+ All Categories
Home > Documents > Legende Despre Pasari

Legende Despre Pasari

Date post: 05-Dec-2014
Category:
Upload: lediti
View: 2,198 times
Download: 17 times
Share this document with a friend
of 38 /38
Cuprins Exista o legenda frumoasa despre cum au fost create pasarile...............................2 Legenda Păunului..............................3 Legenda cucului (I)...........................4 Legenda cucului (II)..........................6 Legenda Cucului...............................6 Legenda privighetorii.........................7 Legenda ciocarliei............................8 Legenda Lebedei...............................9 Pasarea de foc – binecuvantare şi blestem....11 Legenda Ghiocelului (I)......................12 Legenda Ghiocelului (II).....................13 Legenda florii "Nu mă uita"..................14 Povestea vinului şi a lui Februar cel chefliu 15 Mărgăritărelul...............................16 Lăcrimioara (Lăcrămioara)....................17 1
Transcript
Page 1: Legende Despre Pasari

Cuprins

Exista o legenda frumoasa despre cum au fost create pasarile..............2

Legenda Păunului...................................................................................3

Legenda cucului (I)................................................................................4

Legenda cucului (II)...............................................................................6

Legenda Cucului....................................................................................6

Legenda privighetorii.............................................................................7

Legenda ciocarliei..................................................................................8

Legenda Lebedei....................................................................................9

Pasarea de foc – binecuvantare şi blestem...........................................11

Legenda Ghiocelului (I).......................................................................12

Legenda Ghiocelului (II)......................................................................13

Legenda florii "Nu mă uita".................................................................14

Povestea vinului şi a lui Februar cel chefliu........................................15

Mărgăritărelul.......................................................................................16

Lăcrimioara (Lăcrămioara)..................................................................17

1

Page 2: Legende Despre Pasari

Există o legendă frumoasă despre cum au fost create păsările.

                                           

 Micile creaturi fuseseră împodobite cu penaj frumos, înzestrate cu o voce minunată şi umpleau văzduhul cu sunete armonioase, dar vai… nu se puteau avânta în văzduh fiindcă nu aveau aripi.

Atunci Dumnezeu le-a dat aripi, pe care arătându-le, le-a spus: "Va dau această povară, luaţi-o şi purtaţi-o!" Păsările se uitau cu uimire şi spaima la acea povara necunoscută, apoi, ascultătoare, au luat-o în cioc, şi-au pus-o pe spate şi li s-a părut foarte greu de purtat. Dar cu timpul s-au obişnuit cu aripile şi pe masura ce le purtau, ele s-au făcut una cu trupul lor, păsările învăţând să le folosească. Desfăcându-şi-le, s-au avântat sus de tot deasupra pământului. Povara care le starnise uimirea le-a dat posibilitatea să zboare, devenind pentru ele o nouă obişnuinţă.

     Legenda rândunelelor

Se spune că, pe cand era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietăţile, fie ele cât de mărunte.Intr-o zi, pe când avea numai câţiva anişori, stătea pe malul unei ape şi se juca cu malul

moale, modelând din el mici păsărele, pe care le aşeza apoi să se usuce la soare.Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet şi vrând să râdă de copilul ce se juca atât de cuminte, a vrut să lovească păsările de lut cu piciorul.Văzând ce vrea să facă, intr-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică si, dintr-o dată, păsările au prins viaţa şi şi-au luat zborul, ciripind vesele şi jucăuşe.Fariseul a rămas uimit, nemaiştiind ce să creadă!…Aşa au apărut rândunelele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.

2

Page 3: Legende Despre Pasari

Treizeci de ani mai tarziu, cand Mântuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile păsări nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viata si, venind şi asezandu-se pe bratele crucii şi pe capul şi pe umerii lui Iisus, incercau sa smulga cu cioculetele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mantuitorului, macar cu atat sa-i indulceasca chinul celui ce nu gresise niciodata nimanui.

In clipa in care Iisus a murit, de durere, randunelele au imbracat mantia lor neagra, de doliu, şi asa au ramas pana in zilele noastre, pasari binecuvantate de Dumnezeu şi iubite de oameni.

Legenda Păunului 

    Se zice că la început, cînd a făcut Dumnezeu toate vietăţile de pe pămînt, pe toate păsările le-a făcut albe şi nu le-a dat nici un nume. Ele se deosebeau una de alta prin mărime şi prin cîntec. Dar nu fu destul, fiindcă Dumnezeu nu putea să cheme la el nici o pasăre, că n-avea nume cum să le strige. Mai ales că Dumnezeu ar fi vrut să le mai dea cîte un sfat, de cum trebuie să trăiască şi cum să se hrănească. Dar ele, după ce le-a făcut, toate au plecat de lîngă Sfîntul-Părinte, afară numai de una, care tot pe aproape de Atotputernicul se ţinea.

    Se gîndi atunci bunul Tată, ca să dea cîte un nume la fiecare şi să le coloreze şi penele în chip deosebit, ca aşa să se înţeleagă mai uşor cu ele. Porunci deci slujitorilor, ca să-i aducă tot felul de vopsele, pentru ca

3

Page 4: Legende Despre Pasari

să se apuce de lucru. Dar cine să-i adune păsările iar la un loc, că pămîntul era mare, păsări multe şi nici una nu ştia de ce voia Dumnezeu să facă. Cum vede însă lîngă el pe zburătoarea care nu se depărtase de tronul sfînt, o cheamă şi îi spune, ca ea să adune cum va şti, pe toate celelalte.

    Atît a trebuit, că unde se apucă acest crainic al Domnului să ţipe cît îl lua pliscul, în cele patru laturi ale lumii şi să cheme păsărimea toată la împodobit şi la botez. Şi, cu cît ţipa mai tare, cu atît mai mult îşi rotea coada, mîndru de cinstea ce i-o făcuse Domnul, de a-l pune pe el să dea de ştire surorilor această veste.

    Păsările mari şi mici, mai mult speriate de aşa ţipăt şi de teamă ca pliscul îngîmfatului lor frate să nu se lărgească pînă dincolo de urechi, de atîta strigăt, au alergat, care cum au putut, în faţa Sfîntului-Stăpîn.

