+ All Categories
Home > Documents > Libertatea si siguranta persoanei

Libertatea si siguranta persoanei

Date post: 19-Jul-2015
Category:
Upload: zapataelimiano
View: 83 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
72
Libertatea şi siguranţa persoanei Monica Macovei Manuale privind drepturile omului, nr. 5 Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului
Transcript
Page 1: Libertatea si siguranta persoanei

PAGINA 1

Libertatea

şi siguranţa

persoanei

Monica Macovei

Manuale privind drepturile omului, nr. 5

Ghid privind

punerea în aplicare

a articolului 5

al Convenţiei europene

pentru Drepturile Omului

Page 2: Libertatea si siguranta persoanei

PAGINA 2

Manualul nr. 1: Dreptul la respectarea vieţii

private şi de familie. Ghid privind pune-rea în aplicare a articolului 8 al Conven-ţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 2: Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a arti-colului 10 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 3: Dreptul la un proces echita-

bil. Ghid privind punerea în aplicare a ar-ticolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 4: Dreptul la proprietate. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 5: Dreptul la libertatea şi sigu-

ranţa persoanei. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei euro-pene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 6: Interzicerea torturii. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care le menţionează, nici o interpretare ofi cială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza Convenţiei europene pentru Drepturile Omului.

Directoratul General

pentru Drepturile Omului

Consiliul Europei

F-67075 Strasbourg Cedex

© Consiliul Europei, 2002Digital imagery @ 2002 Photodisc/Getty Images

Editat în Republica Moldova, 2003

Titluri deja apărute în seria „Manuale privind drepturile omului”

Handbook No. 1: The right to respect for pri-

vate and family life. A guide to the imple-mentation of Article 8 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 2: Freedom of expression. A guide to the implementation of Article 10 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 3: The right to a fair trial. A guide to the implementation of Article 6 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 4: The right to property. A guide to the implementation of Article 1 of Protocol No. 1 to the European Conven-tion on Human Rights. (2001)

Handbook No. 5: The right to liberty and

security of the person. A guide to the im-plementation of Article 5 of the European Convention on Human Rights. (2002)

Handbook No. 6: The prohibition of torture. A guide to the implementation of Article 3 of the European Convention on Human Rights. (2003)

Page 3: Libertatea si siguranta persoanei

3

PAGINA 3

Cuprins

Ce stipulează Convenţia?......................5

Capitolul 1: Prezumţia de libertate,

exigenţa legalităţii, conceptul de

detenţie ...............................................8

1. Prezumţia de libertate ........................8

2. Legalitatea detenţiei ...........................9Respectarea formală a dreptului intern ..... 9Importanţa unui temei juridic continuu ...................................... 10Recurgerea la practică............................. 11Semnifi caţia termenului „conformitate”în Convenţie............................................ 12Incompatibilitatea cu dispoziţiile Convenţiei............................................... 12Aplicarea arbitrară a dreptului intern ................................... 13Accesibilitate, previzibilitate şi alte garanţii......................................... 15

3. Elemente constitutive ale unei privaţiuni de libertate ......................18„Reţinere” şi „arestare” ............................ 18Elementele ce servesc la determinarea existenţei unei arestări............................ 18Natura izolării ......................................... 18Statutul persoanei afectate ..................... 20Acţiuni ale persoanelor private ................ 21Acţiuni comise în străinătate................... 21

Capitolul II: Privarea de libertate

în cadrul unei proceduri penale ..........23

1. Generalităţi ......................................23

2. Suspecţi...........................................23Prezentarea în faţa autorităţii judiciare competente............................... 24Bănuieli plauzibile .................................. 26Necesitatea detenţiei prejudiciare ............ 29Justifi carea detenţiei prejudiciare ........... 30Riscul evadării ........................................ 31Riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei ............................. 33Necesitatea prevenirii criminalităţii ........................................... 33Necesitatea de a ocroti ordinea publică ....................................... 34Condiţiile liberării provizorii .................... 35Durata detenţiei prejudiciare................... 36

3. Condamnaţii ....................................39

4. Extrădarea .......................................41

Capitolul III: Alte justifi cări ale

privaţiunii de libertate........................44

1. Emiterea unei ordonanţe de o instanţă în cadrul unei obligaţii prescrise de lege .................44

Page 4: Libertatea si siguranta persoanei

4

PAGINA 4

2. Detenţia minorilor ............................45

3. Detenţia persoanelor bănuite de răspândirea unei boli contagioase, alienaţilor, persoanelor alcoolice, toxicomanilor sau vagabonzilor .......46

Capitolul IV: Obligaţia de a furniza

în cel mai scurt termen motivele

arestării..............................................50

1. Momentul la care apare obligaţia......50

2. Natura explicaţiilor...........................50

3. Inteligibilitatea explicaţiilor ..............51

4. Termenul comunicării ......................52

Capitolul V: Obligaţia de a aduce

promt orice persoană arestată în

faţa unui judecător sau altui magistrat

şi de a o judeca sau elibera într-un

termen rezonabil ................................54

1. Calităţile judecătorului sau magistratului competent pentru

a executa controlul...........................54

2. Rolul autorităţii judiciare competente ......................................57

3. Termenul necesar pentru exercitarea controlului .....................58

4. Cazuri de urgenţă ............................60

5. Controlul continuu...........................63

Capitolul VI: Contestarea legalităţii

detenţiei.............................................64

1. Necesitatea unei instanţe judecătoreşti ....................................64

2. Dreptul de a se înfăţişa personal ......65

3. Consultarea avocatului, procedura contradictorie şi egalitatea armelor ..65

4. Evaluarea legalităţii..........................67

5. Obligaţia de a adopta decizii rapide....................................68

6. Corelarea cu articolul 5 (3) ...............70

Capitolul VII: Despăgubiri ...................71

Page 5: Libertatea si siguranta persoanei

5

PAGINA 5

Ce stipulează Convenţia?

Articolul 5 al Convenţiei: dreptul la libertate şi la siguranţă

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condam-nării pronunţate de către un tribunal competent;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garan-tării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive te-meinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa le-gală, în scopul aducerii sale în faţa auto-

rităţilor competente;e. dacă este vorba despre detenţia legală a

unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afl ă în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fi e informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de în-dată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exer-citarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Pune-rea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea per-soanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un ter-men scurt asupra legalităţii deţinerii sale

Page 6: Libertatea si siguranta persoanei

6

PAGINA 6

şi să dispună eliberarea sa dacă deţine-rea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Articolul 1 din Protocolul nr. 4

Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsu-ră să execute o obligaţie contractuală.

Articolul 5 al Convenţiei reprezintă o parte componentă esenţială a sistemului de protecţie a drepturilor individuale. Liberta-tea personală este o condiţie fundamentală de care trebuie să profi te fi ecare. Privarea ei este susceptibilă de a avea un impact direct şi negativ asupra benefi cierii de multe alte drepturi, începând cu respectarea vieţii pri-vate şi de familie, continuând cu libertatea de reuniune, asociere şi exprimare şi până la libertatea de circulaţie. În plus, fi ecare privare de libertate plasează persoana afec-tată într-o poziţie extrem de vulnerabilă şi o expune riscului torturii şi tratamentelor in-umane sau degradante. Judecătorii trebuie deci întotdeauna să aibă în vedere că, pentru a nu lipsi garantarea libertăţii de esenţă, ori-ce detenţie trebuie să fi e excepţională, jus-tifi cată în mod obiectiv şi să nu depăşească strictul necesar.

«Dreptul la libertate şi la siguranţă» este unic în măsura în care această expre-sie trebuie să fi e citită într-o singură frază. Termenul «siguranţa unei persoane» trebuie să fi e înţeles în acceptarea sa fi zică şi să nu constituie obiectul interpretărilor extensive (obligând spre exemplu Statul să asigure protecţia personală a unui individ împotriva atacurilor din partea terţilor sau un drept la securitate socială). Importanţa acestei garanţii a fost subliniată de judecătorii de la Strasbourg în cadrul jurisprudenţei relative la articolul 5.

Numeroase hotărâri ale Curţii europene a Drepturilor Omului insistă asupra caracte-rului primordial al dreptului la libertate şi la siguranţă. Să cităm, spre exemplu, următo-rul extras din hotărârea Kurt v. Turcia1: Ar trebui de asemenea să subliniem că

autorii Convenţiei au consolidat pro-tecţia individului împotriva unei privări arbitrare de libertate printr-o totalitate de drepturi materiale concepute pentru o reducere minimală a riscului de arbi-trar prevăzând că actul de privaţiune de libertate este susceptibil de a fi supus unui control judecătoresc independent şi va antrena responsabilitatea autorilor. [...] Aici sunt puse în joc protecţia libertă-ţii fi zice a indivizilor precum şi siguranţa persoanei într-o situaţie în care, în lipsa garanţiilor, ar putea fi subminată pree-minenţa dreptului, iar protecţia juridică a

1 Kurt v. Turcia, hotărâ-rea din 25 mai 1998, par. 123.

Page 7: Libertatea si siguranta persoanei

7

PAGINA 7

deţinuţilor ar putea fi redusă la cele mai rudimentare forme.Interpretarea articolului 5 de către Cur-

te este vitală pentru orice efort care ar face exigenţele sale efective. Judecătorii de la Strasbourg au interpretat toate dispoziţiile acestui articol (precum şi ale altor articole) într-un mod dinamic şi în funcţie de obiectul vizat, ceea ce inevitabil i-a făcut să depăşeas-că sensul strict al textului. Astfel numeroşi termeni au obţinut o semnifi caţie autonomă. Interpretarea bazată pe obiect porneşte de la principiul conform căruia pentru a determi-na exigenţele articolului 5 şi ale altor dispo-ziţii, s-ar cuveni să se ţină cont de scopul Convenţiei. Această dispoziţie de altfel cores-punde normelor de interpretare a tratatelor şi caracterului constituţional al Convenţiei. Prin urmare, nu ar fi deci oportun să con-siderăm restricţiile impuse de articolul 5 în calitate de dispoziţii ce se supun unei inter-pretări strict literare. Scopul Convenţiei este de a atribui indivizilor drepturi reale, cu alte

cuvinte drepturi cu un conţinut material şi nu doar simple garanţii formale. În consecin-ţă, limitările dreptului la libertate ar trebui să fi e considerate ca excepţii şi autorizate doar în prezenţa unor motive convingătoare; aplicarea lor nu ar trebui să se bazeze în spe-cial pe ipoteza că orice iniţiativă a autorităţi-lor publice este adecvată în mod obligatoriu. Interpretarea dinamică atrage o dorinţă de a revedea sensul unei dispoziţii particulare în funcţie de evoluţia situaţiei. Nu ar trebui deci să subestimăm în această privinţă in-terpretarea textelor juridice de către Curte. Pentru a corespunde pe deplin obligaţiilor ce decurg din articolul 5 (şi din întreaga Con-venţie), judecătorii naţionali în consecinţă ar trebui să urmărească jurisprudenţa evoluti-vă a organelor de la Strasbourg.

Următoarele capitole examinează prin-cipiile şi normele fundamentale, enunţate în articolul 5 al Convenţiei, bazându-se pe interpretarea lor, precum şi pe aplicarea lor în situaţii concrete de către Curte.

Page 8: Libertatea si siguranta persoanei

8

PAGINA 8

Capitolul I : Prezumţia de libertate, exigenţa legalităţii, conceptul de detenţie

1. Prezumţia de libertate

Paragraful 1 din articolul 5 al Conven-ţiei defi neşte prezumţia de libertate, drept de care nimeni nu poate fi privat decât în circumstanţe excepţionale. Din această cau-ză el începe cu o afi rmaţie necondiţionată («Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă») ce este urmată de o propoziţie restrictivă («Nimeni nu poate fi lipsit de liber-tatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale»).

În plus, această prezumţie de libertate este consolidată prin două exigenţe: de a nu prelungi privaţiunea de libertate depăşind termenul strict necesar şi de a elibera cât mai repede persoana interesată în momentul în care privaţiunea se dovedeşte a fi nejus-tifi cată. Prima din aceste exigenţe reiese din paragraful 3, care prevede că persoana inte-resată «are dreptul de a fi judecat(-tă) într-un termen rezonabil», iar cea de-a doua – din pa-

ragraful 4, în virtutea căruia cel interesat «are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală». Deci este clar că anume autorităţile care au procedat la privarea de libertate tre-buie să demonstreze prin probe nu numai că aceasta se bazează pe unul din motivele pre-văzute în articolul 5, dar şi că ea corespundea circumstanţelor speţei.

Această prezumţie impune în mod nece-sar o autocritică autorităţilor investite cu îm-puternicirea de a priva pe cineva de libertate: ele trebuie în special să verifi ce dacă limitele impuse de articolul 5 nu sunt depăşite la un anumit moment. Totodată, în scopul asi-gurării faptului că această autocritică este dirijată corect, este indispensabil ca judecă-torii să dea dovadă de un anumit scepticism atunci când ei exercită un control judecă-toresc important prevăzut de paragrafele 3 şi 4 din articolul 5. În orice caz, de fi ecare dată când este contestată o privaţiune de li-bertate, este indispensabil ca judecătorul să pornească de la ideea că persoana afectată în mod fi resc trebuie să fi e liberă. Acelaşi judecător trebuie deci nu numai să solicite şi să obţină expunerea motivelor privaţiunii, dar de asemenea să le examineze minuţios pentru a verifi ca dacă ele într-adevăr justi-fi că acţiunea întreprinsă. Orice control mai puţin sever echivalează în rezultat cu aban-

Page 9: Libertatea si siguranta persoanei

9

PAGINA 9

donarea regimului de drept şi cu o capitulare în faţa unor acţiuni arbitrare.

Inacceptabilitatea acestei abateri reiese din concluzia Curţii în hotărârea Mansur v. Turcia2: detenţia prelungită a unui petiţionar nu a fost justifi cată fi indcă instanţa naţio-nală a autorizat legal menţinerea ei utilizând aproape întotdeauna formulări identice, ca să nu le numim stereotipuri, deseori fără a indica motivele. Adoptând o astfel de atitu-dine, judecătorul naţional s-a mulţumit în rezultat cu aprobarea mecanică a deciziei autorităţilor de poliţie şi nu şi-a respectat obligaţia de a efectua un control indepen-dent şi critic. O asemenea abordare este totalmente incompatibilă cu exigenţa justifi -cării privaţiunii de libertate.

2. Legalitatea detenţiei

Paragraful 1 al articolului 5 obligă ca orice privare de libertate să fi e efectuată „în conformitate cu căile legale”. În plus, fi ecare din prevederile sale presupune ca măsura să fi e „legală”. Această exigenţă de legalitate este interpretată ca fi ind aplicabilă în acelaşi timp atât fondului cauzei, cât şi procedurii. În afară de aceasta, adjectivul menţionat este înţeles astfel, că orice detenţie trebuie să fi e în concordanţă cu dreptul intern şi cu Convenţia şi nu poate fi arbitrară.

Respectarea formală a dreptului intern

În caz de privaţiune de libertate, bineîn-ţeles este indispensabil de a verifi ca în pri-mul rând respectarea condiţiilor impuse de legislaţia naţională pertinentă. Acest control se poate referi la executarea unei proceduri esenţiale sau la existenţa unei prevederi le-gale care autorizează acţiunea întreprinsă. În ultimul caz, uneori este necesar de a interpreta aplicarea unei prevederi speciale sau de a verifi ca dacă circumstanţele speţei corespund în realitate unei situaţii prevăzu-te în această dispoziţie. În repetate rânduri, Curtea a relevat că aceste verifi cări nu au fost înfăptuite şi niciodată nu le-a considerat ca fi ind incontestabile3. Astfel, în cazul Van der Leer v. Olanda4, o femeie fusese interna-tă într-un spital psihiatric, dar judecătorul care a emis ordonanţa nu a ascultat-o în prealabil, chiar dacă dreptul intern îl obliga. În fapt, Curtea a stabilit că acest magistrat n-a binevoit să indice motivele nerespectării avizului psihiatrului care a examinat peti-ţionara şi conform căruia nu era inutil sau contraindicat din punct de vedere medical, ca un judecător să asculte persoana intere-sată. Puţin importă, din punctul de vedere al aplicării Convenţiei, că internarea fusese justifi cată în sine însăşi şi corespundea mo-tivelor prevăzute de articolul 5: nerespecta-rea unei proceduri obligatorii prealabile unei privaţiuni de libertate antrenează o arestare sau o detenţie, care va fi considerată ilegală.

2 8 iunie 1995.3 Deşi au acceptat ideea

că interpretarea şi aplicarea dreptului intern aparţine auto-rităţilor naţionale ale Statului şi, în spe-cial, instanţelor sale judecătoreşti, totuşi judecătorii de la Stras-bourg şi-au rezervat facultatea de a verifi ca dacă acest drept a fost respectat în fapte şi, în unele cazuri examinate în continuare, nu au ezitat să formuleze o concluzie diferită de cea a autorităţilor.

4 21 februarie 1990.

Page 10: Libertatea si siguranta persoanei

10

PAGINA 10

Astfel, în cazul Lukanov v. Bulgaria5, un fost Prim-ministru fusese privat de libertate pentru acordare ilicită de fonduri publice ţă-rilor în curs de dezvoltare. Chiar dacă privaţi-unea de libertate pentru o infracţiune penală este potenţial compatibilă cu Convenţia, în speţa dată autorităţile publice s-au abţinut să califi ce activitatea care a provocat ares-tarea celui vizat ca fi ind o încălcare de drept penal, altfel spus un simplu delict. Această activitate contestată de petiţionar nu putea servi, conform legislaţiei bulgare, drept temei pentru privaţiunea sa de libertate. Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar presupune că o interdicţie penală în vederea stabilirii unui profi t personal în cadrul acestor tranzacţii ar putea fi eventual aplicabilă (ceea ce era puţin probabil), autorităţile naţionale n-au menţionat nici un fapt sau vreo informaţie care să poată dovedi existenţa unei bănuieli plauzibile în adresa Prim-ministrului. Priva-ţiunea sa de libertate fusese deci lipsită de orice temei legal şi astfel incontestabil a avut loc o încălcare a articolului 5.

O lacună asemănătoare fusese consta-tată şi în cazul Steel v. Regatul Unit6 cu privi-re la nişte petiţionari reţinuţi în timpul unei manifestăţii desfăşurate în faţa unui centru comercial, în momentul când ei distribuiau foi volante şi purtau lozinci ce denunţau vânzări de arme. În pofi da unui mandat de arest bine determinat în sistemul de drept comun în caz de atentat efectiv sau redus bine intenţionat asupra ordinii publice, poli-

ţia în aceste circumstanţe nu avea nici o jus-tifi care să recurgă la această măsură. Curtea nu a descoperit în rezultat nici un indiciu, care ar demonstra că petiţionarii în realitate au creat obstacole sau au încercat să cree-ze impedimente activităţii participanţilor la conferinţă sau au comis vreun act de natură să-i incite la violenţă. Prin urmare, judecăto-rii de la Strasbourg au conchis că reţinerea, apoi plasarea în arest a persoanelor vizate în rezultatul aplicării forţei de către poliţia de menţinere a ordinii, fusese ilegale7.

Importanţa unui temei juridic continuu

Exigenţa unui temei juridic pentru fi e-care privare de libertate se extinde pe întrea-ga durată a detenţiei. În mai multe cazuri, judecătorii de la Strasbourg au conchis o în-călcare după ce au constatat că privarea de libertate, chiar dacă era iniţial legală, la un moment dat înceta să mai fi e astfel. În cazul Quinn v. Franţa8, o instanţă judecătorească ordonase eliberarea unui deţinut în strictă conformitate cu legislaţia franceză. Toto-dată, petiţionarul a mai rămas în detenţie unsprezece ore după hotărârea de eliberare, fără ca aceasta să-i fi e notifi cată sau fără a se întreprinde vreo acţiune în vederea înce-perii executării ei. Aparent, această reţinere era necesară procurorului pentru punerea în aplicare a procedurii de extrădare şi astfel

5 20 martie 1997.6 23 septembrie 1998.7 Vezi de asemenea

hotărârea Raninen v. Finlanda din 16 de-cembrie 1997 în care arestarea unei per-soane care a refuzat să-şi satisfacă serviciul militar fusese conside-rată ca fi ind contrară legislaţiei fi nlandeze în măsura în care cel interesat nu a fost solicitat în prealabil să prezinte motivele refu-zului său persistent.

8 22 martie 1995.

Page 11: Libertatea si siguranta persoanei

11

PAGINA 11

să împiedice executarea deciziei de eliberare imediată. Judecătorii de la Strasbourg au recunoscut că o anumită reţinere în execu-tarea unei decizii de punere în libertate este un fapt fi resc, dar au menţionat că în aceste circumstanţe perioada de aşteptare fusese prea lungă pentru a corespunde exigenţei articolului 5.

În Labita v. Italia9, încălcarea articolului 5 a rezultat dintr-o întârziere a eliberării de peste zece ore datorită absenţei angajatului de la registratură, care avea drept sarcină să verifi ce dacă petiţionarul trebuia să mai fi e reţinut pentru o altă cauză. În K-F v. Ger-mania10, durata reţinerii pentru verifi carea identităţii a depăşit cu patruzeci şi cinci de minute durata legală de douăsprezece ore. Guvernul german a explicat această depăşi-re prin necesitatea de a înregistra informaţii personale despre petiţionar. Judecătorii de la Strasbourg au notat că, perioada reţi-nerii era cunoscută din timp şi autorităţile responsabile erau obligate să ia toate măsu-rile necesare de precauţie pentru ca durata legală să fi e respectată. Această obligaţie se referă şi la înregistrarea datelor personale care – fi gurând printre măsurile de verifi ca-re a identităţii – trebuiau să fi fost făcute în perioada reţinerii, prevăzute în acest scop. În aceste circumstanţe Curtea a considerat detenţia petiţionarului ca fi ind ilegală şi a stabilit o încălcare a articolului 511.

Recurgerea iraţională la practică

Curtea a constatat încălcări ale articolu-lui 5 în cauzele în care autorităţile naţionale invocase practici învechite, a căror legalitate niciodată nu fusese pusă în discuţie. Astfel, în cazul Baranowski v. Polonia12, petiţiona-rul iniţial fusese reţinut reglementar, apoi plasat în arest preventiv pentru excrocherie. Controlul judiciar al detenţiei sale a încetat odată cu înaintarea de către procuror în in-stanţa judecătorească a actului de acuzare. Reţinerea petiţionarului nu se baza pe o dispoziţie legală, dar pe o practică ce consta în „plasarea unui deţinut la dispoziţia unei instanţe judecătoreşti”: un obicei, conform căruia, în rezultatul înaintării actului de acuzare în faţa unei instanţe judecătoreşti competente în soluţionarea cazului, această instanţă nu mai trebuia să emită din ofi ciu o altă decizie cu privire la necesitatea de a prelungi sau nu perioada de detenţie fi xată la etapa de anchetă.

Acest obicei cu siguranţă a fost creat într-un mod natural pentru a lichida o lacu-nă juridică, dar el nu se baza pe nici o lege sau o jurisprudenţă specifi că. Este probabil că legalitatea sa niciodată nu fusese pusă la îndoială, deoarece necesitatea de a prelungi detenţia era incontestabilă şi în mod poten-ţial chiar compatibilă teoretic cu Convenţia. Evoluţia sa ilustrează bine modalitatea în care legitimitatea generală a unui compor-tament poate rezulta din lipsa unei discuţii

9 6 aprilie 2000.10 27 noiembrie 1997.11 Vezi de asemenea

cazul Engel şi alţii v. Regatul Unit, hotărârea din 8 iunie 1976, în care durata maximală de reţinere (douăzeci şi patru de ore) fusese depăşită de mai multe ore (între douăzeci şi două şi treizeci).

12 28 martie 2000.

Page 12: Libertatea si siguranta persoanei

12

PAGINA 12

cu privire la legalitatea sa. În speţă, judecă-torii de la Strasbourg au condamnat această practică ca fi ind o încălcare a articolului 5 (1) din cauza lipsei de previzibilitate şi secu-ritate juridică şi a riscului unei acţiuni ar-bitrare13. În Jėčius v. Lituania14, petiţionarul – suspectat de omor – continua să fi e deţinut după expirarea perioadei de arest preventiv autorizată de procurorul general adjunct. Se pare că acastă practică era răspândită. Or, asemenea comportamente sunt incompa-tibile cu exigenţele Convenţiei. Judecătorii de la Strasbourg au considerat prin urmare că privaţiunea de libertate a petiţionarului era în contradicţie cu principiile securităţii juridice şi a protecţiei împotriva deciziilor arbitrare15.

Semnifi caţia termenului „legalitate” în Convenţie

Nu este sufi cient ca o privaţiune de libertate să fi e în conformitate cu dreptul intern: ea trebuie să se conformeze noţiunii potenţial mai largi de „legalitate” în sensul Convenţiei. Această noţiune include mai întâi de toate interesul de a se asigura că exigentele specifi ce ale articolului 5 – chiar dacă ele nu se regăsesc în dreptul intern – sunt respectate. O privaţiune de libertate va fi considerată inacceptabilă dacă ea consti-tuie un mijloc de interferinţă cu alte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau dacă

ea se bazează pe o lege aplicată arbitrar sau poate fi considerată defi cientă. În hotărârea Kurt v. Turcia,16 judecătorii de la Strasbourg au considerat că: [...] orice privaţiune de libertate trebuie

să respecte nu numai normele de fond şi procesuale din legislaţia naţională, dar trebuie să corespundă însuşi scopului articolului 5: de a proteja individul de o acţiune arbitrară. În cazul în care autorităţile naţionale

nu pot invoca un alt motiv pentru a justifi ca detenţia, Curtea mai curând va constata o încălcare a articolului 5 (1). În cazul Denizci şi alţii v. Cipru17, petiţionarii pretindeau că nu au fost informaţi despre motivele reţinerii lor. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit în consecinţă o încălcare a articolului 5 (1), observând că guvernul pârât nu a înaintat nici un argument legal, care să justifi ce reţi-nerea şi arestarea celor vizaţi.

Incompatibilitatea cu dispoziţiile Convenţiei

Orice privaţiune de libertate justifi cată prin dispoziţiile dreptului intern, ce invocă alte motive decât cele enumerate exhaustiv în articolul 5 (1), va fi cu siguranţă considerată ca „ilegală” sau contrară articolului 5 (1). În special este interzis de a recurge la aplicarea măsurilor preventive faţă de o persoană sus-pectată de comiterea unei infracţiuni penale,

13 Alţi factori constitutivi ai noţiunii de legalitate vor fi examinaţi în con-tinuare. O încălcare a articolului 5 (1) pentru aceste motive, în ceea ce priveşte aceeaşi practică, fusese de asemenea constatată în hotărârea Kawka v Polonia din 9 ianuarie 2001. Înaintea decizii-lor cu privire la aceste cazuri, practica fusese deja abandonată şi în-locuită printr-o înscri-ere sistematică pe rol a oricărei cauze, în care o ordonanţă de plasare în detenţie, adoptată la etapa anchetei, a expi-rat, în scopurile unei noi decizii cu privire la suspendarea sau încheierea detenţiei. Această procedură corespunde exigenţelor Convenţiei în materie de legalitate şi control judecătoresc al deten-ţiei.

14 31 iulie 2000.15 O încălcare similară a

articolului 5 (1) a fost constatată în hotărâ-rea Grauslys versus v. Lituania din 10 octom-brie 2000.

16 28 mai1998.17 23 mai 2001.

Page 13: Libertatea si siguranta persoanei

13

PAGINA 13

dacă detenţia nu are drept obiect realizarea unei anchete18. O asemenea privaţiune de libertate, chiar legală pe plan intern, va fi în rezultat contrară articolului 5 (1).

