MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRIIUNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂSECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

T E Z Ă D E L I C E N Ţ Ă

COORDONATOR: ABSOLVENT:PR.CONF.UNIV.DR. MIHAI HIMCINSCHI CORNEA VASILE

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRIIUNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

1

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂSECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

VALOAREA MISIONARĂ A OMULUI ÎNTEOLOGIA ORTODOXĂ

COORDONATOR: ABSOLVENT:PR.CONF.UNIV.DR. MIHAI HIMCINSCHI CORNEA VASILE

2

I. Chipul lui Dumnezeu sau identitatea omului ca persoană

„Cinstit-ai cu chipul Tău făptura mâinilor Tale,

Mântuitorule, zugrăvit-ai în chip material asemănarea

fiinţei celei înţelegătoare” 1

Părintele Bulgakov sublinia, că de fapt creaţia e un act ce îşi are începutul în libertatea

iubirii Creatorului. Ca act personal creativ al lui Dumnezeu Care este iubire, ea nu-şi poate

avea începutul decât în iubire. Şi tot în această iubire îşi va avea şi împlinirea. 2

Urmând învăţătura Sfântului Apostol Pavel, Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre iubirea

lui Dumnezeu, Care face om după chipul Său(Facere 1,26), revelându-l astfel, pe Cel ce era

Chip al Său, adică pe Hristos.

Omul ca şi “chip al Chipului”, este icoană a Fiului lui Dumnezeu şi totodată a întregii

Treimi, reflectând în sine, structura şi viaţa sa spirituală, viaţa intertreimică a dumnezeirii. 3

Omul nu este doar după chipul lui Dumnezeu ci se şi poate face sălaş al Treimii Celei

Sfinte, dobândind asemănarea; casa sufletului nostru fiind pregătită de Duhul Sfânt în vederea

venirii Ei. Sufletul omenesc este icoana Treimii. 4

Prin om, care este chipul lui Dumnezeu, se cunoaşte chipul Fiului (sau Fiul) şi prin

Chip, Tatăl Însuşi, dar şi prin faptul că oamenii pot trăi în comunicare, între ei şi între ei şi

Dumnezeu putem deduce asemănarea noastră cu Dumnezeu şi posibilitatea sălăşluirii Treimii

în noi. Să fim fii, dar nu ca Fiul, dumnezei dar nu ca El însuşi, să fim ca Tatăl, dar nu

Tată(Facere 4,32)5.

Sfânta Treime, ca existenţă a supremei iubiri este modelul şi ţinta omului. Dacă nu ar

fi existat un Fiu al lui Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, comunicare a iubirii,

nu ar fi existat dorinţa de a da fiinţă şi altor persoane, care să-l iubească pe Tatăl, iar Acesta

să-i iubească ca pe nişte fii ai săi.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că un Dumnezeu fără iubire, fără atenţie veşnică faţă

de cineva, nu este Dumnezeu. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care se revarsă, Care se

comunică, care vrea să se “ împartă’’6

1 Triod, p. 287.2 Marko Rupnik, Cuvinte despre Om. Persoana-fiinţă a Paştelui, Satu-Mare, Editura Galaxia Gutenberg, p. 183.3 Ibidem, p. 294 Pr. Mihai Himcinschi, Doctrina Trinitară ca fundament misionar, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 70.5 Ibidem.

3

Antropologia creştină se sprijină pe cele două coordonate de bază revelate în Sfânta

Scriptură: Omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu(Facere 1,26). Omul având chipul lui

Dumnezeu este capabil să-l dezvolte în mod liber şi conştient spre asemănarea cu Dumnezeu,

prin această dezvoltare înţelegându-se o comunicare progresivă pe orizontală, adică în cadrul

relaţiilor sociale şi o ridicare spre Dumnezeu pe verticală. 7

Sfântul Apostol Ioan spune că Dumnezeul nostru este iubire, este comunicare a iubirii

în El însuşi, dar şi cu omul, cu întreaga Sa creaţie. Astfel, Dumnezeu l-a creat pe om din

iubire, în iubire şi pentru iubire. Omul ca şi chip al lui Dumnezeu tinde necontenit spre Chipul

Său, existenţa sa este un răspuns la chemarea divină.

În descrierea biblică a creaţiei, Dumnezeu a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a

suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Facere 2, 7). Prin suflarea Sa,

Dumnezeu a sădit în om viaţa biologică, dar şi pe cea spirituală, a înţelegerii şi a comunicării

cu dumnezeirea.

Părintele Stăniloae, marchează acest moment, ca fiind cel în care Dumnezeu pune în

om, sufletul înţelegător şi liber pentru totdeauna. Din acest moment, Dumnezeu, intră în

comuniune cu sufletul sădit în om, răsărind comuniunea omului cu Creatorul Său.

Prin suflet omul ia cunoştinţă de Dumnezeu, simte chemarea Lui şi tot prin el, poate

să-i răspundă.

Dăruirea suflării de viaţă a lui Dumnezeu, naşte în om un “tu” al lui Dumnezeu, care e “chip

al Lui”, deoarece acest “tu” poate să spună şi el “eu” dar mai ales îi poate spune lui

Dumnezeu “Tu”. 8

Suflarea lui Dumnezeu, este Duhul Său propriu, care în acelaşi timp devine principiul

existenţei noastre. Omul e cu adevărat om, pentru că are în el suflarea Duhului lui Dumnezeu

şi nu este cu adevărat liber, decât dacă acest Duh îl inspiră. Duhul Sfânt, face ca omul să fie

chip al lui Dumnezeu.

Chipul lui Dumnezeu în om este o esenţă dinamică, întrucât atributul fundamental al

omului este libertatea. Dumnezeu este Duh şi unde este duhul lui Dumnezeu, acolo este

libertatea (II Corinteni 3, 17).

În baza libertăţi sale, omul poate trăi în Iisus Hristos şi atunci este om duhovnicesc sau

poate trăi în afară de El şi atunci este sau om trupesc supus trăirilor biologice sau omul

spiritual care progresează doar în cele spirituale, culturale, dar nu în cele duhovniceşti.

6 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Bucureşti, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 47.7 Drd. N. Sreza, Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om, Mitropolia Ardealului, nr 7-9/1977, p. 552.8 Pr. prof . dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 47.

4

Libertatea cu care este înzestrată persoana umană, este taina iubirii, garanţia ei, de

aceea, omul trebuie să aleagă singur ceea ce doreşte să fie: om înstrăinat de viaţă sau fiul al lui

Dumnezeu. Starea de distincţie a omului creat de Dumnezeu drept “coroană a creaţiei” este

indicată de referatul biblic al Genezei (1, 26) “Şi a zis Dumnezeu,, să facem om după chipul şi

asemănarea noastră. . . ,,Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om, devin cerinţe existenţiale

de participare la viaţa divină.

Sfinţi Părinţi se feresc să definească ce este chipul lui Dumnezeu în om, la o parte

oarecare a fiinţei umane.

Sfântul Grigore de Nyssa zice: “ Chipul nu este adevărat chip decât în măsura în care

posedă toate atributele modelului său”9.

Pentru că omul este imaginea lui Dumnezeu prin fire şi în mod necreat, trebuie să fie

omul prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, în mod creat.

Dumnezeu prin fire este iubire, bunătate. El nu creează omul pentru alt motiv, decât

pentru că este bun. Desăvârşirea bunătăţii Lui se arată în faptul că aduce pe om din

neexistenţă la existenţă şi-l copleşeşte cu tot binele. Dumnezeu a făcut firea omenească

părtaşă la tot binele.

În fiinţa Sa, Dumnezeu este necuprins, nenumit, necunoscut dar prin energiile Sale

necreate se face simţit, cunoscut şi numit. Tot aşa se întâmplă şi cu omul, noi cunoaştem fiinţa

umană numai în manifestările ei, dar ce este omul în fiinţa sa, nu putem şti. 10 Toate aceste

energii manifestate de fiinţa umană vin din adâncurile fiinţei noastre dar fiinţa este mai mult

decât aceste energii, din moment ce nu o putem cunoaşte în esenţa ei . 11

Ca, chip al lui Dumnezeu Cel Întreit în persoane, omul este o fiinţă personală, aflată

permanent în dialog cu Dumnezeu cel personal, care s-a relevat în Vechiul Testament prin

prooroci, prin stâlpul de foc, prin rugul care ardea şi nu se mistuia iar în Noul Testament prin

Fiul Său Întrupat în Persoana lui Iisus Hristos, deci printr-o persoană divino-umană.

Acest dialog e menit să dureze continuu, El îi conferă omului un sens. “Chipul”

omului îi conferă acestuia putinţa comunicării conştiente şi libere cu Dumnezeu iar

“asemănarea” înseamnă devenirea chipului, îndumnezeirea, actualizată prin întrepătrunderea

dintre har şi libertate, prin ascultare şi iubire liberă. Astfel, chipul este punctul de plecare al

acestui dialog, iar “asemănarea” îi oferă omului posibilitatea unei împliniri ontologice

continue. 12

9 Sf. Ioan Damaschim, Dogmatica, p. 98.10 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre crearea omului XI, p. 123.11 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 98.12 Pr. prof . dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Bucureşti, Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 292.

5

Dumnezeu cel care ne-a creat după chipul Său este un Dumnezeu personal, este

Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi Iacov, este Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în

Persoană. Omul este persoană pentru că reflectă arhetipul său, modelul său. Faptul de a fi

persoană este cea mai esenţială calitate a chipului lui Dumnezeu în om.

Persoana are drept caracteristică fundamentală spiritualitatea, dar se realizează numai

în comunicare. Omul trebuie înţeles ca subiect personal, capabil să pună întrebări şi să de-a

răspuns numai în comuniunea personală în care îşi găseşte adevărata identitate. 13

Această relaţie personală este înscrisă în om de la creaţie prin faptul că Dumnezeu,

Creatorul Său este un Dumnezeu întreit în persoane. Însuşi creaţia este actul relaţiei inter

personale între Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt. Deci omul este creat tocmai pentru a reflecta

aceste relaţii personale, pentru a se manifesta în relaţii personale cu semenii săi.

Asemănarea este tocmai realizarea chipului prin relaţiile personale ale omului cu

Dumnezeu şi semenii săi. 14

Fiinţa umană se realizează în şi prin persoane, prin dialog, schimb de cuvinte, în

înţelegere şi iubire unele faţă de altele. Datorită faptului că sunt deosebite se completează

reciproc. Astfel, că ”menţinerea şi actualizarea unităţii de fiinţă şi a varietăţii persoanelor se

face prin comunicare care înaintează spre tot mai multă comuniune liberă între persoane.

Omul, ca fiinţă creată, dar cea mai presus dintre existenţele create poate spune “eu sunt”

numai în legătură cu ”tu eşti”, “el este”, încadrat în “noi suntem”. 15 

Dumnezeu, ca existenţă totală şi nelimitată, poate spune ”Eu sunt Cel ce sunt”,

implicând în această declaraţie şi pe “Tu eşti”, “El este”, ”Noi suntem”, adică întreaga Treime

într-o perfectă unitate. 16

Acest fapt, nu arată că atunci când ne apropiem unii de alţii prin comunicare şi iubire,

ne asemănăm cu Sfânta Treime, ca prototip al nostru.

Comuniunea persoanelor unele cu altele este condiţia întâlnirii cu Dumnezeu. Prin

comuniune îl descoperim tot mai mult pe Dumnezeu în noi înşine şi unul în altul. Cu cât

persoanele sunt mai unite în Dumnezeu, cu atât se comunică mai mult unele altora prin iubire

şi cu atât sunt mai unite între ele, cu atât se aseamănă mai mult Sfintei Treimi.

Semnificativ pentru caracterul comunitar al chipului, al persoanei, este faptul că în

cartea Facerii, se vorbeşte de “chip” în legătură cu crearea omului ca pereche. ”Şi a făcut

Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu la făcut bărbat şi femeie. ”

Facere 1, 27. 13 Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 169.14 Ibidem, p. 403.15 Ibidem.16 Ibidem.

6

Crearea primei persoane umane de către Persoana lui Dumnezeu, precum şi cea de a

doua, dar din prima persoană, ne descoperă dimensiunea diadică a iubirii constitutive a

omului. 17

Dumnezeu, i-a dăruit omului puterea de a iubi şi o însuşire de al face vrednic

să fie iubit, prin unicitatea fiecăruia. Părintele Stăniloae spunea: ”eu pot iubi dacă voiesc la

nesfârşit o altă persoană, pentru că prin unirea mea cu Dumnezeu şi prin puterea ce-mi este

dată de El, îmi pot prelungi şi înnoi iubirea mea. ”18

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este un apel şi un ajutor de a ne adânci chipul lui în

noi, de a ne face asemenea Lui iar la iubire, nu se poate răspunde decât cu iubire. Răspunsul

nostru la iubire este o bucurie pentru Dumnezeu, dar nu o iubire necesară ci o bucurie izvorâtă

din iubire, căci “nu cerul a fost creat chip al lui Dumnezeu, nici luna, nici soarele, nici

frumuseţea stelelor, nimic din cele ce vedem în creaţie, ci numai omul, chip şi asemănare a

frumuseţii, amprentă a dumnezeirii celei adevărate, vas al vieţii celei fericite, pecete a luminii

celei adevărate, spre care având privirile aţintite devii ceea ce ea este şi vei imita prin

strălucirea proprii tale curăţii, pe Cel ce se reflectă deja în tine. ”19

Chipul persoanei umane, ca şi structură ontologică pecetluită de iubire, tinde spre

comuniune, iar asemănarea este activarea acestei structuri. Dumnezeu nu a creat o lume silită

să-l iubească, ci o creează cu riscul ca ea să nu răspundă iubirii Lui, adică printr-un act de

pogorământ, de smerire, ce poate fi socotit ca o jertfă în raport cu atotputernicia Sa. 20

În timp şi în spaţiu, omul a descoperit că primul şi ultimul argument al existenţei lui

Dumnezeu şi al existenţei sale, ca şi chip al lui Dumnezeu, este iubirea despre care Sfântul

Apostol Pavel spune că nu moare niciodată.

2. Căderea-eşecul omului rupt de comuniunea cu Dumnezeu

“Bogăţia bunătăţilor, care mi-ai dat, Cerescule

Părinte,am risipit-o rău, făcându-mă rob. . . .

Pentru aceasta strig:Greşit-am Ţie,primeşte-mă17 Idem, Studii de Teologie Dogmatică, p. 226.18 Ibidem.19 Pr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, p. 110.20 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică, p. 281.

7

Întinzându-mi braţele Tale!21

Omul ca şi persoană, creată de persoana divină după chipul Său este înzestrată cu

libertate. Conform definiţiei clasice, libertatea este legată de facultatea de a alege. Sfântul

Maxim Mărturisitorul, afirmă însă contrariul: nevoia de a alege este premergătoare adevăratei

libertăţi. Adevărata libertate, este un elan total orientat spre Dumenzeu, spre bine, fără a

cunoaşte vreun semn de întrebare sau ezitare. Omul unit cu Dumnezeu, urmează binele în

mod spontan, alegerea nu îi mai condiţionează libertatea.

“În cea mai înaltă formă a sa, libertatea este o activitate care-şi produce propriile sale

raţiuni urmând a le suporta. În mod asemănător, actul unui Sfânt depăşeşte orice preferinţă”.22

Astfel, că libertatea ca şi semn al puterii spirituale şi al sfinţeniei, nu este numai un

dar, ci şi un rezultat al efortului propriu. Dăruindu-i omului acest dar, Dumnezeu dorea ca

aceasta să crească în libertatea sa, să şi-o întărească prin efort şi voinţă proprie.

Porunca dată primului om, apela ea însăşi la libertatea acestuia, Dumnezeu cerându-I

prin aceasta să rămână liber şi să crească în libertate. 23

Marko Rupnik, încadrează această poruncă, în intenţia lui Dumnezeu de al întări pe

om în libertatea sa. Ţinând seama de ceea ce I-a spus Dumnezeul său, omul se poate raporta la

ierarhia adevărată. Armonia iniţială poate fi păstrată numai potrivit adevărului în care

Dumnezeu este Dumnezeu, omul este om, iar creatul este creat. Omul poate ţine seama de

cuvântul lui Dumnezeu, pentru că este chip al Cuvântului lui Dumnezeu. Tocmai pentru a

menţine o relaţie dreaptă, în iubire, Dumnezeu îi dă omului imaginea reprezentată de această

poruncă, pentru ca văzând pomul, omul să-şi poată aminti de Dumnezeu. 24

“În acest fel, creaţia este un ajutor dat omului ca să trăiască în armonia relaţională, în

care el însuşi a fost creat. În momentul în care omul, ca ipostas creat, hotăreşte să nu mai

asculte de ceea ce Dumnezeu i-a spus, el îl înlătură pe Dumnezeu de pe primul loc, atacând

astfel ierarhia adevărului relaţional. Consecinţa este că îndată se descompun toate relaţiile.

Dintr-o dată creatul nu-i mai aminteşte omului de Dumnezeu, ci i se va prezenta ca hrană

pentru pofta sa orientată spre sine însuşi. 25

La început omul vorbea cu Dumnezeu şi lui Dumnezeu, apoi după ce acceptă ispita, el

vorbeşte cu şarpele despre Dumnezeu, gândindu-se la El, dar fără de Dumnezeu. Omul creat

ca şi o realitate relaţională, dialogică, nu se poate lipsi de dialog, foarte important e, cine îi

21 Triod, p. 197.22 Paul Evdochimov, Înnoirea spiritului, p. 23.23 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, p. 468.24 P. Marko Ivan Rupnik, Cuvinte despre om. Persoana fiinţă a Paştelui, p. 157.25 Ibidem, p. 157.

8

este interlocutor fiindcă omul devine ceea ce iubeşte, doreşte, contemplă iar dacă

interlocutorul său este înlocuit de un obiect, sau, de sine însuşi, omul va deveni tot mai mult

asemeni lui.

„Ispita omului este de a face, asemeni lui Dumnezeu, după cum îi spune şarpele, şi

după cum îşi doreşte şi el26: veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”(Facere 3, 5).

Părintele Dumitru Stăniloae, identifică ca şi cauză formală a căderii omului de la

Dumnezeu neascultarea: “păcatul e neascultarea, ieşirea din legătură cu Dumnezeu care are în

El viaţa şi alipirea de cele create, care nu pot da viaţa adevărată”. 27

Prin acest act, omul se rupe interior de Dumnezeu, întrerupe dialogul iubirii. El nu-i

mai răspunde lui Dumnezeu crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea. Dar acest act a fost

începutul închiderii egoiste în sine, omul devenind propriul său sclav. Omul e liber cu

adevărat, numai dacă e liber şi faţă de sine însuşi. 28

Structura ontologică a chipului lui Dumnezeu din om, poartă pecetea iubirii.

Păcatul e un act în interiorul iubirii, o rană a ei care produce suferinţă.

Făcându-se călcător al ascultării, omul se întoarce dinspre iubirea lui Dumnezeu, spre

sine însuşi şi spre cele materiale. Despărţit de iubirea lui Dumnezeu, el îşi desparte

cunoaşterea de iubire, de bine, în scopul afirmării sale. Fiind în comuniune cu Dumnezeu,

omul cunoaşte binele şi răul. “În iubire există tendinţa de a cunoaşte prin iubirea celuilalt şi cu

iubirea sa”. 29

Diavolul, ispitindu-l pe om atacă iubirea şi libertatea acestuia. Libertatea se înrobeşte,

iubirea se perverteşte sub influenţa nefastă a logicii şarpelui. Fără iubire şi libertate, omul nu

îl mai poate cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeul său. De aceea acceptă imaginea oferită de

demon şi consimte să-i ia locul lui Dumnezeu. Atenţia îndreptată până atunci către

Dumnezeu, se întoarce spre sine şi materie, dar, fără a-l mai vedea pe Dumnezeu în sine sau

în jur.

Eva privind mărul, a văzut că “rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la

vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă”(Facere 3,6), cu alte cuvinte l-a socotit bun,

frumos şi adevărat. Aceste trei însuşiri, sunt atribute personale ale lui Dumnezeu, pe care

omul le conferă obiectului, materiei, punând-o adeseori în locul lui Dumnezeu.

Posedând obiectul, după şoapta şarpelui, omul doreşte să-şi însuşească şi el aceste

atribute, dar, după cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, drumul nu este cel mai bun:

26 Sf. Chiril al Alexandriei, P. S. B. 39, nota 13, p 12.27 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol I, p. 468.28 Pr. Marko Rupnik, op. cit., p. 164.29 Ibidem.

9

“Omul a încercat să dobândească cum nu trebuia cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu,

înaintea lui Dumnezeu şi nu după Dumnezeu”. 30

Înstrăinarea de comuniunea cu Dumnezeu, a persoanei umane, întunecă “chipul”

acestuia, dar nu îl poate anula. Omul păstrează chipul Creatorului său, dar nu mai poate păşi

pe calea asemănării.

Sfântul Grigorie Palama, declară că, chipul a rămas, dar omul a pierdut stabilitatea lui,

care este una cu asemănarea. Paradoxal este faptul că, el deşi e chip, nu se poate manifesta în

mod statornic ca şi chip, în mod clar, ci este pătruns de o anumită ambiguitate, duplicitate. 31

Cu alte cuvinte, Sfântul Grigorie de Nyssa, afirmă acelaşi fapt: “prin păcat, omul nu

pierde chipul ca dat ontologic al fiinţei sale, ci posibilitatea de a face funcţionale darurile cu

care a l-a înzestrat Dumnezeu şi de a recepta frumuseţea prototipului din cauza răului care a

învăluit ca un noroi faţa chipului. Chipul rămâne întreg, dar, rămâne ineficace, din cauza

distrugerii capacităţii de asemănare cu Dumnezeu, deşi existent, chipul este redus la tăcere.”32

Această tăcere şi duplicitate a chipului omului, care oglindea chipul lui Dumnezeu

înaintea de cădere, este consecinţa înstrăinării de suflarea dătătoare de viaţă a Duhului lui

Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu, care se contopea cu libertatea omului neanulând-o, dar,

conducând-o spre Dumnezeu, este îndepărtat de către om tocmai în numele libertăţii. Omul îşi

afirmă autonomia, autonomie prin care se vrea liber şi stăpân al său, al celor din jur şi al lui

Dumnezeu. Duhul este adevărata libertate, dar omul încearcă să fie liber, pierzându-şi

libertatea şi înrobindu-se patimilor sale.

Patimile şi pasiunile omului, îi vor susţine pretenţia sa de persoană autonomă,

îndepărtându-l de Dumnezeu şi închizându-l în sine. Trupul umbreşte sufletul prin dorinţele

sale egoiste, reducând sensibilitatea conştiinţei şi deci transparenţa pentru Dumnezeu şi pentru

semeni.

Dar, chiar dacă glasul conştiinţei este înăbuşit, omul nu îşi pierde calitatea de fiinţă

responsabilă, faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi.

“Adam cu plângere a strigat: Vai mie! Cel ce eram odinioară împăratul tuturor

făpturilor lui Dumnezeu, acum rob m-am făcut, dintr-o sfătuire fărădelege. ” Învăţătura

creştină susţine că prin căderea iubirii lui Dumnezeu, creaţia, din perdeaua transparentă a

iubirii dintre noi şi Dumnezeu, a devenit un zid opac, într-o oarecare măsură, nemaifiind

numai un motiv de unire, ci de despărţire între noi. Oamenii şi-au strâmbat şi acoperit unii

altora chipul prin neiubire şi răutate. Pământul a fost şi el întinat prin neascultarea primului

30 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 400.31 Ibidem.32 Pr. Vasile Răducă, op. cit., p. 223.

10

om, şi a urmaşilor lui, uneori până la pătarea cu sângele crimelor, al războaielor generate de

egoismul, invidia şi lăcomia lor. Lumea dorită cu exclusivitate, a acoperit pe frate şi pe

Dumnezeul conştiinţei. ”33

Ne mai recunoscându-l pe Dumnezeu ca şi pe Tatăl, omul nu îşi mai recunoaşte

semenul ca şi frate. Orientat spre sine şi spre pământ, omul uită, să mai privească în sus şi în

jur, sau să rostească “tu”, “noi” fără interes şi invidie.

Departe de izvorul vieţii, omul se simte “gol”, vulnerabil. Frica de moarte,

necunoscută înainte, pune stăpânire pe viaţa omului. Cu Dumnezeu, în preajma Lui, omul

simţea că se împărtăşeşte de Viaţă, pe care o caută şi acum, însă în cele materiale care nu i-o

pot da. Această stare a omului, contrară firii sale, în care el caută şi doreşte viaţa, dar

mişcându-se într-o direcţie greşită, este punctul de plecare al Sfinţilor Părinţi în învăţătura

“hainelor de piele”.

Pentru ca omul să poată supravieţui, Dumnezeu l-a îmbrăcat prin milostivirea Sa, “în

haine de piele” conform povestirii biblice. (Facere 3, 21). Acestea au fost adăugate omului

după cădere, şi nu reprezintă un element constitutiv al naturii lui originare. Deoarece, “proprie

şi conformă naturii este pentru oameni viaţa asemănată naturii divine”. 34

“Hainele de piele”, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi exprimă mortalitatea biologică,

considerată de ei, o a doua natură a omului după călcarea poruncii. Dar, nu este vorba de

moarte, ci de mortalitate, de o viaţă în moarte. Sfântul Grigorie al Nyssei, ne explică acest

fapt în ~ Tâlcuire la Cântarea cântărilor ~ : “în succesiunea celor născuţi a intrat mortalitatea.

De aceea ni s-a transmis o viaţă moartă, însăşi viaţa omorându-ne într-un fel pe noi. ”35

Mortalitatea, este proprie naturii iraţionale, iar omul îmbrăcându-se cu ea, îmbracă

această natură străină lui, trăind de acum viaţa şi însuşirile ei. Această viaţă impusă de noua sa

stare, este moartă sau iraţională, fiindcă este materială. Ea se referă la întregul organism

psihosomatic al omului, nicidecum exclusiv la trup, şi nici nu se identifică cu aceasta.

Funcţiile psihice au devenit şi ele împreună cu cele trupeşti, “corporale”, formând după

Sfântul Grigorie de Nyssa, alături de trup. “acoperământul inimii. . . veşmântul carnal al

omului vechi. ”36 Biserica Ortodoxă, redă acest fapt în cântările sale: “cel ce eram oarecând

îmbrăcat în mărirea nemuririi, cu piele de omorăciune ca un muritor, cu jale sunt înfăşurat. ”37

33 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p 484.34 Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, trad şi studiu introductiv diacon Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu

1999, p. 25.35 Pr. Vasile Răducă, op. cit., p. 251.36 Panayotis Nellas, op. cit., p. 29.37 Triod, p. 234.