    Dumnezeu a început să le vopsească pe fiecare cum a vrut el şi să le pună şi nume. Cînd a venit şi rîndul celei care dăduse vestea celorlalte, ca semn de recunoştinţă, Dumnezeu a vopsit-o cu cele mai mîndre culori şi mai ales coada i-a împodobit-o cum nu se putea mai frumos. Dar pentru că se arătase mîndră faţă de celelalte, i-a zis:

    - Numele tău să fie păun şi să însemneze mîndrie iar în loc de cîntec, tu să nu poţi decît a ţipa !

    Şi de atunci a rămas păunul cu penele mîndre dar fără glas frumos, ci numai ţipă.

Legenda cucului (I)

Cică într-un sat trăiau doi fraţi: pe unul îl chema Ion şi pe celălalt Cucu. Cucu era mai mic, un baieţandru cam de optsprezece primăveri dar Ion, era om în toată firea şi însurat şi fiindcă erau fraţi buni, şedeau cu toţii la un loc.

4

Page 5: Legende Despre Pasari

Cucu ţinea tare mult la Ion şi-l ajuta la toate, însă acesta era cam sanchiu şi-şi cam temea nevasta. Ea era un pui de femeie şi jumătate, frumoasă şi vrednică şi-apoi Ion era şi cam boieros; toate treburile casei le lăsa pe spinarea lui Cucu; iar el nu umbla decît după cîştig, ceea ce făcu pe nevasta lui să ţie mult la Cucu, ba încă să-l îngrijească să nu sufere de nimica. Bună oară, la joc cine ieşea cu cămaşa cea mai frumoasă şi brîul bătut cu mărgele şi cu fluturi, decît Cucu.. lucru ce cam dădu de bănuit în lume şi să vorbească gurile rele, vorbe cu înţelesuri ciudate. Oricît de bine era corcolit băiatul, el nu băga în seamă la nimic, că el ştia că munceşte şi face să fie răsplătit măcar cu atîta şi apoi gîndurile lui erau la brînduşile de fete din sat, cu care duminicile se ţinea de mînă la horă şi cu care petrecea în tîlcuri şi cimilituri, la şezători. Dar, vorbeşte azi, vorbeşte mîine, omul oricît de surd ar fi, i se pare că aude, şi cel prost că înţelege. Şi Ion băgă cu vremea aşa în cap, gînduri că lumea parcă are dreptate, că prea îl dichiseşte pe Cucu, Catrina lui, cum s-o cheme şi prea îl laudă la lume. Şi oare în lipsa lui nu-i vreo drăcie pe-acasă ? Şi prinse a-şi spiona nevasta. Nu cumva chiteşte ceva ? Şi lucru dracului, destul să-ţi intre astfel de gărgăuni în cap, c-apoi nu scapi aşa cu uşorul. Şi zi cu zi, prinse să-l roadă bănuiala şi să-şi zică: „cum se poate femeia lui să-l înşele, femeia lui cu care s-a luat din dragoste. Şi încă cu cine ? Cu fratele lui !” Şi se uită şi asculta cînd vorbea nevasta cu Cucu, i se părea că privirile n-au decît lumina dragostei şi tot cuvîntul auzit, îl tîlcuia în mintea lui că ar fi însemnînd cutare şi cutare lucru, iar cînd ea îi zicea: „Cucuşor, ia repede tu cofele şiumple-le cu apă”, i se părea că dezmierdarea asta vine din prea multă fericire de dragoste, ce-i picură pe sufletul ei. Şi-i seca inima omului şi-l ardea pe suflet, ca şi cum i-ar fi turnat cineva o oală cu apă fiartă pe inimă. Dar nu putu să ţie mult; chinul ajunsese a-l roade ca şi cariul pe lemn şi nu mai putu răbda. Se făcu într-o zi că se duce la un tîrg departe, cu chirie pentru cîteva zile şi-l lăsă pe Cucu şi pe nevasta acasă. Dar merse numai pînă la un loc şi după ce bău bine la un rateş, noaptea, pe cînd dormeau şi apele, veni acasă. Lăsă carul într-un dos; cîinii îl cunoşteau, dar cum să-i prindă ? Acoperişul casei, ca la ţară, la cele mai multe case, de paie; se sui pe şură, pe urmă pe casă; făcu o gaură cu mîinile în paie şi intră în pod încet însă cu barda la el; din pod, încet, încet, se coborî pe scară jos şi era lună, lună ca ziua.

5

Page 6: Legende Despre Pasari

Ascultă dar urechile îi huiau, capul lui era un clocot şi inima îi bătea să-i spargă coşul pieptului şi-i părea în tăhuiala lui de băutură, că aude ceva, un rîset, parcă veneau glasuri încete de dezmierdare, ceea ce îi făcu să răcnească şi să deschidă cu putere uşa. Perdele de lumină, lăsate de lună pe ferestre, zugrăveau cercevelele drept pe lutul din mijlocul casei şi lumina tot cuprinsul şi arăta pe Ion în toată infiorătoarea lui înfăţişare, cu părul vîlvoi, ochii holbaţi şi vinele feţei ieşite şi cu barda, gata să lovească. La răcnetul lui, Cucu care dormea pe laiţă la fereastră şi nevasta care era pe cuptor, săriră ca arşi şi răcniră: „ce este ?” iar cînd dădu cu ochii de frate-său crezu că a înebunit şi strigă: - Bădică, ce vrei să faci - şi dînd năvala la una din ferestre, ieşi afară şi a prinse a fugi. Ion, văzîndu-se înşelat în aşteptarea lui, îi căzu barda din mîini şi-şi lăsă capul în jos, ca un osîndit. Şi s-a dus Cucu, s-a tot dus, înspăimîntat şi prins de jale şi s-a dus peste cîmpi, prin grădini, prin rîpi tot uitîndu-se înapoi cu grijă şi înfricoşat de i se părea, şi în umbra lui, chipul lui frate-său ameninţător. Şi a ajuns într-o vale, la poalele înverzite ale unui munte stîncos. Trăznetul, se vede, a desprins cîndva o bucată din trufia lui şi a trimis-o prin un loc deschis, tocmai acolo. El, trudit de atîta fugă, n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe dînsa şi a prins a plînge cu amărăciune, prins de mii de bănuieli şi gînduri. Şi a plîns şi a plîns, de nici mîncare nu i-a trebuit. Şi a plîns pînă s-a uscta şi inima în el şi, de multă jale s-a topit, de n-a rămas din el decît un izvoraş de lacrimi, ce curgea din stîncă. Şi a văzut Ion nebunia, însă în locul orbitoarei temeri de înşelăciune, veni alta mai omorîtoare, mustrarea de cuget, care nu-i dădu răgaz mult şi se luă cu femeia în urma lui frate-său, strigîndu-l prin păduri şi prăpăstii. - Măi Cucule ! Măi Cucule ! Vino acasă măi, că am greşit ! Se uitară în toate fîntîinile şi în toate iazurile zile şi nopţi, nedormiţi, l-au căutat mereu, pînă au dat de stînca cu izvorul de lacrimi. Aici, topiţi de oboseală, îşi puseră gurile arse de sete la crăpătura stîncii, însă cum sorbiră se şi prefăcură în două păsări sure. Şi atîta în sufletul lor erau de deznădăjduiţi, încît nu băgară de seamă schimbarea lor şi prinseră a colinda meleagurile şi pădurile şi atîta îl chemară şi-l îmbiară, că de la o vreme li se luară glasul şi nu mai puteau striga decît „Cucu ! Cucu !” şi aşa erau de zoriţi în căutarea lor, încît lăsau ouăle în cuibul altor păsări, să le clocească.

