Libera Circulatie a Fortei de Munca in Uniunea Europeana. Perspectivele Romaniei _rezumat

8/14/2019 Libera Circulatie a Fortei de Munca in Uniunea Europeana. Perspectivele Romaniei _rezumat

http://slidepdf.com/reader/full/libera-circulatie-a-fortei-de-munca-in-uniunea-europeana-perspectivele-romaniei 1/30

UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE DREPT

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

LIBERA CIRCULAŢIE A FORŢEI DE MUNCĂ ÎNUNIUNEA EUROPEANĂ. PERSPECTIVELE ROMÂNIEI

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. ALEXANDRU ATHANASIU

Doctorand:

TUDOR-CRISTIAN CHIRIŢĂ

BUCUREŞTI2012



2

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTROAT

PREAMBUL – evoluţia liberei circulaţii a forţei de muncă de la origini până în prezent

CAPITOLUL 1. Legislaţia comunitară şi internaţională privind statutul de „lucrător”.Noţiune, trăsături definitorii

1.1. Conceptul de „lucrător“ în legislaţia comunitară din perspectiva liberei circulaţii alucrătorilor în Uniunea Europeană

1.2. Conceptul de „lucrător” în legislaţia comunitară din perspectiva reglementărilor dindomeniul securităţii sociale

1.3. Conceptul de „lucrător” în legislaţia internaţională

CAPITOLUL 2. Drepturi recunoscute lucrătorului migrant de legislaţia Uniunii Europene2.1. Drepturile de ieşire, intrare şi şedere ale lucrătorilor care provin din alte state membre.

Aspecte procedurale. (Directiva nr. 2004/38)2.2. Egalitatea de tratament a lucrătorului migrant cu lucrătorii naţionali (Regulamentul nr.

492/2011)2.3. Dreptul lucrătorului migrant de a rămâne într-un stat membru după ce a fost angajat în

acel stat (Directiva nr. 2004/38)2.4. Drepturi acordate membrilor de familie ai lucrătorului migrant2.5. Alte drepturi acordate lucrătorilor migranţi

CAPITOLUL 3. Reglementări privind securitatea socială acordată lucrătorilor care î şidesf ăşoară activitatea în alt stat membru

3.1. Principiile care stau la baza prevederilor privind securitatea socială acordată lucrătoruluimigrant

3.2. Determinarea legislaţiei aplicabile3.3. Reglementarea acordării prestaţiilor pe termen scurt3.4. Reglementarea acordării prestaţiilor pe termen lung3.5. Simplificare şi modernizare în materia securităţii sociale – noutăţi aduse de

Regulamentul nr. 883/20043.6. Armonizarea legislaţiei româneşti în domeniul coordonării sistemelor de securitate

socială cu reglementările comunitare în domeniu3.7. Adaptarea sistemului instituţional din România la prevederile regulamentelor comunitare

pentru coordonarea sistemelor de securitate socială

CAPITOLUL 4. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a forţei de muncă 4.1. Angajarea în administraţia publică 4.2. Limitări pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică 4.3. Aspecte procedurale

CAPITOLUL 5. Implicaţii ale liberei circulaţii a lucrătorilor asupra pieţeiforţei de muncă din România

5.1. Regimul aplicabil lucrătorilor din alte state membre ale Uniunii Europene în România5.2. Libera circulaţie a lucrătorilor din România în alte state membre ale Uniunii Europene



3

CAPITOLUL 6. Analiza practicii judiciare recente a Curţii Europene de Justiţie îndomeniul liberei circulaţii a forţei de muncă

6.1. Cazul Metock şi alţii (2008) privind dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul unui statmembru al soţului/soţiei unui cetăţean european provenind dintr-un stat terţ, care nu amai domiciliat anterior în alt stat membru

6.2. Cazul Ioannidis (2005) privind dreptul la ajutor de integrare profesională al unui cetăţeanal unui alt stat membru care şi-a definitivat studiile în acel stat

6.3. Cazul Ioannidis (2005) privind dreptul la ajutor de integrare profesională al unui cetăţeanal unui alt stat membru care şi-a definitivat studiile în acel stat

6.4. Cazurile Ibrahim şi Teixeira (2010) privind dreptul de şedere în statul membru gazdă alpărintelui având în grijă copilul unui lucrător migrant care beneficiază de educaţie în acelstat

6.5. Cazul Bernard (2010) privind compatibilitatea schemelor de compensare pentru formareexistente în sport cu libera circulaţie a sportivilor profesionişti

CAPITOLUL 7. Instituţii juridice noi în domeniul în materia liberei circulaţii a forţei demuncă

7.1. Portabilitatea pensiilor suplimentare7.2. Flexisecuritatea muncii

PERSPECTIVE

ANEXE Anexa 1. Fluxul de lucrători migranţi în unele state membre U.E. în perioada 2000-2009Anexa 2. Forţa de muncă străină în unele state membre U.E. in perioada 2000-2009Anexa 3. Totalul populaţiei statelor membre U.E. şi S.E.E. raportat la populaţia rezidentă ce

nu are cetăţenia statului respectiv (2010)Anexa 4. Imigraţia în funcţie de cetăţenie în statele membre U.E. şi S.E.E. (2009)Anexa 5. Numărul de imigranţi la mia de locuitori în statele membre U.E. (2009)Anexa 6. Procentul non-cetăţenilor în totalul populaţiei statelor membre U.E. (2010)

PRACTICA JUDICIARĂ A CURŢII DE JUSTIŢIE EUROPENE CU INCIDENŢĂ ASUPRA DOMENIULUI LIBEREI CIRCULAŢII A LUCRĂTORILOR

BIBLIOGRAFIE



4

Preambulul lucrării realizează o trecere în revistă cronologică a principalelor documente

legislative adoptate la nivelul european, de la momentul înfiinţării în 1952 a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului până în prezent.

În 1957, la momentul semnării Tratatului care instituia Comunitatea Economică Europeană,

document ce a marcat recunoaşterea liberei circulaţii a lucrătorilor, guvernele statelor fondatoare ale

Comunităţii Economice Europene au urmărit un dublu obiectiv: pe de o parte, şi-au dat acordul

pentru o distribuţie teritorială a lucrătorilor, şi, pe de altă parte, puteau sprijini mediul privat în

procedurile de recrutare de personal. Nucleul libertăţii circulaţiei lucrătorilor se găsea în articolul 48

(devenit ulterior art. 39, iar în prezent art. 45 al Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene),

care recunoştea lucrătorilor din cele şase state membre dreptul de a accepta oferte de muncă din alte

state membre, de a circula liber pe teritoriul Comunităţii, precum şi de a rămâne în alt stat membru

după încetarea activităţii, drepturi ce puteau fi limitate doar pe motive de ordine publică, securitate

publică şi sănătate publică, şi care nu erau aplicabile angajării în funcţii publice. Mai mult, articolul

prevedea eliminarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate pentru lucrătorii din statele membre

în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea sau alte condiţii de muncă.

De la acest moment, considerăm că istoricul liberei circulaţii a lucrătorilor poate fi împărţit

cronologic în trei mari etape. Perioada tranzitorie de implementare a dispoziţiilor Tratatului (1958-

1970) a reprezentat apogeul construcţiei juridice a sistemului „lucrătorului migrant”, în această

perioadă fiind adoptate, între altele, Regulamentul 1612/68 privind libera circula ţ ie a lucr ătorilor şi

Directiva 68/360 privind eliminarea restric ţ iilor de circula ţ ie şi şedere aplicabile lucr ătorilor dinstatele membre şi membrilor de familie ai acestora sau Directiva nr. 64/221 privind coordonarea

măsurilor speciale referitoare la circula ţ ia şi şederea cet ăţ enilor str ăini justificate pe considerente

de politică publică , securitate publică şi sănătate publică, acte normative ce au conturat aşa-zisul

regim „definitiv” pentru exercitarea liberei circulaţii a lucrătorilor, regim care a fost în vigoare

aproape o jumătate de secol. Scopul Regulamentului nr. 1612/68 a fost unul evident socio-

economic, acela de a permite mişcarea forţei de muncă în interiorul spaţiului comunitar, în vreme ce

Directiva nr. 68/360 a vizat politica de imigrare, conţinând reguli referitoare la deplasarea şi şederea

resortisanţilor statelor membre, iar Directiva nr. 64/221 a vizat măsurile pe care statele membre erau

îndreptăţite să le ia pentru a expulza de pe propriul teritoriu resortisanţii comunitari care constituiau

o ameninţare la adresa ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. Adoptarea măsurilor

necesare prevăzute de Tratat în domeniul securităţii sociale s-a concretizat prin Regulamentul nr.

1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucr ătorii salaria ţ i şi

familiile acestora care se deplasează pe teritoriul Comunit ăţ ii, care (împreună cu regulamentul de



5

implementare) a constituit pentru mai bine de 35 de ani piatra de temelie a dreptului comunitar al

securităţii sociale, fiind amendat, completat şi actualizat (împreună cu anexele sale) în această

perioadă de peste 40 de ori.

În cea de-a doua etapă, care a debutat la începutul anilor ’70, rolul predominant în

dezvoltarea liberei circulaţii a lucrătorilor a fost preluat de Curtea de Justiţie Europeană, iar scopul

aplicării acestei libertăţi a fost lărgit, accentul mutându-se progresiv dinspre libera circulaţie a

lucrătorilor spre libera circulaţie a persoanelor.

Începutul celei de-a treia etape este marcat de instituirea cetăţeniei europene în 1992, prin

Tratatul de la Maastricht, care a confirmat această tendinţă prin depăşirea definitivă a concepţiei

restrânse asupra „migranţilor”, priviţi ca simpli actori economici, dezvoltându-se în locul acesteia

concepţia mai largă a individului privit ca cetăţean european, beneficiar al unei multitudini de

drepturi. Suprapunerea celor două categorii (cetăţenii şi lucrătorii) s-a reflectat în consolidarea

legislaţiei secundare referitoare la regimul liberei circulaţii a persoanelor prin adoptarea Directivei

nr. 2004/38 referitoare la drepturile de circulaţie şi şedere ale cetăţenilor europeni, ce include atât

lucrătorii, cât şi persoanele ce desf ăşoară o activitate independentă, familiile acestora, precum şi

studenţii sau alte categorii de cetăţeni ai statelor membre care nu mai sunt activi din punct de vedere

economic şi reuneşte într-un singur instrument juridic întreaga legislaţie referitoare la drepturile de

intrare şi de şedere ale cetăţenilor unionali. Tot în ultimul deceniu s-au înregistrat evoluţii şi în

domeniul securităţii sociale acordate lucrătorilor migranţi. Regulamentul nr. 883/2004 privind

coordonarea sistemelor de securitate socială a abrogat şi a înlocuit Regulamentul nr. 1408/71, ceeace a simplificat şi modernizat textele devenite în timp deosebit de complexe şi stufoase, ţinând cont

de jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene în domeniu, şi adaptându-se în acelaşi timp evoluţiilor

pe care legislaţiile naţionale le-au cunoscut, sub influenţa dreptului comunitar sau apariţiei unor noi

tipuri de prestaţii. Recent, a fost adoptat şi Regulamentul nr. 492/2011, care reglementează condiţiile

şi accesul la muncă pentru resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene ce lucrează pe

teritoriul altor state comunitare şi care a înlocuit Regulamentul nr. 1612/68, reprezentând mai

degrabă o codificare a modificărilor succesive ale acestuia, f ără a aduce însă modificări drepturilor

existente.