11

Panayotis Nellas, identifica ca şi conţinut al “hainelor de piele”: cultivarea pământului,

profesiile, ştiinţele, artele frumoase, politica, toate activităţile şi funcţiile prin care omul

vieţuieşte în această lume.

“Hainele de piele”, poartă un caracter bi-form, fiind pe de o parte, o consecinţă a

păcatului, ca şi degradare a “chipului lui Dumnezeu” din om; iar pe de altă parte, ele sunt

efecte ale iconomiei înţelepte şi iubitoare a lui Dumnezeu, fiind un nou veşmânt graţie căruia,

omul supravieţuieşte în noile condiţii improprii, generate de căderea sa. 38

Astfel că, însuşirile “chipului lui Dumnezeu”, au fost transformate în “haine de piele”,

fără a fi schimbate în esenţă, spre a putea fi folosite de om şi ca “mijloace pe calea cea nouă

spre Dumnezeu”. 39 Omul negăsindu-şi împlinirea în lume, este călăuzit de aceasta spre

Dumnezeu.

Rupând comuniunea cu Dumnezeu, omul se depărtează de viaţa adevărată,

familiarizându-se cu moartea, care este echivalentă cu ruperea comuniunii primordiale şi

înstrăinarea de bine. Omului i se deschid acum două drumuri, necunoscute înainte: “Iată

înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea li se va da. ”(Înţel. Lui Is Sir.

15, 17). Neascultarea omului, produce o deviaţie fundamentală, pe care Sfântul Irineu al

Lyonului, o socoteşte necesară pentru a-l face pe om conştient de limitele sale şi de marea sa

chemare. 40

Noua stare, contrară naturii omului, nu este o pedeapsă a dreptăţii lui Dumnezeu.

Robia lui Adam este urmarea naturală a înfrângerii lui. Legile creaţiei continuă să

funcţioneze, dar în mod dezordonat, ne spune teologul grec Nellas, şi-l implică în această

funcţionalitate răsturnată şi pe om, chinuindu-l.

“Pedeapsa pe care dreptatea înduplecată a creaţiei o aduce asupra omului ar fi veşnică,

dacă nu ar fi intervenit dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu să îndrepte dreptatea creaţiei,

transformând cu iubirea de oamenii, în mod interior, “pedeapsa”, în “leac”, vindecând astfel

rana şi nimicind “ocara care este păcatul”.41

Suferinţa şi moartea, vin împotriva păcatului, iar Dumnezeu le-a îngăduit nu ca pe o

pedeapsă, ci mai degrabă ca pe un leac pentru cineva care s-a îmbolnăvit, ne spune Sfântul

Nicolae Cabasila.

Sfântul Grigorie de Nyssa, vede moartea biologică, ca urmând după cea dintâi izvorâtă

din ruperea comunicării cu Dumnezeu şi o înţelege ca pe o “curăţire de rău. ”Dacă prima este

creată de om, cea de-a două, se impune asemeni unui leac al celei dintâi: “pentru ca păcatul 38 Panayotis Nellas, op. cit., p. 57.39 Ibidem, p. 58.40 P. Marko Rupnik, op. cit., p. 17.41 Panayotis Nellas, op. cit., p. 58.

12

care ne-a devenit într-un anume chip co-natural, să nu se eternizeze, vasul prezent se destramă

în moarte printr-o mai bună purtare de grijă; pentru ca după ce răutatea va fi îndreptată, natura

umană să fie reconstituită în viaţa restaurată de la început, fără să mai fie amestecată cu

răul”.42

Durerea şi moartea, din efecte ale păcatului, prin iubirea lui Dumnezeu, devin mijloace

împotriva păcatului. Suportarea durerii, întăreşte spiritul nostru, îl deschide spre Dumnezeu.

În astfel de momente, omul îşi înţelege propria-i stare şi limitele sale, recunoscându-l pe

Dumnezeu ca şi Creator dar şi Tată al său, simţindu-I iubirea şi dreptatea.

Moartea, este omorârea stricăciunii nu a omului, ea “distruge închisoarea vieţii în

stricăciune, iar omul abandonând stricăciunii cea ce a primit de la ea, este eliberat. ” Într-o

rugăciune a Bisericii noastre de la slujba înmormântării, se spune “Şi ca să nu fie răutatea fără

de margini a lăsat Dumnezeu moartea”43, sau:

“Plâng şi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea

noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând. . . fără mărire şi fără chip. O minune!

Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi?”44

Moartea, vine asupra omului răpindu-i sensul existenţei pământeşti” Şi viaţa apare ca

o repetiţie monotonă, şi fără vreun scop. Numai întorcându-se spre Dumnezeu, spre Veşnicie,

omul redobândeşte sensul pentru care a fost creat, care este în el şi nu a putut fi anulat de către

moarte. “Chipul lui Dumnezeu” din om, a fost umbrit dar nu şters cu totul, el este cel care

însetează după un sens, el îşi caută împlinirea. Tocmai de aici vine şi misterul fiinţei noastre

care suferă pentru “neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu. Paul Evdokimov,

întregeşte acest fapt prin cuvintele: “nici un rău nu va putea să şteargă misterul iniţial al

omului, pentru că nu există nimic care să poată distruge în el pecetea neştearsă a lui

Dumnezeu. 45

II. Introducere. Paradigma misionară ortodoxă

Încă din sec. al IV-lea, când Constantin cel Mare şi-a mutat capitala de la Roma în

Bizanţ, în Bosfor (redenumind oraşul Constantinopol), imperiul a trebuit să facă faţă

problemei de a avea două capitale rivale. Rivalitatea nu se limita la scena politică; şi din punct

de vedere ecleziastic, Roma şi Constantinopol se îndepărtau una de alta încet, dar ireversibil,

proces care se va încheia la Marea Schisma în 1054. După aceea, cele două „aripi” ale 42 Pr. Vasile Răducă, op. cit., p. 228.43 Molitvelnic, Rânduiala înmormântării mirenilor, p. 254.44 Ibidem.45 Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, p. 40.

13

Bisericii, una autonumindu-se „Romană” şi „Catolică”, cealaltă „Bizantină” şi „Ortodoxă”,

vor merge pe drumuri diferite. Biserica Bizantină va fi cea care, de-a lungul mai multor

secole, va da naştere şi formă teologiei ortodoxe răsăritene şi înţelegerii misiunii, aşa cum le

cunoaştem azi. De la Marea Schismă, Bisericile Ortodoxe au fost, din motive practice, izolate

de gândirea şi dezvoltarea teologică din Vest, cel puţin până recent.46 Pe de o parte, Ortodoxia

a fost îngrădită de Biserica Apuseană; pe de altă parte, a fost blocată de puterea ameninţătoare

şi înaintarea Islamului. Singura direcţie de expansiune era Nordul. Din sec. al VI-lea până în

sec. al XII-lea, misiunile ortodoxe au avansat doar în rândul popoarele slave şi, mai ales, pe

vastul teritoriu al Rusiei şi în împrejurimile sale47.

Biserica Romano-Catolică (sau Apuseană) a fost aproape întotdeauna în relaţie foarte

strânsă cu statul. Acest lucru a fost valabil şi pentru Biserica Bizantină. Eusebius din

Cezareea, „mesager al bizantinismului” şi „fondator al teologiei politice”48, a construit un

sistem în care statul şi Biserica erau unite în armonie. În cuvântarea funebră în cinstea

împăratului Constantin, el a devenit primul teolog care a „definit clar filozofia politică a

Imperiului creştin, acea filozofie a statului care a fost constant menţinută de-a lungul

mileniului de absolutism bizantin”49. Monoteismul iudaic a învins politeismul; tot aşa,

monarhia romană a alungat poliarhia. Împăratul creştin Constantin era acum chemat să

conducă lumea înapoi spre Dumnezeu. În Imperiul Bizantin au fost făcute încercări de a face

ca unitatea imperiului să coincidă cu unitatea credinţei. Henotikon-ul împăratului Zenon (638

d. Hr.), Ekthesis-ul împăratului Heraclius (638 d. Hr.) şi Typos-ul lui Constans al II-lea (648

d. Hr.) au fost măsuri luate pentru a asigura unitatea indisolubilă a intereselor statului şi

Bisericii50.

În această atmosferă era de aşteptat ca misiunea să fie în egală măsură preocuparea

împăratului şi a Bisericii. Ca „imitator al lui Dumnezeu”, împăratul reunea în el rolul religios

cu cel politic51.

Practica implicării regale directe în întreprinderea misionară va dura până în Evul

Mediu şi, de fapt, chiar până în epoca modernă. Misiunea Ortodoxă Rusă a prinţesei Kievului 46 David Bosch, Transforming Mission. Paradigm Shifts în Theology of Mission, Orbis Books, Maryknoll, New

York 1054, 1997, p. 205.47 Christian Harnnick, Die byzantinische Missionen, în Schaferdiek, pp. 279-359, apud David Bosch,

Transforming Mission, p. 205.48 Van der Aalst, Aatekeningen bij de hellenisering van het christendom, Nijmegen: Dekker & van de Vegt,

1974 , p. 59 ş.u., apud David Bosch, Transforming Mission., p. 205. 49 H. Baynes, apud David Bosch, Transforming Mission., p. 205.50 Van der Aalst, Aatekeningen bij de hellenisering van het christendom, Nijmegen: Dekker & van de Vegt,

1974 , apud David Bosch, Transforming Mission., p. 205.51 Christian Hannick, Die byzantinische Missionen, apud David Bosch, Transforming Mission., p. 205.

14

era un proiect politic şi mergea alături de expansiunea colonialismului spre nord şi nord-est în

interiorul Rusiei52. Evanghelizarea în acest caz a devenit de fapt sinonimă cu rusificarea53.

David Bosch se întreba dacă „date fiind aceste lucruri trebuie să considerăm ca fiind

negative toate eforturile misionare ale Bisericilor Ortodoxe ?”54 Aceasta se întâmpla frecvent,

în special în cercurile protestante apusene.55 Altădată se considera că nu exista, cel puţin în

timpurile moderne, misiune în Ortodoxie; cu alte cuvinte, aceste Biserici sunt non-misionare.

Ambele evaluări negative şi acuzaţia de non -misionarism sunt însă greşite. Acestea sunt mai

degrabă tributare absolutizării unei definiţii specifice – în acest caz, apuseană – a misiunii.

Dar este posibil să priveşti misiunea dintr-un alt punct de vedere. În ultimii ani, creştinii de

alte confesiuni au fost ajutaţi să aprecieze gândirea misiunii ortodoxe în special datorită

scrierilor unor teologi ca Anastasios din Androussa (Grecia), Bria (România) şi Stamoolis.

Contribuţia Bisericii Răsăritene la înţelegerea misiunii este într-adevăr semnificativă56.

Grecii sunt cei cărora le datorăm disciplina intelectuală a teologiei şi formularea

clasică a credinţei. În Sfânta Scriptură şi în literatura creştină primară orice formă de

sistematizare era practic absentă. Teologul Origen din Alexandria (185 – 254 d.Hr.) poate fi

numit primul „teolog sistematic” şi prima persoană în care s-a manifestat clar paradigma

teologică răsăriteană57. Harnack a sugerat că dezvoltarea gândirii sistematice cât şi

începuturile dogmei creştine sunt motivă de lamentaţie spunând că „dogma, ca dezvoltare şi

concepţie, este lucrarea spiritului grec pe solul Evangheliei”58. Această schimbare de

paradigmă însă a fost de ne-evitat şi a avut o parte pozitivă. Grecii au asigurat teologiei din

lumea întreagă o serie de concepte care erau necesare pentru descrierea unor abordări mai

critice, sistematice şi oneste din punct de vedere intelectual în domeniul credinţei59. Exista cu

siguranţă un pericol aici – acela al raţionalizării sau intelectualizării. Origen şi colegii săi nu

au fost însă interesaţi de intelect de dragul intelectului. Ei au susţinut prioritatea credinţei în

52 Gerhard Rosenkranz, Die christliche Mission: Geschichte und Theologie, Munich: Chr. Kaiser Verlag, 1977,

p. 188, apud David Bosch, Transforming Mission., p. 206.53 Eugene J. Fisher, Historical Developments in the Theology of Christian Mission, în Martin A. Cohen & Helga

Cronen (eds.), Christian Mission / Jewish Mission, Ramsey, New Jersey: Paulist Press, 1982, p. 22., apud David

Bosch, Transforming Mission, p. 205.54 David Bosch, Transforming Mission, p. 205.55 Gerhard Rosenkranz, Die christliche Mission: Geschichte und Theologie, 1977, p. 188-190, 242 ş. u., apud

David Bosch, Transforming Mission., p. 206.56 David Bosch, Transforming Mission, p. 20557 Charles Kannengieser, apud David Bosch, Transforming Mission., p. 206.58 Adolf von Harnak, History of Dogma, vol. 1, New York: Dover Publication, 1961, p. 17 ş.u., David Bosch,

Transforming Mission, p. 207.59 Van der Aalst, apud David Bosch, Transforming Mission, 206.

15

faţa raţiunii şi au abordat cercetarea într-un mod intelectual, riguros tocmai de dragul

credinţei. Argumentele bazate pe raţiune erau necesare, deoarece creştinii trebuiau să îşi

înţeleagă credinţa într-o lume pluralistă. Pentru Origen credinţa era astfel raţionalizarea unei

minţi religioase60.

În gândirea ortodoxă, misiunea are în centru Biserica61. Aceasta îşi are rădăcinile în

teologia răsăriteană a creştinismului primar, când un accent mare era pus pe eclesiologie.

Treptat, s-a dezvoltat convingerea că Biserica este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi că a

fi în Biserica e acelaşi lucru cu a fi în împărăţia lui Dumnezeu.

În Ortodoxie, deci, Biserica este dătătoarea luminii sfinte mântuitoare şi mijlocitoarea

puterii de reînnoire care aduce viaţa62. Caracterul eclesiastic al misiunii înseamnă „că Biserica

este scopul, împlinirea Evangheliei, mai degrabă decât instrumentul sau mijlocul misiunii”.

Biserica este parte a mesajului pe care îl proclamă63. Misiunea nu este privită ca o funcţie a

Bisericii; Ortodoxia respinge „o astfel de interpretare instrumentală a Bisericii”. Misiunea sa

nu este proclamarea unor adevăruri sau principii etice, ci „chemarea oamenilor de a deveni

membri ai comunităţii creştine într-o formă vizibilă, concretă.” „Biserica este scopul misiunii,

nu invers”. „Eclesiologia este cea care determină misionarismul”64. De aceea, elementele

principale ale răspunsului la întrebarea despre definiţia ortodoxă a misiunii trebuie căutate în

„doctrina şi experienţa Bisericii”65. Misiunea este „parte a naturii Bisericii”; nu are legătură

exclusiv cu caracterul apostolic al Bisericii”, „ci cu toate notae (însuşirile n.n.) ale Bisericii,

inclusiv cu unitatea, sfinţenia şi apostolicitatea”66.

Astfel de opinii au consecinţe majore nu doar pentru înţelegerea misiunii, ci şi pentru

practicarea acesteia. În nici o circumstanţă un individ sau un grup de indivizi nu ar putea să

înceapă o misiune fără să fie trimişi sau sprijiniţi de Biserică. Dacă „Biserica este misiunea”67,

60 Frances Young apud David Bosch, Transforming Mission, 206.61 Anastasios of Androussa, Orthodox Mission – Past, Present, Future, în George Lemopoulos (ed.), Your Will

Be Done: Orthodoxy in Mission, Geneva: World Council of Churches, 1989, pp. 81-8362 Nissiotis, David Bosch, Transforming Mission, p. 207.63 Ion Bria, The Church’s Role in Evangelism / Icon or Platform?, International Review of Mission , vol. 64,

1975, p.245.64 Ion Bria, Martyria / Mission: The Witness of the Orthodox Churches Today, Geneva: World Council of

Churches, 1980, p. 8 -9.65 Alexandru Schmemann, apud David Bosch, Transforming Mission, p. 208.66 Ion Bria, Go Forth in Peace: Orthodox Perspective son Mission, Geneva: World Council of Churches, 1986,

p. 12-14 ; James J. Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today, Maryknoll, New York: Orbis Books,

1986 , p. 103-127; pr.prof.dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca,

2002, p. 133.67 V. Spiller, apud James J. Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today, p. 116.

16

atunci misiunea se referă la o sarcină colectivă. „Hristos trebuie predicat în realitatea Sa

istorică, Trupul Său în Duhul Sfânt, fără de care nu există nici Hristos, nici Evanghelie. În

afara contextului Bisericii, evanghelizarea rămâne un entuziasm temporar de factură umanistă

sau psihologică68.

Aceasta duce la următorul element crucial al misiunii ortodoxe: locul Liturghiei în

misiune. „Liturghia este cheia înţelegerii ortodoxe a Bisericii şi de aceea importanţa Liturghiei

pentru înţelegerea ortodoxă a evanghelizării nu poate fi trecută cu vederea”69. Exact pentru că

Biserica este parte a mesajului, nici o formă de evanghelism sau misiune nu ar trebui să aibă

loc „fără o referire la existenţa ei spirituală şi sacramentală”70. Astfel, misiunea Bisericii

Ortodoxe se subscrie unei „eclesiologii euharistice”71. Cuvintele lui K. Rose mărturisesc acest

lucru: „Ca Biserică a luminii Învierii şi a Sfintei Liturghii – Biserica Ortodoxă – îşi vede ca

principală sarcină luminarea păgânilor care vor primi lumina lui Dumnezeu prin Sfânta

Liturghie. Manifestarea majoră a activităţii misionare a Bisericii Ortodoxe este celebrarea

Liturghiei. Lumina milei care străluceşte în Liturghie ar trebui să acţioneze ca centru de

atracţie pentru aceia care încă mai trăiesc în întunericul păgânismului”72.

În perspectiva ortodoxă misiunea este, deci, centripetă mai degrabă decât centrifugă,

mai degrabă organică decât organizată. Biserica Ortodoxă „proclamă” Evanghelia prin

doxologie şi Liturghie. Comunitatea mărturisitoare este comunitatea în slujire; de fapt

comunitatea slujitoare este în sine şi în afara sa un act de mărturisire.73 Aceasta este aşa de

vreme ce Sfânta Liturghie are o structură şi un scop misionar74 şi este celebrată ca un

„eveniment misionar”75.

Dacă misiunea este o manifestare a vieţii şi a slujirii Bisericii, atunci misiunea şi

unitatea se întrepătrund. Unitatea şi misiunea (sau misiunea şi unitatea) nu vor putea fi

niciodată privite ca două strategii sau etape succesive; ele aparţin intrinsec una alteia. Potrivit

cuvintelor lui Nissiotis: „Misiunea şi unitatea” înseamnă că nici un misionar nu poate

propovădui Evanghelia fără a fi profund conştient de faptul că reprezintă comunitatea istorică

68 N. A. Nissiotis, apud Ion Bria, The Church’s Role in Evangelism / Icon or Platform, 1975, p. 24569 Ion Bria, The Church’s Role in Evangelism / Icon or Platform, p. 248.70 Ibidem, p. 245.71 Ibidem, p. 247.72 Karl Rose, apud David Bosch, Transforming Mission, p. 207.73 Ion Bria, Go Forth in Peace, p. 9.74 James J. Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today, p. 86-102.75 Ion Bria, Go Forth in Peace, p. 17

17

a Biserici şi fără a se simţi împins în acest act de mărturisire de către Sfântul Duh, pe baza

apartenenţei personale la Biserica cea Una şi Apostolică.76

Pentru Ortodoxie, Marea Schismă de la 1054 a avut consecinţe pentru o perioadă mai

mare de timp. În timp ce Biserica Catolică a continuat cu extinderea ei misionară fără

întrerupere, în special după secolul al XIV-lea, iar Bisericile Protestante şi grupurile grupările

misionare s-au extins pe cât le-a fost cu putinţă la cei care locuiau dincolo de graniţele istorice

ale creştinătăţii, Biserica Ortodoxă nu a putut face cu uşurinţă acelaşi lucru. Când unitatea s-a

rupt, „Biserica Ortodoxă şi-a văzut misiunea întoarsă de la evanghelizare spre o căutare a

unităţii creştine”77. Unii reprezentaţi de seamă ai Ortodoxiei ar adopta o viziune mai puţin

rigidă; în loc să susţină că de la Schismă încoace misiunea a devenit imposibilă, ei mai

degrabă ar spune că, în timpurile noastre, unitatea este ţinta misiunii creştine.78 Pentru

ortodocşi, atât unitatea cât şi misiunea, sunt acte eclesiale, acte ale întregului popor al lui

Dumnezeu; ele formează o unică realitate eclesiologică. De fapt, „catolicitatea” este un alt

nume pentru misiunea înspre unitate potrivit viziunii ortodoxe.79 Din moment ce Biserica este

Trupul lui Hristos, şi este un singur trup, unitatea Bisericii este unitatea lui Hristos prin Duhul

Sfânt cu întreaga Sfântă Treime. Orice divizare a creştinilor este de aceea „un impediment în

calea mărturisirii unităţii”80 Bisericii. Tragic însă, din punct de vedere ortodox, este faptul că

„noi nu de prea multe ori convertim oameni la această unică Biserică, Trupul lui Hristos, ci la

propria denominaţiune, în acelaşi timp împărţindu-le otrava separării”81.

În sensul cel mai profund, misiunea, din perspectiva ortodoxă, este întemeiată pe

iubirea lui Dumnezeu. Dacă ar fi să identificăm un singur text care să reprezinte poziţia

ortodoxă asupra misiunii ar fi Ioan 3,16: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a

dat pe Unicul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu pară ci să aibă viaţă veşnică”. Iubirea lui

Dumnezeu se manifestă ea însăşi în „kenosis”, adică în acea „renunţare la Sine voluntară şi

interioară care face loc pentru a primi şi a îmbrăţişa pe cel înspre care se îndreaptă”82. Şi dacă

iubirea lui Dumnezeu, manifestată în trimiterea Lui Hristos este „punctul teologic de pornire

al misiunii”83, aceeaşi iubire ar trebui să-şi găsească expresie şi în trimişii lui Hristos, tocmai

76 Roznekranz, apud Bosch, Transforming Mission, p. 208.77 Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today, p. 110. 78 Ion Bria, Unity and Mission from the Perspective of the Local Church: An Orthodox View , în The Ecumenical

Review, vol. 39, 1987, pp. 265-270.79 Ibidem.80 Idem, Go Forth in Peace, p. 69.81 Nissiotis apud David Bosch, Transforming Mission, p. 208.82 David Bosch, Transforming Mission, p. 208.83 Ibidem.

18

pentru că sunt motivaţi de iubire, care, asemenea iubirii lui Dumnezeu în Hristos, se manifestă

în starea de kenoză, ei îndreptându-se înspre cei din afara graniţelor creştinismului.

Dumnezeu nu este văzut în primul rând, aşa cum este adesea privit în teologia apuseană, ca

Cel drept care judecă păcătoşii şi nedrepţii, mai degrabă este subliniată dragostea decât

dreptatea Lui. Deoarece Dumnezeu iubeşte omenitatea a pregătit planul Său de mântuire.

„Dumnezeu este Păstorul care caută oaia cea pierdută; Tatăl iubitor aşteptând întoarcerea

fiului risipitor”84

Dacă la baza misiunii din perspectiva Bisericii Răsăritene este iubirea, atunci scopul

misiunii este viaţa.85 La fel ca iubirea, viaţa este tot o temă ioaneică (cf. Ioan 3,16). Teologia

ortodoxă răsăriteană este evident marcată mai mult de tradiţia ioaneică decât de cea paulină.

Hristos nu a venit în lume în primul rând pentru a îndrepta păcatul omului, ci pentru a restaura

în oameni chipul lui Dumnezeu şi pentru a le da viaţă. Conţinutul proclamat al iconomiei

mântuitoare este următorul: „Cuvântul dătător de viaţă înăuntrul vieţii”86.

Din această perspectivă, doctrina caracteristică Ortodoxiei cu privire la theosis capătă

semnificaţii misionare. Oamenii nu sunt pur şi simplu chemaţi doar pentru a-L cunoaşte pe

Hristos, pentru a se aduna în jurul Său, sau pentru a se supune voii Lui, „ei sunt chemaţi

pentru a lua parte la slava Sa”87. Din „slavă în slavă” (II Cor. 3,18) „defineşte procesul prin

care cei credincioşi sunt sfinţiţi de-a lungul acestei vieţi până la parusie”88. Theosis este unire

cu Dumnezeu, mai degrabă decât îndumnezeire, este „o continuă stare de adorare, rugăciune,

mulţumire, cinstire cât şi meditaţie şi contemplare a Dumnezeului treimic, a iubirii infinite a

lui Dumnezeu”89. Formula „cerul pe pământ”, familiară fiecărui ortodox, exprimă iruperea în

această lume a eshatonului „ultima realitate a mântuirii şi învierii”90. Theosis se referă la

refacerea chipului denaturat al lui Dumnezeu în om şi la transformarea vechii existenţe într-o

nouă creatură, într-o nouă şi veşnică viaţă.91 Unde are loc aceasta, misiunea se sfârşeşte.

Mântuirea vieţii ca ţintă a misiunii nu este restricţionată la fiinţele umane. Aceasta

(misiunea) are şi o dimensiune cosmică92. Nu numai umanitatea, dar şi întreg universul

„participă la restaurare şi îşi găseşte din nou orientarea înspre Dumnezeul slavei”. Crucea

84 Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today, p.10.85 David Bosch, Transforming Mission, p. 208.86 Ibidem.87 Ibidem.88 Ibidem.89 Ion Bria, Go Forth in Peace, p. 9.90 Ibidem, p. 267.91 David Bosch, Transforming Mission, p. 209.92 Ion Bria, Martyria / Mission, p. 7.

19

„sfinţeşte universul”. Dumnezeu nu a reîmpăcat cu Sine doar indivizii, ci şi „întreaga lume”

(II Cor. 5,19), chiar şi forţele cosmice (Col. 1,20). Creaţia, în întregimea ei, este pe cale să

devină ekklesia, Biserică, Trupul lui Hristos93. Aceasta anakephalaeosis sau „recapitulare” a

universului nu a avut încă loc, dar este aşteptată cu nerăbdare, este cu adevărat o realitate

eshatologică94. Pentru misiunea Bisericii aceasta înseamnă că există, de acum încă, „o mişcare

mesianică în afara Bisericii”, care sugerează „o urgentă nevoie a Bisericii de a-şi mări

înţelegerea faţă de cei din afara ariei ei de influenţă”95. După cum o afirmă şi Schmemann, de

altfel: „Statul, societatea, cultura, natura însăşi sunt obiecte reale ale misiunii şi nu medii

neutre în cadrul cărora rostul Bisericii este să-şi menţină propria libertate interioară, să-şi

menţină viaţa ei religioasă. În lumea Întrupării, nimic nu rămâne neutru, nimic nu poate fi

luat de la Fiul Omului96.