6

Page 7: Legende Despre Pasari

Oamenii, dintr-un început, s-au minunat de această pasăre şi neştiind cum îi zice, i-au pus porecla după strigătul ei: „cucul !” şi cucu a rămas pînă în ziua de azi.

Legenda cucului (II)

Zâce c-o fost odată, când o fost rău în lume, când erau oamenii sărmani şi n-aveau ce mânca, un om şi femeia lui. Femeia o născut doi gemeni. Pă unu l-o botezat Cucu şi pă celălalt Ştefan. Amu, fiind mare sărăcie şi-or zâs: - Doamne, cum ne-om creşte pruncii aiştea, ce le-om da şi mânci ?! I-o crescut cum o putut şi când or fost mai mărişori le-o fost şi mai rău. Atunci or zâs pruncii cătă părinţi: - Ne-aţi crescut pân´aci, amu merem în lume şi ne cotăm mâncare că aci murim dă foame. Maica le-o zâs: - Doamne, cum îţi mere în lume că v-am crescut aşe, ce ne-om face fără voi ? Da, dacă nu vă bănuiţi dă noi, mereţi ! Şi i-o blestemat maica lor să margă unu pă răsărit, altu pă scăpătat şi tăt să strâge unu după altu da´ şi nu să-ntâlnească numa la şapte ani odată. S-or dus pruncii aşe cum i-o blestemat maica lor. Aista care-i la noi dă cântă Cucu, îi Ştefan şi iel strâgă după frate-său, iară celălalt după scăpătat, pă nume Cucu, strâgă: Ştefan ! Ştefan ! după fratele lui care-i p-aci, pă la noi.

Legenda Cucului

Când o făcut Dumnezul lumea, adică cum o făcut... La cocostrârc i-o lăsat hornu dă la casă să-şi facă cuib – o fost aşe ba´samă – la rândunică i-o dat streşina, la raţă i-o dat balta, iar la ciocârlie i-o dat arătura. Ş-apoi o zâs cătă cuc şi-şi aleagă şi el una care-i place dintr-astea. Cucu o zâs că hornu nu-i bun că-l afumă, streşina-i pre întunecată, arătura-i tari, balta iară-i pre apătoasă.. Atunci o zâs cătă el Dumnezo: - Noa, tu ţi-i aleje indi ţi-a fi pă plac !

7

Page 8: Legende Despre Pasari

Şi-apu-aşe, ici, că d-atunci, nu mai ari cucu cuibu lui, ci să ouă în cuib undi-l prindi ou; acolo să ouă în cuib la pasărea aciie.

Legenda privighetorii

Fiind odată împăratul păsărilor foarte bine dispus şi voind să ştie care dintre supuşii şi supusele sale cântă mai frumos, mai plăcut şi mai fermecător, a dat porunca în întreaga sa împărăţie ca pe data să se adune la curtea împărătească cei mai vestiţi cântăreţi ca să-i cânte la masă.

Cum au auzit păsările de această poruncă împărătească, îndată s-au adunat toate la un loc, au ţinut şedinta întreolaltă şi au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanţi, pe care i-au trimis la curtea imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasarele: gangurul, mierla şi privighetoarea. Cele alese nu statura mult pe ginduri sa se sfatuiasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fiindca timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.

Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa şi mai frumoasa, fiind acoperit cu pene aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte, ba nu numai ca-l lasara, ci inca şi el singur se puse in fruntea celorlalte doua şi nici pe una n-o lasa defel sa mearga inaintea lui.

Mierla merse in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca şi penele gangurului, şi imbracamintea neagra şi stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.

Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura şi avind imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma şi mergea cu capul plecat şi umilita spre curtea imparatului.

Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca şi intra inauntru, imparatul, vazindu-l ca e asa de frumos impodobit şi are o statura foarte atragatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa cinte.

Gangurul, plin de fala, incepu a cinta. Imparatul fu foarte multumit cu cintecul lui si-l lauda. Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu şi pe aceasta, indata ii intinse şi ei un scaun poftind-o sa saza langa masa şi sa cinte.Incepind a cinta, mierla impresiona mult mai placut şi cinta mult mai frumos decat gangurul.

8

Page 9: Legende Despre Pasari

La urma sosi şi privighetoarea şi se pleca plina de umilinta pana la pamint dinaintea imparatului. Vazind-o ca e asa de mica, de prizarita, umilita şi nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la curtea lui şi de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa s-o pofteasca sa saza, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care intrasera inaintea ei.

- Apoi, de, inaltate imparate,- zise privighetoarea de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru , sa nu va fie cu suparare şi cu banat, sunt aleasa şi trimisa de catre neamurile mele la inaltimea voastra ca şi eu sa va cint un cintec.

