LEGAŢI LA ŞIRETURI MERGEAM CU OCHII ÎNCHIŞI URMÂND UN ŞIR DE

PIETRICELE

- SAU CUM SĂ ÎNVEŢI A VEDEA ÎN INTERIORUL UNUI MUNTE -

(Jurnalul Şcolii de Vară de la Făgăraş Sâmbăta de Sus, ediţia a II-a, 25 iunie - 3 iulie 2009)

Celor care au fost la Şcoala de vară...

Joi, 25 iunie 2009 - ziua 1 - pufăind prin tunel vorbe, vedem noi oameni

... deja m-am trezit. Încerc să mă adun pe marginea patului. Dimineaţa mi se scurge pe

geam, iar turnul de paraşutism din depărtare începe să se dezambiguizeze. Afară parcă cineva ar

regla un lampadar cu halogen din butonul lui circular, rotindu-l din punctul în care face „pac” până

la capăt, în locul în care îţi spune „gata, am ajuns la maxim”. Covorul aspru îmi transmite faptul că

sunt încă în cameră, aşa că mă decid să ies. Geamul uşii de la baie se luminează, porneşte odată cu

ea şi se rabatează în stânga, în timp ce ochii mi se întredeschid, protestând faţă de asaltul dimineţii

lansat pe fereastră. Mă spăl pe dinţi. Îmi părăsesc „camera de trezit” şi parcurg uşor târşâit holul

până la bucătăria răcoroasă, unde mă aşteaptă compotul într-o cană. E vişiniu, şi se potriveşte cu

cana albastră. Mănânc puţin dar suficient cât să-mi ajungă pe o măsea. Îmi iau Metoclopramidul ca

să nu am probleme pe drum. „Prietenii ştiu de ceeee...” Mă transport încet înapoi în cameră de unde

obţin schimburi pentru drum. Tricou, blugi, şosete. În timp ce mă pieptăn am senzaţia că am uitat

ceva. Drumul înapoi pe hol îmi determină temerile să dispară. E dimineaţă. Şi e joi. E acea joi. Au

trecut 10 zile de la data în care am pus punct clasei a XI-a. Gresia neagră îmi alunecă sub privire.

Tata apare din stânga ieşind din sufragerie. Nu mă abat de la drum. Parţial adormit, mă încalţ. Mă

simt ciudat, pentru că nu am senzaţia pe care o am în general atunci când plec undeva pentru mai

mult timp. Mă „încing” cu desaga (rucsacul), chimirul (mini-tolba verde cu acte) şi daghereotipul

portabil (aparatul foto). Am înnegurat-o pe mama de la prima oră, aşa că nu ştiu exact cum să-mi

iau „la revedere”. Cu puţin noroc izbutesc să o fac într-o manieră bună. Chitara o apuc cu mâna

dreaptă, şi păşesc pragul. Mozaic gri, lumină de neon, rece. Hol. Mama mă conduce melancolică

din priviri. Îi fac încurcat cu mâna şi schiţez un zâmbet. Împreună cu tata mă urc în liftul din

dreapta. Intră întâi geamantanul (sau conform noilor împrumuturi din engleză „troller”), tata,

chitara, eu. Uşile glisează la locul lor, apasă contactele din tavan, apăs butonul pentru parter, cabina

se smuceşte uşor, lumina ferestrelor corespondente fiecărui etaj încep să se perinde prin

decupăturile circulare ale uşilor împărţite în mai multe romburi, dispar pentru câteva secunde, atât

cât durează să trecem de mezanin, şi, în fine, cu o nouă smucitură şi o uşoară planare pe şinele de

1

ghidare ale cabinei, ne oprim. Ieşim în ordine inversă. Stânga ne ghidează spre uşa albă. Încă o uşă

albă... Aerul de dimineaţă. Corcoduşele au început să se pârguiască. Atmosfera încă îşi înghite

gălbenuşul. Lumina e încă nehotărâtă. Palidă. Timidă. O luăm la stânga, înspre refugiul de tramvai.

Zebra ne arată drumul spre staţia pavată cu dale în formă de „I”, cu băncuţe şi copaci pe margine.

Pavajul e spart în două locuri, ca şi când cineva maaaaare maaare ar fi călcat pe ele. Tata îmi

explică scurt dar concis, că de vină este cisterna cu apă care vine în fiecare dimineaţă să ude florile,

şi care, pentru a-şi duce sarcina la îndeplinire, urcă pe trotuar. Tramvaiul nu se vede. Soarele bate

oranj peste noi şi lasă umbre violet. Mai sunt două persoane cu noi pe refugiu. Verdeaţa creşte

nestingherită printre pietrele de pe jos. Tramvaiul intră în staţie. Urcăm treptele şi ne aciuăm exact

în faţa scărilor, unde ne sprijinim cu faţa înspre fereastră, de bara de aceeaşi culoare cu lumina de

afară. Stau pe loc, în timp ce peisajul ia tramvaiul în sensul invers celui în care merg. Din când în

când, opreşte în câte o staţie; atunci pot să-mi odihnesc privirea.

Deodată totul scade, în timp ce eu mă înalţ pe şinele ce urcă podul de la Piaţa Bucur Obor.

Tata a sugerat să mergem până aici, ca să ne fie mai uşor cu bagajele la metrou. Intrarea în staţie,

proaspăt renovată, cu treptele ei de granit şlefuit, îmi aduce aminte de staţiile de metrou vieneze.

Îndoim genunchii în jos pe scări, tata uşor aplecat în lateral, sub greutatea troller-ului. Peron. În

depărtare, metroul îşi proiectează luminile pe zidurile tunelului. Intră în staţie. Urcăm. Lumea e cam

în aceeaşi cantitate şi ocupă cam acelaşi volum ca de obicei. Sunt undeva la mijlocul culoarului,

baricadat pe toate părţile de călători. Timp de două staţii stau cu spatele la tata, dar după ce vagonul

ia o gură de aer, odată ce o cantitate semnificativă de oameni coboară la Piaţa Victoriei, reuşesc să

mă întorc, şi îl surprind zâmbindu-mi.

Arunc un ochi către cablurile roşii ce unduie pe pereţi, în timp ce aleargă în preeria lor de

beton ţinându-ne companie. Şi merg, şi merg... merg pentru ca apoi brusc să dispară, lăsând loc unei

confuzii vizuale, unei lumini puternice şi formelor ce încep să capete sens, în timp ce persoane trec

în viteză pe lângă noi. Din ce în ce mai încet... mai înceeet... până ce toţi rămân ficşi în aşteptare. O

fată din faţa noastră apasă pe buton şi uşile se dau la o parte, lăsându-ne să păşim în afara

vagonului. Lumea se revarsă ca nişte râuleţe în fluviul metalic, în timp ce noi ni-l ştergem din

memorie.

Urcăm scările înspre Gara de Nord. Troller-ul bate un ritm pe padelele pătrate, galben-

murdar, sau murdărit de timp, ce dau sens tarabelor cu genţi de voiaj de pe margine. Culoarul e

destul de pustiu. O rampă metalică, pentru invalizi, la dreapta celor trei trepte pe care trebuie să le

urcăm...

Călătoria subterană ia sfârşit la începutul scărilor rulante. Deşi scrie că se staţionează numai

pe partea dreaptă, lucru pe care îl subliniază paşii pictaţi pe trepte, nu ţinem cont şi ocupăm toată

lăţimea scării. Nu mai urca nimeni.

2

Ajungem sus, sub cupola gării. Locul de întâlnire e „McDonald’s”-ul. Asta vine undeva prin

dreptul liniei 9. Nu suntem în dreptul niciunei linii. Dacă ar fi existat vreuna, probabil că ar fi fost

linia -5.

Trecem pe lângă oameni necunoscuţi, fiecare ocupat cu câte ceva, fiecare având o expresie

buimacă, marcă a luminii dimineţii. „Mec”-ul apare grandios şi impunător pe partea stângă şi începe

a se derula, în timp ce pământul alunecă pe sub adidaşii mei şi sandalele lui tata. Mă aşteptam să

fim primii, însă când facem stânga, pentru a ajunge la locul de randez-vous, o văd pe mama lui

Radu. Alături de dânsa stau bagajele lui, în timp ce în spate, la câţiva metri, îi ţinea de urât, fără ca

cineva să observe lucrul ăsta, un panou publicitar cu o balerina în rochie de salată verde.

„Bună dimineaţa!”

Întrebarea „Unde e Radu?” apare în mod natural în mintea mea, însă nu apuc să o pun,

întrucât răspunsul i-o luase deja înainte: „Radu s-a dus să-şi cumpere ceva de băut pentru drum...”

Tata încropeşte o discuţie cu doamna Pop (acesta e numele lui Radu de familie), în timp ce

sus-numitul apare cu o sticlă de apă plată la doi litri în mână. Mă salută. Îl salut şi eu, şi ca de obicei

ne punem pe vorbit.

Observ că şi el şi-a adus chitara. Avem huse identice (a mea are însă o mică floare galbenă

uscată, rămasă ca amintire dintr-o excursie, înfiptă în buzunarul transparent, ca semn distinctiv).

Lângă ele văd un ditamai rucsacul. Aparent nu să nu se mai chinuie cu troller-ul.

Un panoul publicitar rulează multicolor vis-à-vis de noi rulează în continuare. Peronul se

desfăşoară în faţa noastră, iar deasupra lui, stă tabela cu Plecări şi Sosiri. Ne număram printre

călătorii care aveau să depună cel mai puţin efort, întrucât Acceleratul trăgea chiar în faţa noastră, la

linia 9.

Apare în blugi şi tricou alb, cu o geantă de voiaj mare, albastră în mână, Mădălin (ştiu că

este Mădălin şi nu altcineva, pentru că l-am văzut acum două zile când am pus definitiv ţara la cale.

Nu ştiu exact ce să înţeleg din el... Pare destul de introvertit... Aparent, totuşi, e sociabil). Îşi lasă

bagajul în continuarea alor mele şi intră în „Mec” (deşi eu nu observ asta, şi pentru moment îl dau

dispărut). Mă uit înspre ieşirea din gară şi văd afişul cu „Trenurile Zăpezii”. Apare Răzvan (pe el îl

ştiu de mai mult timp, dar l-am văzut şi ieri, când am cumpărat biletele de tren). Are o nouă freză,

ca şi consecinţă a creşterii părului, şi o geantă roşie de voiaj.

Mădălin apare cu o pungă de mâncare în mână. Zâmbetul arată că e mulţumit de ce şi-a luat

la pachet.

Lumea se desfăşoară în continuare în jurul nostru, fiecare cu privirea aţintită în golul lui

propriu, în care îşi află diverse probleme sau frământări, sau unde pur şi simplu hoinăresc cu

mintea, urmând tot felul de gânduri-poteci.

3

Umplem timpul cum ştim mai bine: vorbind. În special Radu cu Mădălin. Cercul nostru

pătrat devine pentagon. Soseşte Alex. Acelaşi zâmbet de Gioconda. Aceeaşi insignă tricoloră la

şapcă. Bocanci, pantaloni trei sferturi şi un tricou bleumarin (cu un nou mesaj anticomunist).

Privirea lui ne scrutează de sub cozoroc. Are o traistă mare, verde atârnată de umăr, de care, la

rându-i atârnă un breloc în forma bilei numărul opt de la biliard. În spate un rucsac. „Bună

dimineaaţaaa!!! Aveţi biletele la voi?” „Daaaa...”

Observă că nu avem bocanci. Constatăm şi noi acelaşi lucru. Aruncă o nouă privire şi câteva

cuvinte. Le prindem şi le băgăm la cap.

Din dreapta apare Monica, împreună cu tatăl şi sora ei. Micul ei grup freamătă mai puternic

decât al nostru, chiar dacă e mai mic, tatăl ei dezbătând simultan mai multe aspecte legate de

plecare alături de ea. Eu scot carnetul ei de note (în care se află şi biletul şi restul în bani). (Pe

celelalte le distribuisem deja, odată cu venirea celorlalţi). Hmmm... la fel ca şi ieri, Monica mă

sperie un pic... vorbeşte rar, molcom, calculat şi formal, de parcă fiecare idee sau cuvânt ar trebui

promovată în faţa unei mulţimi... Vocea ei, tonul... totul parcă ar fi potrivit pentru aşa ceva...