Totodată, chiar dacă privaţiunea se ba-zează pe unul din motivele enumerate, Con-venţia mai poate fi percepută ca impunând o limită acceptabilă duratei sale. Astfel, în ceea ce priveşte persoanele plasate în deten-ţie prejudiciară, articolul 5 (3) prevede ex-pres că procesul lor trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil. De altfel, în ceea ce priveşte persoanele deţinute în legătură cu o deportare, extrădare sau un proces conex, prevederile articolului obligă implicit autori-tatea vizată să dea dovadă de o promtitudine rezonabilă.

Aplicarea arbitrară a dreptului intern

Totodată, chiar dacă legislaţia naţională invocată pentru a justifi ca privaţiunea, nu provoacă nici una din obiecţiile menţionate mai sus şi respectă perfect normele Conven-ţiei, utilizarea sa în circumstanţe particulare poate fi considerată ca fi ind ilegală, deoarece ar putea fi privită ca arbitrară. Această in-terpretare pare a fi totalmente justifi cată, spre exemplu, în cazul în care utilizarea unei împuterniciri în scopul privării unei persoane de libertate nu este în realitate necesară, având în vedere circumstanţele date sau pentru urmărirea unui obiect ilicit. În ceea ce priveşte primul caz, speţa Witold

Litwa v. Polonia19 constituie un exemplu elocvent. Petiţionarul, orb de un ochi şi cu o vedere foarte scăzută la altul, a fost în-chis într-o unitate de dezalcoolizare după ce lucrătorii ofi ciului poştal – la care el s-a plâns că cutiile lui poştale fusese deschise şi golite – au chemat poliţia, pretinzând că petiţionarul era în stare de ebrietate şi avea un comportament grosolan. Totodată, chiar dacă detenţia celui vizat se baza pe un motiv menţionat în articolul 5 (1) (e) – detenţia al-coolicilor – recurgerea la această măsură nu a fost în aceste circumstanţe vădit necesară, dată fi ind absenţa vreunui risc pentru public sau sănătatea petiţionarului, miopia lui şi circumstanţele mai curând nesemnifi cative ale speţei. În plus, dreptul intern prevedea măsuri mult mai puţin radicale, aplicabile persoanelor în stare de ebrietate, cum ar fi însoţirea celui vizat de către poliţie într-o in-stituţie publică curativă sau la domiciliu.

Autorităţile se pare că nu au prevăzut posibilitatea recurgerii la aceste măsuri de alternativă. Astfel Curtea a fost convinsă că detenţia petiţionarului, cu toate că ofi cial era fondată pe dreptul intern, fusese arbitrară şi nu putea fi considerată legală.

O concluzie similară poate fi obţinută şi în cazul în care, spre exemplu, împu-ternicirea de a reţine un individ în vederea stabilirii identităţii sale este aplicată unei persoane deja cunoscute serviciilor de poli-ţie, chiar dacă persoana în cauză nu purta documentele de identitate la momentul reţi-

18 Jėčius v. Lituania.19 4 aprilie 2000.

Page 14: Libertatea si siguranta persoanei

14

PAGINA 14

nerii. În asemenea circumstanţe, în rezultat, recurgerea vădit inutilă la împuternicirea de privare de libertate este considerată a fi ar-bitrară. O asemenea recurgere abuzivă a fost constatată şi în cazul Tsirlis şi Kouloumpas v. Grecia20, care se referă la doi Martori ai lui Iehova, închişi în rezultatul condamnării lor pentru nesupunere după ce ei, fi ind somaţi să-şi satisfacă serviciul militar, au refuzat să se alăture unităţii lor şi să poarte uniformă. Or, petiţionarii nu încetau să afi rme că ei erau slujitori ai cultelor şi, în această calita-te, erau scutiţi de serviciul militar. Judecă-torii de la Strasbourg au considerat că auto-rităţile militare s-au pronunţat asupra res-ponsabilităţii penale a petiţionarilor şi, deci, asupra legalităţii detenţiei lor, demonstrând fl agrant necunoaşterea jurisprudenţei deja bine determinate a Consiliului de Stat în această materie. În astfel de circumstanţe, ei au considerat că detenţia petiţionarilor în re-zultatul condamnării lor pentru nesubordo-nare era lipsită de temei în dreptul intern şi arbitrari şi prin urmare nu putea fi „legală” în sensul articolului 5 (1).

În plus, orice recurgere la forţă lega-lă, urmărind singurul scop de a atinge un obiectiv ilicit, este inacceptabilă din punctul de vedere al Convenţiei, indiferent de faptul dacă o asemenea utilizare a unei dispoziţii din dreptul intern este sau nu considerată ca fi ind obiectivă în ţara vizată.

Astfel, în cazul Bozano v. Franţa21, pri-varea de libertate era o măsură deghizată de

extrădare şi nu o „detenţie” necesară în ca-drul obişnuit al unei „proceduri de expulzare” şi fusese deci considerată contrară articolului 5 (1). În aceste circumstanţe, cererea de ex-trădare a petiţionarului spre Italia fusese res-pinsă de o instanţă judecătorească naţională. Or, la o lună după ce fusese eliberat prin hotărâre, petiţionarul a fost arestat şi i-a fost înmânată o hotărâre de expulzare, eliberată de fapt atunci, când el se afl a în detenţie pro-vizorie în cadrul procedurii sale de extrădare. El a fost apoi condus spre frontiera elveţiană, pe când cea spaniolă era mai aproape şi a fost predat poliţiei elveţiene. Apoi el a con-stituit obiectul unei proceduri de extrădare, în rezultatul căreia a fost predat autorităţilor italiene şi închis pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 5 (1) şi a declarat că comportamentul autorităţilor naţionale era în genere arbitrar, ţinând cont de mai multe elemente: termenul pentru apli-carea măsurei de deportare fusese prea scurt pentru ca petiţionarul să poată utiliza recur-surile efective, afl ate la dispoziţia sa; autori-tăţile franceze părea să fi fost în înţelegere cu autorităţile elveţiene şi italiene; petiţionarului nu i-a fost notifi cată hotărârea, deoarece i s-a refuzat carta de sejur (permisul de şedere) pe care o solicitase; interpelarea a fost neaştep-tată şi petiţionarul nu a putut comunica cu soţia sau avocatul său; horărârea de expulza-re nu indica ţara de destinaţie. Toate aceste caracteristici proprii „extrădării deghizate” nu puteau decât să facă privarea de libertate a

20 29 mai 1997.21 18 decembrie 1986.22 Vezi de asemenea ho-

tărîrea Murray v. Rega-tul Unit din 28 octom-brie 1994 în care a fost menţionat că obiectul reţinerii nu a fost adu-cerea petiţionarului în faţa unei autorităţi competente în calitate de suspect în virtutea articolului 5 (1) (c), dar pur şi simplu inte-rogarea lui în scopul obţinerii de informaţii de ordin general: o practică neautorizată de Convenţie. Curtea a conchis că în faţa ei nu a fost produs nici un element care ar fi de-terminat-o să se abată de la constatările de fapt, efectuate de către instanţele judecăto-reşti naţionale (aresta-rea nu a fost efectuată în scop secret şi legal): în acest caz, nu exis-tă nici o îndoială că această arestare ar fi devenit ilegală din punctul de vedere al Convenţiei. Să menţio-năm de asemenea că în cazul Jėčius. v .Li-tuania, absenţa relelor

Page 15: Libertatea si siguranta persoanei

15

PAGINA 15

petiţionarului arbitrară şi ilegală în sensul articolului 5 (1). În circumstanţele date, acest evantai de elemente concordante, fi ecare din ele manifestând o lipsă de idee de drept în cel mai elementar sens, explică atitudinea Curţii, dar este probabil că prezenţa doar a unuia dintre aceste elemente ar fi fost sufi cientă pentru a face decizia autorităţilor arbitrară22.

Accesibilitate, privizibilitate şi alte garanţii

Totodată, chiar în prezenţa unei puteri utilizate reglementar, aceasta nu va fi consi-derat de judecătorii de la Strasbourg ca un temei juridic sufi cient pentru privaţiunea de libertate, dacă textul legii pe care se bazează, este lipsit de calităţile indispensabile confor-me Convenţiei. Orice lege trebuie să fi e acce-sibilă, previzibilă şi sigură, precum şi apli-cabilitatea anumitor garanţii, care vizează excluderea riscurilor de aplicare arbitrară.

Condiţia de accesibilitate, spre exemplu, nu este satisfăcută din moment ce privarea de libertate se întemeiază pe o dispoziţie ju-ridică secretă sau nepublicată. Ea de aseme-nea vizează regulile de aplicare a legii cores-punzătoare. În cazul în care aceste reguli nu sunt uşor accesibile, judecătorii de la Stras-bourg riscă să constate o încălcare a artico-lului 5 (1). Astfel, în cazul Amuur v. Franţa23, o circulară (nepublicată) a ministrului de

Interne constituia singurul text care regle-menta practica de comportare în zona inter-naţională a aeroportului Paris-Orly. Judecă-torii de la Strasbourg au apreciat-o fi ind prea scurtă şi fi ind lipsită de garanţiile pertinente necesare pentru a-i conferi calitatea de lege. Era deci inutil, în speţă, de a accentua faptul că circulara în realitate nu a fost niciodată publicată şi deci era inaccesibilă. Totodată, o asemenea apreciere putea juca un rol major în alte cazuri în care conţinutul textului nu era sufi cient pentru a o descalifi ca.

Securitatea juridică necesită ca orice normă invocată să fi e sufi cient de precisă pentru a permite unei persoane să prevadă, la un grad rezonabil în circumstanţele cau-zei şi fi ind însoţită în caz de necesitate de îndrumări precise, consecinţele unei acţiuni determinate. Această condiţie – care poate fi percepută ca indispensabilă pentru a limita riscul de aplicare arbitrară – a fost conside-rată ca nefi ind îndeplinită în cazuri de tipul Baranovski v. Polonia şi Jėčius v. Lituania. În aceste circumstanţe şi în pofi da afi rmaţiilor anterioare, judecătorii de la Strasbourg erau pregătiţi şă invoce ipoteza că practicile de-nunţate se bazează pe o lege internă, ceea ce nu împiedică de a le considera ilegale. În cazul Baranovski, această constatare reieşea din două circumstanţe:

lipsa oricărei dispoziţii precise, care ar indica dacă – şi, în caz afi rmativ, în ce condiţii – detenţia ordonată pentru o

intenţii din partea unei instanţe judecătoreşti naţionale fusese unul dintre factorii care au determinat judecătorii de la Strasbourg să considere că perioada de detenţie contestată, fondată pe un motiv juridic clar, nu era ilegală din punctul de vedere al scopurilor Convenţiei. Astfel, în hotărârea Benham v. Regatul Unit din 10 iunie 1996, judecătorii de la Strasbourg au refuzat să considere că încarcerarea pro-nunţată de o instanţă judecătorească era ar-bitrară, din moment ce petiţionarul personal nu a pretins că magi-straţii, care au ordonat detenţia sa, acţionase cu rea credinţă sau au neglijat aplicarea corectă a legislaţiei pertinente. În hotărâ-rea Perks v. Regatul Unit din 12 octombrie 1999, Curtea a sugerat că folosirea abuzivă a unei puteri discre-ţionare sau refuzul de a lua în considerare un element probant pertinent ar putea face arbitrară o decizie, de altfel ofi cial legală.

23 25 iunie 1996.

Page 16: Libertatea si siguranta persoanei

16

PAGINA 16

perioadă limitată la etapa anchetării ar putea fi prelungită în mod legal la etapa procesului judecătoresc;

detenţia unei persoane – în baza unei practici dezvoltate pentru a lichida această lacună legislativă – pentru o perioadă nedeterminată şi imprevizibilă fără ca privaţiunea de libertate să se ba-zeze pe o dispoziţie legală concretă sau pe o decizie judecătorească.În cazul Jėčius, judecătorii de la Stras-

bourg au stabilit, de asemenea, o carenţă de securitate juridică din cauza absenţei regulilor precise, care ar defi ni statutul de-ţinutului. Faptul de a priva o persoană de libertate pentru o perioadă nelimitată şi fără autorizaţie judecătorească, doar din motivul că dosarul său a fost transferat la instanţa de fond, fusese considerat ca fi ind contrar articolului 5 (1). Totodată, judecătorii de la Strasbourg au constatat o lipsă de securitate juridică şi cât priveşte tentativa de a justifi -ca perioada de detenţie prin invocarea unei dispoziţii a Codului penal. În aceste circum-stanţe, procurorul, ombudsmanul şi preşe-dintele camerei penale a Curţii supreme au înaintat fi ecare diferite explicaţii cu privire la modalitatea în care dispoziţia vizată autoriza detenţia petiţionarului. În loc de a analiza aceste divergenţe de opinie, judecătorii de la Strasbourg au preferat într-un mod foar-te natural să decidă că o dispoziţie atât de vagă, încât să genereze o asemenea confuzie

între autorităţile naţionale competente, nu poate fi decât incompatibilă cu criteriile de legalitate24.

Exigenţa de securitate juridică a temei-niciei juridice a privaţiunii de libertate poate fi extinsă şi asupra regulilor de aplicare, chiar dacă ele nu ocupă o poziţie similară în ierarhia legislativă25, în comparaţie cu ju-risprudenţa care fi xează interpretarea unei dispoziţii particulare. Astfel, în cazul Steel v. Regatul Unit care se referă la un arest pentru perturbarea ordinii publice26, Curtea a observat că pe parcursul ultimelor două decenii, jurisdicţiile britanice au clarifi cat noţiunea de „atentat la ordinea publică” astfel, încât este sufi cient de a stabili pe vii-tor că această condiţie este satisfăcută doar dacă un individ cauzează un prejudiciu, sau pare a fi susceptibil de a-l cauza persoanelor sau bunurilor sau să acţioneze într-un mod, a cărui consecinţă naturală este de a incita o altă persoană la violenţă. Această evoluţie jurisprudenţială a avut ca efect transforma-rea unui concept aproape vag într-o indicaţie sufi cientă şi formulată cu nivelul de precizie pretins de Convenţie.

În cazul Wloch v. Polonia, în lipsa juri-sprudenţei pertinente sau a opiniei unanime a specialiştilor în drept, interpretarea dispo-ziţiilor legale de către autorităţile naţionale nu fusese considerată ca fi ind arbitrară sau iraţională în speţă data. Asemenea hotărâri

24 Vezi de asemenea ho-tărârea Wloch v. Polo-nia din 19 octombrie 2000 în care Curtea a afi rmat că este proba-bil ca o privaţiune de libertate, bazându-se doar pe o dispoziţie a cărei interpretare este aproape controversată şi care nu a constituit obiectul niciunei ju-risprudenţe decisive, să fi e considerată ca ilegală.

25 Circulara invocată în cazul Amuur v. Franţa fusese considerată ca fi ind insufi cientă în această privinţă, nu numai din cauza statutului său dar şi deoarece ea nu era precisă.

26 Deşi nu a fost califi ca-tă ofi cial ca o infrac-ţiune, acest act fusese considerat ca atare din cauza naturii procedu-rii. Intervenţia poliţiei şi a instanţelor penale de primă instanţă, precum şi autoritatea de a reţine persoane care refuză să se su-pună unei somaţii de a nu prejudicia ordinea publică.

Page 17: Libertatea si siguranta persoanei

17

PAGINA 17

nu ar trebui totuşi să fi e asimilate unei invi-taţii de a respinge contestarea de ilegalitate a unei dispoziţii pe motiv că gradul de precizie necesar mai urmează a fi stabilit în cadrul unei viitoare jurisprudenţe. Cu toate acestea, va fi perfect legitim să fi e utilizată puterea de interpretare în scopul de a oferi unei dispozi-ţii formulate în termeni vagi sensul restrâns necesar pentru ca ea să fi e privită ca „legală” din punctul de vedere al Convenţiei.

Nu există nici o îndoială că această exigenţă de garanţii poate, într-un anumit context, să se extindă prea mult. Astfel, în cazul Amuur v. Franţa – în care solicitanţii de azil fusese deţinuţi pe parcursul a douăzeci de zile – Curtea şi-a exprimat regretul de a fi constatat că nici unul din textele legislative aplicabile:

nu abilita judecătorul ordinar să contro-leze condiţiile de şedere a străinilor,

nu permitea, în caz de necesitate, să impună administraţiei o limită a duratei de detenţie litigioase,

nu prevedea o însoţire juridică, umană şi socială şi nici nu fi xa modalităţile şi termenii de acces la o asemenea asistenţă, astfel încât să fi e asigurate demersurile solicitanţilor de azil, cum erau petiţionarii.În consecinţă, legile invocate nu au

fost considerate ca garantând într-un mod sufi cient dreptul la libertate unui grup de petiţionari, care ar putea fi estimaţi în parti-

cular vulnerabil, în absenţa unei asemenea asistenţe.

În plus, exigenţele s-ar putea aplica şi circumstanţelor care, fi ind elementare, nu ar trebui să fi e mai puţin valoroase. Astfel, judecătorii de la Strasbourg au subliniat în repetate rânduri importanţa menţionării pre-cise şi sigure a datelor referitoare la privaţiu-nea de libertate. Această preocupare a fost exprimată de Curte în numeroase hotărâri cu privire la plângerile depuse vizavi de ab-senţa oricărei informaţii referitoare la soarta de după arestare a persoanelor reţinute de forţele de poliţie27. O difi cultate particulară inerentă tentativei de a descoperi ce li s-a în-tâmplat persoanelor vizate, ţine de absenţa oricărui dosar ofi cial referitor la ele: o lacu-nă care favorizează bineînţeles respingerea oricărei responsabilităţi de către autorităţile care au recurs la privarea de libertate. În-registrarea sistematică a datelor relative la această privare, începând cu reţinerea iniţia-lă şi până la transferarea spre un alt loc de detenţie constituie, prin urmare, o garanţie fundamentală împotriva tratamentelor ar-bitrare. O completare instituţionalizată a unui registru – chiar dacă nu există nici un risc a unui abuz cum ar fi dispariţia lui – se înscrie deci printre exigenţele esenţiale care trebuie să fi e respectate în caz de privaţiune de libertate.

27 Vezi Kurt v. Turcia, Çakici v. Turcia (8 iu-lie 1999), Timurtaş v. Turcia (13 iunie 2000) şi Taş v. Turcia (14 noiembrie 2000). O asemenea dispariţie de asemenea riscă să aibă ca consecinţă o încălcare a dreptului la viaţă, recunoscut de articolul 2.

Page 18: Libertatea si siguranta persoanei

18

PAGINA 18

3. Elementele constitutive ale unei privaţiuni de libertate

„Reţinere” şi „arestare”

Termenii „reţinere” şi „arestare” aproate în toate dispoziţiile articolului 5 sunt utilizaţi fără diferenţă şi trebuie deci să fi e înţeleşi ca desemnând în general orice măsură – oricare ar fi denumirea sa ofi cială în dreptul intern – care are ca rezultat privarea unei persoane de libertate. În opinia Curţii garanţia institu-ită prin paragraful 4 decurge din momentul piederii iniţiale a libertăţii: orice altă aborda-re va fi percepută neapărat ca fi ind contra-ră Convenţiei. Judecătorii de la Strasbourg examinează deci rezultatul proceselor.

Elementele ce servesc la determinarea existenţei unei detenţii

Este important de a defi ni clar elemente-le constitutive ale unei privaţiuni de libertate – fi e că ea rezultă dintr-o reţinere sau dintr-o arestare – şi momentul când ea începe, în măsura în care această analiză determină momentul la care devin aplicabile exigenţele articolului 5. Acest punct, chiar dacă el pare a fi evident, merită să fi e subliniat în măsura în care, în anumite situaţii, o persoană poa-

te fi privată de libertate fără ca persoanele responsabile să admită acest lucru, mai ales în absenţa oricărei constrângeri fi zice. Iden-tifi carea începutului pierderii libertăţii este deosebit de importantă în contextul unei proceduri penale, deoarece ea permite de a controla perioada primei înfăţişări a suspec-tului în faţa judecătorului şi de a calcula du-rata totală a detenţiei sale preventive până la procesul judecătoresc.

Astfel de elemente cum ar fi natura în-temniţării şi statutul celui interesat sunt esenţiale pentru a determina dacă o anumită măsură specifi că constituie sau nu o priva-ţiune de libertate.

Natura izolării

Judecătorii de la Strasbourg bineînţeles au analizat natura izolării şi au constatat o privaţiune de libertate din momentul în care o persoană este ţinută sub arest la un post de poliţie sau într-o celulă din închisoare. Totuşi, există nenumărate forme de izolare, care ar putea justifi ca aplicarea articolului 5. Cu siguranţă acesta este cazul în care un poliţist, spre exemplu - fără a aplica forţa în mod obligatoriu – ordonă unei persoane să nu părăsească un anumit local sau să-l în-soţească în orice alt loc. Articolul 5 se aplică deci, în special, în cazul unei persoane care este solicitată să rămână pe loc în stradă sau să nu părăsească un post de poliţie, după ce

Page 19: Libertatea si siguranta persoanei

19

PAGINA 19

venise acolo din proprie dorinţă. Existenţa unei constrângeri fi ind elementul determi-nant, judecătorii de la Strasbourg au afi rmat cu certitudine, în hotărârea De Wilde, Ooms şi Verszp v. Belgia28, că o persoană nu ar tre-bui să fi e lipsită de protecţia dreptului său la libertate din simplu motiv că ea se afl ă în pri-zonierat. Pe deasupra, probabil nu are nici o importanţă dacă persoana privată de liberta-te este conştientă de starea sa: este sufi cient faptul că ea nu mai este liberă să plece.

Articolul 5 în general devine pertinent din momentul în care gradul de izolare într-un local particular devine extrem din cauza că persoana afectată nu mai poate părăsi un anumit loc – fi e că este situat în stradă sau în alt spaţiu deschis – sau dacă i se cere să rămână într-un automobil sau odaie (nu ne-apărat să fi e închisă într-o celulă). Cu toate acestea, faptul că o persoană benefi ciază de un anumit grad de libertate în interiorul unui local particular, nu înseamnă în mod obligatoriu că articolul 5 nu este aplicabil. Astfel, în cazul Ashingdane v. Regatul Unit29, judecătorii de la Strasbourg nu au ezitat să aplice dispoziţiile sale unei persoane care era internată într-un spital psihiatric, era plasată într-o secţie deschisă neîncuiată şi era liberă să părăsească fără supraveghe-tori instituţia atât pe parcursul zilei, cât şi pentru sfârşit de săptămână. Astfel, în cazul Guzzardi v. Italia30, articolul 5 fusese consi-derat aplicabil unei persoane suspectate de apartenenţă la mafi e şi forţată să locuiască

pe un spaţiu neîngrădit de 2.5 km pătraţi pe o insulă izolată în compania altor indivizi asemănători. Chiar dacă petiţionarul putea fi vizitat de soţia sa şi de copii, această com-binare de constrângere şi de izolare fusese sufi cientă în aceast caz pentru a merita cali-fi carea de privare de libertate. Aceşti factori sunt mai semnifi cativi decât însăşi localul, deoarece faptul de a fi constrâns să nu-ţi părăseşti domiciliul provoacă deseori aplica-bilitatea articolului 5, la fel ca şi afl area sub arest preventiv (în cazul Giulia Manzoni v. Italia31) sau ora stingerii care în special strict interzicea persoanelor să iasă din case fără escortă (în cazul Chypre v. Turcia32).

Dacă cel intersat este exilat într-o zonă specială (sat sau district, spre exemplu) fără a i se impune totuşi un regim de izolare – cum ar fi în cazul Guzzardi – există pro-babilitatea că situaţia sa va fi mai curând percepută ca o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie, decât o privaţiune de libertate.

Astfel, restricţiile ce vizează persoanele care încearcă să pătrundă într-o ţară – cum ar fi obligaţia de a rămânea într-o zonă de tranzit în interiorul unui aeroport (o măsură radical diferită de internarea într-un centru special de detenţie) – nu sunt în genere asi-milate unei privaţiuni de libertate, deoarece cei vizaţi încă mai dispun de posibilitatea de a pleca în altă ţară.

Totuşi ar trebui ca o asemenea opţiu-ne să fi e realistă, ceea ce nu se întâmplă în cazul în care nici un Stat nu doreşte să

28 18 iunie 1971.29 28 mai 1985.30 6 noiembrie 1976.31 1 iulie 1997.32 Cererile nr. 6780/74

şi 6950/75 (raportul Comisiei).

Page 20: Libertatea si siguranta persoanei

20

PAGINA 20

primească această persoană sau dacă ea a cerut azil într-o ţară şi nici o altă ţară nu-i poate oferi o protecţie asemănătoare. Cazul Amuur v. Franţa se referă anume la o situa-ţie de aşa natură: unica alternativă posibilă era Siria unde admiterea era dependentă de „capriciile relaţiilor diplomatice” şi, ţinând cont de faptul că această ţară nu era legată prin Convenţia de la Geneva cu privire la statutul refugiaţilor, nimic nu garanta că aceste persoane nu vor fi retrimise în ţara lor de origine, în care ele aveau temeri că vor fi persecutate.

Statutul persoanei afectate

Statutul persoanei afectate de aseme-nea merită să fi e luat în consideraţie pentru a determina dacă într-adevăr a avut loc o privare de libertate. Acest criteriu serveşte mai ales la aprecierea sancţiunilor discipli-nare, obişnuite pentru regimul militar, care prevăd o anumită izolare. Astfel, în cazul Engel v. Olanda, articolul 5 fusese consi-derat inaplicabil faţă de o formă de „arest” ce prevedea ca soldaţii vizaţi, după îndepli-nirea sarcinilor lor obişnuite, ar trebui să rămână închişi într-o clădire specială, ne-încuiaţi cu cheia. Petiţionarii nu au putut invoca această dispoziţie a Convenţiei, decât după ce au fost condamnaţi la arestări mai severe, numite „de rigoare”, care prevedeau închiderea lor într-o celulă şi imposibilitatea de a-şi îndeplini sarcinile obişnuite. Acest

arest se baza pe următoarea teză: serviciul militar presupune în mod necesar o anumită limitare a gradului de libertate, pragul, pe care restricţiile trebuie să-l atingă pentru declanşarea aplicării articolului 5, fi ind cu mult mai înalt decât în viaţa civilă.

Este puţin probabil ca consolidarea restricţiilor la care este supusă o persoană deja izolată – cum ar fi transferarea într-o închisoare cu un regim mai sever – să poată fi considerată ca o privaţiune de libertate din punctul de vedere al articolului 5, în măsu-ra în care cel interesat fusese deja lipsit de libertate în rezultatul condamnării sale sau deciziei de încarcerare.

Judecătorii de la Strasbourg n-au asi-milat izolarea unei persoane în celula sa fără a putea întâlni alţi deţinuţi (ca în cadrul regi-mului obişnuit) unei privaţiuni de libertate. Totuşi, în cazul Bollan v. Regatul Unit33, ei nu au exclus faptul că măsurile adoptate într-o închisoare pot, în circumstanţe excepţiona-le, să fi e analizate ca un atentat la dreptul la libertate. Ei de asemenea au acceptat că un deţinut eliberat condiţionat poate fi con-siderat ca redobândindu-şi libertatea în timp ce readucerea lui în penitenciar constituie o privaţiune de libertate în conformitate cu exigenţele articolului 5.

De asemenea Curtea a afi rmat cu certi-tudine în hotărârea Weeks v. Regatul Unit34 că, în dependenţă de situaţia reală a cazului, condiţiile impuse unei persoane afl ate în această situaţie şi care prevăd un anumit

33 4 mai 2000 (decizia de admisibilitate).

34 2 martie 1987.

Page 21: Libertatea si siguranta persoanei

21

PAGINA 21

grad de supraveghere şi o obligaţie de a se pre-zenta în faţa autorităţilor, nu fusese sufi cient de grave pentru a fi asimilate unei privaţiuni de libertate din punctul de vedere al articolului 5. Din contra, judecătorii de la Strasbourg au ţinut în special cont de faptul că petiţionarul nu a fost eliberat într-un scop special – cum ar fi participarea la funerarii – şi putea duce o viaţă normală supunându-se doar unor anu-mite condiţii.