- Cinta-mi, dara – zise imparatul zimbind -, sa te vad şi pe tine ce poti.Privighetoarea, necutezind macar sa-si indrepte privirile spre imparat, isi drese mai intii glasul şi apoi incepu a cinta, dar colea, cum stie ea sa cinte, nu cum cintara celelalte…Imparatul, cand o auzi cintind, ramase uimit de frumusetea cintecului ei. Un glas asa de duios, dulce, placut şi fermecator n-a mai fost auzit de cand s-a trezit pe lume. Privighetoarea, prin cintecul ei, a bagat sub covata pe ceilalti doi cintareti de mai inainte. şi dupa ce a sfirsit ea acuma de cintat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse pe dinsa in locul gangurului, in fruntea mesei, dindu-i totdeodata şi prima”, adica darul cel mai mare, mai frumos şi mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cintaret; iar dupa ce s-a sfirsit acuma masa, dupa ce toti oaspetii, citi au fost la acea masa poftiti, s-au sculat de la dinsa, ea a fost aceea care a pornit prima in fruntea celorlalti doi cintareti, macar ca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului şi a mierlei.

Mierla, care cintase ceva mai frumos decat gangurul, sa dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu toata stamba lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbracamintei sale, ramase indarat si, iesind umilit şi rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din urma.

Si de atunci apoi, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cinte la masa, a ramas privighetoarea cea mai renumita şi mai maiastra cintareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cintatoare trebuie sa-si plece capul şi sa se inchine inaintea ei.

de Vasile Alecsandri

9

Page 10: Legende Despre Pasari

Legenda ciocarliei

Din vremuri de demult n-a fost fată mai frumoasă ca Lia, fată de împărat. Faţa ei albă, ochii albaştri şi părul bălai, frumuseţea trupului ei acoperit de haine scumpe, fermecau inimile tuturor celor care o priveau.

Despre frumuseţea Liei s-a dus vestea în lumea întreagă. De peste nouă mări şi ţări au venit să o peţească feciori de împăraţi, mândri şi viteji. Au venit împăratul Roşu şi Alb împărat şi Peneş împăratul şi alţii, mulţi ca frunza şi ca iarba. Lia, însă, nu îl voia pe niciunul dintre ei.

Lia privea mereu cu drag la Soare şi mereu avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu ştia de ce , din cauza luminii Soarelui sau din cauza vreunui dor ascuns. Nu-i cunoştea nimeni taina, nici cerul, nici pământul, doar umbra ei ştia.

Când frumoasa fată de împărat îi spunea Soarelui că e singura ei dorinţă, că vrea să îl întâlnească şi să-i fie mireasă, umbra ei suspina şi îi spunea că îşi caută singură pierzania. Lia răspundea că nu îi pasă, că va umbla zi şi noapte până îşi va găsi iubitul. Umbra zicea că nu e bine, dar că o va însoţi oriunde se va duce.

Într-o dimineaţă Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca vântul şi ca gândul şi porni la drum. Merseră pe sub soare, merseră pe sub stele, străbătură codri şi poiene, trecură peste râuri, până când ajunseră la malul mării.

Lia privi cu dor spre insula pe care se afla palatul Soarelui şi se plânse umbrei că Graur nu poate să meargă şi pe pământ şi pe apă. Calul spuse că el nu poate să meargă pe apă, dar poate fratele lui, cel născut în valurile mării. Necheză cu putere şi din valuri ieşi un cal cu solzi argintii pe spate şi copite făcute pentru a înota. Lia sări pe calul mării şi porni pe ape, lăsând pe mal umbra şi pe Graur.

10

Page 11: Legende Despre Pasari

Ajunse Lia pe insulă şi porni către palatul minunat. Se îmbrăcase ea la plecare în haine de fecior, dar mersul ei o arăta că e fată.

La palat îi ieşi în cale mama Soarelui. Era oarbă, de la atâta privit al strălucirii Soarelui. Soarta ei era să mai vadă numai atunci când fiul ei ar fi întâlnit iubirea. Întrebă drumeţul dacă e fecior sau fată şi-i spuse că, dacă e fată, precum se aude pasul, să plece iute de acolo.

Când Lia nu ştia ce să facă, iată că apăru Soarele. O zări pe Lia, îi ură bun venit. Fata răspunse cu vorbă duioasă şi îşi zâmbiră dulce unul altuia. Mama Soarelui simţi şi hotărî să afle de e fecior sau fată. Avea să presare flori albe în patul drumeţului, la noapte. Dacă dimineaţă vor fi veştede, înseamnă că e bărbat, dacă vor fi mai înflorite, e fată.

Cei doi iubiţi petrecură în alinturi toată noaptea. Dimineaţa, mama Soarelui văzu florile înflorite, căci vederea îi revenise ca prin farmec,  şi înţelese că oaspetele e fată. Privi pe cer şi îşi văzu fiul cu iubita la pieptul lui. Uitase de toate, chiar şi să ţină seama razelor de foc, iar lumea întreagă era cuprinsă de flăcări arzătoare.

Mama o blestemă pe Lia şi căzu moartă la pământ. Blestemul urcă până la cer şi Lia se prăvăli şi ea din ceruri, prefăcându-se în mica ciocârlie, pasărea care se înalţă mereu către Soare, cântându-i primăvara cântece de dor. Aşa spune legenda ciocârliei.

Legenda Lebedei

Odată, demult, demult, trăia într-un sat dintr-o ţară îndepărtată, o femeie săracă şi văduvă, care avea doar o fetiţă mică, dar cuminte şi foarte frumoasă. Lebăda, căci aşa se numea fetiţa, în timp ce creştea, se făcea tot mai cuminte şi frumoasă, încît întreg satul o lăuda şi o da pildă celorlalţi copii iar cînd împlini vîrsta de şapte ani, mamă-sa o trimise la şcoală, unde ea învăţa de minune. În sfîrşit era o comoară de fată. Tocmai în anul cînd Lebăda isprăvi şcoala, se întîmplă ca mamă-sa să se îmbolnăvească greu şi să moară.