Hmmmmm... Zâmbesc încurcat, şi cu o privire întrebătoare îi înmânez carnetul. (Îmi cer scuze

Monica, dar asta a fost prima impresie...)

Silueta trenului garează încet, cu spatele arătându-ne garnitura neagră de cauciuc, unde,

poate altă dată, va sta lipit un alt vagon. Steguleţe la uşă. Fluierul în aer. Ne mobilizăm. Fiecare îşi

ia bagajul. Fffffrrrttt... rrrttt... rttt... rtt... rtt... roţile troller-ului muşcă un strat micronic din pavaj, iar

el îşi opreşte la rându-i mici amintiri din ele... Se termină dalele, începe asfaltul. În dreapta şine, în

stânga scaune, stâlpi şi călători. Vagonul 9, 8... Tata mă face atent „Uite: ăsta este vagonul pentru

biciclete” ... eu rămân uimit de existenţa lui... 7... Şapte! Ne oprim şi urcăm pe rând. Tata îmi urcă

bagajele, intră în compartiment şi alături de Alex şi de ceilalţi, le aranjează după dimensiune şi

formă pe ale tuturor, în aşa fel încât toate să intre pe platformele suspendate. Îşi ia „la revedere”, ne

urează drum bun, apoi coboară şi aşteaptă plecarea trenului pe peron.

Ne confruntăm cu o mică problemă: există doi călători care susţin că au primit bilete pe

aceleaşi locuri. Radu exclamă plin de speranţă: „Verificaţi data” întrucât noi o mai păţisem cu ceva

timp în urmă, cumpărând bilete pentru o zi şi luând trenul cu o zi mai devreme. Aici nu e cazul.

Doamna afirmă vehement: „Eu sunt operată, şi de aici nu mă mai dau jos!” Oooookkk... în regulă...

lupta pare pierdută, şi orice întrebări în plus nu lămuresc cu nimic situaţia... lăsăm totul de-o parte...

Revenim la ai noştri. Încerc cu Radu să deschid geamul de pe culoar, dar e blocat (două

şuruburi sunt bine înfipte în ramă şi îl ţin la locul lui). Ne ducem mai în spate pe culoar, la

următorul geam care e şi deschis şi liber. De aici putem să vorbim fără nici o problemă cu părinţii

noştri care se orientaseră la rândul lor şi veniseră în dreptul nostru. De la balconul improvizat al

trenului schimbăm vorbe, poante, şi păreri. Mama lui Radu îl atenţionează din nou să aibă grijă de

4

aparatul foto. Auzind nişte paşi alergând, trenul porneşte. Paşii sunt ai tatălui lui Radu, care

prinsese, astfel, ultimul moment în care putea să-şi ia „la revedere”. Îi fac cu mâna lui tata. Sprintul

domnului Pop ne ridicase tuturor colţurile gurii. Zâmbind plin de o stare de bine, las mâna în jos...

Lumea începe să se mişte în jurul meu şi odată cu ea, peronul, liniile, şinele şi mâinile care fluturau

un voios semn de „la revedere!”.

Noi, cu vântul în păr, revenim pe culoar şi o luăm în direcţia opusă celei în care mergea

restul lumii, până la compartimentul nostru. Prind un loc aproape liber (O traistă atârnă de cuier şi

mă împiedică să mă las pe spătar, dar e totuşi un loc în fund şi nu în picioare, ceea ce e bine). Alex

ia un loc pe hol, verifică ceva în rucsacul lui, scoate aparatul foto şi face un mic instructaj, punctând

faptul că vom fi cazaţi la mănăstire, aşa că se aşteaptă să ne comportăm ca atare; nu vrea să facem

vreo boacănă. Mâncarea va fi tot la trapeza mănăstirii, şi pentru că ne aflăm în post, să ne aşteptăm

ca mâncarea să fie în consecinţă. Eu nu am nimic împotrivă. Am mai mâncat acolo şi anul trecut, şi

a fost chiar bun.

Apare controlorul. Cere biletele şi actele de identitate. Se uită la mine în buletin şi în

carnetul de note. La poza din buletin zice din senin, amuzat şi pus pe şotii: „Bă, ce faţă ai!” ... (într-

adevăr parcă aş fi un pui de vrabie smotocit... cu părul în toate părţile... întrucât dormisem în freză).

Se întoarce către cei doi bătrâni. Se uită la bilete... „Păi dumneavoastră nu vedeţi că sunt bilete de

Intercity?” Doamna mimează un ţi-am zis eu către soţul ei... „Ajungeţi la ora 10 fără un sfert...” Un

şoc se vede pe faţa doamnei, domnul completând cu un Pfeeaaiiii... (cu Intercity-ul ajungeau la ora

7 în Timişoara). Amândoi rămân îmbufnaţi, fiecare privind în altă parte a compartimentului.

Mă retrag pe culoar ca să privesc cum fuge grâul şi floarea soarelui, şi iarba în timp ce

văzduhul priveşte zbuciumul de sub el liniştit, oarecum mirat, mergând la pas, rareori un nor

mişcând pe faţa lui. Alex mi se alătură, şi apoi Radu. Lăsasem de ceva timp Bucureştiul în urmă.

Aflu de la Alex că vom mai culege pe drum câţiva copii. Mănânc un sandviş. Alex scoate din

ghiozdan o cană magică, finlandeză, ce se poate împături, şi îşi toarnă nişte suc. Privesc

terasamentul, şi la fel de bine urmăresc un film. Un film al dalelor de tren. Fiecare vine şi o succede

pe cealaltă, fiecare: un cadru, cu toate: o peliculă.

Ploieşti Vest. Staţia e mică, dar are ţâşnitoare. O doamnă mătură peronul. Două minute.

Trenul se urneşte. Alex primeşte un telefon. Uşa vagonului se deschide şi apare o fată brunetă cu

cercei circulari. E una din copiii pe care trebuia să îi culegem de pe drum. Prima impresie este cam

circumspectă. Nu ştiu la ce să mă aştept. Oricum rămân reticent. Ramona (căci acesta e numele ei) e

introdusă grupului, apoi dispare în compartimentul ei.

Dealurile ne înghit cu nesaţ.

Câmpina. Staţia de tren între ale cărei şine cresc roşii. E în renovare. Sunt nişte stâlpi

albaştri proaspăt instalaţi (deşi sunt acolo încă de anul trecut, arată încă a noi). Şi ceva terasament

5

proaspăt pus. Privesc şi văd ceva ce mă face să-mi scot aparatul foto. Un muncitor, cu şapcă în cap,

la bustul gol, uşor durduliu, parţial bronzat, îşi face siesta de dimineaţă şi cască cu nesaţ, vrând

parcă să înghită trenul, cu şine cu tot, până la Bucureşti.

Pornim din nou. Pădure şi desiş. Munţii ne împresoară cu versanţii lor. Vorbim despre cărţi.

Terry Pratchett (hmmm... cine-i ăsta?), „Lumea Disc”, fantasy, S.F... Din când în când, pe culoar

trece omul cu zmeură. Privim haltele pe care le lăsăm în urmă.

... Breaza. Uşa culoarului se deschide din nou. Alex ne avertizase că va fi interesant nou

apărutul personaj, întrucât e de la Liceul Militar. (Hmmm...) Când colo, pe uşă apare un omuleţ bine

dispus, degajat, oarecum slab, dar bine legat, în tricou şi pantaloni, cu o freză bine aranjată (nu ştiu

de ce, dar aproape toţi băieţii aveau o grijă excesivă pentru freza lor, iar pentru Răzvan asta va

deveni un trade mark, întrucât şi-o aranjează permanent). Vine, leagă o scurtă conversaţie, se lasă

bulversat de Alex, care îi spune şi lui că va fi interesant să îl avem printre noi, apoi se retrage şi

trage un pui serios de somn.

Între timp, trenul se tot mută din gară în gară, până într-un final, când oboseşte şi opreşte în

Braşov. Munţii se deschiseseră de ceva timp către depresiune. Intru în compartiment. E prima dată

când mă aşez pe scaun cu gândul de a rămâne acolo. Mă uit pe fereastră. Hmmm... e prima

tranzacţie de porci la care asist... Făcută în gară, pe un peron, la poalele unui butic, de către doi

indivizi care beau simultan vişinată şi bere. Transferul e destul de simplu. Se iau porcii pe rând,

dintr-un sac de rafie, alb, şi se trec într-o geantă de voiaj neagră, care se asortează numai bine cu

porcii pătaţi cu păr negru. După ce se luptă puţin cu ei, individul din dreapta trage voios fermoarul

peste cei doi godaci şi bate palma cu celălalt. Rămâne satisfăcut cu un semi-rânjet pe faţă... Aş ce

afacere-am făcut...

Cerusem mai înainte voie cuplului de vârstnici care încurcaseră trenurile să deschid geamul.

Trenul începe să se mişte. Mireasma proaspătă a ploii invadează compartimentul. Monica

încropeşte o discuţie, în timp ce Mădălin şi Radu fac schimb de muzică, băgându-şi unul altuia

căştile în urechi, oferind un mostrar muzical, înspre audiţie. Mădălin pare nemulţumit... Radu se

străduie să găsească ceva pe placul lui... Îmi ajung la urechi ceva vorbe despre Pink Floyd.

Ploaia îşi face de cap mai departe prin Braşov, şi pe deasupra trenului, pe care încet, încet îl

răcorea. Mă uit la perdeaua CFR umflată de vânt. Se zbate şi dă semne că are să iasă de la locul ei.

Începe să fluture un dans energic prin aer în interiorul compartimentului. Monica o pune la loc în

cârligul metalic. Vântul o desface din nou. Îi sugerez să o răsucească; poate aşa o să stea mai bine.

Acum stă, iar vântul o umflă cât vrea el, fără să o deranjeze de la locul ei. Muzica îmi umple

urechile în timp ce privesc la câmpul pe lângă care trecem. Îmi vine o idee şi vreau să o scriu. Nu

apuc. O păstrez pentru altă dată. Trenul opreşte. Este ultima staţie înainte de Făgăraş. Coborâm

bagajele. Radu adaugă un „Hohooo... dar ce-ai în bagaj?” Încep să râd... Pe rând, ieşim cu bagajele.

6

Eu rămân la urmă. Cu ocazia asta, închid geamul la rugămintea doamnei şi a domnului care ne

ţinuseră companie, şi le urez o zi bună.

Culoar. Culoar şi multă aşteptare. Ieşisem mult, mult prea devreme. Mădălin, Radu şi cu

mine blocăm trecerea la uşa din dreapta a vagonului. Ceilalţi, în partea opusă. Desigur că cineva

trebuia să treacă de mai multe ori pe acolo. Acesta se întâmpla să fie chiar controlorul, care de

fiecare dată ne mai spune câte ceva, fie că ne-am grăbit, fie că ce multe bagaje mai avem... Nu sunt

neapărat atent la discuţie, deşi mai intervin din când în când. Mă uit în continuare pe geam. La

stâlpii presăraţi pe câmpul unduitor...

După vreo 37 de minute, o oră, trenul pune ultima frână cu noi în el, şi opreşte în Făgăraş.

Făgăraş! Agitaţie. O mică îmbulzeală. Mădălin mă ajută cu bagajul. Cobor treaptă cu treaptă prin

dreapta, şi într-un final ating peronul îngust cu picioarele. Îmi dau seama cam pe unde mă aflu (de

pe acelaşi peron am luat anul trecut trenul spre casă). Observ un grupuleţ de oameni stând la Linia 1

şi pornesc înaintea celorlalţi într-acolo. Văzusem câteva feţe cunoscute. Mă uit înapoi în timp ce

traversez şinele de tren şi îi observ pe ceilalţi mergând fără grabă. Ridic un picior, apoi pe celălalt,

ridic şi bagajul (care între timp ajunsese înapoi la mine în mână) şi păşesc pe betonul gri al

peronului principal. Cineva îmi captează în mod special atenţia. Măresc puţin pasul şi parcurg

distanţa scurtă. Cu aparatul foto în mână, ca de obicei, mă vede, şi împreună cu galbenul pe care îl

răspândeşte bluza ei, se îndreaptă înspre mine. Doamna Maria!

„Ooo... dar pe cine avem aici?!” „Bună ziuaa!”