Aderările succesive de noi state membre au avut consecinţe şi asupra principiului liberei

circulaţii a lucrătorilor, fiind însoţite de fiecare dată de perioade tranzitorii, stabilite prin tratatele de

aderare, prin care regimul preexistent, de control al imigraţiei, a fost menţinut provizoriu. Potrivit

regulilor ce au guvernat ultimele două extinderi ale Uniunii Europene, din 2004 şi 2007,

introducerea liberei circulaţii a forţei de muncă a fost reglementată în mod diferenţiat în privinţa



6

vechilor membri. Aceştia au posibilitatea de a opta între acceptarea, după o perioadă de doi ani de la

aderare, a admiterii de forţă de muncă din noile state membre sau menţinerea unei perioade

tranzitorii. Pentru o perioadă de încă trei ani, (ce poate fi prelungită cu o perioadă suplimentară de

doi ani), un stat membru poate menţine aplicarea dispoziţiilor naţionale sau a măsurilor prevăzute în

acordurile bilaterale în ceea ce priveşte accesul forţei de muncă străine pe propria piaţă a muncii. Un

element de noutate în acest context îl reprezintă Decizia Comisiei Europene de autorizare a Spaniei

să suspende temporar în cazul lucr ătorilor români aplicarea articolelor nr. 1-6 din Regulamentul

nr. 492/2011, care autorizează acest stat să suspende accesul liber al lucrătorilor români la piaţa

spaniolă a forţei de muncă până la data de 31 decembrie 2012.

Primul capitol al lucrării, intitulat Legislaţia comunitară şi internaţională privind statutul

de „lucrător”. Noţiune, trăsături definitorii, este consacrat unei analize comparate a legislaţiei

comunitare şi internaţionale privind statutul de „lucrător” (şi a practicii judiciare, atunci când este

cazul), deoarece înţelesul conceptului de lucr ător variază sensibil în fiecare sistem de reglementări

internaţionale, iar f ără identificarea persoanelor care întrunesc condiţiile necesare şi suficiente

pentru a fi considerate lucr ători nu poate fi determinată nici sfera de aplicabilitate a acestor

reglementări.

Conceptul de „lucr ător” nu a fost definit în Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene,

prin care a fost consfinţită libera circulaţie a lucrătorilor şi nici în legislaţia secundară (regulamente

şi directive) ce a detaliat conţinutul acestei libertăţi. Sarcina definirii acestei noţiuni a revenit Curţiide Justiţie Europene, şi nu instanţelor naţionale, care, pentru a determina înţelesul acestei noţiuni, a

recurs la principiile de interpretare general recunoscute şi, în primul rând, la principiul conform

căruia înţelesul termenului trebuie precizat în contextele în care apare şi în lumina obiectivelor

Tratatului. Aceasta a conferit atât noţiunii de „lucr ător”, cât şi celei de „activitate desf ăşurat ă de o

persoană angajat ă”, un înţeles comunitar, f ără a face referire la legislaţia naţională a statelor

membre, deoarece competenţa naţională discreţionară în această materie ar fi fost defavorabilă

liberei circulaţii a lucrătorilor. Curtea de Justiţie Europeană a identificat, pentru prima oară în cazul

Lawrie-Blum, caracteristicile rela ţ iei de muncă: o persoană prestează anumite servicii pentru şi sub

îndrumarea unei alte persoane, pentru o anumită perioadă de timp, primind în schimb o remuneraţie.

Acestor criterii fundamentale pentru definirea conceptului de lucr ător li se adaugă cel identificat

anterior în cazul Levin, conform căruia prestarea serviciilor trebuie să reprezinte îndeplinirea unei

activităţi efective şi veritabile, chiar şi în regim de muncă cu timp parţial, excluzând activităţile de o

atât de mică dimensiune încât pot fi considerate marginale sau auxiliare.



7

Referitor la relaţia de subordonare care trebuie să existe între angajator şi angajat, aceasta se

concretizează în prerogativele angajatorului de a da dispoziţii, de a controla respectarea acestora şi

de a aplica sancţiuni, iar stabilirea existenţei unei astfel de relaţii rămâne în sarcina instanţelor

naţionale.

O condiţie esenţială pentru a beneficia de statutul de lucrător este ca munca prestată să

constituie o activitate economică, iar îndeplinirea unei activităţi în virtutea unui contract de muncă

sau prestarea serviciilor în schimbul unei remuneraţii satisfac această cerinţă.

Pentru a beneficia de prevederile liberei circulaţii lucrătorul trebuie să fie cetăţean al unui

stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat din Spa ţiul Economic European. Aceste prevederi

nu se aplică lucrătorilor din ţările şi teritoriile de peste mări, celor provenind din statele terţe sau

atunci când sunt în discuţie anumite situaţii interne. Totuşi, într-o serie de acorduri de asociere cu

ţări europene sau din afara Europei anumite prevederi fac referire la libera circulaţie a lucrătorilor,

Comisia stabilind o procedură ce prevede comunicarea şi consultarea anterioară asupra politicilor

referitoare la migraţia cetăţenilor din statele terţe.

Sintetizând, în dreptul comunitar al securităţii sociale trebuie îndeplinite trei condiţii pentru

ca o persoană să poată beneficia de prevederile Regulamentului, şi anume: să fie cetăţean al unui stat

membru, să fie persoană angajată şi să fie asigurată conform legislaţiei unui stat membru.

Concluzia care se desprinde este că rămâne la latitudinea legiuitorului naţional să decidă

dacă o persoană este asigurată printr-un sistem de asigurări sociale pentru angajaţi. Dacă legiuitorul

dintr-un stat membru prevede că doar persoanele cu contract de muncă sunt acoperite de un astfel desistem, dreptul comunitar nu interzice acest lucru; dacă, totuşi, statul membru include persoanele

f ără contract de muncă într-un astfel de sistem, aceştia vor fi consideraţi „angaja ţ i” în înţelesul

Regulamentului.

Analizând instrumentele legislative adoptate la nivelul O.I.M. şi O.N.U., se poate remarca

gradul mai ridicat de detaliere şi specificitate al Convenţiei al O.N.U. în ceea ce priveşte drepturile

conferite lucrătorilor migranţi faţă de Convenţiile adoptate în cadrul O.I.M., însă acestea din urmă

au o arie de protecţie mai largă.

La nivelul Consiliului Europei, Conven ţ ia Europeană asupra Securit ăţ ii Sociale, neratificată

încă de România, defineşte termenii de „lucr ător” ca orice persoană angajată sau care desf ăşoară

activităţi independente sau o persoană tratată ca atare de legislaţia unei părţi contractante, în cazul în

care nu este altfel specificat în Convenţie, şi „lucr ător frontalier” ca fiind o persoană care este

angajată pe teritoriul unei părţi contractante şi domiciliază pe teritoriul alteia, unde se întoarce, în

principiu, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână. Conven ţ ia Europeană asupra Statutului



8

Legal al Lucr ătorilor Migran ţ i, în vigoare din 1983, nici aceasta ratificată de România, prin contrast

cu reglementările Uniunii Europene privind lucrătorii migranţi, nu încearcă să legifereze accesul

lucrătorilor unei părţi contractante pe piaţa muncii din alt stat contractant. În înţelesul acestei

Convenţii, termenul „lucr ător migrant” desemnează un cetăţean al unei părţi contractante care a

fost autorizat de către o altă parte contractantă să domicilieze pe teritoriul acesteia, în scopul de a

accepta un loc de muncă plătit. Convenţia protejează doar lucrătorii migranţi aflaţi în situaţii clasice

de angajare care s-au mutat dintr-un stat contractant în altul, fiind autorizaţi să lucreze şi, respectiv,

să domicilieze în acel stat. Aceşti lucrători migranţi au intenţia, sau cel puţin posibilitatea, să rămână

pe termen lung pe teritoriul statului gazdă şi să participe la piaţa muncii din acel stat.

Cel de-al doilea capitol al lucrării este consacrat Drepturilor recunoscute lucrătorului

migrant de legislaţia Uniunii Europene. Directiva nr. 2004/38 asupra drepturilor cetăţenilor

Uniunii şi a membrilor lor de familie de a circula şi de a avea rezidenţa în mod liber pe teritoriul

statelor membre a înlocuit, din momentul în care a expirat perioada de implementare în legislaţia

statelor membre (la 30 aprilie 2006), Directiva nr. 68/360, care s-a aplicat pentru o lungă perioadă

de timp şi viza, în particular, părăsirea unui stat membru, intrarea şi, respectiv, obţinerea dreptului

de şedere în statul membru gazdă de către lucrător şi familia acestuia. Conform Directivei nr.

2004/38 orice cetăţean unional (incluzând aici şi lucrătorii care fac obiectul prezentei discuţii),

precum şi membrii lor de familie, care nu deţin cetăţenia vreunui stat membru au dreptul să

părăsească teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru. Statele Membre nu potsolicita cetăţenilor lor o viză de ieşire sau îndeplinirea vreunei alte formalităţi similare, simpla

deţinere a unui paşaport sau a unei cărţi de identitate valabile fiind suficiente. Noua Directivă aduce

totuşi o modificare substanţială în cazul dreptului de ieşire al membrilor de familie ai lucrătorului

migrant care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru. Pană la momentul punerii în aplicare a

prevederilor Directivei nr. 2004/38, obligaţia statelor membre de a nu impune viza de ieşire sau

îndeplinirea altor formalităţi similare se referea numai la cetăţenii statelor membre şi la membrii lor

de familie care erau de asemenea cetăţeni ai unui stat membru, însă conform noii reglementări,

poziţia membrilor de familie, indiferent de naţionalitate, va fi similară poziţiei cetăţenilor unionali.

În cazul dreptului de intrare, situaţia diferă de cea din cazul dreptului de ieşire. Doar cetăţenii

având cetăţenia unuia dintre statele membre vor beneficia de interdicţia solicitării vizei de intrare

sau a îndeplinirii unor formalităţi echivalente. Investigarea persoanelor care vin din alt stat membru

pentru a munci, în legătură cu scopul sau durata sejurului sau în legătură cu mijloacele lor de

întreţinere, pe durata şederii pe teritoriul statului membru gazdă, este interzisă, iar autorităţile unui



9

stat membru nu pot adresa în momentul intrării nici întrebări prin care să se asigure că persoanele

care provin din alte state membre intră sub incidenţa directivelor comunitare; acest lucru se poate

face doar ulterior, odată cu prezentarea documentelor pentru dobândirea dreptului de şedere.