11

Page 12: Legende Despre Pasari

Sărmana fată, rămasă singură, fără nici un sprijin şi fără nici o mîngîiere, fu luată de un om mai cu stare, ca s-o crească; dar degeaba. Nu mai avea mîngîierea de mamă şi apoi copiii acestuia o sîcîiau. Într-una din zile, ea se hotărî să plece în lume, că poate va găsi un loc mai bun. Zis şi făcut. Pîndi pînă ce toţi ai casei erau duşi după treburi, se furişă prin fundul grădinii şi cînd ajunse la drumul mare, o luă la fugă, pînă ce ieşi afară din sat. Era o zi caldă de vară. Lebăda mergea pe drumul prăfuit, gîndindu-se cum alţi copii stau fără grije la casele părinţilor lor, pe cînd ea trebuie să rătăcească cine ştie cît, pînă cînd va găsi un adăpost. La joc nici nu se mai gîndea. Nu după mult timp, zări o pădure prin care trebuia să treacă. Ajunsă acolo, ea se aşeză pe iarbă, să se răcorească, iar mai tîrziu se afundă printre copaci, să caute flori şi fructe de pădure. Dar, deodată băgă de seamă că se însera. Un fior îi străbătu toi corpul. Ce să facă ? Nu mai găsea drumul şi apoi unde să se ducă noaptea ? Întunericul se cobora din ce în ce şi odată cu dînsul, nori groşi şi negri prevesteau sosirea unei furtuni.Lebăda, speriată, începu să alerge încoace şi încolo, spre a găsi drumul, dar vai ! rătăcise de-a binelea. Deodată, un fulger roşu brăzdă cerul. Urmă un bubuit puternic şi un vînt vijelios începu să bată cu furie. Furtuna sosise. Sărmana fată, plîngînd şi tremurînd de spaimă, se adăposti lîngă un arbore gros, ascunzîndu-şi faţa în mîini, spre a nu mai vedea nimic în prejurul ei. În curînd îi veni în minte cum mamă-sa o învăţase, ca în timp de furtună să zică: „Tatăl nostru”. Repede se ridică în picioare şi, cu mîinile împreunate, şopti printre lacrămi rugăciunea. Dumnezeu, care întotdeauna ascultă ruga copiilor cuminţi îi veni în ajutor. Ca prin minune furtuna încetă iar fata văzu aproape de ea o femeie nespus de frumoasă, îmbrăcată cu o haină luminoasă iar în picioare purta pantofi ţesuţi din fir de aur, cu cîte o stea pe vîrful fiecăruia. Părul său auriu, asemănător cu razele de soare, se revărsa în valuri bogate pe spate şi peste umeri iar copacii îşi plecau crengile pînă la pămînt, ca şi cum i s-ar fi închinat. - Fetiţa mea - îi spuse minunata făptură - eu sînt Zîna-Zorilor şi auzindu-ţi rugăciunea, am venit să te iau cu mine; ştiu că eşti orfană şi nu ai pe nimeni de aceea vei merge la palatul meu, unde vei trăi în cea mai mare fericire.

12

Page 13: Legende Despre Pasari

Fata uimită şi de vederea zînei, şi de norocul ce-o aştepta, nu putu mai mult decît să-i mulţumească. Ca de o putere nevăzută se pomeni ridicată în sus şi se văzu plutind pe deasupra munţilor, cîmpiilor, satelor şi oraşelor pînă ce se lăsară departe, departe, la porţile unui minunat palat de cristal, care avea douăsprezece turnuri de aur şi în vîrful fiecărui turn strălucea cîte un luceafăr. Era palatul zînei. Îndată aci, Lebăda fu îmbrăcată cu veşminte scumpe şi i se dădu serviciul de supraveghetoare a personalului palatului, care era compus din felurite păsări şi animale. Trecînd un timp oarecare de viaţă îmbelşugată, Lebăda se schimbă cu totul de cum fusese şi-n loc de fată smerită, cuminte şi miloasă, deveni mîndră şi începu să persecute bietele păsări şi animale, ba pe care i se părea că nu-i intră în voie, le biciuia şi nu le da de mîncare. Răbdară bietele fiinţe o bucată de vreme dar cînd văzură că nu mai e chip de scăpare, se adunară în ascuns, ca să se sfătuiască cum să scape de pacoste. În sfîrşit, după multă trudă, se găsi tocmai o cioară zburlită, care să vină într-ajutor. Păşi în faţa tuturor şi zise: - Eu am găsit gîndul cel mai bun de scăpare şi tot eu îl voi duce la îndeplinire. Şi, după ce le spuse gîndul său, toate lighioanele începură să sară de bucurie, încît ridicară un nor de praf şi fulgi, de se speriară şi ele. Într-o seară pe cînd Lebăda se plimba pe aleile grădinii, cioara cu pricina îi ieşi în cale şi după ce se tăvăli de mai multe ori pe jos, ca semn de plecăciune, zise: - Dragă fată, fie-mi iertat că îndrăznesc dar mai toate lighioanele ne-am hotărît să te alegem ca stăpîna noastră. Lebăda, mirată de cele auzite, răspunse: - Dar cum se poate una ca asta ? Nu aveţi de stăpînă pe zînă ? Şi apoi, cum pot eu să-i iau locul ? - Îţi voi spune eu cum - zise cioara - numai dacă vrei. Lebăda căreia îi convenea de minune aceasta, răspunse: - Bine, vreau, numai spune-mi cum să fac. Atunci cioara urmă: - Fură cheia de argint de la palatul zînei, du-te în turnul cel mai înalt, deschide uşa de acolo şi intră. Vei vedea o baie de aur plină cu lapte şi, dacă tu te vei scălda în ea, vei deveni ca zîna, iar dînsa nu va mai avea nici o putere.

13

Page 14: Legende Despre Pasari

Lebăda, ispitită şi mîndră că va deveni zînă, se duse repede, fură cheia şi intră în camera de baie a zînei. Dar n-apucă să se înmoaie bine în baie, că se întîmplă ceva ciudat. Văzu cu groază cum tot trupul i se acoperi cu pene albe, cum mîinile i se prefăcură în aripi, picioarele în labe ca de gîscă iar capul i se prefăcu în cioc. Vru să ţipe, dar glasul îi era piţigăiat. Înţelegînd că a fost pedepsită de Dumnezeu pentru mîndria şi nesocotinţa ei, ieşi cum putu şi îşi luă zborul pînă se lasă pe un lac... Şi de atunci, pluteşte mereu pe ape, căindu-se de greşeala pe care a făcut-o...

Pasarea de foc – binecuvantare şi blestem

 

Una dintre cele mai frumoase creaturi din mitologie este pasarea de foc, o faptura maiastra, din tinuturi indepartate. Se presupune ca pentru cel care o prinde, pasarea de foc poate fi atat o binecuvantare, cat şi un blestem. De ce? Veti afla in randurile urmatoare.

