Licenta Florin sec al XX-lea Final .doc

UNIVERSITATEA ,, EFTIMIE MURGU ” REŞIŢA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE

TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR :

PR. PROF. DR. VASILE MUNTEAN

ABSOLVENT :

FUMOR FLORIN

CARANSEBEŞ

2011

1

UNIVERSITATEA ,, EFTIMIE MURGU ” REŞIŢA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE

TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

RELAŢIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU

CELELALTE BISERICI ORTODOXE

COORDONATOR :

PR. PROF. DR. VASILE MUNTEAN

ABSOLVENT :

FUMOR FLORIN

CARANSEBEŞ

2011

2

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………...7

Capitolul I

RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU CELELALTE BISERICI

ORTODOXE ÎN SECOLELE XIV-XV....................................................................9

I.1. Relațiile Țărilor Române cu Patriarhia de Constantinopol..............................9

I.2. Relațiile Țărilor Române cu mănăstirile din Sfântul Muntele Athos............10

I.3. Relațiile Bisericii românești cu Bisericile slave................................................12

CAPITOLUL II


ORTODOXE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA........................................................14

II.1. Relațiile cu Patriarhia ecumenică..................................................................14

II.2. Relațiile bisericești cu celelalte Patriarhii apostolice.....................................16

II.3. Relațiile cu mănăstirile din Muntele Athos....................................................17

II.4. Relațiile cu mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai........................19

II.5. Relațiile cu Bisericile slave sud-dunărene......................................................20

II.6. Relațiile cu Bisericile ucraineană și rusă.........................................................21

CAPITOLUL III

RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU BISERICILE

ORTODOXE DE LIMBĂ GREACĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ȘI

ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA..........................................................23

3

III.1. Relațiile cu Patriarhia ecumenică.................................................................23

III.2. Relațiile cu Patriarhia Alexandriei.................................................................25

III.3. Relațiile cu Patriarhia Ierusalimului.............................................................26

III.4. Relațiile cu alte așezăminte bisericești din Răsărit.......................................28

III.5. Relațiile cu Muntele Athos..............................................................................28

III.6. Cultura grecească în Țările Române..............................................................31

CAPITOLUL IV

RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU ALTE BISERICI

ORTODOXE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL

XVIII-LEA.............................................................................................................34

IV.1. Relațiile cu Patriarhia Antiohiei.................................................................34

IV.2. Relațiile cu Biserica Georgiei.......................................................................35

IV.3. Relațiile cu Bisericile slave sud-dunărene...................................................35

IV.4. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă..........................................................36

IV.5. Relațiile cu Bisericile Ucraineană și Rusă...................................................37

CAPITOLUL V

RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU CELELALTE

BISERICI ORTODOXE ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA...................................41

V.1. Relațiile cu Patriarhia de Constantinopol.....................................................41

V.2. Relațiile cu Patriarhia Alexandriei...............................................................41

V.3. Relațiile cu Patriarhia Antiohiei...................................................................42

4

V.4. Relațiile cu Patriarhia Ierusalimului..............................................................43

V.5. Relațiile cu Muntele Athos............................................................................44

V.6. Relațiile cu alte Biserici grecești....................................................................44

V.7. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Bulgară.......................................................48

V.8. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă..........................................................48

V.9. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Rusă............................................................50

CAPITOLUL VI


ORTODOXE ÎNTRE ANII 1821- 1918...............................................................53

VI.1. Relațiile cu Bisericile de limbă greacă........................................................53

VI.2. Relațiile cu Muntele Athos..........................................................................54

VI.3. Relațiile cu Țara Sfântă..............................................................................55

VI.4. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Rusă...........................................................56

VI.5. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Bulgară......................................................58

VI.6. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă.........................................................59

CAPITOLUL VII


ORTODOXE DE LA 1918-AZI..........................................................................60

VII.1. Relațiile cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol................................60

VII.2. Relaţiile cu Patriarhia Alexandriei...............................................................62

VII.3. Relaţiile cu Patriarhia Antiohiei...................................................................63

5

VII.4. Relaţiile cu Patriarhia Ierusalimului............................................................64

VII.5. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă Rusă.............................................................64

VII.6. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă............................................................65

VII.7. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă Bulgară........................................................65

VII.8. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă a Georgiei....................................................66

VII.9. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă a Greciei......................................................66

VII.10. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă a Poloniei...................................................67

VII.11. Relațiile cu Biserica Ortodoxă a Albaniei..................................................67

VII.12. Relațiile cu Biserica Ortodoxă din Cehia și Slovacia................................68

VII.13. Relațiile cu Biserica Ortodoxă a Finlandei.................................................68

CONCLUZII .............................................................................................................70

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................71

CURICULLUM VITAE............................................................................................73

DECLARAȚIE...........................................................................................................75

6

INTRODUCERE:

Relațiile Bisericii Românești cu celelalte Biserici Ortodoxe surori pot fi urmărite chiar din

primele secole creștine. Astfel, în secolul IV, Episcopia Tomisului depindea direct de

Constantinopol. Câțiva episcopi de Tomis au participat la lucrările unor Sinoade Ecumenice,

contribuind la lămurirea unor probleme teologice controversate. Unii episcopi de Tomis au avut

relații de prietenie cu marii Părinți și scriitori bisericești din primele secole. Spre exemplu, amintim

prietenia lui Teotim al Tomisului cu Sf. Ioan Gură de Aur. Relațiile bisericești cu Constantinopolul

s-au intensificat deoarece Dobrogea de azi era sub stăpânire bizantină. Ca mărturie avem numeroase

monumente de arhitectură bizantină sau obiecte creștine de factură bizantină, descoperite în diferite

localități.

Relaţiile oficiale ale Bisericii noastre cu celelalte Biserici Ortodoxe au început odată cu

întemeierea statelor independente Ţara Românească şi Moldova. Prin contactul dintre Biserica

românească şi cea din Constantinopol a rezultat recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti, când

Ierarhul Iachint din Vicina a fost numit ca Mitropolit al Ungrovlahiei de către Patriarhul din aceea

vreme Filotei I, la anul 1359. Dacă în privinţa Ţării Româneşti lucrurile au mers destul de bine şi

Biserica de aici a fost recunoscută de către Patriarhia Ecumenică, nu acelaşi lucru se poate spune şi

despre Biserica din Moldova, care în urma unor conflicte avute cu Patriarhia Ecumenică va fi

recunoscută abia în anul 1401, când patriarhul ecumenic Matei I a recunoscut pe mitropolitul Iosif.

Odată cu aceste momente istorice au început şi ajutoarele românești către mănăstirile din

Sfântul Munte Athos, precum și asupra altor așezăminte bisericești sud-dunărene. Domnitorii

români au devenit cei mai de seamă sprijinitori ai Ortodoxiei, din spațiul balcanic și est-

mediteranean. Ajutoarele lor au contribuit nu numai la promovarea culturii și a artei ortodoxe, ci și

la supraviețuirea Ortodoxiei sub dominație otomană. În felul acesta, Țările Române reprezentau

„Bizanțul după Bizanț”, după expresia marelui istoric Nicolae Iorga.

Ajutorul Țărilor Române asupra Bisericilor Ortodoxe surori aflate sub dominație otomană au

continuat și în cursul „epocii fanariote”. Ajutorul românesc venea mai ales din partea numeroaselor

mănăstiri închinate Locurilor Sfinte, dar și din partea unor domni, a unor ierarhi și a multor

credincioși. Aceste ajutoare au încetat odată cu unirea Principatelor, mai exact, după secularizarea

din 1863.

7

Biserica Ortodoxă din vechea Românie a reușit să obțină recunoașterea autocefaliei la 25

aprilie 1885. Iar în februarie 1925 a fost ridicată la rang de Patriarhie. Aceste momente din viața

Bisericii Ortodoxe Române constituie reperele cele mai importante ale acestei lucrări.

În cele ce şapte capitole ale lucrării vor fi prezentate relaţiile directe ale Bisericii noastre cu

celelalte Biserici Ortodoxe, care au contribuit atât la păstrarea unităţii ortodoxe, cât şi la afirmarea

Ortodoxiei în faţa celorlalte Biserici creştine. Vastitatea acestui subiect, care rămâne mereu

inepuizabil, mi-a impus ideea de a aduce o minimă contribuţie documentară şi bibliografică. Pot

spune că am fost impresionat de această temă deoarece cuprinde relaţii de comuniune, de respect şi

de întrajutorare pe care le-au avut Bisericile Ortodoxe surori de-a lungul vremii. Biserica noastră a

menţinut aceste legături prin ierarhii, domnitorii, dar şi credincioşii români, manifestându-şi astfel

dragostea faţă de celelalte Biserici Ortodoxe surori.

În încheiere se cuvine să adresez un prinos de recunoştinţă Preasfinţitului Părinte Lucian

Episcopul Caransebeşului, pentru grija şi dragostea părintească pe care ne-o poartă, mulţumesc D-

lui Prof. Univ. Dr. Gheorghe Popovici, Decanul nostru, pentru sprijinul oferit de-a lungul anilor de

studiu, mulţumesc Pr. Lect. Univ. Alic Daniei, îndrumătorul nostru de an, care ne-a fost alături în

toţi aceşti ani, sprijinindu-ne moral, şi nu în ultimul rând, mulţumesc Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile

Muntean, care mi-a oferit un sprijin deosebit în elaborarea acestei lucări, oferindu-mi o bibliografie

aleasă.

8

CAPITOLUL I


ORTODOXE ÎN SECOLELE XIV-XV

I.1. Relațiile Țărilor Române cu Patriarhia de Constantinopol

Legăturile noastre bisericești cu Patriarhia ecumenică s-au întărit abia după întemeierea

statelor independente Țara Românească și Moldova. În 1359 patriarhul ecumenic Calist a

recunoscut transferarea lui Iachint din Vicinia ca mitropolit al Ungrovlahiei. Urmașul său Hariton,

împreună cu titularii scaunului de Severin, Antim Critopol și Atanasie, au fost numiți de Patriarhie.

Mitropolitul Antim, singur sau însoțit de Hariton, lua parte destul de des la ședințele sinodale de la

Constantinopol1. Relațiile cu Patriarhia de Constantinopol au slăbit în urma Sinodului de unire de la

Ferrara-Florența din 1439, la care Țara Românească nu și-a trimis nici un reprezentant.

Legăturile Moldovei cu Patriarhia ecumenică au avut un început mai dificil datorită

nerecunoașterii de către Patriarhie a celor două hirotonii săvârșite la Halici, a mitropolitului Iosif și

a lui Meletie, urmat de refuzul moldovenilor de a primi pe ierarhii greci Teodosie și Ieremia. În

cele din urmă Mitropolitul Iosif a fost recunoscut de către patriarhul ecumenic Matei I și astfel

conflictul s-a aplanat. După moartea Mitropolitului Iosif, Patriarhia a impus pe scaunul mitropolitan

al Moldovei ierarhi greci.

Relațiile bisericești ale Tării Românești și ale Moldovei cu Patriarhia ecumenică s-au întrerupt

după cucerirea Constantinopolului de către sultanul Mohamed al II lea în anul 1453. Legăturile s-

au reluat abia în primul deceniu al secolului al XVI lea, însă Patriarhia ecumenică nu s-a mai putut

amesteca direct în problemele interne ale Biserici Românești, întrucât drepturile i-au fost restrânse

de noua stăpânire otomană. Astfel, în scaunele mitropolitane de la Argeș și Suceava au fost aleși

numai români2.

În Transilvania relațiile bisericești cu Patriarhia de Constantinopol au fost neînsemnate.

Amintim doar că ecumenicul Antonie IV a declarat mănăstirea Sfântul Mihail din Peri ca

stavropighie patriarhală în anul 1391.

1 Prof. Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la întemeiere până la 1800, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 906.2 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași 2004, p. 378.

9

I.2. Relațiile Țărilor Române cu mănăstirile din Sfântul Muntele Athos

Fiind cunoscut ca loc de viețuire pentru numeroși sihaștrii, Muntele Athos a devenit cel mai

important centru de viată monahală ortodoxă după anul 963, când demnitarul bizantin Atanasie a

întemeiat aici Lavra cea Mare. Este menționat în documente sub numele de „Sfântul Munte” încă

din anul 1046 având pe atunci 180 de lăcașuri de închinare cu 2000 de călugări. Astfel, Muntele

Athos a devenit cel mai însemnat centru de viată culturală-artistică și duhovnicească din întreg

Răsăritul ortodox. Aici a trăit Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, fiind inițiatorul unui

nou mod de trăire duhovnicească, cunoscut sub numele de isihasm3.

În izvoarele istorice sunt menționați românii ca având legături cu Muntele Athos încă din

perioada înființării primelor mănăstiri de acolo. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV- lea

este menționată în izvoarele istorice prezența unor monahi români la Muntele Athos, dar mai ales

despre contribuția Bisericii Românești la susținerea mănăstirilor de acolo. Nenumărate documente

grecești, slave și românești, inscripții de pe zidurile sfintelor locașuri, însemnări pe manuscrise și

cărți vechi dovedesc ajutorul permanent al domnilor țărilor române sau al unor credincioși români

acordat tuturor celor 20 de mănăstiri, precum și unor schituri existente la Sfântul Munte Athos. Cu

sprijin românesc s-au zidit din temelie biserici, au fost zugrăvite biserici, paraclise si trapeze, s-au

ridicat ziduri de apărare, turnuri de veghe și fântâni, precum și nenumărate danii în bani, manuscrise

și cărți de slujbă, epitafe și dvere cusute în fir de aur și împodobite cu pietre scumpe sau cu

mărgăritare, icoane ferecate în aur și argint și multe altele.

La toate acestea se adaugă numeroase moșii, păduri, vii, bălți cu pește, ocne de sare, mori,

prăvălii ș.a dăruite de domnii români mai cu seamă din secolul al XVI-lea. Marea dărnicie a

românilor a fost recunoscută de toti istoricii greci și slavi, precum și de cercetătorii apuseni, astfel

episcopul rus Porfirie Uspenski mărturisea deschis că „ nici un popor ortodox n-a făcut atâta bine

pentru Athos cât au făcut românii”4.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea legăturile cu Athosul s-au intensificat, sub

domnitorul Nicolae Alexandru Basarab, dar mai ales sub fiul său Vladislav I. Cu ajutorul lor

financiar, egumenul Hariton, mai târziu protos al Muntelui Athos și mitropolit al Ungrovlahiei, a

refăcut din temelie Mănăstirea Cutlumuș. Aceasta a primit și alte danii românești fiind numită în

unele acte „marea lavră a Țării Românești”, astfel numărul monahilor români a început să crească. 3 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași, 2004, p. 378.4 Ibidem, p. 381.

10

Anumite danii au fost făcute de către Mircea cel Bătrân și unii din dregătorii săi. În 1398 unul din

boierii săi, Aldea dăruia chiliei Sfântul Nicolae aparținătoare de Cutlumuș, satul Ciriașovul de pe

Olt. În 1475 sau 1476 Laiotă Basarab confirma Cutlumușului mai multe sate și bălți cu pește, cu

scutirea lor de impozite. La 29 ianuarie 1500 Radu cel Mare dăruia Cutlumușului satul Dănești și

dijma de la Uibărești precum și o danie anuală de 2000 de aspri.

Ajutorul românesc s-a îndreptat și spre alte mănăstiri athonite. De pildă, la mănăstirea Marea

Lavră se păstrează o icoană a Sfântului Atanasie Athonitul, dăruită de Vladislav I și soția sa Ana.

La 9 februarie 1433, Alexandru Vodă Aldea dăruia mănăstirii Zografu un ajutor anual de 3000 de

aspri,dania fiind reînnoită de Radu cel Mare. Mănăstirea Filoteu a primit la 12 iunie 1457 o danie

anuală de 4000 aspri din partea lui Vlad Țepeș, dania a fost reînnoită de Vlad Călugărul. Tot acest

domn a făcut la 12 iunie 1487 o danie anuală de 6000 de aspri mănăstiri Sfântul Pantelimon sau

Rusicon. Fiul său Radu cel Mare fixa o danie de 3000 aspri pe an și 400 aspri de cheltuială în anul

1495 sau 1496, iar în 1502 ridica dania la 4000 de aspri pe an și 500 aspri pentru cheltuieli de drum.

În noiembrie 1492 același Vlad Călugărul făcea o danie anuală de 5000 aspri la care se adaugă

500 aspri cheltuieli de drum mănăstirii Hilandar. Tot Vlad Călugărul oferea un ajutor de 3000 aspri

pe an mănăstirii Dohiariu la 24 martie 1490, danie întărită de fiul său Radu cel Mare la 20 martie

1497 adăugând 400 aspri pentru cheltuielile de drum.

Același Vlad Călugărul dăruia mănăstirii Filoteu o danie anuală de 4000 de aspri, iar mănăstirii

Sfântul Pavel o danie de 5000 aspri. Apoi în 1492 oferea schitului Sfântul Ilie un ajutor de 1000

aspri anual și 100 aspri pentru cheltuieli de drum. Din toate acestea rezultă că Vlad Călugărul și fiul

său Radu cel Mare se află printre cei mai de seamă ”ctitori și binefăcători ai Athosului”5.

Ajutoarele Moldovei către mănăstirile Muntelui Athos. Cele mai însemnate ajutoare

moldovenești au început din secolul al XV-lea și se pare că s-au îndreptat spre mănăstirea Zografu.

În 1442, Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, acorda dreptul de a veni în fiecare an după un ajutor

bănesc unui egumen de la Zografu. La 10 mai 1466 Ștefan cel Mare i-a dăruit un ajutor anual de

100 galbeni, apoi în 1471 a stabilit o danie nouă de 500 aspri. În 1493 a refăcut trapeza mănăstirii,

iar spre sfârsitul domniei prin 1501-1502 a refăcut întreaga mănăstire și a zugrăvit biserica mare

dăruindu-i și câteva manuscrise: un Apostol în 1463, un Tetraevanghel copiat de monahul Filip în

1502, apoi o icoană a Sfântului Gheorghe și două steaguri înfățișând pe Sfântul Gheorghe. Daniile

lui Ștefan Vodă către aceasta mănăstire au fost foarte însemnate fiind socotit de către monahii de

aici drept ctitorul ei.

5 Ibidem, p. 380-381.

11

Ștefan cel Mare, în urma stăruințelor egumenului Chiril a construit la mănăstirea Vatoped o

„ arsanauă” 6 pentru corabii. La mănăstirea Sfântul Pavel a dăruit ajutoare pentru construirea unui

apeduct, prin 1500, iar în 1501 a construit un baptisteriu. Mănăstirii Grigoriu i s-a dăruit o icoană a

Maicii Domnului de către Maria de Mangop, soția lui Ștefan cel Mare. În jurul anului 1500

mănăstirea a fost refăcută din temelii tot de domnitorul moldovean. Totodată i-a dăruit 24.000 aspri,

din care s-a cumpărat în Karies7 vechea chilie Sfântul Trifon, mai târziu fiind zidită o biserică pe

lângă această chilie de către fiul său Bogdan.

Din cele consemnate în hrisoavele ajunse până la noi putem înțelege că daniile românești către

Muntele Athos au fost mult mai numeroase. Este de reținut faptul că arta și cultura noastră

bisericească au fost influențate de spiritualitatea athonită,acolo trăiau călugări români, care mai apoi

întorcându-se în Țara Românească și Moldova, făceau cunoscute rânduielile vieții călugărești

athonite, precum și învătătura isihastă a Sfântului Grigorie Palama.

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai a beneficiat de aceleași ajutoare, de pildă, Radu

cel Mare i-a dăruit un ajutor anual de 5000 aspri, la care se adăugau 500 aspri pentru acoperirea

cheltuielilor de drum in anul 14978.

I.3. Relațiile Bisericii românești cu Bisericile slave

Relațiile bisericești ale Țărilor Române cu popoarele slave sud-dunărene, au fost influențate de

apropierea geografică la aceasta adăugându-se limba comună în cult, precum și lupta comună

împotriva primejdiei otomane. În secolul al XIV-lea se pot vedea și alte aspecte ale relațiilor

bisericești româno-bulgare, fiind influențate de legăturile politice ale domnitorilor Țării Românești

cu țarii bulgari de la Târnovo și Vidin. În urma ocupării orașului său de reședintă de către regatul

maghiar, mitropolitul Daniil al Vidinului a fost nevoit să se refugieze în Țara Românească. Mai este

cunoscută o corespondență dintre mitropolitul Antim Critopol cu renumitul cărturar Sfântul Eftimie,

patriarhul Târnovei (1375-1393), precum și două scrisori adresate de către patriarhul Eftimie

Sfântului Nicodim de la Tismana, ca raspuns la câteva întrebări ale acestuia.

După ocuparea țaratelor bulgare de la Târnovo și Vidin de forțele armatei otomane, au fost

aduse moaștele Sfintei Filofteia, în biserica domnească de la Argeș fiind păstrate până azi în

paraclisul de la mănăstirea lui Neagoe Basarab. Tot atunci au trecut în Țările Române numeroși 6 Mic șantier.7 Sediul protosului Sfântului Munte.8 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași, 2004, p. 382.

12

cărturari bulgari, preoți și călugări, căutând adăpost. Ei au adus mai multe manuscrise slavone, între

care și lucrări ale Sfântului Eftimie.

După cum am arătat, Ștefan cel Mare a oferit danii însemnate mănăstirii bulgare Zografu din

Sfântul Munte. Mai apoi unii călugări români au avut legături cu mănăstirea Rila 9, deplasându-se

pentru copierea unor manuscrise.

Legături la fel de strânse s-au format între Bisericile din Țările Române și Biserica Ortodoxă

Sârbă. În 1389, în lupta de la Kossovopolje împotriva turcilor, Mircea cel Bătrân a trimis ostași în

ajutorul lui Lazăr.

Biserica Manastirița din Craina a fost ridicată de Sfântul Nicodim de la Tismana înainte de a

veni în Țara Românească, fiind ajutată și de domnitorul Radu I care a fost căsătorit cu o fiică a

cneazului Lazăr. Acest cneaz dăruia mănăstirilor Vodița și Tismana zece sate în Serbia, precum și

alte ajutoare. Se mai cunoaște o danie făcută de Vlad Vodă Călugărul mănăstirii Pcinja din

Macedonia sârbească.

