foarte stricte pentru protejarea florei, faunei, ecosistemelor şi,

după caz, a siturilor arheologice, istorice sau a culturii locale; Normele capacităţii optime de primire pot fi admise, astfel ca amenajările turistice

să nu fie excessive, iar locurile extrem de aglomerate cu turişti ; Educarea turiştilor pentru cunoaşterea importanţei conservării resurselor; Obţinerea de venituri directe din managementul şi conservarea arealelor protejate; Crearea pentru turişti a unor echipamente de cazare ecologice adecvate, utilizând

metode de construcţie, stil şi materiale locale, folosind dispozitive de consum redus de energie şi eliminând convenabil deşeurile;

Redactarea şi difuzarea unui cod de conduită al turiştilor şi vizitatorilor, cu privire la ecoturism şi respectarea dispoziţiilor înscrise în cod;

Asigurarea bunăstării maxime pentru toate categoriile de populaţie din regiune sau din arealul de influenţă.

1.4. Piaţa ecoturistică

1.4.1. Profilul pieţei ecoturistice

Piaţa ecoturistică reprezintă spaţiul economico-geografic în care se interferează cererea şi oferta pentru diverse produse sau servicii ecoturistice cu societatea care influenţează direct starea şi evoluţia lor în timp.

Societatea Internaţională de Ecoturism consideră că piaţa ecoturistică este o nişă a pieţii turismului în natură, definit sub forma acelor călătorii în areale neperturbate, care oferă relaxarea în natură pe baza unor activităţi moderate ale turistului în mediu, dar şi bunăstarea comunităţilor implicate20.

18 Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, p. 10-12.

19 Glăvan V., Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 167-168.

20 Matei Elena, 2004, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, p. 24.

8

Ecoturismul se defineşte prin obiectivele sale de conservare a naturii şi sprijinire a populaţiei locale şi de aceea este mai dificil de cuantificat câţi din turiştii în ariile naturale sunt motivaţi de principiile ecoturismului.

Estimările arată că ecoturismul deţine între 20 % şi 40 % din fluxul mondial de turişti, iar înregistrând 10 % din cheltuielile turismului internaţional. Unele studii legate de motivaţia turistică au relevat o creştere a celor care practică turismul în natură şi mai ales a celor care doresc să cunoască mediul sălbatic, deşi în ecoturism grupurile trebuie să fie proiectate de la 6 la maximum 30 de vizitatori.

Profilul ecoturistuluiCunoaşterea profilului ecoturistului este utilă organizatorilor de programe turistice pentru

acest segment de piaţă. Un studiu realizat pe piaţa turistică nord-americană a demonstrat următoarele21:

- ecoturismul este practicat în general de turiştii al căror venit anual este mare (în jur de 70000-100000 USD), deoarece, acolo unde se respectă cerinţele de mediu până la amortizarea investiţiilor, preţurile pachetelor ecoturistice sunt uşor mai mari din cauza cheltuielilor legate de infrastructura specială (apă, energie nepoluantă, mijloace de transport amiabile cu mediul, număr mare de ghizi, transport etc.), distanţă, unicitate;

- ecoturiştii cheltuiesc mai mult decât în turismul clasic, respectiv 1000-1500 USD/ excursie/ ecoturist;

- ecoturismul este practicat în mod egal de ambele sexe, dar ca şi grupă de vârstă primează cei cuprinşi între 30 şi 54 ani;

- în ceea ce priveşte nivelul de pregătire, educaţie, studiile TIES demonstrează că dacă iniţial ecoturiştii proveneau din rândul celor cu studii superioare, la ora actuală se constată o deplasare şi către cei cu studii medii sau submedii;

- 60 % din ecoturişti preferă deplasările în cuplu, 20% cu familia şi numai 15% călătoresc singuri;

- în privinţa duratei deplasării, peste 50% din ecoturişti preferă sejururi de 8-14 zile, iar cei cu experienţă se orientează către durate mai mari.Resursele cele mai atractive de pe piaţa ecoturistică sunt: cazarea în locuri sălbatice,

vizitarea unor habitate faunistice rare, drumeţii în natură etc. Ecoturiştii rămân fideli acestei experienţe, astfel că cei mai mulţi care au ca motivaţie plăcerea de a călători în natură, de a schimba stresul urban cu relaxarea oferită de mediul nepoluat, de a cunoaşte alte areale naturale, revin pe piaţa ecoturistică.

1.4.2. Resursele ecoturistice şi parcul naţional ca principală destinaţie ecoturistică

Pe piaţa ecoturistică primează resursele naturale şi apoi cele antropice. Resursele ecoturistice naturale eligibile sunt20:

- parcuri naţionale şi naturale;- ecosistemele terestre valoroase (puncte de admirare a faunei – games reserves sau a

păsărilor – birdwatching, ihtiofaună, păduri de foioase sau de conifere);- ecosisteme marine (formaţiuni coraligene) sau ecosisteme umede (mangrove, estuare,

delte, lacuri, mlaştini);- monumente şi rezervaţii ale naturii;- centre de cercetare botanice, faunistice, speologice;- fenomene deosebite (aurore polare, meteoriţi, eclipse, fata morgana).