Ne îmbrăţişăm şi dânsa mă pupă pe obraji. O salut şi pe doamna Herescu, aflată mai în

stânga, care pare la fel de încântată să ne vadă. Văd un tricou negru şi un păr roşcat creţ şi tuns

scurt. Ăsta trebuie să fie Cosmin! Mă uit împrejur şi îl localizez şi pe domnul Olteanu. Nu mai

poartă barbă şi pare mult mai în formă decât anul trecut. Se uită oarecum accidental înspre mine

(fiind foarte prins într-o discuţie şi având o grămadă de griji privind organizarea), şi când mă vede,

un zâmbet îi răsare pe faţă, apoi îmi întinde mâna. Dăm noroc, şi fiindcă deja ceilalţi mă ajuseseră

din urmă, spune: „Păi haideţi atunci, să mergem!”

Eu mă pun în mişcare (trebuie să menţionez că orgoliul meu zâmbea şi el puţin pentru că

ştiam deja locurile, şi cam ce urma să se întâmple) şi o iau înainte. Radu bagă şi el viteză şi mă

ajunge din urmă în timp ce trec de ultima uşă a gării ce se deschide larg înspre lumea de afară a

Făgăraşului. Domnul Olteanu, şi mai grăbit ca mine, zoreşte şi el pe uşă înspre unul din autocarele

parcate. Se lămureşte rapid că nu e cel cu spoilerul lipsă, aşa că se îndreaptă spre următorul. Noi

după el, precum o coadă zburlită haotic. Firma Ra şi Ra zăboveşte pe uşa autocarului, care ne

aştepta cu trapele pentru bagaje deschise. Mă întorc şi încerc să deosebesc adulţii, care veniseră

pentru simpozion, de colegii mei. Aştept puţin să văd cam unde îşi pun ceilalţi bagajele, apoi mi le

strecor şi eu în cală. Radu operează în timpul ăsta la aranjatul chitării. Ceilalţi s-au dus şi pe partea

7

cealaltă. Ne dăm la o parte. Uşile glisante încep să se închidă. Domnul Olteanu ne face semn să

urcăm. Ocolim botul autocarului. Ridic privirea. Observ ceva. Nu mă loveşte din prima. Urc scările,

merg pe culoar şi mă aşez undeva pe rândul cinci, în stânga, înspre culoar. Privesc mai atent, şi văd

clar: pe afişul şcolii de vară este, de fapt, lucrarea mea. Woohoooo... ce tare! Mă cuprinde

entuziasmul. Îi arăt şi lui Radu, care îmi spune că deja l-a văzut.

Ceilalţi termină de urcat şi Cosmin ne spune că mergem direct la Sâmbăta de Sus. Eu mă

aşteptam să ne oprim şi la Fundaţie (Fundaţia Negru Vodă). Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile.

Roţile pornesc şi îi lasă în urmă pe Alex şi domnul Olteanu, care se urcă într-un Matiz alb. Facem

stânga. Văd autoservirea unde am mâncat anul trecut ciorba cu perişoare foarte ciudată, cu

muuuuult tarhon în ea... Nu cred că o să o uit asta vreodată. Ceea ce e bine.

Restul drumului stau şi mă uit când pe fereastră, când prin parbriz. Drum, poduri, curbe,

câmp, păsări, berze, câmp, drum, faruri, stopuri, parbrize pe un sens, lunete pe celălalt, cer gri găurit

serios de albastru... drum...

Sâmbăta de Jos, poarta hergheliei, câteva case. Drum din nou. Un drum singuratic, la care s-

au terminat lucrările şi pe care se circulă acum în ambele sensuri... O maşinuţă cu trei roţi, verde-

albastră, tot felul de zburătoare, şi cel mai important, munţii în faţă. Încerc să-mi fac o idee, cam pe

unde, la poalele lor, se află Mănăstirea. Revin cu privirea în stânga, în lungul munţilor şi mă uit cum

intrăm sub un nor mare, plat, ca o farfurie întoarsă, alb şi parcă de nestrămutat. Nu îmi vine să fac

poze...! Nu simt asta... Doar stau pe scaunul autocarului şi mă pierd pe geam. Doar admir... Pomii

trec pe lângă noi. Încă o bucăţică de câmp... Ierburi înalte...

O pensiune impunătoare trece pe lângă noi ca la o paradă, purtând o mulţime de steaguri

fluturânde, lăsând loc pensiunilor mai mici să ne salute pe rând. La prima răspântie facem dreapta,

intrăm pe aleea Mănăstirii Brâncoveanu, şi trecem pe sub poarta mare, ţărănească, de lemn brun.

Drumul e pavat pe laturi cu trandafiri şi pe sus cu cer. Ziduri albe, uşi mari de lemn, rămân în urma

noastră în timp ce oprim în lateralul Academiei Brâncoveneşti, al cărei timpan, împodobit cu un

mozaic în sticlă de Murano, străjuieşte parcarea. Oprim. Un şuvoi de oameni se scurge pe culoar şi

trepte, jos la cală, de unde îşi iau bagajele şi... Mai departe nu mai ştiu, întrucât nu îi mai aud. La fel

cum nu aud nici când se urcă ceilalţi. Abia când rotesc privirea în autocarul parţial gol, observ că au

apărut feţe noi. Două în spate de tot, şi două exact în faţa noastră. Alte câteva răsfirate prin jur.

Doamna Maria urcă la loc şi ne anunţă că mergem la cabană. Ieeeeeiiiii!! Cabanaaaaaa! Cât

de mult am sperat să fim din nou cazaţi la cabană... Cabana cu măsuţa şi băncile din lemn, curtea

plină de iarbă din spate şi camerele din pod... Autocarul porneşte şi o ia pe un drum sculptat în

câmp de roţile maşinilor. Pe acolo ştia el. Eu nu ştiam. Nici doamna Maria. Mergem pe mâna

şoferului. Drumul ne scoate în faţa pensiunii Miruna, şi, după vreo 30 de metri la stânga, pe un

drum pietruit, opreşte. Ne dăm jos şi văd că suntem exact în dreptul aleii cabanei noastre. Cu

8

aceleaşi trepte şi aceleaşi ornamente de Crăciun uitate acolo de acum două ierni, ne aştepta să ne

acomodăm în ea. Pe alee ne întâmpină căţeluşa umilă, neagră, cu sprâncene căprui. Târşâim

bagajele prin pietriş, peste dale, şi le urcăm cinci trepte la intrare. Doamna Maria deschisese uşa

folosind cheia însemnată cu două crestături. Trecem pragul.

„Hai Bogdane, că tu ştii deja, du-i pe băieţi sus!”

Sus să fie! O iau pe lângă frigider, prin sala cu multe mese şi scaune.

„Tu eşti sigur că ne duci bine?” Urc pe scara pătrată şi ajungem în pod. Aceeaşi mochetă gri,

şi aceleaşi fotolii verzi îşi făceau veacul acolo. Aştept puţin să văd dacă o ia cineva înspre camera

din capătul holului, pe dreapta. Văd că nu prea se omoară nimeni în direcţia aia, aşa că mă duc,

deschid uşa, şi pătrund în fosta mea cameră. Mădălin şi Dan iau camera de lângă noi. Îmi arunc

ghiozdanul pe pat, şi dau drumul bagajului şi chitării. Îl întreb pe Radu care intră pe uşă, dacă îi

convine. Îi convine. Ieeeiii!... Acelaşi pat, aceleaşi grinzi de lemn care străbat camera, acelaşi tavan

aplecat... Totul e la locul lui. Avem şi ceva în plus chiar: un coş de gunoi. Ceea ce ne scuteşte de la

a improviza coşul de gunoi dintr-un raft.

Pe hol apare aproape instantaneu întrebarea: „De ce nu merg televizoarele? Îi dau drumul şi

se vede albastru!”. De jos mă strigă doamna Maria. Verific întâi televizorul din camera mea. Ce să

vezi? Albastru. Cobor cu Radu şi Mădălin, şi împreună îi montăm televizorul pe un alt perete,

întrucât nu ajunge la priză. Îi dăm drumul: Albastru. Ura! Mergem la vecina care are şi grijă de

bunăstarea cabanei ce locuieşte în casa din stânga, şi ne spune că e întrerupt cablul de câteva luni

bune. (nu avem televizor... huh... ce bine).

Hmmm... asta cam rezolvă problema televizoarelor. Ne strângem în hol, pentru ca doamna

Maria să facă prezenţa. Mă trimite să verific câte camere mai sunt libere. O bulversez puţin când

omit o cameră de după colţ, dar rectific şi revin cu un răspuns liniştitor. Mai sunt două camere

libere. Concluzia e că lipsesc patru copii. Şi există deja şi o problemă: vor fi trei fete şi un băiat.

Fetele trebuie să se înghesuie într-un pat. Mai reţin încă ceva nume. Nu prea mă simt momentan în

largul meu, întrucât sunt din start scos în evidenţă. Am fost prezentat pe bune, ca ăla care ştie tot pe

aici şi dacă are cineva nevoie de ceva sau are vreo nelămurire, poate apela la mine. Dar aş fi

preferat deocamdată să fiu doar un alt copil venit în tabără... acum simt cum încet, încet, creşte un

zid între mine şi ceilalţi...

Urcăm din nou, întrucât până după-amiază nu avem concret ce să facem. Apar cei patru

absenţi cu care facem cunoştinţă: Andreea, Iulia, Erika, şi Andrei. Radu propune să cântăm. Aşa că

asta facem. Cântăm. Apoi, bulversaţi de liniştea din cabană, coborâm, şi observăm că mulţi

începuseră să dispară. Până şi eu îl pierd pe Radu puţin din vedere şi îl dau dispărut. Îl sun să văd

unde e. Îl văd răsărind dintr-o cameră a fetelor de la parter. Aici se strânseseră majoritatea (şi dacă

mai existau câţiva care nu apăruseră încă, aveau să apară în scurt timp).

9

Patul e deja ocupat de fete, aşa că mă aşez pe jos, lângă şifonier. Monica împarte biscuiţi.

Restul fetelor discută diverse. Apoi, parcă la un semnal, se opresc. Şi încep întrebările: „De unde

eşti? Cum e la voi, acolo? La noi e aşa... A! Voi aveţi asta, noi n-avem, dar avem în schimb asta...”

Ar fi timpul să dau nume, totuşi. Pe marginea patului, în stânga, stă Andreea Argeşeanu (îmi pare

rău, Andreea, dar nu am cum să vă diferenţiez pe tine şi pe Andreea, aşa că ţi-am adăugat şi numele

de familie), brunetă, cu ochi căprui, îmbrăcată de casă, şi cu un aer uşor distrat, visător şi care

uneori se ia un pic prea în serios. Monica, undeva prin mijlocul patului, încă împărţind biscuiţi.

Larisa, cu părul brunet, uşor ondulat, şi ea cu ochi căprui, vii, de o curiozitate înnăscută, într-un

hanorac violet, orbitând în jurul patului, pentru ca în final să se aşeze, în capătul din dreapta.

Cristina, zbătându-se undeva între Andreea şi Larisa să-şi pună sandalele. Mai înspre tăblia patului,

Roxana, cu un zâmbet luminos şi cu o privire deschisă şi binevoitoare, iar în fundal, trebăluind nu

ştiu ce, Ramona. Paul cu părul zburlit, parcă scos dintr-un episod din Dragonball Z, apare pe uşă. În

urma lui, Andrei, înalt, cu pantaloni scurţi şi papuci, cu un zâmbet care nu trădează nimic, decât

poate un vag interes. (Andrei a fost foarte misterios în primele două zile.) Apoi Dan, care vine

hotărât să facă atmosferă. Şi Mădălin care apare şi se aşează pe locul meu. Mă ridicasem pentru un

motiv sau altul, ceva mai devreme. Trec în colţul de vis-a-vis al camerei.

„Şi ce muzică asculţi? A, păi în general... Dar tu? A! Păi şi mie îmi plac, dar de ceilalţi... ce

spui? Ai ascultat?”