Acţiuni ale persoanelor private

Chiar dacă majoritatea problemelor ce vizează întrunirea condiţiilor enunţate de articolul 5 riscă să se refere la acţiunile sau deciziile magistraţilor sau funcţionarilor, comportamentul persoanelor private de ase-menea uneori poate antrena anumite difi cul-tăţi. Orice împuternicire de arestare a terţilor, oferită unei persoane private, trebuie să se conforme exigenţelor enunţate de articolul 5. Un particular abilitat să aresteze o persoană suspectată de comiterea unei infracţiuni (fi e în virtutea unei legi de aplicare generală sau specială pentru societăţile de securitate şi de protecţie) trebuie să vegheze, întocmai ca un poliţist, asupra faptului ca cel interesat să fi e adus în faţa justiţiei.

Mai mult decât atât, funcţionarii nu pot asista nepăsător la o privaţiune de libertate incompatibilă cu exigenţele articolului 5. O asemenea aprobare tacită a fost de altfel denunţată în cazul Riera Blume şi alţii v.

Spania35. Petiţionarii – bănuiţi de a fi mem-brii unei secte religioase – fusese izolaţi de către familiile lor într-un hotel pentru a-i supune unui proces de „deprogramare” de către un psiholog şi un psihiatru. În aceste circumstanţe, iniţiativa dată fusese luată la sugestia unei instanţe judecătoreşti în rezul-tatul arestării celor interesaţi în cadrul unei anchete judecătoreşti preliminare, dar ea nu se baza pe nici un temei juridic. În măsura în care familiile nu putuse acţiona fără o coo-perare activă cu autorităţile, Spania fusese învinuită de încălcarea articolului 5. Nici o acţiune privată ce antrenează o privare de libertate contrară acestei dispoziţii nu poa-te fi tolerată de către autorităţile publice şi acestea din urmă trebuie numaidecât să se abţină de la încurajarea particularilor de a comite acţiuni care lor însăşi le sunt interzi-se să le înfăptuiască36.

Acţiuni comise în străinătate

Orice Stat parte este obligat, în virtutea articolului 1 al Convenţiei, să recunoască pentru orice persoană ce se afl ă sub juris-dicţia sa drepturile şi libertăţile defi nite în titlul I al acestui instrument. Această dis-poziţie semnifi că că Statul vizat este dator să aplice Convenţia peste tot unde el este în măsură să-şi exercite autoritatea, fără a ţine cont de frontierele recunoscute de comunita-tea internaţională sau propria sa constituţie

35 14 octombrie 1999.36 Judecătorii de la

Strasbourg de aseme-nea subliniase în ho-tărârea Cipru v. Turcia din 10 mai 2001 că, dacă autorităţile unui Stat contractant apro-bă, ofi cial sau tacit, actele particularilor care în exerciţiul func-ţiei încalcă drepturile garantate de Convenţie ale altor particulari afl aţi sub jurisdicţia sa, poate fi angaja-tă responsabilitatea acestui Stat faţă de Convenţie. În aceste circumstanţe, totuşi, ei au considerat că în-vinuirile în acest sens nu erau susţinute.

Page 22: Libertatea si siguranta persoanei

22

PAGINA 22

sau de baza juridică pe care se întemeiază această autoritate.

Judecătorii de la Strasbourg au afi rmat clar în hotărârea Loizidou v. Turcia37 că res-ponsabilitatea Statelor părţi la Convenţie poate intra în joc din cauza acţiunilor sau omisiunilor ce emană de la organele lor şi îşi manifestă efectele în afara teritoriului lor.

În particular, după cum era menţionat în speţă, o Parte contractantă poate de ase-menea să-şi angajeze responsabilitatea de a face să fi e respectate drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie atunci când, în re-zultatul unei acţiuni militare, ea exercită în practică controlul asupra unei zone situate în afara teritoriului său naţional.

Această interpretare fusese confi rmată în hotărârea Cipru v. Turcia – care se referea la aceleaşi evenimente – în măsura în care o operaţiune militară şi ocupaţia ulterioară împiedicase un Stat parte să-şi îndepli-nească obligaţiile convenţionale pe teritoriul vizat. Or, refuzul de a lua în considerare ac-ţiunile contestate pe acest teritoriu ca fi ind relevante de jurisdicţia Turciei, au adus la un vid juridic care priva populaţia locală de un sistem de protecţie a drepturilor omului.

Această concepţie exigentă dar realistă a jurisdicţiei semnifi că că prevederile artico-lului 5 întotdeauna trebuie să fi e respectate din momentul în care are loc o privaţiune de libertate. Dispoziţia enunţată este în special aplicabilă atunci când poliţiştii se deplasea-

ză într-o terţă ţară în scopul de a readuce o persoană pentru a o judeca sau a o face să-şi ispăşească pedeapsa. Astfel, în cazul Reinette v. Franţa38, judecătorii de la Stras-bourg au considerat articolul 5 aplicabil din momentul în care petiţionarul, fi ind în cău-tare pentru participare la atentate, fusese predat în aeroportul din Saint-Vincent poli-ţiei franceze pentru a fi îmbarcat la bordul unui avion militar. Anume din acest moment privarea de libertate, chiar dacă ea avuse loc încă la Saint-Vincent, se petrecuse sub autoritatea Franţei şi deci sub jurisdicţia ei în sensul articolului 5.

Articolul 5 se va aplica şi în caz de cap-turare sau răpire ilegală a unei persoane în scopul de a o supune unei proceduri penale sau de a o încredinţa unuia din părinţi sau pentru orice alte considerente, dacă această acţiune este efectuată de către funcţionari sau dacă ea poate fi atribuită în orice alt mod Statului parte. Mai mult decât atât, după cum deja am văzut la examinarea hotărâ-rii Cipru v. Turcia, articolul 5 este aplicabil oricărei privaţiuni de libertate efectuate în timpul unei acţiuni militare într-o terţă ţară. Unica cauză pentru care judecătorii de la Strasbourg nu relevă o încălcare în rezulta-tul operaţiunilor contestate ale trupelor tur-ceşti, ţine de faptul că autorităţile cipriote nu au pretins niciodată că membrii populaţiei cipriote greceşti fusese deţinuţi pe parcursul perioadei luate în considerare.

37 18 decembrie 1996.38 63 DR 189 (1989) (de-

cizia de admisibilitate)

Page 23: Libertatea si siguranta persoanei

23

PAGINA 23

Capitolul II : Privarea de libertate în cadrul unei proceduri penale

1. Noţiuni generale

Articolul 5 (1) recunoaşte trei situaţii în care privarea de libertate poate să fi e justifi cată ca componentă a unei proceduri penale: reţinerea unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni (paragraful c), reţinerea unei persoane cu titlul de sancţiu-ne pentru comiterea unei infracţiuni (para-graful a) şi detenţia unei persoane în urma unei cereri de extrădare (paragraful f).

Deşi defi nirea unei infracţiuni în acest context ţine esenţial de dreptul intern, acest concept redă – din cele expuse anterior – un sens autonom în Convenţie astfel încât nu este exclus faptul că utilizarea dreptului pe-nal să fi e concepută, în anumite circumstan-ţe, ca un fenomen neproporţional şi în cele din urmă arbitrar.

Este cert faptul că încarcerarea cu titlul de sancţiune este deseori considerată ca o ingerinţă excesivă în alte drepturi sau liber-tăţi garantate de Convenţie, precum şi în cazurile în care un suspect este reţinut. Este

însă discutabil faptul dacă infracţiunea invo-cată pentru justifi carea unei privări de liber-tate este neapărat compatibilă cu exigenţele Convenţiei, chiar dacă aceasta din urmă nu provoacă în general difi cultăţi.

Trebuie să menţionăm de asemenea fap-tul că procedura penală, conform Convenţiei, include infracţiunile şi justiţia militară care urmează să respecte exigenţele prevăzute de acest instrument. Din cele expuse anterior reiese că în pofi da faptului că privărea de libertate ar putea să intre în mod teoretic în cadrul unuia din motivele enunţate în arti-colul 5, aceasta nu-l va scuti pe judecător de efectuarea unui control al eventualităţii caracterului arbitrar al acestei măsuri. Capi-tolele ce urmează trebuie să fi e citite, ţinân-du-se cont de această obligaţie primordială.

2. Suspecţi

Textul articolului 5 (1) (c) defi neşte clar faptul că privarea de libertate a unui suspect poate interveni fi e înainte, fi e după infrac-ţiunea invocată pentru justifi carea acestei măsuri. Cu toate acestea, din cele expuse anterior în legătură cu hotărârea Lukanov v. Bulgaria, acest motiv nu poate fi legitim invocat decât în prezenţa unei infracţiuni efectiv prevăzută în dreptul intern. Această circumstanţă nu pune în discuţie faptul că o infracţiune a fost într-adevăr comisă, ci

Page 24: Libertatea si siguranta persoanei

24

PAGINA 24

faptul că autorităţile trebuie să pretindă ca atitudinea care a provocat privarea de liber-tate să se includă în câmpul unei infracţiuni deja prevăzute de lege.

În acest caz prealabil se mai adaugă alte două exigenţe fundamentale:

prima vizează reţinerea suspectului în scopul de a-l aduce „în faţa autorităţii judiciare competente.”

a doua se refereă la caracterul „verosi-mil” al suspiciunilor.În afară de aceasta, e necesar ca ter-

menul total al privării de libertate înainte de proces să nu fi e excesiv şi să fi e minuţios examinate toate cererile de eliberare ale sus-pectului.

Prezentarea în faţa autorităţii judiciare competente

Privarea de libertate a unei persoane poate fi prevăzută în trei cazuri: atunci când ea este bănuită de comiterea unei infrac-ţiuni, atunci când e necesar s-o împiedici să comită o infracţiune sau când această persoană riscă să evadeze după comiterea acesteia. Totuşi, măsura enunţată nu va fi compatibilă cu articolul 5 (1) (c) doar dacă este luată în scopul intentării unor urmăriri penale împotriva celui interesat. Aceasta este consecinţa legăturii indisolubile între artico-lele 5 (1) (c) şi 5 (3) din Convenţie: primul

autorizează privarea de libertate, iar al doilea prevede că cel interesat trebuie adus imediat în faţa unui judecător sau alt magistrat abili-tat prin lege să exerseze funcţii judecătoreşti şi de asemenea el are dreptul să fi e judecat într-un interval de timp rezonabil sau să fi e eliberat în timpul procedurii. Această situaţie are meritul de a clarifi ca expresia „autoritate judiciară competentă” aşa cum apare aceas-ta din urmă în articolul 5 (1) (c), menţionând în mod expres un judecător sau un alt magi-strat, în faţa căruia se aduce un suspect în cadrul unei proceduri care va avea ca rezul-tat un proces. În consecinţă, scopul fi nal al privării de libertate este procedura penală.

Acest fapt nu înseamnă neapărat că orice privare de libertate trebuie să fi e ur-mată de o procedură penală – fi e vorba de un proces sau de o simplă acuzare formală – pentru a fi compatibilă cu articolul 5 (1) (c). Factorul primordial este de fapt obiectul măsurii privative de libertate în momentul când aceasta din urmă a fost hotărâtă şi pu-ţin contează că ea a fost urmată într-adevăr de o procedură. Judecătorii din Strasbourg, adoptând această abordare, au dat dovadă de o perfectă înţelegere a dinamicii anche-telor criminale: oricare ar fi verosimilitatea suspiciunilor ce sunt încriminate suspec-tului în momentul reţinerii sale, urmărirea penală împotriva lui riscă să fi e mai târziu de prisos (fi ind elucidate motivele comporta-mentului său suspect), imposibile (mai ales

Page 25: Libertatea si siguranta persoanei

25

PAGINA 25

în lipsa dovezilor hotărâtoare) sau mai puţin dorite (starea sănătăţii acuzatului provocând difi cultăţi în participarea sa la proces). Iată de ce, în hotărârile Brogan v. Regatul Unit şi Murray v. Regatul Unit, judecătorii de la Strasbourg au refuzat să asimileze cu o în-călcare a articolului 5 (1) (c) simpla constata-re că persoanele private de libertate nu erau nici inculpate, nici deferite unei jurisdicţii în timpul supravegherii lor. În aceste speţe ei au constatat că autorităţile interogând sus-pecţii ajunseseră la concluzia că era imposi-bil de menţinut suspiciunile împotriva lor şi prin urmare să-i acuze de vreo infracţiune. Cu toate acestea, Curtea nu-şi va rezerva niciodată îndoieli asupra obiectului iniţial al urmăririlor sale: ea recunoaşte în mod sim-plist că oportunitatea de a menţine aceste urmăriri nu poate să fi e evaluată decât după reţinerea şi interogarea suspecţilor.

În consecinţă ar fi inacceptabil, din punctul de vedere al articolului 5 (1) (c), ca o persoană să fi e privată de libertate în baza unei dispoziţii de drept penal fără intenţia de a-i aplica sus-numita dispoziţie în mă-sura în care aceasta se va dovedi a fi util45. Astfel, după cum au precizat judecătorii de la Strasbourg în hotărârea Ciulla v. Italia46, orice reţinere, urmată de o aducere în faţa unui judecător, întemeiată juridic, care vi-zează un alt scop decât declanşarea unei proceduri penale împotriva celui interesat,

va fi considerată ca fi ind contrară articolului 5 (1) (c). În această speţă, petiţionarul fuse-se reţinut şi adus în faţa unui judecător în vederea obţinerii unui ordin de nepărăsire a reşedinţei din cauza comportamentului său mafi otic. Nu exista nici o îndoială că un asemenea comportament antrenase probabil diferite infracţiuni penale, dar solicitarea şi obţinerea ordinului – precum şi însuşi moti-vul declanşării procedurii – se întemeiau pe bănuieli nedovedite; ordinul mai curând se baza pe infracţiuni comise în trecut de către petiţionar şi pe riscul că acesta va constitui o ameninţare pentru societate, decât pe par-ticiparea sa la infracţiuni concrete şi deter-minate. Privarea de libertate a petiţionarului era privită deci mai degrabă ca o procedură preventivă decât ca o măsură asemănătoare cu arestul preventiv; aducerea celui intere-sat în faţa unui judecător nu putea ascunde faptul că această măsură nicidecum nu se înscria în cadrul unui proces penal. În ace-eaşi speţă, privaţiunea de libertate fusese de asemenea considerată ca fi ind contrară arti-colului 5 (1) (c) în măsura în care reţinerea suspectului în vederea obţinerii ordinului de nepărăsire reşedinţă nu putea fi justifi cată prin „necesitatea de a împiedica” comiterea unei infracţiuni. Aceasta s-a întâmplat deoa-rece recunoaşterea puterii preventive, prevă-zute de articolul 5 (1), este limitată în cadrul desfăşurării unui proces penal şi că această prerogativă se aplică în exclusivitate preve-

45 Recurgerea la reţinere în aceste condiţii va fi nu numai contrară dispoziţiilor specifi ce ale articolului 5 (1) (c), dar vor încălca de asemenea interdicţia mai generală a oricărei acţiuni arbitrare.

46 2 februarie 1989.

Page 26: Libertatea si siguranta persoanei

26

PAGINA 26

nirii infracţiunilor concrete şi determinate47. Un asemenea obiectiv necesită clar în acelaşi timp un element de specifi citate referitor la infracţiunea pe care suspectul intenţionează să o comită şi iminenţa pregătirii săvârşirii ei. Hotărârea Ciulla confi rmă în plus juris-prudenţa conform căreia articolul 5 (1) (c) nu poate justifi ca privaţiunea de libertate cu titlu preventiv (după cum este prevăzut în articolul 5 (1) c) decât în cazul dacă această măsură vizează împiedicarea comiteri unei infracţiuni concrete şi determinate.

Hotărârea Ciulla fusese urmată de hotă-rârea Jėčius v. Lituania cu privire la un peti-ţionar suspectat de omor, care a fost eliberat din lipsă de dovezi. Ulterior persoana în cau-ză fusese reţinută în virtutea articolului din Codul de procedură penală cu privire la ban-ditism, asociere de infractori şi intimidarea persoanelor. Adjunctul procurorului general invocase această dispoziţie pentru plasarea acestuia sub arest pe o perioadă de şasezeci de zile şi decizia sa fusese confi rmată în apel. Nici o acuzaţie concretă nu fusese înaintată împotriva petiţionarului şi nici o cercetare nu fusese realizată în corelaţie cu această de-tenţie preventivă. Peste o lună după decizia de arestare, cazul cu privire la omor fusese redeschis şi a servit ca bază juridică pentru detenţie. Judecătorii de la Strasbourg nu au ezitat să califi ce detenţia preventivă iniţială ca o încălcare a articolului 5 (1) deoarece ea nu se încadra într-o procedură penală.

Articolul 5 (1) (c) nu se mulţumeşte, to-tuşi, doar cu exigenţa că obiectul privaţiunii de libertate, dacă ea are loc, să fi e declanşarea unei proceduri penale. Ar mai trebui să existe un cadru juridic care să prevadă că aducerea celui interesat, dacă el nu a fost deja eliberat, în faţa unei autorităţi judecătoreşti compe-tente, rezultă în mod automat din măsura adoptată. Sarcina acestei autorităţi va fi de a determina dacă detenţia preventivă trebuie să continue şi, dacă va fi cazul, să prevadă dura-ta ei. Următoarele compartimente examinează diferite motive care ar putea fi invocate pen-tru a justifi ca menţinerea detenţiei şi durata totală rezonabilă a acesteia. Este esenţial ca acest proces de analiză să constituie o parte integrantă a argumentelor necesităţii privării suspecţilor de libertate. În caz contrar, jude-cătorii de la Strasbourg vor stabili în con-secinţă o încălcare a articolului 5 (1), după cum au procedat în hotărârea Engel şi alţii v. Olanda (cu privire la infracţiunile comise de soldaţi şi califi cate ca fi ind disciplinare, fapt ce împiedica autoritatea judecătorească com-petentă să controleze privarea de libertate). Această privaţiune nu putea fi justifi cată prin autorizarea de a reţine persoane bănuite de comiterea unei infracţiuni.

Bănuieli rezonabile

Prin stipularea prezenţei necesare a motive-lor rezonabile de a presupune că persoana

47 Această exigenţă este atât de severă deoarece însuşi comportamentul care justifi că privaţiu-nea de libertate riscă, în majoritatea juris-dicţiilor, să fi e asimi-lat unei tentative de comitere a infracţiunii vizate.

Page 27: Libertatea si siguranta persoanei

27

PAGINA 27

privată de libertate a comis o infracţine, articolul 5 (1) (c) garantează temeinicia acestei măsuri şi caracterul său nearbit-rar. O bănuială trebuie întotdeauna să fi e autentică. În hotărârea Murray v. Regatul Unit, Curtea a subliniat că dacă sincerita-tea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea privită ca una rezonabilă decât cu condiţia ca ea să fi e bazată pe fapte sau informaţii, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. Ar trebui deci să existe dovezi ale acţiunilor, documente sau date medico-legale, care ar implica în mod direct persoana vizată. În consecinţă, nici o privaţiune de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în ca-litate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.

Aceasta nu înseamnă că pentru a justi-fi ca o condamnare sau chiar o simplă acuza-re ar putea fi sufi cientă o singură probă. Noi am văzut, în cadrul examinării hotărârilor Brogan v. Regatul Unit şi Murray v. Regatul Unit, că obiectul unui interogatoriu realizat pe parcursul unei detenţii autorizate de articolul 5 (1) (c) este doar de a confi rma sau de a infi rma bănuielile existente asupra persoanei arestate, bănuieli care la această etapă timpurie a procesului nu pot în mod

normal servi ca dovezi. Cu toate acestea, bănuiala trebuie să fi e într-un anumit mod întemeiată.

Simplul fapt că persoana a comis o in-fracţiune – sau ceva asemănător – în trecut nu este sufi cient pentru a oferi un caracter rezonabil unei bănuieli, fapt indicat elocvent de judecătorii de la Strasbourg în hotărârea Fox, Campbell şi Hartley v. Regatul Unit48. Această hotărâre se referă la petiţionari care deja fusese condamnaţi anterior pentru acte de terorism, dar judecătorii de la Strasbourg, chiar dacă admiteau că acest trecut putea într-o anumită măsură să consolideze bănu-ielile asociindu-le infracţiunilor cu caracter terorist, au stabilit că el constituise o bază exclusivă a bănuielilor ce justifi cau privarea lor de libertate. Or, este esenţial ca bănuie-lile să se bazeze pe comportamentul actual al persoanei vizate. Simpla afi rmaţie a auto-rităţilor conform căreia ar fi existat o infor-maţie sigură, dar confi denţială în acest sens – argument prezentat de guvernul pârât în cauza Fox – nu constituise o bază sufi cientă pentru a admite că bănuiala era rezonabilă, din moment ce această informaţie nu fusese comunicată instanţei judecătoreşti, împuter-nicită cu examinarea legalităţii contestate a măsurii privative de libertate.

Judecătorii de la Strasbourg au con-siderat că bănuiala fusese rezonabilă în cazul K.-F v. Germania, care se referea la petiţionari reţinuţi pentru escrocherie prin 48 30 august 1990.

Page 28: Libertatea si siguranta persoanei

28

PAGINA 28

închiriere, după ce proprietarul încăperii anunţase la poliţie că ei intenţionau să nu-şi onoreze obligaţiile de locatari şi că ancheta a descoperit că adresa indicată de cei vizaţi nu era decât o cutie poştală şi că unul din petiţionari deja constituise obiectul urmări-rilor pentru escrocherie. În cazul Punzelt v. Republica Cehă49, Curtea a considerat rezo-nabile bănuielile faţă de petiţionar: acesta a emis două cecuri fără acoperire, în calitate de garanţie, în cadrul negocierilor referitoare la procurarea a două mari magazine.

În hotărârea Lukanov v. Bulgaria, jude-cătorii de la Strasbourg au subliniat că nici un fapt sau o informaţie nu s-a afl at la baza tezei, conform căreia petiţionarul fusese tentat să obţină avantaje pentru sine sau pentru terţi din participarea sa la atribuirea forndurilor publice altor ţări; o referire vagă la anumite „tranzacţii” fusese în mod evident considerată de Comisie ca fi ind insufi cien-tă pentru existenţa unor bănuieli relative la un scop atât de ilicit. Totuşi, principala problemă vizează faptul că majoritatea acu-zaţiilor formulate împotriva petiţionarului nu constituiau o infracţiune penală conform legislaţiei bulgare. În cazul de faţă, absenţa interdicţiei penale era evidentă, dar Curtea a considerat util să precizeze că în anumite circumstanţe uneori este difi cil să se stabi-lească cu certitudine dacă faptele cunoscute pot în mod rezonabil sau nu să fi e considera-

te ca nimerind sub incidenţa unei dispoziţii specifi ce din dreptul penal, care interzice comportamentul incriminat.

Este deci necesar de a putea demonstra nu numai legătura între persoana privată de libertate şi evenimentele bănuite de a fi con-stituit o infracţiune, dar şi o bază sufi cientă, care ar permite să se conchidă că evenimen-tele menţionate sunt în corelaţie cu infracţi-unea pretinsă. Această demonstrare se poa-te dovedi a fi problematică în prezenţa unei noi sau rare infracţiuni şi orice interpretare neobişnuită a unei interdicţii specifi ce riscă să antreneze concluzia că bănuiala nu era rezonabilă.

Deşi criteriul rezonabilităţii bănuielii nu se extinde asupra infracţiunilor previzibile, privarea de libertate, care se bazează pe acest motiv, trebuie să vizeze infracţiuni determi-nate şi concrete şi condiţia că motivele rezo-nabile de a crede în necesitatea împiedicării [suspectului] de a comite o infracţiune presu-pun capacitatea de a demonstra acelaşi nivel de bănuială care ar trebui să fi e demonstrat pentru a evita încălcarea articolului 5 (1) (c). S-ar cuveni deci să existe o probă obiectivă şi sufi cientă pentru a stabili legătura între comportamentul persoanei vizate şi proba-bilitatea comiterii unei infracţiuni de către aceasta: autorităţile nu ar trebui deci să se bazeze pe prejudecăţi sau temeri vagi.

49 25 aprilie 2000.

Page 29: Libertatea si siguranta persoanei

29

PAGINA 29

Necesitatea detenţiei prejudiciale

Chiar dacă necesitatea de a declanşa urmăriri penale împotriva unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni sau de a o împiedica să comită o infracţiune poa-te servi ca o justifi care iniţială a privării ei de libertate, aceste motive nu sunt sufi ciente pentru menţinerea ulterioară a persoanei vizate în detenţie. Continuarea detenţiei trebuie să fi e supusă, în scurt timp, unui control judecătoresc privind oportunitatea reţinerii iniţiale şi a menţinerii sub arest. Cel din urmă nici într-un caz nu poate fi consi-derat ca legitim din simplu motiv că o bănu-ială rezonabilă continuă să planeze asupra suspectului în ceea ce priveşte săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei infracţiuni. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că bănuiala rezonabilă poate dispărea în scurt timp după privarea iniţială de liberta-te, dacă se dovedeşte că în realitate nu a fost săvârşită nici o infracţiune sau că suspectul este capabil să infi rme bănuielile care-l vi-zează. De asemenea ei au afi rmat în repetate rânduri că existenţa unei bănuieli este esen-ţială, dar nu este sufi cientă pentru prelun-girea detenţiei după expirarea unei anumite perioade de timp50. Astfel se întâmplă deoa-rece articolul 5 (3) prevede în mod explicit un drept la eliberare până la proces, care nu poate fi negat decât în prezenţa unui sau a

mai multor motive pertinente sau sufi ciente în favoarea prelungirii detenţiei preventive în pofi da prezumţiei de libertate. Motivele invo-cate pentru a justifi ca menţinerea în detenţie nu sunt considerate admisibile decât în ca-zul când ele vizează într-adevăr persoana în cauză. Nici o regulă nu poate în consecinţă să împiedice dintr-o dată persoanele, care au comis în trecut anumite tipuri de infracţiuni sau au fost acuzaţi de infracţiuni specifi ce, să prezinte o cerere de eliberare înaintea pro-cesului. În cazul Caballero v. Regatul Unit51, petiţionarul fusese arestat pentru tentativă de viol şi guvernul a admis o încălcare a ar-ticolului 5 (3), care rezulta din refuzul meca-nic al unei instanţe judecătoreşti naţionale de a-l elibera sub cauţiune, în virtutea unei legi ce refuza această posibilitate, fără nici o excepţie, oricărei persoane acuzate sau recunoscute vinovată de un asasinat, omor involuntar sau viol. O asemenea lege fusese considerată inadmisibilă în măsura în care ea împiedica instanţele judecătoreşti să ţină cont de trăsăturile particulare ale persoanei private de libertate. S-ar cuveni să men-ţionăm la acest moment că judecătorii de la Strasbourg uneori au considerat ca fi ind injustă continuarea unei detenţii chiar şi în cazuri de omor52.

În plus, motive percepute iniţial ca su-fi ciente pentru a justifi ca prelungirea unei privaţiuni de libertate riscă să devină mai

50 Stögmüller v. Austria (10 noiembrie 1969), Clooth v. Belgia (12 decembrie 1991), Contrada v. Italia (24 august 1998), Jėčius v. Lituania (chiar dacă în această speţă bănuiala a fost considerată ca fi ind nefondată de că-tre tribunalul de primă instanţă) şi Barfuss v. Republica Cehă (1 au-gust 2000).

51 8 februarie 2000.52 I.A. v. Franţa (23 sep-

tembrie 1998) şi Letel-lier v. Franţa (26 iunie 1991).