Hirotonia mitropolitului Teoctist I al Moldovei de către patriarhul Nicodim al Ipekului,

probabil în 1453, reprezintă începutul legăturilor bisericesti moldo-sârbe. După stăpânirea otomană,

Ștefan cel Mare a sprijinit Biserica Sârbă. La Muzeul de Stat din Cetinje se păstrează un

Tetraevanghel moldovenesc din 1504. Datorită dominației otomane din Serbia, mulți credincioși

ortodocși sârbi s-au refugiat în părțile Banatului și Aradului stabilindu-se astfel noi legături

bisericești româno-sârbe10.

În ceea ce privește relațiile bisericești româno-ruse, acestea au sporit în timpul domniei lui

Ștefan cel Mare datorită legăturilor sale politice cu rușii. Se căsătorește cu Evdokia, fiica cneazului

Olelko al Kievului în anul 1463, iar în 1483 fiica sa Elena se căsătorește cu Ivan, fiul cneazului Ivan

III al Moscovei. De cealaltă parte, credincioșii ortodocși ucraineni au avut și ei stânse legături

bisericești cu Moldova învecinat

CAPITOLUL II


ORTODOXE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

9 Cel mai însemnat centru monahal din Bulgaria.10 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași, 2004, p. 383-384.

13

II.1. Relațiile cu Patriarhia ecumenică

Odată cu semnarea actului de unire în Sinodul de la Florența din 6 iulie 1439, relațiile Țărilor

Române cu Patriarhia de Constantinopol au scăzut treptat. După desființarea marelui Imperiu

bizantin de la 29 mai 1453 aceste legături s-au întrerupt întru totul. Prin fostul patriarh ecumenic

Nifon II aceste legături au fost reluate, acesta fiind adus de domnitorul Radu cel Mare în Țara

Românească pentru a restabili viata bisericească de aici.

Urmașul său, Ioachim I a plecat în Moldova pentru a cere ajutor financiar, însă domnitorul

Bogdan III, fiul lui Ștefan cel Mare, a refuzat să-l primească. Datorită acestei umilințe patriarhul s-a

îndreptat spre Țara Românească, iar la Târgoviște, cupris de „mânie și înjosire, s-a săvârșit din

viață”11. Scaunul patriarhal fiind ocupat de Pahomie care în anul 1513 a înfăptuit o călătorie în

ambele Țări Române pentru a strânge ajutoare. Peste patru ani Neagoe Basarab invită pe noul

patriarh ecumenic Teolipt I la sfințirea ctitoriei sale de la Argeș. Sub acest patriarh, s-a acoperit cu

plumb biserica mare a patriarhiei și s-au refăcut chiliile cu sume însemnate de bani primite de la

domnitorul român.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea domnitorul Alexandru Lăpușneanu și doamna Ruxandra

dăruiau patriarhului Ioasaf II câteva odoare bisericești prin 1561 pe când acesta călătorea prin

Moldova. Se pare că a mai trecut prin Moldova după ajutoare și patriarhul Mitrofan III prin 1570.

Mai târziu domnitorul Petru Șchiopu al Moldovei dăruia Patriarhiei o casă cumpărată de el la

Constantinopol, primind o scrisoare de mulțumire din partea patriarhului și a sinodului său. După

acesta, au mai călătorit prin Țara Românească patriarhii Pahomie II și Teolipt II, prin 1586 și

158712.

Ultimul patriarh ecumenic care a călătorit prin țările noastre în acest secol a fost Ieremia II,

acesta întărind tot mai mult legăturile cu Patriarhia ecumenică13. Mai târziu, domnitorul Mihnea

Turcitul dăruia Patriarhiei metocul românesc din Constantinopol, numit Vlah Serai, în care s-a

mutat sediul Patriarhiei în anul 1586. În anul 1588 patriarhul Ieremia, împreuna cu mitropolitul

Ierotei al Monembaziei, făceau o călătorie în Rusia pentru a ridica la rang de patriarhie scaunul

mitropolitan de la Moscova. Oprindu-se la București, au fost primiți cu mare cinste de mama lui

11 Prof. Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la întemeiere până la 1800, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 911.12 Ibidem, p. 912.13 Ibidem, p. 912-913.

14

Mihnea Turcitul, domnitorul fiind bolnav. De la București cei doi ierarhi au plecat spre Moldova,

unde au stat mai mult timp la curtea lui Petru Șchiopul, apoi au ajuns în Rusia. Iar la 26 ianuarie

1589, în fruntea unui sobor de ierarhi, patriarhul Ieremia l-a înscăunat pe Iov, primul patriarh al

Bisericii Ortodoxe Ruse.

În octombrie 1591, patriarhul Ieremia a condus un sinod, în care s-a hotărât ca noua mănăstire

Sfântul Nicolae din București, închinată mănăstirii Simonospera de la Athos, să fie pe viitor

stavropighie patriarhală, acordându-se pentru prima dată în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei,

statutul de stavropighie unei mănăstiri14.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, Țările Române au menținut stânse legături cu patriarhul

Meletie Pigas al Alexandriei, care era locțiitor de patriarh ecumenic. Acesta intervenind mai târziu

pentru încheierea păcii dintre Mihai Viteazu și sultanul Mohamed III. Îndemnat de Mihai Viteazu,

mitropolitul Eftimie al Ungrovlahiei cere patriarhului Meletie o Biblie indreptată și un Nomocanon.

Acesta îi trimite Biblia, iar in privința Nomocanonului îl anunță că a dispus să fie copiat. Tot în

această scrisoare, patriarhul îl informa pe mitropolitul Eftimie că a cumpărat două biserici în

Constantinopol și îl ruga să-i trimită un ajutor de bani, „căci nu e cu putință ca noi, fără ajutor, să

trăim și să stăpânim bisericile lui Dumnezeu în mijlocul necredincioșilor”.

Patriarhul Meletie Pigas a primit ajutoare și din partea lui Ieremia Vodă Movilă al Moldovei,

care-l invitase în câteva rânduri să-i calce pragul. Fratele acestuia îi ceruse patriarhului o mantie

arhierească precum și unele „cărți de iertare”. Mai târziu Ieremia Movilă îi promite lui Meletie că

va construi o nouă reședință patriarhală15, cerând in schimb, ridicarea Bisericii moldovene la rangul

de arhiepiscopie, însă rugămintea domnului moldovean nu a putut fi indeplinită datorită

reîntoarcerii patriarhului Meletie pe scaunul său din Alexandria. Însă îi trimite mitropolitului

Gheorghe, o mantie cu patru rânduri, așa cum purtau patriarhii.

Pe langă patriarhii ecumenici care au venit in țările române, au mai fost și alți numeroși ierarhi,

unii dintre ei trimiși de Patriarhia ecumenică.

II.2. Relațiile bisericești cu celelalte Patriarhii apostolice

14 Ibidem, p. 914-915.15 Dintr-o scrisoare a acestuia rezultă că stătea în Constantinopol cu chirie.

15

Aminteam mai devreme că spre sfârșitul secolului al XVI-lea, prin Meletie Pigas, au început

legăturile Țărilor Române cu Patriarhia ortodoxă din Alexandria Egiptului16, tot pe atunci se

amintește despre primele relații cu Pariarhia ortodoxă arabă a Antiohiei. Patriarhul Ioachim V al

Antiohiei, în anul 1587, în drum spre Rusia, a trecut prin Țările Române.

Tot pe atunci sunt atestate primele ajutoare românești către Patriarhia din Ierusalim și către alte

așezăminte din Țara Sfântă. Ierusalimul a ajuns sub stăpânire otomană în anul 1517, și astfel

ajutorul românesc era necesar mai mult ca oricând.

Gavriil Protul scria în cartea sa, Viața Sfântului Nifon, că Neagoe Basarab „ au dăruit și au

îmbogățit... și sfânta cetate a Ierusalimmului, Sionul, care este mama Bisericilor... dinpreună cu

toate bisericile dinprejurul ei”17. Domnitorul Alexandru Lăpușneanu dăruia Sfântului Mormânt și

mănăstirii Sfântu Sava satul Ocna în anul 1560, mai apoi Patriarhia Ierusalimului dinpreună cu

bisericile ei au primit ajutoare din partea lui Petru Șchiopul, care dăruia mănăstirii Sfântul Sava

satul Stroiești în anul 1576, iar în 1583, dăruia călugărilor de la Sfântul Sava un loc în Iași pentru a-

și construi o biserică. După ce s-a construit acea biserică din Iași purta hramul „Sfântul Sava”. Tot

pe atunci au fost închinate Sfântului Mormânt mănăstirile Gruiu și Căluiu.

Patriarhul Sofronie IV al Ierusalimului a mers în Moldova pe timpul când era domnitor Petru

Șchiopul apoi în Țara Românească la curtea lui Mihnea Turcitul. Sunt păstrate la Sfântul Mormânt

câteva manuscrise provenite din țările noastre: două Tetraevanghele împodobite cu frontispicii în

culori, o Psaltire, și altele18.

II.3. Relațiile cu mănăstirile din Muntele Athos

Începând cu secolul XVI se cunosc primele „închinări de mănăstiri”, schituri și biserici

românești către cele din Muntele Athos, totodată au continuat și daniile primite de la domnitori

români, aceștia fiind aproape singurii sprijinitori ai acestei mănăstiri.

16 Diac. Asistent I. Pulpea Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 1-2, p. 60-63.17 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași , 2004, p. 545. 18 Ibidem.

16

Vechea ctitorie românească, mănăstirea Cutlumuș s-a bucurat de o atentie specială din partea

lui Neagoe Basarab care i-a dăruit mai multe sate precum și o danie anuală de 10.000 de aspri, la

aceștia adăugându-se 700 aspri pentru întreținerea bolniței și 500 pentru cheltuielile de drum.

Domnitorul s-a ocupat direct de zugrăvirea bisericii și înfrumusețarea ei, zidind totodată o nouă

biserică cu hramul Sfântul Nicolae. A refăcut biserica mare a mănăstirii Sfântul Atanasie, dăruindu-

i numeroase odoare precum și o subventie anuală. S-au mai păstrat legături și cu mănăstirea

Dionisiu, unde Neagoe Basarab a ridicat o biserică cu hramul Sfântul Nifon19 . Mai târziu i-a oferit

o subvenție anuală de 7000 aspri mănăstirii Hilandar. S-au mai bucurat de ajutoare din partea lui și

mănăstirile: Iviron20, Pantocrator21, Sfântul Pavel22, Xiropotamu23, Vatopedi, Hilandar. Boierii

craiovești au dăruit mănăstirii Xenofon: două sate și o baltă precum și o danie de 2000 aspri iar

mănăstirii Sfântul Pavel tot danie de 2000 aspri. Au mai făcut danii la Athos și urmașii lui Neagoe

Basarab: Vlad Înecatul, dar mai ales Vlad Vintilă cu danii anuale către mănăstirile Vatopedi, Marea

Lavră, Cutlumuș, Zografu, Xiropotamu, Dohiariu și Hilandar, apoi Radu Paisie la mănăstirile

Sfântul Gheorghe, Sfântul Pavel, Xenofon, Dohiariu, Simonospetra și Stavronichita. Tot din aceste

ajutoare s-au renovat numeroase mănăstiri: s-a zugrăvit biserica mănăstirii Marea Lavră, s-a refăcut

Stavronichita etc.; a fost zugrăvită și biserica mănăstirii Xenofon însă cu cheltuiala vornicului

Constantin și a fratelui său Radu24.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea postelnicul Ghiorma a făcut din mănăstirea Sfântul Nicolae

din Pâlcov, de lângă București, un metoc al mănăstirii Simonospetra, mănăstirea Athonită și

metocul ei au mai primit și numeroase moșii din partea unor boieri munteni. Marele ban al olteniei,

Mihail, fiind rugat de egumenul Evghenie de la Simonospetra, a ridicat în București un nou metoc

pentru această mănăstire athonită.

În octombrie 1591, aflându-se în București pe când se întorcea din Rusia, patriarhul ecumenic

Ieremia II a întărit dreptul de stăpânire al mănăstirii Simonospetra asupra noii ctitorii bucureștene

declarând o stavropighie patriarhală.

În 14 iunie 1583 Mihnea Turcitul închina schitul Sfântul Nicolae de lângă Gherghița,

mănăstirii Constamonitu de pe Muntele Athos. Același domnitor a închinat Xiropotamului

mănăstirea de la Colentina Bucureștilor25. Tot el dăruia în 1589 o danie anuală de 15000 de aspri

19 Pentru multele sale ajutoare către această mănăstire, a fost zugrăvit împreună cu fiul său Teodosie în arhondaric.20 O conductă pentru aducerea apei.21 ”mari zidiri...și multe daruri”.22 Turn de apărare.23 O trapeză.24 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași, 2004, p. 545-546.25 Aceasta mănăstire este cunoscută sub numele de Plumbuita, în anul 1585.

17

mănăstiri Hilandar iar în timpul primei domnii, închinase mănăstirii Iviron mai multe sate. Doamna

Maria, soția lui Stefan Vodă Surdul, dăruia în 1592 o parte din averea ei de la București mănăstirii

Lavra, iar în anul urmator noul domnitor Alexandru cel Rău îi dăruia moșia Băicoi.

Dintre domnitorii moldoveni care au ajutat mănăstirile athonite amintim pe: Alexandru

Lăpușneanu, Petru Rareș, Petru Șchiopul și Ieremia Movilă, astfel la rugămintea egumenului de la

Hilandar, Petru Rareș dăruia mănăstirii o subvenție anuală de 3000 aspri26. Tot cu ajutorul lui Petru

Rareș s-a refăcut din temelie mănăstirea Caracalu, iar la mănăstirea Dionisiu domnitorul a refăcut și

a zugrăvit biserica mare. Mai târziu marele logofăt Gavriil Trotușan 27 a zidit noi chilii și o fântână

la mănăstirea Pantocrator.

Mănăstirea Vatopedi a primit un ajutor în bani din partea hatmanului Ioan Sturza, dar mai ales

a lui Alexandru Lăpușneanu: un local pentru vamă în orașul Tesalonic în valoare de 65.000 aspri și

o danie de 300 galbeni soția sa Ruxandra28 i-a dăruit cateva moșii. Tot cu ajutorul domnitorului

Lăpușneanu s-a pictat iconostasul bisericii mari de la Dionisiu, iar cu ajutorul doamnei Ruxandra s-

a construit o trapeză și o bolnița, la care se adaugă sume însemnate de bani pentru plata datoriilor.

Datorită mitropolitului Teodosie Barbovschi s-a construit la Dionisiu un paraclis. Tot cu cheltuiala

domnitorului Alexadru Lăpușneanu și a doamnei Ruxanda a fost refăcută din temelie și zugrăvita

mănăstirea Dohiariu. După moartea domnitorului, sultanul Selim II a scos la licitație averile

mănăstirilor de la Sfântul Munte care nu-și plătise birurile, atunci doamna Ruxandra și fiul e

Bogdan Vodă, plătind suma de 165.000 aspri au răscumpărat averile Dohiariului. Tot doamna

Ruxandra a ajutat mănăstirile Zografu cu 52.000 aspri și Caracalu cu 35.000 aspri, pentru

răscumpărarea avutului lor din mâna turcilor.

Domnitorul Petru Șchiopul a ajutat cu bani mănăstirile: Marea Lavră, Zograful, Dionisiu,

Castamonitul și Simonospetra, iar Ieremia Movilă a făcut danii în bani mănăstirilor Marea Lavră,

Zograful, Hilandar și Stavronichita.

II.4. Relațiile cu mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai

Împărtășindu-se vreme îndelungată de dărnicia românească această mănăstire încă de la

sfârșitul secolului al XV-lea primea din partea lui Radu cel Mare un ajutor anual de 5.000 aspri și

26 Același ajutor îl făcea și Petru Șchiopul în 1583.27 Sfetnicul lui Petru Rareș și a lui Ștefăniță Vodă.28 Fiica lui Petru Rareș.

18

alți 500 pentru cei care vin sa-i ridice. Au mai făcut danii către aceeași mănăstire, domnitorii: Vlad

Înecatul, Petru cel Tânăr, Radu Paisie, Alexandru II Mircea29.

Sunt amintite câteva ajutoare ale domnilor și boierilor din Moldova, cum ar fi închinarea

bisericii cu hramul Sfinții Arhangheli „din marginea Iașilor”30 către Muntele Sinai de către

hatmanul Melentie Balică. Domnitorul Petru Șchiopu dăruia mai multe proprietăți către mănăstirea

din Sinai, iar Aron Vodă îi întărea dreptul de proprietate asupra unui sat din ținutul Tigheciu.

La mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai sunt păstrate câteva manuscrise provenite de la

domnitori români: o Evanghelie în limba greacă de la Alexandru II Mircea, o altă Evanghelie în

limba greacă copiată și înfrumusețată cu cheltuiala lui Ieremia Movilă ș.a31.

Izvoarele narative și documentare precizează și alte ajutoare românești către așezămintele

bisericești din Răsarit ,printre acestea se află și mănăstirile de pe stâncile Meteore din Grecia spre

exemplu Vladislav III al Țării Românești oferă mănăstirii Sfântul Ștefan de la Meteore un deget din

moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, iar vornicul Dragomir îi dăruiește capul Sfântului Haralambie.

Domnitorul Radu Paisie al Țării Românești a dăruit în anul 1540 mănăstirii Sfântul Gheorghe

de la Meteore o danie anuală de 3.000 aspri și încă 300 aspri cheltuieli de drum. În 1577 călugării

mănăstirilor de la Meteore solicitau ajutorul lui Mihnea Turcitul pentru că erau nevoiti să-și

amaneteze pământurile plătind astfel tributul către turci. Ceva mai târziu, în anul 1585 a fost

închinată mănăstirea Bucovăț32 de langă Craiova către mănăstirea Sfântul Varlaam din Meteore, a

fost închinată mănăstirea Butoiu către mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Meteore.

Mihnea Turcitul făcea o danie anuală de 2500 aspri către mănăstirea Vlatadon din Tesalonic,

iar Petru Șchiopul al Moldovei dăruia o subvenție anuală de 5.000 aspri mănăstirii Sfântul Ioan

Evanghelistul din insula Patmos. Mai este consemnat faptul că toate mănăstirile de la Meteore,

precum și alte așezăminte bisericești din Balcani au fost ajutate și de vlahii care trăiau în aceste

regiuni.

II.5. Relațiile cu Bisericile slave sud-dunărene

29 Acesta din urmă a ridicat acolo și un paraclis.30 Mănăstirea Frumoasa de mai târziu.31 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași, 2004, p. 547.32 Astăzi Coșuna.

19

Încă de la începutul secolului al XVI-lea s-a putut vorbi despre relațiile bisericești româno-

sârbe. Păstorind atunci în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei mitropolitul de neam sârb Maxim

Brancovici, care a liniștit conflictul dintre Radu cel Mare și Bogdan III al Moldovei. Tot pe atunci

venea în Țara Românească ieromonahul Macarie din Muntenegru, care a tipărit primele cărți

slavone la noi: Liturghierul (1508), Octoihul (1510), și Tetraevanghelul (1512), fiind ales, mai

târziu în scaunul de mitropolit în locul lui Maxim Brancovici. Tot sârb a fost și logofătul Dimitrie

Liubavici, care a tipărit la Târgoviște un Molitfelnic, în 1545, apoi un Apostol, în 1546-154733,

ajutat tot de un sârb, ieromonahul Moise.

Ctitorie a boierilor Craiovești, mănăstirea Bistrița din Oltenia a avut un rol important pentru

formarea legăturilor bisericești româno-sârbe. La această mănăstire s-au descoperit vreo 80 de

manuscrise și tot pe atâtea cărți slavone. Tot din Serbia au fost cumpărate moaștele Sfântului

Grigorie Decapolitul, de către Barbu Craiovescu, acesta așezându-le în ctitoria sa de la Bistrița. La

cererea lui, s-a tradus, din grecește în slavonește, Viața Sfântului. Radu cel Mare apare in

pomelnicele mănăstirilor Deciani, Spociani și Sfântul Prohor din Macedonia, datorită ajutoarelor

oferite acestora. Împreună cu unchiul său Gherghina, pârcălabul de Poenari, au ridicat o mănăstire

la Lopușnia, în Craina34.

Alături de numeroasele ctitorii din țară și din lumea grecească ortodoxă, domnitorul Neagoe

Basarab și-a arătat dărnicia și către Biserica Ortodoxă Sârbă35. Așadar, Maxim Brancovici a fost

ajutat de Neagoe Basarab la ridicarea mănăstirii Cruședol iar pentru acest fapt numele său a fost

trecut în pomelnicul ei alături de cel al soției sale, al fiului săi și a lui Pârvu Craiovescu. Fiind

lucrate de meșteri români, câteva icoane de pe iconostasul bisericii de la Cruședol au fost dăruite de

doamna Despina, tot ea a dăruit câte un felon brodat mănăstirilor Cruședol și Deciani.

Neagoe Basarab a mai ajutat și mănăstirea Oreșcovița, după cum reiese din Viața Sfântului

Nifon, aici a zidit o tindă „un cerdăcel de piatră”, pe care „l-au zugrăvit frumos și l-au poleit”. La

metocul acestei mănăstiri Menorlina, a ridicat „o casă mare să fie de odihna mănăstirii”, apoi a

ajutat mănăstirile Trescovița, Bitolia, Cuceina și Kusnița.

Domnitorul Petru Rareș și soția sa Elena, care era sârboaică, sunt trecuți în pomelnicile

mănăstirilor Sopociani, Cruședol și Lesnovo. Alexandru Lăpușneanu împreună cu soția sa

Ruxandra au dăruit un epitaf mănăstirii Mileșevo din Serbia. În pomelnicul mănăstirii Cruședol mai

33 Tipărit în două tiraje, unul pentru Țara Românească și altul pentru Moldova, toate în slavonește.34 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași, 2004, p. 549.35 Această grija a domnitorului era îndreptățită, deoarece soția sa, Despina-Milița, era fiica fostului despot din Srem, Jovan Brancovici și nepoata mitropolitului Maxim.