Phoenix sau pasarea de foc

Pasarea de foc este cunoscuta mai mult sub numele de pasarea phoenix, sau pur şi simplu phoenix. In ceea ce priveste radacinile mitologice ale acestei fapturi miraculaose, pot fi spuse foarte multe lucruri, deoarece pasarea de foc nu apare intr-o singura cultura, ci apare in mitologia slava, greaca, egipteana şi americana. Se presupune ca prima atestare a acestei pasari de foc apare in "Cartea tibetana a mortilor”, fiind identificata cu soarele şi inclusiv cu zeul egiptean al Soarelui – Ra. Grecii au descris pasarea de foc drept un paun sau un

14

Page 15: Legende Despre Pasari

vultur, şi i-au pus numele "phoenix”, care desemenaza culoarea rosu-purpuriu. Legenda din mitologia greaca spune ca in zorii zilei phoenixul se scalda in apa iar Helios, zeul soarelui, se opreste (simbol pentru rasaritul soarelui) pentru a-i asculta fermecatorul cantec.

Legenda Ghiocelului (I)

Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, le-a colorat frumos. Când a făcut zăpada, i-a zis: „Pentru că tu umbli peste tot, să-ți cauți singură culoarea ce-ți place”.

Zăpada s-a dus mai întâi la iarbă:

-„Dă-mi și mie din culoarea ta verde atât de frumoasă!”.

Iarba a refuzat-o.

A rugat atunci macul să-i dea culoarea roșie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea-soarelui să-i dea culoarea galbenă. Nici una nu asculta rugămintea zăpezii. Tristă și amărâta, aceasta ajunge în dreptul ghiocelului, căruia ii spune și lui necazul:

-„Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă și-și bat joc de mine!”.

Înduioșat de soarta zăpezii, ghiocelul i-a spus:

-„Dacă-ți place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine”.

Zăpada primi cu bucurie darul ghiocelului.

15

Page 16: Legende Despre Pasari

De atunci, ea poarta veșmântul alb ca al ghiocelului. Drept recunoștință, zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară de cum începe să se arate primăvara.

Legenda Ghiocelului (II)

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și  tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!

- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh.

Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure:

- Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?

- Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.

- Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.

- Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?

Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva.

Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei.

16

Page 17: Legende Despre Pasari

Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa:

- Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?

- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos.

- Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare.

- Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara! Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

Legenda florii "Nu mă uita"

Cînd bunul Dumnezeu dădu viaţă florilor, tot florăretul stătea voios şi se uita la picioruşele subţirele, pe care totuşi se ţinea atît de bine. Apoi florile priviră frunzişurile lor verzi, atît de gingaşe şi atît de împodobitoare şi şi le legănau încet în răcoarea dimineţii, ca pe nişte aripi uşurele. Cea mai mare bucurie le făcu însă coroniţa mîndră, pe care o aşezase Dumnezeu în capul fiecărei flori; unele aveau cunună albă, altele albastră, altele roşie sau galbenă. În cele din urmă, fiecare floare capătă

17

Page 18: Legende Despre Pasari

şi un nume şi i se hotărî şi locul unde să crească şi să înflorească totdeauna. Atunci florile se împrăştiară care încotro şi se bucurau foarte de rochiţele lor mîndre, colorate şi de numele pe care îl căpătaseră. Unele se duseră în grădină sau în luncă; altele se aşezară pe cîmp. Multe se adînciră în pădure ori se urcară pe dealuri şi pe înălţimile munţilor. Aşa fiecare floare îşi alese un locuşor potrivit; şi acolo înflorea voioasă, sub razele calde ale soarelui. Numai o floricea mărunţică şi gingaşă, cu petalele albastre ca cerul, stătea tristă la marginea unei ape şi plîngea, fiindcă îşi uitase numele. Pe înserate, cînd Domnul trecu peste văi şi dealuri, pentru a vedea cum le mai merge florilor, ajunse şi la locul lîngă care se tînguia floricica albăstrie. - De ce plîngi ? - o întrebă Ziditorul-Lumii. Floricica povesti cît de bucuroasă era de rochiţa ei frumoasă dar că s-a jucat cu undele apei şi şi-a uitat numele. Dumnezeu îi spuse: - Floricico, de ce n-ai venit la mine ? Eu ştiu numele tuturor florilor. Ca să nu mai uiţi nici de mine, nici numele tău, să-ţi zici de acum încolo „„nu-mă-uita”. Şi aşa a rămas.

Povestea vinului şi a lui Februar cel chefliu

Anul, un moş bătrân, avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: „Ianuar”, „Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via. Vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea.

18

Page 19: Legende Despre Pasari

Bun şi făcut! Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat.

Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus cana. Oameni cuminţi. Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus cana jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea.

Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face”. Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste şi el vinul. Suceşte de cană, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar” mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.

Mărgăritărelul

- Frunză verde sălcioară, Măriucă, Mărioară, Ce porţi tu la inimioară ? - Mărgărit şi tămăioară. - Dă-i şi neicăi mărgărit, Ca să-i treacă de iubit. Că dragostea de la tine, Mi-a luat mintea, vai de mine ! Fost-a fost în vremea de demult, de cînd nici bunica bunicii nu-şi amintea, într-o ţară nu departe, un împărat, om cumsecade. Era bătrîn, văduv şi avea o fată cuminte şi frumoasă, care însemna căldura bătrînelor lui zile. Căci era foarte amărît, sărmanul bătrîn. Nu-i era lui de-ajuns că trebuia să se împotrivească boierilor, cari aveau obiceiul de-a năpăstui mulţimea dar mai avea de luptat şi cu un împărat