Page 30: Libertatea si siguranta persoanei

30

PAGINA 30

puţin convingătoare odată cu scurgerea tim-pului şi este esenţial ca cererile de repunere în libertate să fi e examinate fără prejude-căţi. În lipsa unor astfel de motive – la etapa iniţială sau ulterior – dar dacă vor persista bănuieli rezonabile referitoare la săvârşirea unei infracţiuni, persoana interesată trebuie să fi e eliberată sub cauţiune, dar această măsură poate fi însoţită de garanţii ce vizea-ză asigurarea înfăţişării ei la proces. Totuşi, chiar dacă mai este posibil de a demonstra motivele, ce justifi că prelungirea privaţiunii de libertate a suspectului, ultimul trebuie numaidecât să fi e judecat într-un termen rezonabil, ceea ce limitează durata totală a detenţiei prejudiciale.

Justifi carea detenţiei prejudiciare

Judecătorii de la Strasbourg recunosc patru motive pertinente care ar putea jus-tifi ca menţinerea unei persoane în detenţie prejudiciară în cazul în care mai persistă motive rezonabile de a presupune că ea a comis o infracţiune53. Aceste motive sunt următoarele:

riscul evadării, riscul de a împiedica buna desfăşurare

a justiţiei, necesitate de prevenire a criminalităţii

şi necesitatea de a octori ordinea publică.

53 Soliditatea dosarului pornit împotriva unui acuzat poate fi luat în considerare, dar nu va constitui nici odată de unul singur un motiv sufi cient pentru prelungirea detenţiei; vezi Kemmache v. Franţa nr. 1 şi 2 (27 noiembrie 1991), Mansur v. Turcia şi Yağci şi Sargin v. Turcia (8 iunie 1995).

54 În hotărârea Trzaska v. Polonia [disponibilă doar în engleză] din 11 iulie 2000, Curtea a refuzat să ţină cont de riscul de recidivă pentru a respinge o cerere de eliberare, deoarece nici o decizie a autorităţilor naţionale nu a menţionat acest risc.

55 Vezi cazul Stögmüller v. Austria în care judecătorii de la Strasbourg consideră că riscul de evadare nu presupune în mod necesar posibilitatea pentru cel vizat de a traversa mai mult sau mai puţin uşor frontiera.

56 Vezi Matznetter v. Austria (10 noiembrie 1969), Letellier v. Franţa (26 iunie 1991), W. v. Elveţia (26 ianuarie 1993), Yağci şi Sargin v. Turcia (8 iunie 1995) şi Muller v. Franţa (17 martie 1997).

57 8 iunie 1995.58 Vezi cazul Punzelt v. Republica Cehă (hotărârea din 25 aprilie 2000) în care petiţiona-

rul a fugit în Germania unde a fost urmărit în cadrul unui proces similar.59 Această particularitate a fost considerată importantă în cazul Stögmüller v. Austria din

10 noiembrie 1969.60 Vezi cazul Matznetter v. Austria din 10 noiembrie 1969 în care judecătorii de la Stras-

bourg au ţinut cont de transferul de fonduri şi de vizita petiţionarului într-o ţară străi-nă, unde el a stabilit contacte. Vezi de asemenea hotărârea Českz v. Republica Cehă din 6 iunie 2000, care se referea la un caz în care petiţionarul a încredinţat o sumă importantă de bani pentru stabilirea unei relaţii, a cumpărat un automobil, utilizând buletinul de identitate a unui terţ şi a obţinut un paşaport fals.

61 Vezi cazul W. v. Elveţia (hotărârea din 26 ianuarie 1993) în care petiţionarul şi-a schimbat domiciliul din Elveţia la Monte-Carlo şi deseori locuia pe insula d’Anguilla (unde el se prezenta drept proprietarul unei bănci), precum şi în Germania, Anglia şi Statele Unite, dispunea de fonduri considerabile în afara ţării sale şi poseda mai multe

Page 31: Libertatea si siguranta persoanei

31

PAGINA 31

Orice invocare a unuia dintre aceste motive pentru a justifi ca prelungirea unei privaţiuni de libertate trebuie să fi e anticipa-tă de o examinare minuţioasă şi explicită54 a aplicabilităţii sale în circumstanţele date. În cazul în care nu poate fi identifi cat nici un astfel de motiv, persoana este obligată să fi e pusă în libertate în virtutea articolului 5 (3).

Riscul evadării

De riscul evadării sunt preocupaţi în mod special poliţiştii, mai ales dacă reţinerea iniţială a suspectului se dovedise a fi difi cilă. Pe de altă parte, nu există nici o îndoială că unii indivizi încearcă să evadeze dacă li se acordă vreo ocazie. Totuşi, nu este sufi cient să fi e invocată această vagă posibilitate – şi cu atât mai puţin în lipsa oricărui obstacol pentru evadare55 – pentru a prelungi o pri-vaţiune de libertate: în scopul determinării unui asemenea risc ar trebui deci întotdeau-na să fi e examinată totalitatea circumstanţe-lor speţei. Printre circumstanţele ce urmează a fi examinate prioritare sunt evident cele care pot incita persoana vizată să evadeze în pofi da consecinţelor şi eventualelor obstaco-le. În această categorie este inclusă natura pedepsei la care ar putea fi condamnată persoana, chiar dacă judecătorii de la Stras-bourg au precizat în repetate rânduri că sim-pla perspectivă a unei sentinţe severe nu ar

trebui să justifi ce prin sine însăşi continua-rea detenţiei56. Mai mult, în hotărârea Man-sir v. Turcia, aceşti judecători au considerat că „starea probelor” nu permite confi rmarea alegaţiei riscului de a vedea persoana vizată eschivându-se de la justiţie57.

Pentru a sugera un risc de evadare pot fi relevante: antecedentele celui interesat (dacă acesta deja evadase din instanţele preceden-te după ce fusese acuzat de o infracţiune sau a constituit obiectul unei cereri de extrăda-re58), intoleranţa sa faţă de faptul detenţiei59, probe speciale care ar demonstra pregătirile unei evadări60, legăturile sale cu o altă ţară, care ar putea facilita evadarea sau lipsa legăturilor cu o ţară în care a fost intentat procesul61, precum şi alte probleme suscep-tibile de a fi invocate acestei persoane într-o anumită ţară.

Totuşi, la fel ca şi gravitatea pedepsei riscate, nu este posibil de a invoca vreunul din aceşti factori generali de risc, pentru a justifi ca menţinerea suspectului în detenţie. Autorităţile sunt obligate să mai evalueze şi importanţa acelui factor (sau a combinaţiei de factori) în circumstanţe particulare ale speţei – se dovedeşte mai ales că anumiţi factori sunt pur şi simplu eliminaţi la în-cheierea unei examinări mai atente şi că alţii se văd lipsiţi de fundament sau sunt dezmin-ţiţi prin comportamentul suspectului62 – apoi să-l aprecieze cu privire la argumentele defa-vorabile tezei riscului de evadare. Acest risc

paşapoarte. Vezi de asemenea cazul Pun-zelt v. Republica Cehă în care petiţionarul avea multe relaţii de afaceri în străinătate şi cazul Barfuss v. Repu-blica Cehă (hotărârea din 1 august 2000) în care petiţionarul a putut obţine cetăţenia germană cu condiţia să nu părăsească Germania, fapt ce a împiedicat extrădarea sa Republicii Cehe.

62 În cazul Stögmüller v. Austria (hotărârea din 10 noiembrie 1969), petiţionarul – care era în posesia unui brevet de pilot – a zburat de mai multe ori în străi-nătate pe parcursul eliberării sale provi-zorii, dar de fi ecare dată se întorcea la timp cu excepţia unei singure ocazii (când el a furnizat o explicaţie sufi cientă referitor la scurta sa întârziere). De asemenea, în ca-zul Letellier v. Franţa, petiţionara nu a încer-cat să se ascundă de justiţie pe parcursul a patru săptămâni cât se afl a în libertate.

Page 32: Libertatea si siguranta persoanei

32

PAGINA 32

fi ind în descreştere în mod necesar odată cu scurgerea timpului, judecătorii de la Stras-bourg exercită un control mult mai minuţios asupra detenţiilor preventive de lungă dura-tă. În cazul I.A. v. Franţa, spre exemplu, ei au evidenţiat superfi cialitatea motivării deci-ziilor autorităţilor naţionale, care au omis să specifi ce raţionamentele care i-au făcut să considere în aceste circumstanţe că riscul de evadare a persistat mai mult de cinci ani.

Deseori se întâmplă ca un suspect să fi e considerat ca fi ind incitat să rămână sau cel puţin să nu dorească să plece din cauza unor considerente familiale63, trăsăturilor caracterului său, moralei, statutului sau responsabilităţilor sale64, extinderii pro-prietăţii pe care doreşte s-o lase urmaşilor, riscului de a-şi păta reputaţia de persoană în care poţi avea încredere că niciodată nu va reveni la trecut65 şi din cauza naturii ga-ranţiilor pe care a fost dator să le prezinte pentru a-şi asigura înfăţişarea la proces66. Ar trebui deci să se efectueze o evaluare globa-lă a riscului de evadare, ţinând cont de toţi factorii pertinenţi favorabili sau nefavorabili pentru cel interesat. Nu există nici o îndoială că o formula stereotipă, care nu furnizează nici o explicaţie referitoare la persistenţa pericolului de evadare, va fi inacceptabilă pentru judecătorii de la Strasbourg67.

În plus, în cazul în care riscul de evada-re este unica justifi care invocată în sprijinul continuării privaţiunii de libertate, Curtea

63 Vezi cazul Letellier v. Franţa în care petiţionara era mama unor copii minori.64 Vezi cazul Letellier v. Franţa în care petiţionara administra o fundaţie comercială, care

era unica sa sursă de venit, Matznetter v. Austria în care petiţionarul s-a îmbolnăvit grav (deşi acest argument nu a jucat un rol determinant în acest caz, el putea fi reţi-nut în alte cazuri ca unul fi ind de natură să respingă orice dubii privind capacitatea unei persoane de a evada) şi Yağci şi Sargin v. Turcia în care petiţionarii s-au întors în Turcia din proprie dorinţă fi ind perfect conştienţi că riscă să fi e urmăriţi.

65 Vezi W. v. Elveţia.66 În cazul Wemhoff v. Republica Federală Germană, petiţionarul de nenumărate ori crea-

se impresia că nu este capabil să achite o cauţiune prea ridicată pentru eliberarea sa, în timp ce în cazul Letellier v. Franţa, instanţele judecătoreşti naţionale nu au avut grijă să stabilească că petiţionarul nu putea oferi garanţii corespunzătoare. Mai mult, în cazul Stögmüller v. Austria, Curtea a menţionat că petiţionarul chiar dacă a reuşit să obţină o eliberare sub garanţie, a propus garanţia cu mult înainte de a putea bene-fi cia de această măsură.

67 Vezi Yağci şi Sargin v. Turcia.68 Vezi Wemhoff v. Republica Federală Germană, 27 iunie 1968.69 În hotărârea Stögmüller v. Austria, Curtea a menţionat că deja era sufi cient de a solici-

ta petiţionarului să-şi depună paşaportul pentru a-l împiedica să treacă frontiera.70 În cazul Letellier v. Franţa, Curtea a recunoscut că la început putea exista un risc real

de presiune asupra martorilor, dar a considerat că el a diminuat şi chiar a dispărut odată cu scurgerea timpului. După refuzul iniţial de a elibera petiţionara, cvazi tota-litatea jurisdicţiilor franceze nu mai invocau un asemenea risc, deoarece pertinenţa acestui motiv de privaţiune de libertate a diminuat considerabil. Judecătorii de la Strasbourg au recunoscut de asemenea şi existenţa unui risc de presiune asupra mar-torilor în cazul I.A. v. Franţa, dar numai la primele etape ale anchetei.

71 În cazul W. v. Elveţia Curtea a menţionat riscul că petiţionarul va determina angajaţii săi să fabrice documente pentru a-l dezvinovăţi, fi xând pe documente o antidată şi manipulând martorii.

72 Temerile instanţelor naţionale referitoare la pericolul de nimicire a probelor fusese considerat ca fi ind justifi cate în cazul Wemhoff v. Republica Federală Germană, din cauza naturii infracţiunilor (falimentare şi deturnare de fonduri) şi din cauza carac-terului extrem de complicat al procesului. Totodată, judecătorii de la Strasbourg au subliniat că chiar curtea naţională de apel avea bănuieli în ceea ce priveşte persistenţa unui pericol de distrugere a probelor. Este deci puţin probabil că o asemenea temere ar mai putea avea vreo importanţă la etapa fi nală a procesului.

73 Vezi cazul Clooth v. Belgia în care Curtea a admis că petiţionarul a sporit considerabil complexitatea faptelor prin multiplicitatea şi diversitatea declaraţiilor sale, de fi ecare dată subliniind că, în general, imperativele anchetei nu mai sunt totuşi sufi ciente pentru a justifi ca detenţia odată ce investigaţiile sunt efectuate, depoziţiile înregistrare şi verifi cările realizate. Faptul că această regulă nu a fost observată în aceste circum-stanţe a incitat judecătorii de la Strasbourg să constate o încălcare a articolului 5(3).

Page 33: Libertatea si siguranta persoanei

33

PAGINA 33

interpretează a doua propoziţie din artico-lul 5 (3) ca impunând punerea în libertate a celui interesat cel puţin dacă este posibilă obţinerea garanţiilor care ar asigura înfăţi-şarea la şedinţă68. Totodată, chiar dacă acest tip de garanţii se dovedesc a fi imposibil de obţinut sau par a fi puţin credibile, s-ar po-trivi să se prevadă pertinenţa altor măsuri în afară de detenţie pentru a îndepărta orice eventualitate de evadare: obligaţia de a nu părăsi locuinţa, confi scarea documentelor de călătorie, obligaţia de a se prezenta frecvent la comisariat, etc.69.

Riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei

Riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei constituie o preocupare legitimă pentru toţi membrii aparatului judecătoresc şi nu este nimic surprinzător prin urmare că el face parte din motivele susceptibile să legalizeze continuarea unei privaţiuni de libertate. Un acuzat poate uşor să profi te de liberarea sa pentru a stânjeni pregătirea dosarului care-l vizează, să exercite presiuni asupra martorilor pentru ca ei să refuze să facă depoziţii70, să prevină alţi suspecţi că ei de asemenea sunt implicaţi în anchetă, să se coopereze cu altă persoană implicată în caz pentru a lua o poziţie comună71, să distrugă documente şi alte probe materiale72 sau să perturbeze desfăşurarea anchetei73.

74 În cazul Trzaska v. Polo-nia, Curtea a constatat că nici un element de aşa tip nu a fost luat în considerare.

75 Vezi cazul Muller v. Franţa în care anche-ta şi angajamentul petiţionarului de a se prezenta la şedinţă au durat aproape un an până la prezenta-rea învinuirii. Vezi de asemenea cazul I.a. v. Franţa în care ipoteza conform căreia peti-ţionarul nu a acţionat singur la asasinarea soţiei sale, plauzibil la începutul anchetei, şi-a pierdut pertinenţa din lipsă de dovezi, din cauza că pericolul unei înţelegeri secrete s-a atenuat pe parcurs.

76 Judecătorii de la Strasbourg au eviden-ţiat în cazul W. v. Elve-ţia un risc substanţial de înţelegere secretă din cauza amplorii excepţionale a cazului (fraudă în gestionarea a şasezeci de societăţi comerciale), a cantită-ţii extraordinare şi a dezordinii intenţionate a documentelor con-fi scate, a numărului mare de martori care trebuiau să fi e ascul-taţi (în special în străi-

Totuşi, aceste eventualităţi nu pot fi in-vocate in abstracto: ele trebuie să fi e însoţite de elemente factuale concrete referitoare la suspect74. În plus, în majoritatea cazurilor, acest motiv de a menţine persoana vizată în detenţie îşi pierde pertinenţa pe parcursul şi în măsura în care ancheta evoluează şi în ge-neral nu mai este considerată ca admisibilă odată cu încheierea procesului75. Totodată, Curtea, referindu-se în mod sistematic la cir-cumstanţele speţei, nu a exclus că acestea sunt excepţionale pe punctul de a justifi ca privaţiunea de libertate până la proces76.

Necesitatea prevenirii criminalităţii

Necesitatea prevenirii criminalităţii este recunoscută ca fi ind un motiv legitim pen-tru a continua privaţiunea de libertate în prezenţa unei acuzaţii grave şi cu condiţia de a fi posibil de demonstrat că frica de a vedea suspectul săvârşind alte infracţiuni este rezonabilă şi că măsura de detenţie este potrivită pentru acest caz. În cadrul evaluării acestor elemente, trebuie să fi e examinate toate circumstanţele cazului şi în special antecedentele şi personalitatea celui interesat. Faptul că suspectul deja a fost condamnat pentru infracţiuni identice sau analoage celei care constituie obiectul pro-cesului în desfăşurare, poate căpăta o anu-mită importanţă, la fel ca şi alte infracţiuni aparent comise între începutul procesului şi

Page 34: Libertatea si siguranta persoanei

34

PAGINA 34

inculparea celui interesat77. Totodată, menţi-nerea suspectului în detenţie este în general considerată ca neadecvată atunci când in-fracţiunile comise diferă de cele ce constituie obiectul procesului în ceea ce ţine de natura sau gravitatea lor78. În plus, orice sugestie referitoare la săvârşirea altor infracţiuni de către cel vizat, odată ce el fusese provizo-riu eliberat, trebuie să fi e consolidate prin elemente materiale dacă autorităţile doresc să justifi ce repunerea lui în detenţie preven-tivă79. Astfel, argumentul conform căruia difi cultăţile sale fi nanciare riscă să incite suspectul la săvârşirea altor infracţiuni, ra-reori este convingător în opinia judecătorilor de la Strasbourg80. Mai mult decât atât, dacă o expertiză psihiatrică a suspectului este deseori considerată ca fi ind oportună, ea ris-că să facă prelungirea detenţiei indezirabilă pentru singurul motiv că medicii prescriu un tratament81. În fi ne, dacă infracţiunea poartă toate trăsăturile unui eveniment unic82, ar fi contraindicat să se încerce justifi carea pre-lungirii unei privaţiuni de libertate având ca argument teama de o recidivă.

Necesitatea de a ocroti ordinea publică

Necesitatea de a menţine ordinea publi-că, inclusiv protecţia oricărui acuzat, fusese recunoscută în cazul Letellier v. Franţa ca un motiv care ar putea justifi ca prelungirea unei privaţiuni de libertate. Totodată, jude-

nătate), a comportamentului petiţionarului, până şi după eliberarea sa, care refl ecta intenţia de a şterge în mod sistematic orice urmă a responsabilităţii sale (de exemplu, falsifi când sau distrugând contabilitatea) şi frica de a vedea că persoana interesată sustrage piese convingătoare care nu au fost încă descoperite, să fabrice probe false în scopul de a se dezvinovăţi şi să acţioneze de comun cu martorii, precum şi extinderea investigaţiilor asupra infracţiunilor comise în Germania. Ei au ţinut desigur cont în această privinţă de împrejurarea care, conform dosarului, petiţionarul, în cadrul altor urmăriri fabricase piese pentru dezvinovăţirea sa, a antidatat documentele şi a ma-nipulat martorii. Este totuşi convenabil să se noteze că aceste consideraţii nu au fost singurele motive invocate în sprijinul continuării privaţiunii de libertate: petiţionarul era de asemenea bănuit că ar fi vrut să fugă. Guvernul pârât a atras atenţia asupra riscului de recidivă, dar acest argument nu a fost examinat de curtea de apel în măsu-ra în care riscurile de înţelegere secretă şi de evadare constituiau motive sufi ciente: un raţionament luat în considerare şi de judecătorii de la Strasbourg.

77 Vezi cazul Assenov v. Bulgaria.78 Vezi cazul Clooth v. Belgia referitoare la un caz de asasinat şi de incendiere voluntară

şi în care petiţionarul deja fusese condamnat pentru furt cu circumstanţe agravante şi dezertare. De asemenea, în cazul Muller v. Franţa, autorităţile naţionale au făcut referire la antecedentele unui petiţionar acuzat de numeroase atacuri înarmate, fără a prezenta precizări suplimentare.

79 În cazul Stögmüller v. Austria, Curtea a evidenţiat că, printre plângerile iniţiale reţinu-te la acel moment ca justifi când detenţia, în realitate doar două au constituit obiectul unei anchete.

80 Acesta este cazul examinat în speţa Stögmüller v. Austria în care petiţionarul s-a re-fuzat de profesia de cămătar, în cadrul căreia se pretindea că ar fi comis infracţiuni, pentru a deveni aviator.

81 În cazul Clooth v. Belgia, doi experţi-psihiatri au stabilit un dezechilibru grav mental, care a lipsit persoana vizată de controlul asupra acţiunilor sale şi au sugerat o „îngriji-re psihiatrică de lungă durată”.

82 Vezi cazul I.A. v. Franţa în care petiţionarul fusese acuzat de asasinare a soţiei sale. Dar, în circumstanţele date, nu exista nimic care să confi rme această bănuială.

Page 35: Libertatea si siguranta persoanei

35

PAGINA 35

cătorii de la Strasbourg subliniază că astfel se procedează doar în circumstanţe excep-ţionale: cu alte cuvinte, acest motiv poate fi invocat doar dacă autorităţile prezintă dovezi că liberarea persoanei vizate într-adevăr va perturba la moment ordinea publică. Ea nu ar trebui deci să fi e utilizată în calitate de anticipare a unei pedepse de privaţiune, care de fapt nu este decât un alt mijloc de a ţine cont de gravitatea sentinţei. Cu atât mai mult ea nu ar trebui să depindă doar de natura infracţiunii comise83.

Deşi posibilitatea unei reacţii faţă de o crimă serioasă, cum ar fi omorul – care provin de la familia victimei sau de la public – atinge un nivel sufi cient pentru a justifi ca temerile producerii unei dezordini, Curtea a considerat în hotărârea Letellier că nici o manifestare concretă a dezordinii nu a fost menţionată, iar mama şi sora răposatului niciodată nu s-au opus eliberării petiţiona-rei. Invocarea temerilor de represalii de către apropiaţii victimei unui omor nu fusese per-cepută în hotărârea I.A. v. Franţa, deoarece aceste temeri erau vagi şi puţin rezonabile în măsura în care majoritatea persoanelor vizate locuiau în Liban. În plus, judecătorii de la Strasbourg au subliniat că acest motiv nu putea fi menţionat decât pe parcursul pe-rioadei când ordinea pubică era ameninţată de un real pericol; sau, deseori se întâmplă ca riscul unei acţiuni din partea membrilor societăţii să diminieze odată cu trecerea şo-

cului iniţial provocat de infracţiune.

Condiţiile eliberării provizorii

Articolul 5 (3) garantează dreptul la liberare în timpul procesului şi enunţă o prezumţie hotărâtă în favoarea eliberării în timpul aşteptării hotărârii. Această pre-zumţie devine din ce în ce mai apăsătoare pe măsură întârzierii procesului. Refuzul de a pune în libertate persoana vizată poate fi justifi cată doar din cele patru motive iden-tifi cate de judecătorii de la Strasbourg, care au fost descrise în paragrafele precedente: riscul evadării, împiedicarea bunei desfă-şurări a justiţiei, prevenirea criminalităţii şi ocrotirea ordinii publice.

În consecinţă trebuie să fi e fi xată mă-rimea cauţiunii scopul căreia este de a ga-ranta prezenţa acuzatului la proces. În cazul Neumeister v. Austria84, autorităţile naţionale calculase această mărime doar referitor la prejudiciul cauzat de acţiunile de care acu-zatul trebuia să poarte răspundere. Judecă-torii de la Strasbourg au stabilit că această procedură contravine articolului 5 (3) şi au reamintit că garanţia prevăzută de această dispoziţie nu are drept obiect asigurarea reparării prejudiciului, dar asigurarea pre-zenţei acuzatului la şedinţă. De aici reiese că importanţa sa trebuie să fi e apreciată în mod esenţial în raport cu resursele celui vizat, dar să nu constituie o povară mai apăsătoa-

83 Vezi cazul I A. v. Fran-ţa în care judecătorii de la Strasbourg nu fusese convinşi, prin informaţiile prezentate de instanţele jude-cătoreşti naţionale, asupra naturii crimei (asasinarea de către petiţionar a soţiei sale) sau asupra circum-stanţelor în care ea fusese comisă.

84 27 iunie 1968.

Page 36: Libertatea si siguranta persoanei

36

PAGINA 36

re decât cea necesară pentru împiedicarea oricărei dorinţe de evadare. Felul şi mărimea cauţiunii ar trebui deci să fi e proporţionale cu motivele ce justifi că detenţia prejudiciară. În cazul în care o garanţie fi nanciară pare să fi e necesară în acest scop85, importanţa sa trebuie să fi e apreciată din acest moment în raport cu persoana vizată, resursele sale şi legăturile cu persoanele chemate să serveas-că ca garanţi. Acuzatul trebuie să prezinte informaţii referitoare la bunurile sale, în acelaşi timp autorităţile naţionale trebuie să evalueze minuţios aceste informaţii pen-tru a fi xa mărimea corespunzătoare. Orice sumă ce depăşeşte mărimea necesară pen-tru a acţiona „ca o frână sufi cientă pentru a îndepărta orice pericol de evadare” încalcă dreptul la libertate provizorie86. Alte garanţii, în afara celor băneşti, cum ar fi depunerea paşaportului de către persoana vizată, pot de asemenea fi necesare pentru a garanta prezenţa sa la şedinţă87.

Anumite circumstanţe particulare, care justifi că un risc sporit de evadare, pot totodată convinge autorităţile să elibereze acuzatul sub cauţiune, indiferent de mări-mea garanţiilor. În cazul Punzelt v. Republica Cehă88, spre exemplu, autorităţile naţionale iniţial refuzase petiţionarului dreptul de a fi eliberat sub cauţiune (chiar dacă el a oferit să plătească peste 15 milioane de coroane), apoi ei au acceptat eliberarea lui pe motive de sănătate pretinzând primirea unei cauţiuni

de 30 milioane de coroane. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că, ţinând cont de amploarea tranzacţiilor realizate de petiţio-nar – el a elibarat două cecuri fără acoperire cu valoarea totală de 28 400 000 de coroane până la arest, avuse intenţia să achiziţioneze două mari magazine (contra unei sume de 338 856 000 şi, respectiv, 236 000 000 de coroane) şi s-a obligat să plătească prin vi-rament 150 000 000 de coroane – refuzul de a-l pune în libertate provizorie şi impunerea unei cauţiunii mai mari decât cea propusă de cel vizat nu încălca articolul 5 (3).

Durata detenţiei prejudiciare

Articolul 5 (3) prevede că privaţiunea de libertate până la proces niciodată nu trebuie să depăşească un termen rezonabil. Curtea a menţionat în repetate rânduri că: Continuarea încarcerării nu se justifi că,

într-o speţă concretă, decât dacă indici concreţi manifestă o adevărată exigen-ţă a interesului public ce prevalează, în pofi da prezumţiei nevinovăţiei, asupra regulei de respectare a libertăţii indivi-duale89.Persistenţa reţionamentelor rezonabile

de a presupune că persoana arestată a să-vârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii în detenţie, dar în ultimul timp ea nu mai este sufi cientă; Cur-tea trebuie să mai stabilească dacă şi alte

85 Wemhoff v. Republica Federală Germană.

86 Neumeister v. Austria.87 Stögmüller v. Austria.88 Hotărârea din 25 apri-

lie 2000 (disponibilă doar în limba engleză). Curtea a notat de ase-menea că petiţionarul oricum fusese încar-cerat din cauza pro-cedurii de extrădare înaintate împotriva lui.

89 Vezi în special hotărâ-rea Punzelt v. Republi-ca Cehă.

90 Vezi W. v. Elveţia, Assenov v. Bulgaria şi Punzelt v. Republica Cehă.

91 B v. Austria, 28 martie 1990.

92 Punzelt v. Republica Cehă.

93 I.A. v. Franţa.94 Mansur v. Turcia,

Trzaska v. Polonia, Ječius v. Lituania şi Kudla v. Polonia.