20

era trecut și Petru Șchiopul. S-au mai oferit și altor mănăstiri sârbești câteva ajutoare mărunte: cărti,

manuscrise și diferite obiecte de cult.

Protopopul Ioan Sârbu din Cratova s-a stabilit în Craiova unde a copiat două Tetraevanghele,

unul în 1580 iar altul în 158336. De ajutoarele românești s-a bucurat și mănăstirea sârbească

Hilandar din Muntele Athos.

Odată cu reînființarea patriarhatului sârbesc de la Ipek din 1557, au luat ființă scaune ierarhice

ortodoxe în Banat, la Timișoara și la Vârșet precum și în părțile Aradului la Lipova și Ineu care

erau păstorite de ierarhi sârbi sau români.

Ajutoarele românești s-au arătat și către Biserica Bulgară, astfel Radu cel Mare a refăcut prin

1493 mănăstirea Kremikovski, de lângă Sofia, unde și-a îngropat doi copii morți acolo. Bogdan III

al Moldovei a dăruit două dvere mănăstirii Rila. Ceva mai târziu mitropolitul Grigorie Roșca îi

dăruiește un acoperământ pentru sfânta masă, iar Isaia al Rădăuților un Tetraevanghel. Turnul

mănăstirii Rila are săpată deasupra porții stema Moldovei, iar pe catapeteasmă se pot vedea stemele

Țării Românești și Moldovei, ca dovadă a numeroaselor danii oferite de domnii români acestei

mănăstiri.

II.6. Relațiile cu Bisericile ucraineană și rusă

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea sunt amintite câteva ajutoare materiale din partea

domnitorilor moldoveni. Astfel, Alexandru Lăpușneanu în anul 1559 a rezidit biserica ortodoxă din

Lvov care a fost distrusă de un incendiu, anul următor i-a adăugat un paraclis, iar după câțiva ani a

fost zugrăvită. Mănăstirea a avut o existență foarte scurtă fiind distrusă de un alt incendiu în 1571,

iar în 1591 s-au început lucrările de rezidire a bisericii. Tot cu ajutorul oferit de domnitorii

moldoveni: Petru Șchiopul, Simion și Ieremia Movilă precum și alți membrii ai familiei

Movileștilor, boierii Luca Stroici, Nestor Ureche și Isac Balică iar spre sfârșitul lucrărilor de Miron

Barnovschi. Datorită numeroaselor ajutoare venite din partea Moldovei acest lăcaș este cunoscut

sub numele de „biserica moldovenească”37.

Distanța mare dintre Țările Române și Rusia nu au împiedicat însă legăturile culturale

bisericești ale românilor cu credincioșii ruși și cu țarii Moscovei. Legăturile avute cu Moscova au

sporit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Atunci Alexandru Lăpușneanu a trimis țarului

36 Astăzi se află în Muzeul de Artă al României. 37 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 1, Ed. a III-a, Iași, 2004, p. 550-551.

21

Rusiei Ivan IV cel Groaznic în anul 1561 un exemplar din Nomocanonul sau Sintagma lui Matei

Vlastares, prin Eftimie, viitorul episcop de Rădăuți. Ceva mai târziu, în 1574 episcopul Isaia al

Rădăuților se afla la Moscova, fiind trimis de Ioan Vodă cel Viteaz.

La începutul anului 1597, episcopul Luca al Buzăului a fost trimis de Mihai Viteazu într-o

misiune diplomatică la Moscova pentru a-i cere sprijin împotriva turcilor țarului Feodor Ivanovici.

Acesta i-a trimis o scrisoare precum și ajutorul catre domnul român: 200 galbeni, 5 perechi de

blănuri de samur și de vulpe neagră.

CAPITOLUL III

RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU BISERICILE

ORTODOXE DE LIMBĂ GREACĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ȘI

ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA

III.1. Relațiile cu Patriarhia ecumenică

Patriarhia Constantinopolului s-a bucurat permanent de sprijin din partea domnitorilor români.

Mitropoliții Țărilor Române au fost recunoscuți de patriarhii ecumenici cărora le plăteau o dare

22

anuală. Cel care a întreținut legături în această perioadă cu țările noastre a fost patriarhul Chiril

Lucaris.

În anul 1594, fiind ieromonah a trecut prin Moldova mergând la cneazul ortodox Vasile din

Ostrog, trimis de patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei, iar în 1601 s-a reîntors la Alexandria

oprindu-se din nou în Moldova, la curtea lui Ieremia Movilă unde a rostit câteva cuvântări în

Duminicile Triodului și Penticostarului. Dupa moartea lui Meletie Pigas, a fost ales în scaunul

patriarhal, apoi a fost locțiitor de patriarh ecumenic. Din Constantinopol a venit în Țara

Românească la domnitorul Radu Mihnea, fiind primul patriarh de Alexandria care a vizitat Țările

Române. Aici a scris un tratat în latinește, despre doctrina și organizarea Bisericii Orrtodoxe, apoi a

trecut în Moldova la domnitorul Ștefan Tomșa, unde a rostit câteva cuvântări. După un timp s-a

întors iar în Țara Românească, rostind câteva cuvântări la Mitropolia din Târgoviște, iar la

București sfințind mănăstirea Radu Vodă, închinată atunci mănăstirii Ivir de la Athos. Tot atunci a

fost închinată Alexandriei mănăstirea Stănești, iar mai târziu Segarcea38.

În 1620 Chiril Lucaris se afla din nou în Țara Românească fiind ales la data 4 noiembrie a

aceluiași an ca patriarh ecumenic. A fost înlăturat de cinci ori din scaun de către turci, în cele din

urmă a fost sugrumat din ordinul sultanului la 29 iunie 1638 și aruncat în apele Bosforului. De o

mare însemnătate este scrisoarea sa de la 2 septembrie 1629 către principele Gabriel Bethlen al

Transilvaniei, prin care a respins cu desăvârșire propunerea acestuia de a-și da consințământul la

trecerea românilor transilvăneni la calvinism.

Un rol important în menținerea legăturilor noastre cu Patriarhia ecumenică l-a avut domnitorul

Vasile Lupu, acesta, pe când Patriarhia avea numeroase datorii la care se adăuga și tributul anual

către autoritățile otomane a luat asupra sa achitarea tuturor acestea. Le-a cerut în schimb să formeze

o comisie de trei sau patru epitropi, aleși de sinod care să coordoneze problemele economice. Pentru

ajutorul acordat de domnitorul român patriarhul Partenie I zis cel Batrân și sinodul său au luat

hotărârea să-i dăruiască moaștele Cuvioasei Paraschiva. Ele au fost aduse în Moldova la 13 iunie

1641 și așezate în biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

După toate acestea în septembrie 1644 printr-un concurs a lui Vasile Lupu, Partenie I cel

Bătrân a fost înlăturat din scaunul de patriarh și înlocuit de Partenie II zis cel Tânăr însă în

octombrie 1646 tot Vasile Lupu îl înlătură din scaun și pe acesta. De aceea, pe bună dreptate,

Nicolae Iorga scria :„orânduitor al întregii vieți ortodoxe, suprahvegetor al ei de fiecare clipă,

răsplătitor darnic dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al

38 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 225.

23

fruntașilor Bisericii Răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile

acestor adunări ținute în umbra lui Vasile Vodă merită un loc mare în istoria întregii lumi

ortodoxe”39.

Printre patriarhii ecumenici care au trecut prin țările noastre se află și Atanasie Patellaros,

mitropolit al Tesalonicului iar în 1634 patriarh ecumenic, stând in scaun doar 40 zile apoi a petrecut

ani în șir la mănăstirea lui Păun Vameșul de lângă Iași care a fost închinată mănăstirii Xiropotam

din Muntele Athos. Domnitorul Vasile Lupu l-a repus în scaunul patriarhal în anul 1652 dar acesta

nu s-a putut menține mai multe de 15 zile, de aici a plecat din nou în Moldova unde a stat la

mănăstirea Sfântul Nicolae din Galați apoi a plecat în Rusia. În cele din urmă s-a stabilit într-o

mănăstire din Ucraina și a murit în anul 1654. Un urmaș de-al său care a fost patriarh ecumenic în

cinci rânduri, Partenie IV Moghilalul a călătorit în Țara Românească prin 1655. Pentru a-și putea

câștiga existența patriarhii care au urmat în scaun i-au cedat cârmuirea Mitropoliei Proilaviei, apoi a

Târnovei și a Vidinului40.

Legături strânse cu Țările Române a avut și patriarhul de Constantinopol, Dionisie IV

Seroglanul41, fost mitropolit de Larissa în Grecia , ierarh învățat și deținător al scaunului ecumenic

în cinci rânduri. Ca fost patriarh a venit în Țara Românească la Șerban Cantacuzino în 1681, fiind

rudă, a reușit să-l împace pe acesta cu Gheorghe Duca al Moldovei. În anul următor ți-a reluat

scaunul patriarhal pentru a treia oară, cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, Dupa ce a pierdut scaunul

din nou în 1687 s-a reîntors în Țara Românească unde a slujit un an mai târziu la înmormântarea lui

Șerban Cantacuzino și a „ uns” domn pe Constantin Brâncoveanu. Cu sprijinul acestuia a ocupat din

nou scaunul patriarhal in 1693 pentru a cincia oară însă, l-a păstrat doar șapte luni. Venind din nou

în Țara Românească și-a dat obștescul sfârșit la Târgoviște în 1696 unde a fost îngropat în Catedrala

Mitropolitană.

Un alt patriarh, Iacob care a păstorit în scaunul ecumenic în trei rânduri a venit în țările noastre

de mai multe ori, slujind la înmormântarea lui Constantin Cantemir în anul 1693 alături de patriarhii

Dositei al Ierusalimului și Gherasim al Alexandriei. În 1700 s-a stins din viață la Iași și a fost

îngropat la mănăstirea Golia. Domnitorul Constantin Brâncoveanu fiind rugat de patriarhul Calinic

II a rezidit biserica Sfântul Nicolae din Galata distrusă de un incendiu.

39 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 226.40 Ibidem.41 Slujise și ca secretar a lui Matei Basarab.

24

III.2. Relațiile cu Patriarhia Alexandriei

Pe lângă patriarhul Chiril Lucaris țările noastre au mai fost vizitate și de alți patriarhi ai

Alexandriei. Gherasim Spartaliotis a trimis pe ieromonahul Ioanichie în Țara Românească și

Moldova pentru a cere sprijin42. Pe când nu era încă patriarh Mitrofan Critopulos a vizitat Țările

Române însoțindu-l pe Chiril Lucaris, a venit iarăși în 1638 la Târgoviște unde și-a găsit sfârșitul în

anul următor și a fost îngropat tot aici. Nu după mult timp, în anul 1639 scaunul alexandrin a fost

ocupat de Nichifor Klarozanis, acesta fiind ajutat de domnitorul Vasile Lupu. Tot în acel an a venit

în Țara Românească și Moldova, apoi în 1645 se afla din nou la curtea lui Vasile Lupu de unde a

vrut să plece în Rusia, însă turcii nu l-au lăsat, în cele din urmă și-a găsit sfârșitul în Moldova43.

Tot cu ajutorul domnitorului moldovean s-a ocupat scaunul patriarhal de către Ioanichie

Diodios. La întoarcerea de la Moscova, unde a participat la un sinod, patriarhul Paisie s-a oprit și în

Țările Române. Urmașul său, Partenie Prohoros, a fost de două ori în țările noastre, în calitate de

exarh al mănăstirilor românești închinate Sfântului Mormânt. Apoi, după ce a fost ales patriarh, a

venit în Țara Românească și Moldova, vizitând mănăstirile Segarcea și Stănești, închinate

Patriarhiei de Alexandria44.

„Ultimul patriarh alexandrin din acest secol a fost Gherasim Paladas,care a întreținut strânse

legături cu Constantin Brâncoveanu și cu Cantemireștii, venind în țările noastre în trei rânduri. În

ultima sa călătorie la noi a slujit la înmormântarea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, alături

de Hrisant al Ierusalimului, și tot amândoi au fost de față la înscăunarea noului mitropolit Antim

Ivireanu, la 22 februarie 1708, în Duminica Ortodoxiei. Tot cu prilejul ultimei călătorii a

binecuvântat căsătoria a unei fiice și a unui fiu al lui Constantin Brâncoveanu. Acum domnul

muntean a închinat patriarhiei de Alexandria mănăstirea Zlătari din București cu toate bunurile

ei.”45

III.3. Relațiile cu Patriarhia Ierusalimului

Datorită asupririlor timpului la care se adaugă și dificultățile materiale au făcut ca mulți

patriarhi din Ierusalim să vină după ajutoare în Țările Române, astfel patriarhul Teofan a venit de

42 Diac. Asistent I. Pulpea Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 1-2, p. 67.43 Ibidem.44 Ibidem, p. 68.45 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 227-228.

25

mai multe ori în țările noastre. În 1617 se afla la curtea lui Radu Mihnea care a închinat atunci

mănăstirea Galata către Sfântul Mormânt apoi a plecat în Polonia, iar în 1628 a venit din nou în

Moldova la domnitorul Miron Barnovschi. Acest domnitor a închinat ctitoria sa din Iași cunoscută

sub numele de Barnovschi împreună cu două sate către Patriarhia Ierusalimului. A mai venit în

Moldova și în timpul lui Vasile Lupu rugându-l să plătească datoriile Patriarhiei, care erau estimate

la 56.000 de florini. În urma acestui ajutor un alt patriarh de Ierusalim, Dositei declara: „de la

căderea Constantinopolului, nici un bazileu sau domnitor nu a făcut atâta bine scaunului

patriarhal de Ierusalim”. Patriarhul Teofan a fost din nou la Iași în 1643 pentru a sfinți Sfântul Mir,

tot atunci a fost închinată biserica Adormirea Maicii Domnului din Ismail către Ierusalim. În drum

spre casă și-a găsit sfârșitul, iar Vasile Lupu a impus alegerea lui Paisie ca patriarh la 23 martie

1645. Hirotonia a fost făcută la Iași de către un sobor de arhierei, printre aceștia aflându-se și

Varlaam al Moldovei. După un timp a venit din nou în Țara Românească pentru ajutoare, primind o

danie anuală insumând 50 de taleri din partea mănăstirii Polovragi și de aici a plecat în Moldova.

Urmașul său Nectarie a fost ales din insistențele lui Vasile Lupu și ale lui Grigorie Ghica al

Țării Românești. Venind în Moldova a primit numeroase daruri din partea domnitorului Eustratie

Dabija cu care a refăcut mai multe biserici din Țara Sfântă.

S-a retras din scaun în 1669, urmându-i Dositei, care a apărat și a ridicat prestigiu Patriarhiei

de Ierusalim „împins de un zel neostenit pentru apărarea Ortodoxiei”46, deși avea doar 28 de ani. În

1670 se afla la București, de unde a mers la Iași, primind din partea lui Gheorghe Duca al Moldovei

închinarea mănăstirilor Cetățuia și Hlincea din apropiere de Iași. Cu prilejul sinodului convocat la

Ierusalim în martie 1672, a refăcut biserica Nașterii Domnului de la Betleem, din daniile primite. În

acest sinod a fost aprobată lucrarea Pavăza ortodoxiei a lui Dositei și s-a reluat discuția cu privire la

Mărturisirea de credință a lui Chiril Lucaris.

În 1673 patriarhul Dositei se afla din nou în Țara Românească, unde Grigorie Ghica a închinat

mănăstirea Călui, precum și schitul Ungurei către Sfântul Mormânt. Pentru a cumpăra Sfântul

Mormânt. „Uneltirile catolice – care oferiseră o sumă enormă de bani turcilor pentru cumpărarea

Sfântului Mormânt – îl recheamă la Ierusalim, fiind nevoit să-l răscumpere cu banii strânși în țările

române” 47. Peste câțiva ani a venit în Moldova, iar domnitorul Antonie Ruset a închinat

Ierusalimului mănăstirea Cașin. Tot pe atunci i se mai închina și mănăstirea Probota de către

mitropolitul Dosoftei, precum și mănăstirea Bistrița de către doamna Safta, văduva lui Gheorghe

46 Prof. Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la întemeiere până la 1800, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 928.47 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 229.

26

Ștefan. În 1680 patriarhul făcea o călătorie în toată lumea ortodoxă aflată între Țara Sfântă, Țările

Române, Rusia și Georgia, urmărind încheierea unor legături cu Rusia precum și colectarea de

ajutoare materiale.

Patriarhul Dositei a înființat o tipografie grecească la mănăstirea Cetățuia de lângă Iași, între

anii 1680-1682 , în care s-au tipărit cărți de slujbă, precum și lucrări teologice-polemice. În 1688 se

afla în Țara Românească, unde a semnat în prefața Bibliei de la București, a lui Constantin

Cantacuzino Stolnicul. În 1693 a primit un hrisov din partea lui Constantin Duca prin care i se

confirmau Sfântului Mormânt mănăstirile închinate acestuia: Barnovschi, Bârnova, Sfântul Sava,

Galata, Hlincea, Dumbrăvița, Dealu Mare, Tazlău și Cașin. Pe timpul lui Constantin Brâncoveanu, i

se mai închinase în Țara Românească și mănăstirea Sfântul Sava din București48.

În 1697-1698 a venit din nou în Țara Românească pentru a-l hirotoni pe mitropolitul Atanasie

Anghel al Transilvaniei în data de 22 ianuarie 1698. Nu după mult timp, în 1701, patriarhul îi

trimite lui Atanasie o scrisoare, apoi lui Ștefan Raț, care era promotor al uniației, mustrându-i prin

aceasta pentru abjurarea de la dreapta credință, iar în anul următor, împreună cu mitropolitul

Teodosie, trimitea o pastorală credincioșilor din Transilvania, spunându-le că au aruncat anatema

asupra lui Atanasie și îndemnându-i totodată să nu se abată de la credința ortodoxă. La 7 februarie

1707, neobositul apărător al Ortodoxiei, patriarhul Dositei, înceta din viață la Constantinopol. Acest

patriarh a repreprezintă o personalitate de seamă în ceea ce privește relațiile Patriarhiei

Ierusalimului cu Țările Române.

În scaun a urmat nepotul său, Hrisant Notaras, fiind ales patriarh cu sprijinul lui Brâncoveanu.

A participat la sfințirea bisericii Sfântul Gheorghe Nou, care în același an a fost închinată Patriarhiei

de Ierusalim, apoi relațiile au răcit datorită unor neînțelegeri cu Antim Ivireanu49.

III.4. Relațiile cu alte așezăminte bisericești din Răsărit

Consemnăm faptul că au mai fost făcute închinări de mănăstiri și biserici românești și către

alte așezăminte grecești din Orient. De pildă mănăstirea Balica50 sau Sfinții Arhangheli din Iași a

fost închinată către mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, iar în 1610 i-a fost închinată

biserica Sfânta Paraschia din Iași. Două documente din 1606 confirmau faptul că daniile românești

48 Ibidem, p. 229-230.49 Aceste neînțelegeri se datorau faptului că Hrisant a oprit pomenirea ierarhului locului în mănăstirile închinate Patriarhiei de Ierusalim și chiar în bisericile de pe moșiile aparținătoare acestora.50 Ctitorie a lui Meletie Balica, numită mai târziu „Frumoasa”.

27

se înmulțiseră. Tot pe atunci i se închina mănăstirea Sfânta Ecaterina din București, precum și alte

mănăstiri din românești.

„În tezaurul Sfântului Mormânt se pastrează diferite odoare românești: o Evanghelie alui

Matei Basarab, un epitrahil de la Gheorghe Ștefan, o cruce de la Eustratie Vodă Dabija, având la

bază, în basorelief, chipul său și al doamnei Dafina etc.La mănăstirea Sfântul Sava de lângă

Ierusalim, s-au găsit Psaltirea de la Alba Iulia din 1651 și Biblia din 1688.”51

Mai târziu, sprea sfârșitul secolului s-au făcut două vizite românești la Ierusalim și Muntele

Sinai. Acestea s-au realizat în 1682 de soția lui Constantin Cantacuzino, Elena, și mama lui Șerban

împreună cu copiii ei Mihai și Stanca însoțiți de mai mulți ostași. La locurile sfinte l-au întâlnit pe

fostul mitropolit Varlaam al Ungrovlahiei carea a călătorit acolo după pierderea scaunului

mitropolitan.

III.5. Relațiile cu Muntele Athos

Legăturile românești cu mănăstirile din Sfântul Munte au continuat și în acest secol prin

închinarea unor mănăstiri, biserici și schituri de la noi către mănăstirile Athosului. Fiecare

mănăstire românească închinată Muntelui Athos trimitea o patre din veniturile ei către mănăstirea

de care aparținea, datorită acestui lucru s-au realizat mai puține danii în bani decât în secolul trecut.

Spre nemulțumirea credincioșilor români Matei Basarab a „dezînchinat” câteva mănăstiri

românești. Mănăstirile închinate erau conduse de egumeni greci trimiși de la Sfântul Munte, iar la

mănăstirile și schiturile Athosului trăiau alături de călugări greci, ruși, sârbi, bulgari sau de alte

neamuri și o mulțime de călugări de neam român. Obiecte de artă, manuscrise și cărți tipărite în

țările române sunt păstrate până azi în bibliotecile și muzeele din Muntele Athos.

În timpul ce a urmat au fost închinate către marea biserică din Karies mănăstirile Sfinții Trei

Ierarhi din Iași și Cotroceni din București împreună cu numeroase moșii și metoace.

Domnitorul Matei Basarab a ridicat o biserică nouă la Marea Lavră în care a fost zugrăvit

alături de soția sa, Elina, apoi a dăruit două Evangheliare. Mănăstirea a primit danii și din partea

domnitorilor Grigorie Ghica și Constantin Brâncoveanu. De atenție deosebită s-a bucurat

mănăstirea Vatopedi fiindu-i închinate mănăstirile Precista din Galați, Golia și Bărboi din Iași și

Mira din Vrancea. Închinări de mănăstiri s-au făcut și către mănăstirea Iviron: Radu Vodă din

51 Ibidem, p. 231.

28

București52, Glavacioc din Argeș și Stelea din București, la care se adaugă numeroase ajutoare din

partea domnilor țării Grigorie Ghica și Radu Șerban Basarab ai Țării Românești și Gheorghe Ștefan

al Moldovei și alții.