Observaţia făcută în paragraful anterior ne-ar putea ajuta să aruncăm o nouă lumină

asupra unui alt aspect al misiologiei ortodoxe, şi anume, înţelegerea ei ca misiune implicată în

societate. Ortodocşii sunt adesea văzuţi ca fiind un grup (trup) conservator şi contemplativ

care doreşte să evadeze din realităţile dificile ale istoriei. Karl Rose remarcă faptul că

misiunea ortodoxă nu are „un program pentru lume, pentru viaţa civică”97. Privind concepţia

ortodoxă asupra misiunii din perspectiva activismului creştinismului apusean, ar putea într-

adevăr să se creadă că misiunea potrivit acestei tradiţii nu are nicidecum o legătură cu

realităţile suferinţei şi ale nedreptăţii din lume. De asemenea, cu siguranţă, au existat perioade

în istoria Ortodoxiei când Biserica s-a restricţionat pe sine însăşi, conştient sau nu, doar la

realităţile „religioase” în sensul restrâns al cuvântului98.

Totuşi, în ansamblu, această interpretare a Ortodoxiei se bazează pe o proastă

înţelegere a caracterului ei; de remarcat fiind faptul că în ultimii ani reprezentanţi de seamă ai

Ortodoxiei s-au străduit din răsputeri să clarifice poziţia lor în aceasta privinţă. Este, totuşi,

important să recunoaştem că implicarea în social a Bisericilor Ortodoxe nu poate fi niciodată

separată de practica şi experienţa liturgică. Acestea sunt două mişcări complementare în

cadrul ritului euharistic: Euharistia începe ca o mişcare de urcare înspre tronul lui Dumnezeu,

şi se sfârşeşte ca o mişcare de reîntoarcere în lume. „Euharistia este întotdeauna Sfârşitul,

93 Ibidem, p. 286.94 David Bosch, Transforming Mission, p. 209.95 Ion Bria, Martyria / Mission: The Witness of the Orthodox Churches Today, 1980, p. 7.96 Schmemann 1961, p. 256, apud, David Bosch, Transforming Mission, p. 209.97 Rose 1960, p. 457, apud, David Bosch, Transforming Mission, p. 209.98 David Bosch, Transforming Mission, p. 210.

20

taina parusiei, şi totuşi este întotdeauna şi Începutul, punctul de pornire: acum începe

misiunea”99.

Misiunea Ortodoxă este fundamentată pe Liturghie şi pe Sfintele Taine, Euharistia

imprimând adevăratul ritm al misiunii. În timpul prezentului continuu, timpul liturgic, se

reactualizează permanent chemarea poporului lui Dumnezeu de către Hristos şi trimiterea lui

în misiune. „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”, iar apoi

trimiterea. „Cu pace să ieşim!”. Euharistia creează comuniunea, adună creştinii la locul

chemării (Biserica), „îi uneşte cu Hristos şi între ei înşişi iar din acest pisc al adorării fiecare

devine un apostol, un trimis al lui Hristos, în Hristos.”100

În ultimii ani a devenit un obicei în cercurile ortodoxe să se facă referire la această a

doua mişcare ca „liturghie după Liturghie”101. Amândouă elementele pot fi privite liturgic, ca

slujire a lui Dumnezeu, deoarece ambele sunt două moduri diferite şi totuşi complementare de

a-L sluji şi a-L urma. Misiunea Bisericii în lume, a doua liturghie, se hrăneşte din puterea

transformatoare ce radiază din Liturghie. Liturghia face posibilă liturghia. Astfel, celebrarea

euharistică trebuie să hrănească viaţa creştină nu doar în sfera vieţii private, ci şi în aspectele

ei publice şi politice; este imposibil să le separi pe cele două. Potrivit Sfântului Ioan

Hrisostom (care a dat formă Liturghiei euharistice cel mai des celebrată în Biserica Ortodoxă)

există alături de Euharistie şi „taina frăţietăţii”, adică slujirea pe care credincioşii trebuie să o

ofere în afara locului de slujire, în locurile publice, pe altarul inimilor vecinilor lor102. Cine „a

devenit membru al Bisericii şi-a luat sarcina mântuirii aproapelui său”103, spune Sfântul Ioan

Hrisostom.

Pornind de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu (philantropia divină), teologia

ortodoxă dezvoltă o impresionantă teologie a slujirii omului. Ea arată că omul are nu numai o

valoare unică, ci şi o chemare, o misiune şi o responsabilitate unică în această viaţă. În locaşul

Bisericii „se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara Bisericii există

numeroase altare pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste altare sunt

semenii noştri în realitatea lor concretă, faţă de care noi suntem preoţi”104.

99 Ibidem.100 Pr. Petraru Gheorghe, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iaşi, 2002, p. 176.101 Ion Bria, Martyria / Mission, p. 66-71.102 Ion Bria, Martyria / Mission, p. 71.103Jean Chrysostome. Introduction, texte critique, traduction et notes par Jean Dumortier (Sources Chrétiennes,

no. 117), Les Editions du Cerf, Paris, 1966, Scrisoarea 2, p. 53, apud. Valer Bel, Dogmă şi propovăduire, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 135.104 Valer Bel, Dogmă şi propoveduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 136.

21

III. Vocaţia misionară a omului în Noul Testament

Fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în

Sfânta Scriptură, nu putem vorbi de misiune creştină. „Misiunea Bisericii se articulează la

Revelaţie, natural, ontologic”.105 Noul Testament este un document fundamental pentru

misiunea Bisericii în lume, incluzând o diversitate de teologii misionare, toate înţelese în

perspectiva Revelaţiei desăvârşite a lui Hristos şi a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în

Biserică.106 Noul Testament oferă elemente despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, despre

datoria evanghelizării, despre mărturia creştină şi viaţa în Hristos, despre slujirea creştină.

1. Trimiterea şi responsabilitatea misionară a omului după Sfintele Evanghelii şi

Faptele Sfinţilor Apostolilor

Sfintele Evanghelii sunt scrieri cu caracter narativ, evocând fapte ce s-au petrecut în

trecut. Cu toate acestea, exegeţii moderni au evidenţiat sensul teologic şi misionar-pastoral al

acestor naraţiuni. Sfintele Evanghelii fac apel la trecut pentru a lămuri sensul credinţei

creştine în prezent.

Comunităţile din care şi pentru care s-au scris Evangheliile erau comunităţi proaspăt

formate prin eforturile misionare ale Bisericii. Există motive ca să credem că aceste

comunităţi erau „mixte”, cu alte cuvinte, formate atât din evrei creştini cât şi dintr-o

majoritate covârşitoare de creştini proveniţi dintre păgâni. Această convieţuire trebuia să

provoace anumite probleme de adaptare. Este foarte probabil faptul că Evangheliile erau

destinate să dea aceloraşi comunităţi perspective diferite într-o perioadă dificilă, întrucât se

luptau cu întrebări fundamentale privind responsabilitatea creştină faţă de lume107.

Din aceste motive, Sfintele Evanghelii sunt literatură misionară în adevăratul sens al

cuvântului. Ele nu sunt material de propagandă destinat încreştinării necredincioşilor. Ele sunt

documente misionare pentru Biserica însăşi menite să justifice, să reînnoiască şi să motiveze

revendicarea de către aceasta a moştenirii preoţiei lui Iisus Hristos, preoţie care depăşeşte

orice graniţă.108

105 Pr.dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi, 2006, p.

91.106 Ibidem, p. 105.107 Senior, Donald and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission, Orbis Books, Maryknoll,

New York 10545, 1999, p. 211.108 Ibidem.

22

Sfânta Evanghelie de la Matei are ca temă centrală misiunea universală a Bisericii.

David Bosch afirmă că Evanghelia de la Matei este un text misionar pentru că „la baza scrierii

Evangheliei sale a stat viziunea misionară a lui Matei şi nu dorinţa de a relata comunităţii

viaţa lui Iisus. Aceasta pentru că el a dorit să arate comunităţii aflate în criză direcţia spre care

să se îndrepte şi cum trebuie ea să înţeleagă chemarea sa la misiune”.109 Porunca misionară de

la (Mt.28, 16-20): „faceţi ucenici din toate neamurile” este o dovadă suficientă în acest sens,

vocaţia misionară a omului concretizându-se aici în calitatea de a fi ucenic. Prezenţa unui

discurs explicit misionar (cap. 10) demonstrează o dată în plus faptul că problema vocaţiei

misionare împlinită în cei trimişi la propovăduire, este un subiect de primă importanţă în

teologia Evangheliei. Vocaţia misionară a omului nu se limitează însă doar la simplul fapt al

trimiterii ucenicilor în lume pentru a vesti cuvântul Evangheliei lui Hristos sau la facerea de

ucenici în toate neamurile. Ea presupune şi mărturia calităţii de ucenic al lui Hristos prin

sfinţenia vieţii.

După ce trasează profilul moral al ucenicilor (capitolul 5), Sfântul Evanghelist Matei

prezintă trimiterea la propovăduire a acestora (capitolul 10) cu scopul de a învăţa toate

neamurile (Mt. 28, 19-10).

Calităţile ucenicilor mărturisite prin sfinţenia vieţii. Creştinii sunt chemaţi să

exprime credinţa lor într-o spiritualitate autentică, într-un chip de vieţuire fără ambiguităţi,

ceea ce nu înseamnă fără risc şi suferinţă. În predica de pe munte Mântuitorul Iisus Hristos

descrie calea vieţii nu ca un învăţător de porunci, ci ca Unul ce este Calea, Adevărul şi Viaţa.

El este, cum spun asceţii, locul spre care alergăm şi calea alergării noastre. Morala creştină este

personalizată în Fiul întrupat, Care dă mărturie înaintea oamenilor despre iubirea lui

Dumnezeu. De aici şi frumuseţea interioară a poruncilor evanghelice.

Evanghelia lui Hristos este împlinirea Legii „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea

sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Dar Iisus nu face doar o altă

expunere şi o interpretare autentică a Legii, ci descoperă noile valori ale Împărăţiei lui

Dumnezeu (Mt. 13, 52), necunoscute în Vechiul Testament. Noutatea Evangheliei stă în faptul că

ea nu se limitează la respingerea păcatelor, ci ia în considerare, ca motiv exclusiv al faptelor,

iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată

inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a

doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două

porunci atârnă toată legea şi proorocii” (Mt. 22, 37-40). Dar aceasta nu în sens general, ci în

sens particular. De aceea, morala creştină nu vorbeşte de fapte în general, ci în mod specific:

109 David Bosch, Transforming Mission. Paradigm Shifts în Theology of Mission, Orbis Books, Maryknoll, New

York 1054, 997, p. 57.

23

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt. 5, 7).110 „Voi sunteţi sarea pământului;

dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară

şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de

munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează

tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă

faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”  (Mt. 5, 14-16).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos din predica de pe munte, sinteza

propovăduirii Sale, arată că viaţa creştină trăită în duhul Evangheliei constituie unul din cele

mai eficace mijloace de misiune creştină. Căci prin întâlnirea personală cu Dumnezeu şi trăirea

în mediul iubirii dumnezeieşti, creştinii devin sarea pământului şi lumina lumii, ajutând pe

oameni să-şi găsească adevăratul sens şi împlinirea vieţii în Hristos.111

Pericopa reprezintă afirmarea identităţii unice a apostolilor, o identitate care depinde

de lucrarea harică a Tatălui ceresc. Apostolii – primitorii binecuvântaţi ai împărăţiei – sunt de

o importanţă vitală pentru realizarea misiunii lui Dumnezeu în lume.

Ei sunt sarea şi lumina fără de care lumea nu poate supravieţui şi rămâne în întuneric.

Misiunea este realizată nu doar în cuvânt (Mt. 10, 7; 28, 19-20) dar şi în faptele existenţei

cotidiene. Ceilalţi, urmărindu-i, vor şti că priorităţile acestor oameni s-au schimbat – că

înaintea lor se află ceva de o inestimabilă valoare, ceva care luminează şi aduce preamărire lui

Dumnezeu, dar, ca să-şi ducă la bun sfârşit misiunea, sarea trebuie să fie sare şi lumina,

lumină. Ar fi de neconceput ca sarea să nu-şi îndeplinească rolul de a săra şi lumina de a

lumina; faptele bune, cu ajutorul cărora lumina poate fi arătată, nu sunt altceva decât

respectarea poruncilor, dreptatea Legii Vechi împlinită în Iisus Hristos.112

Toţi creştinii sunt datori să-L mărturisească pe Hristos în faţa oamenilor (Mt. 10, 32),

adică unul faţă de altul, în public nu numai privat, adică nu numai ca pe o declaraţie de credinţă

personală, făcută în faţa propriei conştiinţe, ci ca pe o mărturisire de credinţă publică prin cuvânt

şi faptă. Această exigenţă este atât de categorică, încât Mântuitorul Iisus Hristos nu se mulţumeşte să

spună numai afirmativ: "Pe cel ce mă va mărturisi în faţa oamenilor...", ci revine, ca

întotdeauna în vorbirea biblică, repetând ideea şi la modul negativ, spre a o întări, zicând: "dar de

cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu

Care este în ceruri" (Mt. 10, 33).113

110 Pr.prof.dr. I.Bria, Credinţa pe care o mărturisim, p. 248, apud. Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în

lumea contemporană. 2 Exigenţe, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 190.111 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe, p. 181.112 Hagner, Donald A., Word Biblical Commentary, Volume 33a: Matthew 1-13, (Dallas, Texas: Word Books,

Publisher) 1998.113 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe, p. 172.

24

Discursul misionar de la Matei 10. Discursul misionar începe cu adevărat la Mt. 9,

36. După o scurtă prezentare a activităţii de învăţător şi a celei taumaturgice a Mântuitorului

Iisus Hristos (Mt. 9, 35; cf. 4, 23), evanghelistul subliniază compasiunea Lui faţă de

secerătorii recoltei pentru care se roagă (Mt. 9, 38). Secţiunea cuprinde întreg capitolul 10 şi

se încheie la Mt. 11, 1, fiind o îmbinare între pericopa de la Sfântul Evanghelist Marcu, în

care este surprinsă trimiterea celor doisprezece (Mc. 3, 13-19; 6, 7-11), discursul misionar

găsit în documentul Quelle (cf. Lc. 10, 1-23) şi discursul apocaliptic al Sfântului Marcu (Mc.

13, 9-13).114 Pe lângă textul de la Sfântul Marcu şi documentul Quelle, Matei adaugă elemente

proprii (Mt. 10, 5-6). Faptul că Evanghelistul Matei foloseşte discursul apocaliptic al lui

Marcu (care se referă la viaţa comunităţii creştine după moarte lui Iisus Hristos) arată că

evanghelistul utilizează această pericopă nu ca o simplă evocare a unui moment din viaţa

Mântuitorului, ci şi ca o evidenţiere a trimiterii comunităţii Sale la misiune.

Efortul misionar al Bisericii, ca de altfel creştinismul însuşi, este înrădăcinat în puterea

şi chemarea lui Dumnezeu. Aceasta este importanţa secţiunii ce deschide acest discurs.

Ucenicii trebuie să se roage ca Dumnezeu să trimită lucrătorii pentru a secera recolta (Mt. 9,

38). Hristos, ca trimis al lui Dumnezeu, este Cel care îi cheamă pe cei doisprezece şi-i trimite

la misiune ca „apostoli” (Mt. 10, 1-5).

Scopul şi conţinutul misiunii comunităţii creştine este acelaşi ca al misiunii lui Iisus

Hristos. Acesta cuprinde atât vestirea împărăţiei lui Dumnezeu cât şi vindecarea şi eliberarea

pe care Însuşi Iisus Hristos a adus-o: „Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat

împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi,

pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10, 7-8). În discursul din capitolul

10, un element important, acela „de a învăţa”, nu este menţionat. Evanghelistul Matei pare să

păstreze acest element cheie până la final (Mt. 28, 20) când, în conformitate cu Evanghelia,

ucenicii vor fi ascultat toate învăţăturile Mântuitorului115 şi în lumina Învierii vor fi înţeles

taina persoanei, lucrării şi misiunii Lui în lume116.

Misiunea comunităţii este evidenţiată şi în mesajul eshatologic al Mântuitorului Iisus

Hristos. Misionarul trebuie să călătorească cu bagaje puţine (cf. Mt.10, 9-15): „Să nu aveţi

nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine,

114 Senior, Donald and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission., p. 250.115 J. Meier, The vision of Matthew, Theological Inquiries Series (New York: Paulist Press, 1978), p. 107, apud,

Senior, Donald and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission, p. 251.116 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, p. 12; Pr. Prof. Dr. Valer

Bel, Hristologia. Persoana lui Iisus Hristos, curs pentru studenţii Faculatăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul

Universităţii Babeş-Bolyai, p. 23.

25

nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa” pentru că nu mai este

mult timp până va veni Fiul Omului (Mt. 10, 23). Acest element se potriveşte cu tema

mateeană a istoriei mântuirii. Timpul inaugurat de Iisus Hristos şi trăit în Biserică este timpul

eshatologic. Datorită faptului că este un timp decisiv este şi un timp al crizei şi al dezbinării

(cf. Mt. 10, 34-39).

La fel ca Învăţătorul lor, misionarii trebuie să se aştepte la opoziţie şi persecuţii (Mt.

10, 26-23). Persecuţiile vor fi din două părţi, atât din partea iudeilor (Mt. 10, 17), cât şi din

partea a păgânilor (Mt. 10, 18). Însă ca în cazul lui Iisus Hristos, această ostilitate se

dovedeşte a fi, în cele din urmă, neputincioasă (Mt.10, 22).

În acele momente, misionarii trebuie să-şi pună nădejdea în Sfântul Duh care vorbeşte

prin ei: „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se

va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui

vostru este care grăieşte întru voi” (Mt. 10, 19-20) – pentru că întreaga lor activitate este sub

purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Mt. 10, 28-33). Prin urmare, propovăduirea lor trebuie să

fie curajoasă şi fără frică (Mt. 10, 26-27).

O temă importantă a întregului discurs este identificarea lui Iisus Hristos înviat cu

misionarii Săi. Aceasta se vede în versetele 24-25: „Nu este ucenic mai presus de învăţătorul

său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi

slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii

lui?”. Şi chiar mai explicit în Mt.10, 40-42: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi

cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în

nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept

răsplata dreptului va lua”. Misiunea va reprezenta până la sfârşitul veacurilor un proces

dificil, întâmpinând opoziţii diverse.

Identificarea celui care trimite cu cel ce este trimis e o temă întâlnită în literatura

iudaică şi este folosită de evanghelistul Matei pentru a sublinia prezenţa lui Hristos cel înviat

şi în cei ce în aparenţă sunt neimportanţi „aceştia mai mici” (Mt. 10, 42) care propovăduiesc

Evanghelia.117

Trimiterea finală, Matei 28, 16 -20. Mulţi comentatori consideră că acest segment

este o sinteză a întregului mesaj al Evangheliei. Nu trebuie să uităm că această sinteză are o

încărcătură misionară, scoţând în evidenţă structura dinamică a întregii Evanghelii. Pasajul ia

forma unei trimiteri, care ne aduce aminte de trimiterile profeţilor din Vechiul Testament.118

117 Senior, Donald and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission, p. 251.118 Ibidem.

26

Textul se deschide cu imaginea celor unsprezece apostoli care merg în Galileea la

locul la care le-a poruncit lor Iisus (Mt.28,16). Acesta este un vârf de munte, loc al

descoperirilor în Evanghelia de la Matei. Arătarea plină de slavă a lui Iisus Hristos face ca

toate ezitările ucenicilor să fie înlăturate şi trezeşte în aceştia veneraţia: „Şi văzându-L, I s-au

închinat, ei care se îndoiseră” (Mt. 28,17). Mărturisirea lui Iisus Hristos despre Sine: „Datu-

Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18) aminteşte despre Fiul Omului din

(Daniel 7, 14): „Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile

şi limbile Îi slujeau Lui” şi subliniază autoritatea lui Hristos, autoritate pe care se

fundamentează misiunea universală a Bisericii. Bazele hristologice ale misiunii sunt

evidenţiate de altfel în întreaga teologie misionară a Sfântului Evanghelist Matei.

În trimiterea finală „matheteusate panta ta ethne, baptizontes... didaskontes autous

(faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i... învăţându-i) 119” (Mt. 28, 19-20) trei

termeni subliniază esenţa misiunii: faceţi ucenici, botezaţi, învăţaţi. Ne vom referi în

continuare la fiecare dintre aceşti termeni.

Pentru subiectul nostru este util să ne oprim asupra întregului câmp semantic al

termenilor mathetes (ucenic) şi matheteuein (a face ucenici). Tema uceniciei este centrală în

Evanghelia de la Matei şi în concepţia mateeană despre Biserică şi misiune. Verbul

matheteuein (a face ucenici) se întâlneşte doar de patru ori în Noul Testament, de trei ori în

Sfânta Evanghelie de la Matei (Mt.13, 52; 27, 57; 28, 19) şi o dată în Fapte 14, 21.

Cea mai evidentă utilizare a verbului este la Mt. 28, 19. Este de asemenea singurul loc

în care este folosit la modul imperativ: (matheteusate) „faceţi ucenici!” şi este considerat a fi

termenul central al „trimiterii finale” şi chiar inima acestei trimiteri.120 Celelalte două verbe

„botezându-le” şi „învăţându-le” sunt subordonate primului termen, ele descriind forma ce

trebuie să o ia această „facere de ucenici”.121 A face ucenici sau învăţăcei înseamnă pentru

Sfântul Evanghelist Matei „iniţierea în viaţa lui Hristos”122…... „Scopul general al misiunii

este ajungerea tuturor oamenilor la statutul de creştini adevăraţi”123.

În contrast cu utilizarea rară a verbului matheteuein (a face ucenici) substantivul

mathetes (ucenic) este un termen întâlnit atât în Sfintele Evanghelii, cât şi în Faptelor

119 The Greek New Testament, Fourth Revised Edition edited by Barbara Aland, Kurt Aland, Johannes

Karavidopoulos, Carlo M. Martini, and Bruce M. Metzger in cooperation with the Institute for New Testament

Textual Research, Münster/Westphalia, United Bible Societies, Stuttgart, 1994.120 David Bosch, op.cit., p. 73.121 Ibidem.122 Gheorghios D. Metallions, Parohia. Hristos în mijlocul nostrum, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 20.123Trilling, Wolfgang, Das whare Israe: Studien zur Theologie des Matthäus-Evanghelismus, Munich: Kösel-

Verlag, p. 50, 1964, apud. David Bosch, op.cit., p. 73.

27

Apostolilor. În Evanghelia de la Matei termenul mathetes (ucenic) are de departe un rol mai

important şi un înţeles mai bogat decât la ceilalţi evanghelişti. Termenul ucenic este la

evanghelistul Matei singurul nume dat celor ce-L urmează pe Hristos124 şi nu se referă doar la

cei doisprezece ca Marcu şi Luca. Când este utilizat termenul, cei doisprezece sunt incluşi

între cei ce primesc acest apelativ.125 Pentru Matei primii discipoli sunt un prototip în

Biserică. Termenul se extinde astfel pentru a include între ucenici şi ucenicii din timpul

evanghelistului.

Legătura dintre comunitatea ucenicilor lui Iisus şi cea a ucenicilor din timpul

evanghelistului Matei este realizată prin acest imperativ: (matheteusate) „faceţi ucenici!”

(Mt. 28, 19).126 Cu alte cuvinte cei ce au fost ucenicii lui Iisus Hristos istoric trebuie să facă pe

alţii ceea ce ei înşişi sunt: ucenici. În concluzie, pentru evanghelistul Matei nu există o

discontinuitate între istoricitatea Mântuitorului şi timpul Bisericii. Relaţia trecută dintre

Învăţătorul şi primii Săi ucenici este transformată în ceva ce depăşeşte graniţa istoriei şi din

care se hrăneşte prezentul.

Toţi cei ce-L urmează pe Hristos din toate neamurile (Mt. 28, 19) şi în orice timp sunt

ucenici ai Lui Hristos. Iar dacă sunt ucenici ai Lui sunt şi trimişi ai Lui.

Cei care deţin această calitate sunt cei care aşteptă împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 5,

20), ei sunt sarea pământului şi lumina lumii (Mt. 5, 13 ş.u.). Dumnezeu este Tatăl lor şi ei

sunt fii lui Dumnezeu (Mt. 5, 9; 5, 42) şi ai împărăţiei lui Dumnezeu (Mt. 13, 38), iar în

calitate de fii ei sunt „scutiţi de dări” (Mt. 17, 25 ş.u.). Ei sunt fraţi unii pentru alţii (Mt. 5, 22,

23, 24, 47; 18, 15, 21, 35; 23, 8) chiar slugi unii altora.

Al doilea termen care face referire la esenţa misiunii creştine este a boteza.

Evanghelistul Matei pune botezul înaintea poruncii de a învăţa, cu toate că practica misionară,

în perioada catehumenatului, presupunea învăţarea şi apoi botezarea.127 El propune

124 David Bosch, op.cit., p. 73.125 Ibidem, p. 74.126 Ibidem.127 În ediţiile Sfintei Scripturi ale Sfântului Sinod al BOR traducerea acestui text este următoarea: „învăţaţi toate

neamurile, botezându-le…”, traducătorii au ales această formulă întrucât a face ucenici presupune implicit şi

învăţarea. Verbul mantano de la care derivă mathetes şi matheteusate are înţelesul de a învăţa, fie prin asimilarea

unei învăţături, fie prin experienţa altcuiva. (Constantin Preda, Condiţia ucenicului şi exigenţele misiunii potrivit

scrierilor Sfântului Luca în „Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură şi în istorie”, Editura Renaşterea, Cluj-

Napoca, 2006, p. 69). După această traducere componentele esenţiale ale misiunii creştine, conform marii

porunci misionare de la sfârşitul Evangheliei de la Matei (28, 19-20) sunt: evanghelizarea: „mergeţi şi învăţaţi

toate neamurile”; încorporarea sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos, în care participăm la viaţa de

comuniune a Sfintei Treimi: „botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi al Sfântului Duh” şi îndemnul de a

stărui în dreapta credinţă (1 Tim. 1, 10) în sfinţenie, mărturie şi slujire; „învăţându-le să păzească toate câte v-

28

misionarilor o întoarcere la forma originară de modus operandi: mai întâi botezarea

convertiţilor şi apoi învăţarea lor.128

Secvenţa botezând şi învăţând nu este o eroare doctrinară, ci este în mod conştient

utilizată de Matei. Prin botez oamenii sunt chemaţi să devină ucenici ai lui Hristos. Botezul nu

este un act uman sau o decizie umană, ci o împărtăşire de har pe care oamenii o primesc în

dar. Prin această Sfântă Taină cel care este botezat ia parte la întreaga plinătate a

promisiunilor divine şi primeşte iertare de păcate.129 Chiar dacă iertarea păcatelor – idee

centrală în Evanghelia lui Matei130 – nu este pomenită în trimiterea finală, aceasta este inclusă

în mod evident în formula baptismală. „Celui ce a devenit ucenic prin botez, păcatele i-au fost

iertate”131.