95 Stögmüller v. Austria, W. v. Elveţia şi Wem-hoff v. Republica Fe-derală Germană. Ar fi oportun să menţionăm durata medie stabilită de studiile comparative citate de judecătorul Pettiti în opinia sa disi-dentă pe hotărârea W. v. Suedia. Ea era până la două sau trei luni

Page 37: Libertatea si siguranta persoanei

37

PAGINA 37

motive adoptate de autorităţile judecătoreşti continuă să legifereze privaţiunea de liber-tate. Când ele se dovedesc a fi „pertinente” şi „sufi ciente”, ea verifi că în plus dacă auto-rităţile naţionale competente au manifestat o „promtitudine particulară” la administrarea procesului90.

Începutul perioadei de detenţie luată în considerare de judecătorii de la Strasbourg corespunde momentului reţinerii şi se înche-ie în momentul eliberării. Dacă cel interesat nu este eliberat pe parcursul procesului, în-cheierea termenului de detenţie corespunde datei la care a fost pronunţată hotărârea primei instanţe (fi e de achitare sau de con-damnare).

Durata detenţiei după condamnare – termen necesar pentru un recurs spre exem-plu – nu este luată în considerare. După cum au afi rmat judecătorii de la Strasbourg, articolul 5 (3) încetează să se aplice detenţiei (în favoarea articolului 5 (1) a) din momen-tul în care jurisdicţia de primă instanţă a condamnat acuzatul91. Totodată, în cazul în care curtea de apel casează prima hotărâre şi ordonează desfăşurarea unui nou proces, perioada de detenţie dintre casare şi noua hotărâre de asemenea este luată în consi-derare92. Această interpretare nu înseamnă că porţiunea de pedeapsă ispăşită până la anularea hotărârii iniţiale va fi considerată ca o detenţie provizorie în sensul articolului 5 (3)93.

De asemenea s-ar cuveni să menţionăm că Curtea nu este competentă pentru exa-minarea perioadelor de detenţie înainte de ratifi carea Convenţiei de către Statul pârât, chiar dacă ea ţine cont de această perioadă la evaluarea faptului dacă durata detenţiei după ratifi care era rezonabilă sau nu94.

Conform judecătorilor de la Strasbourg, noţiunea de „termen rezonabil” trebuie să fi e interpretată în lumina datelor concrete ale fi ecărui caz şi nu trebuie să depindă de un termen maximal fi xat in abstracto95. Orice perioadă de detenţie, oricât de scurtă n-ar fi , trebuie să fi e justifi cată.

Jurisprudenţa Curţii ilustrează impor-tanţa atribuită circumstanţelor speţei: în timp ce unele perioade ce depăşeau un an au fost considerate excesive96, alte perioade cu-prinse între doi şi trei ani au fost considerate acceptabile, iar altele contestabile97. Aceeaşi diversitate de opinii afectează perioadele cu-prinse între trei şi patru ani98. Din contra, nici o perioadă care depăşea cinci ani nu a fost considerată rezonabilă99.

O lege naţională care fi xează durata maximală a detenţiei prejudiciale nu va fi în sine incompatibilă cu Convenţia. Totuşi, cu siguranţă că ar fi o greşeală dacă se va conduce doar de această limită (nerealizând o evaluare a circumstanţelor speţei) pentru a determina caracterul rezonabil al perioadei de detenţie.

Instanţele în care perioadele lungi nu

în general şi până la un an referitor la de-lictele economice şi de faliment. Aceste cifre, chiar dacă nu refl ectă opinia Consiliului Eu-ropei în întregime, au meritul de a fi capabile să suscite o dezbatere cu privire la legalitatea unei detenţii prejudi-ciale care depăşeşte cu mult durata medie citată. În plus, cât priveşte obligaţia de rapiditate enunţată în articolul 5 (3) care se aplică în exclusivitate persoanelor private de libertate, este impor-tant de a se inspira în această materie din liniile directorii fi xate în hotărârile Curţii relative la articolul 6 (1): această dispoziţie se aplică în consecinţă tuturor instanţelor, chiar şi celor în care petiţionarul este lăsat în libertate, astfel încât judecătorii de la Stras-bourg tind a fi mai toleranţi în ceea ce priveşte durata. Astfel, în hotărârile I.A. v. Franţa şi B. v. Austria, Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 (3) şi nu a articolului 6 (1).

Page 38: Libertatea si siguranta persoanei

38

PAGINA 38

fusese considerate ca irezonabile sunt cele afectate de difi cultăţile cauzate de comple-xitatea cauzei, natura infracţiunii100 şi/sau numărul potenţialilor suspecţi implicaţi sau chiar de comportamentul acuzatului. Toto-dată, complexitatea extremă a unui caz nu poate justifi ca prelungirea unei privaţiuni de libertate decât în măsura în care autorităţile competente într-adevăr au dat dovadă de o „promtitudine particulară” în administrarea procesului101. Numeroase sunt încălcările articolului 5 (3) care rezultă din perioade lungi de inactivitate pe parcursul etapelor de pregătire a procesului102, din întârzieri-le provocate de experţi103, din organizarea sau metodele neadecvate de lucru104, din administrarea incorectă a personalului105 şi din problemele asociate cu necesitatea de a proteja anonimatul martorilor106.

Judecătorii de la Strasbourg constată fără întârziere o încălcare a articolului 5 (3) odată ce o instanţă judecătorească naţio-nală prelungeşte detenţia prejudiciară pe o perioadă îndelungată invocând severitatea posibilei pedepse fără a ţine cel puţin cont de alte fapte pertinente cum ar fi : stabilitatea vieţii de familie şi profesionale a celui inte-resat şi reducerea progresivă a riscului de evadare sau înţelegere secretă. Acesta este în special cazul speţei Ilijkov v. Bulgaria care se referea la un petiţionar ce a petrecut trei ani şi patru luni în detenţie provizorie107. În hotărârea sa, Curtea a ţinut să precizeze că

96 Jėčius v. Lituania (patrusprezece luni şi douăzeci şi şase de zile).97 Letellier v. Franţa (doi ani şi nouă luni), Punzelt v. Republica Cehă (doi ani şi şase luni),

Stögmüller v. Austria, (doi ani şi o zi), Kudla v. Polonia (doi ani, patru luni şi trei zile).98 Acest termen fusese considerat acceptabil în W. v. Elveţia (patru ani şi trei zile), dar nu

şi în Clooth v. Belgia (trei ani, două luni şi patru zile), Muller v. Franţa (trei ani, un-sprezece luni şi douăzeci şi şapte de zile), Českz v. Republica Cehă (trei ani, trei luni şi şapte zile), Trzaska v. Polonia (trei ani şi şase luni) sau Barfuss v. Republica Cehă (trei ani, cinci luni şi douăzeci şi opt de zile).

99 Birou v. Franţa, 27 februarie 1992 (cinci ani, două luni şi douăzeci şi şapte de zile – so-luţionare amiabilă). I.A. v. Franţa (cinci ani şi trei luni – în acest caz, justifi cările invo-cate au încetat să mai fi e pertinente cu mult înainte de încheierea acestei perioade).

100 Aceasta este în special aplicabil în cazul infracţiunilor ce implică o fraudă, dar rămâ-ne a fi valabilă şi pentru orice anchetă, care presupune analiza unei cantităţi mari de documente şi interogarea multor martori. Vezi spre exemplu hotărârea W. v. Elveţia (26 ianuarie 1993) referitoare la o excrocherie de proporţii mari privind gestionarea a şasezeci de societăţi.

101 Deşi această promtitudine este necesară oricărei anchete, judecătorii de la Stras-bourg i-au acordat o atenţie deosebită în cazul Assenov v. Bulgaria (hotărârea din 28 octombrie 1998) referitoare la un minor.

102 Vezi cazurile Assenov v. Bulgaria în care procesul fusese suspendat pe parcursul unui an, Punzelt v. Republica Cehă, în care jurisdicţia de primă instanţă a avut ne-voie de zece luni pentru a pronunţa o altă decizie după anularea primei sale hotărâri şi Barfuss v. Republica Cehă în care nici un motiv - în afară de complexitatea cazului – nu a fost înaintat pentru a explica termenul de unsprezece luni între reţinerea pe-tiţionarului şi înaintarea acuzaţiei, apoi termenul suplimentar de opt luni între anu-larea deciziei de ordonare a unui complet de judecată şi prima şedinţă consacrată fondului cazului.

103 În general din cauza comunicării raportului după data limită fi xată; vezi Clooth v. Belgia.

104 Vezi cazul Assenov v. Bulgaria în care Curtea a considerat că timpul a fost inutil pierdut din cauza suspendării anchetei, la fi ecare cerere de eliberare din partea peti-ţionarului, din cauza unei practici ce consta în faptul că în loc de a trimite de fi ecare dată autorităţii competente dosarul original, se făceau copii de pe documentele perti-nente.

105 Vezi cazurile Stögmüller v. Austria (determinarea nivelului efectiv adecvat), Clooth v. Belgia şi Muller v. Franţa (transfer al dosarului unui alt magistrat în urma unei promovări, unei noi angajări sau unei pensionări) şi Trzaska v. Polonia (suspendarea procesului pe o durată de nouă luni din cauza difi cultăţii de reformare a unei instan-ţe judecătoreşti în rezultatul îmbolnăvirii judecătorului raportor).

106 Clooth v. Belgia.107 26 iulie 2001.

Page 39: Libertatea si siguranta persoanei

39

PAGINA 39

constatările făcute de către instanţele jude-cătoreşti naţionale – referitor la absenţa cir-cumstanţelor excepţionale care ar justifi ca punerea în libertate a petiţionarului – erau neacceptabile şi inversau acuzaţia de vino-văţie în detrimentul deţinutului. Obligaţia de a demonstra că prelungirea detenţiei prejus-tiţiale se bazează pe motive valabile revine în consecinţă autorităţilor şi nu acuzatului.

În cauzele complexe, judecătorii de la Strasbourg sunt gata să admită perioadele lungi de detenţie, cu condiţia de a se con-vinge că autorităţile au condus ancheta cu rapiditatea necesară şi că nici o întârziere nu se datorează unei penurii de personal sau de materiale108 . Ei sunt deci în genere impresi-onaţi pozitiv de crearea unei unităţi speciale împuternicite cu acest caz sau de alocarea resurselor suplimentare autorităţilor com-petente. Totodată, principalul criteriu de apreciere rămâne a fi existenţa unui control al duratei totale a procesului şi depunerea eforturilor în scopul accelerării acesteia. Aceste două momente ar trebui deci să fi e verifi cate minuţios de către orice instanţă judecătorească naţională împuternicită cu examinarea unei cereri de eliberare.

Nici un suspect nu este considerat de către judecătorii de la Strasbourg ca fi ind obligat să coopereze, dar, în caz de refuz, comportamentul său va fi apreciat ca un factor de încetinire a anchetei. Lipsa coope-rării, ca şi o adevărată împotrivire, vor fi deci

luaţi în consideraţie la evaluarea caracteru-lui exceciv sau nu al perioadei de detenţie prejudiciară109. În orice caz, autorităţile na-ţionale nu vor putea nici într-un caz invoca comportamentul acuzatului pentru a justi-fi ca prelungirea unei detenţii prejudiciare care deja a depăşit limitele rezonabilităţii110. În cazul Jablonski v. Polonia111, jurisdicţiile naţionale au prelungit spre exemplu deten-ţia petiţionarului depăşind limita legală (trei ani), deoarece acesta fusese rănit şi astfel a perturbat desfăşurarea procesului. Judecă-torii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a articolului 5 (3) invocând că instanţele ju-decătoreşti naţionale nu au ţinut cont de alte măsuri „preventive” cum ar fi liberarea sub cauţiune sau plasarea lui într-o încăpere supravegheată.

3. Condamnaţii

Articolul 5 (1) (a) prevede că un indi-vid poate fi privat de libertate dacă el este deţinut legal după condamnarea sa de către o instanţă judecătorească competentă. În cadrul acestei dispoziţii, termenul „con-damnare” are semnifi caţia că cel interesat a fost recunoscut vinovat de comiterea unei infracţiuni. Este evident că el nu cuprinde detenţia prejudiciară sau alte măsuri pre-ventive de securitate. În afară de situaţia clasică a unui condamnat, care-şi ispăşeşte

108 Spre exemplu, W. v. Elveţia.

109 Vezi cazul W. v. Elveţia în care peti-ţionarul a refuzat să declare funcţionari-lor responsabili de anchetă informaţii cu privire la frauda asupra gestionării a şasezeci de societăţi.

110 Stögmüller v. Austria.111 21 decembrie 2000.

Page 40: Libertatea si siguranta persoanei

40

PAGINA 40

pedeapsa în penitenciar, la care a fost supus pentru comiterea unei infracţiuni, articolul 5 (1) (a) cuprinde şi internarea într-o instituţie psihiatrică în scopul tratării. Condamnarea poate interveni la încheierea unui proces penal sau disciplinar. În sensul Convenţiei, o condamnare este un verdict pronunţat de o jurisdicţie de primă instanţă şi această no-ţiune cuprinde în consecinţă orice detenţie suportată în aşteptarea examinării recur-sului. În hotărârea Wemhoff v. Germania, judecătorii de la Strasbourg de asemenea au menţionat că: [...] persoana condamnată în primă in-

stanţă, care a fost sau nu deţinută până la acest moment, este situată într-un caz prevăzut de articolul 5 (1) (a), care autori-zează privarea de libertate a persoanelor „după condamnare”. Aceste ultime cu-vinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări defi nitive [...].

În plus, în hotărârea B. v. Austria, ei au reamintit că nu trebuie să se uite că culpabilitatea unei persoane deţinute în timpul procedurii în apel şi în recurs, a fost stabilită pe parcursul unui proces desfăşurat în conformitate cu exigenţele articolului 6, altfel spus în faţa jurisdic-ţiei de primă instanţă.Condamnarea trebuie să fi e pronunţată

de către o „instanţă judecătorească compe-tentă”, cu alte cuvinte un organ care are

autoritatea necesară pentru a judeca cazul, care este independentă faţă de executiv şi de părţi şi care prezintă garanţiile judiciare corespunzătoare, chiar dacă nu este con-stituit din jurişti112. În consecinţă, deciziile adoptate de poliţie, procuror, comandant militar sau organ administrativ nu cores-pund condiţiilor cerute. Condamnarea de asemenea poate fi pronunţată de o instanţă judecătorească străină, indiferent de faptul dacă Statul vizat este sau nu parte la Con-venţie, cu condiţia ca cel interesat să-şi ispă-şească pedeapsa într-un Stat contractant113. Problema „garanţiilor judiciare corespunză-toare” în cazurile în care condamnarea a fost pronunţată de instanţe judecătoreşti străine a fost abordată în cazul Drozd şi Janousek v. Franţa şi Spania: judecătorii de la Stras-bourg au considerat că articolul 5 (1) (a) cu-prinde situaţiile în care un condamnat ispă-şeşte într-un Stat parte o pedeapsă aplicată într-un Stat care nu este parte, cel puţin ca condamnarea sa să rezulte „dintr-o negare fl agrantă a justiţiei”114.

„Legalitatea” detenţiei nu necesită o condamnare legală dar numai o detenţie în conformitate cu dreptul intern şi cu Conven-ţia. Această condiţie presupune că sentinţa corespunzătoare de plasare într-un peniten-ciar este fondată pe o condamnare aplicată de către o „instanţă judecătorească compe-tentă” şi că acţiunile sancţionate de ea con-stituiau o infracţiune pasibilă de o pedeapsă

112 X. v. Austria (1968 şi 1969), De Wilde, Ooms şi Versyp v. Belgia, Engel v. Olan-da, Eggs v. Elveţia şi Neumeister v. Au-stria.

113 X. v. Republica Fe-derală Germană şi Drozd şi Janousek v. Franţa şi Spania (26 iunie 1992).

114 În această speţă, petiţionarii au ispăşit în Franţa o pedeap-să aplicată în urma unei condamnări pronunţate de in-stanţele judecătoreşti din Andorra. Vezi de asemenea Perez v. Franţa, 24 octombrie 1995.

115 Krzycki v. Republica Federală Germană şi Weeks v. Regatul Unit.

116 În cazul Weeks v. Regatul Unit în care petiţionarul a fost condamnat la o pe-deapsă privativă de libertate pe viaţă, Curtea a invocat ar-ticolul 3 (interzicerea pedepselor inumane) şi nu articolul 5.

117 În cazul Bizzoto v. Grecia (hotărârea din 15 noiembrie 1996) în care petiţionarul

Page 41: Libertatea si siguranta persoanei

41

PAGINA 41

privativă de libertate la momentul săvârşirii faptelor. Judecătorii de la Strasbourg nu pot invoca articolul 5 (1) (a) pentru a controla legalitatea unei condamnări sau a unei pe-depse115. De asemenea, este imposibil de a invoca această dispoziţie pentru a contesta durata şi pertinenţa unei pedepse privative de libertate116 sau condiţiile unei detenţii117.

Articolul 5 (1) (a) necesită o legătură cauzală şi nu pur şi simplu cronologică între sancţiune şi detenţie. În consecinţă, dacă o persoană mai întâi este condamnată de către o instanţă la o pedeapsă privativă de liberta-te, apoi constată agravarea ei în rezultatul unei decizii administrative, articolul 5 (1) (a) va cuprinde şi acest supliment cu condiţia că va fi posibilă stabilirea unei relaţii sufi ciente între detenţia administrativă şi verdictul ini-ţial al instanţei judecătoreşti118. Pentru a fi inclusă în câmpul de aplicare al acestei dis-poziţii, detenţia trebuie nu doar să urmeze condamnarea în ordine cronologică dar şi să rezulte din ea şi să se producă „în urmă şi ca consecinţă” sau „în virtutea” acesteia119. În cazul Weeks v. Regatul Unit, judecătorii de la Strasbourg au considerat că legătura de cauzalitate risca să fi e afectată, dacă o decizie de neeliberare sau de reîntoarcere a ajuns să se fondeze pe motive inconciliabile cu obiectivele instanţei judecătoreşti care a pronunţat sentinţa. În asemenea cazuri, o privaţiune de libertate legală la momentul iniţial se transformă într-o privaţiune de liber-

tate arbitrară şi, ca rezultat, incompatibilă cu articolul 5.

4. Extrădarea

Articolul 5 (1) (f) permite arestarea sau [...1 detenţia legală a unei persoane [...] îm-potriva căreia se desfăşoară o procedură de expulzare sau de extrădare. Detenţia intră în câmpul de aplicare al acestei dispoziţii chiar dacă până la urmă deportarea sau extrăda-rea nu a avut loc, din cauza lipsei unei cereri ofi ciale sau a unei hotărâri de extrădare, adoptate la încheierea unei anchete. Cu alte cuvinte, anchetele sunt considerate ca fi ind „proceduri” în sensul articolului 5 (1) (f).

Această dipoziţie conţine anumite ga-ranţii care vizează situaţiile sau autorităţile care au arestat sau au plasat în detenţie o persoană (în majoritatea cazurilor străi-nă) în aşteptarea unei decizii cu privire la deportarea sau extrădarea sa. Arestul sau detenţia trebuie să fi e „legale”, altfel spus în conformitate cu dreptul intern şi Convenţia precum şi să nu fi e arbitrară.

Deşi judecătorii de la Strasbourg fac o distincţie între legalitatea detenţiei şi cea a extrădării120, cel din urmă punct deseori este examinat în cadrul verifi cării legalităţii detenţiei mai ales dacă dreptul intern stabi-leşte personal o legătură de dependenţă între aceste două. Aceasta se întâmplă deoarece

se plângea asupra locului şi condiţiilor de detenţie, judecă-torii de la Strasbourg au subliniat necesi-tatea existenţei unui anumit raport între temeiul privaţiunii de libertate şi locul şi condiţiile de detenţie. În aceste circumstan-ţe, totodată, per-soana în cauză era deţinută în rezultatul unei acuzaţii penale, detenţia sa încadrân-du-se în prevederile articolului 5 (1) (a). Vezi de asemenea hotărârea Ashingda-ne v. Regatul Unit. În hotărârea Bizzoto, Curtea a remarcat că locul şi condiţiile de-tenţiei ar putea într-o măsură oarecare să fi e criticate din punctul de vedere al articolului 3.

118 Vezi cazul Van Droo-genbroeck v. Belgia (hotărârea din 24 iunie 1982). Peti-ţionarul fusese con-damnat de o instanţă judecătorească pena-lă la doi ani de pri-vaţiune şi afl area la dispoziţia guvernului pentru o durată de zece ani. După ieşi-rea din închisoare,

Page 42: Libertatea si siguranta persoanei

42

PAGINA 42

este extrem de important de a amâna ex-trădarea sau deportarea până la verifi carea legalităţii detenţiei, în măsura în care ilegali-tatea uneia riscă să antreneze ilegalitatea al-teia. În plus, garanţiile enunţate în articolul 5 (4) obligă autorităţile naţionale să amâne sistematic extrădarea sau deportarea până când o instanţă judecătorească va putea verifi ca legalitatea detenţiei şi eventual să ordoneze eliberarea celui vizat.

Legalitatea unei detenţii ordonate în vederea extradării fusese contestată în cazul Bozano v. Franţa şi judecătorii de la Stras-bourg au susţinut opinia petiţionarului, considerând că detenţia fusese ilegală şi deci contrară articolului 5 (1) (f). Curtea a decis în rezultat că deportarea persoanei vizate din Franţa în Elveţia era arbitrară: în timp ce o instanţă judecătorească a refuzat cererea de extrădare prezentată de autorităţile italiene, Guvernul francez a adoptat o hotărâre de ex-pulzare împotriva celui vizat; autorităţile aş-teptase o lună înainte de a notifi ca arestarea petiţionarului, împiedicându-l să utilizeze căile de recurs, să-şi contacteze soţia şi avo-catul şi să-şi aleagă o ţară de deportare. Pe-tiţionarul fusese condus manu militari până la frontiera elveţiană, încarcerat în această ţară, apoi extrădat mai târziu în Italia. Cur-tea a considerat că detenţia petiţionarului demonstra toate trăsăturile unei extrădări deghizate, fapt ce nu poate fi justifi cat în lumina Convenţiei.

Legitimitatea unei detenţii în vederea deportării a fost examinată recent în cazul Dougoz v. Grecia121, ceea ce a permis Curţii să stabilească o încălcare a articolului 5 (1) (f). După ce constatase că dreptul intern autoriza deportarea, judecătorii de la Stras-bourg au stabilit în consecinţă că expulzarea a fost ordonată de un alt organ decât cel prevăzut de legislaţie – în baza avizului emis de adjunctul procurorului general conform căruia o decizie ministerială cu privire la detenţia persoanelor ameninţate de o expul-zare administrativă se aplica prin analogie cazurilor de expulzare ordonate de instanţele judecătoreşti – şi că condiţia de „pericol pen-tru ordinea publică” instituită prin aceeaşi legislaţie nu a fost îndeplinită. Mai mult, ei consideră că avizul procurorului de un rang înalt nu constituia o „lege” de „calitate” sufi -cientă în sensul Convenţiei.

Deşi Articolul 5 (1) (f) nu fi xează limi-tele pentru durata de detenţie, Comisia a considerat că procedura de extrădare sau de deportare trebuie să fi e administrată cu „promtitudinea necesară”. În cazul Lynas v. Elveţia122, judecătorii de la Strasbourg insis-tă asupră faptului că dacă procedura nu este administrată cu prom-

titudinea necesară sau dacă menţinerea în detenţie rezultă dintr-un oarecare abuz de putere, detenţia încetează să fi e justifi cată prin prisma articolului 5 (1) (f). În aceste limite, Comisia poate deci

persoana vizată a fost privată de două ori de libertate, în baza deciziei auto-rităţilor, după care a dispărut. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că pe-deapsa de privare de libertate şi ordonanţa de afl are la dispoziţia guvernului consti-tuiau un «tot întreg».

119 X v. Regatul Unit (5 noiembrie 1981), Van Droogenbroeck v. Belgia şi Weeks v. Regatul Unit.

120 Vezi cazul Caprino v. Regatul Unit (1975) în care Curtea a con-siderat că rezultatul fi nal al procedurii de expulzare nu era luat în considerare pentru justifi carea detenţiei, cu condiţia că a fost angajată şi admini-strată cu seriozitate o procedură legală de expulzare.

121 6 martie 2001.122 Decizia de admisibili-

tate din 6 octombrie 1976, cererea nr. 7317/1976.

Page 43: Libertatea si siguranta persoanei

43

PAGINA 43

fi determinată să aprecieze, referitor la dispoziţia precizată, durata detenţiei în vederea extrădării [...].Totodată, în cazul în care detenţia în ve-

derea extrădării este prelungită în interesul sau la solicitarea persoanei vizate, aceasta din urmă nu se poate pretinde a fi victima unei detenţii prelungite. Spre exemplu, în cazul X. v. Republica Federală Germană123, douăzeci şi două luni de detenţie înainte de extrădare fusese considerate justifi cabile în măsura în care autorităţile germane au in-vocat utilizarea acestui termen pentru a în-cerca să obţină din partea Guvernului turc

garanţii referitoare la neaplicarea pedepsei cu moartea faţă de petiţionar la întoarcerea acestuia. Astfel, în cazul Kolompar v. Bel-gia124, o detenţie de aproape trei ani până la extrădare fusese de asemenea considerată justifi cabilă în măsura în care petiţionarul utilizase personal diverse strategii pentru a întârzia şi a amâna procesul.

Exigenţa legalităţii include şi calitatea legii interne, care trebuie să fi e accesibilă, previzibilă şi formulată cu o precizie sufi -cientă. Chiar dacă constatările de acest tip nu au fost admise de judecătorii de la Stras-bourg până în prezent125, teoretic nimic nu interzice Curţii să reţină această plângere.

123 Cererea nr. 9706/1983. Petiţionarul nu a fost extrădat în absenţa unor astfel de asigurări.

124 24 septembrie 1992.125 În special în cazul

Zamir v. Regatul Unit, cererea nr. 9174/1980.

Page 44: Libertatea si siguranta persoanei

44

PAGINA 44

Capitolul III: Alte justifi cări ale privaţiunii de libertate

Reţinerea şi arestarea pot interveni şi în alte circumstanţe, decât în cadrul unei pro-ceduri penale. Ele sunt enumerate succint în articolul 5 (1) şi sunt interpretate într-o modalitate restrictivă. Exigenţa de „legali-tate”, menţionată în capitolul precedent126, se aplică de asemenea în toate situaţiile în care este autorizată privaţiunea de libertate: reţinerea şi arestul trebuie deci să corespun-dă dreptului intern şi Convenţiei şi să nu fi e arbitrare.

1. Emiterea unei ordonanţe de o instanţă în cadrul unei obligaţii prescrise de lege

Articolul 5 (1) (b) permite reţinerea sau arestarea unei persoane pentru nesupunere unei ordonanţe emise, în conformitate cu legea, de către o instanţă sau în vederea asi-gurării executării unei obligaţii prevăzute de lege. Prima situaţie ce se conturează în acest caz s-ar putea în special referi la o persoană

ce refuză să plătească o amendă aplicată de către o instanţă, să se supună unui examen medical, să facă depoziţii în calitate de mar-tor, să respecte modalităţile unei declaraţii de nepărăsire a locuinţei sau de a depune o declaraţie a bunurilor127. În orice caz, obligaţia trebuie neapărat să rezulte dintr-o ordonanţă emisă, în conformitate cu legea, de către o instanţă judecătorească. În cazul Slavomir Berlinski v. Polonia128, judecătorii de la Strasbourg au considerat că internarea din ofi ciu a petiţionarului într-un spital psi-hiatric a intervenit în contextul urmăririlor penale ce vizau executarea unei ordonanţe judecătoreşti adoptate în scopul evaluării stării sănătăţii lui mintale (pentru a determi-na responsabilitatea sa penală). În urma ve-rifi cării faptului dacă detenţia rezulta dintr-o ordonanţă judecătorească, judecătorii de la Strasbourg au controlat legalitatea ei şi au ajuns la concluzia că ea era în perfectă con-formitate cu procedura prevăzută de lege şi nu a fost una arbitrară.