Mănăstirii Zografu i-au fost închinate unele mănăstiri românești: biserica Precista din Vaslui,

mănăstirea Dobrovăț și mănăstirea Căpriana53. Marele postelnic Ianache Caradja i-a dăruit

mănăstirii Dohiariu 12 moșii în Ialomița ridicând aici și o mănăstire care a fost terminată de Matei

Basarab.

De sprijinul românesc s-au mai bucurat și alte mănăstiri de la Sfântul Munte cărora le-au fost

închinate mănăstiri românești: Mănăstirii Cutlumuș i-a fost închinată Mănăstirea Clocociov din

Slatina de către Alexandru Iliaș Vodă iar cu sprijinul lui Matei Basarab i-a fost refăcută pictura,

Xiropotamului i s-a închinat mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de lângă București, Caracalu a

primit mănăstirea Sfântul Nicolae din Ismail, către Pantocrator a fost închinată mănăstirea

Căscioarele din Vlașca, Sfântului Pavel i s-a închinat mănăstirea Jitianu de lângă Craiova și

Todireni din Suceava, mănăstirii Rusicon i-a fost închinată biserica Uspenia din Botoșani,

Esfigmenului i s-a închinat mănăstirea Bursuci din Vaslui, către Simonospetra a fost închinată

mănăstirea Mihai Vodă din București iar în 1626 i-a fost închinată mănăstirea Bolintin, iar biserica

de la Simonospetra a fost pictată cu cheltuiala lui Matei Basarab, Xenofonului i-a fost închinat

schitul Zdrelea din Oltenia. Ajutoare în bani au primit mănăstirile: Dionisiu, de la Matei Basarab și

Constantin Brâncoveanu, Constamonitul de la Radu Mihnea.

Ajutoarele românești s-au arătat și spre mănăstirile de la Meteore spre exemplu mănăstirea

Golgota din Dâmboviță a fost închinată mănăstirii Schimbarea la Față din Meteora. În 1640 era

închinată mănăstirii Rusicon Nucetul din Dâmbovița. Mănăstirii Sfântul Ștefan din Meteore i s-a

închinat mănăstirea Butoiul, iar prin 1701-1702 a fost închinată biserica Dancu din Iași către

mănăstirea Sfinții 40 de mucenici din Rumelia. Au mai fost închinate câteva mănăstiri către unele

din Epir spre exemplu mănăstirea lui Ghiorma Banu din București a fost închinată Episcopiei de

Pogoniana din Epir. În aceeași eparhie se afla și mănăstirea Gura căreia i-a fost închinată mănăstirea

Valea din Argeș. Tot în aceeași eparhie la mănăstirea Molivdoskepastu a primit spre închinare

mănăstirile Bradu din Buzău și Codreni din Ilfov. Această mănăstire a primit din partea lui Radu

Mihnea al Țării Românești o danie anuală de 3.000 aspri.

52 Aceasta avea ca metocuri : schitul Tutana (Argeș) și biserica din Bălteni (Ilfov). 53 Aceasta din urmă avea o avere enormă de 23 de moșii cu 50.000 de ha.

29

Eparhiei de Ianina i-au fost închinate alte mănăstiri românești: mănăstirii Sfinții Părinți de

lângă Zița i-au fost închinate mănăstirile Sărindar din București și Mislea din județul Prahova, iar

după 1689 mănăstirea Sfinții Părinți era numită stavropighie a Patriarhiei de Constantinopol. Tot în

apropiere de Zița era mănăstirea Sfântul Prooroc Ilie, căreia îi era închinată mănăstirea Sfântul Ioan

cel Mare din București.

Mănăstirea Vellas de lângă orașul cu același nume a primit spre închinare mănăstirea Băbeni

de lângă Râmnicu-Sărat, împreună cu metocul ei, iar mănăstirea Dedulești din aceeași zonă a

Râmnicului era închinată mănăstirii Sfinții Apostoli din Kațika de lângă Ianina. Mănăstirilor Sosinu

și Brodetsi din Epir le-au fost dăruite ajutoare din partea domnilor români, iar mănăstirii Movromol

din Epir i-a fost închinată mămstirea cu același nume din Galați. ”Câteva biserici și mănăstiri din

Ianina și împrejurimi erau ctitorite de vlahii din Epir. De pildă, mănăstirea Sfinții Apostoli din

Dipalița era ctitoria fraților Panu Arsenie și Teodor, iar mănăstire Sosinu era ridicată de un

negustor din Valahia. . . Mănăstirea Vlasiu, tot în Munții Pindului (districtul Cardița, era o ctitorie

a vlahilor tesalioți Gheorghe Slugerul cu soția sa Cherața și fiul lor Constantin Postelnicul,

amândoi cu slujbe in Moldova, în timpul lui Vasile Lupu.”54

În 1624 a fost închinată de către Radu Mihnea, mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din

Sozopole ctitoria lui Aron Vodă din Iași, iar după câțiva ani a fost închinată către mănăstirea

Sfântul Ioan din insula Halki de către Alexandru Coconul. Mănăstirii din Arghirocastro i-a fost

închinată de Vasile Lupu mănăstirea Hlincea, mănăstirea Sfântul Ioan din Focșani i s-a închinat

mănăstirii Sfânta Anastasia de lângă Tesalonic. Cu sprijinul lui Vasile Lupu a fost ridicată

mănăstirea Sfânta Lavră din Peloponezi.

De un sprijin deosebit a avut parte mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul din insula Patmos,

aceasta a primit un ajutor de 3000 aspri anual din partea lui Antonie Vodă al Țării Românești și a

domnitorilor moldoveni Gheorghe Duca, Constantin Duca și Antioh Cantemir care i-au dăruit 4000

aspri anual. Ajutorul românesc a salvat existența acestor mănăstiri care treceau prin vremuri tulburi

dătorită stăpânirii otomane.

„Reamintim că în 1639 Matei Basarab cu dregătorii din sfatul domnesc au hotărât să redea

autonomia la 22 de mănăstiri din Țara Românească, din cauza abuzurilor comise de călugării

greci și să nu se mai facă închinări în viitor, măsură care a fost aprobată în 1641 și de Patriarhia

ecumenică. . . În pofida acestei schimbări în politica românească față de așezămintele bisericești de


30

limbă greacă, hotărârea energică a domnului muntean n-a fost respectată de urmașii săi, mai ales

în epoca numită fanariotă.”55

III.6. Cultura grecească în Țările Române

În urma trecerii sau a stabilirii numeroșilor ierarhi și cărturari greci în Țările Române s-au

dezvoltat aici activități culturale, s-au copiat manuscrise, s-au alcătuit ori s-au tipărit diferite lucrări

grecești și totodată s-au deschis școli grecești.

La începutul secolului al XVII-lea este menționat mitropolitul Luca al Ungrovlahiei fiind

caligraf iscusit, originar din Cipru, de la care ne-au rămas mai multe manuscrise grecești, în special

Evangheliare. Mitropolitul Matei al Mirelor a fost un alt cărturar grec din Epir care a îndeplinit

unele misiuni la Moscova apoi la Lvov. În 1605 a fost ales mitropolit titular al Mirelor Lichiei, de

unde a venit în Țara Românească, având și conducerea mănăstirii Dealu, unde a murit în anul 1624.

A fost cel mai de seamă caligraf grec, din acea vreme, alături de mitropolitul Luca al Ciprului. A

copiat 53 de manuscrise care se află la Ierusalim, la Athos, în Grecia precum și în alte părți. Printre

lucrările sale, de la mănăstirea Dealu amintim: Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul scrisă între

anii 1610-1611, apoi a tradus din slavonește Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său

Teodosie precum și Viața și slujba Cuvioasei Paraschiva. Tot pe atunci a făcut câteva lucrări

istorice în versuri: Povestire pe scurt despre neașteptata cădere din domnie a lui Șerban Vodă zis și

Radul și despre venirea în Țara Românească a lui Radu Voievod, fiul lui Mihnea, Sfaturi în versuri

către Alexandru Vodă Iliaș, Istoria celor săvârșite în Ungrovlahia, începând de la Șerban voievod

până la Gavriil voievod. Trebuie știut faptul că la Matei al Mirelor Lichiei se găsește o critică

asupra boierilor, a slujbașilor care adunau birurile precum și către compatrioții săi veniți în Țara

Românească, pe care îi îndemna să nu uite că sunt doar oaspeți. Ucenicul său, Antim a copiat peste

20 de manuscrise la noi în țară care au fost dăruite celor patru Patriarhii apostolice.

În 1646 la Târgoviște s-a înființat o „ schola graeca et latina” de către grecii Ignatie Petrițis și

Pantelimon Ligaridis originari din insula Hios. Aceștia au contribuit și la traducerea Pravilei Mari

de la Târgoviște din 1652 de către monahul Daniil Andrean.

Marele teolog și predicator grec Meletie Syrigos a stat un timp în Moldova, unde a rostit o

cuvântare la hirotonia mitropolitului Varlaam, iar în anul 1642 a participat la sinodul de la Iași,

traducând din latinește în grecește Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă. Mai târziu colegiul de

55 Ibidem, p. 234-235.

31

la Iași întemeiat de Vasile Lupu a fost condus după 1646 de dascăli greci, astfel limba de predare a

fost greaca în locul celei latine. Dintre profesorii veniți la Iași amintim pe Teodor Trapezuntiul și pe

ieromonahul Ieremia Cacavelas din Creta, acesta a tradus din grecește în românește, o Tâlcuire a

Sfintei Liturghii scrisă la Iași în 1697, iar anul următor a scris o prefață la Divanul sau gâlceava

înțeleptului cu lumea a lui Dimitrie Cantemir. În 1714 Colegiul a fost transformat în Academie56.

Mai târziu, ieromonahul Mitrofan a pus bazele unei tipografii grecești la mănăstirea Cetățuia

de lângă Iași fiind rugat de patriarhul Dositei al Ierusalimului și cu sprijinul lui Gheorghe Duca

Vodă. Aici s-a scris în 1682, Întâmpinarea contra primatului papei a lui Nectarie al Ierusalimului,

Explicarea Sfintei Liturghii a lui Marcu Eugenicul al Efesului în 1683 și Dialogul împotriva

ereziilor al lui Simion al Tesaloniculu, apoi tipografia s-ar fi mutat la mănăstirea Sfântul Sava din

Iași unde s-au tipărit: Slujba Sfinților Serghie și Vach, din 1685, Manual împotriva lui Ioan

Cariofil, scris de patriarhul Dositei în 1694, Cuvânt împotriva hotărârilor Sinodului de la Florența

din 1694 al lui Ioan Eugenicul, fratele lui Marcu, Tomul împăcării scrisă între anii 1692-1694 și

Tomul dragostei asupra latinilor din 1698, acestea din urmă cuprinzând lucrările mai multor teologi

greci împotriva latinilor57.

Pe lângă patriarhii amintiți mai devreme au stat un timp la București mitropoliții Auxentie al

Sofiei, Atanasie al Dristrei, Maxim de Ierapoleos, Climent al Adrianopolei, Mitrofan de Nissa ș.a.

La traducerea Bibliei de la București din timpul lui Șerban Cantacuzino a participat și Ghermano de

Nissa.

Pe lângă aceștia se cunosc și alți cărturari greci chemați în special ca profesori la Academia

domnească de la mănăstirea Sfântul Sava din București. În 1707 domnitorul Constantin

Brâncoveanu a trimis un regulament de reorganizare a Academiei construind totodată o nouă clădire

la Sfântul Sava. Un conducător al ei a fost Sevastos Kimenitis din Trapezunt, fostul rector al

Academiei din Constantinopol. Dintre ceilalți profesori ai Academiei Bucureștene amintim pe:

Marcu Porfiropol din Cipru, Gheorghe Hrisogon din Trapezunt ș.a.

Sunt amintiți și alți cărturari care au trăit în țările române: Ioan Cariofil, autor al unui Manual

despre câteva nedumeriri și soluțiuni, apărut în 1697 la Snagov, al unor Efimeride și al Vieții

Sfântului Ioan Românul; Ioan Comnen, medic, scriitor și gânditor, ajuns mitropolit al Dristei cu

numele de Ierotei; ieromonahul Mitrofan Grigoraș, autor al unei Cronici a Țării Românești,

ieromonahul Galaction Vidali și alții.

56 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 236.57 Ibidem, p. 236-237.

32

În timpul lui Constantin Brâncoveanu și sub îndrumarea lui Antim Ivireanu, au fost înființate

patru secții grecești pe lângă tipografiile din București, Râmnic, Snagov și Târgoviște, în care s-au

tipărit peste 30 de cărți în limba greacă, cărți de slujbă, lucrări teologice polemice și cuvântări.

Dintre acestea amintim următoarele cărți de slujbă: Evanghelia greco-română apărută la București

în 1693, Antologhionul apărut la Snagov în 1697, cuprinzând: Psaltirea, Octoih, Ceaslov, Mineiul,

Triodul, Penticostarul, Liturghier, Psaltirea tipărită tot la Snagov în 1700 etc. Apoi menționăm

următoarele cărți teologice: Manual împotriva schismei papistașilor scrisă de Maxim

Peloponezianul apărută în 1690 la București, Întâmpinare la principiile catolice, lucrare a lui

Meletie Sirigos și Manual împotriva rătăcirii calvine, al patriarhului Dositei de Ierusalim apărută la

București în 1690, Manual despre câteva nedumeriri și soluțiuni sau despre cercetatre și

confirmarea câtorva dogme necesare ale Bisericii, scrisă de Ioan Cariofil la Snagov în 1697,

Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă tipărită tot la Snagov în 1699, Eortologhion...despre

siguranța cronologiei, despre toate sărbătorlie și teoriile lor, despre Sfintele Paști, despre unele

canoane bisericești..., a lui Sevastos Kimenitis apărut la Snagov 1701, Învățătura dogmatică a Prea

Sfintei Biserici răsăritene și universale, tot a lui Sevastos Kimenitis apărută la București 1703,

Tomul bucuriei scrisă la Râmnic 1705, Panoplia dogmatică, scrisă de Euthimie Zigabenul la

Târgoviște 1710 etc. Au mai fost tipărite unele panegirice în cinstea sfinților, lucrări ale profesorilor

Academiei din București, sau ale fiilor lui Constantin Brâncoveanu: Proschinitarul Sfântului Munte

Athos, scriere a lui Ioan Comnen, apărută la Snagov în 1701, Slujba Sfintei Ecaterina și

Proschinitarul Sfântului Munte Sinai, a lui Mitrofan Grigoraș, tipărită la Târgoviște în 1710 etc58

CAPITOLUL IV

RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU ALTE BISERICI

ORTODOXE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL

XVIII-LEA

IV.1. Relațiile cu Patriarhia Antiohiei

Această Patriarhie cu reședința la Damasc a fost ajutată de Țările Române alături de

Patriarhiile grecești. Patriarhul antiohian Macarie III Zaim, datorită greutăților materiale prin

58 Ibidem, p. 238.

33

Ucraina și Rusia de unde să ceară sprijin material. Această călătorie a realizat-o între 1652-1659,

rămânând o descriere detaliată făcută de fiul și însoțitorul său, arhidiaconul Pavel de Alep.

În timpul șederii în Țara Românească patriarhul Macarie a tradus din limba greacă în cea arabă

un Letopiseț al Țării Românești, cu titlul Istorii și știri pe scurt despre domnii Țării Românești și

despre petrecerea lor în vremea șederii lor în domnie, precum am putut culege și aduna. Și

începutul este în anul 6800 al lumii, descoperită la mănăstirea Deir es-Sir de lângă Beirut.59

Arhidiaconul Pavel de Alep a realizat o Istorie a voievodului Vasile Lupu al Moldovei și a

războaielor sale, care a fost găsită intr-o bibliotecă din Zahle (Liban).

Urmașul lui Macarie, Atanasie III Dabbas,60 a călătorit în Țara Românească, pe timpul lui

Constantin Brâncoveanu și rămânând la noi între 1700-1704, întocmind o Istorie a patriarhilor de

Antiohia. A mai tipărit două cărți cu caractere arabe: Liturghierul, apărut la Snagov și Ceaslovul,

tipărit la București în 1702, amândouă tipărite în limba greacă și arabă, cu cheltuiala domnitorului

Brâncoveanu. Plecând din Țara Românească, în 1704, Atanasie a primit materialul tipografic cu

caractere arabe din partea lui Brâncoveanu, iar în 1705 este numit arhiepiscop al Ciprului, poate tot

la rugămintea domnitorului român. La Cipru a tradus în limba arabă, scrierea lui Dimitrie Cantemir

Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, apărută în 1698 la Iași, în limbile română și greacă61. În

1706 a hotărât împreună cu Chiril V să împartă Patriarhia Antiohiei în două. Stabilindu-și reședința

la Alep, a stat aici până în 1720, când a rămas singurul cârmuitor al Patriarhiei. Tot la Alep și-a

instalat tipografia pe care o avea de la Brâncoveanu, tipărind câteva cărți în limba arabă: Psaltirea,

apărută în 1706, având stema Țării Românești și o prefață închinată lui Brâncoveanu, Evanghelia,

tipărită în 1706 și 1708, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, în 1708, un Octoih Mare în

1711, Predicile patriarhului Athanasie II al Ierusalimului, în 1711, Piatra scandelei, scrisă de grecul

Ilie Miniat în 1721 etc. Apoi în 1724 tipografia s-a mutat la mănăstirea Balamand de lângă Tripoli,

iar o parte din ea a fost dusă la mănăstirea Sfântul Ioan din Saeg, în sudul Libanului, unde a fost

reorganizată și a tipărit o mulțime de cărți bisericești și școlare până în anul 1899. Au fost traduse

mai multe cărți grecești tipărite la noi, ca de pildă Mărturisirea lui Petru Movilă.

IV.2. Relațiile cu Biserica Georgiei

59 Egal cu anul 1292.60 Acesta a pierdut scaunul în lupta cu patriarhul Chiril V, fiul lui Pavel de Alep.61 În arabă i-a dat titlul „Sănătatea înțeleptului și nebunia osânditei lumi”.

34

La rugămintea regelui georgian Vathang VI, Constantin Brâncoveanu a trimis în Georgia pe

meșterul tipograf Mihail Ștefan împreună cu ucenicii lui, care a înființat acolo primul atelier

tipografic. Fiind ajutat de regele Vathang VI, Mihail Ștefan a tipărit la Tbilisi mai multe cărți în

limba georgiană: Psaltirea și Apostolul, în 1709, Evanghelia, Liturghierul, Ceaslovul și

Molitvelnicul, în 1710, apoi a începu să tipărească și Biblia. După un timp a plecat în Olanda, de

unde nu s-a mai auzit nimic despre el. Activitatea tipografică a fost continuată de urmașii săi până

în 1722, care au tipărit cărți bisericești și laice.

Ajutorul domnitorilor români s-a abătut și spre mănăstirea georgiană Iviron din Muntele

Athos, unde mitropolitul Dionisie al Ungrovlahiei a stat o vreme, iar de acolo a plecat la mănăstirea

Radu Vodă din București, care a fost închinată Ivironului.

IV.3. Relațiile cu Bisericile slave sud-dunărene

Domnitorul Matei Basarab a ridicat două biserici și pe teritoriul Bulgariei: una la Vidin și una

la Sviștov, în amândouă păstrându-se pe peretele ctitoriilor, chipurile lui Matei Vodă și al doamnei

sale Elina.

„Doi dregători ai lui Vasile Lupu, slugerul Gheorghe și fiul său postelnicul Constantin, vlahi

originari din Epir, unde au ctitorit mănăstirea Vlasiu, au fost zugrăviți la mănăstirea Bacicovo din

Bulgaria, ceea ce arată că ei au contribuit la refacerea acestui lăcaș.”62

Către sfârșitul secolului, domnitorul Grigorie Ghica al Țării Românești, a zidit o catedrală

pentru Mitropolia din Dristra, după cum scrie într-un hrisov de la 1777, al lui Alexandru Vodă

Ipsilanti. Cele cinci biserici din Arbănaș, de lângă Târnovo au fost ajutate tot de domnitori români.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ajutat Episcopia din Cerven, de lângă orașul Russe.

Mănăstirea Sfinții Apostoli din București a fost închinată unei mănăstiri din Târnovo. Închinări de

mănăstiri, precum și numeroase ajutoare a primit și mănăstirea bulgară Zografu de la Athos. Tot din

Bulgaria a fost și mitropolitul Ignatie Sârbul al Țării Românești, care a fost adus în scaunul

episcopal de la Râmnic de către Matei Basarab, apoi ales ca mitropolit. În timpul acestui domnitor

au venit din sudul Dunării, în Țările Române doi îndrumători ai tiparului românesc: egumenul

Meletie la Govora și ieromonahul Ștefan.


35

IV.4. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă

Unii ierarhi sârbi, atunci când mergeau spre Rusia sau spre Locurile Sfinte se opreau la

Târgoviște și Iași. De pildă patriarhul Gavriil Raici din Ipek, în 1653, s-a oprit în Țările Române, în

timp ce mergea spre Rusia, iar în 1661, se afla în Țara Românească patriarhul Maxim al Ipekului,

urmașul său. În 1663 arhimandritul Simeon Kordici a fost hirotonit la Târgoviște, de către

mitropolitul Ștefan, ca episcop de Svidnița, în Croația, dar a fost arestat la întoarcere și închis la

Zagreb. După toate acestea la sfârșitul anului 1663 a fost hirotonit Gavrilo Miakici de catre

mitropolitul Sava, tot pentru scaunul de la Svidnița. Însă și acesta a fost închis, pentru că nu

acceptase unirea cu Roma63.

Domnitorii români Matei Basarab, Vasile Lupu și Constantin Brâncoveanu, au sprijinit

material mănăstirile sârbești: Mileșevo, Hopovo, Rakovița, Cruședol, precum și Trebinje din

Herțegovina, Lipovina din Croația, Sopociani și Studenița din Macedonia, împreună cu mănăstirea

sârbească Hilandar din Sfântul Munte.