Botezul are şi o dimensiune eclesiologică. În perspectivă misionară, prin Taina

Sfântului Botez se formează comunitatea creştină sau Biserica. Acest accent eclesial este în

armonie cu întregul ton al Evangheliei de la Matei.132

Un alt termen care subliniază esenţa misiunii este didasko (a învăţa). În timp ce Marcu

foloseşte kerysso (a propovădui) şi didasko (a învăţa) ca sinonime, Matei în mod constant

face distincţie între cei doi termeni.133 La Matei a predica sau a propovădui se referă

întotdeauna la un mesaj adresat celor din afară, cei doi termeni sunt utilizaţi în mod frecvent

împreună cu Evanghelia Împărăţiei. Expresia a propovădui Evanghelia (Împărăţiei) este

uneori utilizată cu o referinţă specifică la o viitoare misiune printre neamuri (Mt.24, 14; 26,

13; 10,7). Iisus Hristos nu predică/propovăduieşte niciodată apostolilor, El îi învaţă. De ce

atunci El renunţă la această terminologie evident misionară în trimiterea finală? De ce nu

apare nici un cuvânt despre predică/propovăduire (termen utilizat de nouă ori de Matei),

propovăduirea Evangheliei (termen utilizat de patru ori de Matei), evanghelizare (termen

utilizat o dată de Matei)? Acesta este tipul de terminologie utilizat de Iisus în descrierea

evenimentului trimiterii de la (Matei 10). Prin urmare de ce nu sunt utilizaţi aici într-o

trimitere care implică o răspândire universală?134

am poruncit Eu vouă“ (Pr. prof. dr. Ioan Ică, Dreifaltigkeit und Mission, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai.

Theologia Orthodoxa”, XLII, 1997, nr. 1-2, p. 16, apud. Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea

contemporană 1. Premise teologice, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 92).128 David Bosch, op.cit., p. 78.129 Gerharrd Friederich, Die formale Struktur von Mt. 28, 18-20, Zeitschrift für Theologie und Kirche vol 80,

1983, p. 182, apud. David Bosch, op.cit., p. 79. 130 David Bosch, op.cit., p. 79.131 Gerharrd Friederich, op.cit., p. 183, apud. David Bosch, op.cit., p. 79.132 Senior, Donald and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission...., p. 252.133 Trilling, Wolfgang, op.cit., p. 36, apud. David Bosch, op.cit., p. 66.134 David Bosch, op.cit., p. 66.

29

Pentru a da un răspuns întrebărilor de mai sus este important să ştim că pentru Sfântul

evanghelist Matei a învăţa nu presupune în principal o activitate intelectuală. Învăţătura lui

Iisus este un apel la voinţa ascultătorilor, este o chemare la o decizie concretă de a-l urma pe

Hristos şi de a te supune voinţei lui Dumnezeu.135

Aşadar, ceea ce trebuie să-i înveţe apostolii pe noii discipoli, pe noii misionari, după

Mt. 28, 20, este să se supună voii lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea revelată în activitatea

arhierească şi învăţătorească a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin această învăţătură se

păstrează legătura dintre Iisus Hristos istoric şi Iisus Hristos înălţat cu trupul la cer. Cei care

sunt botezaţi de Sfinţii Apostoli şi primesc învăţătura îl primesc pe Hristos Însuşi chiar dacă

nu sunt contemporani cu El. Contactul lor nu este cu o putere impersonală ci cu Viaţa Însăşi.

Acesta este conţinutul învăţăturii şi a fi învăţat este însuşirea celui ce devine ucenic şi trimis

al lui Hristos în lume.

Sfântul Evanghelist Marcu, considerat de majoritatea cercetătorilor Noului

Testament primul evanghelist care a scris o Evanghelie,136 defineşte în termeni hristologici

adevărata calitate de ucenic137 şi de trimis a fiecărui om. Încă în timpul activităţii publice a

Mântuitorului n-au lipsit laicii care mărturiseau şi răspândeau cuvântul Evangheliei, pe care Iisus

nu i-a oprit; pe unii chiar i-a trimis să-L vestească. Astfel, când Apostolul Ioan I-a adus la

cunoştinţă că cineva scoate demoni în numele Lui (Mc. 9, 38), „Iisus a zis: Nu-l opriţi, că nu este

nimeni care să facă o minune în numele Meu şi după aceea să poată degrabă să Mă vorbească de

rău. Fiindcă cel ce nu-i împotriva noastră este pentru noi” Mc. 9, 39-40). Pe altul după ce-l

vindecase, l-a trimis acasă, cerându-i să vestească printre ai săi credinţa în El: „Mergi la casa ta,

la ai tăi şi spune-le cât a făcut Domnul pentru tine şi cum te-a miluit. Iar el a plecat şi a început

să vestească în Decopole câte a făcut Iisus pentru el; şi toţi se minunau” (Mc. 5,19-20).138

Felul în care ei percep sau se raportează la identitatea lui Iisus Hristos face diferenţa

între conducătorii orbi (pentru care totul e ascuns cf. Mc. 4,10-13) şi discipolii aleşi (cei

cărora le este revelată taina împărăţiei cf. Mc. 4, 10). Pentru Marcu, taina persoanei divino-

umane a lui Iisus Hristos este revelată de moartea Sa şi Învierea dătătoare de viaţă.

Recunoaşterea Lui ca Fiu al Omului în suferinţă, Care îşi dă viaţa pentru a răscumpăra

păcatele celor mulţi este piatra de temelie a adevăratei credinţe. Lucrările lui Hristos,

învăţăturile Lui, identitatea Sa mesianică, calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu – toate acestea

trebuie văzute în lumina Patimilor şi a Învierii. Slujirea dătătoare de viaţă a lui Hristos este

135 Ibidem.136 Senior, Donald and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission, p. 212.137 Ibidem, p. 226.138 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe Presa Universitară Clujeană,

Cluj-Napoca, 2002, p. 172.

30

fundamentul Bisericii înseşi, inclusiv scopul misiunii şi felul în care aceasta se realizează.

Astfel măsura în care ucenicii sunt capabili să înţeleagă crucea este măsura în care ei înţeleg

semnificaţia împărăţiei lui Dumnezeu.

Acest mesaj al kerigmei stă la baza felului în care Marcu îi zugrăveşte pe ucenici. De

la început este evident că ei reprezintă comunitatea creştină însăşi. Ei primesc chemarea de a-l

urma pe Hristos şi să fie părtaşi misiunii Lui eshatologice ca „pescari de oameni” (Mc. 1, 16-

20; 2,14). Ei sunt însoţitorii Lui Iisus şi martori privilegiaţi ai actelor Sale mântuitoare. Dintre

ucenici Iisus îi alege pe cei doisprezece, un semn al răscumpărării promise a lui Israel (Mc. 3,

13-19). Ei sunt trimişi ca misionari să facă ceea ce făcea Iisus Hristos (Mc. 3, 14; 6, 7-13,

30). Ucenicii sunt cei care primesc învăţătura de la Însuşi Mântuitorul (Mc. 4, 10-11; 7, 17; 9,

28; 10, 10, 23, 32, 42; 12, 43; 13,1-2). Li se promite ca răsplată împărăţia (Mc. 10, 28-31).

Acest întreg spectru de experienţe – chemarea, părtăşia cu Hristos, participarea la slujirea Sa

arhierească şi promisiunea răsplătirii – reflectă în mod evident chiar viaţa creştină.139

În a doua parte a Evangheliei sale (Mc. 8, 21-10, 52) tema pătimirii apare în mod

evident legată de adevăratele calităţi ale ucenicului lui Hristos. Întrebării cheie din Sfânta

Evanghelie: „Cine zic oamenii că sunt?”(Mc.8, 27) Petru îi răspunde: „Tu eşti Hristosul”

(Mc.8, 29). În secţiunea următoare, (Mc.8,31-33) se vădeşte faptul că percepţia sfântului Petru

despre Mesia este greşită, aceasta pentru că nu include legătura esenţială cu patima: „Şi a

început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni,

de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Şi spunea acest

cuvânt pe faţă. Şi luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească” (Mc.8, 31-32). Petru

protestează împotriva faptului că Fiul Omului trebuie să pătimească. Iisus Hristos respinge

dur atitudinea apostolului „Mergi, înapoia mea, satano! Că tu nu cugeţi cele ale lui

Dumnezeu, ci cele ale omenilor” (Mc.8, 33) şi subliniază înaintea tuturor necesitatea crucii

pentru cei ce-L urmează pe El „Şi chemând la Sine mulţimea împreună cu ucenicii Săi, le-a

zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze

Mie” (Mc.8, 34). Crucea este adevărata însuşire a uceniciei şi a celui chemat de Hristos.

Evanghelistul Marcu face din cruce paradigma adevăratei calităţi de ucenic140 şi de

trimis. Chiar dacă nu apare în textul citat trimiterea ci numai chemarea, aceasta este de la sine

înţeleasă. Trimiterea apare legată de chemare în alte locuri: „Veniţi după Mine şi vă voi face

să fiţi pescari de oameni” (Mc. 1, 17); „Şi s-a suit în munte şi a chemat la Sine pe cine a

voit... şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli ca să fie cu El şi să-i trimită

să propovăduiască” (Mc. 3, 13-14).

139 Ibidem, p. 226.140 Ibidem, p. 227.

31

Ucenicii au avut privilegiul să primească învăţătura direct de la Mântuitorul şi acelora

care l-au urmat pe El le promite viaţa veşnică (Mc.10, 28-30). Ei sunt trimişi să facă ceea ce

Hristos a făcut, dar această misiune a lor va fi autentică doar atunci când îşi vor fi asumat

crucea.

Sfântul Evanghelist Marcu îşi încheie Evanghelia cu următoarele cuvinte: „La urmă,

pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi

împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Şi le-a zis: Mergeţi în

toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16, 14-15). Pe ucenicii pe care

i-a mustrat pentru necredinţa lor în Învierea Lui, Mântuitorul Iisus Hristos îi trimite în lume

pentru predicarea Evangheliei. Această acţiune este prima exigenţă a misiunii creştine141.

Vestirea istorică a lui Hristos, predicarea Evangheliei constituie o obligaţie permanentă ce

revine întregii Biserici şi fiecărui om în parte, o „trimitere” de la care aceştia nu se pot

sustrage, deoarece predicarea Evangheliei vizează convertirea prin credinţă142 şi botezul, acte

mântuitoare (Mc. 16, 14).

În scrierile Sfântului Evanghelist Luca se pot identifica elemente specifice care dau

consistenţă unei paradigmei misionare lucanice143. Ne vom opri însă doar la acele componente

care sunt semnificative pentru tema noastră, fapt pentru care vom face referire mai întâi la

pnevmatologia Sfântului Evanghelist Luca. Comunitatea sa ştia că Iisus este Cel înălţat şi au

înţeles că a-l urma pe Iisus Hristos, în împrejurări complet diferite, nu putea însemna o simplă

imitare a Sa ori o reproducere a trecutului, ci o reinterpretare a acestei chemări144. În acelaşi

timp, era necesar să li se arate că nu există motive să-şi piardă speranţa. Povestea celor doi

ucenici care merseseră la Emmaus (Luca 24, 13-35) a fost repovestită de Luca tocmai din

acest motiv – din moment ce Iisus Hristos putea fi experimentat acum într-un cu totul alt fel,

credincioşii nu trebuie lăsaţi pradă deznădejdii145.

Hristos cel înviat este prezent în comunitate în primul rând prin Duhul Sfânt. Sfântul

Evanghelist Marcu şi Sfântul Evanghelist Matei nu se referă foarte mult la Duhul Sfânt şi îl

leagă arareori de misiune. Printre cei patru evanghelişti, Luca poate fi considerat „teolog al

Sfântului Duh”146. Luca a înţeles că misiunea lui Iisus şi activitatea sa sacerdotală trebuiau se

continuă în Biserică şi această continuă prezenţă a Arhiereului Hristos era mijlocită de Duhul

141 Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

2002, p. 15.142 Ibidem, p. 19.143 Vezi David Bosch, op.cit., p. 113-122.144 cf. Schweizer, Eduard, Jesus. Richmond: John Knox, 1971, p. 150, apud. David Bosch, op.cit., p. 119.145 Ibidem.146 Senior şi Stuhlmueller, op. cit.,p. 277.

32

Sfânt. El nu a introdus această noţiune doar la Cincizecime. Lucrarea pământească a lui Iisus

Hristos este descrisă în termenii călăuzirii Sfântului Duh.

Ideea de a fi călăuzit în misiune de către Duhul Sfânt este aplicată şi activităţii

sacerdotale a ucenicilor. Ei vor deveni martorii lui Iisus în momentul în care ei sunt

„îmbrăcaţi” cu putere de sus (Luca 24, 49; Fapte 1, 8). Acelaşi Duh, cu a cărui putere Iisus a

mers în Galileea îi călăuzeşte pe ucenici în misiune şi îi inspiră. În fiecare etapă, misiunea

Bisericii este atât inspirată cât şi confirmată de către manifestarea Sfântului Duh147.

Evenimentul decisiv este, desigur, Cincizecimea. Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui Iisus

Hristos la botezul Său (Luca 3, 21), iar acum Duhul Sfânt coboară sub formă de limbi ca de

foc (Fapte 1, 5); în felul acesta lucrarea Sfântului Duh este atât distinctă de lucrarea lui Iisus

Hristos, dar în strânsă legătură cu aceasta. Darul Duhului Sfânt este darul de a deveni parte

din misiune, pentru că misiunea este consecinţa directă a revărsării Sfântului Duh.

Pnevmatologia lui Luca exclude posibilitatea unei porunci misionare; presupune, mai

degrabă, o promisiune că ucenicii vor fi implicaţi în activitatea misionară. Aceste elemente l-

au determinat pe teologul Roland Allen să spună: „Sfântul Evanghelist Luca nu orientează

atenţia asupra unei voci externe, ci asupra unui Duh interior. Acest tip de poruncă este

specific Evangheliei. Ceilalţi conduc din afară, Hristos conduce dinăuntru; alţii comandă,

Hristos inspiră. În acest fel este prezentată porunca în scrierile lui Luca. El nu vorbeşte despre

oameni care se luptă ca să se supună poruncilor unui Stăpân iubit, ci despre oameni care,

primind Duhul Sfânt, sunt conduşi de către Duh în acord cu natura acestuia.”148

Mai mult decât atât, Duhul Sfânt nu doar iniţiază misiunea, ci îi şi învaţă pe misionari

cum trebuie să lucreze. Misionarii nu acţionează conform propriei lor voinţe, ei aşteaptă

poruncă de sus întrucât Sfântul Duh îi conduce.149 Spre exemplu convorbirea lui Filip cu

famenul etiopian este îndrumată de Duhul Sfânt „Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te

alipeşte de carul acesta” (Fapte 8, 29). Pentru înţelegerea celei de a doua scrieri a Sfântului

Luca acceptarea păgânilor la creştinism fără tăiere împrejur are o importanţă semnificativă.

Aceasta se întâmplă când Sfântul Duh se revarsă ca la o a doua Cincizecime150 şi peste

neamuri: „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care

ascultau cuvântul. Iar credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi

pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste neamuri” (Fapte 10, 44-45). În raportul pe

147 Ibidem, p. 275.148 Roland Allen, The Ministry of the Spirit: Selected Writings by Roland Allen, ed. David M. Paton. Grand

Rapids: Eerdmans, 1962, p. 5, apud. David Bosch, Transforming Mission, p. 112.149 Zingg, Paul, Die Stellung des Lukas zur Heidenmission, Neue Zeitschrift für Missionswissenschaft vol. 29,

1973, p. 208, apud. David Bosch, Transforming Mission, p. 114.150 David Bosch, Transforming Mission, p. 114.

33

care îl face comunităţii din Ierusalim Sfântul Apostol Petru explică faptul că Sfântul Duh i-a

poruncit să meargă în casa lui Cornelius „Iar Duhul mi-a zis să merg cu ei, de nimic

îndoindu-mă. Şi au mers cu mine şi aceşti şase fraţi şi am intrat în casa bărbatului”(Fapte 11,

12). Hotărârea luată de sinodul de la Ierusalim de a primi la creştinism pe cei de alte neamuri,

fără să fie circumscrişi este tot o decizie luată sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt (Fapte 15,

8, 28)151. De asemenea, Sfântul Duh este acela care alege în Antiohia pe Barnaba şi pe Saul

(Fapte 13, 2) pentru o misiune specială şi tot El îi trimite spre a împlini această misiune (Fapte

13, 4). Duhul Sfânt îl opreşte pe Sfântul Apostol Pavel să nu propovăduiască cuvântul în Asia

(Fapte 16, 6) şi prin viziunea bărbatului macedonean îl călăuzeşte spre Europa (Fapte 16, 9).

În toate aceste episoade este subliniat rolul Sfântului Duh de călăuzitor şi sfătuitor în

activitatea misionară a ucenicilor şi a Sfinţilor Apostoli.

În scrierile Sfântului Luca, Duhul Sfânt, călăuzitor şi sfătuitor în activitatea misionară,

dă putere (dynamis) celor trimişi în misiune. Faptul aceasta este valabil atât pentru activitatea

Mântuitorului Hristos – „Şi S-a întors Iisus în puterea Duhului în Galileea şi a ieşit vestea

despre El în toată împrejurimea” (Lc. 4, 14); „Adică despre Iisus din Nazaret, cum a uns

Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Acesta care a umblat făcând bine şi vindecând pe

toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El” (Fapte 10, 38), cât şi pentru cea a

Sfinţilor Apostoli „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în

cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Lc.24, 49); „Ci veţi lua putere, venind

Duhul Sfânt peste voi...” (Fapte 1, 8). Această investire cu puterea de sus se manifestă în

mărturisirile curajoase ale celor peste care a venit Duhul Sfânt. În Faptele Apostolilor, Sfântul

Luca foloseşte adeseori cuvintele parresia şi parresiazomai („neînfricat”; „a vorbi fără frică”)

(cf. Fapte 4, 13, 29, 31; 9, 27; 13, 46; 14, 3; 18, 26; 19, 8), care sunt atribute ale celor ce au

primit puterea Duhului Sfânt.

Un alt element din paradigma misionară lucanică ce are legătură cu tema noastră –

vocaţia misionară a omului – este calitatea de a fi martori ai acestor lucruri (Lc. 24, 48).

Substantivul „martor(i)” (martys, martires) este întâlnit de treisprezece ori în Faptele

Apostolilor şi doar o dată în Evanghelia de la Luca, în pericopa finală din ultimul capitol. În

Faptele Apostolilor „martor” devine un termen apropiat de „misiune”.152 Extensiunile

termenilor „apostol” şi „martor” sunt sinonime. Apostolii sunt cei care vor deveni martorii lui

Hristos (Fapte 1, 2, 8). Sfântul Apostol Petru îi spune lui Cornelius că Hristos s-a arătat „nouă

martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea

151 Senior şi Stuhmueller, Biblical Foundation for Mission, p. 275, apud. Bosch, p. 114.152 Gaventa, Beverly Roberts, „We will be my Witnesses”: Aspects of Mision in the Acts of the Apostles,

Missiology vol. 10, 1982, p. 416, apud. Bosch, op.cit., p. 116.

34

Lui din morţi” (Fapte 10, 41). La fel, în Antiohia Pisidiei Sfântul Apostol Pavel zice: „El S-a

arătat mai multe zile celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt

acum martorii Lui către popor” (Fapte 13, 31). Această înţelegere a calităţii de martor este

similară cu cea pe care o întâlnim în Evanghelia a patra când Iisus Hristos le spune ucenicilor:

„Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine” (In. 15, 27).

În acelaşi timp, termenul martor se extinde şi este aplicat şi altora cum ar fi Sfântul

Apostol Pavel (Fapte 22, 15; 26, 16) şi Sfântul Ştefan (Fapte 22, 20). În scrierile Sfântului

Luca se poate observa o deschidere a calităţii de martor spre alte persoane decât apostolii. Ca

o completare, putem spune că textul din Fapte 22, 20 face o aluzie la calitatea martor care este

pusă în legătură cu cea de martir.

În Faptele Sfinţilor Apostoli mărturia (martyria) se referă la întreaga acţiune de vestire

a cuvântului evangheliei. În Fapte 1, 22, Sfântul Luca citează cuvintele Sfântului Apostol

Petru care spune că îndatorirea noului apostol va fi să devină ca noi „martorul Învierii Sale”.

În altă parte, Sfântul Luca pare să sugereze că martyria nu este legată doar de Învierea lui

Iisus, ci de întreaga Sa viaţă şi slujire arhierească (cf. Lc. 24, 48; Fapte 13, 31). Hristos Însuşi

a vestit „Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu” (Lc. 4, 43; 8, 1; 9, 11; 16, 16). Acelaşi lucru îl

fac şi martirii din Faptele Apostolilor (cf. Fapte 8, 12; 19, 8; 20, 25; 28, 23, 31): vestea bună a

Împărăţiei lui Dumnezeu este Iisus Hristos întrupat, răstignit, înviat şi înălţat şi întreaga Sa

activitate mântuitoare.

Termenul martor se potriveşte foarte bine pentru ceea ce vrea să comunice

evanghelistul Luca. Este evident din Faptele Apostolilor că misiunea aceasta este încredinţată

unor oameni supuşi greşelii care nu pot face nimic cu de la ei putere, ci sunt continuu conduşi

de puterea Sfântului Duh. În altă ordine de idei, ei nu sunt chemaţi să realizeze nimic, ci doar

să arate ce a făcut Dumnezeu sau ce face El, să aducă mărturie despre ceea ce au văzut, auzit

şi atins (cf. I In. 1, 1). Sfântul Apostol Pavel şi alţii din „generaţia a doua” 153 nu L-au văzut,

auzit sau atins pe Iisus, dar evident, în opinia Sfântului Luca acest lucru nu face ca mărturia

lor să fie una inferioară. Ea are aceeaşi putere, poartă aceeaşi forţă de convingere şi izvorăşte

din aceeaşi chemare către cei care vor să o audă.

Apostolii au fost trimişi în mod special (Fapte 1, 8; 2, 41) pentru îndeplinirea „slujirii

cuvântului” (Fapte 6, 4), dar ei au fost ajutaţi în această slujire de diaconi (Fapte 6, 7-9; 7, 11-59;

8, 5,40) şi de credincioşi laici, bărbaţi şi femei, căci cerinţa Mântuitorului de a-L mărturisi în faţa

oamenilor nu se referă numai la Apostoli, ci la toţi creştinii, aceasta devenind temeiul general de

predicare a cuvântului şi de către toţi creştinii.

Noul Testament şi istoria Bisericii ne arată că mulţi credincioşi au urmat această exigenţă a

153 David Bosch, Transforming Mission, p. 116.

35

misiunii şi fiecare creştin era un agent viu în propagarea Veştii celei bune. Fiecare în cercul său

lucra printre neamuri pentru convertirea lor. Creştinii s-au simţit obligaţi să predice în cercuri tot

mai largi, năzuind să câştige pe cât mai mulţi pentru Hristos. Fiecare comunitate creştină era un

centru de răspândire a Evangheliei. Activitatea misionară se săvârşea neîncetat prin contact

personal, prin legături de rudenie şi prietenie şi prin participarea la adunările creştine pentru

învăţătură. Meseriaşi, soldaţi, comercianţi, sclavi, bărbaţi şi femei, toţi erau angajaţi în această

activitate misionară.

După dezlănţuirea prigoanei împotriva creştinilor în Ierusalim, aceştia s-au răspândit în

toată Palestina şi în împrejurimi. "Dar care se împrăştiaseră treceau din loc în loc binevestind

cuvântul" (Fapte 8, 4). Şi "cei ce se împrăştiaseră în urma necazului întâmplat pe timpul lui

Ştefan au trecut până-n Fenicia şi în Cipru şi-n Antiohia. Şi mâna Domnului era cu ei şi mare era

numărul celor ce au crezut şi s-au întors la Domnul" (Fapte 11, 19, 21). Aceştia au întemeiat

Biserica în Antiohia, unde credincioşii s-au numit pentru prima dată creştini (Fapte 11, 26).154

Creştinii se disting printr-o morală sensibil diferită de cea a vremii. Pentru mulţi, acest

lucru poate apărea ca un „scandal”, deoarece nu este în conformitate cu etica majorităţii sau a

societăţii în general. Dar prin acest “alt fel de viaţă” creştinii nu propovăduiesc alienarea de

comunitatea socială în care trăiesc. Dimpotrivă, ei sunt prezenţi şi solidari cu societatea în

care trăiesc, comunicând oamenilor viaţa lui Hristos, cu conştiinţa că „puţin aluat dospeşte

toată frământătura” (Lc. 13, 21).155

Sfântul Evanghelist Ioan, vorbind despre vocaţia misionară a omului, fundamentează

hristologic această calitate într-o formă mai evidentă decât evangheliştii sinoptici. În loc să fie

„chemaţi”, ca la sinoptici, apostolii sunt atraşi Iisus Hristos şi îşi desăvârşesc treptat

cunoştinţele despre El (cf. In. 1:15-19). Un criteriu fundamental îi aduce împreună pe

apostoli, precum şi pe toţi cei atraşi de mesajul Evangheliei acela de: a crede în Iisus Hristos

ca fiind singurul revelator al Tatălui.156

Dar „credinţa în Iisus Hristos” ca revelator al lui Dumnezeu, deşi este un aspect

important, nu reprezintă singura dimensiune a existenţei creştine relevată în Evanghelia a

patra. După cum vedem în întreg Noul Testament, Evanghelistul Ioan consideră dragostea şi

slujirea semenilor ca fiind semnele necesare ale credinţei adevărate (In. cf. 13: 14-16).