Cea de-a doua categorie de situaţii la care se aplică această dispoziţie la prima vedere pare a fi mai puţin clară. Judecătorii de la Strasbourg cu toate acestea consideră că expresia „o obligaţie prevăzută de lege” vizează o obligaţie specifi că sau concretă129. În cazul în care autorităţile invocă doar pre-venirea încălcării în general, exigenţa de spe-cifi citate nu este satisfăcută. Prin obligaţie specifi că, se subînţelege spre exemplu dato-

126 La paragraful 1.2.127 Airey v. Irlanda, X. v.

Republica Federală Germană.

128 18 ianuarie 2001.129 Lawless v. Irlanda (1

iulie 1991) şi Ciulla v. Italia.

Page 45: Libertatea si siguranta persoanei

45

PAGINA 45

ria de a satisface un serviciu militar sau civil, de a purta un buletin de identitate, de a înde-plini o declaraţie vamală sau fi scală sau de a locui într-un loc desemnat130. În cazul Engel v. Olanda în care autorităţile naţionale invocase această dispoziţie pentru a justifi ca „arestă-rile de rigoare” cu titlu provizoriu, judecătorii de la Strasbourg au considerat că obligaţia generală de a se supune disciplinei militare nu este sufi cient specifi cată. În speţa Ciulla v. Italia, detenţia petiţionarului era justifi cată prin refuzul acestuia de a-şi respecta promi-siunea de a-şi schimba comportamentul: o obligaţie care nu era în opinia judecătorilor de la Strasbourg nici sufi cient specifi cată, nici sufi cient de concretă. În cazul McVeigh, Comisia a considerat că obligarea unei per-soane de se supune unui control efectuat de un funcţionar la momentul intrării pe terito-riul Regatului Unit constituia o obligaţie spe-cifi că şi concretă şi, în această calitate, putea fi în principiu asimilată unei detenţii în caz de nesupunere în virtutea articolului 5 (1) (b). În aceste circumstanţe, judecătorii de la Stras-bourg au explicat criteriile aplicabile acestei dispoziţii ale Convenţiei astfel: Căutând existenţa unor asemenea cir-

cumstanţe, ar trebui [...] de ţinut cont de natura obligaţiei. Ar trebui de examinat dacă executarea sa este o problemă de o necesitate imediată şi dacă circumstan-ţele sunt de aşa natură încât nu există nici un alt mijloc utilizabil de a asigura

executarea. [...] Durata detenţiei este un alt element care intervine în căutarea acestui echilibru.Din contra, refuzul de a executa o

obligaţie contractuală, chiar dacă ea fusese impusă printr-o hotărâre a unei instanţe ju-decătoreşti civile, nu intră în câmpul de apli-care al articolului 5 (1) (b). În conformitate cu articolul 1 din Protocolul nr. 4 nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singu-rul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.

2. Detenţia minorilor

Articolul 5 (1) (d) permite „detenţia lega-lă a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere” sau „detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente”.

În Convenţie, termenul „minor” poartă un sens autonom şi desemnează orice per-soană sub optsprezece ani.

Primul motiv de detenţie vizează o or-donanţă de plasare a minorului sub supra-veghere – combinată cu o limitare a libertăţii (cum ar fi o şedere forţată într-o instituţie supravegheată de învăţământ sau într-o clinică) – emisă, în conformitate cu legea, de către o instanţă judecătorească sau de un organ administrativ. În cazul Bouamar v. Belgia131, judecătorii de la Strasbourg au

130 Johansen v. Norve-gia, B. v. Franţa, Ciul-la v. Italia şi McVeigh, O’Neill şi Evans v. Regatul Unit.

131 29 februarie 1988.

Page 46: Libertatea si siguranta persoanei

46

PAGINA 46

considerat că detenţia unui minor într-o instituţie de corecţie sau într-o închisoare înainte de a-l transfera rapid într-o insti-tuţie educativă supravegheată este permisă de articolul 5 (1) (d). În aceste circumstanţe totuşi ei au stabilit o încălcare a acestei dis-poziţii, în măsura în care cel interesat – un copil cu serioase tulburări psihologice şi care deja săvârşise numeroase infracţiuni – a fost întemniţat de nouă ori într-o instituţie corec-ţională pentru o perioadă totală de 119 zile în mai puţin de un an. Curtea a considerat că autorităţile erau obligate să fi e dotate cu o infrastructură corespunzătoare, adaptată imperativelor de securitate şi obiectivelor pedagogice a legii invocate; plasarea unui tânăr într-o instituţie corecţională în regim de izolare virtuală şi fără asis-

tenţa unui personal califi cat, nu ar trebui să fi e considerată ca tinzând spre un anumit scop educativ.În hotărârea Nielsen v. Danemarca132,

judecătorii de la Strabourg au considerat că internarea unui copil, împotriva voinţei sale, într-un spital psihiatric la cererea mamei sale nu constituia o detenţie, dar exercitarea, de către o mamă conştientă

a responsabilităţilor, a drepturilor sale părinteşti în interesul copilului.Din contra, în cazul Suzie Koniarska v.

Regatul Unit133 care se referea la ordonanţele judecătoreşti de plasare a unui minor într-o locuinţă securizată, Curtea a considerat că

petiţionarul a fost privat de libertate în măsu-ra în care instanţele judecătoreşti corespun-zătoare nu erau investite cu dreptul de cus-todie. Totodată, judecătorii de la Strasbourg au stabilit că detenţia fi ind ordonată „pentru educaţia sa supravegheată”, era compatibilă cu articolul 5 (1) (d) în măsura în care peti-ţionarul – un minor psihopat – fusese trimis într-o instituţie supravegheată specializată în tratarea copiilor cu probleme grave şi dotată cu un program educativ serios.

Cel de-al doilea motiv al detenţiei unui minor vizează asigurarea înfăţişării lui în faţa unei instanţe judecătoreşti în scopul de a-l putea sustrage dintr-un mediu periculos. Acest tip de situaţii nu cuprinde detenţia unui minor suspectat sau acuzat de o infrac-ţiune penală. El din contra se aplică detenţiei unui minor acuzat de o crimă şi plasat sub supravegherea psihiatrică pentru a decide soarta lui sau plasat într-o instituţie educati-vă supravegheată pe parcursul procesului134.

3. Detenţia persoanelor bănuite de răspândirea unei boli contagioase, alienaţilor, persoanelor alcoolice, toxicomanilor sau vagabonzilor.

Articolul 5 (1) (e) permite detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmi-

tă o boală contagioasă, a unui alienat,

132 28 noiembrie 1988.133 12 octombrie 2000

[hotărâre disponibilă doar în engleză].

134 X. v. Elveţia (1979) şi respectiv Bouamar v. Belgia.

Page 47: Libertatea si siguranta persoanei

47

PAGINA 47

a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond. În ceea ce priveşte motivele posibile ale

plasării în detenţie a unora dintre aceste categorii, judecătorii de la Strasbourg au prezentat următoarea explicaţie: [...] aceasta nu este pentru singurul mo-

tiv că ei ar trebui consideraţi a fi uneori periculoşi pentru securitatea publică, dar şi deoarece propriul lor interes poate ne-cesita internarea lor135.Convenţia nu precizează ce se subînţe-

lege prin „alienat”. Conform opiniei judecă-torilor de la Strasbourg, această noţiune nu se încadrează într-o „interpretare defi nitivă”, deoarece sensul ei nu încetează de a evolua odată cu progresele cercetărilor psihiatrice, fl exibilitatea crescândă a tratamentelor şi schimbarea atitudinii comunităţii faţă de bolnavii mintali136. Este evident că nu ar trebui să considerăm că articolul 5 (1) (e) autorizează detenţia cuiva doar din cauza că comportamentul sau

ideile sale se abat de la normele ce pre-domină într-o anumită societate137.Determinarea alienării unei persoane

trebuie să fi e efectuată în conformitate cu dreptul intern, cu aplicarea acestuia în speţa şi cu starea cunoştinţelor psihiatrice.

Totodată, detenţia trebuie să fi e „legală”, cu alte cuvinte ordonată în conformitate cu dreptul (material sau procesual) intern şi cu Convenţia şi să nu fi e arbitrară. În ca-

zul Winterwerp v. Olanda, judecătorii de la Strasbourg insistă asupra necesităţii de a se abţine de la o decizie arbitrară şi precizează conţinutul acestui criteriu:i) ar trebui să fi e prezentată dovada reală

a problemei mintale, bazată pe o exper-tiză medicală obiectivă,

ii) problema trebuie să poarte un caracter sau o amploare care legalizează interna-rea,

iii) detenţia nu poate fi valabil prelungită fără persistarea unei asemenea proble-me,

iv) în cazul în care o detenţie riscă să se prelungească indefi nit, ea trebuie să fi e periodic verifi cată de către o instanţă judecătorească, împuternicită de a o în-ceta,

v) detenţia trebuie să aibă loc într-un spi-tal, o clinică sau într-o altă instituţie corespunzătoare, abilitată să deţină alienaţi138. Prima condiţie nu se aplică în stări de

urgenţă. În cazul Winterwerp, spre exemplu, petiţionarul a fost internat într-un spital psi-hiatric de către un prim-magistrat, fără aviz medical, după ce a fost găsit lungit într-o celulă a comisariatului139. Totodată, chiar dacă am admite în anumite circumstanţe o detenţie de urgenţă, aceasta trebuie să fi e urmată de o confi rmare medicală, cel puţin provizorie, în cel mai scurt termen. În cazul Varbanov v. Bulgaria140, petiţionarul a fost

135 Guzzardi v. Italia (alienaţi, alcoolici şi toxicomani).

136 Winterwerp v. Olanda (24 octombrie 1979).

137 Idem.138 Vezi şi X. v. Regatul

Unit (1981) şi Ashing-dane v. Regatul Unit (1985).

139 Deşi Curtea a consi-derat această deten-ţie “de urgenţă” lega-lă, legislaţia olandeză fusese amendată în sensul că era nece-sar un aviz medical prealabil.

140 5 octombrie 2000.

Page 48: Libertatea si siguranta persoanei

48

PAGINA 48

deţinut în baza unei ordonanţe a procuro-rului emisă fără avizul medical. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că ea era ilegală, deoarece „defi cienţa mintală reală a celui interesat nu a fost demonstrată într-un mod convingător”. Curtea a ajunst la această concluzie după ce a relevat că, în speţă: o evaluare de către un psihiatru, cel pu-

ţin în baza inscrisurilor disponibile, era totodată posibilă şi indispensabilă.Judecătorii de la Strasbourg au mai

menţionat că autorităţile nu au invocat starea de urgenţă la nici un moment, că petiţionarul nu avea antecedente psihiatrice şi că aparent s-a produs o atestare medicală ce confi rma că el era sănătos mintal. În aceste circumstanţe, judecătorii au califi cat inacceptabilă arestarea şi detenţia petiţionarului doar în baza opiniei unui procuror şi a unui poliţist cu privire la sănătatea sa mintală şi în absenţa unei exper-tize efectuate de către un psihiatru.

De asemenea este important de a nota că articolul 5 (1) (e) nu cuprinde „dreptul la un tratament”, după cum pretindea petiţio-narul în cazul Winterwerp, care susţinea că această dispoziţie implica, pentru un individ internat în calitate de „alienat”, dreptul la un tratament corespunzător „care l-ar asigura că nu va rămâne în detenţie mai mult decât va fi strict necesar”. În cazul Ashingdane, totodată, judecătorii de la Strasbourg au considerat că ar trebui să existe „o anumită legătură între, pe de o parte, motivul invocat

pentru privarea de libertate autorizată şi, pe de altă parte, locul şi regimul detenţiei”; cu alte cuvinte, executarea corespunzătoare a ordonanţei care privează de libertate un alienat face de asemenea parte din exigenţa legalităţii. Iar lipsa tratării medicale a unui alienat ar putea fi de asemenea invocată în faţa Curţii în baza interzicerii „tratamentelor inumane” (articolul 3 al Convenţiei).

Problema vagabonzilor a fost examinată de Curte în cadrul speţei De Wilde, Ooms şi Versyp v. Belgia. Judecătorii de la Stras-bourg au acceptat, în principiu, în cadrul aplicării articolului 5 (1) (e) defi niţia din Co-dul penal belgian: vagabonzii sunt cei care nu au nici un

anumit domiciliu, nici mijloace de subzis-tenţă şi care în mod obişnuit nu exercită nici o meserie sau ocupaţie profesională.În cazul Guzzardi v. Italia, din contra,

judecătorii de la Strasbourg au respins argu-mentul guvernului care asimilează vagabon-zii cu persoanele suspectate de apartenenţă la mafi e şi lipsite de surse ofi ciale de venit. În cazul belgian, în care petiţionarii fusese solicitaţi să-şi prelungească singuri detenţia, Curtea a declarat că nimeni nu poate renun-ţa la dreptul său la libertate şi că o hotărâre judecătorească era necesară chiar şi în cazul în care cel interesat era de acord cu privarea sa de libertate.

În pofi da numărului scăzut de cazuri relative la detenţia toxicomanilor, alcoolici-

Page 49: Libertatea si siguranta persoanei

49

PAGINA 49

lor şi a persoanelor bănuite de răspândirea unei boli contagioase, din jurisprudenţa Curţii reiese că ea va adopta în privinţa lor aceeaşi abordare ca şi pentru alienaţi atunci când este pusă în discuţie validitatea deten-ţiei. Determinând interpretarea termenului „alcoolic” în lumina obiectului şi scopului articolului 5 (1) (e), în cazul Witold Litwa v. Polonia141, judecătorii de la Strasbourg în ge-neral au considerat că: persoanele ale căror conduită şi compor-

tament sub infl uenţa alcoolului constituie un pericol pentru ordinea publică sau pentu ele însele, chiar dacă celor inte-resaţi nu le-a fost pus nici un diagnostic „de alcoolism”, pot fi deţinuţi în scopul protecţiei publicului sau în propriul lor interes, spre exemplu sănătatea sau se-curitatea lor personală.Ei totodată au avut grijă să precizeze că

nu ar trebui să se subînţeleagă că această

dispoziţie a Convenţiei poate fi interpretată ca autorizând „detenţia unui individ pur şi simplu fi indcă el consumă alcool”. În plus, judecătorii de la Strasbourg consideră că detenţia petiţionarului într-o unitate de dez-alcoolizare era arbitrară, în măsura în care a fost stabilit că comportamentul său nu con-stituia nici un pericol pentru ordinea publică sau pentru el personal şi în care se părea că autorităţile nu au ţinut cont de măsurile alternative prevăzute de legislaţia internă. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat în rezultat că în virtutea acestui drept, o persoană în stare de ebrietate nu trebu-

ie să fi e privată de libertate în mod forţat deoarece ea poate fi condusă foarte bine de poliţie într-o instituţie publică curativă sau la domiciliu.În concluzie, Curtea a califi cat detenţia

petiţionarului într-o unitate de dezalcooliza-re ca fi ind ilegală.

141 4 aprilie 2000.

Page 50: Libertatea si siguranta persoanei

50

PAGINA 50

Capitolul IV: Obligaţia de a furniza în cel mai scurt termen motivele arestării

Paragraful 2 al articolului 5 conţine o garanţie fundamentală împotriva abuzului de putere care ar putea implica o privare de libertate: orice persoană reţinută trebuie să fi e informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele reţi-nerii sale şi despre orice acuzaţie îndreptată împotriva sa. Această condiţie ar trebui să permită celui interesat să înţeleagă ce i s-a întâmplat şi eventual să contesteze măsura la care a fost supus. În numeroase cazuri, această explicaţie are scopul de a elucida opunerea oricărei rezistenţe şi în consecinţă de a facilita sarcina funcţionarilor implicaţi. Mai mult decât atât, necesitatea de a explica motivele acestei măsuri mai constă în a în-curaja în general aceşti funcţionari să verifi -ce dacă ei au acţionat corect în limitele com-petenţei lor şi să se abţine de la orice acţiune ilegală. Este incontestabil faptul că motivele invocate sau absenţa lor vor fi luate în consi-derare de către organul judiciar împuternicit să aprecieze admisibilitatea privaţiunii de li-bertate. Pentru a aprecia motivele furnizate, principalele criterii sunt circumstanţele care au contribuit la apariţia obligaţiei acestei

motivări, natura explicaţiilor ce urmează a fi prezentate, măsura în care aceste explicaţii trebuie să fi e inteligibile pentru persoana vizată şi termenul care s-a scurs până la comunicarea lor.

1. Momentul la care apare obligaţia

Impunând obligaţia de a furniza moti-vele, articolul 5 (2) se referă la o persoană „reţinută” şi la existenţa unei „acuzaţii”. Din această prevedere nu ar trebui să se deducă că obligaţia de a motiva detenţia se referă doar la procedurile penale. De acum înainte este clar stabilit că autorităţile trebuie să prezinte motivele oricărei situaţii care are ca consecinţă o privare de libertate. Ca urmare o persoană nu va fi în stare să contesteze lega-litatea privării sale de libertate dacă ea nu va lua în considerare aceste motive. În plus, ar trebui să reamintim că obligaţia este aplica-bilă fi ecărei privări, deoarece reîncarcerarea celui interesat după o perioadă de eliberare provizorie – eliberare condiţionată sau sub cauţiune – va trebui să fi e motivată, chiar dacă detenţia iniţială deja fusese explicată142.

2. Natura explicaţiilor

În cazul Fox, Campbell şi Hartley v. Rega-tul Unit, judecătorii de la Strasbourg au sub-

142 Vezi cererea nr. 4741/71, X. v. Belgia, 43 CD 14 (1973). Curtea nu a considerat necesară pronunţarea sa asu-pra acestui punct în cazul X. v. Regatul Unit (hotărârea din 5 noiembrie 1981), dar a subliniat impor-tanţa unei explicaţii pentru exercitarea efectivă a dreptului, enunţat în articolul 5 (4), de a contesta legalitatea oricărei privări de libertate.

Page 51: Libertatea si siguranta persoanei

51

PAGINA 51

liniat că explicaţiile trebuie să conţină motive juridice şi factuale ale privării de libertate a celui vizat, pentru ca acesta să poată discuta legalitatea reţinerii sale sau a arestului său în faţa unei instanţe judecătoreşti. În con-secinţă, simpla menţionare a bazei legale a reţinerii nu va fi sufi cientă şi va trebui să fi e expuse şi principalele fapte care au motivat recurgerea la dispoziţia corespunzătoare, pentru a verifi ca dacă aplicarea ei în speţă este pertinentă şi nu arbitrară. În cazul men-ţionat mai sus, judecătorii de la Strasbourg au considerat că exigenţele articolului 5 (2) până la urmă fusese respectate în măsura în care poliţia a expus clar petiţionarilor moti-vele reţinerii lor în cadrul unui interogatoriu cu privire la rolul lor presupus în acţiuni criminale precise şi apartenenţa lor bănuită la organizaţii interzise. Această hotărâre sub-liniază exigenţa unei anumite specifi cităţi: fără cel puţin o indicaţie a comportamentului particular care a dus la privarea sa de liber-tate, cel interesat are puţine şanse de a putea determina dacă recurgerea la putere invoca-tă de autorităţi este justifi cată sau nu143. În numeroase cazuri, pentru funcţionarul care a recurs la o privare de libertate, cea mai bună modalitate de a proceda constă pur şi simplu în expunerea directă celui interesat a motivelor acestei măsuri: de a-i spune, spre exemplu, că este suspectat de complicitate în furtul unui obiect particular comis într-o anumită zi dintr-o anumită casă.

Într-o cauză penală, obligaţia de a moti-va antrenează în general divulgarea anumi-tor informaţii relative la infracţiunea de care este suspectat cel interesat şi la modalitatea în care acesta este implicat în ea. De ase-menea, în cazul în care privarea de libertate este motivată printr-o boală mintală a celui interesat, motivele prezentate vor include în mod fi resc şi anumite indicaţii asupra aspec-telor care au condiţionat comportamentul său şi diagnosticul care justifi că recurgerea la măsurile adoptate. La fel şi în cazul unei detenţii în vederea extrădării, cel interesat trebuie să fi e informat despre infracţiunea particulară care i se reproşează şi despre existenţa unei solicitări depuse de o ţară concretă.

Obligaţia impusă prin articolul 5 (2) este mai limitată decât cea din articolul 6 (3) (care prevede notifi carea naturii şi cauzei acuzaţiei înaintate) în măsura în care aceas-ta din urmă necesită mult mai multe detalii în vederea pregătirii apărării în cadrul unui viitor proces.

3. Explicaţii inteligibile

Este important de a formula explicaţii într-o limbă simplă deoarece, printre per-soanele private de libertate, numeroase sunt cele lipsite de capacitate intelectuală sau de experienţa profesională necesară pen-

143 Vezi cazul Raišelis v. Lituania în care pe-tiţionarul pretindea că nici un motiv nu a fost prezentat, fi ind-că autorităţile naţio-nale s-au mulţumit cu menţionarea unui anumit număr de legi fără a denunţa infracţiuni concrete: 2 martie 1999 (deci-zia de admisibilitate) şi 29 februarie 2000 (soluţionare amiabi-lă).

Page 52: Libertatea si siguranta persoanei

52

PAGINA 52

tru a pătrunde în complexitatea dreptului. Esenţial este faptul ca cel interesat să poată înţelege ce i s-a întâmplat, astfel încât întot-deauna trebuie să se ţină cont de capacită-ţile sale specifi ce. Pentru atingerea acestui scop, este preferabil ca documentele ofi ciale – mandate, ordonanţe, etc. – care autori-zează o privare de libertate să fi e formulate într-o limbă inteligibilă pentru un număr de persoane cât mai mare. Totodată, aceasta nu este întotdeauna posibil şi, deoarece artico-lul 5 (2) nu prevede nici o formă precisă a comunicării, este perfect acceptabil ca func-ţionarii implicaţi să clarifi ce anumite puncte din documentele ofi ciale. Cu siguranţă, acest efort de a explica şi a expune popu-lar uneori implică un surplus de muncă. În prezenţa unei persoane în vârstă, alienată sau altă incapacitate de a comunica efi cient, explicaţiile trebuie să fi e furnizate persoanei care o însoţeşte sau o îngrijeşte – spre exem-plu unul din părinţi în cazul unui copil prea tânăr – sau chiar o terţă persoană autorizată să-i reprezinte interesele.

În cazul în care o persoană privată de libertate nu vorbeşte limba ofi cială, explica-ţie trebuie să-i fi e comunicată într-o limbă pe care o înţelege (inclusiv alfabetul braille sau limba semnelor în caz de necesitate). Această formalitate nu ar trebui totuşi la modul general să creeze difi cultăţi în mă-sura în care explicaţia nu trebuie neapărat să fi e furnizată chiar la momentul reţinerii,

deoarece autorităţile dispun de un anumit termen pentru a găsi o persoană potrivită144.

4. Termenul comunicării

Articolul 5 (2) stipulează că motivele tre-buie să fi e furnizate „în cel mai scurt termen” şi nu „imediat”. Necomunicarea unei expli-caţii adecvate, dacă există vreuna, poate să implice în sine o privare arbitrară de liber-tate şi astfel să o facă ilegală din punctul de vedere al articolului 5.

Acceptabilitatea unei perioade între reţinerea iniţială şi comunicarea unui mo-tiv adecvat depinde într-o mare măsură de circumstanţele speţei. În cauzele în care interogarea ulterioară a unui suspect este considerată ca sufi cientă pentru ca acesta să înţeleagă motivele privării sale de libertate, judecătorii de la Strasbourg nu au obiecţii în ceea ce priveşte termenul cuprins între două (Murray v. Regatul Unit) şi nouăsprezece (Dik-me v. Turcia145) ore. În aceste două speţe, la fel şi în altele, ei au ţinut totuşi să sublinieze că termenul nu depăşea câteva ore146. Este puţin probabil că termenele care depăşesc o zi ar putea de acum înainte să fi e consi-derate ca acceptabile în majoritatea cazuri-lor. S-ar putea totodată admite un termen mai lung din cauza difi cultăţilor practice în materie de comunicare, cum ar fi imposibi-litatea de a găsi rapid un interpret. Cu toate

144 Vezi cererea nr. 2689/65, Delcourt v. Belgia, Anua-rul CEDO nr. 10, 238 (1967) în care mandatul de arest eliberat împotriva petiţionarului fran-cofon a fost formulat în limba olandeză în timp ce cel intere-sat fusese interogat de judecătorul de instrucţie în limba franceză.

145 11 iulie 2000.146 Vezi cazurile Fox,

Campbell şi Hartley v. Regatul Unit (şapte ore şi jumătate) şi Kerr v. Regatul Unit (decizia de admisibili-tate).

Page 53: Libertatea si siguranta persoanei

53

PAGINA 53

acestea, nimic nu permite de a presupune că judecătorii de la Strasbourg vor da dovadă de o toleranţă mai sporită în cauzele civile decât penale în ceea ce ţine de interpretarea expresiei „în cel mai scurt termen”. Astfel, în cazul Van der Leer v. Olanda147, termenul de zece zile pentru a expune motivele inter-nării petiţionarului într-un spital psihiatric fusese califi cat cu uşurinţă ca inacceptabil. În rezultat, necesitatea de a cunoaşte moti-vele unei privări de libertate este cu atât mai mult imperioasă în procedurile penale decât în altele şi dreptul de a contesta legalitatea acestei măsuri de asemenea este aplicabil. Totodată, nici un efort special de a comunica

nu este necesar dacă persoana privată de li-bertate – indiferent de motivul acestei măsuri – a făcut imposibilă orice explicare. Astfel, în cazul Keus v. Olanda, judecătorii de la Stras-bourg nu au stabilit nici o încălcare a artico-lului 5 (2), deoarece alienatul mintal a fugit înainte ca autorităţile să aibă timp de a aviza motivele internării sale într-un spital. Comi-nicarea a fost considerată valabilă deoarece ea a avut loc din moment ce persoana vizată a contactat prin telefon cu spitalul în cau-ză şi Curtea a considerat că nimic nu mai obliga autorităţile să inştiinţeze avocatul său înainte de această conversaţie telefonică.

147 25 octombrie 1990.

Page 54: Libertatea si siguranta persoanei

54

PAGINA 54

Capitolul V: Obligaţia de a aduce promt orice persoană deţinută în faţa unui judecător sau altui magistrat şi de a o judeca sau elibera într-un termen rezonabil

Paragraful 3 al articolului 5 cuprinde un anumit număr de garanţii esenţiale pen-tru a transforma privarea de libertate într-o excepţie de la regula de eliberare şi pentru a asigura controlul judecătoresc al reţinerilor şi arestărilor. Această dispoziţie se referă doar la privarea de libertate intervenită în condiţiile prevăzute de articolul 5 (1) (c).

Obligaţia enunţată în articolul 5 (3) pen-tru a garanta controlul judecătoresc al reţi-nerilor şi arestărilor cuprinde trei elemente: calitatea de persoană care exercită controlul, rolul autorităţii judecătoreşti împuternicită cu desemnarea eventuală a unui termen pentru detenţie (altfel spus de a elibera in-teresatul în timpul procesului) şi termenul pe parcursul căruia trebuie să fi e exercitat controlul.

1. Calităţile de judecător sau magistrat competent pentru a exercita controlul

Articolul 5 (3) impune mai întâi de toate ca orice persoană reţinută sau arestată în condiţiile prevăzute în paragraful 1 (c) să fi e operativ adusă în faţa unui judecător sau altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judecătoreşti. În timp ce noţiunea „judecător” nu impune nici o difi cultate; ju-decătorii de la Strasbourg au fost obligaţi să precizeze noţiunea de „alt magistrat, abilitat prin lege de a exercita funcţii judecătoreşti”.