În bisericile din Iugoslavia și Bulgaria de azi, au circulat mai multe cărți și manuscrise slavone

tipărite la noi. De exemplu, un Slujebnic slavon, scris în 1616 de ieromonahul Epifanie pentru

Efrem al Rădăuților, a fost dăruit lui Iosif al Pojarevațului, iar acesta l-a dăruit mănăstirii

Șișatovaț64.

În Banat, episcopii ortodocși de la Ienopole (Lipova, Timișoara și Caransebeș) erau de cele

mai multe ori de neam sârb și își arătau oblăduirea duhovnicească asupra sârbilor ortodocși, dar și

asupra românilor, care erau majoritari în aceste părți.

IV.5. Relațiile cu Bisericile Ucraineană și Rusă

Prin păstorirea mitropolitului Petru Movilă al Kievului, legăturile bisericești româno-ucrainene

s-au intensificat. Tot de la Chiev au fost cumpărate sau dăruite tipografiile lui Matei Basarab de la

Câmpulung, Govora și Târgoviște, precum și cea a lui Vasile Lupu de la Iași. De acolo au mai venit

în Țara Românească și meșterii tipografi Timotei Alexandrovici Verbițki, Ivan Kunotovici și Ivan

Glebkovici, care și-au pregătit și ucenici de neam român.

63 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 245.64 Ibidem.

36

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei și-a scris primele lucrări la mănăstirea ucraineană din

Uniev65, iar domnitorul moldovean Miron Barnovschi a sprijinit înființarea tiparniței din Lvov și a

dăruit ajutoare pentru editarea a două cărți de cult în limba slavonă care aveau tipărită stema

Moldovei.

În 1642 la sinodul de la Iași în care s-a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă au

fost prezenți și reprezentanți ai Bisericii Ucrainene. Printre lucrările care s-au tipărit la noi pe

parcursul acestui secol din slavo-rusă și ucraineană amintim: Evanghelia învățătoare de la Govora

srisă în 1642, apoi la Dealu în 1644, de ieromonahul Silvestru. În 1678 s-au tipărit la București cu

titlul Cheia înțelesului ,unele cazanii ale arhimandritului Ioanichie Galeatovschi din Cernigov. Prin

țările române au mai circulat și unele cărți tipărite în ucraineană.

Mai multe lăcașuri de închinare au fost construite prin contribuția domnitorilor români pentru a

le fi de folos credincioșilor ucraineni aflați sub stăpânirea Poloniei catolice, astfel, biserica

Adormirea Maicii Domnului din Lvov, care a fost numită „biserica moldovenească” a primit ajutor

moldovenesc în 1591 pentru a fi zidită și finalizată abia în 1629. Peste câțiva ani la data de 28

aprilie 1633 în această biserică a fost hirotonit Petru Movilă întru arhiereu. Ea a beneficiat de

numeroase ajutoare din partea unor credincioși din țările române și chiar din sudul Dunării. Trecând

în stăpânirea credincioșilor uniți în secolul al XVIII-lea biserica și-a întrerupt legăturile cu țările

noastre.

Vasile Lupu a rezidit biserica Sfânta Paraschiva din Lvov căreia îi cumpărase și o moșie în

apropierea orașului. Au mai fost ajutate și alte biserici de către domni, boieri și credincioși români

de pildă în biserica Sfântul Onufrie din Lvov au fost îngropați câțiva credincioși români; mănăstirea

din Uniev pe ale cărei pomelnice erau trecuți și binefăcători din Moldova; mănăstirea Zadovska a

fost sprijinită de Elisabeta, soția lui Ieremia Movilă; mănăstirea Hustinski din Volhinia ajutată de

fiica acestora, Irina; mănăstirea din Buczacz ; restaurată de sora ei Maria Potoțki, mănăstire

Krecovski care a primit un sat din partea unei alte fiice a lui Ieremia Movilă, Ana, ctitorită de

mitropolitul Petru Movilă, biserica Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, a fost așezată pe moșia sa

din Rubiejovka66.

Una dintre fiicele lui Vasile Lupu, Maria, care a fost căsătorită cu Ianusz Radzivill, a rezidit

biserica de lemn din Kejdani, de lângă Vilnius. A lăsat un testament prin care ajuta unele mănăstiri

din Ucraina cu aproape 600.000 de galbeni, precum și icoane și obiecte de preț. Ștefan Vodă

65 Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu în 1673.66 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 247.

37

Petriceicu împreună cu unii dintre boierii săi, au ajutat mănăstirea Ugornițki și biserica din orașul

Stanislawow, tot acesta a fost zugrăvit la biserica satului Socola.

De o mare însemnătate pentru credincioșii ucraineni a fost Schitul Mare din Pocuția, care a fost

întemeiat de călugărul Iov Kneaghinițchi, între 1611-1612, fiind ajutat de doamna Elisabeta, soția

lui Ieremia Movilă, dar mai ales de fiica sa Maria Potoțki. Aceasta a închinat mănăstirea Sucevița

către Schitul Mare, împreună cu toate moșiile și veniturile ei. Iar în secolul al XVIII-lea, câțiva

boieri i-au dăruit moșii în Moldova. După desființarea Schitului Mare de către austrieci în 1785,

călugării de acolo au venit în Moldova, cei mai mulți stabilindu-se la mănăstirea Coșula din

Botoșani.

În secolul al XVII-lea, episcopii de Muncaci și Maramureș și-au întins jurisdicția atât asupra

credincioșilor români, cât și asupra celor carpato-ruși din aceste locuri. Egumenul Serghie de la

Tismana a fost numit, la cererea lui Mihai Viteazu, ca episcop de Muncaci. Domnitorul Constantin

Șerban Basarab al Țării Românești, a ctitorit o biserică de piatră la mănăstirea Sfântul Nicolae, de

lângă Muncaci, care a fost terminată la 13 mai 1661.

Tot în acest secol s-au intensificat și legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă67. Acest lucru este

confirmat de documentele vremii, în care sunt menționați primii ierarhi, călugări și preoți români

plecați în Rusia pentru a cere ajutoare sau pentru procurarea unor obiecte de cult necesare bisericii

lor. Unii dintre ei au fost primiți de însuși țarul Rusiei, de unde primeau bani sau alte daruri.

Arhimandritul Varlaam de la Secu, viitorul mitropolit, a fost trimis în Rusia de Miron Barnovski și

de mitropolitul Anastasie Crimca, pentru a cumpăra icoane mănăstirii Dragomirna și altor două

biserici. A stat la Moscova aproape un an, de unde a venit fără icoane, deoarece patriarhul Filaret nu

a fost mulțumit de execuția lor. În 1641, la rugămintea lui Vasile Lupu, țarul Mihail Romanov a

trimis la noi patru zugravi pentru a picta biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Peste câțiva ani starețul mănăstirii Troițka Sergheeva Bogoiavlenski, Arsenie Suhanov, a

îndeplinit o misiune diplomatică pe lângă Matei Basarab și Vasile Lupu, lăsând și un jurnal de

călătorie. Apoi în 1656, domnitorul Gare heorghe Ștefan al Moldovei, a trimis la Moscova pe

mitropolitul Ghedeon, care a încheiat un tratat de alianță cu țarul Alexei Mihailovici Romanov.

Mai târziu, mitropolitul Dosoftei al Moldovei a obținut o tipografie de la patriarhul Ioachim al

Moscovei, în 1679, la rugămintea căruia s-au tradus unele opere patristice în rusește.

67 Prof. Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la întemeiere până la 1800, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 925.

38

Sunt amintiți primii ierarhi și călugări din Transilvania și Banat, care au plecat în Rusia după

ajutoare. De pildă în 1628, trei călugări de la mănăstirea Prislop au plecat spre Rusia, având

recomandare din partea mitropolitului Ghenadie al Transilvaniei, a egumenului Antonie, precum și

a principelui Gabriel Bethlen68, primid darul din partea țarului. Spre sfârșitul anului 1629, a ajuns în

Putivlia, mitropolitul Longhin Brancovici din Ienopole, unde a primit darul țarului.

După câțiva ani, fostul mitropolit Ilie Iorest al Transilvaniei, a plecat spre Rusia, fiind însoțit

de călugărul Gherman și de nepotul său, având recomandare din partea mitropolitului Varlaam. La

26 august 1645, a fost primit în audiență la țar, oferindu-i acestuia părticele din moaștele Sfântului

Dumitru. Țarul i-a dat, în schimb, mai multe daruri, care i-au fost de folos pentru a-și plăti datoria

de 1000 de taleri către principele Transilvaniei.

Mitropolitul Sofronie al Lipovei, care își avea reședința la mănăstirea Hodoș-Bodrog, a fost

primit de țarul Moscovei la 26 decembrie 1651, de unde a primit danii în bani pentru refacerea

mănăstirii. În 1662, se afla la Moscova mitropolitul Teodosie de la Vârșeț, împreună cu trei călugări

de la mănăstirea Vodița, de aici au plecat cu un ajutor de 350 de ruble din partea țarului, pentru

refacerea mănăstirii.

Un alt ierarh care a călătorit în Rusia, a fost Sava Brancovici, împreună cu câțiva însoțitori.

Aici a fost primit la 31 mai, apoi la 2 august 1668, primind de la țar daruri în bani, precum și alte

obiecte. Țarul i-a permis să meargă tot la șapte ani în Rusia, el și urmașii lui, însă împrejurările

politice nu i-au mai permis alte călătorii.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, au mers după ajutoare la Moscova, preotul Oprea, apoi

protopopul Vasile Hoban, care erau slujitori la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.

Tot pe atunci, viitorul mitropolit Dionisie al Ungrovlahiei, a fost pentru câțiva ani cârmuitorul

metocului din Moscova al mănăstirii Iviron. În 1665, egumenul Varlaam de la Cozia, viitorul

episcop de Râmnic și mai târziu mitropolit al Ungrovlahiei, a călătorit în Rusia de unde a adus

diferite odoare și cărți. Spre sfârșitul secolului XVII, mai mulți călugări munteni și moldoveni, au

plecat în Rusia pentru a cere ajutor de la țarul Petru cel Mare, pentru refacerea și înzestrarea

mănăstirilor lor. Amintim pe egumenul Filotei de la Putna, arhimandriții Lavrentie de la Suceava,

Paisie de la Coșula și Isaia de la Humor, egumenul Pavel de la Râșca și Ioil de la Vintilă Vodă și

alții.

68 În această recomandare se relata că mănăstirea era datoare unor nobili maghiari cu o mie de galbeni.

39

La îndemnul lui Constantin Brâncoveanu, mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, la 8

noembrie 1700 trimitea o scrisoare patriarhului Adrian al Moscovei, prin care-i dădea informații

despre situația din Biserica sa, despre suferințele pe care le îndurau popoarele creștine aflate sub

stăpânire otomană, dar mai ales despre prozelitismul catolic de la Locurile Sfinte, în Polonia și în

Transilvania. Prin aceasta cerea intervenția patriarhului pe lângă țarul Moscovei, pentru eliberarea

de sub stăpânire otomană a popoarelor creștine. S-a mai încercat și în anii următori încheierea unei

alianțe româno-ruse împotriva Imperiului otoman, însă împrejurările politice nu au permis aceasta.

Un rol important în consolidarea legăturilor româno-ruse l-a avut Nicolae Milescu Spătarul. Trebuie

amintit și faptul că în Biblioteca Academiei Române, precum și în alte biblioteci din țară, se află

sute de lucrări slavone, ucrainene și rusești, care au fost tipărite la Moscova, Lvov, Kiev, Ostrog și

în alte centre, care au circulat în Țările Române69.

CAPITOLUL V

RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU CELELALTE

BISERICI ORTODOXE ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

V.1. Relațiile cu Patriarhia de Constantinopol

Ierarhii noștri, precum și domnii fanarioți, au fost solicitați în repetate rânduri de către

patriarhii de Constantinopol, pentru a le acorda sprijin material. Eparhiie românești aveau de plătit o

contribuție anuală, la care erau adăugate și alte subvenții în cazuri deosebite, de exemplu, prin 1739

ecumenicul Neofit VI făcea apel la mitropolitul Neofit Cretanul „cerând ajutor pentru Marea

Biserică împovărată de o datorie de 850 de pungi”70.


40

Sunt cunoscute câteva scrisori schimbate între mitropoliții noștrii și patriarhii ecumenici,

printre care și cea a lui Neofit Cretanul, din 1741, prin care cerea ecumenicului Paisie II, să il

lămurească cu privire la botezul luteranilor și calvinilor trecuți la Ortodoxie, precum și la

recunoașterea validității hirotoniilor romano-catolice.

Patriarhul ecumenic Sofronie II, la rugămintea domnitorului Alexandru Ipsilanti, i-a acordat

mitropolitului Grigorie II al Ungrovlahiei și urmașilor săi, titlul de „locțiitor al scaunului din

Cezareea Capadociei”, printr-o scrisoare trimisă la 10 octombrie 1776.

V.2. Relațiile cu Patriarhia Alexandriei

Primul patriarh alexandrin care a vizitat Țările Române în acest secol a fost Samuil Capasulis,

călătorind pe la noi între anii 1715-171871. Cu această ocazie au fost închinate Alexandriei câteva

mănăstiri și biserici, împreună cu proprietățile lor: Hangu-Buhalnița în Moldova, cu două sate,

mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din Râmnicu Vâlcea. Următorii patriarhi din acea vreme nu au

mai călătorit prin Țările Române purtând doar corespondențe cu domnii fanarioți72.

La rugămintea lui Constantin Mavrocordat a fost ales în scaunul de patriarh al Alexandriei

mitropolitul Matei Psaltul al Libiei în anul 1746. Mitropolitul Neofit Cretanul, la cererea

patriarhului ecumenic Paisie II a făcut, la București învestirea și instalarea lui Matei ca patriarh al

Alexandriei. După ce și-a dat demisia din scaunul patriarhal, în 1766 Matei Psaltul a venit în țările

noastre, unde a primit ajutoare. A fost ultimul patriarh al Alexandriei care a venit în țările noastre,

urmașii săi purtând doar corespondențe cu domnii și mitropoliții români cu privire la administrarea

averii mănăstirilor închinate Patriarhiei de Alexandria73.

V.3. Relațiile cu Patriarhia Antiohiei

În 1724 patriarhul Atanasie III Dabbas a trecut la cele veșnice, atunci Nicolae Mavrocordat s-

a implicat la alegerea lui Silvestru Cipriotul care a fost ucenic al patriarhului răposat. Acesta a dus

70 Prof. Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la întemeiere până la 1800, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 933.71 Diac. Asistent I. Pulpea Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 1-2, p. 70-71.72 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 546.73 Diac. Asistent I. Pulpea Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 1-2, p. 72-73.

41

o luptă grea nu numai cu cârmuirea Patriarhiei ci și cu acțiunea prozelitistă catolică 74. A călătorit în

Țările Române între 1729-1730 și 1744-1749. Din corespondențele sale cu domnitori, ierarhi și

boieri români, rezultă că a primit nenumărate ajutoare din Țările Române.

Într-o călătorie de-a sa a întemeiat o nouă tipografie arabă la sediul mănăstirii Sfîntul Sava din

Iași, care a fost mutată apoi la București. Patriarhul Silvestru a tipărit cărți de apărare a Ortodoxiei

în fața propagandei catolice pe care le-a tradus din grecește în arabă. Prima catre a fost Arbitrul

adevărului și expunerea dreptății scrisă de patriarhul Nectarie al Ierusalimului75, tipărită la Iași

1746. Următoarele cărți au fost Cina cea divină, apărută la Iași între 1746-1747 și Colecția

hotărârilor a două sinoade convocate la Constantinopol despre catolicismul în Siria, tipărită la Iași

1747. Mai sunt amintite și două cărți de slujbă tipărite tot de el: Liturghierul greco-arab76 tipărit la

Iași 1745 și Psaltirea arabă apărută la București 1747. Tot în acest an mănăstirea Sfântul Spiridon

Vechi din București a fost închinată Patriarhiei de Antiohia. La această mănăstire se păstra o icoană

a Sfântului Spiridon care era pictată de patriarhul Silvestru, la a cărui rugăminte a fost închinată

Antiohiei mănăstirea Popăuți din Botoșani77.

Acesta a fost ultimul patriarh antiohian care a călătorit în Țările Române în acea vreme. În

timpul care a urmat, Patriarhia Antiohiei a avut legături doar cu cele două mănăstiri care i-au fost

închinate, acestea având mari proprietăți: terenuri agricole, vii, hanuri ș.a.

În Țările Române s-au stabilit și unii credincioși din Siria, însuși episcopul Chesarie al

Râmnicului era originar din Alep.

V.4. Relațiile cu Patriarhia Ierusalimului

Patriarhul Hrisant Notaras al Ierusalimului a făcut ultima sa vizită în Țările Române între

1727-1728, ocupându-se de reorganizarea mănăstirilor care au fost închinate Patriarhiei de

Ierusalim. În 1723 a fost închinată mănăstirea Văcărești către Sfântul Mormânt, care avea ca metoc

schitul Barbu.

Urmașii acestui patriarh au făcut să scadă importanța Patriarhiei, venind foarte rar în țările

noastre pentru a cere ajutoare sau pentru a se îngriji de starea mănăstirilor închinate. Dintre

74 În 1724 Papa îl confirmat pe primul patriarh unit al Antiohiei, Chiril.75 Tradusă de însuși patriarhul Silvestru; această carte avea ca anexă un Manual împotriva infailibilității papei, al lui Eustratie Argentis.76 Este o nouă ediție a celui din 1701.77 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 547.

42

patriarhii care au călătorit în țările noastre amintim pe Meletie, Efrem, Patrenie, Avramie78, Antim.

Între anii 1767-1769 patriarhul Efrem a sprijinit tipărirea unor cărți în limba greacă la București.

Cel mai mult a stat în țările noastre patriarhul Avramie, între 1780-1784, obținând în acest timp

închinarea mănăstirii Nașterea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat.

Patriarhia de Ierusalim a avut parte și de alte ajutoare din partea românilor, pe lângă veniturile

mănăstirii închinate. Astfel, văduva lui Constantin Brancoveanu, doamna Marica, a lăsat prin

testament79 10 pungi de bani. La Ierusalim se păstreză mai multe obiecte de artă, manuscrise și cărți

provenite din Țările Române.

Tot mai mulți călugări și credincioși români mergeau în pelerinaj la Ierusalim și în Țara Sfântă

spre exemplu zugravul Pârvu Mutu împreună cu doi fii ai săi a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte

după 1718. Aceleași locuri au fost vizitate de ieromonahul Nicodim, egumenul Visarion de la

Sâmbăta de Sus, călugării Avram de la Șinca Veche (Făgărași), Isaia Tempea de la Bucium

(Făgărași) și alții.

V.5. Relațiile cu Muntele Athos

Față de secolele anterioare ajutoarele românești către mănăstirile din Sfântul Munte au fost

mult mai reduse, deși domnitorii români din această vreme erau greci. În această vreme au mai fost

închinate câteva mănăstiri din Țara Românească: biserica Adormirea din Slatina către Xiropotamul,

biserica Slobozia din București la Hilandar și biserica Sfântul Spiridon Nou din București către

Grigoriu, iar din Moldova: biserica Precista din Focșani și mănăstirea Răchitoasa din Bacău au fost

închinate către Vatoped, mănăstirea Vizantea din Vrancea către Grigoriu, mănăstirea Răducanu din

Târgu Ocna închinată Ivironului și schitul Berzunți din Bacău către Marea Lavră.

Ioan Teodor Callimachi al Moldovei a închinat în anul 1760 biserica Bogdan-Serai din

Constantinopol împreună cu casele ei către mănăstirea Sfântul Pantelimon, aceasta fiind refăcută

din temelie între 1812-1819 de Scarlat Callimachi al Moldovei. Mitropolitul Veniamin Costachi a

închinat mănăstirii Esfigmen, mănăstirea Florești de lângă Bârlad80.

78 Prof. Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la întemeiere până la 1800, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 934.79 „ Pentru ca să se dreagă ce va fi stricat la Vitleem, ca să pomenească sufletul răposatului dumnealui și al meu”.80 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 549.

43

De ajutoarele anuale din partea domnitorilor au avut parte și alte așezăminte de la Athos:

Iviron, Hilandar, Xenofon, Marea Lavră, Filoteu, Xiropotamul, Sfântul Pantelimon, Grigoriu și

altele. Printre cei care au ajutat mănăstirile athonite se numără și doi negustori brașoveni, Radu și

Leca, care au zidit un paraclis cu hramul Sfântul Dumitru la mănăstirea Xiropotamul, iar

zugrăvirea paraclisului Sfânta Cruce din aceeași mănăstire a donată de Radu.

Cei care erau responsabili de conducerea mănăstirilor închinate se îngrijeau prea puțin de

refacerea lor, unii dintre acești egumeni ai mănăstirilor închinate au fost numiți în scaunuri

episcopale din Țara Românească.

V.6. Relațiile cu alte Biserici grecești

„ Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai a continuat să beneficieze de veniturile pe

care le aduceau mănăstirile românești închinate în secolele XVI și XVII. În 1731, membrii

familiilor Cantacuzino și Filipescu au închinat Muntelui Sinai mănăstirea Mărgineni( azi în ruine)

care, la rândul ei, avea ca metoc mănăstirea Verbila, ambele pe valea Prahovei.”81

La mănăstirea Sfântul Ștefan din Meteora a fost ridicată biserica cu hramul Sfântul

Haralambie, de către egumenul Arsenie, fiind ajutat cu bani din Țara Românească. Către mănăstirea

Rusicon au fost închinate mănăstirile Banu și Adormirea din Buzău, de asemenea au mai beneficiat

de sprijinul românilor și mănăstirile din Ianina. Mănăstirea Stavropoleos din București a beneficiat

de unele ajutoare din partea domnilor fanarioți și boierilor, fiind închinată mănăstirii Gura din

Ostanița.

Mănăstirii Mega Spileon din provincia Ahaia în peloponez i-au fost dăruite numeroase ajutoare

din partea românilor. Paraclisul acesteia cu hramul Sfântul Luca a fost refăcut de egumenul Iona în

1725, cu sprijinul domnitorului Constantin Mavrocordat. Peste câțiva ani, Grigorie II Ghica dăruia

mănăstirii Mega Spileon contra valoarea a 180 de bolovani de sare. În 1769 a fost închinată vechea

biserică românească de la Vlah-Serai de la Constantinopol de către Grigorie III Ghica tot către

mănăstirea Mega Spileon. Patriarhul Grigorie V declara mănăstirea Mega Spileon ca stavropighie82

în 1798, tot atunci trecea sub jurisdicția Patriarhiei, biserica și casa din Vlah-Serai.