Apostolul care crede într-adevăr în El, care este „prietenul” lui Iisus (In. 15: 14-15) şi care

„Ii rămâne fidel” (In. 15: 1-11), împărtăşeşte chiar calitatea vieţii care îi uneşte pe Tatăl şi pe

Fiul (In. 15: 10,17: 21, 23, 26). Aşadar apostolii trebuie să manifeste de asemenea dragoste

154 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 172-173.155 Ibidem, p. 182.156 Senior şi Stuhmueller, Biblical Foundation for Mission, p. 289.

36

între ei (In. 13: 12-16, 34-35; 15: 12-17). Credinţa şi dragostea sunt bazele existenţei creştine

care îi identifică pe apostoli ca urmaşi ai lui Hristos.

Un semn la fel de important de identificare este că apostolii duc misiunea lui Iisus în

lume. Evanghelia a patra fundamentează misiunea comunităţii pe misiunea lui Iisus Hristos,

misiunea decurgând astfel din hristologie. Textul misionar din In. 20: 21 spune aceasta printr-

o formulă scurtă: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Formula

apare de asemenea în rugăciunea culminantă a capitolului 17: „După cum M-a trimis pe Mine

în lume, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In. 17: 18). De fapt, întreaga atmosferă a acestei

rugăciuni este încărcată cu conştientizarea misiunii iminente a apostolilor. O presupunere că

„a fost trimis” apare de asemenea la In. 13: 16, 20, care subliniază corespondenţa dintre

misiunea lui Hristos (Cel care trimite) şi cea a Apostolilor (cei trimişi).

La finalul convorbirii lui Iisus cu femeia samarineancă, apare un alt text cu un caracter

misionar puternic şi se specifică din nou legătura dintre misiunea lui Hristos şi cea a

ucenicilor Lui. În In. 4: 34 Iisus spune că: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a

trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui”. Atenţia se mută imediat apoi spre misiunea

Apostolilor: „v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit...” (In. 4: 38; cf. 4: 35-38).

Dacă această misiune a comunităţii creştine este fundamentată pe misiunea lui Hristos,

atunci este crucial să vedem cum este descrisă exact misiunea Lui în Evanghelie. În acest

moment întreaga hristologie a lui Ioan se poate aduce în discuţie, dar ne vom limita la pasajele

„trimiterii” în lume a Fiului. Prologul anticipează ceea ce alte texte din Evanghelie enunţă:

Cuvântul vine în creaţie, în „lume”, pentru a fi „viaţă” (In. 1: 4) şi „lumină” (In. 1: 4-5)

pentru omenire, pentru a le da puterea de a deveni „fiii lui Dumnezeu” (In. 1: 12), pentru a-L

face cunoscut pe Dumnezeu Cel nevăzut (In. 1: 18). Textul principal din In. 3: 16-17 spune:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine

crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Acest text se distinge în Evanghelie,

datorită exprimării curajoase şi pozitive a misiunii lui Hristos. Nu este un text izolat din

Evanghelie şi nici nu este incompatibil cu viziunea completă a lui Ioan.157 O perspectivă

similară a misiunii Fiului se găseşte la 6:38-40: „Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca

din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi.

Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică

şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” Mărturisirea preoţiei lui Iisus, aşa numita Carte a

Semnelor, se încheie într-o notă similară: „Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu

crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a

trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână

157 Ibidem, p. 289.

37

întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit

ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. ” (In. 12:44-47).

Aceste texte sunt decisive pentru înţelegerea modului în care Fiul „este trimis”, sau,

cu alte cuvinte, pentru fundamentarea hristologică a misiunii, fundamentare care este baza şi

modelul misiunii omului şi comunităţii creştine. Îndreptarea fundamentală a Evangheliei

înspre „lume”, are un accent pozitiv cu toate că sunt voci care susţin o izolare de tip sectar a

comunităţii căreia se adresează Evanghelia158. Această atitudine pozitivă trebuie raportată la

alte utilizări, evident negative, ale termenului de „lume” la Sfântul evanghelist Ioan.

Aprecieri negative de acest gen sunt foarte prezente în Evanghelie. Lumea „Îl urăşte” pe

Iisus, şi „îi urăşte” pe Apostoli (In. 14: 18-19). Lumea se bucură în timp ce comunitatea se

întristează (In. 16:20). Comunitatea este în lume, dar nu trebuie să îi aparţină, precum Iisus

Hristos, care nu este „din lume” (In. 17: 14-16). În spatele răului din lume stă ascuns Satana

însuşi, care este „Stăpânitorul acestei lumi” (In. 14: 30). Ucenicii au fost chemaţi prin Iisus,

Cuvântul Tatălui, şi au fost scoşi din lume, spune Iisus, adăugând imediat: „după cum nici Eu

nu sunt din lume” (Ioan 17, 14). Această scoatere din lume nu o vom putea înţelege, decât

raportând-o la explicaţia lui Iisus, amintită mai sus: „după cum nici Eu nu sunt din lume”. Era

evident că El era atunci în lume, dar nu era din lume, ci de la Tatăl, aşadar, putem înţelege că

şi Apostolii, primiseră prin El înfierea şi deveniseră şi ei „de la Tatăl”, fiind trimişi de Fiul.

Aceste şi alte formulări despre lume nu contrazic şi nici nu desfiinţează atitudinea

pozitivă a misiunii pe care o vedem la evanghelistul Ioan. De fapt exprimările negative din

158 O serie de exegeţi mai recenţi ai Evangheliei după Ioan presupun că Biserica din cea de-a patra Evanghelie a

fost “sectară”. Conform acestei perspective Evanghelia provine dintr-o comunitate închisă şi izolată în propriile

idei, concentrată împotriva unui număr de grupuri şi ideologii ostile. Există aspecte ale Evangheliei care par să

confirme această interpretare. Evanghelia după Ioan, este înţesată de un limbaj dualistic care accentuează

prăpastia dintre lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, credincioşi şi necredincioşi (ultima categorie fiind

concepută adesea ca fiind „evreii”). „Lumea L-a urât” pe Iisus Hristos şi cu siguranţă că va „urî” şi Biserica

(17:14). Comunitatea este „în lume” şi nu „din lume” (17:15-16). După cum s-a mai spus deja, Biserica ioanită

a fost în conflict atât cu grupuri de evrei cât şi cu cele de creştini pe mai multe fronturi, bazându-se pe norma

strictă de înţelegere adecvată a persoanei lui Iisus Hristos. Accentuarea „iubirii aproapelui” pare să completeze

informaţiile despre o sectă cu mentalitate agresivă, una strâns legată, care urmăreşte propria supravieţuire şi la

care nu îi mai pasă de restul umanităţii pierdute în întuneric. Într-o astfel de imagine, „misiunea” poate avea cel

mult o semnificaţie limitată. Nu există nici o reacţie pozitivă înspre lume, nici o responsabilitate care să iasă spre

lume pentru a comunica în cuvânt şi în faptă. Povara este asupra lumii; aceasta trebuie să se depărteze de

întuneric şi să intre în cercul îngust de lumină, după exprimarea ioanită. Dar această interpretare sectară a lui

Ioan nu este solidă. Poate fi susţinută doar dacă nu se iau în considerare estimările pozitive ale „lumii” din

Evanghelie şi doar dacă se ignoră locul misiunii în mesajul evanghelistului. Prin trecerea în revistă a sarcinilor

date ucenicilor în cadrul evangheliei, aceste aspecte pozitive esenţiale devin mai clare. (Senior şi Stuhmueller,

Biblical Foundation for Mission, p. 288).

38

text sunt o consecinţă a contextului misiunii din Evanghelia a patra. Prologul serveşte din nou

ca anticipaţie a ceea dezvăluie conţinutul Evangheliei. În ciuda faptului că lumea este creată

de şi prin Logos, este posibil ca ea să nu primească Cuvântul (In. 1: 10-11).159 Oamenii rămân

liberi să accepte sau să respingă Cuvântul; ei pot fi deschişi luminii sau pot prefera să rămână

în întuneric (cf. In. 3: 19-20). Nici exprimările pozitive, nici cele negative despre lume nu se

iau în sens metafizic: evanghelistul nu reflectă asupra greutăţii sau decăderii inerente a ordinii

create. Acesta mai degrabă vorbeşte existenţial. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu lumea

este un obiect al iubirii: Fiul nu este trimis să judece lumea ci să o mântuiască. Dar din

punctul de vedere uman, această iniţiativă vitală a lui Dumnezeu poate fi ori acceptată ori

respinsă. Este actul de acceptare sau de respingere, de credinţă sau necredinţă care determină

caracterizările pozitive şi negative ale „lumii” la Ioan.160

De aceea putem spune că înţelegerea de tip negativ a lumii este o consecinţă a misiunii

experimentate de comunitate. Comunitatea ioanită a ştiut că însăşi misiunea lui Hristos a avut

rezultate amestecate; unii oameni au văzut în El viaţa, alţii L-au respins, chiar L-au omorât.

Cum caracteristica esenţială şi sintetică a lui „a nu fi din lume” este sfinţenia şi

unitatea cu Dumnezeu, adică armonia desăvârşită, care „în lume” e sub, semnul dualităţii,

Iisus adaugă: „precum Eu sunt sfânt, şi ei să fie sfinţi şi precum Eu şi Tatăl suntem una, şi ei

să fie una”. Mai departe, pune această unitate în toate posibilităţile de exprimare lingvistică,

pentru a o accentua ca unitate originară: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine,

şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una... precum Noi una suntem; Eu întru ei, şi Tu

întru. Mine, ca ei să fie în chip desăvârşit una...” (Ioan 17, 21—23).

Aşadar, pe Apostoli, în această calitate de exponenţi ai acestei unităţi, îi trimite în

lume. Întâi îi reintegrează în această unitate, şi apoi îi trimite în lume. Iisus ţine să accentueze

că misiunea lor e aceeaşi cu a Sa. Îi trimite aşa cum a fost şi El trimis. Ei au slava pe care a

primit-o şi El, şi sunt iubiţi cu iubirea cu care a fost iubit El. Misiunea lor purcede din a Sa, şi

de la El, aşa cum a Sa purcede de la Tatăl. Astfel, misiunea lor are un caracter ontologic,

asemenea misiunii Sale. Realitatea ontologică în care sunt înrădăcinaţi şi pe care sunt trimişi

s-o realizeze în lume este aceea a unităţii, a unităţii care tinde spre comuniune, care nu se

poate concepe în diviziune, care nu poate exista integral în diviziune.

Pentru Ioan, misiunea lui Hristos, misiunea Duhului Sfânt şi misiunea comunităţii sunt

strâns legate. De fapt, ele sunt una161. James McPolin oferă o foarte utilă schematizare a celor

patru tipuri de „trimitere” expuse în Evanghelia a patra. Ioan Botezătorul este trimis de

159 Senior şi Stuhmueller, Biblical Foundation for Mission, p. 290.160 Ibidem.161 Ibidem., p. 292.

39

Dumnezeu pentru a depune mărturie despre Hristos (In. 1: 6-8; 3:28). Fiul Însuşi este trimis

de către Tatăl pentru a da mărturie despre El şi pentru a face lucrările Sale. Duhul Sfânt este

trimis şi de către Tatăl şi de către Fiul pentru a da mărturie despre Iisus Hristos. Şi, în cele din

urmă, Apostolii sunt trimişi de Iisus Hristos pentru a face ceea ce El a făcut162.

Misiunile sunt într-o relaţie de intercondiţionare. Toate patru sunt realizate în tribuna

„lumii” şi, esenţialmente, au ca scop mântuirea lumii. Toate implică relaţii personale între cel

care trimite şi cei la care este trimis, între trimis şi cel care investeşte în cel trimis autoritate.

Acest lucru este confirmat în toate cazurile, chiar şi pentru Fiul (In. 8:28-29) şi pentru Duhul

Sfânt (In. 16:13). Aceştia nu vorbesc în numele lor ci în numele Celui care I-a trimis. Toate

misiunile se învârt în jurul lui Fiului lui Dumnezeu întrupat: Sfântul Ioan Botezătorul Îi

anunţă venirea, Duhul Sfânt întăreşte prezenţa Sa, Apostolii spun cuvântul Său lumii. Dar

această pleiadă a misiunii în jurul lui Hristos nu se termină aici. Aşa cum hristologia lui Ioan

nu este cuvântul final al Evangheliei, dar este, legată de căutarea mai profundă a lui

Dumnezeu, tot aşa, punctul final al misiologiei Evangheliei nu este Iisus ci Tatăl. Tatăl, singur

nu este trimis. El este originea şi scopul tuturor mărturiilor din Evanghelie.163

A urma pe Hristos, după Sfântul Evanghelist Ioan, înseamnă a împlini întru totul voia

lui Dumnezeu şi a fi o mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu. Evanghelia insistă asupra unităţii în

bine, între interior şi exterior, între partea ascunsă şi cea arătată: „Cel ce are poruncile Mele şi le

păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte. De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu” (In 14,

21, 23).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului, din Evanghelia după Ioan, subliniază cel mai bine

specificul moralei creştine, anume, legătura dintre poruncile evanghelice şi iubirea lui

Dumnezeu. Pe de o parte, respectarea formală a poruncilor, o morală legalistă, care se

limitează la a nu face rău aproapelui, este depăşită de Evanghelia iubirii. Dumnezeu ne-a

mântuit din iubire faţă de noi. Creştinul păzeşte poruncile din iubire faţă de Dumnezeu şi de

aproapele. Faptele creştine sunt fapte ale iubirii.164

162 James McPolin, Mission in the Fourth Gospel, Irish Theological Quarterly 36 (1969): 113-22, apud. Senior şi

Stuhmueller, Biblical Foundation for Mission, p. 292.163 Senior şi Stuhmueller, Biblical Foundation for Mission, p. 292.164 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe Presa Universitară Clujeană,

Cluj-Napoca, 2002, p. 190-191.

40

2. Vocaţia misionară a omului după Epistolele pauline şi soborniceşti

Sfinţii Apostoli sunt trimişi să cheme neamurile la credinţă, să ducă mai departe

cuvântul Evangheliei lui Iisus Hristos, să înveţe şi să mărturisească. Adevărul fundamental

propovăduit de aceştia este că mântuirea se realizează numai prin Iisus Hristos: „Care voieşte

ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este

Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a

dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său” (I Tim. 2, 4-6);

„Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor

către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar

nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (I Ioan 2, 1-2) ; „Şi toate

sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea

împăcării” (II Cor. 5, 18); „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede

în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 4), prin credinţa

în El „răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru 1, 9); „Ştiind însă că omul nu

se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos

Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii,

nimeni nu se va îndrepta” (Gal. 2, 16); „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos,

pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.

Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Gal. 3, 24), dar nu prin

orice fel de credinţă, ci prin credinţa lucrătoare prin iubire „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea

împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.

Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a

sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur

cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 6, 13, 14). Credinţa

lucrătoare prin iubire se vădeşte în fapte bune: „Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în

Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru

ele” (Efes. 2, 10) „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are?

Oare credinţa poate să-l mântuiască? Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi

credinţa fără de fapte, moartă este” (Iac. 2, 14, 26); „adăugaţi la credinţa voastră: fapta

bună” (II Petru 1, 5).

Dar pentru ca oamenii să cunoască aceste lucruri este necesară predica „Ce am văzut şi

am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi” (I Ioan 1, 3), „Căci, vai mie

41

dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9, 16)165, „anunţul kerygmatic esenţial, evanghelizarea”166,

anume că „Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că

a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3-4). Sfântul Apostol Pavel redă dimensiunea

ontologică a credinţei în Dumnezeu prin care omul se defineşte, în autenticitatea condiţiei sale

în lume, ca unul care primeşte cuvântul de la Dumnezeu, cunoaşterea prin revelaţie: „Aproape

de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima ta”, adică cuvântul credinţei pe care îl

propovăduim. „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că

Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 4)167. Propovăduirea

Evangheliei naşte credinţa mântuitoare168: „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (Efes.

2, 8); „Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui». Dar cum vor chema

numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi

cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? Prin urmare,

credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 14-17); „Căci nu

mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a

tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în

ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: «Iar dreptul din credinţă va fi viu»” (Rom.

1, 16-17); „vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna”

(Iuda 3).

Credinţa cea care mântuieşte este în Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine preţ de

răscumpărare pentru mulţi (I Tim. 2, 6). Mântuirea lumii, sensul ontologic şi existenţial al

omului este dat de Hristos, Care venind în sufletul fiecăruia în chip nevăzut dar real, ca

fiecare să trăiască prin El şi în El169 „purtând în trup mersul spre moarte al lui Iisus, ca şi

viaţa lui Iisus să se arate în trupul vostru” (II Cor. 4, 10), devine centrul vieţii spirituale a

omului: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în

mine” (Gal. 2, 20); „Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este câştig” (Filip. 1,21).

Iar dacă Hristos trăieşte în fiecare creştin înseamnă că toţi sunt un trup, trupul lui Hristos –

Biserica (Efes. 5, 23, 27). Aceasta nu trebuie înţeleasă în nici un caz în mod simbolic sau

analogic, ci ca o realitate concretă. Biserica este trupul lui Hristos în urma unirii ei organice

165 Pr.conf.dr. Valer Bel, Predicarea Evangheliei în Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, 16-24; David Bosch, Transforming Mission, p. 135.166 Pr.dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, p. 130.167 Ibidem, p. 125.168 Ibidem, p. 125, 131.169 Pr.prof.dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 343.

42

cu El. Prin aceasta viaţa lui Hristos devine viaţa Bisericii şi a membrilor ei şi determină viaţa

lor.170

Temeiurile teologice pentru care creştinii sunt uniţi într-un trup (Efes. 2, 16) şi una în

Hristos (Gal. 3, 27), primind prin aceasta identitatea de creştini171, sunt următoarele: au aceeaşi

credinţă, primesc acelaşi Botez şi se împărtăşesc dintr-o pâine şi dintr-un potir toţi cu aceleaşi

Sfinte Taine. „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării

voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste

toate şi prin toate şi întru toţi” (Efes. 4, 4-6); „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa

în Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu,

nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască,

pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26-28); „Paharul binecuvântării, pe care-

l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu

este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?  Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne

împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 16-17); „Ci precum într-un singur trup avem multe

mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în

Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 4-5).

Această afirmare a identităţii creştine cu referire la persoana celui botezat (Gal. 3, 27) cât

şi la comunitatea celor ce au primit Taina Sfântului Botez (Rom. 12, 3-4) este o temă principală a

teologie pauline „În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin

dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El

prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din

morţi” (Col. 2, 11-12), „care nu este altceva decât o dezvoltare, pentru nevoi pastorale şi

misionare, a teologiei expuse în Faptele Apostolilor, în legătură cu Pogorârea Sfântului Duh şi

întemeierea Bisericii la Cincizecime.”172 Biserica înseamnă finalizarea şi concretizarea lucrării

mântuitoare a lui Iisus Hristos în această lume, lucrare care a început cu întruparea. Ea este al

cincilea din istoria mântuirii ale cărei patru acte fundamentale sunt întruparea, răstignirea,

învierea şi înălţarea. Hristos Cel înviat ne mântuieşte, întrucât Se sălăşluieşte în noi prin Duhul

Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt marchează prin aceasta trecerea de la lucrarea mântuitoare a lui

Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în ceilalţi oameni.

Mântuirea se realizează prin întâlnirea personală în puterea Duhului Sfânt căci „prin

harul lui Dumnezeu sunt cea ce sunt” (I Cor. 15, 10), a oamenilor cu Hristos Cel jertfit, înviat

şi înălţat. În această întâlnire viaţa lui Hristos devine viaţa celor cu care El se întâlneşte 170 Pr.prof.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise Teologice. Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 95.171 Pr.prof.dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, p. 342-349.172 Ibidem., p. 342.

43

întrucât îi atrage în jertfă şi învierea Sa.173 În această atragere istoria personală a creştinului

este convertită în istoria personală a lui Iisus Hristos; viaţa lui Hristos devine viaţa

credincioşilor, care devin făptură nouă în Hristos „Deci, dacă este cineva în Hristos, este

făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”  (II Cor. 5, 17); „Deci ne-am

îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava

Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin

botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi

întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi

părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom. 6, 4-6).

Identitatea creştină primită prin convertire şi Botez nu este ceva definitiv şi static, ci un

proces permanent de a fi autentic, de a creşte împreună cu Hristos, întru asemănarea Sa, în

comuniune cu El, ca membru al trupului Său (Rom. 12, 4-5; I Cor. 12, 27; Col. 1, 18). Odată

născut la viaţa cea nouă în Hristos în Taina Sfântului Botez (Rom. 6, 5), creştinul se angajează

într-o luptă spirituală continuă „până ce Hristos va lua chip” în el (Gal. 4, 19). Convertirea şi

Taina botezului deschid un orizont nou, spre realitatea ultimă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa în

Hristos primită în Taina botezului este doar începutul vieţii care va să vină, iar „umblarea

întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4) şi creşterea până la „starea de bărbat desăvârşit” (Efes. 4,

13) constituie o pregătire pentru acel mod de viaţă viitor. Or, această luptă spirituală a

creştinului este susţinută în primul rând de harul lui Dumnezeu împărtăşit prin sfintele Taine şi

de comunitatea eclesială care este o comunitate liturgică-sacramentală.174

Creştinul încorporat sacramental în trupul lui Hristos îşi câştigă desăvârşirea numai în

relaţie cu semenii săi pentru că „ noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem

mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). În comunitatea Bisericii, fiecare creştin a primit un dar şi

o misiune personală, o slujire şi o răspundere proprie, dar toate aceste daruri şi slujiri felurite

formează lucrarea unui singur trup „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar

toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (I Cor. 12, 12). Viaţa

personală a creştinului este influenţată şi influenţează viaţa comunităţii. Fiecare trăieşte starea

altuia, ia asupra sa povara semenului: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea

lui Hristos” (Gal. 4, 2).175 Astfel fiecare membru al Bisericii contribuie potrivit „darului” său

la zidirea trupului lui Hristos – Biserica176: „Şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii

profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru

173 Pr.prof.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise Teologice, p. 97-98.174 Idem., Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 128.175 Ibidem, p. 188.176 Idem. Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise Teologice, p. 87-88; Misiunea Bisericii în lumea

contemporană. 2 Exigenţe, p. 124-125.

44

lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a

cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui

Hristos” (Efes. 4,11-13); „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor

neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră. Ci fiecare dintre noi să caute să placă

aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că şi Hristos n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum

este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut asupra Mea»”.  (Rom. 15, 1-3).

Fiecare membru al comunităţii, slujind potrivit chemării lui „Dar avem felurite daruri, după

harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; Dacă avem

slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; Dacă

îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă

stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea

să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în

cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Rom. 12, 6-10), îşi aduce aportul său pentru întreaga

Biserică, după cum, la rândul lui, se împărtăşeşte de ceea ce realizează toţi membrii Bisericii

la un loc. Pe de o parte ca individ dă comunităţii, iar pe de altă parte ia din această

comunitate177.

În acţiunea de zidire a trupului lui Hristos, apostolii şi ucenicii şi, prin extensie, toţi

creştinii colaborează cu Dumnezeu „că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem” (I Cor.

3, 9). Nu ei sunt cei ce fac să crească trupul lui Hristos, ci Dumnezeu, însă fiecare participă cu

lucrarea sa care rodeşte pe temelia pusă de Hristos: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar

Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai

Dumnezeu care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua

plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi

ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un

înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci

nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3. 6-11).

Lucrarea de zidire a trupului lui Hristos în care creştinii colaborează cu Dumnezeu, este

orientată eshatologic. De la început, Biserica s-a organizat ca o comunitate istorică orientată

spre împărăţia eshatologică „Cetăţenia noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20), spune Apostolul,

deoarece creştinii nu au în istorie „cetate stătătoare” (Evr. 13, 14). Biserica este comuniunea de

viaţă şi iubire a lui Dumnezeu – Sfânta Treime cu oamenii prin Hristos în Duhul Sfânt (In. 17, 21-

23). Biserica istorică este chemată să reproducă în viaţa ei această comuniune trinitară şi

unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care trăieşte din comuniunea divină a

177 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană , în

„Studii Teologice”, anul XXIV – nr. 5-8, septembrie-octombrie, 1972, p. 374.

45

Sfintei Treimi. De aceea, întreaga ei misiune este orientată în această direcţie.178 Acesta este

motivul pentru care vocaţia omului este una misionară. El mărturiseşte împlinirea

eshatologică a creaţiei şi încorporarea tuturor în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă în conţinut,

activitatea misionară a omului nu ar viza acest lucru ea nu s-ar deosebi cu nimic de orice alt

activism social eminamente pozitiv, orientat doar pe orizontală, „fără unitatea prealabilă în

numele lui Hristos, o comunitate de credincioşi ar putea fi o asociaţie voluntară religioasă, dar

nu o Biserică”179, iar membrii acestei organizaţii, persoane ce oferă asistenţă socială şi

religioasă, dar niciodată misionari. Prin urmare, vocaţia misionară a omului se împlineşte

atunci când, printr-o activitate sinergică a omului cu Dumnezeu, este vestită lumii mântuirea

în Iisus Hristos şi venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care se manifestă acum şi aici ca

anticipare în Biserică.180

Această colaborare la „zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4,11-15) se face în grade

diferite, în măsura participării la Apostolatul şi Preoţia lui Hristos. În Biserică, se face distincţie

între preoţia sacramentală şi cea universală. Este o distincţie de poziţie, de misiune şi autoritate între

slujitorii hirotoniţi şi mireni. Aceste slujiri nu se exclud însă, ci se completează şi se susţin

reciproc. Printr-o comparaţie foarte sugestivă a organismului Bisericii cu corpul omenesc,

Sfântul Apostol Pavel arată că toţi membrii Bisericii, atât cei investiţi cu preoţia universală cât şi

simpli creştini, deţinători ai preoţiei generale, au un rol şi o misiune specifică în Biserică.181

Sfântul Apostol Petru subliniază această preoţie generală a tuturor credincioşilor creştini

când îi numeşte „preoţie sfântă” chemată să aducă „jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu

prin Iisus Hristos” (1 Pt. 2,5) şi „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor

agonisit de Dumnezeu” (1 Pt. 2,9). În acelaşi sens, sfântul Evanghelist Ioan scrie celor şapte

Biserici din Asia că Mântuitorul „ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său”

(Apoc. 1,6; 5,10). În virtutea acestei preoţii universale, creştini sunt chemaţi să participare la

întreita slujire a lui Hristos în Biserică.182

178 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 128.

179 Pr.prof.dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, p. 345.180 Vezi: pr.prof.univ.dr. Valer Bel, Biserica şi Împărăţia lui Dumnezeu în Misiunea Bisericii în lumea

contemporană. 1 Premise teologice, p. 93-133; David Bosch, The Christian Church and Apocaliptic în

Transforming Mission, p. 141.181 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 166.182 Vezi: Pr.conf.dr. Valer Bel, Apostolatul mirenilor în Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p.