Nu există nici o îndoială că, în cadrul adoptării Convenţiei, numeroşi jurişti consi-derau că noţiunea „alt magistrat” includea în special procurorul. Această teză se întemeia în primul rând pe practica mai multor ţări membre ale Consiliului Europei şi pe dorinţa de a se asigura că această funcţie corespun-de criteriului enunţat în articolul 5 (3), mai ales pentru că procurorul era un magistrat „abilitat prin lege de a exercita funcţii jude-cătoreşti”.

Adepţii acestei interpretări înaintau mai ales garanţiile care asigurau procuraturii aceeaşi independenţă faţă de puterea execu-tivă ca şi cea de care benefi ciau judecătorii.

Totodată, în practică, s-a dovedit a fi imposibil pentru procurori de a juca per-manent acest rol în deplină conformitate

Page 55: Libertatea si siguranta persoanei

55

PAGINA 55

cu exigenţele Convenţiei. Condiţia conform căreia „magistratul” trebuie să fi e abilitat de a exercita funcţii judecătoreşti presupune în rezultat imparţialitatea şi independenţa sa faţă de puterea executivă. Această abordare a determinat judecătorii de la Strasbourg să considere că acordarea unui procuror a pu-terii discreţionare asupra menţinerii sau nu a suspectului în stare de arest preventiv era incompatibilă cu articolul 5 (3). Problema ţine în consecinţă de posibilitatea că procu-rorul chemat să se pronunţe asupra detenţi-ei joacă ulterior un rol în urmăririle intentate împotriva celui interesat. În opinia judecăto-rilor de la Strasbourg, în consecinţă, nu ar trebui ca două funcţii de anchetare şi de în-vinuire să fi e asigurate de aceeaşi persoană. Contradicţia fundamentală ar putea să fi e rezumată astfel: procurorul este o parte la proces şi deci nu s-ar cuveni să aşteptăm ca comportamentul lui să fi e totalmente impar-ţial dacă el exercită o funcţie judecătorească în cadrul aceleiaşi cauze. Principala proble-mă se axează în consecinţă pe posibilitatea că procurorul va avea în continuare un rol de urmărire în acelaşi proces. Această temere s-a dovedit a fi sufi cientă în cazul Huber v. El-veţia pentru a determina Curtea să conchidă că procurorul districtului din cantonul Zu-rich nu corespundea exigenţelor articolului 5 (3). De asemenea, în cazul Brincat v. Italia148, judecătorii de la Strasbourg au menţionat că confi rmarea detenţiei acuzatului de către

un procuror constituia o încălcare a acestei dispoziţii, chiar dacă acest magistrat ulterior şi-a constatat inaptitudinea de a administra urmăririle (din lipsa competenţei teritoriale) şi a transferat dosarul unui procuror din alt district. Curtea a accentuat în consecinţă că imparţialitatea primului procuror nu ar pu-tea fi considerată ca justifi cată obiectiv fără a inspira bănuieli şi că puţin importa faptul că ulterior el a renunţat la dosar invocând incompetenţa sa. Faptul că el ulterior nu a devenit parte la proces era o simplă întâmpla-re şi hotărârea adoptată de Curte a provocat eliminarea, din noul Cod de procedură penală din Italia, a dispoziţiilor care autorizau procu-rorul să ordone sau să confi rme o detenţie.

De asemenea ar trebui să subliniem că problema imparţialităţii poate afecta şi judecătorii. O jurisprudenţă abundentă este consacrată temerii că implicarea unui jude-cător în deciziile anterioare procesului nu îl privează de imparţialitatea obiectivă ne-cesară pentru a prezida şedinţele. Astfel are loc mai ales de fi ecare dată când o hotărâre de plasare sau continuare a detenţiei unui suspect este formulată în funcţie de culpa-bilitatea sa.

Totodată, problema de imparţialitate obiectivă riscă să devină mult mai acută în dependenţă de structura procuraturii din Statul vizat. Se dovedeşte a fi surprinzător că numeroase ţări au decis să urmeze exem-plul Italiei, în cazul în care se dovedeşte a fi 148 26 noiembrie 1992.

Page 56: Libertatea si siguranta persoanei

56

PAGINA 56

foarte difi cil de a garanta de la bun început că orice magistrat care a pronunţat o hotă-râre de detenţie nu va fi implicat ulterior în urmărirea suspectului vizat. În sistemele în care această problemă nu riscă să apară, ar mai trebui de a ţine cont de faptul ca pro-curorul să fi e totalmente independent nu numai faţă de presiunile politice, dar şi faţă de superiorii săi. În anumite circumstanţe, subordonaţii pot în consecinţă să fi e incitaţi să urmeze instrucţiunile ierarhice cu privire la un dosar particular, ceea ce bineînţeles îl lipseşte de independenţa necesară.

În cazul Assenov şi alţii v. Bulgaria149, petiţionarul a fost adus în faţa unui anche-tator care l-a interogat, l-a învinuit ofi cial şi a adoptat decizia de a-l plasa sub arest preventiv. Decizia anchetatorului fusese aprobată de un procuror, iar alţi procurori au decis ulterior să prelungească detenţia. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că, în măsura în care unul dintre aceşti pro-curori a putut ulterior să acţioneze ca parte adversă în procesul penal, independenţa şi imparţialitatea lor nu corespundea exigenţe-lor articolului 5 (3).

Împuternicirile procurorului au consti-tuit obiectul unei examinări şi a unei discuţii aprofundate în cazul Niedbala v. Polonia150. Judecătorii de la Strasbourg menţionează mai întâi că în timpul comiterii faptelor, con-form dreptului polonez, sarcinile acuzării în cadrul procesului penal erau îndeplinite de

procurori care depindeau de procurorul ge-neral care îndeplinea şi funcţia de Ministru al Justiţiei. În consecinţă, nu exista nici o în-doială că procurorii, în exercitarea funcţiilor lor, erau supuşi controlului din partea unei ramuri a executivului. Curtea a considerat în plus că rolul lor de gardieni ai interesului public – invocat de Guvernul polonez – nu ar trebui interpretat ca conferindu-le un statut judiciar. Procurorii îşi îndeplineau funcţiile de anchetare şi de acuzare, ei trebuie deci să fi e consideraţi ca părţi în procesul penal.

În consecinţă, judecătorii de la Stras-bourg consideră că procurorul, în sistemul juridic polonez, nu era un „magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judecătoreşti”. Faptul că acuzaţii şi persoanele deţinute în baza ordinului procurorilor ar putea contes-ta detenţia lor în faţa unui judecător nu a fost perceput ca un remediu de natură să repare acest neajuns. Curtea a evidenţiat prin urmare că acest procedeu depinde de un demers al suspecţilor şi nu constituie deci un control judiciar automat al detenţiei. Mai mult decât atât, ea a constatat că legis-laţia nu conţine nici o garanţie concepută în scopul evitării faptului ca un procuror care a decis asupra detenţiei unui acuzat nu va participa ulterior la urmăririle intentate îm-potriva lui.

149 28 octombrie 1998.150 4 iulie 2000 (disponi-

bilă doar în engleză).

Page 57: Libertatea si siguranta persoanei

57

PAGINA 57

2. Rolul autorităţii judiciare competente

Judecătorul în faţa căruia persoana este „imediat” adusă trebuie să fi e împu-ternicit să decidă asupra menţinerii lui în detenţie sau eliberării lui. Orice ordonanţă adoptată la acest subiect trebuie să aibă un efect de constrângere. Acest punct este crucial: articolul 5 (3) stabileşte o alegere în-tre eliberarea sau judecarea unei persoane deţinute într-un termen rezonabil, dar chiar prelungirea detenţiei nu poate fi justifi cată decât în măsura în care ea se bazează pe mo-tive pertinente şi sufi ciente (cum ar fi riscul evadării, împiedicarea justiţiei, recidiva sau perturbarea ordinii publice). Deseori se în-tâmplă ca unul sau mai multe dintre aceste motive iniţial predomină, dar ulterior impor-tanţa lor descreşte odată cu scurgerea tim-pului: în acest caz, persoana vizată trebuie să fi e eliberată151.

În plus, chiar în prezenţa unui motiv care justifi că detenţia, în primul rând autori-tăţile judecătoreşti naţionale trebuie să aibă grijă ca, în cazul de faţă, durata detenţiei provizorii a unui acuzat să nu depăşească limitele rezonabilităţii.

Această limită variază în funcţie de com-plexitatea procesului, dar şi de promtitudi-nea anchetării dosarului. O lipsă îndelunga-tă de activitate, cum a fost constatat în cazul

Toth v. Austria, inevitabil va duce la consta-tarea unei încălcări: Curtea a subliniat că autorităţile judecătoreşti sunt responsabile de desfăşurarea rapidă a procesului. Pentru a îndeplini această responsabilitate, jude-cătorul trebuie să se arate a fi dispus de a controla cu atenţie temeiul detenţiei iniţiale (s-ar putea dovedi că ea să fi e totalmente ne-justifi cată) şi motivele invocate la momentul prelungirii ei. Temerile de care este înconju-rat controlul judecătoresc decurg în general de la părerea greşită că aceasta neapărat va implica eliberarea înainte de proces a crimi-nalilor, care astfel vor fi în stare să împiedice justiţia, să evadeze sau să comită alte in-fracţiuni. Totodată eliberarea niciodată nu trebuie să fi e automată şi rolul judecătorului constă în evaluarea detenţiei şi în confi rma-rea ei, dacă ea se bazează cel puţin pe motive valabile şi solide. Nu este sufi cient de a in-voca frica că acuzatul va evada sau va face presiuni asupra martorilor, ar mai trebui de demonstrat că ea este justifi cată înaintând probe, temeinicia cărora va rezista la un eventual examen. Spre exemplu, argumentul inerent interferenţei cu martorii pierde mult din credibilitatea sa dacă declaraţiile sub ju-rământ au fost deja făcute. În plus, motivele invocate de judecător trebuie să fi e reale şi nu trebuie să fi e doar o simplă recitare ritua-lă a formulelor stereotipe152 sub pedeapsa de a prezenta o dovadă indirectă că cererea de eliberare în fond nu a fost veritabil examina-

151 Letellier v. Franţa şi Tomasi v. Franţa.

152 La fel ca şi în cazul Mansur v. Turcia, hotărârea din 8 iunie 1995.

Page 58: Libertatea si siguranta persoanei

58

PAGINA 58

tă. Refuzul automat, precum şi deciziile ne-motivate sunt în consecinţă inacceptabile.

3. Termenul în care trebuie să fi e exercitat controlul

Una din condiţiile cele mai coercitive relative la controlul judecătoresc, instituite prin articolul 5 (3), constă în termenul foarte restrâns în care el trebuie să intervină. Ad-verbul „de îndată” este menţionat aici pentru a reaminti că această promtitudine este per-cepută ca un mijloc excelent de a combate acţiunile arbitrare în materie de detenţie. Termenul se referă la perioada cuprinsă în-tre actul iniţial de detenţie şi primul său con-trol judecătoresc. De asemenea se aminteşte că normele internaţionale obligă autorităţile de detenţie să acorde posibilitate instanţelor judecătoreşti să exercite acest control de îndată ce va fi posibil în cadrul termenului permis. Cu alte cuvinte, durata termenului admisibil depinde de realităţile cauzei.

În anumite cazuri, detenţia cu mult a depăşit limitele rezonabilului. Astfel, ju-decătorii de la Strasbourg nu ezitase să stabilească o încălcare în cazul McGoff v. Suedia în care cincisprezece zile au trecut între încarcerarea petiţionarului şi prima sa înfăţişare în faţa unei instanţe judecătoreşti. De asemenea, termenul de trei luni până la efectuarea vreunui control judiciar consta-

tat în cazurile Assenov şi alţii v. Bulgaria şi Jėčius v. Lituania fusese interpretat ca o încălcare a obligaţiei de promtitudine. O în-călcare fusese constatată şi în hotărârea Van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe v. Olanda cu privire la perioade cuprinse între unsprezece şi paisprezece zile (cazul se referea la ne-supunerea faţă de ordinile militare şi auto-rităţile au ţinut cont de exigenţele vieţii şi justiţiei militare). Totodată, pot fi stabilite încălcări şi în prezenţa perioadelor mai pu-ţin excesive. Astfel, s-a dovedit a fi imposibil de convins judecătorii de la Strasbourg să admită perioade de cinci şi şase zile153 şi îna-intarea unei plângeri pentru înfăţişare tar-divă în faţa instanţei judecătoreşti în cazul Skoogström v. Suedia, care a fost soluţionat pe cale amiabilă.

Principala hotărâre a Curţii în materie de calculare a termenului anterior controlu-lui judecătoresc este cea privind cazul Bro-gan v. Regatul Unit. Judecătorii de la Stras-bourg au considerat prea lungă o perioadă de patru zile şi şase ore, dar au mai furnizat nişte precizări importante cu privire la apli-cabilitatea obligaţiei de a aduce o persoană în faţa unei instanţe judecătoreşti în rezulta-tul detenţiei sale iniţiale. În speţă, petiţiona-rul era bănuit de activitate teroristă: Curtea a admis că circumstanţele speciale de luptă împotriva terorismului ar putea infl uenţa asupra termenului de până la controlul judiciar al detenţiei şi a stabilit în aceste circumstanţe o încălcare a condiţiei de rapi-

153 Koster v. Olanda şi De Jong, Baljet şi, respectiv, Van den Brink v. Olanda.

Page 59: Libertatea si siguranta persoanei

59

PAGINA 59

ditate. Deşi dispuşi să ţină cont de anumite circumstanţe – cum ar fi difi cultăţile ineren-te adunării probelor admisibile şi totodată utilizabile, timpul necesar pentru realizarea examinărilor ştiinţifi ce dorite şi caracterul sensibil al informaţiilor tratate – judecătorii de la Strasbourg au ţinut să precizeze că nu pot urma această calea prea departe din cauza sensului pe care ei îl atribuie noţiunii de rapiditate şi exigenţă corespunzătoare. De aceea, în hotărâre este clar declarat: Atribuirea unei asemenea importanţe

trăsăturilor speciale ale cauzei pentru a justifi ca o detenţie atât de lungă fără o înfăţişare în faţa unui judecător sau „al-tui magistrat” ar extinde într-un mod in-acceptabil sensul manifestat de noţiunea „imediat”. Adoptând o asemenea interpretare,

Va fi serios lezată, în detrimentul indivi-dului, o garanţie procedurală oferită de articolul 5 (3) şi vom ajunge la consecinţe contrare însăşi esenţei dreptului protejat prin această prevedere.Nu este deci suprinzător că, într-un alt

caz de terorism, Curtea a considerat inac-ceptabil un termen cuprins între douăspre-zece şi patrusprezece zile154.

În cazurile care implică detenţia ostaşi-lor cu titlu de infracţiune disciplinară milita-ră, judecătorii de la Strasbourg, arătându-se dispuşi să ţină cont într-o anumită măsură de exigenţele vieţii în armată155, au insistat asupra exigenţei de rapiditate.

Durata privaţiunii de libertate prece-dentă autorizaţiei judecătoreşti de prelun-gire a detenţiei nu ar trebui să depăşească termenul real necesar pentru tratarea sus-pectului.

Principalele activităţi relative la acest taratament includ: transferarea persoanei vizate la comisariat (în cazul în care el era deţinut iniţial în altă parte), colectarea pro-belor ştiinţifi ce privind persoana sa, un inte-rogatoriu destinat să stabilească identitatea sa şi să verifi ce dacă bănuielile iniţiale ar putea fi într-adevăr infi rmate, determinarea locului unde au fost găsite probele pentru a evita eliminarea lor, măsurile ce vizează evi-tarea faptului ca alţi suspecţi în această pro-blemă, care ar putea fi prinşi, să nu fi e aler-taţi şi să nu fugă şi transferarea celui vizat de la comisariat la judecătorie. Deşi durata precisă a acestor investigaţii preliminare (di-ferite de ancheta aprofundată) poate varia de la un caz la altul, ea nu trebuie să depă-şească în general una sau două zile: aceasta este perioada maximală fi xată în majoritatea Codurilor de procedură penală şi admisă de judecătorii de la Strasbourg156.

Depăşirea acestui termen nu va con-stitui în mod automat o încălcare a normei internaţionale dacă autorităţile ar putea de-monstra că el a fost o consecinţă inevitabilă a circumstanţelor particulare. Acesta va fi şi cazul în care o detenţie iniţială intervine într-un loc situat la o distanţă de peste o zi de călătorie până la comisariatul cel mai

154 Sakik şi alţii v. Tur-cia, 26 noiembrie 1997.

155 La fel ca şi în cazuri-le De Jong, Baljet şi Van den Brink, Kos-ter, Van der Sluijs şi Zuiderveld şi Klappe v. Olanda.

156 X. v. Regatul Unit şi X. v. Belgia.

Page 60: Libertatea si siguranta persoanei

60

PAGINA 60

apropiat157, în cazul în care numeroşi sus-pecţi sunt reţinuţi în cadrul unei operaţiuni complexe, în cazul în care recuperarea de la suspect a unei probe extrem de importante necesită timp considerabil (în special din cauza că ea a fost înghiţită de cel interesat) sau în cazul în care internarea în spital a apărătorului împiedică înfăţişarea sa în faţa unui judecător158. Cu toate acestea, exigenţa de rapiditate, căreia judecătorii de la Stras-bourg îi acordă o importanţă fundamentală, este în general considerată a fi încălcată dacă termenul de înfăţişare în faţa unei instanţe judecătoreşti depăşeşte cu mult patruzeci şi opt de ore (norma pentru această materie şi deci limita în raport cu care Curtea acceptă sau nu să dea dovadă de fl exibilitate).

De asemenea ar trebui să precizăm că motivele valabile pentru întârziere nu includ obstacolele instituţionale sau procedurale care ar putea surveni din cauza unei plani-fi cări sau reorganizări adecvate. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în cazul Kos-ter v. Olanda că manevrele militare (invocate de guvernul pârât pentru a justifi ca cele cin-ci zile pe parcursul cărora petiţionarul a fost deţinut fără a fi adus în faţa unui tribunal militar) fi ind periodice şi previzibile, ele nu au împiedi-

cat deloc autorităţile militare să permită consiliului de război să se întrunească astfel încât să fi e respectată Convenţia, în caz de necesitate sâmbăta sau dumi-nica.

Nu există nici o îndoială că aceeaşi con-cluzie va urma dacă autorităţile naţionale vor invoca ca scuză o lipsă de judecători, cel puţin dacă aceasta nu este temporară din cauza unei maladii (o epidemie de gripă, spre exemplu). În plus, prelungirea termenului nu ar trebui să fi e justifi cată prin survenirea sărbătorilor naţionale. Referinţele explicite ale judecătorilor de la Strasbourg cu privire la desfăşurarea şedinţelor în zilele de odihnă demonstrează că, în caz de necesitate, Statul este obligat să găsească judecători capabili să exercite controlul detenţiei chiar şi în timpul vacanţelor judecătoreşti. Acest raţio-nament se aplică şi calendarului detenţiei: faptul că ea a început în afara orelor de lucru ale instanţelor judecătoreşti nu poate în sine justifi ca amânarea aducerii celui interesat în faţa judecătorului într-o zi lucrătoare su-plimentară, cu riscul de a petrece o şedinţă seara sau în noaptea următoare. Nici consi-derentele bugetare nu pot fi invocate ca scu-ză a lipsei unui număr sufi cient de judecă-tori pentru a exercita controlul judecătoresc prevăzut de articolul 5 (3) al Convenţiei.

4. Urgenţe

Situaţia care a provocat detenţia exami-nată în cazul Brogan corespundea unei stări de urgenţă nedeclarate şi nesusceptibile, în consecinţă, de a oferi guvernului pârât posi-bilitatea de a invoca derogarea de la articolul

157 Vezi cazul Rigopoulos v. Spania.

158 X. v. Belgia.

Page 61: Libertatea si siguranta persoanei

61

PAGINA 61

15 al Convenţiei pentru a scuza abaterile de la articolul 5 (3). Hotărârea Brogan a deter-minat Regatul Unit să facă o notifi care de derogare în baza articolului 15, derogare a cărei validitate fusese ulterior examina-tă de judecătorii de la Strasbourg în cazul Brannigan şi McBride v. Regatul Unit159. În acest caz, intervalul de timp între începutul detenţiei şi controlul judecătoresc varia de la un petiţionar la altul între patru zile, şase ore şi douăzeci şi cinci de minute şi şase zile şi patrusprezece ore şi jumătate. Cur-tea admite că derogarea încerca să pară a fi asemănătoare unei stări de urgenţă şi even-tual putea justifi ca o absenţă a controlului judecătoresc a reţinerii în vederea prelungi-rii până la o perioadă de şapte zile. Această fl exibilitate a judecătorilor de la Strasbourg a fost infl uenţată în special de temerile auto-rităţilor britanice: autorizarea sau aprobarea acestor prelungiri obligau divulgarea multor informaţii sensibile suplimentare şi aso-cierea corpului judecătoresc la acest proces risca să compromită imaginea sa de corp independent în opinia publicului, care este redus ca număr şi vulnerabil la atacurile teroriste. Admisibilitatea derogării în acest caz era justifi cată şi de menţinerea recur-gerii la habeas corpus (care nu este obligat să divulge informaţii atât de detaliate asupra motivelor detenţiei) şi de dreptul absolut de a consulta un avocat după patruzeci şi opt de ore de reţinere. Deşi această hotărâre con-ţine patru opinii separate impunătoare, ea

demonstrează că în anumite circumstanţe este posibilă amânarea controlului jude-cătoresc automat asupra detenţiei pentru o perioadă de timp atât de considerabilă. Totuşi, natura excepţională a acestei măsuri reiese în acelaşi timp din necesitatea de a dovedi existenţa reală a unei stări de urgenţă – un punct care ar putea personal constitui obiectul unui control judecătoresc – şi din importanţa atribuită existenţei altor garanţii împotriva riscului de exploatare abuzivă a vulnerabilităţii suspecţilor. În plus, hotărâ-rea nu autorizează o suspendare nelimitată a controlului, dar prevede un termen maxi-mal de şapte zile. Importanţa acestei limite a apărut în cazuri ulterioare cu privire la situaţii în care natura şi amploarea unei ameninţări teroriste nu au fost considerate sufi ciente, în pofi da unei derogări în baza ar-ticolului 15, pentru a justifi ca o absenţă de control al detenţiei pe perioade cuprinse în-tre patrusprezece şi douăzeci şi trei de zile160. În ambele cazuri, Guvernul turc a declarat că anchetele relative la activităţile teroriste impunea autorităţilor probleme particulare, dar judecătorii de la Strasbourg au constatat absenţa unei veritabile explicaţii cu privire la modalitatea în care controlul judecătoresc al detenţiilor vizate ar fi putut compromite ancheta. Absenţa altor garanţii adecvate de asemenea juca un rol în refuzul Curţii de a permite Turciei să invoce derogarea pentru a scuza încălcările prevederilor articolului 5 (3): deţinuţii nu aveau acces la un avocat,

159 26 mai 1993.160 Aksoy v.Turcia 818

decembrie 1996) şi Demir şi alţii v. Tur-cia (23 septembrie 1998).

Page 62: Libertatea si siguranta persoanei

62

PAGINA 62

la un medic (cu excepţia medicilor legişti în condiţii limitate în cazul Demir), la rude sau la prieteni, deoarece ei fusese privaţi de orice posibilitate reală de a contesta legalitatea detenţiei lor în faţa unei instanţe judecăto-reşti. Judecătorii de la Strasbourg au refuzat să asimileze posibilitatea pentru avocatul petiţionarilor, în cazul Demir, de a depune o plângere, unei garanţii împotriva acţiunilor arbitrare în măsura în care cei interesaţi erau deţinuţi în secret şi deci lipsiţi de orice contact cu avocatul lor. În orice caz, este pu-ţin probabil că prezenţa garanţiilor similare celor constatate în cazul Brannigan şi McBri-de erau sufi ciente pentru a justifi ca perioa-dele excesiv de lungi de detenţie fără control judecătoresc în aceste două cazuri. Cu cât se prelungea lipsa controlului, cu atât creş-tea riscul unor acţiuni arbitrare şi cu atât scădeau şansele de a determina judecătorii de la Strasbourg să considere însăşi detenţia ca o consecinţă esenţială a stării de urgenţă oricât de gravă era ea.

Controlul judecătoresc joacă un rol pri-mordial în reducerea riscului de detenţie ar-bitrară. Aceasta este valabil mai ales pentru cazurile în care autorităţile responsabile de detenţie, deşi au încheiat investigaţiile preli-minare care le permit să solicite judecătoru-lui prelungirea detenţiei, nu fac acest lucru o anumită perioadă. Această concluzie este valabilă şi în cazurile când examinarea dosa-rului a fost în mod voluntar prelungită, astfel încât perioada de înfăţişare a suspectului în

faţa instanţei judecătoreşti depăşeşte cu mult media observată în cazuri similare tra-tate obişnuit.

O astfel de interpretare este conso-lidată prin atitudinea judecătorilor de la Strasbourg, care consideră că necesitatea controlului judecătoresc este impusă doar autorităţilor care doresc prelungirea deten-ţiei. După cum ei au afi rmat explicit în cazul De Jong, Baljet şi Van der Brink v. Olanda, nu ar fi avut loc o încălcare a articolului 5 (3) dacă persoana reţinută era eliberată „imediat”

înainte ca să fi fost realizat un control ju-decătoresc al detenţiei.De asemenea, în hotărârea lor Brogan v.

Regatul Unit, judecătorii de la Strasbourg au subliniat că Statul era obligat să asigure o eliberare rapidă sau o în-

făţişare promtă în faţa unei autorităţi judecătoreşti.Nu este necesar de a recurge la elibera-

rea suspectului pentru a obţine o confi rmare judecătorească. Cu alte cuvinte, autorităţile corespunzătoare au obligaţia permanentă, pe parcursul întregii detenţii, să evalueze dacă continuarea este într-adevăr justifi cată şi, în caz contrar, de a elibera imediat per-soana interesată. În plus, această abordare aminteşte de cea adoptată în materie de eva-luare a caracterului rezonabil al prelungirii unei detenţii provizorii (altfel spus, care deja a constituit obiectul unui control judecăto-resc). După cum am observat, prelungirea

Page 63: Libertatea si siguranta persoanei

63

PAGINA 63

unei detenţii prejudiciare nu poate fi justifi -cată decât în măsura în care ea se întemeia-ză pe motive pertinente şi sufi ciente. Scopul fundamental fi ind evitarea detenţiilor inutile, obligaţia specifi că de a aduce „imediat” sus-pectul în faţa unei instanţe judecătoreşti va fi considerată încălcată din moment ce auto-rităţile, prin comportamentul lor, amână momentul acestei înfăţişări depăşind limita absolut necesară, ţinând cont de realităţile cauzei. De asemenea, dacă un caz particular complex sau care implică militari poate ne-cesita puţin mai mult timp decât un caz or-dinar, un caz extrem de simplu ar trebui să fi e tratat mai rapid şi nimic nu ar împiedica în situaţii similare ca cel interesat să fi e adus imediat în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Respectarea exigenţei de rapiditate ră-mâne a fi deci o garanţie esenţială împotriva detenţiilor absolut arbitrare sau care au devenit astfel odată cu scurgerea timpului în rezultatul evoluării situaţiei. Dacă nimic nu obligă autorităţile să încheie operativ in-vestigaţiile preliminare înainte de a aduce suspectul deţinut în faţa unei instanţe ju-decătoreşti, este incontestabil că ele trebuie să dea dovadă de o rapiditate particulară, cu alte cuvinte să acţioneze astfel încât înfăţi-şarea să intervină cât mai repede posibil şi în orice caz înainte de expirarea termenului menţionat mai sus.