21 Matei Elena, 2004, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, p. 25-27.

9

Dintre resursele ecoturistice antropice menţionăm: sate cu arhitectură tradiţională, tradiţii religioase, meşteşuguri, costume populare, manifestări etnofolclorice, artă culinară.

Cu toate acestea, parcul naţional rămâne principala zonă de desfăşurare a ecoturismului, având o structură, administraţie şi servicii special create sau adaptate pentru această formă de turism.

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) definea parcul naţional ca „un areal relativ întins, unde unul sau mai multe ecosisteme nu sunt material alterate de exploatarea şi ocuparea umană, unde speciile floristice şi faunistice, aspectele geomorfologice şi habitatele sunt de un interes ştiinţific, educativ, recreativ şi peisagistic deosebit, iar autoritatea cea mai competentă a ţării a luat măsuri de prevenire sau eliminare a oricărei exploatări sau locuiri a întregului areal şi de întărire efectivă a respectului faţă de factorii ecologici, geomorfologici sau estetici care au justificat stabilirea lui”. Vizitatorilor le este permisă intrarea în condiţii speciale pentru scopuri de cercetare, educative, culturale şi recreative.

Parcurile naţionale au şi un rol deosebit în promovarea ecoturismului deoarece, pe lângă funcţia ştiinţifică, de conservare a resurselor naturale, au şi o funcţie turistică, de satisfacere a necesităţilor culturale, de odihnă şi recreere ale oamenilor22.

Parcurile naţionale au fost amenajate pornind de la împărţirea teritoriului acestora în trei zone, după o schemă radiocentrică astfel:

- rezervaţia integrală sau zona sălbatică, constituită în interiorul parcului, acolo unde este necesară protejarea la maximum a florei şi faunei (pot fi create chiar mai multe rezervaţii integrale în cadrul unui parc); această zonă este supusă unui regim restrictiv activităţii umane, fiind deschisă doar cercetării ştiinţifice;

- parcul propriu-zis sau zona tampon, cu o suprafaţă întinsă, înconjurând rezervaţia integrală şi asigurându-i protecţia; în acest spaţiu, deşi se menţin obiectivele de protejare a mediului, este permisă desfăşurarea unor activităţi umane (agricole, pastorale, forestiere, turistice), dar în condiţii strict reglementate;

- zona periferică sau preparcul oferă, de asemenea, un mediu natural protejat, care comportă organizarea diferitelor activităţi umane, permite localizarea echipamentelor turistice, asigură recepţia fluxurilor turistice şi distribuirea lor controlată în interiorul parcului.

Pe lista Naţiunilor Unite figurează circa 2600 areale protejate, cu o suprafaţă de aproximativ 4 mil.km2, distribuite în 124 de ţări. Cele mai întinse şi mai vizitate se află în S.U.A., unde activităţile turistice şi protejarea naturii din parcurile naţionale sunt deja tradiţionale, dacă ţinem cont de faptul că primele parcuri naţionale din lume au fost înfiinţate aici încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (P.N. Yellowstone, 1872).

1.4.3. Activităţile ecoturistice promovate pe piaţa turistică

Activităţile ecoturistice (cercetare, studiu, recreere, educaţie) trebuie să fie realizate foarte atent, pentru a nu distorsiona ambientul, peisajul, autenticul şi mai ales viaţa sălbatică sau a localnicilor.

Activităţile recreative care pot fi practicate în interiorul ariilor protejate (unele carecteristice şi turismului montan, de aventură, pentru practicarea sporturilor) sunt:

studierea sau admirarea peisajului, florei şi faunei (inclusiv crearea unor puncte de belvedere);

fotografierea, filmarea şi pictarea peisajelor; drumeţii în natură; hipism; zbor cu balonul;

22 Miu Florentina, Simoni Smaranda, Ecoturism şi turism rural, Editura Universităţii din Piteşti, 2010, p. 27-28.

10

vizite educative (cursuri, ateliere de lucru, proiecte, activităţi de ecologizare sau de refacere a unor habitate);

practicarea alpinismului, speoalpinismului şi a schiului; călătorii acvatice (caiac, canoe sau rafting) vizite la obiective culturale, istorice şi etnografice; cunoaşterea şi învăţarea tradiţiilor comunităţilor locale (meşteşuguri, dans, arta

culinară). Pe piaţa turistică touroperatorii au observat o creştere a interesului pentru ecoturism şi au

început o promovare a produselor „eco”, cum sunt23: ecotour sau ecocălătorie; ecotravel sau excursie ecologică; ecovacation sau ecovacanţă; ecoadventure sau aventură ecologică; ecosafari; ecocruise sau ecocroazieră; ecoexpedition sau expediţie ecologică.