159-180; Pr. prof. dr. Ion Bria, Participarea mirenilor la viaţa Bisericii, în: „Îndrumător bisericesc”, Mitropolia

Banatului, Timişoara 1983, nr. 4,p. 102-107; Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România creştină,

Bucureşti 1999; Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1984, p. 394-395;

Preoţia harică şi preoţia obştească, în "Ortodoxia" XXXI, 1979, nr. 2, p. 232-254; Pr. dr. Ştefan Slevoacă,

46

Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos se face prin propovăduirea

Evangheliei, păstrarea şi transmiterea misionară a Tradiţiei apostolice şi mărturia creştină în

mijlocul lumii.

A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina nu numai a fiecărui predicator

hirotonit ci şi a fiecărui credincios: „Fraţii mei, dacă vreunul din voi se va rătăci de la adevăr şi

cineva îl va întoarce să ştie el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui

sufletul din moarte şi mulţime de păcate îşi va acoperi” (Iac. 5,19-20). Aceştia trebuie să se

„povăţuiască unii pe alţii” (Rom. 15, 14), grăind adevărul (Efes. 4, 25) unii către alţii, adevăr

care este „Evanghelia spre mântuire tot celui ce crede” (Rom. 1, 16, 17) şi „lumina Evangheliei

slavei lui Hristos” (II Cor. 4, 4).

Mărturia cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigenţă internă a credinţei: „Crezut-am

pentru aceea am grăit; şi noi credem, şi de aceea şi grăim” (2 Cor. 4,13). A-L mărturisi pe

Dumnezeu înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de

Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem

autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cu privire la viaţa noastră

întreagă cât şi cu privire la sfârşitul nostru. Prin mărturisirea şi transmiterea credinţei ne arătăm

dependenţa noastră de Dumnezeu Tatăl şi de Fiul Său Iisus Hristos pe care Îl primim ca pe

Mântuitorul care ne desăvârşeşte şi sfinţeşte viaţa prin Duhul Sfânt şi ne conduce spre Împărăţia

lui Dumnezeu. 183

Mirenilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării şi al

sfinţirii. Însăşi mărturia vieţii creştine „fiindcă privelişte lumii ne-am făcut, şi îngerilor şi

oamenilor” (I Cor. 4, 9 ş.u.) şi faptele bune săvârşite din „credinţa lucrătoare prin iubire” (Gal.

5, 6) au puterea de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu. Astfel, cea dintâi metodă de mărturie

evanghelică a constituit-o comuniunea de dragoste a celor care au recunoscut iubirea lui

Dumnezeu faţă de ei. „Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi” (I In. 4, 19) era

o aluzie la propovăduirea evanghelică atunci când Apostolul iubirii sfătuia: „Iubiţilor, să ne

iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este născut din

Dumnezeu” (I In. 4, 7). Mai precis, acelaşi Apostol afirmă: „iubirea de Dumnezeu aceasta

este: să-I păzim poruncile; şi aceasta-i biruinţa care-a biruit lumea: credinţa noastră” (1 In.

Preoţia de hirotonie şi preoţia credincioşilor, în: "Ortodoxia" XXXI 1979, nr. 2, p. 255-267; Episcop dr. Ioan

Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, Ed. Ep. Oradea, 1993; Pr. prof. dr. Dumitru

Popescu, Sfânta Taină a Preoţiei. Ierarhia sacramentală după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în

"Ortodoxia" XLI, 1989, nr. 1, p. 7-13.183 Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu 1989, p.197.

47

5, 3-4). Ascultarea noastră de voia Lui este şi ea o modalitate viguroasă de propovăduire

evanghelică.184

Totuşi, un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. Adevăratul apostol caută

ocazii de a-L vesti pe Hristos prin cuvânt, fie necredincioşilor, pentru a-i aduce la credinţă, fie

credincioşilor, pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i îndemna la o viaţă creştină cât mai adevărată „căci

dragostea lui Hristos ne stăpâneşte” (II Cor. 5, 14). În inima tuturor trebuie să răsune cuvintele

Apostolului: „Că vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9, 16).

Potrivit indiciilor Noului Testament şi a tradiţiei, Biserica din Roma a fost întemeiată de

credincioşi simpli. Aici au predicat mai întâi soţii Aquila şi Priscila, care erau credincioşi laici.

Apoi, împreună cu Apostolul Pavel au predicat şi alţi ucenici laici ca Epafras, Tihic, Aristarh etc.,

precum arată Apostolul Pavel când scrie filipenilor că „cei mai mulţi dintre fraţi, încredinţare

având în Domnul prin lanţurile mele, cu mult mai mult îndrăznesc să grăiască fără teamă

cuvântul lui Dumnezeu” (Filip. 1,14). Despre mulţi predicatori fără de nume din Biserica

Tesalonicului, ne spune tot Apostolul Pavel, că s-au făcut pildă tuturor celor ce cred în Macedonia

şi Ahaia, pentru că de la ei „a răsunat cuvântul Domnului nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci-n

tot locul a pătruns credinţa noastră în Dumnezeu” (1 Tes. 1,8).185

Evanghelizarea şi transmiterea misionară a tradiţiei creştine de către mireni este de o

importanţa capitală în cadrul familiei.186 Încă de la începutul ei, Biserica creştină s-a constituit

după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l

îndemni ca pe un părinte: pe cei mai tineri, ca pe fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe mame; pe cele

tinere, ca pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteşte-le, pe cele cu adevărat văduve. Iar

dacă o văduvă are copii sau nepoţi, ei să se înveţe mai întâi să-şi dovedească evlavia faţă de

propria lor familie şi să-şi răsplătească părinţii, fiindcă bun este lucrul acesta şi primit înaintea lui

Dumnezeu” (1 Tim. 5, 1-4). Apostolul Pavel compară legătura dintre bărbat şi femeie cu cea

dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 20-33). „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în

Biserică” (Efes. 5, 32).

Participarea credincioşilor la slujirea preoţească a lui Hristos se realizează prin participarea

activă la cultul public al Bisericii, prin rugăciunea particulară şi prin dăruirea lor în slujba

înfăptuirii comuniunii în Trupul tainic al lui Hristos, ca anticipare a Împărăţiei viitoare a lui

Dumnezeu.187

184 Go forth in Peace. Orthodox Perspective on Mision. Compiled and edited by Ion Bria, WCC Mission Series

No.7, Geneva, 1986, p. 24.185 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 173-174.186 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti 1999,

p.162.187 Ibidem.

48

Liturghia constituie nu numai garanţia şi expresia unităţii de credinţă, de rugăciune şi

iubire, care există în corpul Bisericii văzute, ci şi pregustarea bucuriei de a fi cu Hristos în

Împărăţia Sa viitoare: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar moartea

Domnului vestiţi până când va veni.” (I Cor. 9, 26).

Încadrându-se în această ordine liturgică, euharistică, toţi creştinii, prin cultul public şi prin

asumarea trudei greutăţilor vieţii în duhul lui Hristos, devin asemenea Lui: „totdeauna purtând în

trup mersul spre moarte a lui Iisus, aşa ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru” (1 Cor. 4,

10; Col. 1, 24). Toate activităţile: rugăciunile şi iniţiativele apostolice, viaţa de familie, munca

zilnică, bucuriile şi încercările vieţii, dacă sunt trăite în duhul lui Hristos, devin „jertfe

duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (1 Pt. 2, 5), care, în celebrarea Euharistiei,

sunt oferite cu adâncă evlavie lui Dumnezeu împreună cu ofranda Trupului şi Sângelui

Domnului.188

Credincioşii laici participă la preoţia lui Hristos şi prin toate acţiunile prin care mijlocesc

împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă: „vă îndemn să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri,

mulţumiri pentru toţi oamenii, că aceasta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu,

Mântuitorul nostru” (1 Tim. 2, 1, 3). Căci Dumnezeu „ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a

dat nouă slujirea împăcării” (2. Cor. 5, 18).189

La slujirea împărătească a lui Hristos credincioşii laici participă prin biruinţa lor asupra

ispitelor şi a păcatelor, prin organizarea comuniunii creştine şi prin diaconia creştină în societatea

seculară. 190

Evanghelia lui Hristos cheamă oamenii din robia păcatului şi a morţii şi prin naşterea la

viaţa în Hristos (Rom. 6, 3-6; Gal. 3, 27) îi aşează pe calea dreptăţii, a libertăţii şi comuniunii

vieţii veşnice. Dar pentru că această cale a creştinului nu este încă ţinta finală, ea trece prin ispite,

contestaţii şi suferinţe şi cere de aceea lupta spirituală: „Şi orice luptător, de la toate se-nfrânează.

Ei însă, ca să ia o cunună stricăcioasă; dar noi, una nestricăcioasă” (1 Cor. 9, 25). Ţinta

188 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 177.189Ibidem., p. 179.190 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti 1999, p.

162; Stamate, pr. drd. Marin, Noţiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol Pavel, în „Ortodoxia”, anul XXVI – Nr.

3, iulie-septembrie, 1974, p. 478; Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie

şi în teologia contemporană, în „Studii Teologice”, anul XXIV – nr. 5-8, septembrie-octombrie, 1972, p. 325-

652; Pr.prof. Petru Rezuş, Slujirea ca funcţie esenţială a Bisericii, în „Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 4, p. 584;

Pr.prof. Ion Bria, Slujirea Cuvântului, în „Glasul Bisericii”, XVX (1972), nr. 1-2, p. 51; Pr.prof. Sofron Vlad,

Principii misionare şi sociale în Epistolele Sfântului Apostol Pavel în „Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5-6, p.

287; Magistrand Grigoraş Aurel, Biserica Slujitoare, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2, 1966, p. 222-246.

49

drumului luminează numai pe parcursul lui. Mântuirea se dobândeşte în lupta cu ispitele şi

contestaţiile acestei lumi: biruinţa vieţii în lupta împotriva păcatului şi a morţii.191

Prin dăruirea Sa lui Dumnezeu care a culminat cu biruirea păcatului şi a morţii prin cruce

şi înviere, Iisus Hristos a împărtăşit ucenicilor Săi darul libertăţii şi puterea ca prin lepădarea de

sine şi printr-o viaţă sfântă să poată birui ei înşişi ispitele şi stăpânirea păcatului, „pentru că Cel

Care este în noi e mai mare decât cel care este în lume” (I In. 4, 4). Sfântul Apostol Pavel

exprimă această putere a creştinului, ce vine din puterea lui Hristos, de a birui ispitele şi păcatele

prin îndemnurile de a „umbla întru înnoirea vieţii”. „Aşa şi voi, socotiţi-vă că morţi îi sunteţi

păcatului, dar vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Aşadar, să nu domnească

păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui: nici mădularele voastre să nu

le puneţi în slujba păcatului ca arme ale nedreptăţii, ci înfăţişaţi-vă lui Dumnezeu ca viii dintre

morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii în slujba lui Dumnezeu. Fiindcă păcatul nu va

avea stăpânire asupra voastră, de vreme ce nu sunteţi sub Lege, ci sub har”. (Rom. 6, 11-14).

Pentru „că lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva duhurilor

răutăţii” (Efes. 6,12), biruinţa asupra păcatului trebuie să se manifeste şi în sfera socială. De

aceea, participarea la slujirea împărătească a lui Hristos se concretizează şi în îmbunătăţirea

condiţiilor de viaţă din lume, a instituţiilor şi structurilor ei, ca acestea să nu genereze păcate

sociale, ci să ofere condiţiile optime pentru desăvârşirea omului.192

Imaginea misionarului ideal este descrisă de Sfântul Apostol Pavel193, prezentându-se

indirect pe sine însuşi când spune: „Şi cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în

cuvântări de-nduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru

ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu” (1

Cor. 2, 4-5). „Pentru că deşi suntem în trup, nu ne luptăm trupeşte – de vreme ce armele

luptei noastre nu sunt trupeşti, ci lui Dumnezeu puternice spre surparea întăriturilor. Noi

surpăm socotinţele minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui

Dumnezeu”(II Cor. 10, 3-4). „Că n-am socotit ca-ntre voi să ştiu altceva decât pe Iisus

Hristos; şi pe Acesta răstignit.” (I Cor. 2, 2). „Evanghelia noastră n-a fost la voi doar în

cuvânt, ci-n putere şi-n Duhul Sfânt şi-n multă deplinătate, aşa cum voi ştiţi bine felul în care

de dragul vostru am fost între voi. Şi voi v-aţi făcut următorii noştri şi ai Domnului, întru

191 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 179-180.192 A se vedea mai pe larg Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în

„Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

2001, p. 43-77.193 Vezi calităţile misionarului la pr.prof.dr. Stelian Tofană, Componentele şi exigenţele misiunii Bisericii, după

epistolele pastorale, în „Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură şi în istorie”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,

2006, p. 88-97.

50

mult necaz primind Cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt” (1 Tes. 1, 5-6). Aşadar, cei cărora

sfântul Apostol Pavel le propovăduia, aceştia căutând dovadă despre faptul că “Hristos grăia

întru el” (2 Cor. 13, 3), au devenit ai lui Hristos, precum era şi Pavel, atunci când L-au văzut

pe Hristos „viu prin puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 13, 4) lucrând prin el. Căci sfântul

Apostol Pavel şi-a identificat propria sa fiinţă cu propovăduirea lui Hristos, cu conştiinţa că

propria sa mântuire depinde de aceasta (1 Cor. 9, 15). El şi-a pus în primejdie viaţa sa pentru

Evanghelie şi astfel viaţa lui Hristos s-a manifestat în trupul său cel muritor (2 Cor. 4, 11).

Misiunea este eficientă mai ales atunci când puterea Duhului Sfânt radiază din cel care

îl propovăduieşte pe Hristos. Această putere luminează neîmpiedicat prin cuvântul acestuia

fiind o confirmare a lucrării Duhului Sfânt în el şi prin el. Aceasta are loc atunci când

propovăduitorul întruchipează în viaţa lui adevărul lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt este

legat de adevăr, adică de Dumnezeu care S-a întrupat în Iisus Hristos. De aceea, misiunea a

fost deplină, profundă şi de durată atunci când a fost întreprinsă de sfinţi şi martiri, care,

uitându-se pe ei înşişi, L-au mărturisit pe Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Ei şi-au dedicat

întreaga lor viaţă, nu doar talentul cuvintelor, pentru a face înţeleasă celorlalţi taina lui

Hristos.194

Ţinând seama de modul dăruirii Duhului Sfânt, prin iradierea energiilor divine în

receptaculul uman, sfinţii sunt atât vase ale luminii cât şi vestitori şi martori ai Luminii,

folosindu-se de lumina lor ca să lumineze pe alţii. Ei nu numai se împărtăşesc de viaţa lui

Dumnezeu ci o şi transmit. Astfel se înţelege de ce capacitatea misionarului şi liturghisitorului

depinde nu numai de competenţa teologică şi de calităţile pedagogice, ci şi de sfinţenia

personală.195

194 Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Witness Through „Holiness” of Life, p. 47-48, apud. Pr.conf.dr. Valer Bel,

Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 194.195 Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigenţe, p. 194-195.

51

IV. Vocaţia misionară a omului în teologia patristică

Sfântul Ioan Gură de Aur

1. Trimiterea omului în lume ca stăpân pentru împlinirea vocaţiei misionare

După Sfântul Ioan Gură de Aur, omul nu este aruncat de Dumnezeu într-o lume care îi

e complet străină, în care-l ameninţă forţe oarbe împotriva cărora el este lipsit de apărare.

„Între lume şi om există o comunitate de destin, căci şi lumea şi omul sunt opera lui

Dumnezeu. Mai mult, omul e centrul creaţiei şi încoronarea ei”196 este stăpânul ei. În această

calitate, de stăpân al făpturii, vede Sfântul Ioan Gură de Aur împlinirea vocaţiei misionare de

către fiinţa umană. Lumea a fost făcută pentru om. Din acest motiv Dumnezeu este numit

„filantrop”, căci El a iubit omul şi a făcut lumea pentru acesta: „datorită iubirii de oameni a

lui Dumnezeu ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuţi şi

prin sufletul nostru nemuritor – că datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu avem raţiune şi

stăpânire peste toate făpturile”197. Toată creaţia e în slujba omului. Dumnezeu a făcut întâi

palatul şi l-a împodobit, şi la urmă pe om: „Ridicaţi-vă şi ascultaţi cu atenţie lucrurile despre

care vom vorbi. Pentru că atunci când aţi auzit că Dumnezeu a făcut cerul, pământul, aerul,

apele, mulţimea stelelor, cele două mari lumini, plantele, patrupedele, animalele din apă şi

zburătoarele, şi toate lucrurile văzute, fără excepţie, ca să vă fie de folos, pentru siguranţa şi

onoarea voastră; cum de nu va alinaţi voi imediat şi cum nu primiţi voi toate acestea ca pe o

dovadă a iubirii lui Dumnezeu, când vă gândiţi că el a creat o lume ca aceasta, atât de

frumoasă, de vastă şi minunată. Şi, într-adevăr, lucrul cel mai minunat este că El ne-a dat

lumea nu ca pe o răsplată pentru faptele noastre sau ca o recompensă pentru faptele noastre

bune, ci chiar din clipa în care ne-a creat El ne-a onorat dăruit împărăţia aceasta”198. Pentru

a simţi marea iubire de care se bucură din parte lui Dumnezeu, omul a fost adus în rai, la a

cărui vedere să mulţumească şi să-I fie recunoscător 199 şi l-a dăruit cu cinstea ce se cuvenea

unui stăpân al lumii: „ca un înger trăia omul pe pământ; era îmbrăcat cu trup, dar nu era

196 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 406.197 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în P.S.B. vol. 21, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 144.198 Saint Chrysostome: The Homilies on the Statues to the People of Antioch, în Nicene and post-Nicene Fathers

of the Christian Church, Edited by Philip Schaff, volume IX, , T&T Clark Edinburgh, p. 391.199 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p. 152.

52

supus nevoilor trupeşti. Ca un împărat, împodobit cu purpură şi diademă, îmbrăcat în

porfiră, aşa se desfăta omul în rai”.200

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur a fi stăpân peste lume presupune acţiune şi

responsabilitate. Omul este pus în raiul desfătării ca să-l lucreze şi să-l păzească.201 Întrucât

locuirea în rai îl umplea pe Adam de toată desfătarea, pentru că era încântat de priveliştea ce o

vedea şi de bucuria ce i-o dădea această desfătare202 e pus să lucreze ca „să nu alunece din

pricina covârşitoarei tihne şi desfătări «că lenevirea duce la orice păcat» (Înţ. Sir., 33,

32)”203. Stăpânirea asupra făpturii presupune astfel activism şi lucrare din partea omului. Iar

aceasta înseamnă că omul nu munceşte doar pentru a nu cădea în păcat, el devine mai înţelept

exercitând asupra creaţiei această acţiune: „împlinind o muncă lipsită de durere şi de greutăţi

putea fi mai înţelept” 204. În consecinţă, calitatea de stăpân implică o relaţie dialogică a

stăpânului cu făptura stăpânită, care procură materie libertăţii creatoare a omului. „Au venit

la Adam cu toată supunerea, ca la un stăpân, ca să primească nume şi leii şi panterele şi

viperele şi şerpii şi toate celelalte fiare mai sălbatice decât acestea”.205 La fel, cuvântul să-l

păzească, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a spus omului ca să poată şti că este supus unui

Stăpân.206

În legătură cu faptul că omul avea stăpânire peste toate cele văzute, mai întâi, este de

remarcat observaţia sfântului cum că omul nu este stăpân peste toate cu de la sine putere ci

primeşte de la Dumnezeu această demnitate: „să ştie bine că nu este stăpân pe casă, ci o

foloseşte prin harul şi dărnicia stăpânului ei”207 şi în al doilea rând că din cele vizibile cineva

face excepţie, şi anume chiar el, omul, căruia nu i s-a dat „despotia” asupra semenului său:

„omul duhovnicesc judecă toate lucrurile, însă el însuşi nu este judecat de nici un om”208.

Originea puterii de stăpânire a omului stă în faptul că el e creat după chipul lui

Dumnezeu. În virtutea faptului că omul se prezintă în acest chip, ca un slujbaş împărătesc care

poartă cu el semnele împăratului, e ascultat ca şi împăratul. „«Să facem pe om după chipul şi

după asemănarea Noastră!» Ce înseamnă aceasta: chipul şi asemănarea Noastră?Dumnezeu

200 Ibidem., p. 153. 201 Idem, Omilii la Facere, p. 158.202 Ibidem.203 Ibidem.204 Ibidem.205 Ibidem., p. 163.206 Ibidem., p. 158.207 Ibidem., p. 185208 Idem, Homilies on First Corinthians, în Nicene and post-Nicene Fathers of the Christian Church, Edited by

Philip Schaff, volume XII, T&T Clark Edinburgh, p. 64.

53

vorbeşte de chipul suveranităţii. Aşa cum în cer nu este nimeni mai presus de Dumnezeu, pe

pământ nu trebuie să fie nimeni mai presus de om”209.

E adevărat că după cădere suveranitatea omului asupra creaţiei a scăzut, dar ea n-a fost

niciodată anulată complet, ci numai diminuată.210 Şi chiar în această situaţie de diminuare, el

mai rămâne suficient de puternic, datorită filantropiei lui Dumnezeu, care nu-i retrage toată

puterea.

2. Opera de mântuire a lui Iisus Hristos – temeiul şi modelul vocaţiei misionare a

omului

Urmând o desfăşurare logică şi oarecum istorică (de la creaţie la răscumpărare), se

poate formula în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur o fundamentare hristologică a vocaţiei

misionare a omului. Trimis în lume să stăpânească cu autoritate de la Dumnezeu, omul

eşuează manifestându-se autonom şi autarhic, urmările căderii fiind bine cunoscute. În

consecinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur vede restaurarea şi împlinirea vocaţiei misionare a

fiinţei umane în opera mântuitoare realizată în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos.

Întruparea este opera dragostei dumnezeieşti faţă de noi: „El a luat trup ca noi, numai

din iubire; în afară de aceasta, altă cauză a întrupării nu există”211. „Dar nimeni n-a arătat

niciodată o asemenea iubire, atâta iubire pentru fiul său unic, câtă a avut Dumnezeu pentru

aceşti slujitori nemulţumiţi”.212 Această iubire a mers atât de departe încât n-a refuzat nici

moartea pentru noi. Căci întruparea s-a produs pentru ca Dumnezeu-Omul să ia asupra Lui

păcatelor tuturor oamenilor şi dintotdeauna: „El moare pentru fiecare din noi şi n-ar fi refuzat

să moară chiar pentru unul singur din noi”213. Jertfa Sa este universală, pentru că toţi sunt la

fel de preţioşi pentru El: „El a murit pentru cei slabi; El ne-a împăcat; ne-a mântuit şi ne-a

îndreptat şi ne-a făcut fii nemuritori şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Faptul că a murit pentru

noi constituie prin El însuşi un semn al iubirii Sale, dar murind, El a copleşit cu atâtea mari

daruri pe păcătoşi, încât binefacerea Sa depăşeşte orice hiperbolă”214.

Începutul şi sfârşitul îndreptării şi al răscumpărării noastre este Hristos. Împlinirea şi

temeiul vocaţiei misionare a omului este Hristos. El a murit pentru păcatele noastre şi a înviat

209 Idem,The Homilies on the Statues to the People of Antioch, în Nicene and post-Nicene Fathers of the

Christian Church, Edited by Philip Schaff, volume IX, , T&T Clark Edinburgh, p. 391.210 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 406.211 Omilia V la Evrei, 1, Ibidem. p. 395.212 Idem., Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura „Pelerinul Român”, 1997, p. 128-129.213 Omilia II Galateni, 8.214 Omilia XXVII Ioan, 12.

54

pentru îndreptarea noastră. „«Noi am fost îndreptaţi prin sângele lui Hristos, prin moartea

Sa» (Rom. 5, 9). Apostolul Pavel, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, rezumă astfel iconomia

mântuirii: 1. Hristos a murit; 2. El a murit pentru cei nelegiuiţi; 3. El ne-a împăcat, ne-a

mântuit, ne-a îndreptat, ne-a făcut nemuritori, fii şi împreună-moştenitori cu El ai lui

Dumnezeu.”215 Moartea Sa a adus moarte păcatului. Tocmai pentru că El a murit rămâne

nemuritor, moartea Celui ce nu era supus morţii şi păcatului aduce moarte păcatului nostru,

înlăturându-l şi tăindu-i toată puterea.216

Factorul fundamental în îndreptarea şi răscumpărarea noastră este harul, idee pe care

Sfântul Ioan Gură de Aur o susţine în mod special în Omilii la Epistola către Romani. Harul

este energia necreată şi nesfârşită care plecând din Fiinţa divină se răspândeşte asupra întregii

umanităţi şi pătrunde cu osebire în sufletele drepţilor sau în acelea ale celor ce vor deveni

drepţi. Harul este un izvor infinit de bunuri care vin de la Domnul prin Duhul Sfânt; Hristos a

murit pentru noi prin Dumnezeu, ne-a împăcat cu Acesta, ne-a introdus la Tatăl şi am primit

harul de negrăit.217 „Ni s-a dat mai mult decât era nevoie pentru ştergerea păcatului. Prin

această bogăţie de har am evitat pedeapsa, am înlăturat toată răutatea, ne-am născut din nou

de sus, am înviat din vechiul om îngropat, am fost răscumpăraţi şi sanctificaţi, am fost făcuţi

fii, am fost îndreptaţi, am devenit fraţii Unuia-Născut, am fost făcuţi împreună-moştenitori şi

împreună-trupeşti cu El, ne desăvârşim în trupul Lui şi ne unim cu El ca trupul cu capul.”218

Sfântul Ioan Gură de Aur prezentând întreaga operă de mântuire a lumii realizată de

Iisus Hristos ca împlinire a vocaţiei misionare prin slujire, nu face decât să-şi orienteze

teologia sa spre viaţă, spre faptă: „faptele valorează mai mult decât gălăgia cuvintelor”.219

Iisus a venit în lume potrivit iconomiei şi s-a făcut rob pentru noi, spune Sfântul Ioan Gură de

Aur. A cutreierat satele şi oraşele şi a vindecat de toată boala şi neputinţa, săvârşind binele în

ciuda faptului că era duşmănit şi batjocorit. Până la cea din urmă clipă a vieţii Sale a făcut

totul pentru noi şi s-a rugat Tatălui pentru ei. După ce a fost răstignit, ce n-a făcut pentru ei?