19

Page 20: Legende Despre Pasari

vecin, lacom şi hrăpăreţ, care mai în fiecare an îi călca hotarele împărăţiei cu foc şi cu sabie. Fata îşi împărţea iubirea între tatăl cel bătrân şi logodnicul său, fiul unui împărat vecin. Nu mai era mult pînă în ziua nunţii, cînd sosi vestea că hrăpăreţul vecin iar călcase hotarele împărăţiei şi era mînia lui Dumnezeu pe unde ajungea cu ostile lui; fugeau sărmanii oameni, lăsîndu-şi avutul în mîna vrăjmaşilor şi se ascundeau şi-n păduri şi prin creierii munţilor. Aflînd bătrînul împărat toate astea, lăsă pregătirile de nuntă baltă şi plecă să mîntuie ţara de vrăjmaşi. Logodnicul fiicei sale porni şi el ca să-i fie de ajutor împăratului şi, cînd plecă, dete fetei un şirag de mărgăritare, ca să-l poarte zi şi noapte la gît, şi neîncetat să-şi amintească de iubitul ei pornit la luptă. Dar soarta voi ca împăratul să fie bătut de vrăjmaşul său, ostile risipite iar el şi logodnicul fiicei sale fură ucişi în luptă. Învingătorul străbătu ţara în lung şi în lat, tăind şi spînzurînd şi fără multă greutate luă şi cetatea unde erau palatele împărăteşti. În timpul acesta, fata împăratului plîngea şi ziua şi noaptea de cînd auzise că tatăl său şi logodnicul pieriseră în bătaie şi s-ascunsese sărmănica deoparte, într-una din cămările mai dosnice ale palatelor împărăteşti. Acolo fu ea găsită de învingătorul vrăjmaş, înmărmurită de groază şi de durere. Cînd o văzu atît de tînără şi de frumoasă, se îndrăgi de ea, se hotărî să-i cruţe viaţa şi s-o ducă în ţara lui. După ce lăsă un dregător peste împărăţia cucerită, porni cu oştile sale înapoi, ducînd cu sine, pe lîngă prăzi nenumărate, şi pe fiica împăratului ucis. Dar pînă la curţile lui împărăteşti, era cale lungă şi grea. Zilele urîte de toamnă începuseră. Noaptea poposeau unde-i apuca vremea; ba într-un sat, ba într-o pădure, ba pe marginea vreunei ape. Fata de împărat, cît ţinu drumul, nu făcu alta decît plînse şi sărută din vreme în vreme şiragul de mărgăritare, ce i-l dase logodnicul ei.Într-o noapte, se opriră la marginea unei ape şi aşezară corturile în cîmp. Cortul împăratului nu era departe de al fetei, care era la cîţiva paşi de apă. De-a tot lungul drumului, împăratul nu putuse scoate nici un cuvînt din gura ei şi venise hotărît în astă seară, ca s-o facă cu orice preţ să vorbească. Ea că nici nu se uita la el, doar plîngea şi săruta cu patimă mărgăritarele.

20

Page 21: Legende Despre Pasari

- De la cine ai acel şirag ? întrebă el îmblînzindu-şi glasul cît putu mai mult. - Văd că-l tot săruţi şi plîngi într-una... Ea se uită lung, lung, la el şi apoi zise: - De la logodnicul meu iubit, pre care l-ai ucis tu, fiară fără inimă ! Împăratul se înfurie, se repezi la ea, îi smulse şiragul de la gît, l-aruncă afară din cort şi-l calcă cu picioarele, pînă nu mai rămase nici un bob nezdrobit. Apoi după ce se răsti la fată, zicîndu-i: - Te-oi face eu să-l uiţi, nu avea teamă, pui de năpîrcă - se duse spumînd de mînie în cortul lui şi se dete somnului. Fata rămase înlemnită locului de spaimă; nici puterea de a mai plînge n-o avea, ci doar sta cu privirile înţepenite pre sfărmăturile mărgăritarelor, cari luceau la lumina lunii, printre firele de iarbă uscată. A stat ea multă vreme aşa; apoi s-a sculat şi a prins a căuta, doar de a mai găsi măcar o boabă întreagă, numai una; însă vai, cîinosul de împărat le sfărmase pre toate, pînă la una... Atuncia porni fata din nou a plînge, cugetînd la soarta ei nenorocită. Şi a udat cu lacrămile ei fiecare sfărmătură de mărgăritar. Începuse a miji de ziuă şi paznicii care o păzeau, trudiţi, adormiseră. Ea se strecură uşor pînă aproape de malul apei şi, fără să mai stea mult la gînduri, se azvîrli în valurile care curgeau la vale şi pieri în adîncimi. A doua zi, cînd se sculară, n-o mai aflară nici în cortul ei, nici nicăieri. Împăratul se mînie, ucise pe paznicii cari nu-şi făcuseră datoria şi căută s-o mai afle prin împrejurimi. Una din roabe găsi pe mal vălul cu care fata-şi acoperea faţa, ceea ce le dovedi că ea s-a înecat. Trupul ei nu fu găsit şi împăratul porni amărît spre împărăţia lui. Iar în primăvară, în locul acela unde şiragul de mărgăritare fusese sfărmat, locul unde fata de împărat îşi plînsese nenorocirea, răsărit-au flori mîndre şi frumoase, cărora românii noştri le zic pînă în ziua de azi, mărgăritărel iar alţii lăcrămioare.

Lăcrimioara (Lăcrămioara)

A fost odată, ca ş-altă dată, un băiat orfan de tată. Mama lui era aşa de săracă, că n-avea nici după ce să bea apă. Şi băiatul cela tot păzind oi, de mic, la unul, al altul, a ajuns cioban la împărat, cînd s-a fost făcut mare. El păştea oile împărăteşti prin păduri şi avea de ajutor pe alt băiat. De mic copil, orfanul cela, cum a intrat la oi, a învăţat să cînte din fluier, pe