1.4.4. Structuri ecoturistice de primire

Amenajarea turistică a ariilor protejate variază de la o ţară la alta, aşa cum diferă şi echipamentele turistice ale fiecărui parc, acestea fiind determinate în mare măsură de specificul obiectivelor sale naturale, motivaţia vizitării, posibilităţile de valorificare, dotările existente încadrându-se cantitativ şi calitativ în limitele impuse de ecosistemele respective, a căror depăşire poate perturba echilibrul lor.

Structurile ecoturistice de primire cuprind, în ansamblu24: structuri de cazare foarte diversificate, unele utilizate în turismul clasic (de la camping,

refugiu, cabană, pensiune, tabară la motel, hotel, navă de croazieră), altele specifice (ecologie, ecomotel), construite pe principii ecologice, din materiale reciclabile, ce utilizezază energia alternativă nepoluantă şi au design indigen;

structurile de alimentaţie au specific local, oferă produse ecologice specifice destinaţiei şi s-au dezvoltat de multe ori prin aportul, care au astfel posibilitatea să-şi construiască mici afaceri;

structurile complementare asigură servicii de transport, ghidaj, închiriere echipamente sportive, agrement şi sport (instalaţii sportive diverse, pârtii naturale de schi, piscine, terenuri pentru echitaţie etc.), produse de artizanat caracteristice fiecărui loc, în funcţie de tipul de resurse turistice existente. Şi aceste structuri oferă localnicilor posibilitatea de a intra în afacerea ecoturistică.Indiferent de gradul de dotare a parcurilor, fiecare dintre ele trebuie să aibă un

echipament turistic minim, constituit din instalaţii diverse, aflate tot în parc (dar în arii nerestricţionate pentru protejare), poteci, alei marcate, locuri de odihnă şi amenajări specifice pentru vizitarea diferitelor obiective naturale sau antropice.

Valorificarea prin turism a ariilor protejate presupune următoarele acţiuni25:- stabilirea judicioasă a punctelor de intrare şi ieşire a turistului în spaţii şi rezervaţii, a

itinerariilor;- organizarea Centrului de Vizitare şi Informare Turistică;

23 Nistoreanu P., Ţigu G., Popescu D., Pădurean M., Talpeş A., Tala M., Condulescu C., Ecoturism şi turism rural, Editura ASE, Bucureşti, 2003, cap. VII, p. 4.24 Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, p. 27-28.25 Glăvan V., Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 177.

11

- realizarea infrastructurii generale (reţea rutieră, reţea stradală, pietonală, parcări, alimentare cu apă, curent electric etc.);

- organizarea circulaţiei turistice, ceea ce presupune stabilirea fluxurilor turistice, a dimensiunilor acestora, departajarea orară pe grupe de vizitare, frecvenţa acestora, durata vizitării etc.;

- amenajarea spaţiilor de cazare, alimentaţie, sport şi agrement în conformitate cu condiţiile concrete, specificul resurselor, cu principiile de amenajare turistică a teritoriului şi cu indicatorii standardelor de dezvoltare (normele tehnice);

- amenajarea pentru vizitare a obiectivelor turistice;- refacerea peisajelor şi obiectivelor turistice degradate, semnalizarea obiectivelor turistice, a

dotărilor şi utilităţilor.

1.4.5. Personalul din ecoturism

Personalul din ecoturism poate fi caracterizat după mai multe criterii (pregătire, segmental căruia îi aparţine, voluntariat sau salariat etc.). Se disting următoarele categorii26:

personalul turistic ce aparţine firmelor turoperatoare, corespunde formelor clasice, cu deosebirea că acesta trebuie în permanenţă pregătit conform orientărilor legate de managementul de mediu îmbunătăţit;

personalul care asigură transportul, dotat cu mijloace ecologice de deplasare, trebuie să cunoască foarte bine regulile de deplasare în funcţie de natura destinaţiei sau a tipurilor de activităţi promovate;

ghizii, pot fi persoane din comunităţile locale, specialişti din diferite domenii (geografi, biologi, geologi, istorici, hidrologi etc.) sau pregătiţi de diferite şcoli atestate pentru ecoturism;

personalul din structurile de primire (cazare, alimentaţie), care pe lângă cunoştinţele specifice postului pe care-l ocupă, trebuie să fie incluşi în perfecţionările pe linia relaţiei turism – mediu;

animatorii, utilizaţi pentru cunoaşterea unor tradiţii culturale locale, pot proveni atât din comunităţile din destinaţie cât şi din specialişti.

personalul care asigură servicii de pază sau de supraveghere a destinaţiei.

1.5. Managementul ecoturistic

Managementul ecoturistic reprezintă procesul de conducere, anticipare, organizare, coordonare, control a tuturor resurselor ecoturistice pentru atingerea eficienţei maxime, fără a prejudicia mediul şi a asigura în acelaşi timp relaxarea turistului.