Le-a trimis Apostolii şi a făcut minuni. Aşadar, trebuie să-l imităm pe Hristos.220

3. Biserica – Trup al lui Hristos – izvorul manifestării vocaţiei misionare a omului

215 Omilia IX la Romani, 3.216 Omilia XI la Romani, 2.217 Pr.prof. Ioan G. Coman, Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la

Epistola către Romani, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2, 1966, p. 202.218 Omilia X la Romani, 2.219 Omilia XIV la predica de pe munte, apud. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 307.220 Idem., Omilia VII la Efeseni, apud. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 397; Magistrand Grigoraş

Aurel, Biserica Slujitoare, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2, 1966, p. 238.

55

Sfântul Ioan Gură de Aur nu se opreşte numai la indicarea lui Hristos ca model de

slujire. El face un pas mai departe, descoperind consecinţele teologice şi misionare ale

răscumpărării. Răscumpărarea este o nouă creaţie. Lucrurile vechi, dezbinarea ca o consecinţă

a păcatului strămoşesc şi păcatul însuşi au trecut221. Prin Botez se intră într-o ordine nouă.

Dacă păcatul a însemnat fărâmiţare si dezmembrare, prin harul răscumpărării ne-am reunit

într-o singură unitate „Şi s-a produs un lucru nou şi uimitor: precum atunci (la turnul Babel)

limbile au împărţit lumea, aşa acum limbile au unit-o şi au adus la armonie (într-o simfonie)

cele dezbinate”222

Biserica are o constituţie teandrică, este unirea a tot ce există, sau „e destinată să

cuprindă tot ce există: Dumnezeu şi creaţie.”223 Mare admirator al Sfântului Apostol Pavel,

Sfântul Ioan Gură de Aur va prelua de la acesta imaginea Bisericii ca Trup a lui Hristos şi cea

a lui Hristos care „a asumat trupul Bisericii”224, pe care le orientează eshatologic. Astfel

Biserica este „locul” în care se înaintează spre înviere, e „laboratorul” învierii. Ea are ca

aspect principal pe cel eshatologic.225 Prin înaintarea pe drumul jertfei, sau al morţii cu

Hristos, sufletul se umple de tot mai mare putere asupra trupului, care se va manifesta în

învierea trupului. Aceasta înseamnă că membrii Bisericii înaintează spre pnevmatizarea lor şi

prin aceasta, pe drumul spre învierea cu Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur, pornind de la

cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Şi măcar că omul nostru cel din afară se strică, dar cel

dinăutru se înnoieşte din zi în zi” (II Cor. 4, 16), zice: „Trupul se face mai slab, dar sufletul,

tot mai puternic şi mai viguros şi aproape că prinde aripi.”226

Având în faţă această dimensiune eshatologică nu înseamnă că membrii Bisericii nu

sunt activi pe pământ. Activitatea lor însă, nu are numai rostul să întreţină trupul, ca şi când

totul s-ar termina cu moarte lor. Prin activitatea lor pun temelie comuniunii eterne cu Fiul lui

Dumnezeu devenit om şi cu semenii.

Într-o astfel de realitate interesul personal se confundă cu interesul comun. Nimeni nu

mai stă separat de ceilalţi, ca o existenţă independentă care trebuie şi poate să se dezvolte 221 Cateheza IV, 12-16, la Jean Chrysostome, Huit cateheses baptismates inedites, trad. Antoine Wenger, col.

„Sources Chretiennes”, Paris, 1957, p. 189-191, apud. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 397-398.222 Sf. Ioan Gură de Aur, In Sanctam Pentecostem, hom. II; col. 467, apud. Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae,

Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 136.223 Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 2, p. 137.224 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omil. dinainte de exil, P.G., 52, 429, apud. Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia

Dogmatică Ortodoxă vol. 2, p. 140.225 Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 2, p. 149.226 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuv. despre Înviere, P.G., 50, col. 43-440, apud. Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae,

Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 2, p. 149.

56

detaşat, individual. „Înfigându-se cu trupul omenesc, tot trupul simte durerea şi se îngrijeşte:

spinarea se încovoie, pântecele şi coapsele se strâng, mâinile şi capul se apleacă, ochii

privesc ţintă, întocmai ca nişte slujitori şi paznici şi apropiindu-se de piciorul rănit, scot

ghimpele înfipt”227.

Prin răscumpărare, am devenit toţi mădulare ale lui Hristos, căci Hristos s-a jertfit

pentru toţi in mod egal. Fiecare în parte, împărtăşindu-se de jertfa Sa, a devenit un Hristos şi

toţi la un loc suntem Hristos „Toată omenirea era în Hristos, întrucât era om… Pentru că

făcându-se om, avea în El toată firea, ca s-o îndrepteze întreagă, preschimbând-o în chipul ei

străvechi” 228. Aceasta îi prilejuieşte Sfântului Ioan Gură de Aur afirmaţia că trebuie să

respectăm pe aproapele, să ne purtăm şi să avem grijă de el ca fiind chip al lui Hristos.

Aproapele e mai mare decât altarul din Biserică pe care se jertfeşte Hristos euharistic, căci

altarul de piatră e sfinţit de trupul lui Hristos, dar aproapele e însuşi trupul lui Hristos.

„Cinstim pe cel dintâi pentru că primeşte Trupul lui Hristos, dar pe acesta care este însuşi

Trupul lui Hristos, îl acoperim de ruşine şi de dispreţ când trece”, zice el229.

Ideea profundă care stă la baza acestei analogii este, desigur, aceea că Hristos, luând

trup omenesc, a înfiat şi s-a identificat cu toată firea omenească. Prin urmare, nu e vorba

numai de o analogie, ci de o realitate. Biserica trup al Domnului trăieşte din realitatea

participării credincioşilor la viaţa trupului Domnului. Fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu

ceilalţi e solidaritatea cu Hristos. În aproapele dispare individul detaşat, singur, care n-ar avea

nici o semnificaţie şi n-ar reclama nici o participare.

El intră în comuniune cu Hristos şi prin aceasta formează un singur trup cu toţi ceilalţi

oameni. Aşa fiind, a neglija un membru oarecare înseamnă a neglija întregul corp.

În acest context se actualizează vocaţia misionară a fiinţei umane. Omul trăieşte acum

în tensiunea unui paradox. Renunţă la sine pentru a-i descoperi pe ceilalţi şi în acelaşi timp,

descoperindu-l pe celălalt se găseşte pe sine. Iar legătura firească dintre subiecţii acestei relaţii

este dragostea. Sfântul Ioan Gură de Aur a închinat dragostei creştine imnuri în care a folosit

întreaga gamă de mijloace şi moduri de exprimare230. Pentru el dragostea constituie liantul

universal care leagă pe Dumnezeu cu omul si pe oameni între ei. „Dragostea ţi-l arată pe

aproapele ca pe un alt tu. Ea te învaţă să te bucuri de bucuriile sale ca de ale tale şi să-i

227 Omilia XXXI la I Cor., 3 ; P. G., 61, 261.228 Sfântul Ioan Gură de Aur, La 1 Cor., Omil. 8, 4 şi 24, 2 P.G., 52, 429, apud. Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae,

Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 2, p. 140.229 Omilia XX la Epistola către Romani ; P.G., 60, 595.230 Un studiu asupra dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, de care ne-am folosit este a lui D. M. Nothomb,

Amour du prochain, amour du Christ, d`apres Saint Jean Chrysostome în „La Vie Spirituelle”. nr. 378 (nov.

1952). P. 364-375.

57

suporţi durerile ca pe ale tale. Dragostea adună mulţi într-un singur trup şi le transformă

sufletele în tot atâtea locaşuri ale Duhului. Căci nu în a domina, ci în unirea inimilor stă

duhul păcii. Dragostea face comune tuturor bunurile fiecăruia”231.

Filantropia creştină nu ar avea nici un temei dacă nu s-ar baza pe faptul că toţi creştinii

sunt membre ale lui Hristos, ale Trupului Său mistic, Biserica. Numai în Hristos aproapele

este un alt eu, e Hristos care vine la mine. De aceea iubirea de aproapele trebuie să fie pentru

Hristos, nu pentru recompense232. Iubind pe aproapele, iubim Biserica, iubim mădularele care

alcătuiesc Biserica, iubim cu aceeaşi măsură cu care ne iubim pe noi înşine, mădularele

noastre. Iubind aproapele, iubim pe cel ce prin Hristos a devenit una cu noi prin botez233. Nu

am putea iubi constant pe alt temei, decât prin Hristos, căci “dragostea fundamentată pe

Hristos este o fermă, stabilită şi invincibilă şi nimic nu o poate întoarce… Hristos este temei

puternic şi desăvârşit”234. Şi numai sprijiniţi pe o astfel de bază, putem iubi la fel pe toţi

oamenii, ca pe proprii noştri fraţi235, altfel iubirea noastră e părtinitoare şi vremelnică.

Antonie Plămădeală, parafrazându-l pe D.M. Nothomb, remarcă faptul că Sfântul Ioan Gură

de Aur nu aduce nimic nou faţă de Evanghelia lui Hristos, faţă de Ioan Evanghelistul sau

Apostolul Pavel, dar entuziasmul său îi provoacă pe ascultători să ia în serios, să se decidă să

pună în practică principiile evanghelice şi apostolice236.

Aplicarea imediată a acestei idei, ca mod de manifestare concretă a vocaţiei misionare,

va fi invitaţia la comunitatea bunurilor, la cooperare frăţească, la întrajutorare, la

redistribuirea bunurilor. Dar implicaţiile conceperii Bisericii ca Trup a lui Hristos şi a

credincioşilor ca membre ale aceluiaşi trup nu se epuizează cu aceasta. Pornind de aici, el va

pune bazele coresponsabilităţii reciproce în vederea mântuirii. „Cine a devenit membru al

Bisericii, spune Sfântul Ioan, şi-a luat sarcina mântuirii aproapelui său”237. Suntem solidari

în cădere ca şi în mântuire. Koinonia atât de caracteristică spiritului Ortodoxiei, va găsi în

operă Sfântului Ioan Gură de Aur bazele ei teologice şi prima ei aplicaţie.238 În acest sens, el

vorbeşte de răspunderea comună a întregului organism bisericesc, pentru mântuirea unui

membru: „Dacă suntem mădulare unul altuia, mântuirea aproapelui nu este afacerea sa 231 De perfecta caritate. 2 ; P. G., 56, 281.232 Omilia XXIII despre milostenie; P. G., 62, 724.233 Omilia XXX la Ep. I Cor.; P. G.,61, 240-258.234 Omilia LX la Matei; P. G.,56, 567. 235 Omilia III la Ep. c. Evrei; P. G., 63, 36236 D. M. Nothomb, Amour du prochain amour du Christ, p. 375, apud. Antonie Plămădeală, op.cit., p. 403.237 Jean Chrysostome. Introduction, texte critique, traduction et notes par Jean Dumortier (Sources Chrétiennes,

no. 117), Les Editions du Cerf, Paris, 1966, Scrisoarea 2, p. 53, apud. Valer Bel, Dogmă şi propoveduire, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 135.238 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 398.

58

exclusivă, ci a întregului trup, iar pe de altă parte, el nu este singur victima răutăţii sale , ci

tot corpul resimte durerea”239.

Un aspect ce merită să fie subliniat este valoarea teologico-morală a slujirii, întrucât

nu orice slujire se poate numi astfel şi nu orice fel de slujire se înscrie în rândul virtuţilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu acordă valoare morală,virtuţilor aşa-zise autonome, deoarece

ceea ce nu se săvârşeşte in perspectiva creştină,ca o însuşire personală a răscumpărării, nu are

valoare pentru mântuire. El nu tratează problema aceasta în mod special, dar se poate deduce

aceasta din accentul insistent pe care îl pune pe „pentru Hristos” şi „prin Hristos”. Aceasta e

un argument frecvent în întreaga sa operă 240.

Aşadar, se pot identifica două principii care stau la baza vocaţiei misionare a omului în

teologia Sfântului Ioan Gură de Aur: cel dintâi este principiul hristologic, întrucât aceasta se

împlineşte şi se desăvârşeşte în Iisus Hristos; cel de al doilea este cel eclesiologic, întrucât

omul ca subiect ce împlineşte vocaţia misionară se manifestă în cadrul comunităţii eclesiale

şi împlineşte această chemare prin solidaritatea tuturor în Hristos cel întrupat, şi întrucât prin

Hristos toţi se regăsesc în Biserică – Trupul Său tainic – în comuniune unii cu alţii.

4. Expresia concretă a vocaţiei misionare

a. Dragostea.

Vocaţia misionară a fiinţei umane fundamentată hristologic şi eclesiologic, dacă nu se

manifestă în concret nu se împlineşte. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur dragostea este

expresia esenţială a manifestării acestei vocaţii. Ea este impulsul tuturor acţiunilor umane,

este motivaţia şi scopul oricărei lucrări omeneşti, este cea mai mare dintre toate virtuţile:

„Nimic nu poate birui dragostea. Dragostea e mai înaltă decât toate. Cel ce iubeşte nu se

teme nici de foc, nici de fier, nici de sărăcie, nici de boală, nici de moarte, nici de nimic

asemănător, ci râzându-şi de toate se înalţă către cer şi nu va fi cu nimic mai prejos decât cei

de acolo; ridicându-se nu va vedea nici cerul, nici pământul, nici marea, ci va tinde către o

239 Omilia VII la Epist. 2 Tim. ; P. G., 62, 637 (Despre mântuire în comuniunea Bisericii), vezi Khointakov. The

Church is one. ed. The Felowship of. St. Alban and St. Sergius, London 1968. p. 38-39, care afirmă că „dacă

cineva cade, cade singur, dar nimeni nu se mântuieşte singur”. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur si căderea unuia

antrenează căderea celorlalţi. Cel ce cade, cade într-adevăr singur, dar ceilalţi suferind urmările căderii lui,

experimentează şi ei o cădere nevinovaţi. Şi e firesc să fie aşa, dacă ideea de solidaritate e privită ca o realitate

integrală. (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 397-398)240 Omilia XLV la Fapte; P. G., 60, 318.

59

frumuseţe unică, acea a măririi divine. Pe un asemenea om nici supărările vieţii prezente nu-l

vor abate, nici situaţiile bune şi plăcute nu-l vor face să se mândrească”241

Adeziunea la dragostea lui Dumnezeu este adeziunea la toate implicaţiile acestei

iubiri, în primul rând la jertfe şi renunţarea în favoarea tuturor; cu alte cuvinte, cel îndreptat în

Iisus Hristos trebuie să-L imite pe Fiul lui Dumnezeu, atât cât lucrul acesta este îngăduit firii

omeneşti.242 Se ştie că Apostolul Pavel n-avea decât o singură teamă înfricoşătoare, aceea de a

nu cădea din dragostea lui Hristos.243

Dragostea, această „mamă a tuturor bunurilor”, această „învăţătoare” şi

„realizatoare a oricărei virtuţi” nu constă în simple cuvinte sau salutări, ci ea este

manifestarea omului prin faptele sale, ca de exemplu: ajutorarea săracilor, sprijinul dat celor

bolnavi şi celor în primejdie, asistenţa în nenorociri, lacrimile cu cei ce plâng, bucuria cu cei

ce se bucură.244

Credinţa în îndreptarea lui Hristos nu devine reală şi activă decât atunci când noi

înşine realizăm în favoarea celorlalţi ceea ce Hristos a săvârşit în favoarea noastră. El ne-a

iubit aşa de mult şi de aceea trebuie să-i întoarcem această dragoste iubind pe ceilalţi în care

Hristos este prezent prin întruparea Sa. Sfântului Ioan Gură de Aur îi place să repete faptul că

Hristos este prezent în fiecare om şi că e necesar să-l tratăm pe acesta în consecinţă. După

Sfântul Ioan, Hristos zice omului: „Te iubesc nespus de mult; îmi place să stau la masa ta

cum e obiceiul între cei ce se iubesc; îmi fac o mărire dintr-aceasta şi te fac astfel cunoscut în

faţa întregii lumi; Eu proclam pe hrănitorul meu în auzul tuturor”; „şi deşi, atunci când

suntem hrăniţi de cineva, ne jenăm şi încercăm să ascundem lucrul acesta, Hristos, pentru că

ne iubeşte foarte mult, vesteşte faptul că multe laude, chiar dacă noi tăcem, şi nu se fereşte să

spună că noi L-am îmbrăcat pe cel gol şi L-am hrănit pe când era înfometat”245

Fapta bună ca rod al dreptăţii este un semn distinct al celor ce sunt ai lui Hristos. Mai

mult decât atât, dragostea este o datorie firească a creştinului. „Toata fapta buna este rod al

dragostei de aceea şi lung este cuvântul despre ea. Hristos zice: «Întru aceasta vor cunoaşte

toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi» (In. 13, 35). Iar Pavel strigă:

«Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul» (Rom. 13, 8). Şi nu

simplu şi fără de rost a zis acestea, ci pentru că sunteţi datori unii altora. Şi precum trupului

îi suntem datori cu hrana cea de toate zilele şi totdeauna i-o dăm, aşa şi cu iubirea ne învaţă

241 Omilia IX, 4 la Romani.242 Pr.prof. Ioan G. Coman, Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la

Epistola către Romani, p. 214.243 Omilia XV, 5 la Romani.244 Omilia VII, 5 la Romani.245 Omilia XV, 6.

60

să fim. Şi nu numai cu aceea suntem datori, ci mult mai mult, căci ea ne povăţuieşte la viaţa

cea veşnică şi rămâne cu cei ce o au”.246

Dragostea este o caracteristică a naturii umane înseşi. Dumnezeu ne-a zidit din

dragoste, cu scopul de a arăta dragoste unul faţă de altul. „Şi mai întâi prin felul zidirii

noastre. Căci Dumnezeu creând pe om, din el a poruncit să se facă toţi, ca toţi să ne socotim

una şi aşa să ne silim şi să petrecem în dragoste unii faţă de alţii. Apoi prin iconomia sa

Dumnezeu a rânduit cu înţelepciune să se arate dragostea unuia către altul”247.

În teologia Sfântului Ioan Gură de Aur dragostea este sursă a tuturor virtuţilor şi a

manifestărilor în concret a vocaţiei misionare a omului. Când învaţă pe altul, când

mărturiseşte prin sfinţenia vieţii pe Hristos, când facem milostenie „dând cele de prisos […]

iubim pe cei de o fire cu noi.”248

b. Învăţătura

Vocaţia misionară a omului după Sfântul Ioan Gură de Aur are o orientare liturgică.

Toţi sunt chemaţi la întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu Hristos euharistic în Sfânta

Liturghie. Apoi sunt trimişi să fie învăţători pentru fraţii lor. „Vă rog, dar, ca fiecare din voi,

după ieşirea de la biserică, să repetaţi cu semenii voştri cele auzite aici, fiecare să spună ce-a

ţinut minte şi să primească de la celălalt cele ce el a reţinut. În acest chip să strângeţi în

mintea voastră tot ceea ce aţi auzit şi aşa să plecaţi acasă; şi având vie în minte predica, să

frământaţi în voi înşivă aceste dumnezeieşti învăţături.”249

Datoria de a învăţa este proprie fiecărui om. Aceasta trebuie împlinită chiar dacă cei

către care se îndreaptă învăţătura nu primesc cuvântul. Sfântul Ioan Gură de Aur lasă libertate

celor cărora li se vesteşte Evanghelia în a primi sau nu învăţătura. Astfel primirea cuvântului

va fi un act cu valoare proprie întrucât este rezultatul manifestării voinţei libere a omului. „Să

ducem învăţătura la fraţii noştri, fie că ne ascultă, fie că nu. De ne ascultă, câştig va fi şi

pentru ei şi pentru noi. Nu ne ascultă, îşi asumă răspunderea. Făcut-am ceea ce ni se cerea,

dându-le sfaturi; iar ei de nu le lucrează, nimic supărător nu va veni pentru noi. Greşeala nu-

i de a încredinţa, ci de a nu-i sfătui. După ce lucrarea am împlinit şi i-am sfătuit cu bună

246 Din „Dascălul pocăinţei - Omilii si cuvântări”, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm. Vâlcea,

1996, p. 247 Ibidem.248 Ibidem.

249 Omilii la Facere, în PSB, vol 21, p. 164.

61

urmare şi stăruinţă, - nu mai suntem noi, ci vor fi ei cei care vor da socoteală lui

Dumnezeu.”250

Creştinul adevărat este cel ce aduce roadă. El este ca o sămânţă din care răsar mai

multe mlădiţe, el învaţă pe alţii pentru a-i lumina. Nu este suficient să fii purtătorul luminii şi

cunoscătorul tainelor, trebuie să luminezi şi pe alţii. „Făclia nu arde pentru ea însăşi, ci

pentru cei aflaţi în întuneric. Sunteţi o făclie nu numai pentru voi înşivă, ci pentru a scoate

din rătăcire pe cel aflat în ea. La ce bună făclia, dacă nu luminează pentru cel aflat în

întuneric?”251

c. Mărturia vieţii

Lumina spirituală care este în noi de la Botez trebuie să lumineze înaintea oamenilor

prin fapte bune. Virtutea înseamnă înainte de toate puritate şi sobrietate spirituală. Forţa ei are

o influenţă extraordinară asupra mediului în care trăim chiar şi asupra celor ce luptă

împotriva ei, „Atât de mare este puterea virtuţii că închide gurile şi leagă limbile chiar ale

acelor oameni care duc război virtuţii”252, de aceea credinciosul virtuos este nu numai un

exemplu ci şi o mărturie în sensul că forţa sa spirituală schimbă starea semenului său, faţă de

250 www.sfantulioanguradeaur.ro251 www.sfantulioanguradeaur.ro252 Omilii la Facere, în PSB, vol 21, p. 154.

62

care are o responsabilitate morală.253 „Se cade să fim folositori nu numai nouă, ci, asemenea,

şi altora. Hristos ne-a învăţat aceasta, asemuindu-ne sării, dospiturii, făcliei; toate lucruri de

folos şi cu folosinţă pentru alţii”254 spune Sfântul Ioan Gură de Aur făcând aluzie cuvintele

Sfântului Evanghelist Matei (Mt. 5, 14-16).

Cea mai de folos învăţătură pe care un creştin adevărat o poate mărturisi este viaţa sa

curată şi fapta bună. „Învăţătura cu fapta este mai bună şi cu mult mai vrednică de credinţă

decât învăţătura cu cuvântul. Un om ca acesta poate să înveţe chiar când tace, chiar când nu

este văzut: pe unii prin înfăţişarea sa, pe alţii prin auz; se va bucura de multă bunăvoinţă de

la Dumnezeu, pentru că face să fie slăvit Stăpânul său nu numai prin viaţa sa, ci şi prin viaţa

celor ce se uită la el. […] Se vor minuna de el şi de Stăpânul lui nu numai cei ce-l cunosc şi

cei care sunt martorii vieţii lui, ci şi cei care nu-l cunosc, dar au aflat de la alţii de viaţa lui,

cei care locuiesc departe, în ţări depărtate.”255

Învăţătura creştină actualizată în faptele bune a le creştinilor sunt dovada

incontestabilă a adevărului propovăduit. Învăţătura, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, are în

primul rând un aspect moral. Cine a învăţat Evanghelia înseamnă că o şi trăieşte, numai

trăind-o o poate vesti. Astfel chiar şi un simplu credincios poate fi un învăţător pentru ceilalţi.

Activitatea de catehizare în sensul propriu nu este absolut necesară în această situaţie. Faptele

adevăratului creştin vorbesc de la sine despre învăţătura creştină. În ceea ce priveşte

activitatea celor consacraţi să înveţe pe alţii, cateheţii sau preoţii, acestora li se cere şi

mărturia vieţii. Cei care predică şi nu trăiesc conform principiilor predicate sunt nişte

impostori, de aceea sfântul îi îndeamnă: „Să învăţăm nu numai prin cuvinte ci şi prin

fapte”.256

Aşadar predicarea Evangheliei prin mărturia vieţii constituie o manifestare concretă a

vocaţiei misionare a omului. În aceasta se dă mărturie în lume despre chemarea profetică a

Mântuitorului Iisus Hristos cât şi slujirea arhierească.

d. Milostenia

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost numit de mulţi teologi „predicator al milosteniei”257.

Toţi cei care scriu despre el remarcă acest aspect258, întrucât el dedică acestei virtuţi adevărate

imnuri şi, propovăduindu-o, se expune unor adevărate primejdii şi conflicte cu clasele avute.

253 Bel, Dogmă şi propoveduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 135.254 www.sfantulioanguradeaur.ro255 Omilii la Facere, în PSB, vol 21, p. 154.256 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Dascălul pocăinţei - Omilii si cuvântări”, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului

Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1996, p. 94.257 Idem, Saint Jean Chrysostome, docteur de la charite, p.157, apud. Antonie Plămădelă, op.cit., p.

63

Într-adevăr, pentru el, milostenia259 e deasupra unora din cele mai mari fapte pe care le-ar

putea face omul. Şi aceasta pentru că ea înseamnă „a da”. Într-un fel, ea este creaţie şi e

suprema dovadă că te-ai integrat în unitate, că nu-l mai priveşti pe celălalt drept „altul”, ci-l

integrezi în fiinţa ta, compătimeşti cu el, coexişti cu el. „A da” nu înseamnă un simplu acord

intelectual lipsit de eficacitate. „A da” înseamnă faptă. „A da” e dovada concretă că

principiul care te-a mişcat a devenit efectiv mobilul vieţii tale260. Atâta vreme cât rămâi

nominal ataşat unui principiu, lucrul nu înseamnă nimic: „Dacă lipsesc faptele, numele de

creştin nu foloseşte la nimic” 261. Faptele sunt dovada dragostei, acordul inimii, fără de care,

având numai acordul minţii, creştinul este incomplet. „Dragoste nu constă în cuvinte, ci în

fapte”262: ajutorarea săracilor, sprijinirea bolnavilor şi a celor în primejdie, asistenţa celor în

nenorocire263. Nu vă cer să înviaţi morţi, zice el, folosind metoda solicitării minimului, care

vizează maximul, nici să vindecaţi leproşi prin credinţa voastră, subînţelegând că nu vrea să-i

pună la probe mari, ci vă cer să arătaţi un semn mai mare decât aceste lucruri, anume

dragostea 264. Iar fapta prin excelenţă a dragostei este milostenia.