5. Controlul continuu

Pentru a fi nisa acest studiu asupra controlului judiciar, s-ar cuveni să evocăm şi controlul periodic efectuat de către jude-cător întru justifi carea menţinerii detenţiei. Şi de această dată, ar trebui să ţinem cont de perioada de timp, deoarece motivele detenţiei la etapa incipientă a anchetei riscă să dispa-ră sau să diminueze în funcţie de evoluţia situaţiei. Autorităţile corespunzătoare sunt deci obligate să obţină de la judecător, la in-tervale regulate care nu depăşesc o lună sau două, confi rmarea continuării detenţiei. În lipsa unui asemenea control continuu – care trebuie de altfel să fi e la fel de riguros ca şi examinarea iniţială – detenţia celui interesat riscă să devină incompatibilă cu Convenţia. În cazul Jėčius v. Lituania, singurele motive invocate pentru a justifi ca menţinerea peti-ţionarului în detenţie provizorie se refereau la gravitatea infracţiunii şi la caracterul probant al dovezilor care fi gurau în dosar. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că suspectarea petiţionarului de omor, chiar dacă a putut justifi ca detenţia sa la etapa iniţială, nu mai putea fi invocată în susţi-nerea detenţiei lui pe o perioadă de peste cincisprezece luni, mai ales după ce a fost respinsă de jurisdicţia de primă instanţă (care a pronunţat achitarea). Ei au decis în consecinţă că detenţia petiţionarului era excesivă.

Page 64: Libertatea si siguranta persoanei

64

PAGINA 64

Capitolul VI: Contestarea legalităţii detenţiei

Pe lângă controlul judecătoresc impus autorităţilor de detenţie de paragraful 3, articolul 5 garantează deţinutului, în pa-ragraful 4, posibilitatea de a introduce un recurs în faţa unei instanţe judecătoreşti în scopul ca acesta să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi să ordone eliberarea sa dacă detenţia este ile-gală. Obligaţia prevede deci un mecanism comparabil cu habeas corpus, care permite examinarea legalităţii detenţiei. Principalele elemente ale acestei obligaţii pot fi rezumate astfel: controlul trebuie să fi e exercitat de către o instanţă judecătorească, să includă o şedinţă în care este prezent un avocat şi dezbateri contradictorii, să se refere la legali-tatea detenţiei în sensul larg al noţiunii şi să se desfăşoare în cel mai scurt termen.

Obligaţia prevăzută de articolul 5 se aplică indiferent de motivele invocate în scopul justifi cării detenţiei: autorităţile na-ţionale trebuie deci să permită înaintarea unui recurs în toate cazurile, inclusiv cele menţionate în articolul 5 (1)161.

1. Necesitatea unei instanţe judecătoreşti

Menţionarea explicită în articolul 5 (4)

a unei instanţe judecătoreşti exclude posi-bilitatea examinării recursului de către un procuror. În cazul Vodeicarov v. Slovacia162, judecătorii de la Strasbourg consideră că po-sibilitatea petiţionarului de a cere despăgu-biri de la procurorul public nu corespunde exigenţelor articolului 5 (4), în măsura în care „procedura de urmărire de către un procuror nu poartă un caracter judecăto-resc” [traducere neofi cială]. În cazul Varba-nov v. Bulgaria163, detenţia petiţionarului a fost hotărâtă de un procuror de district, care apoi a fost implicat în urmăririle intentate împotriva lui, care încercase să-l interneze într-un spital psihiatric. Or, ordonanţa de detenţie nu era susceptibilă de recurs decât în faţa procurorilor de un rang mai înalt. Ju-decătorii de la Strasbourg au considerat că petiţionarul a fost privat de dreptul său de a obţine controlul asupra legalităţii detenţiei sale de către o instanţă judecătorească, ast-fel fi ind încălcat articolul 5 (4).

Este esenţial ca procedura desfăşurată în faţa judecătorului să posede toate trăsăturile unui proces echitabil în sensul articolului 6, mai ales în materie de independenţă şi impar-ţialitate. Exigenţa de independenţă nu va fi considerată ca fi ind satisfăcută, dacă controlul este efectuat de către un organ responsabil în faţa executivului. Imparţialitatea riscă să fi e pusă la îndoială dacă judecătorul a intervenit în prealabil într-un anumit mod în cadrul pro-cesului (confi rmând spre exemplu caracterul justifi cat al detenţiei după expirarea reţinerii iniţiale). Totodată, judecătorii de la Strasbourg

161 Totodată, aplicarea ei faţă de Articolului 5 (1) (f) şi (a) este limi-tată.

162 21 decembrie 2000.163 5 octombrie 2000.

Page 65: Libertatea si siguranta persoanei

65

PAGINA 65

nu exclud acordarea unui judecător de in-strucţiune posibilitatea de a îndeplini această sarcină, chiar dacă unii întrevăd un potenţial confl ict de interese între dorinţa judecătorului de a conduce efi cient ancheta şi obligaţia sa de a examina în mod obiectiv solicitarea de pune-re în libertate. În orice caz, oricare ar fi natura sa, instanţa judecătorească trebuie să fi e în-zestrată cu autoritatea de a ordona eliberarea celui interesat: în cazul în care competenţa sa se limitează la formularea recomandărilor sau la prevederea altor remedii unei detenţii ilegale (spre exemplu în cazul Van Droogenbroeck v. Belgia unde el putea impune sancţiuni pe-nale funcţionarilor responsabili), exigenţele articolului 5 (4) nu sunt satisfăcute. Obiectul principal al acestei dispoziţii este de a permite unei persoane să fi e pusă în libertate dacă se dovedeşte că detenţia este ilegală.

2. Dreptul de a se prezenta personal

După cum am văzut, unul din avantajele controlului judecătoresc ţine de faptul că el permite descoperirea altor abuzuri în afară de detenţia ilegală. Aceasta decurge în particu-lar din obligaţia de a permite deţinutului să asiste la şedinţă. Din acest motiv judecătorii de la Strasbourg au constatat o încălcare a articolului 5 (4) în cazul Kampanis v. Grecia cu privire la o persoană plasată în detenţie provizorie după ce fusese acuzată de abuz de încredere şi de fraude repetate. Petiţionarul s-a plâns că nu a putut participa personal

la şedinţa camerei penale a curţii de apel, cu toate că Codul de procedură penală autori-zează această posibilitate. Curtea a accentuat importanţa faptului pentru petiţionar de a putea răspunde la concluziile procurorului relative la detenţia sa, ţinând cont de intenţia petiţionarului de a demonstra ilegalitatea de-tenţiei şi reducerea riscurilor de abuz inerent prezenţei sale personale.

3. Consultarea avocatului, procedura contradictorie şi egalitatea armelor

Înaintarea unui recurs pentru eliberare deseori se bazează pe puncte complexe de drept, majoritatea deţinuţilor fi ind incapabili să prezinte corect argumentele pertinente. Este deci indispensabil faptul ca orice deţi-nut să poată benefi cia de o asistenţă juridică pentru a organiza contestaţia cu privire la pri-varea de libertate. În cazul în care deţinutul este incapabil de a angaja un avocat, cheltu-ielile trebuie să fi e suportate de Stat. În cazul Woukam Moudefo v. Franţa, judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a articolului 5 (4), deoarece acuzatului nu i s-a oferit asis-tenţa unui avocat în cadrul procedurii de îna-intare a unui apel în recurs care implica exa-minarea puctelor de drept. În cazul Megyeri v. Germania, Curtea de asemenea a considerat că o persoană deţinută cu probleme mintale avea dreptul de a fi reprezentată de un avocat

Page 66: Libertatea si siguranta persoanei

66

PAGINA 66

în cadrul audierilor cu excepţia circumstan-ţelor particulare, chiar dacă petiţionarul nu s-a adresat explicit instanţei judecătoreşti pentru a obţine asistenţa unui avocat.

Necesitatea asistenţei depăşeşte cu mult pregătirea unui recurs, presupunând şi re-prezentarea în cadrul şedinţelor. Procedura trebuie să poarte un caracter contradictoriu şi să respecte principiul egalităţii armelor în conformitate cu procedura interpretată de Curte în cadrul aplicării articolului 6: per-soana care solicită eliberarea sa trebuie să fi e informată despre motivele invocate pen-tru justifi carea detenţiei, inclusiv probele acuzării şi să i se acorde posibilitatea reală de a le respinge. Este totalmente inadmisi-bil că, după cum a avut loc în cazul Toth v. Austria, instanţa judecătorească să audieze avocatul în absenţa deţinutului. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a ar-ticolului 5 (4) şi în cazul Lamy v. Belgia cu privire la o procedură în care doar procuro-rul regal, în cadrul pregătirii audierii, a avut ocazia să ia cunoştinţă cu dosarul anchetei ofi ciale. Posibilitatea de a-şi pregăti apărarea în modul adecvat presupune de asemenea că deţinutul dispune de timpul necesar acestui scop: o procedură prea grăbită riscă din acest punct de vedere să lipsească de esenţă dreptul la recurs. De asemenea, deţinutul trebuie să aibă acces la anumite servicii pen-tru a-şi pregăti dosarul: literatură juridică, facilităţi pentru a-şi elabora concluziile (care eventual ar putea afecta regimul carceral) şi, bineînţeles, posibilitatea de a discuta asupra

dosarului cu avocatul său între patru ochi.În cazul Niedbala v. Polonia164, judecă-

torii de la Strasbourg au considerat că nu este întotdeauna indispensabil ca procedura prevăzută de articolul 5 (4) să fi e însoţită de aceleaşi garanţii ca cele instituite prin arti-colul 6 (1), dar ea trebuie totuşi să aibă un caracter judiciar şi să ofere

garanţii adecvate tipului de privaţiune de libertate din speţă [traducere neofi cială].Ei mai precizează că:

în particular, procedura de examinare a unui apel împotriva unei ordonanţe de detenţie trebuie să respecte „egalitatea armelor” între părţi, procurorul şi deţinu-tul [traducere neofi cială].Curtea a subliniat de asemenea că legis-

laţia în vigoarea la acel moment nu oferea petiţionarului sau avocatului său dreptul de a asista la şedinţă şi nu necesita decât comunicarea concluziilor procurorului în fa-voarea detenţiei. În consecinţă, petiţionarul nu a avut posibilitate să răspundă argumen-telor procurorului. În plus, în timp ce petiţio-narul sau avocatul său nu fusese autorizaţi să participe la şedinţa în cadrul căreia in-stanţa judecătorească examina legalitatea detenţiei, legislaţia în vigoare la acel moment oferea această posibilitate procurorului. Ju-decătorii de la Strasbourg au constatat prin urmare o încălcare a articolului 5 (4)165.

În cazul Ilijkov v. Bulgaria166, judecătorii de la Strasbourg au reamintit că procedura de examinare a unui apel împotriva unei detenţii.

164 Vezi de asemenea Nikolova v. Bulgaria, 25 martie 1999.

165 Concluzii similare pot fi găsite şi în hotărârile Trzaska v. Polonia (11 iulie 2000) şi Kawka v. Polonia (9 ianuarie 2001).

166 26 iulie 2001.

Page 67: Libertatea si siguranta persoanei

67

PAGINA 67

trebuie să fi e contradictorie şi să garan-teze în orice caz „egalitatea armelor” în-tre părţi, procurorul şi deţinutul.Numai procuratura a benefi ciat în aces-

te circumstanţe de privilegiul de a se adresa judecătorilor Curţii supreme, procedura ne-fi ind contradictorie şi astfel încălcând arti-colul 5 (4).

4. Evaluarea legalităţii

În cazul în care este vorba de a determina dacă exigenţele articolului 5 (4) sunt respec-tate, conceptul de legalitate este sinonim cu compatibilitatea cu normele Convenţiei. De-ţinutul trebuie să aibă posibilitatea de a con-testa conformitatea detenţiei sale cu dreptul intern şi Convenţia, precum şi caracterul său nearbitrar. Să presupunem, spre exemplu, că o persoană este deţinută pentru calomnie. Atunci instanţa judecătorească trebuie să se arate a fi dispusă să admită argumentul, con-form căruia, din cauza incompatibilităţii in-fracţiunii cu dreptul la libertatea de exprima-re prevăzut în Convenţie, plasarea în detenţie provizorie a interesatului este nejustifi cată. Consecinţele acestei abordări pot depăşi sim-pla contestare a împuternicirii de detenţie pe motiv că ea a fost exercitată într-un mod abu-ziv sau cu rea-credinţă. În plus, de asemenea este esenţial ca procedura să permită deţinu-tului să contesteze plauzibilitatea bănuielilor privind săvârşirea infracţiunii de el.

În hotărârea Jėčius v. Lituania, judecă-

torii de la Strasbourg au ţinut să reamin-tească că articolul 5 (4) [...] permite persoanelor reţinute şi aresta-

te să introducă un apel privind condiţiile procedurale şi materiale ale „legalităţii” privării lor de libertate în sensul Conven-ţiei. Aceasta înseamnă că instanţa jude-cătorească competentă trebuie nu doar să examineze conformitatea detenţiei cu exigenţele procedurale ale dreptului in-tern, dar şi plauzibilitatea bănuielii care intemeiază reţinerea şi legitimitatea sco-pului urmărit prin această reţinere şi prin arestul ulterior [traducere neofi cială].În aceste circumstanţe, judecătorii de la

Strasbourg, au stabilit că instanţele judecă-toreşti care au autorizat detenţia provizorie a petiţionarului nu au făcut nici cea mai mică aluzie la plângerile celui interesat referitoare la detenţia sa. În plus, jurisdicţiile superioa-re, recunoscând pe deplin că legalitatea ace-lei detenţii era discutabilă, s-au abţinut de la examinarea motivelor plângerii invocând o interdicţie instituită de legislaţia în vigoare la acel moment.

În hotărârea pronunţată recent în cazul Ilijkov v. Bulgaria, judecătorii de la Stras-bourg au considerat că chiar dacă articolul 5 (4) nu obligă ca judecătorul să răspundă la toate punctele din concluziile petiţionarului în cadrul procedurii de examinare a legali-tăţii detenţiei lui, dreptul garantat de acest articol va fi lipsit de esenţă, dacă judecătorul va ignora sau va califi ca ca fi ind irelevante faptele invocate de cel interesat şi capabile să

Page 68: Libertatea si siguranta persoanei

68

PAGINA 68

infi rme orice bănuială cu privire la întrunirea condiţiilor esenţiale „legalităţii” detenţiei în sensul Convenţii. La acel moment, instanţele judecătoreşti refuzase examinarea argumen-telor şi înscrisurilor petiţionarului cu privire la persistarea unei bănuieli plauzibile împo-triva sa, invocând că pentru a se pronunţa asupra acestor puncte trebuia de judecat mai întâi cauza în fond în detrimentul principiu-lui imparţialităţii procedurii judecătoreşti. În dreptul bulgar, deciziile relative la detenţia acuzatului revin aceluiaşi judecător care este împuternicit cu examinarea cauzei în fond. Curtea a considerat că Simplul fapt că un judecător al fondului

a pronunţat decizii cu privire la detenţia provizorie a acuzatului nu trebuie să jus-tifi ce în sine temerile privind imparţialita-tea lui. În mod fi resc problemele pe care el trebuie să le rezolve în cadrul acestei proceduri diferă de cele care vor ocupa un loc decisiv în hotărârea sa fi nală. În ca-zul în care el adoptă o hotărâre cu privire la detenţia provizorie sau alte chestiuni similare înainte de proces, judecătorul se muţumeşte în consecinţă cu evaluarea sumară a datelor disponibile pentru a determina dacă parchetul întemeiază aceste bănuieli pe indici importanţi. Din contra, în cazul în care el pronunţă ho-tărârea la fi nele procesului, el trebuie să determine dacă probele produse şi discu-tate în faţa instanţei judecătoreşti sunt sufi ciente pentru a stabili culpabilitatea acuzatului [traducere neofi cială].

În baza acestui raţionament, judecăto-rii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a articolului 5 (4), în măsura în care obligaţia autorităţilor de a proteja principiul impar-ţialităţii nu va justifi ca limitarea dreptului oferit petiţionarului prin această dispoziţie.

5. Obligaţia de a adopta decizii rapide

Ţinând cont de prezumţia în favoarea libertăţii, deja enunţată la începutul aces-tui manual, nu este nimic surprinzător că articolul 5 (4) impune de asemenea ca orice determinare a legalităţii unei detenţii să in-tervină „în cel mai scurt termen”. Această condiţie este mai puţin coercitivă decât obli-gaţia de rapiditate prevăzută de articolul 5 (3), ceea ce pare a fi logic în măsura în care punctele de drept discutate în cadrul aplică-rii sale pot fi mai complexe.

Nu există nici o îndoială că un interval de o săptămână sau două între înaintarea apelu-lui şi examinarea lui deseori vor fi considerate ca acceptabile. Totodată, s-ar cuveni să se evi-te un termen prea lung dacă legalitatea este contestată de la începutul detenţiei şi dacă exigenţa de rapiditate enunţată în articolul 5 (3) cu atât mai mult nu a fost respectată.

Deşi judecătorii de la Strasbourg dispun de o marjă de apreciere mult mai importantă pentru a determina dacă un interval cuprins între detenţia iniţială şi controlul său judecă-toresc este acceptabil în termenii articolului

Page 69: Libertatea si siguranta persoanei

69

PAGINA 69

5 (4), din jurisprudenţă reiese că, cu excepţia dosarelor în special complexe, termenul nu trebuie să depăşească câteva săptămâni. Peri-oadele care depăşesc o lună au fost denunţate în numeroase cazuri, cum ar fi Bezicheri v. Italia şi Sanchez-Reisse v. Elveţia. Întârzierile imputabile, spre exemplu, vacanţei unui jude-cător sau a unei supraîncărcări a sistemului judecătoresc nu sunt admisibile. Din contra, nici cele inerente personal deţinutului nu mai sunt luate în consideraţie: acesta fusese cazul din speţa Navarra v. Franţa în care petiţionarul utilizase acest surplus de timp pentru a depu-ne un apel şi din speţa Luberti v. Italia în care deţinutul a dispărut. Ar trebui să menţionăm că atunci când o decizie este necesară pentru a şti dacă s-ar cuveni sau nu să se acorde o asistenţă juridică deţinutului, aceasta trebuie să fi e adoptată rapid, deoarece un termen de şapte săptămâni fusese considerat ca fi ind prea lung în cazul Zamir v. Regatul Unit.

În ceea ce priveşte articolul 5 (4), ter-menul începe să se scurgă din momentul lansării procedurii de apel privind legalitatea detenţiei şi se încheie odată cu hotărârea defi nitivă. Totodată, faptul că persoana de-ţinută trebuie să aştepte înainte de a putea depune un apel poate fi interpretat ca o în-călcare a acestei dispoziţii.

După cum am explicat, aprecierea ra-pidităţii procedurii depinde de circumstan-ţele speţei. În cazul Ilowiecki v. Polonia167, judecătorii de la Strasbourg au considerat că complexitatea chestiunilor medicale şi de alt ordin impuse prin examinarea legalităţii

detenţiei puteau constitui un factor de care ar trebui să se ţină cont.

Totodată ei au precizat că aceasta nu înseamnă totuşi că comple-

xitatea unui dosar determinat – fi e şi excepţională – scutesc autorităţile naţio-nale de obligaţia lor esenţială în confor-mitate cu această dispoziţie. [traducere neofi cială]În această speţă, Curtea a decis că, chiar

ţinând cont de necesitatea indiscutabilă de a obţine probe medicale în cadrul procedurii de evaluare a legalităţii detenţiei, durata totală a procedurii (cuprinsă între trei şi şapte luni în dependenţă de petiţionari) a fost considerată excesivă. Complexitatea chestiunilor medicale provocate de deciziile relative la prelungirea detenţiei fusese de asemenea menţionate în hotărârea Baranowski v. Polonia168. Acceptând totuşi că la aprecierea rapidităţii procedurii trebuie luat în considerare acest factor, judecă-torii de la Strasbourg au constatat că instanţa judecătorească a avut nevoie de şase săptă-mâni pentru a obţine raportul unui cardiolog, o lună în plus pentru a aduna expertizele unui neurolog şi unui psihiatru şi încă o lună pen-tru a obţine alte elemente neprecizate. Aceste intervale relativ lungi fusese considerate ca incompatibile cu termenii de „promtitudine particulară” în administrarea procesului şi au constituit o încălcare a articolului 5 (4).

Chestiunea complexităţii procesului nu a fost abordată în cazul Jablonski v. Polonia169, judecătorii de la Strasbourg au considerat că un termen de patruzeci şi

167 4 octombrie 2001 [hotărâre disponibilă doar în engleză].

168 28 martie 2000.169 21 decembrie 2000.

Page 70: Libertatea si siguranta persoanei

70

PAGINA 70

trei de zile pentru a decide legalitatea de-tenţiei contravenea obligaţiei de rapiditate în circumstanţele particulare ale speţei. Ar-gumentul guvernului pârât conform căruia Curtea supremă (jurisdicţia împuternicită de a se pronunţa) era suprasolicitată fusese respins de Curte. În plus, în cazul Rehbock v. Slovenia170, judecătorii de la Strasbourg au constatat că intervalele de douăzeci şi trei de zile pentru a decide referitor la două solicitări de punere în libertate, înaintate de petiţionar, erau incompatibile cu obligaţia de rapiditate.

6. Corelaţia cu articolul 5 (3)

După cum am observat, exigenţele ar-ticolului 5 (4) au un caracter mai coercitiv decât cele ale articolului 5 (3), în special în ceea ce priveşte reprezentarea juridică şi pro-cedura contradictorie. Totodată, dacă contro-lul judiciar efectuat de către Stat din propria sa iniţiativă în conformitate cu paragraful 4 corespunde acestor condiţii, el de asemenea va fi considerat ca satisfăcând obligaţia insti-tuită prin paragraful 4, cel puţin punctual.

Această remarcă este necesară pentru a sublinia că facultatea de a contesta deten-ţia unei persoane nu este o ocazie unică şi irevocabilă: evoluţia situaţiei poate să facă depăşite una sau mai multe justifi cări con-siderate iniţial ca valabile. Din cele expuse anterior rezultă că persoana privată de li-bertate pe parcursul întregii perioade de de-

tenţie trebuie să fi e în măsură să organizeze contestarea acesteia, ceea ce nu înseamnă că cel interesat trebuie să benefi cieze de posibilitatea de a intenta oricând un proces, deoarece ar putea fi paralizat sistemul de justiţie penală. Judecătorii de la Strasbourg au ajuns deci la concluzia că posibilitatea de a contesta legalitatea unei detenţii trebuie să fi e oferită la intervale rezonabile în funcţie de context. Astfel, perioada de un an, spre exemplu, a fost considerată acceptabilă refe-ritor la un deţinut alienat. Totodată această jurisprudenţă ar trebui să fi e aplicată cu atenţie faţă de persoanele afl ate în detenţie prejudiciară: Curtea s-a pronunţat în con-secinţă în favoarea unor intervale mult mai scurte. Astfel, în cazul Bezicheri, termenul de o lună fusese considerat ca rezonabil şi deci vor fi considerate acceptabile şi interva-le mult mai scurte. Esenţial este ca instanţa judecătorească să fi e în măsură să exami-neze justifi cările detenţiei interesatului dacă ultimul este susceptibil de a putea argumen-ta absenţa motivelor valabile unei detenţii până la condamnare: un argument ce devine pe parcurs tot mai important.

Ambele forme de control judiciar sunt complementare şi indispensabile respectului garanţiei libertăţii personale, enunţate de Convenţie. Fără ele, riscurile de abuz vor fi considerabile. Riscurile nu trebuie să fi e per-cepute ca având scopul de a se opune unui sistem de justiţie penal efi cient, în măsura în care o justiţie corectă presupune respectarea supremaţiei dreptului.

170 28 noiembrie 2000.

Page 71: Libertatea si siguranta persoanei

71

PAGINA 71

Capitolul VII: Despăgubiri

Articolul 5 (5) obligă ca orice persoană care a devenit victima unei reţineri sau unui arest în condiţii ce contravin celorlalte dis-poziţii ale articolului benefi ciază de un drept la despăgubiri. Nerespectarea acestui drept va fi incontestabil analizată ca angajând res-ponsabilitatea Statului în faţa Curţii. La fel ca şi articolul 5 (4), această dispoziţie este o manifestare specifi că a obligaţiei genera-le, enunţate în articolul 13 şi care acordă dreptul la un recurs efectiv oricărei persoane a cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie au fost încălcate.

Formularea articolului 5 (5) nu lasă Statului nici o libertate de apreciere în ceea ce priveşte organul împuternicit să acorde eventual despăgubirea: se are în vedere o in-stanţă judecătorească, care adoptă hotărâri obligatorii. Autorităţile naţionale benefi ciază în schimb de o latitudine impunătoare cu privire la forma exactă a procedurii de solici-tare a despăgubirilor.

O despăgubire acordată printr-un organ nejudiciar (spre exemplu, un ombudsman) sau o plată ex gratia efectuată de guvern nu sunt sufi ciente în scopurile articolului 5 (5).

În practică, reparaţia în general poartă forma unei compensaţii fi nanciare. Jude-

cătorii de la Strasbourg iau în considerare diversitatea sistemelor de stabilire a cuantu-mului despăgubirii, dar nu tolerează diver-genţele cu privire la lista exactă a pierderilor şi daunelor suportate. Înainte de a acorda o reparaţie, autorităţile naţionale pot solicita o dovadă a prejudiciilor, care au rezultat din încălcarea articolului 5. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că, chiar dacă cali-tatea de „victimă” se păstrează şi în absenţa vreunui prejudiciu, „nu va avea loc nici o despăgubire în lipsa unei daune morale sau materiale care trebuie să fi e despăgubită”171.

Remediul prevăzut în articolul 5 (5) este obligatoriu, dacă victima vizată a fost reţinută sau arestată în contradicţie cu vreo dispozi-ţie a paragrafelor 1-4 ale acestui articol. Este un fenomen rar întâlnit faptul ca o solicitare în baza articolului 5 (5) să nu fi e anticipată de o hotărâre (la nivelul instanţelor naţionale sau al organelor de la Strasbourg), care să constate o încălcare a articolului 5. Dese ori, judecătorii de la Strasbourg nu acceptă exa-minarea unei plângeri în baza articolului 5 (5) decât atunci, când ei deja constată o în-călcare a altui paragraf al acestui articol172. În acest caz, ei nu obligă victima să epuizeze căile de recurs interne pentru a determina dacă ea este în drept să obţină o despăgu-bire în faţa autorităţilor naţionale. Totodată, dacă un caz poate demonstra cu un „grad sufi cient de certitudine”, că o despăgubire de tipul celei prevăzute de articolul 5 (5) este

171 Wassink v. Olanda.172 Ciulla v. Italia.

Page 72: Libertatea si siguranta persoanei

72

PAGINA 72

disponibilă pentru victimă, judecătorii de la Strasbourg refuză să stabilească o încălcare a acestei dispoziţii173. În cazul Rehbock v. Slovenia174, în care dreptul naţional acordă un drept la despăgubire persoanelor reţinu-te sau arestate în rezultatul unei erori sau acţiuni ilicite, Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 (5) în măsura în care drep-tul petiţionarului la despăgubiri din cauza încălcării articolului 5 (4) (înaintarea unui recurs de contestare a legalităţii detenţiei

sale) nu a fost asigurat la un nivel sufi cient de certitudine.

În ţările în care Convenţia a fost incor-porată în dreptul intern, instanţele judecăto-reşti trebuie să fi e abilitate să acorde această reparaţie în cazul în care ei constată o în-călcare a articolului 5 şi să fi e pregătiţi să exercite această împuternicire. Otice carenţă intervenită din partea lor nu va face decât să agraveze încălcarea deja comisă.

173 Idem.174 28 noiembrie 2000.


Recommended