În ceea ce priveşte documentele necesare pentru a intra pe teritoriul altui stat membru, există

în noua reglementare o modificare importantă: cetăţenii statelor terţe au nevoie de un paşaport valid,

în vreme ce pentru cetăţenii unionali cartea de identitate este suficientă. Statele membre trebuie să

asigure persoanelor f ără documentele sau vizele necesare posibilitatea rezonabilă de a le obţine sau

aduce, acordându-le o perioadă de timp rezonabilă pentru aceasta. Mai mult, persoanele în cauză au

dreptul să folosească orice alt mijloc pentru a confirma sau demonstra că beneficiază de dreptul la

liberă circulaţie şi numai atunci când nu reuşesc, statele membre îi pot retrimite în statele de origine.

Capitolul III al Directivei nr. 2004/38 reglementează dreptul de şedere. Comparativ cu

regimul existent anterior, noua Directivă face distincţia clară între dreptul de şedere de până la trei

luni şi cel pentru o perioadă mai mare de trei luni. Cetăţenii unionali şi membrii lor de familie,

indiferent de naţionalitate vor avea dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de

maxim trei luni, f ără nicio condiţie sau formalitate, cu excepţia cerinţei de a poseda o carte de

identitate sau un paşaport valabil. Directiva unifică condiţiile pentru şederea cu o durată mai mică de

trei luni pentru toate categoriile de persoane migrante. Astfel, nu numai lucrătorii, dar şi furnizorii şi

beneficiarii de servicii, studenţii, persoanele pensionate sau cele care au mijloace de subzistenţă

independente sunt îndreptăţite să locuiască pe teritoriul altui stat membru f ără a avea obligaţia de a

îndeplini vreo formalitate.Sub aspectul formalităţilor administrative care concretizează dreptul de şedere, Directiva nr.

2004/38 prevede schimbări semnificative. În trecut, statele membre aveau dreptul de a solicita

cetăţenilor unionali să se înregistreze atunci când î şi stabileau domiciliul în alt stat membru, însă

acestea nu mai sunt obligate în prezent să facă acest lucru. În consecinţă, în unele state membre

persoanele migrante î şi pot stabili domiciliul f ără îndeplinirea vreunei formalităţi, deci chiar f ără a

se fi înregistrat. În al doilea rând, statele membre gazdă nu vor mai autoriza şederea, aşa cum se

întâmpla până recent, ci vor certifica această înregistrare, permisul de şedere fiind înlocuit, conform

Directivei nr. 2004/38, cu un Certificat de Înregistrare, ce are efectul declarativ şi probatoriu. O altă

modificare esenţială adusă de Directiva nr. 2004/38 o reprezintă faptul că menţine un statut diferit

pentru membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai unor state membre, care vor trebui să solicite

autorităţilor competente ale statului membru gazdă o Carte de Ş edere, care va fi confirmată prin

emiterea unei adeverinţe. O altă schimbare importantă privind înregistrarea în statul membru gazdă,

comparativ cu reglementarea anterioară, o reprezintă faptul că nu există nicio limită de timp în



10

cadrul căreia Certificatul de Înregistrare să expire, însă validitatea C ăr ţ ilor de Ş edere emise pentru

membrii de familie care sunt cetăţeni ai unor state terţe rămâne totuşi limitată la cinci ani sau la

durata estimată a şederii în statul membru gazdă, atunci când această perioadă este mai scurtă de

cinci ani.

În ceea ce priveşte documentele pe care un lucrător migrant sau membrii săi de familie

trebuie să le prezinte pentru eliberarea Certificatului de Înregistrare sau a C ăr ţ ii de Ş edere, acestea

nu diferă de cele solicitate sub imperiul vechii reglementări – în cazul lucrătorilor, documentul cu

care au intrat pe teritoriul statului respectiv (paşaport sau carte de identitate valabile) şi o confirmare

din partea unui angajator sau un contract de muncă. Motivele pentru retragerea statutului de lucrător

au rămas identice, respectiv lucrătorul nu mai este angajat, este temporar incapabil de muncă

datorită unei boli sau a unui accident sau a devenit în mod involuntar şomer, existând regimuri

diferite în funcţie de momentul la care intervine şomajul: înainte sau după o perioadă de 12 luni de

muncă în statul membru gazdă. În primul caz, statutul de lucrător va fi menţinut pentru o perioadă

de cel puţin şase luni, în vreme ce în cel de-al doilea nu se impune nicio limită de timp. O altă

modalitate pentru menţinerea statutului de lucrător, care apreciem că a fost în mod justificat

introdusă printre motivele enumerate limitativ de textul Directivei, este reprezentată de legătura

dintre pregătirea vocaţională şi locul de muncă anterior, atunci când persoana devine în mod

involuntar şomeră.

Probabil cel mai semnificativ element nou adus de Directiva nr. 2004/38 îl reprezintă

introducerea dreptului de şedere permanentă de care beneficiază toţi cetăţenii unionali şi membrii lorde familie care au avut domiciliul în statul membru gazdă pentru o perioadă neîntreruptă de cinci

ani, f ără a face obiectul vreunei măsuri de expulzare. Acest drept nu face obiectul niciunei condiţii,

iar singura posibilitate de a-l pierde o reprezintă absenţa din statul membru gazdă pentru o perioadă

mai mare de doi ani consecutivi.

Adaptarea autorităţilor statelor membre la importantele schimbări aduse de Directiva nr.

2004/38, în special în ceea ce priveşte regimul unitar aplicabil tuturor cetăţenilor unionali, indiferent

de statutul lor, dovedeşte că noua reglementare î şi atinge principalele sale obiective: întărirea

sentimentului de apartenenţă la cetăţenia unională şi promovarea coeziunii sociale în Uniune.

Referitor la asistenţa acordată persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, care provin

din alt stat membru, Regulamentul nr. 492/2011 prevede că acestea vor beneficia în statul în care

caută de lucru de aceeaşi asistenţă ca şi cea acordată de către oficiile de ocupare a forţei de muncă

propriilor resortisanţi aflaţi în această situaţie.

Una dintre cele mai folositoare dispoziţii pentru lucrătorul migrant este prevederea conform



11

căreia lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state

membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe motive de naţionalitate, în ceea ce priveşte condiţiile de

încadrare în muncă şi de muncă, în special cele privind remunerarea, concedierea şi, în cazul în care

rămâne f ără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea.

După o analiză a practicii judiciare a Curţii de Justiţie Europene în materia avantajelor

sociale acordate lucrătorilor proveniţi din alte state membre, acestea ar putea fi clasificate în două

categorii distincte:

- avantaje sociale care au un conţinut afectiv sau psihologic şi care contribuie la integrarea

lucrătorului (de exemplu, dreptul de sejur al concubinei, dreptul de a cere desf ăşurarea procedurii

judiciare într-o altă limbă decât se desf ăşoară aceasta în mod obişnuit etc.);

- avantaje sociale care au un conţinut financiar şi pot consta fie în primirea unei sume de bani

(ajutorul acordat pentru întreţinere şi pentru formare în vederea urmării de studii universitare,

ajutorul acordat pentru acoperirea cheltuielilor necesare studiilor în cazul elevilor şi studenţilor,

prestaţia socială menită să asigure un minimum al mijloacelor de subzistenţă, venitul garantat

persoanelor vârstnice de către legislaţia statului membru, alocaţia pentru persoana handicapată

adultă etc.), fie în exonerarea de anumite plăţi (eliberarea unui permis de reducere a costului

biletelor de călătorie pentru familiile numeroase, împrumuturi f ără dobândă acordate la naştere de

către instituţiile publice de credit etc.).

Cel de-al treilea capitol al tezei examinează Reglementările privind securitatea socială acordată lucrătorilor care î şi desf ăşoară activitatea în alt stat membru. Diversitatea sistemelor

de securitate socială poate constitui un obstacol semnificativ în calea liberei circulaţii a forţei de

muncă datorită faptului că lucrătorii ar putea fi mai puţin interesaţi să î şi caute de lucru în alt stat

membru, unde angajarea presupune pierderea unor drepturi sau beneficii. Având în vedere natura

foarte diferită a sistemelor de securitate socială din statele membre ale Uniunii Europene, priorităţile

diferite în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare ale statelor, precum şi natura complexă şi tehnică a

dreptului naţional al securităţii sociale, nu s-a încercat armonizarea la nivel comunitar a acestuia,

urmărindu-se în schimb, încă de la început, coordonarea diverselor legislaţii naţionale, astfel încât

sistemele legislative naţionale să rămână distincte. Datorită faptului că prevederile Regulamentelor

nr. 1408/71 şi nr. 574/72, care au implementat dispoziţiile tratatelor comunitare referitoare la

securitatea socială acordată lucrătorilor migranţi, au fost extinse şi au devenit tot mai complexe,

înlocuirea şi, totodată, modernizarea şi simplificarea lor a devenit absolut necesară, astfel că a fost

adoptat Regulamentul nr. 883/2004, care reprezintă o versiune adaptată noilor realităţi a



12

Regulamentului nr. 1408/71.

Primul şi cel mai important principiu din domeniul securităţii sociale este reprezentat de

egalitatea de tratament sau nediscriminarea pe bază de naţionalitate, conform căruia persoanele

domiciliate pe teritoriul unui stat membru vor avea aceleaşi obligaţii şi se vor bucura de aceleaşi

prestaţii conform legislaţiei oricărui stat membru ca şi cetăţenii acelui stat. Principiul

nediscriminării, în contextul securităţii sociale, spre deosebire de alte reguli generale din domeniul

liberei circulaţii a persoanelor, împiedică şi discriminarea inversă, adică discriminarea de către

autorităţile naţionale a propriilor cetăţeni în favoarea migranţilor.

Un alt principiu coordonator este acela că doar un singur sistem legislativ naţional se poate

aplica unui lucrător migrant la un moment dat (regula statului unic), regula principală fiind că

sistemul aplicabil este cel al ţării în care lucrătorul î şi desf ăşoară activitatea (lex loci laboris),

indiferent de domiciliul său sau de sediul angajatorului. Prin aplicarea regulii statului unic se evită

ca, pe de o parte, lucrătorul să fie asigurat simultan în două state membre fiind obligat să plătească o

contribuţie dublă, sau, pe de altă parte, să nu fie asigurat deloc.