Pentru desfăşurarea unui management ecoturistic eficient, următoarele cerinţe trebuie avute în vedere27:

motivarea practicării ecoturismului este observarea şi aprecierea naturii, dar şi cunoaşterea tradiţiilor culturale din arealele naturale;

ecoturismul trebuie să conţină trăsături educative (împăduriri, agricultură, reabilitarea unor specii aflate în pericol);

inventarierea resurselor, acestea va cuprinde: inventarierea suprafeţelor naturale protejate şi a celor culturale dintr-o arie protejată.

organizarea fluxurilor se efectuează pe grupuri mici (până la maxim 25 persoane) şi asigură specializarea unor firme proprii ale localnicilor;

26 Matei Elena, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, p. 28-29.27 Idem, p. 31-32.

12

ecoturismul susţine protecţia arealelor naturale prin generarea de venituri pentru comunităţile gazdă, furnizarea oportunităţilor comerciale, locuri de muncă şi creşte preocupările pentru mediu şi nevoia de conservare a arealelor naturale şi culturale (ONU);

exploatarea ecologică determină nivelul de dezvoltare a activităţii ecoturistice; stabilirea pragului de suport constă în respectarea normelor de consum pe fiecare turist şi

a standardelor de clasificare a unităţilor turistice; asigurarea perfecţionării profesionale în ecoturism (personalul din structurile de cazare,

ghizi, comunităţile locale implicate), creşterea calităţii serviciilor fiind la fel de importantă ca şi atractivitatea turistică a zonei;

stimularea activităţilor de reciclare a materialelor, utilizarea resurselor de energie alternativă, a substanţelor cu impact redus (detergenţi biodegradabili, benzina fără plumb).UNEP sugerează utilizarea unui management integrat şi existenţa unui plan de

dezvoltare, care să ia în calcul strategiile naţionale, locale de dezvoltare, să se bazeze pe studii de impact, pe măsuri clare (monitorizarea turiştilor, a turoperatorilor, aplicarea standardelor de mediu) şi să respecte legislaţia în vigoare (legislaţia privind, mediul, turismul, munca).

O condiţie de succes în ecoturism este implicarea comunităţilor locale în proiecte, prin parteneriate, pentru a mări responsabilitatea lor şi a asigura astfel că o parte din beneficii le aparţine. Aceste parteneriate se bazează pe crearea unei reţele de colaborare transparente, pusă la curent cu sistemul de informaţii necesare pentru a certifica astfel echitatea intrageneraţii şi intergeneraţii. Respectarea principiilor ecoturismului şi a celor mai bune practici manageriale permite construirea capacităţii instituţionale la nivel local, regional, internaţional.

Direcţiile de acţiune pe care managementul calităţii trebuie să le îndeplinească sunt:- cunoaşterea detaliată a preferinţelor şi motivaţiilor clienţilor;- managementul calităţii porneşte de la calitatea resurselor turistice, a materiilor

prime, amenajărilor turistice şi a pregătirii profesionale;- calitatea se referă la toate serviciile oferite de o firmă;- factorul uman care are cultură şi informare pe probleme de mediu realizează

calitatea în ecoturism;- se promovează performanţele realizate de anumite societăţi de turism care s-

au făcut cunoscute prin calitatea serviciilor pentru a influenţa aplicarea unui management corespunzător;

- materializarea eco-business-ului este reprezentată de rezultate ecoeeficiente, şi anume: piaţa bunurilor şi serviciilor de protecţia mediului.

1.6. Marketingul ecoturistic

Prin marketing ecoturistic se înţelege totalitatea măsurilor, metodelor cu ajutorul cărora managerul unei societăţii sau întreprinderi turistice poate cerceta relaţia produs – piaţă, cerere şi ofertă, pentru a eficientiza furnizarea unui produs sau serviciu şi a realiza profiturile stabilite prin programele de dezvoltare ale firmei.28

Marketingul ecoturistic constituie ansamblul strategiilor şi acţiunilor de cercetare şi cunoaştere a raportului dintre produsele ecoturistice şi piaţa turistică, pentru optimizarea, dezvoltarea şi valorificarea eficientă a industriei turistice. Multitudinea de servicii din ecoturism sunt asemănătoare celor din industria turistică (de bază, complementare de comunicare), în

28 Matei Elena, 2004, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti, p. 23.

13

schimb acestea trebuie să fie durabile (ecologice). În acest caz, marketingul ecoturistic trebuie să promoveze, să ofere servicii mai scumpe, dar ecologice.

De regulă, programele ecoturistice sunt reprezentate de circuitele, traseele promovate, prin care ecoturiştii pot cunoaşte patrimoniul ecoturistic. Un rol deosebit îl deţine promovarea acestor produse prin programe şi servicii. Ecotursimul oferă servicii diverse, prietenoase, accesibile, rapide (internet), sigure, serioase, ecoetichetate, personal agreabil, bine pregătit şi nu permite utilizarea unor „trucuri (limbaj verde fără produse verzi)” specifice altor activităţi comerciale.