Fără să ne dăm seama cum trece timpul, ne trezim că se făcuse deja seară. Doamna Maria ne

strânge şi pornim înspre trapeza mănăstirii. Unde urmează să luăm cina. Refacem în sens invers

drumul autocarului care ne adusese mai devreme. Din drum călcăm pe câmp prin dungile

neînierbate, lăsate ca martore a trecerii altor maşini pe aici, în timp ce nişte stâlpi de telegraf se

înşiră descrescător înspre orizont, în continuarea drumului pe care tocmai îl abandonăm... Trecem

peste un fir de apă. Apoi printr-o poartă neagră, metalică, pe care stă alb semnul crucii. Pătrundem,

după ce trecem de câteva bălţi şi nişte pământ îmbibat de apă, pe drumul-brâu al mănăstirii. Peste

câţiva paşi, ajungem la una din intrările ei. Acoperiş din lemn, trepte turnate. Eu trec în faţă, părând

că ştiu drumul (de fapt nu-l ştiam exact, dar am simţit nevoia, nu ştiu de ce, să mă dau puţin mare).

Culoarul luminos, străjuit pe-o parte de coloane, iar pe de alta de uşi şi ferestre, ne duce deocamdată

înainte. În stânga, în centrul amplasamentului monahal, stă, ca într-o nesfârşită contemplare,

biserica. Albă, micuţă dar suficientă, ea e un fel de inimă a mănăstirii, preoţii, călugării şi

credincioşii fiind precum sângele care intră în ea şi iese reînnoit, mai curat, gata să menţină restul

organismului (în cazul acesta, al mănăstirii), perfect funcţional şi sănătos...

Ajungem la capătul culoarului. „Fâs! Nu e asta uşa...!” Îi opresc pe ceilalţi şi mă duc singur

înainte (să vezi c-am făcut-o de oaie... nu i-am dus bine...). Trecând însă de scara albă, şi ajungând

pe culoarul celălalt, văd salvarea mea: uşa cantinei, larg deschisă. Mă întorc mai voios şi le fac

10

celorlalţi semn să vină. Cu toţii pătrundem pe uşă, coborâm scările, apoi facem stânga şi intrăm în

sala de mese. Ne aşezăm la cea mai lungă masă. Observăm că, deşi e seară, avem şi linguri...

hmmmmmm... A! Da, acum îmi aduc aminte! Şi anul trecut fusese la fel. Avem două feluri şi la

prânz şi seara.

Nimeresc faţă în faţă cu Andreea (Kincses). Şatenă, cu ochi albaştri, părul strâns în coadă,

care priveşte uşor circumspect cum ciorba îşi face apariţia pe masă. Mădălin e în dreapta mea. Felul

doi e cu soia. E totuşi gustos... Terminăm de mâncat şi ne ridicăm de la masă. Pornim înapoi înspre

cabană.

În faţa uşii realizăm că nu avem cu să o descuiem. Trebuie să o aşteptăm pe doamna Maria.

Aşa că ne aşezăm pe platforma de beton din dreapta (care nu ne-am lămurit nici până acum la ce

foloseşte). În apropiere e un container ruginit. Roxana vede frăguţe şi se apucă să adune, antrenând

în urma ei mai mulţi pofticioşi care se alătură căutării... Picioarele îmi atârnă în iarbă. Mă apuc să

fac poze. Expresii, căţei, expresii de căţei, Andreea întinsă pe spate, pierdută cu gândul undeva pe

cer, Andreea Argeşeanu, Larisa, Roxana, Monica, şi Cristina vorbind diverse şi savurând mini-

fructele, Andrei mai în faţă, Mădălin deasupra, făcând şi el poze cu aparatul lui Radu, Radu, mai în

stânga alături de Paul, Ramona, Erika...

Doar am stat, şi nici nu prea am vorbit cu nimeni, dar acum că doamna Maria deschide uşa,

nu mai îmi vine să intru în cabană. E plăcut aici. Adie vântul...

Ceilalţi deplasându-se într-un final, mă simt nevoit să le urmez şi eu exemplul. Ceilalţi se

duc în camere. Noi ne gândim la altceva. Luăm chitările şi ieşim afară, în vânt, sub o pălărie de nori

învolburaţi. E răcoare, dar nu contează. Îmi chinui gâtul pe nişte note pe care nu reuşesc să le ating.

Radu îmi arată o melodie. Cabana luceşte albă în lumina difuză a după-amiezei cu nori. Râul se

aude încet pe fundal...

Nu mai putem sta, vântul s-a pornit prea tare şi norii stau să se prăbuşească sub formă de

ploaie. Soluţia e simplă. Urcăm şi noi la mansardă, în cameră. Continuăm aici ceea ce vremea

întrerupsese. Diferite capete încep să apară în cadrul uşii, pentru a vedea de unde se aud sunetele...

În final ne trezim cu multe, multe fete în cameră (ele nu sunt atât de multe, însă din perspectiva

camerei minuscule, par într-adevăr numeroase). Dan şi Mădălin ocazional apar şi dispar. (E foarte

ciudat să cânt aşa... mai ales cu atâtea perechi de ochi aţintite asupra noastră... dar aparent ne

descurcăm...). Toată lumea stă şi ascultă... Începem să cântăm melodii pe care le ştiu mai mulţi, şi

ieşim din centrul atenţiei (ieeeiiii...!).

Suntem chemaţi jos, pentru că urmează să vină Alex. E deja vreo 9 seara, şi soarele încă nu

apusese...

Aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm... Alex soseşte într-un final. Ne înşiră pe toţi pe gard şi

pe scaune. Eu mă aşez pe jos, pentru a încerca să formăm un fel de cerc. Cu ocazia cercului oval, ne

11

roagă să ne prezentăm. Ne înşirăm pe rând: Alexandria, Olteniţa, Plopeni, Siret, Cluj, Alba-Iulia,

Petroşani, Tulcea, Braşov, Bucureşti. Ne întreabă care a fost ultima carte citită...

„Ihiiii...!!!”

De undeva dinspre masa mare de lemn încep să se audă chiote, în timp ce grătarul de lângă

cabană sfârâie sub greutatea cărnii. Aparent nişte politicieni, în frunte cu un primar (care ar fi

trebuit să facă asta ieri) au venit la un mic, o bere... nimic special...

Alex face instructajul şi ne enunţă codul lui Hammurabi: „Nu beţi, nu fumaţi, altfel zburaţi

acasă...”

Rămânem pe gard doar câţiva, căci ceilalţi se întorc în cabană. Alex pleacă şi el înapoi la

Academie. Gardul e din piatră şi soarele apune. Mă duc să o sun pe mama. Pentru asta sar zidul şi o

iau printre rândurile unei pepiniere de molizi. Mama îmi răspunde surâzătoare. Mă uit în depărtare,

înapoi înspre cabană şi văd că sunt şi alţii care vorbesc la telefon. Andreea pe gard, Radu în faţa

gardului, Iulia după gard., fiecare dintre noi având stabilită parcă o bulă imaginară în jur din care să

nu iasă vorbele... să nu ajungă la ceilalţi...

Se înserează. Urcăm. Ne strângem în jurul fotoliilor verzi de la etaj. Mădălin, între timp, se

ocupase de staţia audio de la parter foarte serios, punând-o în funcţiune, aşa că acum pe scări urcă

diverse melodii. Fiecare vorbeşte cu altcineva...

După un timp de stat aşa, se aprind mai multe beculeţe de aceeaşi culoare şi hotărâm să

facem ceva cu toţii. Cineva propune „Bătaie cu perne!!!” Offf... bine... hai să ne batem... Toţi se

reped în camerele de sus (normal, erau cele mai la îndemână...) şi ies fericiţi cu câte o pernă în

mână... (să vezi că mi-au luat şi mie perna!!!). Da, mi-au luat şi mie perna... Acum am două

probleme: de unde iau pernă... şi cum o să arate perna mea după bătaie??? Sunt îndrumat către

camerele de jos ca să mă pot aproviziona cu perne... Bine... Cobor şi intru în prima cameră pe

stânga... nu ştiu cine stă pe aici... şi nici întrerupătorul nu ştiu unde e... bâjbâi puţin după el... gata!

L-am găsit! Aprind lumina. Văd o pernă albastră. O înşfac. Sting lumina. Închid uşa. O zbughesc

din nou sus. Mă trezesc oarecum în avantaj, întrucât perna asta e mai grea decât tot restul... asta e...

Ei mi-au furat perna... acum să suporte consecinţele... Unii se refugiaseră în camere, alţii rezistau

eroic pe hol. Mă arunc şi eu în bătaie. Nu durează mult. În curând toţi fie obosesc, fie nu mai au

chef... aşa că trebuie să schimbăm strategia... facem cumva şi ne strângem din nou ca să decidem:

Cărţi. Jucăm cărţi. Aflu cu ocazia asta că perna era a Larisei... (scuzee!) Găsesc şi perna mea. E

molfăită undeva pe mochetă. Ştiam eu de ce îmi fac probleme pentru ea... acum din ea mai

rămăsese doar ideea. E o masă amorfă de faţă de pernă prin care se simt câteva gloduri de puf...

(nici măcar nu apucasem să o testez... să văd cum se simte... dar eh... se mai întâmplă).

Aduc pachetul de cărţi cu animale (de la National Geographic). Hmmm... cred că ar prinde

bine nişte dulciuri... aşa că înşfac pe drum şi nişte eugenii. Ne aşezăm în cerc. Jucăm ce jucăm, apoi

12

abandonăm. Ne mai stoarcem niţel minţile... Radu salvează situaţia: „Hai să jucăm mimă!”. Dau

numai cuvinte anapoda, cât mai aiurea. Sunt în echipă cu Roxana, Andreea A., Cristina, Larisa, şi

Monica. Nu ştiu care echipă bate până la urmă... dar nici măcar n-am ţinut cont.

Somnul punând stăpânire încet dar sigur pe noi, şi rărindu-ne mult, decidem să mergem toţi

la culcare. Radu deschide uşa şi intrăm în cameră. Ne apucăm să facem puţină ordine în bagaje,

scoţând lucruri necesare, rerepartizându-le în ghiozdane, atârnând prosoape pe grinzi... pe scurt

făcând dezordine pentru a pune totul în ordine... Noroc că ne mişcăm repede... Pe uşă apar Cristina

şi Ramona. Intră şi se aşează fiecare pe un cap de pat. Au venit (dar nu ştiu exact de ce tocmai la

noi) să-şi spună primele impresii. Asta până când somnul vine apoi să le spună şi el ceva: să meargă

la culcare.

Le urmăm în jos pe scări, de unde răsună mai departe cântece de voie bună şi ceaţă ale

politicienilor, care nu de mult, se mutaseră în sala cu mese şi scaune multe. Mergem pe lângă ei,

prin aburii de vin, trecem în holul cu frigider şi facem stânga pe culoar înspre camera doamnei

Maria. Batem în uşă, (hmmmm... cred că am trezit-o...), ne spune să intrăm, o observăm şi pe

doamna Herescu bine înfofolită în pătură, şi întrebăm ce are să se întâmple cu băieţii veseli peste

noapte. Ne spune printre gene să stăm liniştiţi, pentru că nu fac urât, şi ne urează „Noapte bună!”.

Liniştiţi, ne întoarcem pe drumul pe care am venit.

„Băeţi... mnu vreeţi şi vooi o farfuriemmm... de fripturăm...? Haideţi c-avem şi vviiiinn...”

Primarul ne aruncă o privire tulbure şi zâmbeşte larg, cu un aer inocent. Refuzăm politicos... Asta îl

face pe altul, care căpătase între timp nişte mişcări de pendulă, să ne întrebe stăpânindu-se să nu

izbucnească în râs: „Du iu... (aici agită semnificativ degetul în aer)... spic... ingliş...?” Radu intră în

joc şi îi spune „A little.” Văzându-se în ipostaza de a avea cui să împărtăşească într-o limbă străină,

nişte cugetări profunde, spune ceva gesticulat amplu şi interminabil, neinteligibil, care ne lasă

perplecşi... hmmmm... cee??? Dan apare şi el pe scară şi ne întreabă ce se întâmplă. Doamna Maria

apare în cadrul uşii de vis-a-vis aruncă o privire largă, înţelege tot din start, ia o privire

compătimitoare şi ne face semn Hai, mergeţi... lăsaţi-i să-şi vadă de ale lor! Radu le urează o seară

bună în continuare, apoi, închizând uşa sufrageriei în urma noastră, o luăm pe scări în sus, înapoi în

cameră...