Principiul cumulării garantează că statul membru gazdă va lua în considerare perioadele de

asigurare din alt stat membru atunci când hotărăşte dacă solicitantul a îndeplinit perioadele necesare

de muncă, perioadele de contribuţii sau condiţia domiciliului pentru a fi îndreptăţit la primirea

prestaţiei. O consecinţă a acestui principiu ar fi faptul că unui stat membru îi revine sarcina de a

acorda o prestaţie bazată pe perioade de contribuţie la sistemul de securitate socială al unuia sau mai

multor alte state membre.Un alt principiu, principiul exportabilităţii sau deteritorializării, se referă la păstrarea

drepturilor care au fost deja dobândite. Beneficiile pe termen lung, cum ar fi pensiile, trebuie plătite

lucrătorului migrant de către statul de origine, indiferent de locul unde persoana în cauză

domiciliază în prezent pe teritoriul Uniunii, iar prestaţiile în numerar pentru invaliditate, limită de

vârstă sau cele de urmaş, indemnizaţiile pentru accidente de muncă sau boli profesionale şi

ajutoarele de deces dobândite în conformitate cu legislaţia unuia sau mai multor state nu pot face

obiectul niciunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări, dat fiind faptul că

beneficiarul are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru decât cel în care este situată instituţia

responsabilă pentru plată.

De obicei, există trei situaţii când este necesară aplicarea legislaţiei naţionale: atunci când un

cetăţean al unui stat membru se mută în alt stat membru pentru a lucra, atunci când apare o problemă

privind răspunderea pentru contribuţiile de securitate socială decurgând dintr-o astfel de mutare şi

atunci când se face o cerere privind o prestaţie de securitate socială de către o persoană implicată în



13

activităţi profesionale sau comerciale şi există legături cu mai mult de un stat membru. Principala

prevedere este că persoanele cărora li se aplică dispoziţiile Regulamentului se pot supune, în orice

moment dat, doar legislaţiei unui singur stat membru, care va aplica propriile legi privind securitatea

socială în problema care face obiectul regulilor de coordonare prevăzute de Regulament. Totuşi,

deoarece fiecare stat membru î şi determină singur condiţiile de afiliere la sistemul de securitate

socială, regulile de determinare a legislaţiei aplicabile nu înglobează şi dreptul de afiliere la un

anumit sistem de securitate socială.

Regula generală dă prioritate locului de muncă (lex loci laboris), lucrătorul care locuieşte

într-un stat membru, însă lucrează în alt stat membru, f ăcând obiectul legislaţiei statului membru

unde lucrează. Regula rămâne aplicabilă chiar dacă sediul de înregistrare sau sediul de afaceri al

angajatorului se află în alt stat membru. Alte reguli speciale reglementează diferite alte situaţii care

pot să apară în practică (navigatori, funcţionari publici, militari).

Atât în Regulamentul nr. 883/2004, cât şi în fostul Regulament nr. 1408/71, există dispoziţii

care se referă la lucrătorii angajaţi în două sau mai multe state membre. O primă prevedere se referă

la cei care lucrează în transportul internaţional şi care, în mod obişnuit, se supun legislaţiei statului

membru unde angajatorul î şi are sediul social sau sediul de afaceri. Regula comportă şi două

excepţii: atunci când angajatorul are o sucursală sau reprezentanţă permanentă în alt stat membru

decât cel unde se află sediul social sau sediul de afaceri, persoana angajată de către acea sucursală

sau reprezentanţă permanentă se supune legislaţiei unde aceasta este situată. De asemenea, un

lucrător încadrat în muncă în principal pe teritoriul statului membru unde domiciliază se supunelegislaţiei acelui stat, chiar dacă angajatorul nu are nici sediul, nici sucursala, nici reprezentanţa

permanentă pe acel teritoriu.

Regulamentul nr. 883/2004 conţine prevederi speciale privind asigurarea voluntară sau

facultativă continuă, în cazul în care aceasta este singura formă de asigurare disponibilă într-un stat

membru, în legătură cu unul dintre riscurile prevăzute de regulament. În cazul în care aplicarea

legislaţiei a două sau mai multe state membre determină suprapunerea asigurărilor, prioritate are

sistemul de asigurări obligatorii, iar atunci când suprapunerea are loc între două sisteme facultative,

prioritate are sistemul pentru care persoana a optat. Totuşi, atunci când legislaţia unui stat membru

permite asigurarea facultativă în plus faţă de asigurarea obligatorie, o persoană poate alege să se

afilieze sistemului opţional în alt stat membru.

Regula generală pentru deplasarea beneficiilor prevede că prestaţiile în numerar dobândite în

conformitate cu legislaţia unuia sau mai multor state nu pot face obiectul niciunei reduceri,

modificări, suspendări, retrageri sau confiscări, datorită faptului că beneficiarul domiciliază pe



14

teritoriul unui alt stat membru decât cel în care este situată instituţia responsabilă pentru plată.

Dispoziţia se aplică în general prestaţiilor pe termen lung şi prevede că, odată ce dreptul la un astfel

de beneficiu a fost dobândit, dreptul de plată se păstrează integral chiar şi atunci când beneficiarul se

mută într-un alt stat membru.

Regulile comunitare în materie de suprapunere a prestaţiilor prevăd competenţa

reglementărilor naţionale privind securitatea socială de a ajusta un beneficiu naţional, pe motivul

îndreptăţirii la o prestaţie asemănătoare în alt stat membru, care este acordată pe baza aplicării

regulilor comunitare de coordonare. Principiu general stabileşte că regulamentul nu poate nici să

confere, nici să menţină dreptul de a beneficia de mai multe prestaţii de acelaşi fel pentru una şi

aceeaşi perioadă de asigurare obligatorie. Fără o prevedere privind suprapunerea prestaţiilor, ar fi

fost posibil pentru un beneficiar să dobândească dreptul la beneficii pentru acelaşi risc în state

membre diferite, ceea ce ar fi condus la dublarea prestaţiilor în situaţia în care fiecare autoritate ar fi

presupus că este singura care acordă respectiva prestaţie pentru acel risc specific, însă dezavantajul

regulilor privind suprapunerea prestaţiilor constă în dificultatea determinării prestaţiilor de acelaşi

fel care se suprapun.

Prestaţiile pe termen scurt, categorie în care se înscriu ajutoarele de boală şi cele de

maternitate precum şi ajutoarele de şomaj, nu sunt distribuite între statele membre, deoarece este de

aşteptat ca acestea să nu fie plătite pentru perioade lungi de timp şi, din aceleaşi motive, există doar

posibilităţi limitate pentru transferarea unor astfel de beneficii.

În categoria prestaţiilor acordate pe termen lung intră prestaţiile de invaliditate, prestaţiilepentru accidente de muncă şi boli profesionale, prestaţiile familiale şi pensiile pentru limită de vârstă

şi de urmaş. Regulile de coordonare din domeniul prestaţiilor de invaliditate trebuie să pună de

acord interacţiunea între sisteme diferite cu reguli diferite de acordare a dreptului, ceea ce face ca

coordonarea prestaţiilor de invaliditate să fie un domeniu destul de sensibil. Atunci când persoanele

în cauză au fost supuse doar unor sisteme unde cuantumurile beneficiilor de invaliditate sunt

determinate de durata perioadelor de asigurare, stat competent este statul unde a intervenit

incapacitatea de muncă urmată de invaliditate, însă instituţia competentă trebuie să ţină cont, atunci

când este cazul, şi de cumularea perioadelor de asigurare sau de domiciliu, atunci când astfel de

condiţii sunt solicitate pentru acordarea beneficiului. Atunci când este în discuţie dreptul la o

prestaţie conform unor sisteme generale, regulile privind cumularea se extind atât la sistemele

generale cât şi la cele speciale, însă atunci când este în discuţie dreptul la o prestaţie conferit de un

sistem special, cumularea este permisă doar cu alte sisteme speciale corespondente. Regula de bază

în cazul persoanelor care, fie au fost supuse legislaţiei unor state cu sisteme din cea de-a doua



15

categorie, fie legislaţiilor de ambele tipuri, este aceea că dreptul se determină aplicându-se regulile

care guvernează pensiile pentru limită de vârstă. În majoritatea statelor membre beneficiile de

invaliditate se transformă în diferite tipuri de pensii pentru limită de vârstă, atunci când persoana

atinge vârsta normală pentru pensionare din acel stat membru.

Datorită faptului că principala reglementare din domeniul securităţii sociale – Regulamentul

nr. 1408/71 – ce data din 1971, a fost constant amendată ca urmare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie

Europene şi a modificărilor în domeniul securităţii sociale aduse legislaţiilor naţionale, dispoziţiile

acesteia au devenit tot mai extinse şi mai complicate, impunându-se o simplificare legislativă, ce s-a

realizat prin intermediul Regulamentului nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate

socială.

O primă modificare substanţială vizează sfera persoanelor cărora prevederile comunitare le

sunt aplicabile, în sensul că noul regulament nu conţine o listă exhaustivă a persoanelor cărora li se

aplică şi extinde scopul personal pentru a acoperi toţi cetăţenii statelor membre, precum şi apatrizii

şi refugiaţii care trăiesc în unul dintre statele membre şi cărora le este sau le-a fost aplicabil un

sistem de securitate socială al unuia sau mai multor state membre, membrii de familie ai acestora şi

rudele supravieţuitoare. Noul Regulament a adoptat o listă exhaustivă a ramurilor de securitate

socială cărora le este aplicabil. Scopul material al reglementării în vigoare a fost extins, şi include şi

pensiile anticipate şi alocaţiile de paternitate corespunzătoare alocaţiilor de maternitate.

Noul regulament clarifică poziţia persoanelor care au încetat să mai fie active, astfel încât

persoanele care beneficiază de o prestaţie prin prisma faptului că sunt lucrători sau desf ăşoară oactivitate independentă, vor fi considerate persoane active profesional şi li se va aplica sistemul

statului în care lucrează. Persoanele care beneficiază de alocaţii pentru incapacitate de muncă, pensii

pentru limită de vârstă sau de urmaş, prestaţii pentru accidente de muncă sau boli profesionale sau

care necesită tratament pentru o durată nedefinită, vor fi considerate inactive şi le va fi aplicabil

sistemul din statul în care î şi au domiciliul. În noul regulament, perioada maximă de detaşare pentru

lucrători sau persoane care desf ăşoară activităţi independente este limitată la 24 luni, deşi nu mai

există posibilitatea de prelungire, iar condiţiile de detaşare au fost adaptate în noul regulament

pentru a fi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene, astfel încât un angajator

poate detaşa lucrători, doar dacă desf ăşoară în mod normal activităţi în statul unde intenţionează să

detaşeze.

Regulamentul nr. 987/2009, în vigoare de la 1 mai 2010, defineşte procedurile practice ce

trebuie îndeplinite de instituţiile statelor membre, precum şi de cetăţenii europeni, în aplicarea noilor

norme de securitate socială, de exemplu, paşii de urmat în solicitarea plăţii unei pensii, modul în



16

care instituţiile schimbă informaţii pentru a se asigura deplina luare în considerare a carierei

persoanei asigurate, definirea domiciliului, mecanisme care să asigure o recuperare mai eficientă a

prestaţiilor nedatorate sau a contribuţiilor neplătite etc.