În concluzie, marketingul ecoturistic este responsabil şi ecologic, iar piaţa verde nu este privită ca o modă, ci ca o alarmă ce anunţă necesitatea exploatării durabile a naturii. Prin marketingul turistic se stabilesc strategiile economico-financiare, tarifele şi preţurile serviciilor turistice prin promovarea unor instrumente de ofertare a produsului turistic de către agenţiile şi touroperatorii turistici.

Ecomarketingul turistic este un rezultat al dezvoltării intensive a marketingului turistic şi este sinonim cu: marketing ecologic pentru turism, marketing pentru ecoturism, marketing pentru turismul verde29. Termenul de ecomarketing turistic se deosebeşte de conceptul marketingului turistic, deoarece se referă numai la produsele sau serviciile turistice ecologice. De asemenea, acesta se referă atât la nevoile imediate ale consumatorilor, cât şi la bunăstarea socială şi protecţia mediului înconjurător pe termen lung.

Ca un concept nou, ecomarketingul turistic implică orientarea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor în mediul natural, investigarea nevoilor de consum pentru produse ecoturistice, ci şi culegerea, interpretarea şi utilizarea informaţiilor cu privire la protecţia mediului înconjurător.

Obiectivul principal al marketingului turistic este anticiparea nevoilor de consum turistic şi promovarea activităţii turistice în zonele de interes turistic, în scopul obţinerii de rezultate economico-financiare superioare. Activitatea de marketing armonizează produsul turistic cu cererea pentru a obţine o eficienţă ridicată. Aceasta presupune servicii turistice corespunzătoare, la momentul oportun, într-un volum corespunzător posibilităţilor pieţei turistice şi la tarife acceptate de marea masă a consumatorilor potenţiali de turism30.

Politica de marketing turistic defineşte modalităţile de dezvoltare a patrimoniului turistic, a bazei tehnico-materiale, a infrastructurii, posibilităţile de calificare şi perfecţionare a personalului, astfel încât cu ajutorul acestora să se conceapă politica de produs turistic, de preţ, de comercializare şi promovare pe piaţa turitică internă şi externă, politica de personal şi de colaborare eficientă a agenţilor economici din turism29.

CAPITOLUL 2

29 Kotler Ph., Haider D., Rein I., 2001, Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti.30 Diaconu Mihaela coord., Marketing în turism, Editura “Independenţa Economică”, Piteşti, 2003, p. 103.

14

METODE DE ANALIZĂ A ECOTURISMULUI

2.1. Metode de analiză a ecoturismului şi turismului durabil

În ultimele cercetări în domeniu se impune respectarea capacităţii de suport a mediului, care în industria ospitalităţii se traduce prin capacitatea de primire turistică constituită din: capacitatea de construire sau fizică (gradul de dotări cu structuri turistice), capacitatea socială – perceptivă (relaţia de toleranţă şi comunicare dintre rezidenţi şi vizitatori), capacitatea ecologică (nivelul de folosire al resurselor şi de degradare), capacitatea economică (gradul de participare a celorlalte sectoare economice în susţinerea turismului), capacitatea psihologică (nivelul suportabil de aglomerare în sezonul turistic). Aceste tipuri de capacităţi încearcă să determine un control asupra nivelului de dezvoltare a structurilor şi serviciilor turistice, deoarece depăşirea unui anumit prag poate conduce la degradări majore care fac o regiune sau localitate turistică să piardă în timp şi spaţiu funcţia de destinaţie turistică activă.

Aplicarea cerinţelor formulate prin “Programul de Acţiune 21”, a Codului Etic în Turism (ONU, 2001), a “Declaraţiei de la Johannesburg 2002” s-a făcut prin elaborarea unui ghid practic de utilizare a unor indicatori caracteristici pentru turism durabil. În tabelul de mai jos sunt prezentaţi aceşti indicatori de evaluare a durabilităţii turismului31:

Tabel 1. Indicatori de bază pentru turismul durabil

Nrcrt

Indicatorul Mijloacele de măsură specifice

1. Protecţia siturilor Delimitarea categoriilor de situri conform normelor UICN – Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii pe baza cunoaşterii criteriilor de protecţie.

2. Presiunea turistică Cuantificarea numărului de turişti înregistraţi pe an şi lună, odată cu stabilirea fluxurilor maxime şi minime.

3. Intensitatea de utilizare Aprecierea gradului de utilizare în perioada maximă prin raportul numărului de persoane la un hectar cu amenajări turistice.

4. Impactul social Calcularea raportului dintre numărul de turişti înregistraţi pe an / lună şi a numărului total al populaţiei rezidente.

5. Condiţiile pentru dezvoltare

Aplicarea studiilor de bilanţ şi impact de mediu pentru toate activităţile turistice, cu specificarea gradului de utilizare a resurselor.

6. Gestionarea deşeurilor Stabilirea capacităţilor de epurare a apelor uzate, colectare, prelucrare deşeuri pentru a se stabili capacităţile de dezvoltare a structurilor turistice.