E târziuuuu... Soooommmnnnnnn...

Vineri, 26 iunie 2009 - ziua 2 - vechi prieteni simpozionând

Vrrr... vrr... vrr... vrrr... Mmmmmmm... Vrr... vrr... deschid ochii şi încerc să îmi fac puţină

ordine în cap, să mă lămuresc ce se întâmplă... Constat că nu e din jumătatea mea de cameră. Mă uit

înspre Radu. Undeva între cap, pernă şi tăblia patului, îi vibrează mobilul. Mmmmm... din aceeaşi

13

mişcare a capului ajung din nou pe pernă. Sau ce mai rămăsese din ea, oricum. În curând aud şi eu

alarma. Mă simt ca la începutul unui film, care începe cu cineva care se trezeşte. Nu reţin decât

secvenţe din ce se întâmplă. Eu apăsând o tastă ca să opresc soneria. Radu ridicându-se din pat.

Radu în drum spre baie. Radu apărând din baie. Îmi spune că e târziu. Îmi arunc privirea pe primul

ceas care îmi vine la îndemână (în cazul ăsta cel de la mobil), şi da! Are dreptate! De ce are

dreptaateee? Mai sunt doar CINCI minute până când noi ar trebui să fim la câteva sute de metri

depărtare, la trapeză, pentru a servi micul dejun. Şi eu sunt încă în PAT!!! Aaaaaaa... Eu nu am

întârziat niciodată... Mă ridic. Îmi pun şosetele. Mi-e frig... am uitat cât de răcoare e dimineaţa la

munte. Mă pun pe picioare. Mă spăl pe dinţi. Revin în cameră şi fac un schimb de haine cu

geamantanul. Blugii sunt aceeaşi de ieri. Tricoul diferă. Pe hol deja freamătul a încetat. Asta nu-i a

bună... înseamnă că sunt ultimul... Mă grăbesc şi arunc cele necesare şi cele ce ar putea deveni

necesare în ghiozdan, iau hanoracul vişiniu pe mine, mă înham cu rucsacul şi ies pe uşă. Hol, scări,

holuleţ, scaune pe marginea mesei lungi, cadru de uşă, două rânduri de uşi, apoi dimineaţa. Soarele

deja bate printre copaci. Doamna Herescu mă aştepta. Ceilalţi deja o luaseră înainte. O luăm pe

aleea cu dale, prin pietriş, pe lângă cireşul amar şi ajungem în drum unde ne alăturăm celorlalţi.

Copacii filtrează lumina şi noi păşim printre bălţi. Ajungem în dreptul Mirunei, şi facem

dreapta. La fel ca şi cu o seară în urmă. Ne purtăm paşii prin rouă, prin urmele maro de cauciucuri,

întinzând mâna către ocazionalele plante mai înalte care la ora asta amintesc de grâul bătut de vânt

din Gladiator. E puţin noroi, dar nu se supără nimeni. Trecem pe lângă o băltoacă mai mare, în care

ceva mişcă. Mă opresc, trec pe partea cealaltă, şi privesc atent. E o mică broască maro, care pentru

un motiv sau altul îşi găsise să stea tocmai în băltoaca asta care poate oricând să sece...

Din faţă se aud nişte chemări adresate mie. (Ştiu... Ştiu... am venit!) Aşa că mă reaşez pe

cursul dinainte stabilit. E umbră pe partea intrării. Pătrundem în liniştea mănăstirii. Biserica e

luminată pe zidurile altarului. Soarele se răspândeşte cald pe feţele adormite. O luăm peste piatra

cubică şi apoi prin culoar. Coborâm treptele şi intrăm în trapeză. Masa la care stăm acum (şi la care

am stat şi restul săptămânii) nu îmi mai dă senzaţia de anul trecut. Păcat că nu mai stăm în capătul

sălii...

Aşezaţi pe băncuţe, primim ceaiul şi îl împărţim. Nu se mai face nici rugăciunea de

dimineaţă... în fine... Farfuria prezintă o paletă de produse de post. Pateu de post, caşcaval de post,

legume, iar în afara farfuriei, la dreapta sau la stânga fiecăruia tronează câte două chisele cu

dulceaţă şi zacuscă. Pâinea trece din coşuri în mână, sau din mână în mână, până în dreptul

farfuriilor, unde fie primesc a fi ornate cu ajutorul cuţitului, fie sunt direct muşcate. Cănile se golesc

rapid, şi farfuriile se împuţinează de conţinut. Alex priveşte întrebător la noi. Încuviinţăm. Ne

ridicăm cu toţii de la masă şi ne întoarcem la cabană. Dar desigur, o luăm mai repede decât doamna

Maria şi doamna Herescu, aşa că ne trezim din nou fără cheie. Văzând asta, mă duc liniştit şi mă

14

aşez pe bancă, la masa din curte. Ceilalţi fie vin şi ei la aceeaşi masă, se aşează mai încolo, pe gard.

Mă uit la tencuiala cabanei. Apoi pe lateralele mesei. Doamna Maria tocmai îmi adusese aminte de

dinţii de piatră pe care îi pusesem mesei anul trecut. Nu mai erau acolo. În locurile în care fuseseră

înfipte pietrele, acum nu mai sunt decât găuri pline de muşchi şi licheni. Iau câteva de pe jos şi le

înfig la loc.

E a doua zi şi realizez că în afară de Radu, pe care oricum îl ştiu deja de şase ani, în rest nu

am reuşit să vorbesc deloc aproape cu nimeni. Şi deja simt că nu m-am integrat (surprinzător

totuşi... anul trecut eram circumspect faţă de toţi, şi nu prea aveam chef să interacţionez cu nimeni...

acum simţeam nevoia să vorbesc cu cineva... nu conta cine). În lipsă de altă ocupaţie, îmi scot

aparatul foto şi profit de spaţiul liber de sub masă, pentru a surprinde soarele proiectat pe parcele

dreptunghiulare uşor alungite de pietriş. Îmi îndrept atenţia din nou înspre cabană, pentru ca în final

să-mi găsesc de lucru cu izvorul care ţâşnea limpede din ţeava ruginită în căldarea de plastic, spartă.

Nu e deocamdată nimic pus la răcit. Pe fund se văd nişte etichete de bere. Ceilalţi vorbesc aprins

ceva mai încolo. Nu fusesem atent la ce se vorbea, aşa că rămân pe bucăţica mea de bancă.

Doamna Maria răsare pe poartă, şi odată cu ea şi cheia. Cheia intră în broască, se răsuceşte,

se duce într-o parte odată cu uşa, pentru a fi urmată de noi, şuvoiul de copii care o iau când în sus pe

scări, când în josul holului prin sufragerie şi pe lângă frigider. E încă devreme. La 10 abia trebuie să

fim la Academie. Îmi găsesc ceva de făcut între timp. Iar cânt cu Radu...

Suntem strigaţi. Trebuie să plecăm. Deja? Coborâm din nou poteca înspre mănăstire.

Ajungem în curtea din faţa Academiei. Aglomeraţie. Lume multă, agitată, aşezată în grupuri,

grupuleţe. Vorbesc aprins. Curtea se goleşte subit, persoanele fiind absorbite pe uşa hotelului. În

scurtă vreme suntem preluaţi şi noi şi conduşi înspre sala de conferinţe. Un domn lipeşte un afiş pe

uşă... (Îmi pare atât de cunoscut... De unde îl ştiu?) Are un ten arid, o barbă neagră deasă... şi, deşi

poartă costum, pare că acum ar fi luat viaţă de pe latura unui copac fibros... (Andreea A. rămâne

fascinată de el...). Trecem prin cadrul uşii albe. Pare-se că suntem introduşi printre ultimii. Pe

lateral cineva stă şi împarte nişte mape, cu gesturile şi atitudinea unuia care împarte paraşute celor

ce urmează să plonjeze de la coada avionului. Aşa că le luăm şi ne paraşutăm fiecare pe câte un

scaun negru, cu măsuţă rabatabilă. Unii dintre noi se duc pe margine, alţii, la fel ca mie, pe

rândurile de mai sus, înspre mijloc. (O poziţie de invidiat la cinematograf). În stânga mea se aşează

Mădălin. În dreapta Radu. În faţă, Andreea şi Iulia. Deschidem mapele. Avem manualul! (mai exact

O istorie a comunismului în România. Ieeeiiii...!!!). Sunt câteva scrisori, programul şcolii de vară,

foi cu antet şi PIXUL. Veşnicul pix albastru. Îmi scot agenda şi o pun pe măsuţă. Vocile coboară

încet, şi apoi, de parcă cineva ar fi apăsat pe butonul de Mute, se lasă liniştea. La mesele din faţă

sunt aşezate mai multe chipuri, din care cunoscute îmi sunt doar câteva. Cosmin, care prezidează

simpozionul, domnul Olteanu, care oficiază în momentul ăsta deschiderea, domnul Ciupea, domnul

15

Câlţia şi domnul parlamentar... deputat... sau, în fine, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată.

(Gheorghe Gabor, deputat de Braşov) Există şi un scaun gol... care probabil că va fi ocupat în

curând.

În spatele nostru se aşează cineva. Îmi întorc capul şi, automat, privirea. Nu ştiu cum a ajuns

acolo, dar e Dana! Dana de anul trecut! (fiica doamnei Herescu). E doar în trecere. Aflasem de

venirea ei cu o seară în urmă. O salut. Răspunde şi ea fluturând din mână.

Revin cu privirea în sală. Dintre toţi moderatorii, ia cuvântul Mitropolitul Ardealului. Face o

introducere încheiată cu o rugăciune şi cu binecuvântarea sa. Ia cuvântul domnul deputat... spune

lucruri mai mult sau mai puţin relevante. În fine... e bine şi aşa. A avut momentul lui, şi-a spus

părerea (întotdeauna adulţii au impresia atât în cazul nostru, cât şi în cazul copiilor mici, că trebuie

să spună totul mai pe înţelesul nostru, folosindu-se de elemente cu care generaţia respectivă e

obişnuită riscând astfel să pară ridicoli... Doar pentru că suntem copii, nu înseamnă că nu înţelegem

exact ceea ce doriţi să ne spuneţi. Vorbiţi-ne normal, ca şi când v-am fi amici.) Domnul Câlţia.

Locul gol se umple, între timp, cu persoana lui Marius Oprea. (Aveam deja mari aşteptări de la el,

întrucât luasem de anul trecut contact cu magnetismul poveştilor sale şi al tonului pe care le

relatează). Citisem în program că urma să ne ţină o prelegere în după-amiaza asta, dar îl aud pe

domnul Olteanu dezminţind această certitudine, anunţându-ne că intervenise ceva (în cazul ăsta un

botez) şi că nu va putea rămâne până după-amiază. Aşa că l-au strecurat în program, printre primii,

alocându-i un timp destul de generos. Ca de obicei apariţia lui captivează audienţa. Cărunt deja, deşi

la nu mai mult de patruzeci şi ceva de ani, într-o bluză închisă şi o jachetă subţire, albă, ca şi când

chiar şi hainele i-ar fi încărunţit, cu o voce blajină, preia cuvântul. Nu degeaba fac trimitere către un

bătrân înţelept; el chiar are tonul, căldura, răbdarea şi sensibilitatea unui om în vârstă. Întotdeauna

m-a fascinat modul lui de a te implica în poveste, în acţiune, ca şi când te-ar face pe tine narator al

cărţii pe care o scrie. Parcă ar continua ceea ce ne spusese cu un an în urmă. Parcă nici n-ar fi trecut

atâta timp. Anul trecut, filmul „Execuţia” ne prezenta povestea a trei victime ale unor crime fără

temei pe care câţiva securişti le comiseseră într-un sat. Aflăm continuarea... rezultatul săpăturilor pe

care le începuseră atunci. Proiecţia rulează pe zidul alb. Arată descoperirea cadavrelor şi exhumarea

lor din locul din vârful dealului unde fuseseră ucişi. Erau îngropaţi la suprafaţă. Trupurile erau

aruncate unul peste celălalt, membrele confundându-se între ele. Am surpriza să-l văd pe Alexandru

la faţa locului, curăţând oasele de pământ, ceea ce mă face să reconsider ideea că el s-ar ocupa doar

de cercetarea documentelor. Tot norocul lor atârnase de o bătrânică; singura care mai ştia cu

exactitate unde se afla mormântul nemarcat (exista o cruce, dar era la o distanţă considerabilă faţă

de mormântul propriu-zis... şi în plus, nu ştiau nici măcar de existenţa crucii). Apoi, cu ajutorul

preotului (fără de care nu mergeau la nici o deshumare), i-au dezgropat din stratul superficial de sol,

şi i-au reînhumat, îngropându-i creştineşte, pe fiecare în parte, preotul oficiind slujbele necesare

16

(descrierea mea rigidă nu poate să redea emoţia pe care o degaja Marius Oprea, când povestea

aceste momente...). În timpul slujbei a apărut un băieţel de vreo 9 ani, cu un bucheţel de flori de

câmp în mână, s-a lăsat în groapă cum a putut, şi l-a pus la capul celui ce trecuse la cele veşnice. La

fel de simplu cum s-a coborât, a şi ieşit, iar slujba a continuat. În momentul acela lui Marius Oprea

îi dăduseră lacrimile, în faţa purităţii dezarmante a copilului... (la fel aproape se întâmplă şi acum...)