În România, pregătirea pentru aplicarea regulamentelor comunitare de coordonare a

sistemelor de securitate socială s-a realizat prin încheierea şi aplicarea de acorduri bilaterale cu

statele membre ale Uniunii Europene, acorduri bazate pe principiile coordonării. De asemenea,

cadrul legal şi instituţional din România a fost modificat în vederea aplicării regulilor de coordonare

de la data aderării la Uniunea Europeană. În acest sens, domeniul asigurărilor sociale de sănătate

reglementat prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii conţine şi prevederi

referitoare la cardul european şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate, creându-se cadrul

legal pentru ca titularul cardului european să primească asistenţa medicală în aceleaşi condiţii ca şi

un asigurat al statului membru respectiv. Referitor la prestaţiile pentru şomaj, Legea nr. 76/2002

privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă înlătură

discriminările în acest domeniu referitoare la cetăţenii străini în sensul că cetăţenii străini aflaţi în

căutarea unui loc de muncă, ce au fost încadraţi în muncă sau au realizat venituri în România,

beneficiază de aceeaşi asistenţă pe care agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă o acordă

cetăţenilor români. Majoritatea prevederilor care creează cadrul necesar aplicării regulilor europene

de coordonare au fost introduse prin Legea nr. 107/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

76/2002, care promovează noi măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi extinde

categoriile de persoane care pot beneficia de facilităţi acordate din bugetul asigurărilor pentru şomaj.În ceea ce priveşte accidentele de muncă şi bolile profesionale, în conformitate cu prevederile Legii

nr. 346/2002, republicată, sunt asiguraţi obligatoriu şi cetăţenii români care lucrează în străinătate

prin decizia angajatorului român şi cetăţenii străini sau apatrizii care lucrează pentru angajatori

români, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România. Conform Legii nr. 61/1993

beneficiază de alocaţie de stat pentru copii şi copiii cetăţenilor străini şi ai persoanelor f ără cetăţenie,

dacă aceştia locuiesc în România împreună cu părinţii lor, iar legislaţia prevede condiţii de acordare,

de plată sau de suprimare a alocaţiei de stat pentru copii.

La 1 ianuarie 2011, a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, care a înlocuit Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de

asigurări sociale, ce a constituit pentru 10 ani cadrul legal în materie şi care a fost succesiv

modificată în perioada anterioară aderării României la Uniunea Europeană, pentru a pune în acord

sistemul public de pensii din România cu reglementările comunitare în materie. Având în vedere

prevederile acordurilor bilaterale de securitate socială încheiate de România până în prezent,



17

modificările legislative din domeniul asigurărilor sociale de stat au urmărit şi reglementarea situaţiei

lucrătorilor migranţi, în scopul eliminării prevederilor discriminatorii bazate pe cetăţenie;

recunoaşterii şi totalizării perioadelor de asigurare; instituirii unei cooperări între autorităţile şi

instituţiile naţionale responsabile cu acordarea prestaţiilor; stabilirii modalităţilor de efectuare a

plăţii prestaţiilor de securitate socială. În baza prevederilor Legii nr. 263/2010 (la fel ca şi în

contextul Legii nr. 19/2000), beneficiarii drepturilor băneşti care nu au domiciliul în România pot

opta pentru transferul în străinătate al acestor drepturi, în condiţiile legii. Prestaţiile de asigurări

sociale cuvenite beneficiarilor stabiliţi în străinătate pot fi transferate în alte ţări, în condiţiile

reglementate prin instrumente juridice cu caracter internaţional la care România este parte, în

moneda ţărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit. Legea română omite

anumite detalii cu privire la condiţiile de acordare a unor categorii de pensii. Spre exemplu, nu se

prevede luarea în considerare a veniturilor din străinătate în cazul acordării pensiei de urmaş.

Totodată, în cazul instituţiilor de învăţământ (în special internaţionale) care nu sunt autorizate de

legea română, anumite prestaţii, precum cele acordate orfanilor după vârsta de 16 ani sau alocaţia de

stat pentru copii, nu se acordă. Tot în domeniul pensiilor, Legea nr. 249/2004 privind pensiile

ocupaţionale şi Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii obligatorii administrate privat

asigură, de la data aderării României la Uniunea Europeană, protecţia drepturilor suplimentare de

pensie şi pentru salariaţii sau lucrătorii independenţi care se deplasează în interiorul Uniunii.

Coordonarea eficientă a sistemelor de securitate socială presupune, pe lângă adaptarea

legislaţiei interne, crearea şi dezvoltarea capacităţii administrative, respectiv funcţionareacorespunzătoare a instituţiilor implicate, astfel încât progresele realizate pe plan legislativ să fie

susţinute de existenţa unei capacităţi administrative corespunzătoare. Odată cu momentul integrării

în Uniunea Europeană din 2007, în cadrul fiecărei instituţii implicate în aplicarea regulilor de

coordonare a sistemelor de securitate socială funcţionează câte un compartiment care a avut

responsabilitatea aplicării Regulamentului nr. 1408/71 şi a Regulamentului nr. 574/72, iar în prezent

are responsabilitatea aplicării Regulamentului nr. 883/2004 şi a Regulamentului nr. 987/2009.

Pentru a asigura o gestionare unitară a problematicii coordonării sistemelor de securitate socială de

către instituţiile implicate, în 2008 a fost înfiinţată, prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi

egalităţii de şanse nr. 123/2008, Comisia pentru Securitatea Socială a Lucrătorilor Migranţi,

organism interministerial, f ără personalitate juridică, a cărui activitate este coordonată de Ministerul

Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al cărui scop îl constituie promovarea, într-un cadru unitar, a

măsurilor şi acţiunilor necesare realizării obiectivelor legislaţiei comunitare europene în domeniul

coordonării sistemelor de securitate socială. Eforturile interne pentru ameliorarea deficienţelor şi



18

dezvoltarea capacităţii administrative în domeniul coordonării sistemelor de securitate socială au

fost susţinute în perioada de pre-aderare de expertiză şi fonduri europene, urmărindu-se atât

îmbunătăţirea organizării instituţionale şi a cooperării interinstituţionale, cât şi pregătirea

personalului de specialitate (Proiectul de înfrăţire instituţională CONSENSUS III „Dezvoltarea

capacităţii instituţionale în Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casele Judeţene de Asigurări

de Sănătate”, Programul PHARE „Îmbunătăţirea securităţii sociale pentru lucrătorii migranţi”,

Proiectul de twinning „Securitate socială pentru lucrătorii migranţi”, Proiectul PHARE

„Îmbunătăţirea securităţii sociale a lucrătorilor migranţi”).

Capitolul 4 al tezei este consacrat Excepţiilor de la principiul liberei circulaţii a forţei de

muncă. Deşi, ca regulă generală, statele membre nu sunt îndreptăţite să restricţioneze accesul la

nicio formă de angajare pe motive legate de naţionalitate, există totuşi două categorii importante de

excepţii, a căror invocare de către un stat membru are ca efect împiedicarea lucrătorului migrant

ajuns pe teritoriul acestuia de a exercita o anumită activitate. Art. 45 alin. 4 al T.F.U.E. (fostul art.

39 alin. 4 al Tratatului C.E.) prevede că dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor nu

sunt aplicabile angajării în administraţia publică. Deoarece conceptul de „administraţie publică” nu a

fost definit nici în Tratat, nici în legislaţia secundară, sensul acestuia a fost clarificat de Curtea de

Justiţie Europeană, conform abordării sale uzuale de a interpreta libertăţile fundamentale în sens larg

şi excepţiile în sens restrâns, pentru a oferi o cât mai largă posibilitate de angajare lucrătorilor

migranţi proveniţi din alte state membre. Interpretarea cazuistică a Curţii de Justiţie Europene nu astabilit însă un precedent de aplicare universală, datorită situaţiilor particulare ce au apărut ca

urmare a înţelesului larg al termenului „administraţie publică” în unele state membre. Deşi accesul

la posturile ce intră în scopul art. 45 alin. 4 se face cel mai adesea direct, exist ă şi posibilitatea ca

acesta să fie ocupate prin promovare de pe alte posturi, ce nu pot fi clasificate în sfera acelor

activităţi pentru care accesul este limitat. Aceasta ar putea conduce la concluzia că art. 45 alin. 4

face posibilă discriminarea împotriva cetăţenilor comunitari, care deţin deja locuri de muncă în

administraţia publică, atunci când se pune în discuţie promovarea pe posturi considerate „sensibile”.

Ca rezultat al jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene, Comisia Europeană a publicat în 1988 o

notă referitoare la activitatea sa în ceea ce priveşte aplicarea fostului art. 39 alin. 4, care viza patru

sectoare prioritare – organizaţiile publice responsabile pentru prestarea serviciilor comerciale,

serviciile de sănătate publică, instituţiile publice de învăţământ şi cercetarea nemilitară desf ăşurată

în instituţiile publice. Comisia a stabilit că în toate aceste patru sectoare, activităţile desf ăşurate sunt

suficient de îndepărtate de activităţile specifice sferei publice, astfel încât acestea nu implică în





20

Astfel, circumstanţele individuale ale persoanei în cauză sunt luate în considerare în fiecare etapă a

procedurilor desf ăşurate împotriva acesteia, iar garanţiile procedurale sunt specificate mai detaliat

decât în reglementarea anterioară.

Capitolul 5 al tezei examinează principalele Implicaţii ale liberei circulaţii a lucrătorilor

asupra pieţei forţei de muncă din România, tratând atât regimul aplicabil lucrătorilor din alte state

membre ale Uniunii Europene în România, cât şi condiţiile în care se desf ăşoară libera circulaţie a

lucrătorilor din România în alte state membre ale Uniunii Europene. În perioada premergătoare

aderării României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, legislaţia în domeniul regimului

străinilor în România şi cea privind permisele de muncă şi permisele de şedere a fost modificată

pentru a fi armonizată cu legislaţia europeană. După aderare, legislaţia a fost din nou succesiv

modificată pentru a se pune în acord cu noile realităţi ale Spaţiului Economic European, cea mai

recentă astfel de modificare realizându-se prin Legea nr. 80/2011. Având în vedere necesitatea

stabilirii cadrului juridic pentru libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene pe teritoriul

României, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 102/2005 privind libera circulaţie

pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spaţiului Economic

European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, act normativ ce stabileşte condiţiile în care

cetăţenii Uniunii Europene, ai statelor membre ale Spaţiului Economic European, şi începând cu

2011 cetăţenii elveţieni (incluzând aici şi lucrătorii, care fac obiectul prezentei lucrări) precum şi

membrii de familie ai acestora î şi pot exercita dreptul la libera circulaţie, de şedere şi de şederepermanentă pe teritoriul României, precum şi limitele exercitării acestor drepturi din motive de

ordine publică, securitate naţională sau sănătate publică. O.U.G. nr. 102/2005 transpune în totalitate

prevederile Directivei nr. 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor

membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, dispoziţiile acestei ordonanţe de

urgenţă fiind aplicabile şi cetăţenilor statelor care fac parte din Spaţiul Economic European.