Ajutoare au mai fost făcute și câtorva biserici din insula Cipru, astfel în biserica Faneromeni

din Nicosia este păstrată o icoană dăruită de Iosif Moldovlahul, care ar fi construit biserica.

81 Ibidem.82 Adică subordonată direct Patriarhiei, obligată să-i dea anual 300 groși.

44

Domnitorul Grigorie II Ghica dăruia mănăstirii Kikkos o danie anuală de 500 groși. Mănăstirea

Mahera a avut parte de numeroase ajutoare provenite din ambele Principate și strânse de călugării

Ciprian și Haralambie83, la sfârșitul secolului al XVIII- lea. De la domnitorul Mihail Suțu al

Moldovei au primit 100 groși, iar pe Ciprian l-a sprijinit să studieze la Academia din Iași.

Domnul Alexandru Vodă Ipsilanti al Țării Românești dar și al Moldovei a ridicat o mănăstire

la Calopetra în insula Rodos. Sunt păstrate câteva obiecte de cult provenite din țările române la

mănăstirea Ecatontapiliani din insula Paros: un Evangheliar, un sacos, o bederniță, un epitrahil și

câteva icoane, cele mai multe fiind dăruite de Nicolae Mavroghenial Țării Românești. Tot acest

domnitor a făcut danii în bani pentru zidirea a trei cișmele în această insulă. Mănăstirea Sfântul Ioan

din insula Patmos a avut parte de un ajutor de 400 aspri, iar mănăstirea Silivri de pe coasta Mării de

Marmara a primit ajutoare din partea Mavrocordațiilor, constând în 200 bolovani de sare.

Mai multe obiecte de cult, manuscrise și cărți provenite din țările noastre se află în mănăstirile

și bisericile grecești, fiind mărturie pentru ajutorul permanent acordat acestor așezăminte. Totodată

amintim de un potir de la Mihail Racoviță care se află în biserica Arhanghelul Mihail din

Constantinopol, zecile de hrisoave românești dar și cărțile și manuscrisele de la noi ce se află la

metocul Sfântului Mormânt din Constantinopol, o candelă de la Alexsandru Ipsilanti și soția sa

Ecaterina se află la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, un omofor de mătase albă de la

Mihail Suțu, la patriarhia ecumenică, o Evanghelie dăruită de mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei se

păstreză la Mănăstirea Sfântul Ioan din insula Patmos, o icoană a mântuitorului aflată la mănăstirea

Spilia din munții Pindului, câteva cruci de la Dositei și Costandie Filitti aflate la Zița. Alte obiecte

provenite de la noi sunt păstrate la Muzeul Etnografic, în Biblioteca Națională precum și în alte

instituții de cultură din Atena.

Peste 50 de școli grecești din Peninsula Balcanică și Orientul Apropiat s-au bucurat de ajutoare

românești, prin ajutoare anuale pentru plata profesorilor și ajutoare pentru elevii săraci precum și

prin ajutoare necesare ridicării sau refacerii clădirilor școlare. Mai trebuie amintit faptul că au fost

câteva cărți tipărite la noi care au slujit ca manuale în școlile respective.

Un dregător al lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Castriotul oferea Patriarhiei de

Ierusalim 2650 de ducați la începutul secolului al XVIII. Tot Gheorghe Castriotul lăsa un testamemt

prin care oferea suma de 13.124 de ducați, necesară pentru plătirea dascălilor la școala întemeiată

de el în Castoria de unde era el originar.

83 Sunt păstrate până azi la mănăstire mai multe obiecte de cult, dar mai ales manuscrise de muzică psaltică, aduse din călătoria lor, împreună cu portretele lor.

45

De un sprijin deosebit a avut parte „ școala cea mare” a Patriarhiei din Constantinopol, primind

ajutoare din partea domnilor fanarioți. Astfel, în timpul lui Constantin Moruzi al Moldovei, ajutorul

ajungea la 2400 lei anual, iar din partea Țării Românești ajutoarele tot la fel de însemnate erau

oferite de Alexandru Moruzi, Ștefan Racoviță, Alexandru Ipsilanti, Scarlat Ghica, Mitropolitul

Grigorie II și câțiva boieri.

Pe lângă „școala cea mare” a primit ajutoare și alte școli din Constantinopol:

biserica .Megaliotisa, cea din Muhlio și „școala de musichie”, câteva din localitățile învecinate pe

Bosfor: Terapia, Kuru-Ceșme, Neohorion, Megarevma, Silivria, ămpreună cu gimnaziu din Smirna

și altele. De ajutorul românesc au mai beneficiat și școala din Trapezunt împreună cu școala

mănăstirii Sumela de lângă Trapezunt.

În Grecia sprijinul domnitorilor români s-a abătut către școlile de la Athos, din Seres, de lângă

Tesalonic, din Zagora în Thesalia, din Vitinia în Peloponez, iar în Albania au fost sprijinite școlile

din Corița și Selasfor.

Mitropolitul Dositei Filitti a ajutat școlile din Zița și Pogdoriana în Epir, iar episcopul

Costandie Filitti a ridicat două școli în Zița, oferindu-le o mare bibliotecă și plătind salariile la trei

profesori, între 1814-1825.

Însemnate ajutoare au primit școlile din insulele grecești: școala din Patmos, înființată de

Mavrocordați. Au mai fost ajutate și cele trei școli ale Patriarhiei din Alexandria, acest lucru este

arătat în corespondența patriarhului Ciprian cu egumenul Meletie de la Zlătari. Ajutoare românești

au primit și școlile din Bulgaria de azi: din Arbănași, de lângă Târnovo, Drăgoi-Chioi și Pivatele. Pe

teritoriul Albaniei de azi au fost ajutate câteva mănăstiri de către domnitorii români din acest secol:

Adormirea Maicii Domnului din Drinos, Sfântul Ioan Teologul din Malcani, precum și unele școli

din Tirana, Bularat și altele.

În Țările Române și-au desfășurat activitatea mai mulți cărturari: Petru Depasta

Peloponezianul, Nicolae Chiparissa, medicul lui Constantin Mavrocordat, medicul Atanasie

Comnen Ipsilanti, călugărul Constantin Chesarie Daponte. Toți aceștia au avut lucrări cu privire la

români și evenimentele petrecute în țările române în secolul XVIII.

Numeroasele cărți scrise în limba greacă au fost tipărite la București și la Iași în secolul al

XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Amintim câteva cărți grecești apărute la București:

Manual despre purcederea Sfântului Duh scrisă de ieromonahul Hristofor Emborocomitul din

Ianina în 1728, Manual despre superioritatea Ierusalimului și al Sfântului Mormânt, a patriarhului

46

Hrisant apărută la București 1728, Mreaja apostolică a lui Nicolae Mauroedies apărută la Iași în

1756. Sub îndrumarea patriarhului Efrem al Ierusalimului s-au tipărit între 1767-1769 mai multe

cărți la București: Mărturisirea ortodoxă în 1767, Învățătura creștinească scrisă în grecește și

turcește în 1768, un Comentar la Gramatică în 1768 și Alegerea din toată psaltirea în 1769, ambele

scrise de ierodiaconul Neofit Peloponezianul, Învățătura ortodoxă scrisă de patriarhul Meletie Pigas

și revizuită de protosinghelul Chesarie în 1769.

La sfârșitul secolului au fost tipărite mai multe cărți laice, majoritatea în noua tipografie de la

Izvorul Tămăduirii din Cișmea: Mic manual de legi scris în grecește și românește de Alexandru

Ipsilanti în 1780, Abecedarul mare în 1783 etc. În prima parte a secolului al XIX-lea au fost tipărite

la Iași câteva cărți grecești: Sinopsă mare a slujbei în 1813, Chiriacodromionul al lui Nichifor

Theotochis apărut în două volume în 1816, Slujba Sfintei Paraschiva în 1817 și altele84.

V.7. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Bulgară

În acest secol ajutoarele românești către Biserica Bulgară au fost mai puțin însemnate. Unii

credincioși însă, au ajutat bisericile din Arbănești sau din alte localități învecinate cu Țara

Românească.

Mitropolitul Grigorie II al Ungrovlahiei a primit de la generalul rus Petru Saltâcov în anul

1774, moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou85, care au fost depuse în catedrala mitropolitană din

București unde se găsesc până astăzi.

La mănăstirea Neamț au trăit numeroși călugări bulgari, dintre aceștia amintim pe monahul

Spiridon care a scris aici o Istorie slavo-bulgară prin anul 1790.

O însemnătate deosebită pentru întărirea relațiilor bisericești româno-bulgare a avut-o venirea

la București a episcopului Sofronie de Vrața în 1803, datorită regimului de teroare, instituit de

Pasvan-Oglu, pașa Vidin. Aici a avut parte de o primire deosebită din partea mitropolitului Dositei

Filitti, care l-a acceptat să rămână mai mulți ani în București.

84 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 553.85 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 553.

47

În 1806 a fost tipărită la Râmnic prima carte în limba bulgară: Nedelnicul sau

Chiriacodromionul, aceasta cuprindea cazanii la toate duminicile, sărbătorile împărătești și ale

sfinților mari. Această carte a fost tipărită cu sprijinul financiar al mitropolitului Dositei Filitti, ai

episcopilor Costandie de la Buzău și Iosif de la Argeș precum și al altor români. Episcopul

Sofronie, cât timp a stat la București a scris: Învățături duminicale, un Catehism și altele. Apoi în

anul 1813 și-a dat obștescul sfârșit la mănăstirea Mărcuța de lângă București.

V.8. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă

În anul 1719 Mitropolia Belgradului primea sub jurisdicție, Episcopia Râmnicului. În martie

1727 a fost înscăunat la Craiova „ipopsifiul” Ștefan, de către episcopul Nicolae Dimitrievici al

Timișoarei, fiind trimis de mitropolitul Moise Petrovici. La Belgrad a fost hirotonit episcopul

Inochentie de același Moise Petrovici, apoi instalat la Râmnic tot de Nicolae Dimitrievici iar

mitropolitul Vichentie Ioanovici de la Carloviț l-a hirotonit pe episcopul Climent86.

Relațiile bisericești româno-sârbe din perioada în care Oltenia a fost ocupată de austrieci au

continuat și după revenirea ei la Țara Românească în anul 173987. În acest timp s-au tipărit la

Râmnic câteva lucrări necesare credincioșilor sârbi din cuprinsul Mitropoliei de Carloviț. Spre

exemplu în anul 1726 s-a tipărit un scurt Catehism, la cererea lui Moise Petrovici scris în românește

și slavonește și care era intitulat Întâia învățătură pentru tineri. Apoi în 1727 s-a tipărit ediția a

doua, iar în 1734 a treia.

Renumitul mitropolit Pavel Menadovici al Carlovițului a tipărit la Râmnic în 1755 o

Gramatică slavonă, iar în 1761 a apărut Pravila de rugăciuni a sfinților sârbești, scrisă de

episcopul Sinesie Jivanovici al Aradului.

Episcopul sârb Vichentie Ioanovici Vidac al Timișoarei a scris în slavonește și românește

lucrarea Îndreptarea păcătosului cu duhul blândeților apărută la Iași în 1765.

În acest timp legăturile bisericești ale Transilvaniei cu sârbii s-au intensificat, astfel în 1735 a

venit la Brașov episcopul Nicanor Meletievici de la Carloviț fiind trimis de mitropolitul Vichentie

Ioanovici pentru întărirea șcheienilor în dreapta credință. Călugărul Visarion Sarai a venit tot de la

Carloviț și a produs la începutul anului 1744, marea mișcare populară de revenire la ortodoxie.

86 Ibidem, p. 554.87 Diac. Silviu Anuichi, Relații bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, în „BOR”, XCVII (1979), nr. 7-8, p. 915-928.

48

Mitropoliei de Carloviț i-au fost trimise mai multe memorii ale preoților și credincioșilor români

susținători ai ortodoxiei. La Carloviț au fost hirotoniți mai mulți tineri ardeleni.

În 1783 Mitropolia de Carloviț primea sub jurisdicția ei Episcopia Ortodoxă Română din

Transilvania, în probleme spiritual dogmatice, iar în 1786 jurisdicția a fost extinsă și asupra

problemelor administrative, menținându-se așa până în 1864. Aceeași soartă a avut-o și Episcopia

Ortodoxă din Bucovina care a fost sub jurisdicția Carlovițului până în 1873.

În decursul acestui secol preoții și credincioșii din Banat, Arad și Bihor au fost cârmuiți de

ierarhii sârbi de la Caransebeș-Vârșeț, Timișoara și Arad. Mai mulți tineri români de aici au învățat

la școlile clericale sârbești din Carloviț dar și de la Vârșeț88.

V.9. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Rusă

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului următor sunt întâlniți călugări români

în Rusia, care au avut parte de ajutoare pentru mănăstirile lor de la țarul Petru cel Mare. Prin 1709

egumenul Pahomie de Bisericani a plecat în Rusia pentru a cere ajutorul țarului în problema

readucerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou din Polonia la Suceava.

La începutul secolului al XVIII-lea au trecut prin Țările Române câțiva călugări ruși care

mergeau spre Locurile Sfinte, de exemplu: starețul Leontie, călugării Macarie și Silvestru din

Novgorod, ieromonahul Ipolit Vâșinschi din Cernigov, au trecut prin țările noastre în drum spre

Ierusalim.

Țarul Petru cel Mare al Rusiei a venit la Iași în iunie 1711, fiind primit de domnitorul Dimitrie

Cantemir și de mitropolitul Ghedeon. Tot în acel an datorită luptei de la Stănilești Dimitrie

Cantemir s-a refugiat în Rusia, unde a scris o lucrare cu titlul Loca obscura in Catechisi..., în care

aducea o critică asupra lucrării lui Teofan Procopovici, Întâia învățătură pentru tineri. Printre alte

preocupări de ordin cultural, a ctitorit și o biserică cu hramul Sfinții Constantin și Elena la

mănăstirea Sfântul Nicolae din Moscova, unde a fost îngropat împreună cu o parte din familia sa. A

mai ajutat multe alte biserici și schituri din împrejurimile Harcovului și Poltavei89.

88 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 556.89 Ibidem.

49

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea s-au retras în Rusia trei ierarhi români, după ce și-au

părăsit scaunul. Cel dintâi a fost episcopul Pahomie al Romanului. Acesta a mai călătorit în Rusia

pe timpul când era egumen la Neamț. De acolo a adus mai multe cărți, icoane, veșminte pe care le-a

dăruit mănăstirii Neamț sau Episcopiei Romanului, apoi a făcut a doua călătorie în Rusia, după

retragerea din scaun stabilindu-se în Lavra Pecerska din Kiev unde și-a găsit sfârșitul în 1724. Spre

sfârșitul anului 1739 mitropolitul Antonie al Moldovei împreună cu episcopul Misail al Buzăului au

plecat cu oștirile rusești datorită războiului ruso-turc de la 1736-1739. Episcopul Misail și-a găsit

sfârșitul la Kiev în 1740, iar Antonie a fost ales mitropolit de Cernigov, apoi de Bielgorod,

păstorind până la moarte.

În acest secol a călătorit în Rusia protopopul brașovean Eustatie. Țarina Elisabeta Petrovna l-a

lăsat să adune ajutoare din marile orașe rusești timp de trei luni dăruindu-i ea însăși 2500 de ruble și

o mulțime de cărți de slujbă. După ce s-a întors în țară cu banii strânși în Rusia a renovat biserica

așezând și un ceas în turn. Mai târziu fiul său Dimitrie Eustatievici a făcut studiile la Academia din

Kiev ajungând mare cărturar. Au mai plecat în Rusia pentru a strânge ajutoare și alți clerici, mari

luptători pentru ortodoxie: protopopul Nicolae Pop din Balomir, ieromonahul Nicodim și preotul

Ioan din Aciliu.

Între 1769-1770 au mers la Petersburg două delegații din Țările Române pentru a prezenta

țarinei Ecaterina II omagiu de credință și doleanțele celor două țări, întrucât rușii se aflau în război

cu turcii. Cele două delegații au fost primite de împărăteasă în 1770 la Duminica Floriilor. Cele

două delegații erau conduse de mitropolitul Grigorie II și episcopul Inochentie care au solicitat

sprijinul Rusiei în vederea eliberării țărilor române de sub dominație otomană, primind din partea

țarinei numeroase daruri. Aici l-au întâlnit pe un alt preot român Mihail Popovici de la Sâmnicolaul

Mare din județul Timiș care se afla acolo pentru a se plânge țarinei de asupririle pe care le îndurau

credincioșii ortodocși din Transilvania. La întoarcerea din Rusia unul dintre membrii delegației

românești, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu a adus numeroase cărți rusești trducând în

românește o parte din ele. În octombrie 1770 la hirotonia întru arhiereu a telogului rus Platon

Levșin a slujit și mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei.

Starețul Paisie împreună cu mai mulți monahi ruși care au trăit în mănăstirile românești au

intensificat tot mai mult relațiile bisericești româno-ruse de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Totodată rânduielile paisiene au contribuit la renașterea vieții monahale a câtorva mănăstiri din

Rusia.

50

Între 1788-1791 timp în care Moldova era ocupată de trupele rusești, conducerea Mitropoliei a

fost preluată de episcopul Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului și Polatvei. El l-a hirotonit

pe arhimandritul Gavriil Bănulescu Bodoni ca episcop-vicar de Cetatea Albă și Tighina la data de

26 decembrie 1791, mai târziu fiind numit mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului.

Pe parcursul acestui secol a sporit numărul cărților traduse din rusește, unele traduceri din

literatura teologică rusă au rămas sub formă de manuscris. Unul dintre traducători a fost

arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, iar ucenicii starețului Paisie au tradus operele lui Nilsorski,

Dimitrie al Rostovului precum și ale altor asceți și teologi ruși. Episcopul Amfilohie al Hotinului a

tradus lucrarea Gramatica Theologhicească a mitropolitului Platon al Moscovei apărută la Iași în

1795, iar ierodiaconul Ștefan de la mănăstirea Neamț a tradus lucrarea Viețile Sfinților scrisă de

Dimitrie al Rostovului apărută la Neamț între 1807-1815, cuprinzând doisprezece volume90.

O altă personalitate de seamă care a sprijinit relațiile bisericești româno-ruse a fost protopopul

Mihail Strilbițchi care era un cunoscut tipograf și gravor. Acesta a tipărit o serie de cărți bisericești

și laice la Iași, chiar câteva ediții bilingve româno-ruse: Dialoguri casnice rusești și moldovenești,

În scurtă arătare a numelor...întru folosul celor ce vor vrea a învăța limba rusească și

moldovenească91, un Molitvelnic slavon, tipărite toate în 1789, Învățătura creștinească a lui Platon

Levșin, ediție bilingvă apărută în 1790 precu și diferite cărți de slujbă în românește și altele. După

un timp tiparnița s-a mutat la Dubăsari și la Moghilău, dincolo de Nistru.

90 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, p. 558-559.91 Acesta era un prim dicționar ruso-român care avea aproape 1500 de cuvinte.

51

CAPITOLUL VI


ORTODOXE ÎNTRE ANII 1821- 1918

VI.1. Relațiile cu Bisericile de limbă greacă

Până în 1863 când averile mănăstirești au fost secularizate, cele patru Patriarhii apostolice:

Constantinopol, Alexandria92, Antiohia și Ierusalim împreună cu așezămintele monahale de la

Athos, Meteore, Ianina, Sinai și din alte părți ale Greciei și Orientului apropiat au beneficiat de

veniturile mănăstirilor pe care le aveau închinate în Țările Române.

Mitropolitul Grigorie Dascălul a menținut corespondența cu patriarhul ecumenic Agatanghel,

cu privire la tipărirea Tetraevanghelului bulgar din 1828 de la București. Urmașul său Neofit a

sprijinit Patriarhia pentru a susține unele biserici și școli grecești.

În 1863 Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești,

Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale în 1864, iar în anul următor a

92 Diac. Asistent I. Pulpea Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 1-2, p. 73-74.

52

pus în mișcare Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți, toate acestea au dus la

răcirea legăturilor cu Patriarhia ecumenică 93. Tot în acest timp s-a încercat recunoașterea canonică a

autocefaliei. Patriarhul ecumenic de atunci Ioachim IV împreună cu sinodul său „și-au dat

consimțământul prin cunoscutul Tomos de autocefalie, din 25 aprilie 1885”94. În timpul care a

urmat legăturile canonice cu Patriarhia ecumenică și cu celălalte Biserici Ortodoxe de limbă greacă

prin scrisori trimise între ierarhii acestuia și mitropoliții români.

În cuprinsul secolului al XIX- lea sunt amintiți câțiva tineri români care au făcut studii

teologice în Atena: ieromonahul Dositei, ierodiaconul Dionisie Măldărescu, Ioan Niculescu, Lazăr

Drugeanu, Ilie Benescu și mai târziu Dumitru Racoviță. După întoarcerea în țară unii dintre ei au

ajuns profesori la seminar.

În 1856 au fost trimiși câțiva tineri moldoveni la Atena de către arhiereul Filaret Scriban:

ierodiaconul Climent Nicolau, monahul Filaret Dimitriu și Gheorghe Erbiceanu, iar la Halchi au

fost trimiși alți doi: ierodiaconul Damaschin Matiescu și monahul Ghenadie Enăceanu.

În timpul ce a urmat au avut parte de burse la Atena și alți tineri români: Constantin Erbiceanu

și Dragomir Demetrescu, care au ajuns profesori de teologie, Partenie Cliceni, Gherasim Saffirin și

Teodosie Atanasiu, ajunși apoi ierarhi etc. Teologul grec, dr. Gheorghe Zottu originar din Epir a

studiat în Grecia, Germania și Franța, apoi a fost profesor la Colegiul Sfântul Sava și Facultatea de

Teologie din București precum și dorector al cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei și redactor la

revista „Ortodoxul”.