Proiecţia se sfârşeşte cu poza unuia dintre cranii, parţial curăţat, pe jumătate sfărâmat şi

străbătut de fire de iarbă şi rădăcini... Marius Oprea se opreşte, dar magia rămâne... Solicită

întrebări. Odată cu ele atmosfera ba tinde să revină la normal, datorită irelevanţei unora dintre

întrebări (tipul cu C.I.A.-ul ne-a dat pe spate...), ba creşte în profunzime datorită unora din

întrebările puse la obiect. Aflăm că, într-adevăr, după ce te ocupi cu aşa ceva, (chiar şi după 20 de

ani de activitate) primeşti ameninţări cu moartea (soţia lui tocmai primise trei astfel de telefoane cu

o zi în urmă), şi eşti în consecinţă nevoit să îţi schimbi domiciliul de foarte foarte multe ori. De aici

a reieşit întrebarea firească, ce a răsunat în sală sub forma unei singure voci, care concretiza

gândurile multora: „Şi nu vă e frică?”. Calm, răspunde simplu: „Nu-mi mai este frică.”

Ştie că ceea ce face este drept, şi se agaţă de acest lucru pentru a supravieţui...

Cosmin întrerupe şuvoiul de întrebări şi ne roagă să luăm o pauză de 10 minute. Ne

conformăm. Şi încetul cu încetul sala se eliberează. Noi rămânem la urmă (până îmi bag eu lucrurile

înapoi în ghiozdan...). Părăsim într-un final şi noi sala. Sala. Urmăm pe laturi mocheta neagră cu

inserţii mari, gri, până la trepte şi păşim în holul şi recepţia de marmură albă. Nu sunt lămurit dacă e

o pauză organizată sau nu, dar direcţia e evidentă: afară, în aerul răcoros.

Unii stau pe bancă, alţii în picioare, alţii sunt înşiraţi în depărtare. Alex se alătură micului

grup care împrejmuie banca (în care mă aflu şi eu) şi începe să ne explice mai pe larg cele discutate

mai devreme... Din stânga mea apare Dana, cu o prietenă de-a ei. S-a mai înălţat, şi îşi poartă părul

în cozi. Revederea e destul de ciudată, întrucât nu ştiu cum ar trebui să încep sau ce să zic... şi

aparent nici ea nu are o întrebare la îndemână. „Buna!” „Bună!”

Legăm câteva vorbe, şi aflu că Adi (Adi de anul trecut) ar vrea să vină duminică, în excursie

cu noi. (Ar fi trebuit să fie o revedere interesantă; cred că s-ar fi înţeles foarte bine cu Dan). Dana

îmi spune că au venit doar pentru ziua de azi. Eu nu ştiu exact ce să spun mai departe... Între timp

Alex continuă cu explicaţiile... Dana vede că nu prea reuşim să spunem două cuvinte legate, şi uşor

dezamăgită, îşi ia „la revedere”... Îi răspund, uşor bulversat de discuţia succintă.

Încă nelămurit mă întorc către Alex... Ascult, intru pe firul discuţiei, şi întreb dacă nu mai

pot proiecta şi anul ăsta „Execuţia”. Îmi spune că e posibil. (Ce mult aş vrea să-l proiecteze...).

Radu mă face atent la un călugăr îmbrăcat în haine de camuflaj. Mă uit atent şi văd că e

călugărul Iustinian, cel care anul trecut ne oferise în ultima zi orez cu lapte. Îi spun că îl ştiu.

Călugărul Iustinian dispare. Apare din nou şi intră în vorbă cu două persoane aflate pe bancă.

17

Zâmbetul atât de cunoscut îi împodobeşte în continuare chipul. E bine. Înseamnă că e la fel de

fericit...

Alex dispare. Cristina se plânge de foame. Îmi întorc rucsacul în faţă şi încep să cotrobăi în

buzunarul mic, de unde scot trei perechi de eugenii. Îi dau ei unul, pe care îl împarte cu Andreea A.,

unul Larisei, pe care îl împarte cu Roxana, iar pe ultimul îl fac jumi-juma cu Radu.

Lumea începe să intre. Alex vine spre mine şi mă roagă să dau un interviu (Ah! Nu din

nou!!!). Nu-mi plac interviurile! Nici lui. În fine... Vine o reporteră de la un post local de

televiziune ţinând în mână un microfon alb cu siglă oranj. Odată cu ea şi cameramanul cu o cameră

neagră, considerabil mai mică decât cele pe care eram obişnuit să le văd la reportaje. Dau „Bună

ziua!”, îi explic că nu sunt foarte bun la interviuri, şi că sunt cam spasmodic când vine vorba de ele.

Îmi pune câteva întrebări, eu extrapolez şi la final îmi spune că am ajutat-o mult, căci nu a avut de

pus multe întrebări, răspunsurile mele conţinând informaţii mai mult decât suficiente. Am mulţumit.

Şi ei la fel. Acum exista o problemă: întârziasem la simpozion...

Mă despart de cei doi, trec de intrare şi apoi de uşa de termopan a sălii de conferinţe. Observ

câteva modificări la masa conferenţiarilor: în afară de domnul Ciupea şi Cosmin, restul fuseseră

înlocuiţi. La dreapta domnului Ciupea apăruse un bătrânel uscăţiv, uşor adus de spate, cu ochelari

pe vârful nasului şi cu o cămaşă verde cu epoleţi. În stânga lui Cosmin apăruseră doi tineri, pe care

nu-i cunosc.

Prelegerile încep în aceeaşi ordine. Bătrânelul se prezintă. Îl cheamă Savel... şi încă ceva...

Mă uit la Radu pe foaie, să văd ce scrie, şi îl întreb ceea ce mie îmi scăpase. Aşa! Savel Cheptea. E

de origine basarabean, refugiat însă de foarte tânăr la noi în ţară. Chiar în Făgăraş. Îşi cere scuze

pentru aspectul său actual, chel şi fără barbă, şi pentru vocea sa uşor gâtuită şi piţigăiată (ca în urma

unei recente intubări), dar tratamentul pe care îl urmează (chimioterapia, pentru cancerul laringian,

una din formele cele grave, cu o răspândire foarte rapidă) l-a adus în starea de a nu mai avea o barbă

deasă precum domnul Câlţia, şi nici vocea baritonală. Îşi schematizează oarecum prezentarea,

pentru a fi cât mai clar înţeleasă. Prezintă problema Basarabiei. Fuseseră în total 1.900.000 de

victime, dintre care 180.000 au murit prizonieri în U.R.S.S., 1.500.000 în Bucovina, 200.000 în

lagăre şi închisori, şi 30.000 în timpul colectivizării. În anul 1940, ruşii năvălesc la Hotin. În 1941,

deja se formase o unitate specială care se ocupa cu deportarea, care călătorea în Camionul Negru, cu

ajutorul căruia îşi duceau la bun sfârşit ordinele. De fiecare dată când treceau pe stradă, mama

domnului Cheptea se ruga să nu oprească în faţa casei lor... Au avut însă zile şi nu au fost deportaţi.

În acelaşi an sosesc şi trupele române. Acest eveniment le oferă oportunitatea de a trece

graniţa în România. Astfel, Savel Cheptea, pe atunci în vârstă de doar şapte ani, împreună cu

familia sa pătrund pe teritoriul românesc şi se stabilesc la Făgăraş. Regimul însă, odată cu

terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, se schimbă. Condiţia de refugiat i se întoarce

18

împotrivă, şi până la terminarea liceului, în urma bătăilor şi a anchetelor, mai rămâne doar cu 12

dinţi în gură... Au urmat câteva întrebări... Aveam să ne întâlnim şi cu el zilele următoare.

Domnul Ciupea preia cuvântul. Va lansa, la fel ca şi anul trecut, o carte. Ne face o scurtă

introducere în ceea ce a însemnat Cetatea Făgăraşului, şi, deoarece timpul era limitat (discuţiile cu

Marius Oprea dăduseră programul peste cap), îi lasă pe ceilalţi care îşi aşteptau rândul, să ia

cuvântul.

Doamna în vârstă de anul trecut prezintă şi ea o nouă carte pe care a redactat-o cu ajutorul

fiicei sale. Acum are 95 de ani.

Un domn din Constanţa ia cuvântul şi vorbeşte despre lagărele de muncă forţată. Pune

accentul pe Dunăre - Marea Neagră. Face un portret condiţiilor mizere de acolo şi a foametei

cumplite pe care muncitorii trebuiau să o îndure. Exemplul cel mai elocvent e cel a doi deţinuţi care

şterpeliseră câinele comandantului şi îl mâncaseră crud. Foile pe care el le pregătise sunt

numeroase, aşa că este rugat să rezume. Se grăbeşte şi în curând termină.

Nu am mari aşteptări de la cei doi simpozionişti rămaşi (de ce mi-o plăcea mie să subestimez

oamenii... nu ştiu). Mă uit în stânga şi o văd pe Cristina aşezată în faţa unui laptop... (ce-o căuta

acolo?). Pe zid, mare, apare o proiecţie albă. Unul din cei doi (cel în costum) începe prelegerea,

acompaniat de prezentarea vizuală, Power Point, care rulează deasupra lui, cârmuită de Cristina.

Celălalt tip, în cămaşă albă cu carouri, dispare undeva (nu am aflat nici până acum unde). Volumul

de informaţii deţinut de tipul în costum (nu ştiam şi nici nu reţinusem cum îl cheamă... am răzbit

însă cu privirea să disting pe ecusonul lui Valeriu). E impresionant volumul de informaţii pe care-l

deţine şi la fel şi prezentarea. Ne lasă o adresă şi un blog. Îmi iau pixul albastru din mapă şi carnetul

de aceeaşi culoare, cu sigla institutului pe copertă (pe care îl am de anul trecut), şi notez:

www.filmandmemorii.blogspot.com.

Cosmin se ridică şi ne anunţă că sosise ora mesei. Ne ridicăm sub lumina rece a neoanelor

aprinse şi (eu din nou rămân în urmă, luptându-mă cu aparatul foto) ne purtăm paşii către trapeză.

Felul întâi este o ciorbă de varză. La început o privesc circumspect. Hmm... În definitiv e mâncare,

ce atâtea mofturi pe capul meu? Aşa că iau polonicul şi îmi pun în farfurie. Torn şi apă în pahar.

Mănânc fără pâine deocamdată. Nimerisem între mai mulţi profesori pe care nu-i cunoşteam. În

dreapta mea se află un tip venit din afara ţării... Prima dată mă gândesc la Ungaria... (aveam să aflu

a doua zi că era de fapt Serbia... eu şi limbile balcanice...). În faţa lui şi aproximativ vis-a-vis de

mine, se află un domn uşor rotofei, trecut de 45 de ani, cu un zâmbet larg şi o mustaţă care apare ca

o oglindă a zâmbetului, coborând stufos pe lângă colţurile gurii. E foarte voios. El e singurul

interlocutor. Aparent şi singurul interpret pentru amicul său tânăr. Ştie româna foarte bine. Aşa mă

lămuresc, (dintr-o discuţie cu altcineva) că cel din dreapta mea (căruia îmi pare rău, dar i-am uitat

numele - Vladimir Lj. Cvetković), venise la invitaţia dânsului la simpozion. Ce tare!