Principalele aspecte prevăzute de actul normativ şi care au fost analizate în detaliu se referă la

dreptul de intrare al cetăţeanului Uniunii Europene pe teritoriul României, ieşirea de pe teritoriul

României a cetăţenilor Uniunii Europene, precum şi a membrilor familiilor lor, formalităţile legate

de stabilirea rezidenţei pe teritoriul României, condiţiile exercitării dreptului de rezidenţă

permanentă, impunerea deciziei de părăsire a teritoriului României. La fel ca şi legislaţia europeană

în domeniu, şi legislaţia română care o transpune în dreptul intern consacră o importantă parte

reglementării restrângerii dreptului la libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii

Europene şi a membrilor familiilor lor, însă numai din raţiuni de ordine publică, securitate naţională



21

ori sănătate publică. Astfel, împotriva cetăţenilor Uniunii Europene sau membrilor de familie ai

acestora, indiferent de cetăţenie, care au drept de rezidenţă permanentă, se pot dispune, în condiţiile

legii, măsuri specifice de restrângere a dreptului la liberă circulaţie numai dacă reprezintă un pericol

iminent pentru ordinea publică şi securitatea naţională. Măsurile specifice care vizează restrângerea

dreptului de libera circulaţie sunt nepermiterea intrării pe teritoriul României, îndepărtarea de pe

teritoriul României pentru motive de sănătate publică, declararea ca indezirabil şi expulzarea, ale

căror condiţii au fost analizate în detaliu.

Referitor la libera circulaţie a lucrătorilor din România în alte state membre ale Uniunii

Europene, în vederea împiedicării unei eventuale slăbiri a coeziunii sociale în Uniunea Europeană,

care se compunea la acea vreme din 25 de state, sau a disponibilităţilor de solidaritate europeană,

Tratatul de aderare a României şi Bulgariei a prevăzut posibilitatea instituirii unor perioade

tranzitorii în care nu vor opera principiile comunitare, ci politicile interne şi acordurile bilaterale.

Dispoziţiile tranzitorii privind libera circulaţie a lucrătorilor între vechile state membre ale Uniunii

Europene şi noile state ce au aderat în 2007 corespund algoritmului „2+3+2” şi sunt comparabile cu

dispoziţii similare aplicate şi Spaniei şi Portugaliei la momentul aderării acestora la Uniunea

Europeană (1986), precum şi celor 10 ţări care s-au integrat la 1 mai 2004. Conform

Actului/Protocolului ce cuprinde măsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor, vechile state

membre puteau impune, într-o primă fază, măsuri restrictive pentru o perioadă de doi ani, sau puteau

liberaliza accesul lucrătorilor din statele nou integrate imediat după momentul aderării. În această

perioadă, s-au aplicat fie măsurile de drept intern, fie cele rezultate din acorduri bilaterale. Îneventualitatea în care statul membru a decis prelungirea, cu încă trei ani, a interdicţiilor de

pătrundere la piaţa muncii, el poate în orice moment, prin notificare prealabilă a Comisiei Europene,

să iniţieze aplicarea legislaţiei comunitare. În principiu, statele membre U.E. erau obligate să asigure

liberalizarea pieţele de muncă într-un termen de cinci ani de la aderarea noilor state membre.

Protocolul prevedea că în cazul în care apar „dezechilibre serioase pe pieţele naţionale de muncă”,

vechile state membre pot să prelungească cu încă doi ani perioada tranzitorie, cu notificarea

prealabilă a Comisiei Europene. Statele membre care nu au impus sau care au renunţat la aplicarea

unor astfel de măsuri tranzitorii, pot invoca în intervalul de şapte ani stabilit, cu acordul Comisiei

Europene, o clauză de salvgardare care să le permită introducerea / reintroducerea acestora, în

momentul în care apar dezechilibre serioase pe pieţele de muncă respective. Măsurile tranzitorii vor

înceta să fie aplicate, în mod irevocabil, pentru Bulgaria şi România la 31 decembrie 2013. În

continuare, au fost trecute în revistă reglementările vizând libera circulaţie valabile pentru lucrătorii

cu cetăţenie română în câteva dintre cele mai importante state membre ale Uniunii Europene care au



22

decis aplicarea de măsuri tranzitorii, în prima fază de aplicare a acestora, care s-a încheiat la 31

decembrie 2008. Măsurile impuse au constat fie în accesul liber (cu înregistrare ulterioară, în scopul

monitorizării), fie în acces restricţionat total sau cu anumite facilitări – proceduri accelerate sau

simplificate (Austria, Belgia, Luxemburg), scutirea de la testele pieţei forţei de muncă la momentul

emiterii permiselor de muncă (Austria, Franţa, Ungaria, Germania), scutirea de la obligativitatea

deţinerii unui permis de muncă în cazul ocupaţiilor din anumite sectoare sau în anumite condiţii

(Danemarca, Ungaria, Italia).

La 1 ianuarie 2009 a început cea de-a doua perioadă de aplicare a măsurilor tranzitorii. În

această fază, 11 din cele 26 de state membre ale Uniunii Europene au mai aplicat restricţii

cetăţenilor români care doresc să muncească într-un alt stat membru – Austria, Belgia, Franţa,

Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, şi Danemarca – însă aceasta

din urmă a liberalizat complet piaţa muncii pentru cetăţenii români începând cu 1 mai 2009. La 12

august 2011, a fost publicată Decizia Comisiei Europene de autorizare a Spaniei să suspende

temporar în cazul lucrătorilor români aplicarea articolelor 1-6 din Regulamentul nr. 492/2011 al

Parlamentului European şi al Consiliului privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii,

autorizează Spania să suspende accesul liber al lucrătorilor români la piaţa spaniolă a forţei de

muncă până la data de 31 decembrie 2012, sub rezerva condiţiilor specificate în decizie.

Capitolul 6 şi-a propus o Analiză a practicii judiciare recente a Curţii de Justiţie

Europene în domeniul liberei circulaţii a forţei de muncă. Principalele probleme tratate au vizatdreptul de intrare şi şedere pe teritoriul unui stat membru al soţului/soţiei unui cetăţean european

provenind dintr-un stat terţ, care nu a mai domiciliat anterior în alt stat membru (cazul Metock şi

al ţ ii – 2008), dreptul la ajutor de integrare profesională al unui cetăţean al unui alt stat membru care

şi-a definitivat studiile în acel stat (cazul Ioannidis- 2005), dreptul unei persoane aflate în căutarea

unui loc de muncă care are legături reale cu piaţa muncii dintr-un stat membru de a beneficia de un

ajutor de natură financiară care are scopul de a-i facilita integrarea profesională (cazurile reunite

Vatsouras şi Koupatantze – 2009), dreptul de şedere în statul membru gazdă al părintelui având în

grijă copilul unui lucrător migrant care beneficiază de educaţie în acel stat (cazurile Ibrahim şi

Teixeira – 2010), sau compatibilitatea schemelor de compensare pentru formare existente în sport cu

libera circulaţie a sportivilor profesionişti (cazul Bernard – 2010). Curtea de Justiţie Europeană a

oferit interpretări interesante asupra unor aspecte precum impunerea prin legislaţia naţională a

condiţiei domiciliului anterior în alt stat membru înainte de stabilirea în statul membru gazdă pentru

a beneficia de prevederile Directivei nr. 2004/38, dobândirea de drepturi prin Directivă, indiferent



23

de locul sau momentul încheierii căsătoriei, imposibilitatea excluderii de la aplicarea art. 39 alin. 2 a

unui beneficiu de natură financiară, al cărui scop este facilitarea accesului pe piaţa forţei de muncă a

unui stat membru, intersectarea aplicării prevederilor referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor (cu

posibila extindere asupra persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă) cu cele referitoare la

cetăţenia unională, imposibilitatea excluderii cetăţenilor străini al căror drept de şedere se naşte doar

prin faptul că se află în căutarea unui loc de muncă de la acordarea de asistenţă socială,

condiţionarea de resurse financiare suficiente a dreptului de şedere al persoanei care are în îngrijire

un copil, aplicarea unei dispoziţii naţionale în temeiul căreia un jucător cu un contract de formare

care semnează un contract de jucător profesionist cu un club din alt stat membru poate fi obligat să

plătească daune etc.

Din studiul acestei practicii judiciare recente a reieşit că cetăţenia europeană a avut un

impact semnificativ asupra litigiilor afectând persoane, lucrători şi cetăţeni, însă impactul cumulat

asupra libertăţilor existente şi al Directivei nr. 2004/38 a rămas încă neexplorat de Curte într-o

manieră explicită.

Ultimul capitol al lucrării analizează câteva Instituţii juridice din domeniul liberei

circulaţii a forţei de muncă apărute în ultimii ani. O primă idee inovatoare se referă la

„portabilitatea” pensiilor suplimentare, adică la posibilitatea de a dobândi dreptul la pensie (chiar şi

pentru perioade de angajare mai scurte decât perioada stagiului minim de cotizare la regimul de

pensie sau la debutul în carieră) şi de a-l păstra, transferându-l către un alt regim în caz de mobilitateprofesională. Comisia a adoptat, în 2005, o propunere de directivă pentru îmbunătăţirea portabilităţii

drepturilor de pensie suplimentară, ce reprezintă punctul culminant al mai multor ani de schimburi

intense de opinii la nivel european asupra nevoii şi celor mai bune metode de a îmbunătăţi

funcţionarea regimurilor naţionale de pensii suplimentare. Obiectivul acesteia este de a facilita

dreptul la liberă circulaţie al lucrătorilor şi dreptul la mobilitate ocupaţională în cadrul aceluiaşi stat

prin reducerea obstacolelor create de unele dispoziţii naţionale care reglementează regimurile de

pensii suplimentare din statele membre. Domeniul de aplicare al instrumentului propus este

reprezentat de toate regimurile de pensii suplimentare, cu excepţia celor care în prezent intră în

domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004. În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la

dobândirea unor astfel de drepturi, pentru a se atenua efectele negative ale acestor condiţii asupra

exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, au fost prevăzute câteva elemente de flexibilitate

(impunerea unei vârste minime, a perioadei de participare necesare până când lucrătorul obţine

drepturile respective). Având în vedere diversitatea regimurilor de pensii suplimentare existente în



24

statele membre, Comisia a adoptat o abordare mai flexibilă în ceea ce priveşte implementarea

anumitor dispoziţii referitoare la condiţiile privind dobândirea drepturilor precum şi la transferul

acestora, oferind statelor membre mai mult timp pentru transpunere.

În scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite în anul 2000 prin Strategia de la Lisabona, statele

membre ale Uniunii Europene s-au găsit în prima decadă a secolului al XXI-lea în faţa unor noi

provocări: pe de o parte, dezvoltarea unei puternice cereri pentru flexibilizarea la un nivel superior a

pieţelor muncii, a ocupării şi a organizării muncii, iar, pe de altă parte, a unei cereri ferme de

asigurare a securităţii muncitorilor, în special a celor aflaţi în situaţii defavorizate (marginalizaţi pe

piaţa muncii sau şomeri). Răspunsul pieţei muncii la aceste noi provocări induse de procesul de

globalizare şi de îmbătrânire demografică s-a înscris într-un termen relativ nou: flexisecuritate.

Conceptul politic, prin care Uniunea Europeană propune adaptarea pieţei europene a muncii la noile

provocări, a fost preluat din limba engleză, rezultând din combinarea a doi termeni ce reflectă

nevoile fundamentale ale pieţei forţei de muncă, respectiv flexibilitatea şi securitatea. Conceptul

integrat de flexisecuritate reprezintă o cale de conciliere a celor două elemente, intrinsec legate de

schimbările rapide la care trebuie să facă faţă întreprinderile şi lucrătorii în procesul globalizării.

Într-o primă etapă, Comisia a împuternicit un grup de experţi să redacteze, pe baza analizei şi

evaluării unor rapoarte (studii de ţară) realizate de specialişti din cele pe atunci 15 state membre ale

Uniunii Europene, un Raport general privind evoluţia legislaţiei muncii în Uniunea Europeană în

perioada 1992-2003 şi, pe această bază, să stabilească unele orientări pentru intervalul 2006-2010. O

problemă pe care o identifica studiul era aceea a unor modelări („recalibrări”) ale principiilordreptului muncii astfel încât să se realizeze un echilibru corespunzător între conceptul de

„flexibilitate” cu cel de „adaptabilitate”, fapt ce anticipa conceptul (comunitar) actual de

„flexisecuritate”.

Cea de a doua etapă în care Comisia a acţionat în anii 2006-2007 a privit atât modernizarea

dreptului muncii, caz în care Comisia a lansat o Carte verde intitulată „Modernizarea dreptului

muncii pentru a r ăspunde provocărilor secolului XXI”, cât şi conceptul ce ne interesează, cel de

flexisecuritate a muncii, caz în care Comisia a f ăcut o Comunicare către Consiliu, Parlamentul

European, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor intitulată „C ătre principii comune

ale flexisecurit ăţ ii”. Ulterior, la câteva luni după adoptarea acestei comunicări, pentru a marca

încheierea dezbaterii asupra modernizării dreptului muncii, Comisia a f ăcut o Comunicare către

Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor

intitulată „Rezultatul consult ării publice cu privire la Cartea Verde a Comisiei – Modernizarea

dreptului muncii pentru a r ăspunde provocărilor secolului XXI”.



25

În încheierea lucrării, am urmărit prezentarea câtorva perspective asupra evoluţiei

principalelor probleme care au fost analizate pe parcursul acesteia.

Libera circulaţii a persoanelor, iniţial destinată populaţiei active, a fost extinsă în mod

progresiv pentru a include şi alte segmente ale populaţiei şi reprezintă în momentul de faţă unul

dintre cele mai importante drepturi individuale pe care Uniunea Europeană le garantează cetăţenilor

săi. De-a lungul existenţei sale, dreptul de a circula liber a fost mai întâi legat de integrarea pie ţelor

economice, pentru a ajunge ca în ultimele două decenii să fie mai degrabă corelat cu drepturile ce

derivă din cetăţenia europeană.

Într-o anumită măsură, unele aspecte din conţinutul liberei circulaţii a lucrătorilor joacă în

prezent un rol secundar faţă de aspectele referitoare la conţinutul şi impactul introducerii cetăţeniei

unionale. Totuşi, după cum am observat, o distincţie evidentă se menţine între persoanele ce sunt

active din punct de vedere economic şi celelalte categorii de persoane, deoarece primele rămân

cetăţeni unionali ce beneficiază de drepturi transnaţionale mai puternice, în vreme ce ceilalţi pot fi în

continuare priviţi ca o potenţială povară asupra fondurilor publice, atunci când se deplasează din

statul membru a cărui cetăţenie o au în alt stat membru. Din aceste motive, apreciem că definirea

statutului de lucrător, precum şi examinarea beneficiilor ce derivă din posesia şi menţinerea acestui

statut vor rămâne în viitor cel puţin la fel de importante, pe cât au fost şi în anii ’70 – ’80, atunci

când s-a consolidat jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene în această materie.

Pe de altă parte, nici legislaţia adoptată după aproape cincizeci de ani de la apariţia liberei

circulaţii a lucrătorilor, respectiv Directiva nr. 2004/38, deşi aduce multe elemente noi ce reflectă atât noile realităţi europene, cât şi jurisprudenţa consacrată, nu este suficient de precisă în unele

aspecte. Un raport al Comisiei Europene din decembrie 2008 indică faptul că niciun stat nu a

transpus în integralitate prevederile Directivei şi niciuna dintre aceste prevederi nu a fost transpusă

complet în toate statele membre. Cauza se află atât în ambiguităţile de redactare a actului normativ,

cât şi în lipsa unei solidarităţi sociale totale la nivelul statelor membre, astfel încât acestea să

protejeze prin legislaţia naţională drepturile prevăzute de Directivă, ceea ce ne face să presupunem

că statele membre au perceput noua legislaţie mai degrabă ca o măsură anti-imigraţionistă.

Problema care se pune în prezent, după peste doi ani de la intrarea în vigoare a

Regulamentului nr. 883/2004 la 1 mai 2009, este dacă în următoarea perioadă s-ar impune reguli noi

sau prezentele reguli ar trebui adaptate pentru ţine seama de noile tendinţe ale migraţiei forţei de

muncă. Deşi în perioada care a trecut de la intrarea în vigoare a noului pachet legislativ european

privind coordonarea securităţii sociale experţii naţionali din instituţiile implicate în aplicarea

acestora au apreciat că, în general, implementarea noilor reglementări a constituit un succes şi nu s-



26

au înregistrat probleme majore în cadrul acesteia, din primele analize efectuate după intrarea în

vigoare a noilor regulamente comunitare, putem observa că domeniul securităţii sociale nu a fost

afectat în mod egal de aceste schimbări (determinarea legislaţiei aplicabile şi beneficiile familiale

constituie domeniile cele mai afectate).

În ceea ce priveşte drepturile de care beneficiază cetăţenii statelor membre ale Uniunii

Europene atunci când decid să desf ăşoare activităţi remunerate în România, în perioada scursă de la

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2005, aplicarea practică a prevederilor legale a evidenţiat

anumite aspecte care pot crea disfuncţionalităţi în implementarea concretă a acestora, precum şi

aspecte care reclamă introducerea unor prevederi noi, care să permită o gestionare eficientă a

cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor de familie ai acestora, precum şi punerea în aplicare a

unor măsuri de restrângere a dreptului la liberă circulaţie şi rezidenţă, elemente strâns legate de

exercitarea dreptului de muncă în România. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte eliminarea

restricţiilor pentru toţi lucrătorii români care î şi doresc să se angajeze în alte state membre ale

Uniunii Europene, prin încheierea perioadelor tranzitorii, apreciem că criza economică şi financiară

din ultimii ani a determinat multe state membre să prelungească aceste perioade sau să reintroducă

măsuri temporare. Principalele motive ar putea fi constituite de nevoia de a-şi proteja propriile

sistemele de securitate socială, de a limita fluxurile imigraţioniste care nu sunt constituite neapărat

din lucrători (de exemplu, situaţia romilor din Franţa în contextul respectării prevederilor Directivei

nr. 2004/38) sau nevoia de a reduce şomajul în rândul propriilor cetăţeni (cazul Spaniei), toate

acestea cu efect imediat asupra principalilor indicatori macroeconomici, care sunt lua ţi în vedere lastabilirea ratingului de ţară. Totuşi, prin permiterea unor restricţii temporare la libera circulaţie a

lucrătorilor, prevederile tranzitorii derogă de la libertatea fundamentală consacrată de dreptul

european. Curtea de Justiţie Europeană a susţinut insistent faptul că derogările la libertăţile

fundamentale trebuie interpretate în sens strict, la fel ca şi în cazul condiţiilor în care statele membre

pot continua să restricţioneze accesul pe piaţa muncii în cea de-a treia perioadă tranzitorie.

Direcţiile de acţiune politică ale Comisiei Europene pentru perioada 2010-2014 accentuează

nevoia garantării faptului că drepturile cetăţenilor europeni sunt reale, în sensul că cetăţenii nu ar

mai trebui să întâmpine obstacole atunci când circulă în cadrul Uniunii Europene, iar, în acest sens,

principiile liberei circulaţii şi ale tratamentului egal pentru cetăţenii europeni ar trebui să devină o

realitate în viaţa de zi cu zi a acestora. Aceste direcţii de acţiune politică fac, de asemenea, trimitere

la nevoia de evaluare a legislaţiei prezente, fiind urmate de propunerea Comisiei de a facilita şi

promova mobilitatea pe teritoriul Uniunii prin Strategia Europa 2020, şi, în special, prin iniţiativa

majoră „O agend ă pentru noi competen ţ e şi noi locuri de muncă”.



27

CAZURI RELEVANTE DIN PRACTICA JUDICIARĂ A CURŢII DE JUSTIŢIEEUROPENE CU INCIDENŢĂ ASUPRA DOMENIULUI LIBEREI CIRCULAŢII

A LUCRĂTORILOR

1. Hotărârea din 19 martie 1966, în cazul 75/63 Mrs M.K.H. Hoekstra (née Unger) vs. Bestuur der Bedrijfsvereniging voor Detailhandel en Ambachten [1964] ECR p.347

2. Hotărârea din 12 februarie 1974, în cazul 152/73 Giovanni Maria Sotgiu vs. Deutsche Bundespost , [1974]ECR p.153

3. Hotărârea din 4 decembrie 1974 în cazul 41/74 Y. Van Duyn vs. Home Office, [1974] ECR, p. 13374. Hotărârea din 12 decembrie 1974, în cazul 36/74 B.N.O. Walrave şi L.J.N. Koch vs. Association Union

cycliste internationale, Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española Ciclismo, [1974]ECR p.1405

5. Hotărârea din 28 octombrie 1975 în cazul 36/75 Roland Rutilli vs. Minister for the Interior , [1975] ECR, p.1219

6. Hotărârea din 8 aprilie 1976, în cazul 48/75 Jean Noël Royer , [1976] ECR, p. 4977. Hotărârea din 14 iulie 1976, în cazul 13/76 Gaetano Donà vs. Mario Mantero, [1976] ECR p.13338. Hotărârea din 27 octombrie 1977 în cazul 30/77 Regina vs. P. Bouchereau, [1977] ECR, p. 19999. Hotărârea din 3 iulie 1980, în cazul 157/79 Regina vs. Stanislaus Pieck , [1980] ECR, p.217110. Hotărârea din 23 martie 1982, în cazul 53/81 Levin vs. Staatssecretaris van Justitie, [1982] ECR p.103511. Hotărârea din 17 aprilie 1986, în cazul 59 / 85 Statul Olandez vs. Ann Florence Reed [1986] ECR, p.128312. Hotărârea din 3 iunie 1986, în cazul 139/85 R. H. Kempf vs. Staatssecretaris van Justitie, [1986] ECR

p.174113. Hotărârea din 3 iulie 1986, în cazul 66/85 Deborah Lawrie-Blum vs. Land Baden Wurttemberg, [1986] ECR

p.212114. Hotărârea din 21 iunie 1988, în cazul 39/86 Sylvie Lair vs. Universität Hannover , [1988] ECR p.316115. Hotărârea din 15 martie 1989 în cazurile reunite 389/87 şi 390/87 G. B. C. Echternach and A. Moritz vs.