7. Realizarea de planuri Existenţa şi urmărirea unui plan de dezvoltare generală cu componente sectoriale (turism, transporturi, dotări edilitare etc.) bine definite cu obiective importante de dezvoltare socio-economică.

8. Cuantificarea şi prezentarea ecosistemelor fragile

Analiza şi evidenţa strictă a speciilor de floră şi faună pe cale de dispariţie, cu numărul de indivizi estimat pentru fiecare specie.

9. Satisfacţia consumatorilor

Stabilirea periodică a gradului de satisfacţie al consumatorilor stabili prin aplicarea unor chestionare specifice (cel puţin la 2 ani).

10. Satisfacţia populaţiei locale

Stabilirea periodică a gradului de satisfacţie al rezidenţilor stabili prin aplicarea unor chestionare specifice (cel puţin la 2 ani).

31 Miu Florentina, Simoni Smaranda, Ecoturism şi turism rural, Editura Universităţii din Piteşti, 2010, p. 16-17.

15

După o analiză mai atentă a indicatorilor de turism durabil s-a observat că prima categorie de indicatori este mai uşor de aplicat în timp ce ultimele trei sunt constituite din variabile proprii conforme cu particularităţile cantitative şi calitative ale siturilor. Prin urmare, identificarea şi evaluarea indicatorilor turismului durabil în arii protejate trebuie făcută prin aportul unor experţi în domeniul turismului, având suficiente cunoştinţe asupra calităţii componentelor de mediu.

Caracterizarea ecoturismului sub aspectul dimensiunilor, evoluţiei, structurii, aportului la dezvoltarea economico-socială, atât în plan intern, cât şi internaţional este condiţionată de existenţa unor informaţii pertinente. Prin urmare, se ridică problema găsirii unor metode de observare capabile să asigure o bună cunoştere a activităţii ecoturistice ca şi cea a armonizării instrumentelor statistice de înregistrare şi cuantificare a acesteia. Necesitatea modernizării şi compatibilizării sistemelor de înregistrare statistică susţinută şi de faptul că, astăzi, acestea încă mai diferă de la o ţară la alta, datorită unor inadvertenţe conceptuale, costurilor relativ ridicate de observare şi imposibilităţii suportării acestora de către unele ţări, dinamismului deosebit al călătoriilor turistice şi dificultăţilor reflectării acestuia.

Evaluarea corectă, cât mai completă şi comparabilă a activităţii turistice presupune: consens asupra conţinutului conceptelor; caracterul unitar şi simplu al metodelor de observare; un sistem de indicatori coerent. Aceste cerinţe sunt îndeplinite, în privinţa conceptelor, majoritatea ţărilor adoptând Recomandările statistice ale OMT (Ottawa, 1991) în acest sens. Totodată, s-au făcut paşi importanţi în apropierea metodelor de înregistrare a sistemului de indicatori.

O problemă importantă în măsurarea fenomenului turistic este culegerea informaţiilor, modalităţile de înregistrare şi instrumentarul utilizat în acest scop. Studiile de referinţă în domeniu evideţiază că instrumentele de bază pentru cercetarea turismului (implicit ecoturismului) sunt observaţiile directe, complete asupra fenomenului, de tipul recensămintelor, inventarelor şi observaţiile parţiale, de natura sondajelor, realizate pe eşantioane având un comportament identic cu cel al ansamblului. Acestea se aplică în locurile cheie ale activităţii turistice, respectiv la punctele de frontieră, în mijloacele de găzduire a turiştilor, cu prilejul realizării tranzacţiilor financiare.

Informaţiile provenite din surse statistice reprezintă punctul de plecare în procesul de documentare pe care îl presupune realizarea unui studiu de prospectare ecoturistică (îndeosebi vizând latura cantitativă). În urma investigării detaliate a surselor statistice se asigură cea mai mare parte a informaţiilor pe care o reclamă realizarea obiectivelor unui studiu prospectiv, permiţând evidenţierea celor mai importante legităţi, direcţii, orientări şi proporţii ale evoluţiei fenomenelor din cadrul pieţei turistice32.

Culegerea informaţiilor din sursele bibliografice şi statistice privind ecoturismul a fost realizată ţinând cont de următoarele aspecte:

sursele bibliografice şi statistice trebuie să inspire încredere (să ofere informaţii veridice, obiective şi valide), cum ar fi cele furnizate de OMT (Organizaţia Mondială a Turismului), TIES (Societatea Internaţională de Ecoturism), NPS (Serviciul Parcurilor Naţionale) sau lucrările unor specialişti în domeniu;

preluarea informaţiilor s-a realizat cu deosebită grijă, pentru a evita apariţia diverselor greşeli (de neatenţie, de ordin tehnic);

am avut în vedere, alături de informaţiile directe privitoare la fenomenele cercetate, şi informaţiile indirecte, referitoare la problemele aflate în contact sau în anumite relaţii de interdependenţă cu fenomenele studiate;

32 Cocean P., Dezsi S., Prospectare şi geoinformare turistică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 80-82.