19

Înclin farfuria şi iau ultimele linguri. A fost chiar gustoasă. În capătul celălalt al mesei, Dan

e deja la a treia farfurie de ciorbă. Un bărbat cu şorţ albastru vine şi ridică farfuriile, ducându-le la

spălat. Felul doi pluteşte peste capetele mesenilor şi ni se aşează, pe rând, în faţă. O imitaţie de

carne (soia cu formă de friptură) şi o garnitură (un soi de sos alb). Nu mulţi se aventurează, aşa că

Dan colectează toate farfuriile pe care ceilalţi le donează şi începe să le golească pe rând. La fel

facem şi noi, însă cu câte o singură farfurie. Ne ridicăm.

Participarea noastră la simpozion luase sfârşit odată cu ultimul picior care păşise în afara

sălii de conferinţe. Pentru că domnul Oprea nu mai vine în după-amiaza asta, avem câteva ore

libere. O luăm încet înspre cabană. Rămân mai la urmă, mă opresc lângă apa curgătoare de dincolo

de poarta neagră a mănăstirii şi reglez expunerea. Mă aşez pe vine şi încerc să îngheţ apa. Fac trei

cadre, şi apoi privesc rezultatul. Nu mai am când să fac altele, căci doamna Maria mă ajunge din

urmă. Alături de ea doamna Herescu şi un domn îmbrăcat în alb, cu pălărie, parcă tocmai scos dintr-

un episod din Dallas. Sunt cu câţiva paşi înaintea lor. La un moment dat, acest personaj misterios

mi se adresează: „Ţi-am citit jurnalul şi mi-a plăcut, dar sunt câteva probleme”. Doamna Herescu

adaugă: „Ai face bine să-l asculţi, căci e critic literar!” (hmmm...) „Dacă o să scrii vreodată ceva,

poţi să mă iei ca şi corector”, îmi zâmbeşte domnul în alb.

Mulţumesc şi eu şi zâmbesc înapoi. Are o privire care parcă ar spune permanent o poantă,

sau care şi-ar aminti o şotie făcută cândva în vremuri deja apuse... Oricum, orice s-ar întâmpla sub

fruntea acoperită de pălărie, nu transpare în afara ei. Îmi inspiră tipul de om care cugetă mult,

afişează foarte puţin din gândurile sale, dar de fiecare dată cu un impact puternic, impunând un

imediat respect. În restul timpului, îşi umple prezenţa cu umor, afişând degajare amândouă suficient

de fireşti, dar care ascund cu multă dibăcie tot acel proces analitic, profund.

Dacă tot deschisesem subiectul jurnalului, îl aprofundăm, şi extrapolând, ajungem la cel care

urmează a fi scris anul ăsta. Doamna Maria sugerează să-l fac tot eu, dar insist ca şi ceilalţi să

scrie... Pot şi ceilalţi să aibă talent la scris... Rămâne stabilit astfel... vom face din nou echipe... şi

vom împărţi săptămâna în zile...

Soarele a început deja să-şi plece capul sub apăsarea zilei de muncă continuă. Iuţesc pasul,

şi până la capătul potecii verzi ajung grupul din urmă. Din încă vreo 15 de paşi, ne trezim în curte,

şi apoi în cabană. Doamna Maria ne opreşte şi ne roagă să facem bileţele, pentru a ne împărţi în

echipe. Urmează secvenţa în care rupem foi din ce în ce mai mici şi scriem numele pe ele.

Improvizăm o aşa-zisă căciulă, dintr-o pungă. Se face extragerea şi suntem repartizaţi, în ordinea în

care ieşim din pungă, în patru coloane. Eu pic în echipă cu Andreea, Andrei şi Erika. Din nou

rupem hârtiuţe şi scriem numere pe ele... fiecare echipă avea să scrie două zile din cele opt existente

(ziua plecării nu se punea). Îmi pică zilele trei şi şapte...

20

Fiecare se retrage în camera lui. Nu vreau să mă culc, aşa că mă consult cu Radu şi ieşim

afară la un joc de cărţi. Luăm loc de-o parte şi de alta a mesei din trunchiuri şi facem cărţile.

Hmmm... ce să jucăm? Hai să jucăm Macao (am observat că orice dubiu în privinţa alegerii unui joc

de cărţi sfârşeşte prin alegerea Macaoului). Apa din spatele nostru curge în continuare. La fel se

succed şi cărţile în teancul de pe masă. Jucăm fără jokeri, liniştit şi fără prea multe umflături

(şaptele mă salvează de câteva ori, totuşi). În casă e linişte. Toţi, aparent, dorm. Noi nu. Rămân cu

morsa în mână (după cum am spus mai devreme, sunt cărţi NG). Mănânc bătaie. Jocul numărul

doi... câştig... Jocul numărul trei... se termină destul de brusc, căci Cristina apare cu o idee şi o listă:

vor să meargă la cumpărături.

Deodată cabana prinde viaţă. Doamna Maria lasă de înţeles că ar fi bine să merg şi eu,

pentru că ştiu drumul (oricum voiam şi eu să dau o fugă, întrucât rămăsesem fără apă). Intru în

cabană şi îmi iau mini-tolba cu acte şi finanţe, apoi cobor. Doamna Herescu şi domnul misterios în

alb îmi sugerează să merg la păstrăvărie, căci ar trebui să fie mai bine aprovizionaţi decât taverna de

lângă mănăstire. Mă gândesc puţin, dau OK-ul şi apoi ies. Aveam să mergem destul de mulţi. Lista

însă nu e gata, aşa că intru să văd în ce stadiu se află. Cristina e pe sus adunând banii şi cerinţele.

Era în dreptul camerei lui Paul. Intrăm. Dormeau. „Mmmm...” Se trezesc. Paul dictează o istă de

sucuri şi chipsuri. Răzvan, tolănit, mişcă puţin, gândeşte degajat, şi cum lenea apăsa greu asupra lui,

ne spune să dublăm lista lui Paul. Ce vrea Paul, vrea şi el. Andrei, în camera următoare, ne spune că

nu are nevoie de nimic. În dreptul camerei numărul trei renunţ. Bănuind că o să mai dureze ceva

timp, mă hotărăsc să aştept jos. O iau din nou pe treptele de lemn care dupuie greu sub mine. Din

câţiva paşi mă trezesc în faţa cabanei, loc de unde Radu şi Mădălin aruncau cu pietre în copaci,

sperând să nimerească vreunul. Andreea A. e şi ea pe trepte. Mă alătur şi eu tentativelor de ţintă...

Apar pe rând, Roxana, Larisa, Cristina şi Ramona. Cam ăştia suntem. Totul fiind la locul lui,

pornim pe poteca scurtă dintre copaci, sărim gardul descompletat şi ne trezim în partea de drum pe

care nu o explorasem. Pe aici poteca lată o taie prin pădure pe marginea râului până în locul în care

e ruptă de apa Sâmbetei, şi de unde începe traseul montan. Păstrăvăria e undeva la mijlocul

distanţei.

Drumul e prăfos şi umed (tocmai plouase noaptea trecută) presărat cu ocazionale băltoace. E

străjuit pe ambele părţi de apă, râuri, pârâuri şi, eventual, de torenţi formaţi în urma ploilor. Ramona

se plânge de şlapii care o bat.

Din când în când se văd urmele furiei râului cândva umflat, care a smuls rând pe rând,

bucăţi din pădure, creându-şi tot felul de căi şi poteci printre copaci. Sunt în faţă, în fruntea

grupului. Se deschide un subiect despre cărţi. Radu şi Andreea A. discută diverşi autori. Mădălin

intră în discuţie. Radu se înfierbântă pe subiectul ăsta, încercând să-l convingă că Paulo Coelho nu e

atât de măreţ, dar se lasă în curând păgubaş şi se retrage la coda grupului, acolo unde eu mă aflam

21

deja de ceva vreme. Ne oprim la un cot deschis al apei şi încercăm să facem broscuţa (sau scara

pisicii după cum am învăţat eu că-i spune când eram mai mic), de la înălţime (râul e la vreo doi

metri şi jumătate, trei, sub noi). Renunţăm într-un final, şi ne rezumăm la a arunca pur şi simplu cu

pietre în apă (nu o să înţeleg niciodată fascinaţia pleoscului, fie el mare sau mic, pe care îl face

piatra la contactul cu apa... De fapt nici nu cred că vreau).

O luăm din nou la pas, încercând să îi ajungem pe ceilalţi din urmă. Radu mă întreabă ceva,

nu aşteaptă răspunsul meu, şi îi strigă lui Mădălin, în faţă: „FAUST!”. Ar fi trebuit să aibă o

relevanţă pentru el, dar Mădălin nu cred că aude...

Îi ajungem din urmă. Nu după mult timp ajungem şi la pod. La fel de prăfos ca şi restul

drumului, el traversează la stânga noastră Sâmbăta. Îi urmăm calea şi urcăm către cabana

păstrăvăriei acompaniaţi de căţeluşa de la cabana noastră, care nutreşte aceeaşi speranţă pentru

mâncare ca şi noi. Ea însă nu se îndreaptă către magazin, ci către turişti. O lăsăm să-şi joace rolul

sub umbra umbrelelor, pe padelele de piatră, şi, ajunşi în vârful colinei, păşim pe mozaicul gri al

cabanei. Undeva în dreapta, în spatele unor uşi se văd câteva frigidere ticsite cu bere. Cerem

indicaţii şi suntem îndreptaţi într-acolo. Aici ne aştepta (dacă se poate spune aşa, din moment ce

venise special pentru noi) o chelneriţă. Are răbdarea să ne servească pe fiecare în parte şi să ne dea

restul şi chitanţele aferente. Mădălin ne întreabă dacă vrem îngheţată. Îl refuz politicos, dar el tot

cumpără. Mulţumesc şi o înfig în borseta atârnătoare. Vine şi rândul meu.

Problema, de care se loviseră şi ceilalţi înainte, e că nu au mai nimic în afară de bere, tării şi

îngheţată... Cer o apă minerală mare şi nişte eugenii. Ultimul pachet de eugenii. Chelneriţa îşi

întreabă o colegă dacă a dus cartofii (care între timp se răceau prin apropiere) şi la auzul negaţiei se

enervează şi spune că nu le poate face pe toate. Îmi îndes şi eugeniile în buzunarul borsetei (care se

dovedeşte a fi ultra-încăpător), mulţumesc şi ies. Mă apuc să desfac îngheţata şi soarele începe să

mi-o topească (cu ocazia asta aveam să cunosc răzbunarea îngheţatei, care se pare că mă voia şi

mai puţin decât spusesem eu că nu o vreau, aşa că se apucase prematur să-şi schimbe starea de

agregare şi să se lichefieze).

Pod. Drum. Ne deplasăm în sens invers. Desfac puţin mai mult ambalajul îngheţatei. Apoi şi

mai mult (maaare... maaareee greşeală!). Cornetul se dovedeşte a fi mult mai fragil decât pare, şi

sub greutatea îngheţatei albe începe să cedeze. O crăpătură ici, una colo, şi într-un timp foarte scurt,

vreo jumătate de cornet se decide să o ia la vale. Mă grăbesc să o ajung din urmă cu mâncatul, dar

avalanşa de vanilie e mult mai rapidă, şi începe să-mi invadeze degetele. Ciocolata i se alătură. Mă

lupt puţin cu ea, dar văd că nu am şanse. Mădălin şi Radu rămân cu mine în urmă, în timp ce fetele

îşi continuă drumul. Îngheţata colapsează în mâna mea stângă din ce în ce mai violent. Oricât m-aş

strădui să remediez situaţia, muşcând din ea bucăţi considerabile, dezastrul e inevitabil. Întreaga

palmă mi se umple de îngheţată topită. O ajung, într-un final din urmă, mâncând ce mai rămăsese

22

prin ciotul de cornet care încă mai era susţinut de trei dintre degetele mele. Pentru asta folosesc şi

mâna dreaptă. Şi aşa mă trezesc la mijloc de codru des cu mâinile toate, îngheţată, şi cu ambalaje pe

care nu am unde să le arunc. Şi dacă ar fi fost doar ale mele...