Dintre traducerile grecești ale secolului al XX–lea amintim cele nouă volume din Omiliile

Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Sfântului Apostol Pavel apărute între 1901-1923 la

București, fiind traduse de episcopul Teodosie Atanasiu al Romanului și Comentariile lui Teofilact

apărute între 1904-1906 în trei volume.

VI.2. Relațiile cu Muntele Athos

Încă din secolul trecut sunt amintite abuzurile pe care le făceau egumenii greci la mănăstirile

închinate, și încercările domnilor și ierarhilor români de a le scoate de sub jurisdicția Locurilor

Sfinte. Deși numărul așezărilor monahale românești de la Sfântul Munnte au crescut, totuși

93 Pr. Prof. I. Rămureanu, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la 1800 până la recunoașterea autocefaliei bisericii noastre, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 948-954.94 Ibidem, p. 956-958.

53

călugării români erau primiți cu și mai multe resentimente la așezămintele grecești. Între 1857-

1866, călugării moldoveni: duhovnicul Nifon și ieromonahul Nectarie, au ridicat o biserică cu

hramul Sfântul Ioan Prodromul, la mănăstirea Lavra. Aceștia au fost ajutați de domnitorul Grigorie

Ghica al Moldovei cu 3000 de galbeni și o danie anuală de 200 de galbeni din partea statului, de la

mitropolitul Sofronie Miclescu au primit 500 de galbeni, iar Alexandru Ghica al Țării Românești le-

a dat 15.000 de lei, precum și alte sume de la mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și de la unii

credincioși. În anul 1866 biserica schitului Prodromul a fost sfințită de arhiereul Isaia Vicol, iar în

1871, așezarea a fost declarată comunitate românească, lucru confirmat și de patriarhul ecumenic

Ioachim III. După câțiva ani, pe lângă schitul Sfântul Ioan Prodromul, au mai fost ridicate încă trei:

Adormirea, Buna Vestire și Sfinții Voievozi.

Pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel, monahii români aveau un schit cu numele Lacul, care a

fost refăcut în 1760, de starețul român Daniil. Prin 1843 se aflau 32 de călugări români la acest

schit, cei mai mulți veniți de la Cernica și Căldărușani, având cinci chilii cu paraclise și 16 case

pustnicești.

În secolul al XIX-lea călugării români de la Sfântul Munte au cumpărat mai multe biserici cu

chilii, case de locuit și case pustnicești, de pe teritoriul celor 20 de mănăstiri mari. Călugării Orest și

Ipatie, au zidit o biserică cu hramul Sfântul Ipatie, pe teritoriul mănăstirii Vatoped, prin 1850.

La celelalte așezări monahale se aflau numeroși călugări români, numărul lor ajungând la 700.

Dintre aceștia amintim pe schimonahul Antipa Luchian, originar din Bacău, care a trăit la schitul

românesc Prodromul de la Muntele Athos, apoi la mănăstirea Valaam din Rusia unde și-a găsit

sfârșitul în 1882. A fost trecut în rândul sfinților la Sfântul Munte, fiind singurul român canonizat

acolo. Tot la Prodromu a trăit și protopsaltul Nectarie Crețu, unde a format o adevărată școală de

psaltichie, iar la 90 de ani a murit aici după 75 de ani de călugărie.

VI.3. Relațiile cu Țara Sfântă

În acest secol Locurile Sfinte au fost vizitate de numeroși români din toate cele trei țări

românești dintrea aceștia amintim pe ieromonahul Chiriac din mănăstirile Neamț-Secu care a vizitat

Locurile Sfinte între 1840-1841. Prima dată a vizitat Athosul, apoi a fost prin Constantinopolul,

Hios, Rodos, Cipru, Beirut, Sidon, ajungând în Țara Sfântă, a vizitat Ierusalimul, Betleemul,

Nazaretul și Tiberiada, scriindu-și însemnările de călătorie, care au fost publicate în 1936. Tot la

Locurile Sfinte a mers și negustorul craiovean Hagii Marin Nicolau scriind și el scurte note de

călătorie. Protosinghelul Chelsie Dimitriu din Slatina a făcut două călătorii la Locurile Sfinte fiind

54

însoțit de câteva maici și publicând o cărticică în 1885 în care erau trecute note de călătorie, iar

ieromonahul Anania Melega a călătorit la Constantinopol, Țara Sfântă, Muntele Sinai, Raitul și

Cairo apoi în 1869 și-a publicat notele de călătorie. În acest secol sunt amintiți și unii ierarhi care au

vizitat Locurile Sfinte: Neofit Scriban în 1875 și Gherasim Timuș în 1896 și alții. Au fost și câțiva

scriitori care au vizitat Locurile Sfinte: Dimitrie Bolintineanu, Teodor Burada și Ioan Chiru Nanov,

lăsând numeroase note de călătorie. Sunt menționați credincioși români care au mers la Locurile

Sfinte: Gheorghe Cârțan din Transilvania în 1897 și Nicolae Sasu din Galeș, de lângă Sibiu, în 1870

care a scris și câteva însemnări de călătorie.

În Țara Sfântă s-au stabilit numeroși călugări români, dintre care amintim pe Irinarh Roseti

care se trăgea din familia boierilor Rosetești din Moldova. După plecarea la Locurile Sfinte

împreună cu ucenicul său Nectarie Banu au stat o vreme în Nazaret apoi au început ridicarea unor

biserici pe Muntele Tabor din ajutoarele primite de la credincioși. În 1859 Irinarh și-a găsit sfârșitul

fiind îngropat în biserica pe care a inițiat-o. În anii următori biserica a fost terminată de Nectarie, iar

în 1861 a fost sființită de către patriarhul Chiril al Ierusalimului la praznicul Schimbării la Fată. Tot

atunci Nectarie a fost hirotesit arhimandrit și ales ca egumen, construind în timpul ce a urmat o

trapeză, câteva chilii și clădiri anexe. Egumenul Nectarie s-a stabilit la mănăstirea Sfântul Sava de

lângă Ierusalim, unde a și murit. Tot aici în 1893 naosul bisericii Sfântul Nicolae, s-a construit cu

cheltuiala românului Anania Vlahul.95

VI.4. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Rusă

Relațiile bisericești româno-ruse au sporit în acest secol datorită bursierilor români care au

studiat la Academiile din Rusia. Astfel, mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei a trimis „șapte tineri

feciori de preoți români”96, la Seminarul teologic din Chișinău, în 184597. După doi ani, trei dintre ei

și-au continuat studiile la Seminarul din Moscova, iar patru la cel din Petersburg. Întorși în țară,

cinci dintre ei au fost numiți profesori la Seminariile din Țara Românească.

În Moldova, începând cu anul 1821, mitropolitul Veniamin Costachi, îl întreținea pe

ierodiaconul Ierotei, la Academia din Kiev, iar în 1839 l-a trimis pe Vasile Popescu Scriban la

aceeași Academie. Acesta, a strâns material documentar și bibliografic din bibliotecile rusești,

95 Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, Istoria creștină generală, vol II, București, 2008, p.340.96 Bursieri români la școlile teologice din Rusia 1845-1856, în BOR, an LXIII, 1945, nr. 11-12, p. 722-75697 Pr. Prof. I. Rămureanu, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la 1800 până la recunoașterea autocefaliei bisericii noastre, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 945.

55

întocmind o Istorie a Bisericii românești. A fost tuns în monahism de însuși mitropolitul Kievului

Filaret Amfitiatrov care i-a dat apoi în 1842 a fost numit„ magistru în teologie și litere ” fiind

primul român promovat cu acest titlu. După întoarcerea în țară a primit postul de rector al

seminarului de la Socola, recomandând și altor tineri să își continue studiile teologice în Rusia,

amintim pe Melchisedec Ștefănescu care la rândul său a obținut titlul de „ magistru în teologie și

litere”, în 1851 la Academia din Kiev. Tot aici au mai studiat Ghenadie Enăceanu, viitorul episcop

de Râmnic și Silvestru Bălănescu viitorul episcop de Huși, obținând amândoi titlul de candidat în

teologie.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor episcopul Melchisedec a trimis

la Academia din Kiev pe Constantin Nazarie și Nicolae Filip, iar Gherasim Miron a fost trimis de

Silvestru Bălănescu, ajuns mai târziu arhimandrit și vicar la Mitropolia Moldovei, Ștefan Berechet,

Clement Bontea, Ioan Țincoca și alți. Trebuie amintit cel mai de seamă teolog român care a studiat

în Rusia la sfârșitul secolului al XIX-lea, Nicodim Munteanu, viitorul episcop, mitropolit și

patriarh, promovat cu titlul de „magistru în teologie” a Academia din Kiev și traducător în

românește a zeci de lucrări teologice rusești.

Ca urmare a studiilor teologice făcute în Rusia de către tinerii români s-au intensificat și

lucrările teologice rusești traduse în românește. Este de reipărit în românește Noul Testament la

Petersburg în 1817 și Biblia întregă în 1918. Îngrijirea textului a fost făcută de arhimandritul

Varlaam Cuza, egumenul mănăstirii Dobrovăț, care s-a folosit de Biblia de la Blaj, din 1795.

Dintre traducerile făcute la începutul acestui secol, majoritatea sunt lucrări moralizatoare și

catehisme. Cartea pastorală-omiletică Datoriile preoților, a ierarhilor Gheorghe Koninschi și

Partenie Sopcovschi, a fost tipărită în mai multe ediții, la Buda în 1817, la Iași în 1838, la București

în 1852 etc. Ieromonahul Chiriac de la mănăstirile Neamț-Secu a tradus Oglinda omului dinlăuntru,

tipărit la Neamț în 1833, o lucrare intitulată Praștia a lui Ioanichie Galeatovschi și una despre

lipoveni a Sfântului Dimitrie al Rostovului, tipărită la Neamț în 1837. Ieromonahul Anania Melega

a tradus cartea Sfaturi sufletești, un Proschinitar al Muntelui Athos și Meditațiile asupra omului

căzut, precum și alte câteva broșuri.

Mai târziu, foștii bursieri ai Acadamiei din Kiev, au tradus manuale pentru seminariile

teologice românești: „Astfel, Filaret Scriban a prelucrat Istoria sfântă, Morala, Ermineutica și

Istoria bisericească. Melchisedec Ștefănescu, pe atunci profesor la Seminariile de la Socola și Huși,

a tradus și prelucrat Liturgica lui Ioan Scvorțev, Dogmatica după Antonie al Kievului,

56

Introducerea în Teologie, Pastorala. Teoctist Scriban a tradus Omiletica lui Iacob Amfiteatrov (2

vol.), Ioan Ghermănescu, o Istorie bisericească (2 vol.), Ghenadie Enăceanu, Patristica lui Filaret

al Cernigovului, iar Nicolae Filip, Liturgica lui Petru Lebedev”98.

Către sfârșitul secolului al XIX-lea au fost traduse lucrările unor mari teologi ruși:

„Introducerea în teologia ortodoxă, apărută la București în 1885, Teologia dogmatică ortodoxă a

mitropolitului Macarie Bulgakov al Moscovei (2 vol., București, 1886, 1887), Dreptul bisericesc al

lui I.S. Berdnicov, Dogmatica lui Silvestru de Canev (5 vol., București, 1896-1906) și Apologetica

lui N.P. Rojdestvenschi (2 vol., Botoșani-Fălticeni, 1897)”99.

Relațiile bisericești româno-ruse s-au menținut și prin intermediul muzicii bisericești, tineri

români au învățat muzică bisericească în Rusia, iar „Muzica corală rusă a pătruns în bisericile

noastre și prin marele compozitor și dirijor Gavriil Musicescu(1847-1903), care a făcut studii

muzicale la Petersburg”100

Către sfârșitul anului 1917, Patriarhia Moscovei a fost reînființată, iar la alegerea patriarhului

Tihon, la lucrările unui sinod ținut la Moscova, a participat și episcopul Nicodim Munteanu de la

Huși, împreună cu preotul Ioan Țincoca din Iași.

VI.5. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Bulgară

În mănăstirile românești existente în secolul al XIX-lea, au trăit mulți călugări bulgari. Astfel,

arhimandritul Policarp a fost egumen la mănăstirile închinate Muntelui Sinai: Sfânta Ecaterina din

București, Mărgineni și Adormirea din Râmnicu Sărat, apoi ca arhiereu titular de Patara, Galați și

Buzău. Mai este amintit și „Călugărul Neofit de la Rila, cu studii la București – a deschis prima

școală primară din Bulgaria, la Gabrovo în 1835 și a condus primul gimnaziu bulgăresc în acel

oraș. Primul abecedar bulgar (Bukvar bâlgarski), alcătuit de doctorul Petăr Beron, a fost editat la

Brașov în anul 1824, cu ajutorul negustorilor bulgari din acest oraș. În anul următor, Vasile

Nenovici a tipărit o Istorie biblică, iar în 1826 o nouă ediție a Bucvarului, tot la Brașov. În 1842,

cunoscutul tipograf Zaharia Carcalechi din Buda a tipărit acolo un nou Bucvar în limba bulgară,

ajuns la 15 ediții”101.

98 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. 3, Ed. a III-a, Iași, 2008, p. 347.99 Ibidem, p. 347-348.100 Ibidem, p. 349.101 Ibidem, p. 350.

57

Pe lângă aceste lucrări didactice au fost tipărite și câteva cărți de slujbă pentru bulgari la

București: un Ceaslov și slavon apărut în 1825 și retipărit în 1828, Tetraevanghelul bulgar tipărit în

1828. Tot pe atunci s-a tipărit prima ediție a Noului Testament în limba bulgară la stăruința

mitropolitului Grigorie Dascălul, iar în 1833 a fost tipărită a doua ediție tot la Mitropolia din

București102. Tetraevanghelul bulgar de la București „ a avut un rol însemnat în formarea limbii

literare bugare moderne și la trezirea conștiinței religioase și naționale bulgare.”103

Au fost tipărite și în anii următori numeroase alte cărți bulgărești precum și primele ziare și

reviste la București, Giurgiu, Ploiești dar mai ales la Brăila, astfel la București au apărut și alte ediții

ale „Noului Testament se va edita în 1853,1857 și 1859”104. S-au întemeiat școli bulgărești și

asociații culturale bulgare. La bisericile din Țara Românească au lucrat mulți meșteri zugravi și

sculptori bulgari.

În 1872 s-a format un sinod al Bisericii bulgare cu sediul în Constantinopol, iar mitropolitul

Antim a fost ales exarh al ei, iar patriarhul ecumenic „Antim al VI-lea declară Biserica bulgară

schismatică”105. Această schismă a fost ridicată în 1945 în urma stăruințelor clerului și

credincioșilor români precum și a Bisericii bulgare.

VI.6. Relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă

Numeroși tineri români din Banat, Crișana și Arad au învățat în școlile teologice sârbești din

Carloviț și Vârșeț. Tot la Carloviț își desfășura activitatea Andrei Șaguna ca profesor de teologie și

secretar la Consistoriu, apoi consilier și profesor la Vârșeț, egumen la mănăstirile Hopovo și Covil.

La începutul secolului al XIX-lea s-a desfășurat o mișcare de emancipare bisericească în

părțile Banatului și ale Aradului, iar în 1829 a fost numit primul episcop român la Arad, Nestor

Ioanovici. În Transilvania eliberarea de sub jurisdicția Bisericii sârbești s-a făcut în 1864 prin

stăruința lui Andrei Șaguna, atunci s-a reînființat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei iar Andrei

Șaguna a fost numit ca arhiepiscop și mitropolit.

102 Pr. Prof. I. Rămureanu, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la 1800 până la recunoașterea autocefaliei bisericii noastre, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 942.103 Ibidem.104 Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, Istoria creștină generală, vol II, București, 2008, p. 355.105 Ibidem.

58

În anul 1865 „s-a organizat și Episcopia Caransebeșului, prin scoaterea parohiilor românești

din Banat de sub jurisdicția episcopiilor sârbe de la Timișoara și Vârșet”106. În 1874 mitropolitul

Procopie Ivașcovici, urmașul lui Șaguna a fost ales patriarh de Carloviț. Mai este amintită și

Mitropolia Cernăuțiului, care din 1873 avea în subordine cele două dieceze dalmate Zara și

Cattaro107.

Relațiile sârbilor cu Biserica din Țara Românească au fost mai puțin însemnate în acest secol.

Principele sârb Miloș Obrenovici a refăcut biserica Sfânta Treime din Herăști (jud. Giurgiu), tot el a

ridicat biserica din Vâlcele (jud. Covasna), iar fratele său Efrem, a ctitorit o biserică în satul

Manasia (jud. Ialomița).

CAPITOLUL VII


ORTODOXE DE LA 1918-AZI

VII.1. Relațiile cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol

După promulgarea „Legii pentru ridicarea scaunului episcopal şi mitropolitan al

Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal” în februarie 1925108, câteva

luni mai târziu, în 30 iulie 1925, patriarhul Ecumenic Vasile II, a dat un Tomos de recunoaştere a

Patriarhiei Ortodoxe Române109.

106 Ibidem, p. 351.107 Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, Istoria creștină generală, vol. II, București 2008, p. 352.108 Pr. Prof. I. Rămureanu, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la 1800 până la recunoașterea autocefaliei bisericii noastre, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 958-960.109 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom. II, Bucureşti, 2006, p. 12.

59

Primul Patriarh al României, Miron Cristea, a făcut o vizită la Constantinopol la 23 mai 1927,

pentru a-i mulţumi patriarhului ecumenic Vasile II, pentru că a acordat Bisericii noastre rangul de

Patriarhie110.

În iulie 1929, patriarhul Miron l-a trimis la Constantinopol pe episcopul Tit Târgovişteanul,

pentru a purta discuţii cu privire la următoarele probleme: consensul cu privire la sărbătorirea

Sfintelor Paşti în 1930; convocarea unei conferinţe panortodoxe; ridicarea schismei bulgare;

aplanarea diferendului dintre Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Albaniei şi disciplinarea

călugărilor din Sfântul Munte Athos111.

Un moment de referinţă în viaţa Ortodoxiei şi în relaţiile dintre Patriarhia Ecumenică şi

Patriarhia Romînă îl constituie cele patru Conferinţe panortodoxe de la Rodos (1961, 1963 şi 1964)

şi Geneva (1968), convocate de patriarhul Athenagoras I112.

Între 16-20 octombrie 1967, patriarhul ecumenic Atenagora I al Constantinopolului a făcut o

vizită în ţara noastră113, iar anul următor, între 2-6 mai, o delegaţie a Bisericii noastre condusă de

patriarhul Iustinian Marina, a vizitat Patriarhia Ecumenică din Constantinopol114.

Următorul patriarh al României, Iustin Moisescu a făcut o vizită oficială patriarhului ecumenic

Dimitrios I, între 14-16 aprilie 1978. Din delegaţie au făcut parte: Î.P.S. mitropolit Nicolae al

Banatului, P.S. episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal, P.S. episcop Adrian Botoşăneanul,

110 Ibidem.111 Ibidem, p. 13.112 Biserica Ortodoxă Română în dialog şi cooperare externă (1885-2010), în Autocefalie şi comuniune Bucureşti, 2010, p. 21.113 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română intre anii 1885-2000, vol. III, tom. II, Bucureşti, 2006, p. 14-15.114 Vizita Prea Fericitului Patriarh Iustinian la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, în „BOR”, LXXXVI (1968), nr. 3-5, p. 268-301.

60

vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, P.S. episcop Nestor Severineanul, vicar al Arhiepiscopiei Craiovei şi

alţii115.

„La invitaţia Sanctităţii Sale, Dimitrios I, patriarhul ecumenic, Prea Fericitul Părinte Teoctist

Arăpaşu a făcut o vizită la Constantinopol, între 14-21 mai 1987; Prea Fericirea Sa a fost însoţit

de Î.P.S. mitropolit Dr. Nicolae Corneanu al Banatului, P.S. episcop Eftimie al Romanului şi

Huşilor, P.S. episcop Nifon Ploieşteanul, vicar patriarhal…”116

La sfârşitul vizitei, întâistătătorii celor două Biserici au semnat un comunicat comun, în care se

exprima dorinţa de unitate panortodoxă, de dialog cu celelalte Biserici creştine şi de eforturi

susţinute pentru instaurarea libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume117.

Iar între 16-21 septembrie 1987, Sanctitatea Sa Dimitrios I al Constantinopolului, a făcut o

vizită în România, la invitaţia Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu118.

Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, a participat la funeraliile patriarhului

Dimitrios I, la Constantinopol, în 8 octombrie 1991, iar la 2 noiembrie 1991, la întronizarea noului

patriarh ecumenic Bartolomeu I119.

Prima întâlnire a întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe din istoria Ortodoxiei, a avut loc la Centrul

Patriarhiei din Constantinopol, între 13-15 martie 1992. Aici s-a discutat despre: necesitatea unităţii

Ortodoxiei, o atitudine mai fermă faţă de Mişcarea Ecumenică, apoi s-a hotărât să se ia o atitudine

fermă şi faţă de grupările schismatice etc120.

Între 25-27 octombrie 1995, Sanctitatea Sa Bartolomeu I a fost prezent şi la festivităţile

sărbătoririi a 110 ani de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 70 de ani de

la înfiinţarea Patriarhiei Române.

O altă vizită a patriarhului ecumenic Bartolomeu I, în România, a fost făcută între 11-15

octombrie 1997, iar anul următor, o delegaţie a Bisericii noastre condusă de Prea Fericitul Părinte

Patriarh Teoctist Arăpaşu, a făcut o vizită la Constantinopol între 26-29 septembrie.

115 Arhim. Vasile Costin, Prodiacon Ion Bănăţeanul, Vizita frăţească făcută de Prea Fericitul Patriarh Iustin Sanctităţii Sale Dimitrios I, Patriarhul Constantinopolului, în „BOR”, XCVI (1978), nr. 5-6, p. 359.116 Pr. Prof. Ştefan Alexe, Vizita Prea Fericitului Patriarh Teoctist la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, în „BOR”, CV (1987), nr. 5-6, p. 21.117 Ibidem.118 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, Tom. II, Bucureşti, 2006, p.19-20.119 Ibidem, p. 22.120 Ibidem, p. 23.