16

au fost consultate cele mai recente surse statistice şi au fost selectate cele mai valoroase şi reprezentative informaţii (bazate pe cele mai noi concepte teoretice şi practice în domeniu);

toate informaţiile au fost evaluate în funcţie de scopul declarat al studiului.

2.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei ecoturistice

Analiza statistică a pieţei ecoturistice teritoriale reprezintă o metodă care urmăreşte evoluţia unor indicatori ce exprimă cererea satisfăcută. Pe baza acestor indicatori şi cu ajutorul unor tehnici şi procedee de analiză pot fi elucidate, pe de o parte principalele caracetristici ale cererii turistice (volum, structură, distribuţie, densitatea, evoluţia şi repartiţia teritorială şi în timp a cererii turistice, tendinţele şi mutaţiile sesizate), iar pe de altă parte pot fi utilizaţi şi pentru cercetarea provenienţei şi destinaţiei cererii turistice, a motivaţiei de călătorie, a sejurului mediu, a fidelităţii faţă de o anumită destinaţie33.

Indicatorii ecoturismului surprind şi redau într-o exprimare sintetică, matematică, informaţii cu privire la diferite aspecte ale activităţii turistice, informaţii utile pentru măsurarea fenomenului şi a efectelor sale, pentru anticiparea tendinţelor de evoluţie şi pentru fundamentarea politicii de dezvoltare în domeniu. Elaborarea indicatorilor, diversitatea lor sunt condiţionate de existenţa unor surse primare de culegere a datelor, a unor metode şi tehnici de lucru adecvate34.

În corelaţie cu aceste elemente, dar şi cu latura activităţii pe care o reflectă, indicatorii turismului se prezintă într-o paletă foarte largă; ei pot fi direcţi, rezultaţi nemijlocit din sursele de înregistrare sau indirecţi, prelucraţi, simpli sau agregaţi, cantitativi sau valorici, globali sau parţiali, principali sau derivaţi, ai volumului activităţii sau ai efectelor31.

Metodele de estimare cantitativă a resurselor ecoturistice dintr-un parc naţional sunt numeroase, dar gradul de relativitate al rezultatelor obţinute este pronunţat pentru că este dificil să găseşti expresia cantitativă a unor calităţi (frumuseţea peisajului, valoarea speciilor protejate, raritatea sau unicitatea tradiţiilor şi culturii comunităţilor locale), subiectivismul percepţiei atingând amplitudini diferite de la o persoană la alta.

Un loc aparte în structura sistemului de indicatori ai turismului revine celor referitori la circulaţia turistică. Sistemul de indicatori ai circulaţiei turistice cuprinde o serie de indicatori, mai importanţi fiind35:

indicatori ai cererii reale şi potenţiale care cuprin: numărul de turişti, numărul de zile-turist, durata medie a sejurului;

indicatori ai ofertei turistice care cuprind: indicatorul structurii capacităţii de cazare, indicatorul structurii capacităţii hoteliere pe clase cantitative, număr de locuri de cazare;

indicatori ai relaţiei cerere-ofertă care se referă la gradul de ocupare; indicatori ai rezultatelor economice şi sociale, directe şi indirecte.În studiul de faţă au fost utilizate statisticile Serviciului Parcurilor Naţionale Americane

(National Park Service, Social Science Program, www.nps.gov), ale Universităţii de Stat din Michigan, ale Societăţii Internaţionale de Ecoturism (TIES The International Ecotourism Society, www.ecotourism.org) şi ale Organizaţiei Mondială a Turismului (UNWTO, www.unwto.org), precum şi datele existente în literatura de specialitate menţionată în

33 Cocean P., Dezsi S., Prospectare şi geoinformare turistică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 82.34 Minciu Rodica, Economia turismului, Editura Uranus, Bucuresti, 2002, p. 94-96.35 Stănciulescu Gabriela, Micu Cristina, Economie şi gestiune în turism. Probleme, proiecte şi studii de caz, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 31-32.

17

bibliografie. Pe baza datelor existente, în lucrarea de faţă urmează să analizăm indicatorii prezentaţi în continuare.

Circulaţia turistică se măsoară în unităţi fizice şi unităţi valorice. Unităţile fizice sunt reprezentate de numărul de turişti care poate fi înregistrat sub formă de sosiri şi plecări, înregistrate fie la frontieră, fie la unităţile de cazare36.

Numărul (eco)turiştilor (NT) reprezintă cel mai important indicator al circulaţiei turistice. El este un indicator fizic, cantitativ şi poate lua forma37:

- sosiri / plecari de turişti se obţine din statisticile înregistrate pe zone sau regiuni geografice;

- persoane cazate, utilizat pentru turismul intern şi internaţional, dedus din statisticile mijloacelor de cazare;

- participanţi la acţiuni turistice – turişti şi excursionişti – specific turismului intern, rezultat din centralizarea activităţii agenţiilor de voiaj.