Minister van Onderwijs en Wetenschappen, [1989] ECR p.72316. Hotărârea din 31 mai 1989, în cazul 344/87 I. Bettray vs. Staatssecretaris van Justitie, [1989] ECR p.162117. Hotărârea din 26 februarie 1992 în cazul C-3/90 M. J. E. Bernini vs. Minister van Onderwijs en

Wetenschappen, [1992] ECR p.I-107118. Hotărârea din 26 februarie 1992 în cazul C-357/89 V. J. M. Raulin vs. Minister van Onderwijs en

Wetenschappen, [1992] ECR p.I-102719. Hotărârea din 27 iunie 1996, în cazul P. H. Asscher vs. Staatssecretaris van Financiën, [1996] ECR p.I-308920. Hotărârea din 12 mai 1998, în cazul C-85/96 María Martínez Sala vs. Freistaat Bayern, [1998] ECR p.I-

269121. Hotărârea din 11 iulie 2002, în cazul C-224/98 Marie-Nathalie D'Hoop vs. Office national de l'emploi,

[2002] ECR p. I-619122. Hotărârea din 23 septembrie 2003, în cazul C-109/01 Secretary of State for the Home Department vs.

Hacene Akrich [2003] ECR p.960723. Hotărârea din 23 martie 2004, în cazul C-138/02 Brian Francis Collins vs. Secretary of State for Work and

Pensions [2004] ECR p.I-270324. Hotărârea din 15 septembrie 2005, în cazul C-258/04 Office national de l'emploi vs. Ioannis Ioannidis [2005]

ECR p.I-8275

25. Hotărârea din 25 iulie 2008 în cazul C-127/08 BlaiseBaheten Metock şi al ţ ii vs. Ministerul Justi ţ iei,Egalit ăţ ii şi Reformei Legislative [2008]ECR. p.I-6421

26. Hotărârea din 4 iunie 2009 în cazurile reunite C-22/08 şi C-23/08 Athanasios Vatsouras şi Josif Koupatantzevs. Arbeitsgemeinschaft (ARGE) Nürnberg 900, ECR [2009], p.I-4585

27. Hotărârea din 23 februarie 2010 în cazul C-310/08 London Borough of Harrow vs. Nimco Hassan Ibrahim şi Secretary of State for the Home Department , Jurnalul Oficial C100 din 17.04.2010, p.3

28. Hotărârea din 23 februarie 2010 în cazul C-480/08 Maria Teixeira vs. London Borough of Lambeth şiSecretary of State for the Home Department, Jurnalul Oficial C100 din 17.04.2010, p.6-7

29. Hotărârea din 16 martie 2010, în cazul C-325/08 Olympique Lyonnais SASP vs. Olivier Bernard and Newcastle UFC , nepublicată în ECR.





29

24. Lasok, K.P.E., Law & Institutions of the E.U., Ediţia 4-a, Ed. Butterworths, Londra, 200125. Nistor, Valerică, Drept social european, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 200426. Niţă, Dan, Dragomir Eduard, Libertatea de circula ţ ie a persoanelor, Ed. Nomina Lex,

Bucureşti, 201027. O’Leary, Siofra, The Free Movement of Persons and Services în Paul Craig, Grainne de

Burca, The Evolution of EU Law, Ed. Oxford University Press, New York, 199928. Pieters, Danny, Social Security: An Introduction to the Basic Principles, Ed. Kluver Law

International, Olanda, 200629. Pieters, Danny, The Social Security Systems of the Member States of the European Union,

Ed. Intersentia, Antwerp, 200230. Pennings, Frans, Introduction to European Social Security Law, ediţia a IV-a, Ed.

Intersentia, Antwerp/Oxford/New York, 200331. Plender, Richard, International Migration Law, editia a 2-a, Ed. Martinus Nijhoff Publishers,

Dordrecht, 198832. Popescu, Andrei, Drept interna ţ ional şi european al muncii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 200833. Popescu, Andrei; Kessler, Francis; Lhemould, Jean-Philippe, Securitatea socială a

lucr ătorilor migran ţ i în cadrul Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 200534. Rodière, Pierre, Droit social de’l Union Européenne, Ed. Librairie Générale de Droit et de

Jurisprudence, Paris, 200835. Ţinca, Ovidiu, Drept social comunitar , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 200236. Vincenzi, Cristopher; Fairhurst, John, Law of the European Community, Ed. Pearson

Education Limited, ediţia a 3-a, Harlow, 200237. Voiculescu, Nicolae, Dreptul muncii. Reglement ări interne şi comunitare, Ed. Rosetti,

Bucureşti, 200338. Voiculescu, Nicolae, Drept comunitar al muncii, Ed. Wolters Kluver, Bucureşti, 200939. Watson, Philippa, Social Security Law of the European Communities, Ed. Mansell

Publishing, Londra, 198040. Weiss, Friedl; Wooldridge, Frank, Free Movement of Persons within the European

Community, Ed. Kluver Law International, Haga/Londra/New York41. White, Robin, EC Social Security Law, Ed Pearson Education Limited, Harlow, 199942. White, Robin, Workers, Establishment and Services in the European Union, Ed. Oxford

University Press, Oxford, 200443. Wyatt, Derrick; Dashwood, Alan A., European Community Law, ediţia a III-a, Ed. Sweet &

Maxwell, Londra, 1993

Articole în reviste de specialitate, studii, monografii

1. Bocănială, Tache, Considera ţ ii în legatur ă cu aplicarea noilor reglement ări legislativereferitoare la limitarea exercit ării dreptului la libera circula ţ ie a cet ăţ enilor români înstr ăinătate, în Dreptul, nr. 12/2007

2. Cambien, Nathan, Case Law. Case C-127/08 Blaise Baheten Metock and others v. Minister for Justice, Equality and Law Reform în Columbia Journal of European Law, vol .15/2009

3. Damjanovici, Dragana, Joined Cases C-22/08 & C-23/08, Athanasios Vatsouras and JosifKoupatantze v. Abeitsgemeinschaft (ARGE)Nurnberg 900, Judgment of the Court (ThirdChamber) of 4 June 2009, în Common Market Law Review nr. 47/2010

4. De Brabandere, Nele, Simplification and Modernisation of EC Regulation No. 1408/71 înExpat News, No.9/2004

5. Diaconu, Nicoleta, Cadrul juridic privind realizarea liberei circula ţ ii a serviciilor şilucr ătorilor în Uniunea Europeană , în Revista Română de Drept Comunitar , nr. 5/2009



6. Dimitriu, Raluca; Vartolomei, Brânduşa; Vidat, Ana, Negociera colectivă şi protec ţ ialucr ătorilor migran ţ i în cadrul Uniunii Europene, în Revista Română de Dreptul Muncii, nr.5/2009

7. Eurostat, Persons employed part-time – Total (tps00159) în „Europe in figures - Eurostat yearbook 2009: Labour market”

8. Fuerea, Augustin, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (III) – liberacircula ţ ie a persoanelor, în Revista Română de Drept Comunitar , nr. 6/2009

9. Gábriš, Tomáš, Professional Football and the EU Law: Bernard award of the ECJ from March 16, 2010 în EU EJournal, iulie 2010

10. Institutul European din România, Libera circula ţ ie a persoanelor şi serviciilor: implica ţ ii pentru România şi procesul de negociere, PAIS nr. 1, 2001-2002, Bucureşti

11. Kluve, Jochen, The Effectiveness of Active Labour Market Policy, IZA Discussion Paper,martie 2007

12. Lindholm, Johan, Case C-325/08, Olympique Lyonnais SASP v. Olivier Bernard and Newcastle United UFC, Judgment of the Court of Justice (Grand Chamber) of 16 March2010 în Common Market Law Review Vol.47 Nr. 4, 2010

13. Martin, D., And then They were Three: the Citizen, the Worker and the Job-seeker , înEuropean Journal of Migration and Law, nr. 8, 2006

14. Popescu, Andrei, Modernizarea dreptului muncii şi flexisecuritatea muncii în viziuneaUniunii Europene. Impactul asupra legisla ţ iei române în Buletinul de informare legislativă nr. 2/2008

15. Popescu, Andrei; Savu, Tiberiu, No ţ iunea de „lucr ător” în dreptul comunitar, în Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 4/2002

16. Starup, Peter; Elsmore, Matthew J., Taking a Logical or Giant Step Forward? Comment on Ibrahim and Teixeira, în European Law Review vol. 35 no. 4, August 2010

17. Ştef ănescu, Ion Traian, Impactul globalizării asupra dreptului muncii şi dreptului securit ăţ iisociale: Perspectivă europeană, în Dreptul nr. 4/2008

18. Ţiclea, Alexandru, Flexisecuritatea – un concept actual, în Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 6/2006

19. Ţiclea, Alexandru; Gâlcă, Costel, Libera circula ţ ie a lucr ătorilor în Uniunea Europeană , în Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 5/2008

20. Ţincu, Ovidiu, Libera circula ţ ie a persoanelor în Uniunea Europeană , în Revista de DreptComercial, nr.2/2002

21. Ţuculeanu, Alexandru, Aspecte privind restrângerea dreptului la liber ă circula ţ ie, în Dreptul, nr. 7/1999

22. Voicu, Marin, Jurispruden ţ a Cur ţ ii de Justit ţ ie a Uniunii Europene: Libera circula ţ ie alucr ătorilor, în Revista de Drept Comercial, nr. 2/2003

23. Voiculescu, Nicolae, Aspecte noi privind libera circula ţ ie a persoanelor şi a for ţ ei de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 1/2005

24. Voiculescu, Nicolae, Noi reglement ări privind libera circula ţ ie pe teritoriul României acet ăţ enilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spa ţ iului Economic European, precum şi privind munca str ăinilor în România, în Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 4/2005

Date post:	04-Jun-2018
Category:	Documents
Upload:	olguta-blaga
View:	219 times
Download:	0 times

Libera Circulatie a Fortei de Munca in Uniunea Europeana. Perspectivele Romaniei _rezumat

Documents