După concepţia sa, milostenia face pe om asemenea lui Dumnezeu. Nimic nu egalează

puterea acestea; ea este cea mai mare virtute265. A face milostenie e mai important decât a

învia morţii266. E sursa esenţială a fericirii noastre267. Practicând milostenia, nu vom fi

inferiori nici Apostolilor Petru şi Pavel, cu toate minunile făcute de ei268. Milostenia e mai

mare decât fecioria, decât postul şi chiar decât martiriul. Căci a fi fecior, a posti, a dormi pe

pat tare, oricât de greu ar fi pentru natura omenească, nu privesc decât pe cel care le face. Ele

nu contribuie la binele altora. Milostenia, dimpotrivă, se întinde spre toţi şi cuprinde toate

mădularele lui Iisus Hristos. Milostenia, deci, are la temelie un principiu etic şi teologic

258 E. Martin, St. Jean Chrysostome, vol. 1, p. 564: „După Pavel şi Ioan, caritatea n-a avut un interpret mai

mare ca Hrisostom”. Aime Puech, Saint Jean Chrysostome, trad. engl. p.63: „Dintre toţi părinţii secolului IV-lea,

Hrisostom, este predicatorul prin excelenţă al milei”.259 Ca şi misericordia, sau charity, înseamnă mai mult decât mila propriu-zisă. E o stare sufletească de

identificare cu celălalt, din dragoste, compătimire şi solidaritate. Vezi şi Veniamin Micle, Sfântul Ioan Gură de

Aur, ca predicator social, în „Mitropolia Ardealului” XIII (1968), nr. 7-8, p.538. 260 Antonie Plămădeală, op.cit., p. 407.261 Omilia despre pocăinţă IX, 1; P. G., 49, 343. 262 Omilia VII la Epistola către Romani, 5; P. G., 60, 447.263 Ibidem. 264 Omilia VIII la Epistola către Romani, 6-7; P. G., 60, 464265 Omilia VI la Ep. C. Tit, P.G., 62, 698; cf. E. Martin, op. cit., p.567266 Omilia XVI la Ep. II Cor., 4; P.G., 61, 516; cf. E. Martin, op. cit., p. 567267 Cateheza VII, 27, în trad. fr. de A. Wenger. ed. cit., p. 243268 Omilia la Ep. c. Evrei III, 6; P. G., 63,36; cf. A. Puech, op. cit., p. 64

64

propriu vieţii creştine căci e mai multă desăvârşire în faptele ce se răsfrâng asupra unui mai

mare număr de oameni, decât în acelea care se reduc numai la unul269.

De ce este importantă milostenia? Pentru că prin ea ne dovedim toţi un trup, ne simţim

în unitate, în comuniune, depăşim ceea ce în mod obişnuit acordăm numai fraţilor, rudelor,

vecinilor, oricând până la transfigurarea tuturor în rudenii spirituale, spunea acelaşi Sfânt

Părinte270. Şi mai este un motiv: prin milostenia creştină, datorită comuniunii, când dai, de

fapt primeşti, îţi dai ţie, îţi trimiţi comoara în cer. „Fără a lăsa să se piardă aici pe pământ

bogăţiile noastre, le vom lua cu noi părăsind lumea, dacă am ştiut să le schimbăm în valori

sigure depunându-le în mâinile săracilor”271.

e. Munca

În concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur virtutea cea mai mare e milostenia, însă munca

este aceea care îi dă adevărata ei valoare. A face milostenie din munca ta dă sensul adevărat

lui „a da”. El nu împiedică milostenia bogaţilor, dar nu-i acordă aceeaşi valoare, pentru că

milostenia acestora e mai degrabă un act de reechilibrare a vieţii sociale, pe care Sfântul o

consideră ca o datorie a lor, nu ca o milă propriu-zisă, ca un act esenţialmente caritabil.272 Cât

despre milostenia făcută din câştiguri, despre care se ştie că-s chiar formal necinstite, cum ar

fi camăta, şi spune limpede: „e mai bine să nu dai nimic săracului, decât să-i dai bani astfel

câştigaţi”273.

Analizele sale referitoare la muncă merg încă şi mai la adânc. La un nivel, să zicem

imediat, general şi de suprafaţă, el propovăduieşte munca socotind-o unicul mijloc cinstit de

existenţă. Dar pe un plan mai profund, munca nu mai e luată în sine, indiferent de scopul

căreia îi e dedicată. Spre exemplu, dacă prin muncă vrei doar să-ţi măreşti averea, străduinţa e

mai degrabă inutilă. 274 O astfel de muncă nu numai că serveşte diferenţierilor dintre oameni,

dar îl pune pe om într-un fel de situaţie de deznădejde, deoarece lucrează din teama zilei de

mâine. O altă raţiune care motivează munca este, bineînţeles, înafara de agonisirea strictului

necesar, ajutorarea celorlalţi. Omul nu lucrează numai pentru a-şi pune încrederea în munca

sa, ci şi pentru a da celor în nevoie.275 Bani sunt buni, dar numai când sunt afectaţi nevoilor

269 Omilia VI la Tit., 2,3; P.G., 62,698.270 Omilia XXIII la Ep. c. Romani; P.G., 60,618271 Omilia XXV la Ioan; P.G., 59,152272 Antonie Plămădeală, op.cit., p. 273 Omilia LXI la Matei, 6; P. G. 58, 557.274 Omilia LXI la Matei, 2; P. G. 58, 591.275 Omilia XLIV la Ioan, 1; P. G. 59, 249.

65

tuturor, când intră în circuitul carităţii, cum exprimă această idee L. Daloz.276 Dacă unii se

puteau apăra, zicând că sunt dedicaţi unor lucrări duhovniceşti şi că aceasta e „munca” lor,

Sfântul Ioan Gură de Aur le răspunde „munciţi cu mâinile voastre”, citând textul clasic din

Sfântul Apostol Pavel. Probabil se referă la unii asceţi care aşezau asceza în rândul muncii,

socotind că aceasta le-a da dreptul la întreţinere gratuită. Adevărata activitate duhovnicească e

să dai altora din roada muncii mâinilor tale. Cu aceasta nu se poate compara nimic.277

În concepţia hrisostomică, munca are o funcţie etică, soteriologică şi eshatologică. Omul

se mântuieşte prin muncă, pentru că în ea slujeşte şi aproapelui. Milostenia n-ar avea sens

soteriologic dacă n-ar fi făcută „în Hristos”, adică în perspectiva mesajului creştin, cu scop

anumit, ca faptă bună şi aceasta nu din interesul egoist al „plăţii”mântuirii personale , ci

pentru afirmarea unităţii trupului lui Hristos în care membrele sunt solidare278.

f. Slujirea semenului.

O altă manifestare în concret a vocaţiei misionare a omului este slujirea aproapelui.

Dacă prin mărturia vieţii am spus că se dă mărturie în lume despre chemarea profetică şi

slujirea arhierească a Mântuitorului, slujirea semenului, ca manifestare concretă a vocaţiei

misionare a omului, presupunere împlinirea în sens real a slujirii sacerdotale. Sfântul Ioan

Gură de Aur pune slujirea semenului pe primul plan. „În ochii mei — spune marele Ioan Gură

de Aur — nimic nu este mai frumos decât servirea... Eu sunt onorat în acest moment de a fi

slujitorul dragostei voastre; această servire, dacă eu o împlinesc exact, mă duce la împărăţia

cerurilor... Ca Pavel eu primesc să fui slujitor pentru Iisus (II Cor. 14, 5). Dar pentru ce

vorbesc eu de Pavel? Căci Acel care a fost Dumnezeu prin naştere s-a umilit până la a lua

pentru mântuirea oamenilor chip de om. Ce merit este acela al meu, care nu sunt decât un

sclav, că mă fac slujitorul unuia din semenii mei pentru mântuirea mea ?” 279

Sfântul Ioan Gură de Aur urmând cu fidelitate teologia slujirii pauline arată tot aşa de

clar, ca şi Sfântul Pavel, că măreţia libertăţii consta în a sluji.280

Comentând marea slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„...Ceea ce Hristos a făcut, fără să trebuiască, voi n-o faceţi decât ca să vă achitaţi o

276 Op. cit. p.111.277 Omilia VI la I Tesal. 2; P. G. 57, 429-430. L. Daloz, op. cit. p. 80.278 Omilia XIV la Efeseni, P. G. 62, col. 99-106. 279 Idem., Deuxieme Homelie sur les chengements de nomes, apud. Magistrand Grigoraş Aurel, Biserica

Slujitoare, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2, 1966, p. 237.280 Idem., Omilia V la Facere, 5

66

datorie... Căci tot ceea ce noi facem bun, facem cu titlul de datorie, după cuvântul

Evangheliei”. „Noi suntem slugi nevrednice, pentru că noi nu facem decât ceea ce eram

datori să facem” (Luca 17, 10) „Că facem o operă de caritate, că dăm din lucrurile noastre

săracilor, achităm totdeauna o datorie..., pentru că noi distribuim în mod simplu ceea ce nu-i

aparţine decât Lui (Dumnezeu)”281.

De altfel slujirea semenilor înseamnă slujirea noastră: „Dacă tu strămuţi toate

bogăţiile în cer prin mâinile săracilor, toate le vei strămuta şi le vei depozita pentru sufletul

tău... Un astfel de tezaur avea Tavita, şi de aceea nu casa ei îi vestea faptele, nici zidurile, nici

pietrele, nici stâlpii, ci trupurile văduvelor îmbrăcate de ea, lacrimile cele vărsate, moartea

care fugise şi viaţa ce se reîntorsese”282.

Conştient de misiunea de slujitor continuu al turmei încredinţate, Sfântul Ioan se

întreabă: „Ce îndreptare vom avea pentru sufletele încredinţate nouă spre păstorire când noi

dormităm somnul cel adânc? Sau poate nu ştiţi care este însemnătatea şi vrednicia acestei

turme? Oare, nu pentru dânsa Stăpânul tău a săvârşit mii de fapte şi la urmă şi-a vărsat şi

sângele Său? Şi tu cauţi odihnă? Dar ce ar putea fi mai rău ca asemenea păstor? Dar atunci

cine ne va scăpa de osândă pentru asemenea trândăvie?”283 „Dacă eşti trupul lui Hristos, ia

crucea, căci şi El a purtat-o... Acel trup păcat, n-a făcut, nici vicleşug nu s-a aflat în gura Lui

(I Petru 2, 22); mâinile Lui făceau toate spre folosinţa celor ce aveau nevoie şi gura Lui nimic

nu a pronunţat din cele ce nu se cuvenea”284.

Socotindu-ne pe toţi mădulare ale Trupului lui Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur ne

îndeamnă să ne „cruţăm unii pe alţii şi să fim împăciuitori unii către alţii. Piară averile,

piară slava, căci mai de preţ decât toate acestea şi mai respectat este pentru mine aproapele

meu, ca cel ce este unul din membrele mele”285.

281 Idem., Omilia VII la Romani.282 Idem., Omilia XV la Romani.283 Idem., Omilia XXX la Romani.284 Idem., Omilia III la Efeseni.285 Idem., Omilia XIV la Efeseni.

67

V. Concluzii

Trimiterea lui Hristos în lume trebuia continuată în istorie. După Înălţarea Lui cu trupul

la cer, Sfinţii Apostoli au fost meniţi să-i continue opera de slujire. Sfinţii Apostolii au fost

aleşi, investiţi cu misiunea de slujire şi trimişi s-o propovăduiască pretutindeni. Sfintele

Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel surprind această

misiune, ele făcând referire nu doar la misiunea propriu zisă a Sfinţilor Apostoli, ci la vocaţia

misionară a tuturor oamenilor.

Vocaţia misionară presupune chemarea oamenilor la Hristos şi apoi trimiterea lor la

misiune. Prin aceasta se înţelege atât trimiterea în sens real a ucenicilor (vocaţia misionară a

omului concretizându-se în calitatea de ucenic), cât şi însuşirile pe care trebuie să le aibă un

ucenic (vocaţia misionară a omului concretizându-se în atitudinile de responsabilitate faţă de

creaţie şi slujire a semenilor).

Prin trimitere se asigura permanentizarea prezenţei lui Hristos şi a slujirii Sale în lume

şi înscrie pe Apostoli în planul lui Dumnezeu de mântuire: „Precum M-a trimis pe Mine

Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Textul trebuie înţeles nu numai ca încredinţare

a unei misiuni exterioare, aceasta reprezintă doar unul dintre elemente ce alcătuiesc

trimiterea, ci presupune investirea cu o autoritate, autoritate prin care Anthony T. Hanson

spune că: „Mesia îşi transmite slujirea în viaţa slujitorilor Săi. Viaţa Sa se reproduce în viaţa

lor, aşa că şi ei sunt slujitori”286. Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora nu au autoritate proprie ci

una a trimiterii, ei sunt slujitorii şi solii Celui ce i-au trimis. De aceea atunci când dăruiesc,

dau din ceea ce au primit în dar, nu dau din al lor personal, ci de la Hristos.

În această activitate ei sunt îmbrăcaţi cu putere de sus (Lc. 24, 49; Fapte 1, 8), sunt

conduşi şi ocrotiţi de Duhul Sfânt. Sunt trimişi pentru că au fost martori ai acestor lucruri

(Lc. 24, 48; Fapte 10, 41). Calitatea de martor este pusă în legătură cu cea de martir (Fapte

22, 20), cu cel care-şi asumă până la moarte misiunea. De aceea, crucea apare ca paradigma

adevăratei calităţi de ucenic (Mc. 8, 34) şi caracteristică fundamentală a vocaţiei misionare a

omului. „Oricine voieşte să-mi urmeze Mie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi

urmeze Mie”(Mc. 8, 34). A urma Mântuitorului înseamnă a ne pune sufletul pentru fratele

nostru (In. 15, 13), înseamnă a „purta sarcinile unii altora şi veţi împlini legea lui Hristos”

(Gal. 4, 2). Asumarea crucii implică faptul că cel ce-l urmează pe Hristos a înţeles ce trebuie

286 A. T. Hanson, The church of the Servant, London, 1962, p. 60, apud. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare,

în Studii Teologice, anul XXIV, nr. 5-8, 1972, p. 377.

68

să facă: „să se lepede de sine” (Mc. 8, 34), să-L primească pe Hristos cel jertfit, înviat şi

înălţat prin Care „se face tuturor toate” (I Cor. 9, 22); să„rabde toate pentru alţii” (II Tim. 2,

10) şi să-şi împlinească slujba cu preţul vieţii sale (Fapte 20, 24) „vărsând sângele pentru

jertfa şi slujirea credinţei”(Filip. 2, 17).

Atunci când Iisus pronunţă cuvintele trimiterii şi stabileşte cu cei ce i-a trimis o relaţie

ontologică, are în vedere în primul rând pe Apostoli (Ioan 20, 21), însă îndată după aceea

lărgeşte această relaţie: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în

Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una” (Ioan 17, 20-21). Apostolii sunt trimişi în lume

(Ioan 20, 21; 17, 18) să opereze o extindere a iubirii divine, să cheme toate neamurile la

credinţă (Mt. 28, 19) pentru a le restaura în unitate şi iubire. Cei cărora le-a fost descoperită

taina împărăţiei (Mc. 4, 10) vestesc împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 10, 7-8) în lume.

Ei sunt trimişi să ducă mai departe mesajul lui Hristos, să facă ucenici, să

propovăduiască, să înveţe, şi să mărturisească (Matei 10, 7, 27; 28, 20; Marcu 16, 15; Luca 9,

1 ş.u.), dar în acelaşi timp să lumineze prin faptele lor oamenii: „Aşa să lumineze lumina

voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe

Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16).

Creştinul încorporat sacramental în trupul lui Hristos îşi câştigă desăvârşirea numai în

relaţie cu semenii săi pentru că „ noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem

mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). În comunitatea Bisericii, fiecare creştin a primit un dar şi

o misiune personală, o slujire şi o răspundere proprie, dar toate aceste daruri şi slujiri felurite

formează lucrarea unui singur trup „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar

toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos” (I Cor. 12, 12). Viaţa

personală a creştinului este influenţată şi influenţează viaţa comunităţii. Fiecare trăieşte starea

altuia, ia asupra sa povara semenului: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea

lui Hristos” (Gal. 4, 2).

Lucrarea de zidire a trupului lui Hristos în care creştinii colaborează cu Dumnezeu, este

orientată eshatologic. De la început, Biserica s-a organizat ca o comunitate istorică orientată

spre împărăţia eshatologică „Cetăţenia noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20), spune Apostolul,

deoarece creştinii nu au în istorie „cetate stătătoare” (Evr. 13, 14).

Biserica este comuniunea de viaţă şi iubire a lui Dumnezeu – Sfânta Treime cu oamenii prin

Hristos în Duhul Sfânt (In. 17, 21-23). Biserica istorică este chemată să reproducă în viaţa ei

această comuniune trinitară şi unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care trăieşte

din comuniunea divină a Sfintei Treimi. De aceea întreaga ei misiune este orientată în această

direcţie. Acesta este motivul pentru care vocaţia omului este una misionară. El mărturiseşte

împlinirea eshatologică a creaţiei şi încorporarea tuturor în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă în

69

conţinut activitatea misionară a omului nu ar viza acest lucru ea nu s-ar deosebi cu nimic de

orice alt activism social eminamente pozitiv, orientat doar pe orizontală, „fără unitatea

prealabilă în numele lui Hristos, o comunitate de credincioşi ar putea fi o asociaţie voluntară

religioasă, dar nu o Biserică”287, iar membrii acestei organizaţii, persoane ce oferă asistenţă

socială şi religioasă, dar niciodată misionari. Prin urmare, vocaţia misionară a omului se

împlineşte atunci când, printr-o activitate sinergică a omului cu Dumnezeu, este vestită lumii

mântuirea în Iisus Hristos şi venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care se manifestă acum şi aici

ca anticipare în Biserică.

Sfântul Ioan Gură de Aur, reprezentant de seamă a literaturii patristice, în spiritul

teologiei biblice, vorbeşte despre vocaţia misionară a omului ca împlinindu-se atât în

trimiterea în lume a lui, cât şi în relaţiile ce le stabileşte omul cu creaţia în general şi cu

semenii în special.

Omul este trimis în lume ca stăpân. Stăpânirea lui asupra creaţiei nu este una autarhică.

El primeşte în dar stăpânirea, iar lucrarea de stăpânire presupune un act de preamărire şi

contemplare a lui Dumnezeu în creaţie. Relaţia stăpânului cu făptura este una dialogică, el

devine mai înţelept288 stăpânind creaţia, care se primeşte nume289 supunându-se lui.

Vocaţia misionară a omului are temeiul şi împlinirea sa în Iisus Hristos, iar cadrul de

manifestare a acestei vocaţii este Biserica. Ideea centrală pe care şi-a axat propovăduirea

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost aceea a comuniunii, a apartenenţei tuturor la Trupul lui

Hristos. În această perspectivă, fiecare devine un imitator al lui Hristos atunci când se

actualizează în concret vocaţia misionară a omului.

Din dragoste pentru aproapele creştinul devine un învăţător, martor al Evangheliei prin

viaţa sa, milostiv şi harnic, slujind întru toate lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur,

slujirea este jertfă şi ea nu se rezervă doar preoţilor, ci aparţine tuturor oamenilor. „În fiecare

oră din zi putem, chir laici fiind, să devenim preoţi ai lui Hristos, învestiţi cu splendorile

tainice ale unui nou sacerdoţiu. Care este altarul nostru? Iată-l, altar sfânt, sfânta sfintelor

minunată: mâna săracului. Şi jertfa? Milostenia noastră a cărei mireasmă va urca până la

cer.”290

Sfântul Ioan Gură de Aur a recomandat neîncetat transformarea iubirii în faptă. Vocaţia

misionară a omului se concretizează astfel în mărturisirea vie a prezenţei lui Dumnezeu în

lume prin Cuvântul Lui, împărtăşit euharistic şi întrupat în fapta bună.

287 Pr.prof.dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, p. 345.288 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p. 158.289 Ibidem., p. 163.290 Omilia XX la II Corinteni, 2, apud. Antonie Plămădeală, op.cit., p. 409.

70

Bibliografia lucrării:

1. ***, „Dascălul pocăinţei - Omilii si cuvântări”, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului

Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1996.

2. Anastasios of Androussa, Orthodox Mission – Past, Present, Future, în George

Lemopoulos (ed.), Your Will Be Done: Orthodoxy in Mission, Geneva: World Council

of Churches, 1989.

3. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în

teologia contemporană, în „Studii Teologice”, anul XXIV – nr. 5-8, septembrie-

octombrie, 1972.

4. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în

teologia contemporană, în „Studii Teologice”, anul XXIV – nr. 5-8, septembrie-

octombrie, 1972.

5. Aurel, Magistrand Grigoraş, Biserica Slujitoare, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2,

1966.

6. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Apostolatul mirenilor în Misiunea Bisericii în lumea

contemporană 2 Exigenţe.

7. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002

8. Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Hristologia. Persoana lui Iisus Hristos, curs pentru studenţii

Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai.

9. Bel, Valer, Dogmă şi propovăduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

10. Bobrinskoy, Pr. prof. dr. Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-

Napoca, 2002.

11. Bria, Pr. prof. dr. Ion, Participarea mirenilor la viaţa Bisericii, în: „Îndrumător

bisericesc”, Mitropolia Banatului, Timişoara 1983, nr. 4.

12. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, The Church’s Role in Evangelism / Icon or Platform?,

International Review of Mission, vol. 64, 1975.

13. Bria, Pr. prof. Ion, Slujirea Cuvântului, în „Glasul Bisericii”, XVX (1972), nr. 1-2.

14. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Scrieri, Partea a II-a, Glafire, P. S. B. 39, traducere şi

note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.

15. Coman, Pr. prof. Ioan G., Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului

Ioan Gură de Aur la Epistola către Romani, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2, 1966.

16. Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura „Pelerinul Român”, 1997.

71

17. David Bosch, Transforming Mission. Paradigm Shifts în Theology of Mission, Orbis

Books, Maryknoll, New York 1054, 1997

18. Evdochimov, Paul, Înnoirea spiritului, Târgovişte, Editura Pandora, 1997.

19. Hagner, Donald A., Word Biblical Commentary, Volume 33a: Matthew 1-13, (Dallas,

Texas: Word Books, Publisher), 1998.

20. Himcinschi, Pr. Mihai, Doctrina Trinitară ca fundament misionar, Alba Iulia, Editura

Reîntregirea, 2004.

21. Idem, Unity and Mission from the Perspective of the Local Church: An Orthodox

View, în The Ecumenical Review, vol. 39, 1987, pp. 265-270.

22. Idem, Go Forth in Peace: Orthodox Perspective son Mission, Geneva: World Council

of Churches, 1986.

23. Idem, Homilies on First Corinthians, în Nicene and post-Nicene Fathers of the

Christian Church, Edited by Philip Schaff, volume XII, T&T Clark Edinburgh.

24. Idem, Martyria / Mission: The Witness of the Orthodox Churches Today, Geneva:

World Council of Churches, 1980.

25. Idem, Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti

1999.

26. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, ediţia a III-a, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru

Fecioru, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.

27.Jean Chrysostome, Introduction, texte critique, traduction et notes par

Jean Dumortier (Sources Chrétiennes, no. 117), Les Editions du Cerf,

Paris, 1966.

28.Meier, J., The vision of Matthew, Theological Inquiries Series (New York:

Paulist Press, 1978), p. 107, apud, Senior, Donald and Carroll

Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission.

29.Metallinos, Gheorghios D., Parohia. Hristos în mijlocul nostru, Ed.

Deisis, Sibiu, 2004.

30.Micle, Veniamin, Sfântul Ioan Gură de Aur, ca predicator social, în

„Mitropolia Ardealului” XIII (1968), nr. 7-8.

31.Mihălţan, Episcop dr. Ioan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia

bisericească, Ed. Ep. Oradea, 1993.

72

32.Mircea, Pr. dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBMBOR,

Bucureşti 1984, p. 394-395; Preoţia harică şi preoţia obştească, în

„Ortodoxia” XXXI, 1979, nr. 2.

33.Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu 1989.

34.Molitfelnic, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 2002.

35.Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, traducere şi studiu

introductiv diacon Ioan Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 1999.

36.Petraru, Pr. dr. Gheorghe, Teologie Fundamentală şi Misionară.

Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi, 2006.

37.Petraru, Pr. Gheorghe, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iaşi,

2002.

38.Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Sfânta Taină a Preoţiei. Ierarhia

sacramentală după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în "Ortodoxia"

XLI, 1989, nr. 1.

39.Răducă, Pr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Bucureşti,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

1996.

40.Rezuş, Pr. prof. Petru, Slujirea ca funcţie esenţială a Bisericii, în

„Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 4.

41.Rupnik, Marko, Cuvinte despre Om. Persoana-fiinţă a Paştelui, Satu-

Mare, Editura Galaxia Gutenberg, 2003.

42.Saint Chrysostome: The Homilies on the Statues to the People of Antioch,

în Nicene and post-Nicene Fathers of the Christian Church, Edited by

Philip Schaff, volume IX, , T&T Clark Edinburgh.

43.Senior, Donald, Stuhlmueller, Carroll, The Biblical foundations for

mission, Orbis Books, Maryknoll, New York, 1999.

44.Sf. Grigorie de Nyssa, Despre crearea omului, P. S. B. 30, Scrieri, partea

a II-a, Scrieri exegetice dogmatico-polemice şi morale, Bucureşti, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998.

73

45.Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în P.S.B. vol. 21, Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 1987.

46.Slevoacă, Pr. dr. Ştefan, Preoţia de hirotonie şi preoţia credincioşilor, în:

"Ortodoxia" XXXI 1979, nr. 2.

47.Sreza, Drd N., Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om, Mitropolia

Ardealului, nr 7-9/1977.

48.Stamate, pr. drd. Marin, Noţiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol

Pavel, în „Ortodoxia”, anul XXVI – Nr. 3, iulie-septembrie, 1974.

49.Stamoolis, James J., Eastern Orthodox Mission Theology Today,

Maryknoll, New York: Orbis Books, 1986.

50.Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I,

ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 1996.

51.Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos,

Sibiu, 1991.

52.Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu,

Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1987.

53.Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost

iubirea.

54.Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică, Craiova,

Editura Mitropolia Olteniei, 1990.

55.The Greek New Testament, Fourth Revised Edition edited by Barbara

Aland, Kurt Aland, Johannes Karavidopoulos, Carlo M. Martini, and

Bruce M. Metzger in cooperation with the Institute for New Testament

Textual Research, Münster/Westphalia, United Bible Societies, Stuttgart,

1994.

56.Tofană, Pr. prof. dr. Stelian, Componentele şi exigenţele misiunii

Bisericii, după epistolele pastorale, în „Misiunea Bisericii în Sfânta

Scriptură şi în istorie”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

74

57.TRIODUL, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, 2000.

58.Vlad, Pr. prof. Sofron, Principii misionare şi sociale în Epistolele

Sfântului Apostol Pavel în „Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5-6.

59.www.sfantulioanguradeaur.ro

75