Un alt indicator este numărul înnoptarilor sau zile-turist (NZT). Acesta se calculează ca sumă a produselor între numărul turiştilor şi durata activităţii turistice exprimată în zile.

Durata medie a sejurului reprezintă numărul de zile petrecute de un turist într-o anumită destinaţie sau într-o unitate de cazare turistică. Sejurul mediu se determină prin raportarea numărului de înnoptări la numărul de turişti sosiţi. Durata sejurului depinde de mai mulţi factori: motivaţia deplasării, nivelul veniturilor disponibile pentru turism, atracţia destinaţiei, nivelul serviciilor prestate.

S = Număr înnoptări / Număr turişti sosiţi 38

Densitatea circulaţiei (eco) turistice (Dt) oferă informaţii cu privire la gradul de solicitare al zonelor şi indirect asupra măsurilor ce trebuie luate pentru a se asigura satisfacerea nevoilor turiştilor, fără a fi perturbată viaţa şi activitatea rezidenţilor. Modul de calcul cel mai frecvent întâlnit, pentru densitatea circulaţiei turistice, este cel în raport cu populaţia rezidentă a zonelor vizitate, cât şi cu suprafaţa acestora:

Dt =numărul ecoturiştilor dintr-o ţară (Nt)

suprafaţa ţării respective (S) sau populaţia ţării respective (P))sau

Dt =numărul sosirilor de ecoturişti într-un parc naţional (Nt)

suprafaţa parcului naţional respectiv (S)

Densitatea circulaţiei turistice oferă informaţii cu privire la gradul de solicitare a zonelor şi indirect asupra măsurilor ce trebuie luate pentru a se asigura satisfacerea nevoilor turiştilor, fără a fi perturbată viaţa şi activitatea rezidenţilor sau echilibrul ecologic al zonelor

Indicatorii valorici ai circulaţiei turistice se referă la efectul consumului turistic şi efortul depus. Efectul se măsoară prin volumul vânzărilor în cazul turismului intern, iar efortul se măsoară prin totalul cheltuielilor pentru consum turistic în cazul turismului intern39.

36 Diaconu Mihaela coord., Marketing în turism, Editura “Independenţa Economică”, Piteşti, 2003, p. 36.37 Idem, p. 36-40.38 Stănciulescu Gabriela, Micu Cristina, Economie şi gestiune în turism. Probleme, proiecte şi studii de caz, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 32.39 Diaconu Mihaela coord., Marketing în turism, Editura “Independenţa Economică”, Piteşti, 2003, p. 40.

18

Din categoria indicatorilor valorici, cei mai importanţi sunt volumul încasărilor şi volumul cheltuielilor în turism. Prin combinarea acestor indicatori valorici cu cei fizici se determină alţi doi indicatori: încasarea/ cheltuiala medie pe turist şi încasarea/ cheltuiala medie pe zi-turist40.

Cheltuielile turistice reprezintă consumul de mijloace de producţie, de forţă de muncă sau de mijloace băneşti pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de turism.

Încasările din turism includ încasările din prestaţia hotelieră, de restaurant, cu desfacerile de mărfuri şi cu transportul turiştilor. Indicatorul agregat al încasărilor se obţine prin însumarea încasărilor din transport, cazare, masă, tratament, agrement, servicii suplimentare, vânzări de mărfuri, schimb valutar şi altele.

Indicii de sezonalitateSezonalitatea reprezintă un factor cu acţiune negativă asupra gradului de satisfacţie a

turistului cât şi asupra rezultatelor economico-financiare ale agenţilor economici din activitatea turistică. Variaţiile sezoniere constituie una dintre caracteristicile principale ale turismului modern. Caracetristicile variaţiilor sezoniere se produc în perioada unui an calendaristic şi în contextul unui sezon determinat, cuprinzând una sau mai multe luni.

Determinarea sezonalităţii se poate realiza cu ajutorul mai multor metode:- indici de sezonalitate- coeficienţi de intensitate a traficului- coeficienţi de concentrareIndicii de sezonalitate, determinaţi cu ajutorul metodei mediilor aritmetice simple sau

mobile, pe baza seriilor dinamice privind distribuţia, pe luni sau trimestre a sosirilor de turişti, confirmă tendinţa de concentrare a cererii turistice. Indicii de sezonalitate se calculează pe etape, astfel: determinarea mediei trimestriale, determinarea mediei generale, calculul indicilor de sezonalitate, prin raportarea mediei lunare sau trimestriale la media generală41.

După calcularea acestor indicatori, se va aplica metoda modelării grafice: vom realiza diagrame cât mai sugestive pentru fiecare indicator calculat utilizând aplicaţia Microsoft Office Excel, după care vom interpreta graficele şi vor trage concluzii, caracterizând astfel parcul naţional respectiv.

40 Stănciulescu Gabriela, Micu Cristina, Economie şi gestiune în turism. Probleme, proiecte şi studii de caz, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 37.41 Idem, p. 54.

19