21

Page 22: Legende Despre Pasari

care îl purta ca mare lucru la brîu, ori în traista cu demîncare. Şi cînta prin văi, cînta prin păduri şi toată ziua numai cînta. Aşa, cînd s-a făcut mare, cînta de rupea pămîntul şi aşa de frumos, că altfel nu mai avea chip. Oricine-l asculta, chiar şi toată firea încunjurătoare, era vrăjit. Oile lui îi cunoşteau cîntecul. De aceea, cînd ele se rătăceau prin păduri şi-l auzeau cîntînd din fluier, ori din ciumpei, cîte o doină ca acelea, care prin viersul ei plin de jale te înduioşează, toate veneau în jurul lui. Purtînd el oile prin singurătatea pădurilor, găsea minunate şi frumoase flori, cari creşteau singure, de la sine, fără a le sămăna ori îngriji cineva. El le lua în mînă, le mirosea şi le făcea frumoase bucheţele, de-ţi luau ochii, nu altă. Cu freamătul frunzelor copacilor pădurii, cu mireazma florilor sălbatice şi cu vraja fluierului fermecat, el îşi torcea din caierul vieţii lui şi era cel mai fericit muritor din lume. Împăratul din ţara aceea avea o singură fată, cu obrajii roşii ca sîngele, albă ca omătul şi frumoasă, frumoasă fără seamăn; împăratului şi împărătesii le era tare dragă, nu că doar era odrasla lor, ci pentru că bunul Dumnezeu o hărăzise cu aşa frumos dar. Pe cînd împărăteasa era însărcinată cu dînsa, o femeie i-a adus plocon frumoase flori sălbatice, din pădure. Ea le-a primit şi le-a mirosit. De aceea, fata de împărat, după naştere şi dacă s-a văzut mai mare, o început să-şi arate mare dragoste pentru flori şi mai ales cele sălbatice. Făcîndu-se fata mare, odată fiind singură acasă, a găsit vremea potrivită să se ducă după flori în pădure, primăvara. Şi asta pentru că ei nu-i plăceau florile din grădina împărătească, atît de mîndre şi de îngrijite, ci-i plăceau florile sălbatice, nesămănate şi neîngrijite de mînă de om, ci de la sine. Acestea din urmă, îi era sufletul curat şi inima ei. Ducîndu-se singură prin pădure, după flori, fără nici o teamă, că avea sufletul curat, şi depărtîndu-se prea mult de părintescul cămin, a ajuns într-un luminiş mare ca acela, cît videai roată cu ochii. Acolo era ciobanul împăratului, cu oile. Chiar atunci, el cînta din fluierul fermecat cu atîta foc, cu atîta frumuseţă şi duioşie, că cine-l auzea, rămînea vrăjit. Plăcîndu-i cîntecul, a stat în loc, nevroind să-i turbure adînca lui linişte şi bucurie. Cînd a văzut-o el, n-a mai cîntat. S-a dus la dînsa, că o cunoştea de domniţă şi i s-a închinat pînă la pămînt, răspectînd-o atît, cumu-i bine şi frumos şi cum trebuie să facă cel mai mic înaintea celui mai mare. - Măi ciobane - i-a zis ea - tu trebuie să ştii unde-s florile mai frumoase !

22

Page 23: Legende Despre Pasari

- Dă, ştiu măria-ta. Florile frumoase sînt departe, departe, şi-i tare greu de dus la ele, pentru că trebuie să treci prin tufişuri, spini şi mărăcini. - Cum a fi, cum n-a fi, eu vreau să mă duc acolo după dînsele. - Mă duc eu, măria-ta, şi-ţi aduc. - Nu, asta nu se poate, pentru că doresc să mi le culeg eu, cu mîna mea. Mergem amîndoi. El s-a supus, pentru că avea de-a face cu fata împăratului. Au plecat amîndoi după flori. Ciobanul mergea înainte şi domniţa după dînsul şi-i făcea loc prin tufişuri, spini şi mărăcini mari, deşi şi înţepători. Au mers, cît vor fi mers, prea greu şi au ajuns într-un luminiş, în inima pădurii. Pînă să ajungă acolo, hainele frumoasei domniţe s-au făcut ferfeniţă, iar din mîini îi picura sînge, din pricina spinilor. În poiana aceea erau florile de pe lume, nesămănate de mîna omului, ci de la sine şi neîngrijite de nimene. Ele aveau atîta măreţie şi mireazmă, că-ţi zdrobeau sufletul şi-ţi furau inima. Era un adevărat rai pămîntesc. Atunci domniţa a cules cu mîna ei un braţ mare de flori, cît putea duce pentru casă şi a plecat înapoi spre oi, cu dorul ca după asta, să mai vie singură la flori. După oarecare drum, domniţa văzu că jumătate din florile ei rămăseseră prin tufişuri, spini şi mărăcini. Atunci ea le dete pe cele rămase ciobanului, care le duse în braţe pînă la oi, pe care în lipsa lui le păzea ajutorul său. Cum au ajuns ei la oi, ciobanul dădu toate florile din braţ domniţei. - Nu mi le-ai dat toate - a zis ea. - Ba da, măria-ta, uită-te că nu mai am nici una, de leac măcar. - Nu-i adevărat. Mai ai una, pe care nu vrai să mi-o dai. - Da n-am nimic, măria-ta. - Nu, ai... Îi în traista ta. Îţi poruncesc s-o cauţi acolo, că o găseşti, şi mi-o dă, că altfel nu se poate. Şi cu greu a căutat ciobanul în traista lui, că nu vroia să-i vadă domniţa taina lui şi a traistei: un dărăb de mămăligă crudă, nesărată şi afumată, de trei zile, acră şi aceea, o ceapă, două şi puţină sare, avere de om sărac. - Da asta ce-i - zise domniţa arătîndu-i fluierul fermecat. - Pe el îl caut. De acum e al meu şi ţi-l iau. Ciobanul i l-a dat cu inima ruptă, neavînd încotro, că doar era fata împăratului. Dar cum i-a luat fluierul, din ochii cari nu lăcrămaseră niciodată pînă atunci ca băiat sărac, au început să picure lacrimi multe, multe. Ele îi brăzdau faţa, cădeau pe iarbă jos, la pămînt şi din ele se

23

Page 24: Legende Despre Pasari

făceau, minunea minunilor, nevăzută, neauzită, de la începutul lumii şi pînă atunci şi nici de atunci încoace, frumoase floricele albe. Din multele, fierbinţile şi dureroasele lacrimi ale ciobanului, s-au făcut minunatele, gingaşele şi drăgălaşele floricele, puzderie aşa de mare, şi arzătoare durere a avut el pentru pierderea fluierului fermecat. Pe urmă, fata de împărat a cules mai multe bucheţele de floricele de acelea, le-a dus acasă şi a povestit minunea ce văzuse, iar ciobanul s-a dus, s-au tot dus în toată lumea şi nu s-a mai întors la oi, pentru năcazul fluierului care-i era sufletul şi inima lui. De atunci a rămas în lume floricele albe, al căror drum a fost prin tufişuri, spini şi mărăcini. Florile cele mai frumoase sînt din lăcrămi. De aceea s-au numit „lăcrămioare”.

24


Recommended