61

În anii următori au mai fost semnalate şi alte vizite între întâistătătorii celor două Biserici. În

această perioadă „relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică au cunoscut,

de departe, cea mai înfloritoare epocă” 121.

Actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel, a făcut o vizită la

Constantinopol, între 27 mai-2 iunie 2009. În ultimii ani s-a intensificat ritmul întâlnirilor

pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Sinod Panortodox122.

VII.2. Relaţiile cu Patriarhia Alexandriei

Patriarhul Miron Cristea a vizitat Patriarhia Alexandriei în 1925, pe când mergea spre Ţara

Sfântă, apoi la 28 mai 1927 „fiind primit cu deosebită atenție și bucurie”123.

Între 30 mai-10 iunie 1958, o delegaţie a Patriarhiei Alexandriei condusă de patriarhul

Hristofor a vizitat Biserica noastră, apoi între 19-29 octombrie 1971, următorul patriarh al

Alexandriei, Nicolae al VI-lea, vine la rândul său în România.

Patriarhul Iustinian Marina a participat între 20-21 noiembrie 1971 la inaugurarea Palatului

Patriarhal al Alexandriei124.

Între 14-27 septembrie 1994, la invitaţia Prea Fericitului Părinte Teoctist Arăpaşu, făcea o

vizită Bisericii noastre Prea Fericitul Părinte Partenios al III-lea al Alexandriei.

Un alt patriarh al Bisericii din Alexandria care a vizitat ţara noastră a fost Prea Fericirea Sa

Petru VII, care a fost prezent între 30 august-1septembrie la lucrările celei de a XII-a Întâlniri

internaţionale „Oameni şi Religii”, desfăşurată la Bucureşti125.

VII.3. Relaţiile cu Patriarhia Antiohiei

121 Biserica Ortodoxă Română în dialog şi cooperare externă (1885-2010), în Autocefalie şi comuniune Bucureşti, 2010, p. 37.

122 Ibidem, p. 40.123 Diac. Asistent I. Pulpea Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 1-2, p. 77.124 Participarea Prea Fericitului Patriarh Iustinian la întronizarea noului Patriarh al Bisericii Copte şi la inaugurarea Palatului Patriarhal al Patriarhiei Alexandriei, în „BOR”, LXXXIX (1971), nr. 11-12, p. 1177-1183.125 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, Tom. II, Bucureşti, 2006, p. 31-33.

62

O delegaţie a Patriarhiei Antiohiei, condusă de patriarhul Alexandru III, a făcut o vizită

oficială Bisericii noastre, între 22 august-3septembrie 1951, apoi între 12-17 septembrie 1954,

acelaşi patriarh, a vizitat ţara noastră126. O altă vizită a Patriarhiei de Antiohia a fost făcută în ţara

noastră între 24-30 octombrie 1974, fiind condusă de Patriarhul Elias IV.

Între 2-6 noiembrie 1981, Biserica noastră a fost vizitată de patriarhul Ignatie al IV-lea al

Antiohiei, când s-a subliniat „armonia şi întrajutorarea reciprocă ce a existat de-a lungul

veacurilor între cele două Biserici, precum şi ţelurile comune ale acestora în lucrarea lor actuală

de înfăptuire a unităţii creştine…” 127.

Un loc însemnat în cadrul relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia de Constantinopol

îl constituie vizita în ţara noastră a patriarhului Ignatie al IV-lea, la invitaţia Prea Fericitului Părinte

Patriarh Teoctist Arăpaşu, în perioada 25 octombrie-1 noiembrie 1996, la încheierea vizitei, cei doi

întâistătători au dat publicităţii un „comunicat comun” în care se arată dorinţa de unitate a

Bisericilor Ortodoxe şi de izbăvire a lor în faţa pericolelor pe care le confruntă 128.

VII.4. Relaţiile cu Patriarhia Ierusalimului

Primul contact al celor două Biserici din acest secol îl constituie vizita în ţara noastră a

patriarhului Damian al Ierusalimului, în 1924. În 1968, patriarhul Benedict al Ierusalimului a vizitat

Biserica noastră. Câţiva ani mai târziu, între 20-30 mai 1975, patriarhul Iustinian Marina a făcu o

vizită în Ţara Sfântă, sfinţind totodată Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim129.

Între 15-26 iunie 1982, patriarhul Diodor al Ierusalimului făcea o vizită oficială în ţara

noastră, la invitaţia patriarhului Iustin Moisescu. Această vizită „a constituit o nouă verigă în lanţul

de aur al legăturilor frăţeşti tradiţionale dintre Patriarhia Ierusalimului şi Patriarhia Română” 130.

La întronizarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, din 16 noiembrie 1986, a

participat şi Prea Fericitul Patriarh Diodor al Ierusalimului.

VII.5. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă Rusă

126 Ibidem, p. 33-34.127 Ibidem, p. 36-37.128 Ibidem, p. 37.129 Biserica Ortodoxă Română în dialog şi cooperare externă (1885-2010), în Autocefalie şi comuniune Bucureşti, 2010, p. 65-66.130 Pr. Dumitru Soare, Arhim. Nifon Mihăiţă, Vizita Prea Fericitului Diodor al Ierusalimului, în „BOR” (1982), nr. 9-10, p. 759-782.

63

În toamna anului 1945 o delegaţie sinodală română a participat la alegerea şi înscăunarea

patriarhului Alexei al Moscovei. Un an mai târziu, patriarhul Nicodim a vizitat Moscova, iar

patriarhul Alexei i-a întors vizita în anul următor. Apoi „în iulie 1948, patriarhul Iustinian, de

curând înscăunat, a participat, împreună cu alţi membrii ai Sfântului Sinod, la cosfătuirea

panortodoxă de la Moscova, prilejuită de împlinirea a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei

Bisericii Ortodoxe Române”131.

Biserica Ortodoxă Rusă a fost vizitată şi de patriarhul Iustin Moisescu, cât şi de patriarhul

Teoctist, ca episcop, ca mitropolit, apoi în 1988 ca patriarh.

VII.6. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă

Biserica Ortodoxă Română a stabilit raporturi frăţeşti şi cu Biserica Ortodoxă Sârbă, astfel,

delegaţii sinodale conduse de patriarhii Iustinian şi Iustin au vizitat această Biserică în 1957,

respectiv 1981132. Ţara noastră a fost vizitată de patriarhul Gherman în 1962 şi de o serie de mai

mulţi ierarhi din ţara vecină. Apoi în 14 mai 1987, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a făcut o

vizită în Belgrad, fiind primit de patriarhul German al Serbiei. O altă vizită făcută de patriarhul

Teoctist în Serbia a fost între 10-15 iunie 1995. La aniversarea a 110 ani de la Autocefalia Bisericii

Ortodoxe Române şi a 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române, între 25-27 octombrie 1995, a

fost prezent patriarhul Pavle al Serbiei133.

La 15 noiembrie 2009, Prea Fericitul Părinte Daniel, însoţit de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe

Române, a participat la funeraliile vrednicului de pomenire patriarh Pavle.

VII.7. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă Bulgară

131 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. 3, Ed. a III-a, Iași, 2008, p. 458.132 Ibidem.133 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, Tom. II, Bucureşti, 2006, p. 65.

64

Această Biserică a fost vizitată de către patriarhul Iustinian în trei rânduri. La rândul său,

patriarhul Chiril al Bulgariei, precum şi urmaşul său, patriarhul Maxim, au vizitat ţara noastră în

repetate rânduri.. De exemplu, la înmormântarea patriarhului Iustin şi la înscăunarea patriarhului

Teoctist, în 1986, la acestea se adaugă şi unele vizite ale delegaţiilor româneşti conduse de

mitropoliţi. La aniversarea a 110 ani de la Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi a 70 de ani de

la înfiinţarea Patriarhiei Române, între 25-27 octombrie 1995, la festivităţi a participat şi patrarhul

Maxim I al Bulgariei. Apoi a mai participat şi la întâlnirea internaţională „Oameni şi Religii”, de la

Bucureşti, ţinută între 30 august-1 septembrie 1998.

La Sfântul şi Marele Sinod Panortodox de la Sofia, ţinut între 30 septembrie-1 octombrie 1998,

a participat şi o delegaţie a Bisericii noastre condusă de patriarhul Teoctist Arăpaşul, odată cu acest

Sinod a luat sfârşit Schisma din Biserica Ortodoxă Bulgară134.

VII.8. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă a Georgiei135

Cu privire la relaţiile bisericeşti dintre Biserica noastră şi Biserica Ortodoxă a Georgiei, este

amintită vizita patriarhului Iustinian Marina, în Georgia în anul 1948, în cadrul festivităţilor de

aniversare a 500 de ani de la dobândirea autocefaliei Patriarhiei Moscovei,de la 15 iulie-3 august

1948. A urmat şi prima vizită a unui patriarh al Bisericii Ortodoxe Georgiene la noi în ţară, între 4-6

iunie 1968, efectuată de către patriarhul Efrem al II-lea136.

O altă vizită a unui patriarh georgian a fost în perioada 26-30 septembrie 1996, efectuată de

patriarhul Ilie al II-lea al Georgiei137.

VII.9. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă a Greciei

134 Ibidem, p. 77.135 Cunoscută din vechime sub denumirea de Iviria, Gruzia sau Georgia de astăzi.136 Mircea Alexă-Uţă, Vizita oficială în România a Sanctităţii Sale Ilie al II-lea Patriarhul Catolicos a toată Georgia, în „BOR”, CXIV (1996), nr. 7-12, p. 37.137 Ibidem.

65

Patriarhul Miron Cristea în drumul său spre Locurile Sfinte, a făcut o scurtă vizită oficială la

Atena, fiind primit cu deosebită cinste de către arhiepiscopul Atenei şi al întregii Greci, Hristostom

Papadopulos138.

La cele trei conferinţe panortodoxe ţinute la Rhodos, din 1961, 1963 şi 1964, au participat

delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi

Sucevei. O delegaţie a 139.

Între 1-7 mai 1971, o delegaţie a Bisericii noastre condusă de patriarhul Iustinian Marina, a

participat la festivităţile prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la începutul luptei de eliberare a

poporului grec de sub jugul otoman140.

Mai este amintită o vizită a patriarhului Iustinian, în 1975, iar în 1984, o delegaţie a Bisericii

noastre, condusă de patriarhul Iustin Moisescu a vizitat Biserica Ortodoxă Greacă.

„Pentru a sprijini călugării români de la schiturile Lacul şi Podromul, ca şi pentru cei din

Ţara Sfântă, parlamentul României a votat o subvenţie anuală de 200.000 euro”141.

Din iniţiativa Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu şi a Înalt Prea Sfinţitului

Mitropolit Daniel al Moldovei , Prea Fericitul Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, a

vizitat România, între 20-25 mai 2000.

Reprezentanţii celor două Biserici aveau să se întâlnească cu prilejul întronizării noului

arhiepiscop al Atenei, în 7 februarie 2008, mitropolitul Ieronim, care a fost ales cel de al XX-lea

arhipăstor al Bisericii Ortodoxe din Grecia142.

VII.10. Relaţiile cu Biserica Ortodoxă a Poloniei

Relațiile Bisericii noastre cu Biserica Ortodoxă a Poloniei au început pe vremea primului

patriarh. Astfel, la instalarea patriarhului Miron Cristea de la 1 noiembrie 1925, a fost prezent și

mitropolitul Dionisie al Varșoviei, însoțit de alți clerici. Tot acest mitropolit venea în România doi

138 Vasile Târgovişteanul, Arhid. Ion Bănăţeanul, Vizita în Grecia a Preafericitului Patriarh Iustin în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române (24-29 mai 1984), în „BOR”, CII (1984), nr. 8-10, p. 571.139 Ibidem, p. 572.140 Vizita Prea Fericitului Părinte Patriarh Iustinian în Grecia şi Etiopia I. Vizita făcută Bisericii Ortodoxe a Greciei, în „BOR”, LXXXIX (1971), nr. 5-6, p. 456-469.141 Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, Istoria creștină generală, vol. II, București, 2008, p. 335.142 Biserica Ortodoxă Română în dialog şi cooperare externă (1885-2010),în Autocefalie şi comuniune, Bucureşti, 2010, p. 221.

66

ani mai târziu. Între 20-23 mai 1938, patriarhul Miron Cristea a făcut o vizită în Polonia, fiind un

moment însemnat de afirmare a Bisericii Ortodoxe în lumea apuseană.

La aniversarea a 90 de ani de la recunoașterea autocefaliei și la 50 de ani de la înfiinșarea

Patriarhiei Române, din 1-4 noiembrie 1975, a fost prezent și mitropolitul Vasile al Varșoviei și al

întregii Polonii. Acest mitropolit a fost prezent și la întronizarea patriarhului Iustin Moisescu, din 19

iunie 1977.

Între 4-9 noiembrie 2000, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpașu a primit titlul de

Doctor honoris causa al Universității de la Lublin, din Polonia143.

VII.11. Relațiile cu Biserica Ortodoxă a Albaniei

Legăturile oficiale dintre Biserica Albaniei și Biserica noastră au începu în luna mai 1932 când

mitropolitul Visarion Giovanni al Albaniei a vizitat România. Tot acest ierarh a fost prezent și la

înmormântarea patriarhului Miron Cristea din 14 martie 1939.

La aniversarea a 110 ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și a 70 de

ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie din 25-27 octombrie 1995, a fost prezent la festivități și

Prea Fericirea Sa Anastasios, arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii144.

VII.12. Relațiile cu Biserica Ortodoxă din Cehia și Slovacia

Legăturile bisericești dintre Biserica noastră și Biserica Ortodoxă din Cehia și Slovacia s-a

intensificat în timpul mitropolitului Dorotei de Praga și a toată Cehoslovacia. Astfel, la funeraliile

patriarhului Iustinian Marina, din 31 martie 1977, a fost prezent și mitropolitul Dorotei de Praga, iar

în 19 iunie 1977, același mitropolit participa la întronizarea patriarhului Iustin Moisescu. Tot

143 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, Tom. II, Bucureşti, 2006, p. 91.144 Ibidem, p. 93.

67

mitropolitul Dorotei de Praga a participat și la instalarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Arăpașu,

de la 16 noiembrie 1986145.


ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie din 25-27 octombrie 1995, a fost prezent la festivități și

Prea Fericirea Sa Dorotei, arhiepiscop de Praga și mitropolit al ținuturilor Cehiei și Slovaciei, fiind

însoțit și de alți clerici. Apoi a mai participat şi la întâlnirea internaţională „Oameni şi Religii”, de la

Bucureşti, ţinută între 30 august-1 septembrie 1998.

VII.13. Relațiile cu Biserica Ortodoxă a Finlandei

Legăturile oficiale dintre Biserica noastră și Biserica Ortodoxă a Finlandei, au început prin

vizita în țara noastră a arhiepiscopului Paavali al Kareliei și a toată Finlanda, între 7-14 august

1969, însoțit de clerici și mireni. Același ierarh vizita România cu ocazia întronizării patriarhului

Iustin Moisescu, din 19 iunie 1977.

O altă vizită în România a unui întâistătător al Finlandei a fost între 20-25 mai 1994, atunci a

venit la noi în țară Î.P.S. Ioan, arhiepiscopul Kareliei și al întregii Finlande146.


ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie din 25-27 octombrie 1995, din partea Bisericii Ortodoxe a

Finlandei, a participat Î.P.S. Arhiepiscop John al Kareliei și al întregii Finlande. De asemenea, între

21 iunie-3 iulie 1999, Î.P.S. Ioan, Arhiepiscopul Kareliei și al întregii Finlande, cu prilejul de

întărire a relațiilor dintre cele două Biserici147.

145 Ibidem, p. 94.146 Prof. Liviu Stoina, Vizita în România a Î.P.S. Ioan, Arhiepiscopul Kareliei și al întregii Finlande, în „BOR”,CXII (1994), nr. 1-6, p. 54-142.147 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, Tom. II, Bucureşti, 2006, p. 97-98.

68

CONCLUZII:

Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe s-au bucurat de un curs ascendent

în special după recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre în 1885, precum și a ridicării Bisericii Ortodoxe

Române la rang de Patriarhie. Odată cu acest eveniment, Biserica noastră s-a impus în rândul Ortodoxiei prin

şcoli, teologi şi lucrări de teologie, contribuind material şi spiritual la susţinerea Ortodoxiei.

Biserica noastră s-a dezvoltat singură fără sprijin din afară, prestigiul ei în perioada interbelică şi

comunistă, era recunoscut pe plan internaţional. Ea nu a interpretat autocefalia ca stare de izolare, ci s-a aflat

întotdeauna în comuniune spirituală cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, atât în ceea ce priveşte păstrarea

învăţăturii, a cultului divin şi a canoanelor Sinoadelor Ecumenice, cât şi cu privire la promovarea unităţii

bisericeşti şi intensificarea relaţiilor frăţeşti de cooperare. După 1925, Biserica Ortodoxă Română a

contribuit la iniţierea şi dezvoltarea dialogului teologic cu Bisericile Ortodoxe surori, apoi în cadrul

organizaţiilor creştine ecumenice şi-a dovedit capacitatea nu numai de a se conduce pe sine însăşi, totdeauna

în comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe, dar şi-a dezvăluit şi o harismă particulară, aceea de a fi în slujba

Ortodoxiei Universale, în momente istorice dificile.

69

Lucrarea de faţă care se întinde pe o perioadă de şapte secole (secolele XIV-XX),

caracterizând relațiile sau rapoturile care au existat între Biserica Ortodoxă Română și celelalte

Biserici Ortodoxe surori, în tot acest timp.

Suntem convinşi, că numai prin relaţii şi dialog se va putea realiza, în viitor, atât unitatea

creştină cât şi pacea în lume.

BIBLIOGRAFIE:

1. Alexă-Uţă, Mircea, Vizita oficială în România a Sanctităţii Sale Ilie al II-lea Patriarhul Catolicos a toată Georgia, în „BOR”, CXIV (1996), nr. 7-12

2. Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Vizita Prea Fericitului Patriarh Teoctist la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, în „BOR”, CV (1987), nr. 5-6

3. Anuichi Diac. Silviu, Relații bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, în „BOR”, XCVII (1979), nr. 7-8

4. Biserica Ortodoxă Română în dialog şi cooperare externă (1885-2010), în Autocefalie şi comuniune Bucureşti, 2010

5. Bursieri români la școlile teologice din Rusia 1845-1856, în BOR, an LXIII, 1945, nr. 11-126. Costin, Arhim. Vasile, Bănăţeanul, Prodiacon Ion, Vizita frăţească făcută de Prea Fericitul

Patriarh Iustin Sanctităţii Sale Dimitrios I, Patriarhul Constantinopolului, în „BOR”, XCVI (1978), nr. 5-6

7. Elian, Prof. Alexandru, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la întemeiere până la 1800, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10

70

8. Moraru, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom. II, Bucureşti, 2006

9. Muntean, Pr. Prof. Dr. Vasile, Istoria creștină generală, vol II, București, 200810. Participarea Prea Fericitului Patriarh Iustinian la întronizarea noului Patriarh al Bisericii

Copte şi la inaugurarea Palatului Patriarhal al Patriarhiei Alexandriei, în „BOR”, LXXXIX (1971), nr. 11-12

11. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. a III-a, Iași 2004

12. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a III-a, Iași 200613. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a III-a, Iași, 200814. Rămureanu, Diac. Asistent I. Pulpea, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările

Române, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 1-215. Rămureanu, Pr. Prof. I., Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de

Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe: De la 1800 până la recunoașterea autocefaliei bisericii noastre, în „BOR”, LXXVII (1959), nr. 7-10

16. Soare, Pr. Dumitru, Arhim. Nifon Mihăiţă, Vizita Prea Fericitului Diodor al Ierusalimului, în „BOR” (1982), nr. 9-10

17. Stoina, Prof. Liviu, Vizita în România a Î.P.S. Ioan, Arhiepiscopul Kareliei și al întregii Finlande, în „BOR”,CXII (1994), nr. 1-6

18. Târgovişteanul, Vasile, Bănăţeanul, Arhid. Ion, Vizita în Grecia a Preafericitului Patriarh Iustin în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române (24-29 mai 1984), în „BOR”, CII (1984), nr. 8-10

19. Vizita Prea Fericitului Părinte Patriarh Iustinian în Grecia şi Etiopia I. Vizita făcută Bisericii Ortodoxe a Greciei, în „BOR”, LXXXIX (1971), nr. 5-6

20. Vizita Prea Fericitului Patriarh Iustinian la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, în „BOR”, LXXXVI (1968), nr. 3-5

71

CURICULLUM VITAE

Numele şi prenumele: Fumor Florin

Data naşterii: 2 aprilie 1989

Adresa: Loc. Herendeşti, Com. V. V. Delamarina, Jud. Timiş

Stare civilă: necăsătorit

Telefon: 0760148150

72

STUDII:

2008-2011 Universitatea „Eftimie Murgu”-Reşiţa

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administrative

Secţia Teologie Ortodoxă Didactică Caransebeş

2004-2008 Seminarul Teologic Liceal „Ioan Popasu” Caransebeş

EXPERIENŢĂ:

2007-prezent : cântăreţ la Capela „Sf. Ev. Luca” din cadrul Spitalului Municipal

Caransebeș.

LIMBI STRĂINE:

Franceză nivel începător

Engleză nivel începător

APTITUDINI:

Perseverenţă

Responsabilitate

Sociabilitate

Adaptabilitate

Capacitatea de a lucra în echipă

73

HOBBY-URI:

Muzică

Sport

Citit

Operare calculator

Caransebeş, Semnătura,

21.07.2011

DECLARAŢIE

Subsemnatul, FUMOR FLORIN, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi

Administrative, din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu” Reşiţa, secţia Teologie Ortodoxă

Didactică, promoţia 2008-2011, declar pe propria-mi răspundere că teza de licenţă cu titlul

„RELAŢIILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU CELELALTE BISERICI ORTODOXE”, îmi

aparţine în întregime şi la întocmirea ei nu am folosit altă bibliografie decât cea menţionată.

74

Data, Semnătura,

21.07.2011

75

Date post:	07-Feb-2016
Category:	Documents
Upload:	partyano
View:	44 times
Download:	12 times

Licenta Florin sec al XX-lea Final .doc

Documents