Fetele se opriseră undeva în zare şi ne aşteptau. Ne făceau semne disperate să venim... eu le

făceam semne şi mai disperate (mă simţeam ca pe pista unui portavion dirijând o aterizare), şi, în

consecinţă, mai neinteligibile să o ia înainte, pentru că le vom prinde din urmă. Mădălin şi Radu îşi

lasă şi ei ambalajele la picioarele mele, pe o scoarţă de copac, şi o iau înainte pentru a le linişti pe

fete. Eu rămân în dilemă, cu mâinile mozolite de îngheţată şi cu gunoaie la picioare... Gândesc rapid

şi folosesc mâna dreaptă, mai puţin murdară, ca să deschid fermoarul borsetei verzi, de unde,

escavând pe lângă eugenii, scot un pachet de şerveţele umede, pe care le folosesc să mă curăţ de

îngheţată. Ambalajele le pun pe aceeaşi scoarţă, lângă celelalte. În pădure nu există coş de gunoi...

hmmm... Cum să scapi de multe ambalaje pline de vanilie şi ciocolată, foarte lipicioase, în mijlocul

pădurii? Simplu: scoţi una din punguţele pe care le ai întotdeauna la tine, şi încarci tot conţinutul

scoarţei în ea. Punguţa, pe care o răsuceşti, sau oricum, îi faci ceva, ca să nu se verse, o pui în

buzunarul hanoracului vişiniu pe care în prealabil îl dădusei jos, şi pe care acum îl porţi atârnat de

breteaua mini-tolbei verzi. Şi gata. Eşti pregătit să porneşti mai departe. Dar eu nu pot să pornesc

oricum... (iar simţeam, nu ştiu de ce, nevoia să fac pe eroul). Îmi vine strălucita idee să o tai printre

copaci, prin pădure. (Poate reuşesc să le ies în faţă, şi să-i surprind... „Păi tu nu erai în spate?”

„Cum ai ajuns aici?”... „Eeeehhh... prin pădure!!!). Aşa că ies de pe drum şi o tai printre copaci şi

fire de apă. (Poate îmi rup ceva...) Bucata asta însă nu mă ajută cu nimic. E paralelă cu drumul. Mă

uit mai stânga: pantă abruptă şi apoi copaci. (Hmmm... mai bine nu). Nu ştiu dacă dă direct în drum,

sau coteşte sau... în fine... nu ştiu unde aş ajunge şi nu vreau să mă pierd dintr-o prostie ca asta. Sar

peste nişte buşteni şi revin în drum. Pe partea asta nu mai aveam unde merge pentru că terenul se

înălţa brusc (în vederea circumstanţelor ăstora, nu ştiu de ce am mai continuat...). Aşa că mă îndrept

spre partea opusă a drumului, pe unde e malul râului mai lat, iar Sâmbăta liniştită. Mă gândesc să

sar peste firul de apă până pe partea cealaltă şi să încerc pe acolo, dar văd că, de fapt, e un fel de

insulă, aşa că mă rezum la a explora malul care se deschide la picioarele mele. O iau şi pe aici

printre copaci. Văd că mă apropiasem de grup la vreo douăzeci de metri, aşa că o las baltă şi revin

pe drum, grăbindu-mă să îi ajung din urmă... Nu urmează nimic spectaculos. Pur şi simplu pătrund

în grup şi mă instalez undeva mai în faţă (am uitat să menţionez că, întrucât nu găsisem cele

necesare la păstrăvărie, acum ne îndreptam înspre taverna de lângă mănăstire).

În fine, undeva prin locul în care drumul cabanei noastre se uneşte cu drumul principal, ne

omogenizăm, şi începem să vorbim. Andreea A. ne povesteşte despre tatăl ei. Tatăl ei cântăreţ. Din

vorbă în vorbă, (de la muzică la coloane sonore) ajungem să vorbim despre filme. Sâmbăta o coteşte

şi dealul ia sfârşit, lăsând loc câmpului. Un câmp ocru, punctat ici colo cu câte o pensiune (prefer

23

varianta stilizată a descrierii în favoarea realităţii care ne arăta nişte viloaie care ocupau o mare

parte din priveliştea imediată, câmpul propriu-zis fiind abia undeva în depărtare). Roxana şi Larisa

sunt foarte active. Asta e una din primele discuţii elocvente pe care le am cu cineva, şi care nu se

termină brusc (asta exceptând cele pe care le avusesem cu Andreea în timpul mesei; până acum, cu

ea mă înţeleg cel mai bine). Drumul merge înainte, spre orizont, prin câmp, dar noi facem stânga şi

intrăm pe aleea care conducea la porţile mănăstirii. Eu sunt singurul pe care locurile de aici îl

cunosc. Le fac semn şi le arăt super-taverna. Mese afară, nişte chelneri rătăciţi sub acoperiş, care

deocamdată îşi găsiseră ceva de lucru prin tomberoane, şi nici un loc explicit din care să facem

comanda... Ştiu clar că poţi face cumpărături pe la unul din geamuri, dar nu mai ştiu exact pe la

care. Fetele, însă, mai practice, se duc şi îi întreabă pe chelneri. Ei le arată al doilea geam, care

glisează, lăsând chipul unei tanti între două vârste să preia comenzile. Eu şi Radu, gata

aprovizionaţi, luăm loc la una din mesele crăpate pe mijloc şi privim, schimbând câteva vorbe, cum

doamna de dincolo de geam îngrămădeşte pe tejghea produsele. Chipsuri, Fanta, Cola, croissante, şi

chestii de ronţăit. Apoi se apleacă după ceva, şi apare victorioasă cu nişte saci de gunoi albaştri, cu

puncte vişinii Vileda. În ei pune toate cumpărăturile, minus sticlele de suc. Nu aveau pungi.

Mă duc să iau sucurile, crezând că vom pleca. Pe suprafaţa sticlelor de plastic se formase

deja condens. Fac nişte desene. Radu se ridicase şi el între timp. Larisa ia sacul de gunoi, noi

ridicăm sticlele de doi litri, ea ne întreabă dacă nu avem nevoie de ajutor, noi răspundem siguri pe

noi, că nu, şi pornim la drum. O luăm pe aleea principală şi pe sub poarta ţărănească de lemn.

Condensul de pe sticle începe să îşi facă magia şi încep să-mi alunece încet din mâini. Mă opresc

din când în când, şi, folosind picioarele, readuc sticlele în poziţii mai uşor de ţinut. Ritualul ţine

cam jumătate din drum, până la un moment dat când mă hotărăsc să le iau în braţe şi să rezolv

problema. Mă ud pe tricou, dar asta e. Soarele e tracasat azi şi ne cam arde. Trecem prin parcare şi

apoi pe drumul care deja se familiarizase cu noi, până la cabană. Las sucurile din mână pe masa de

afară, în timp ce fiecare îşi rectifică bunurile de drept şi mă duc în cameră. Scot eugeniile,

investighez punga cu dulciuri, care deşi cu o zi în urmă gemea, acum suflă vântul prin ea, şi o

umplu cu cele cinci eugenii împachetate. Apa minerală o las lângă măsuţa televizorului.

Îmi schimb tricoul muncit pe drum şi dau să cobor. Pe hol însă, Radu aştepta cântând la

chitară. Mădălin asculta. Hmmm... Am şi eu o tentativă, dar renunţ rapid. Îi spun că am chef să

desenez. Aşa că abandonează şi el şi mi se alătură. Ne aşezăm pe aceleaşi locuri pe care stătusem şi

cu vreo oră în urmă. Deja ceilalţi dispăruseră. Din nou eram singuri. Se apucă şi schiţează câte ceva.

Eu rămân blocat undeva între gânduri. Pe treptele de la bucătărie apare doamna Maria, cu cafeaua în

mână. Vine şi ni se alătură. Ne întreabă ce facem. Dăm un răspuns ambiguu. Îi spun că nu am găsit

aproape nimic la păstrăvărie şi că e mai prost aprovizionată decât taverna. Priveşte decepţionată şi

spune un „Hai măăă...” Se aşează pe bancă lângă Radu şi pe baza cabanei de la păstrăvărie, îşi

24

construieşte istorioara. Ne spune că a fost recent recumpărată şi că, probabil, noul patron a făcut

modificări în administraţie înspre propriul beneficiu. A dat ca exemplu combinatul Făgăraş, la care

lucrase foarte mulţi ani, ea fiind la origini inginer biochimist. Fusese şi el privatizat în acelaşi fel cu

ceva timp în urmă. A venit un tinerel şi a spus că va face din combinat bijuteria bijuteriilor, pentru

ca până la urmă să fie vândut bucată cu bucată, apoi abandonat, personalul fiind lăsat pe tuşă.

Doamna Maria, care fusese una dintre puţinii din sindicat care încercase să facă ceva în privinţa

asta, şi în consecinţă s-a agitat şi „a deschis mai mult decât trebuia gura”, când s-a reangajat, pentru

a-şi completa anii de pensionare, a fost nevoită să schimbe 13 posturi în şase luni. (hmmm...) Acum

se ocupă cu Fundaţia „Negru Vodă”.

Aduce vorba de pozele de anul trecut, pe care de când le-a fost dată spargerea la fundaţie, nu

le mai are (jaf? când? cum? eu nu ştiu nimic...). „Când aţi păţit asta, că eu nu ştiu nimic?”.

Aprinzându-şi o ţigară subţirică: „A, nu ştii?” Păi să vezi...” Şi ne povesteşte cum, la vreo lună după

plecarea noastră, prin august anul trecut, s-a dus dimineaţa la fundaţie, a deschis uşa, apoi, după ce a

traversat sala principală, în birou, a apăsat butonul de pornire la una din unităţile centrale ale

calculatoarelor de pe masă... apoi a văzut că lipsesc monitoarele (LCD-uri proaspăt cumpărate) şi a

constatat că unitatea era moartă. Nu mai avea ce să se aprindă, căci nu mai erau decât nişte carcase

goale. Totul fusese subtilizat cu mare măiestrie şi uşa încuiată în urma lor. Problema nu era acum

cea a bunurilor, căci pe alea, în timp, le puteau înlocui. Le lipseau în schimb hardurile, unde fusese

depozitată toată munca lor. Domnul Olteanu, când auzise, aproape făcuse infarct. Noroc tot cu

doamna Maria care în scurt timp apăruse cu o cutie plină de CD-uri şi DVD-uri, încărcate cu

majoritatea datelor lipsă. Aici a făcut o paranteză şi ne-a povestit o altă păţanie, datorită căreia se

învăţase să salveze de fiecare dată totul. Avusese de redactat un text de vreo o sută de pagini. Le-a

scris pe toate dintr-o singură suflare, fără să salveze. Apoi, când a dorit să facă lucrul ăsta, i-a sunat

mobilul. A răspuns, şi a dat click din reflex la ce îi apăruse pe ecran. (Îi apăruse cu totul altceva

decât opţiunea de Save, dar nefiind atentă...). Era de fapt o eroare. Şi din cauza ei, acum pierduse tot

ceea ce scrisese. A trebuit să o ia de la capăt. Dar noroc cu întâmplarea asta, căci altfel nu ar mai fi

avut de unde să înceapă. Acum măcar aveau de unde porni. Poliţia normal că a venit, a umplut totul

cu praf negru, nu a găsit nimic după care să identifice hoţii, şi din lipsă de probe, s-au cărat. Poliţia

Comunitară, a cărei cameră de luat vederi cuprinde în raza de acţiune şi intrarea lor, a refuzat să le

dea înregistrarea, şi astfel au rămas în coadă de peşte cu ochii în soare...

Sună domnul Olteanu (aşa luăm primul contact cu melodia care avea să devină atât de

celebră pe holurile cabanei odată ce doamna Herescu va face şi ea rost de melodie şi şi-o va pune ca

ton de apel, telefoanele sunând des, dând drumul unui aproape-stres). E pe drum şi are să sosească

în curând.

25

Deja suntem undeva aproape de ora şase. Nu multă apă curge pe ţeava din spatele meu, că

domnul Olteanu apare voios, sărind gardul, zburdând pe pantă până la masă şi apoi întrebându-ne

energic, într-o formă în care nu l-am mai văzut niciodată, ce facem. Noi îl salutăm. Ne spune că

doamna Jela e pe drum şi că trebuie să o luăm. Ne explică cum a luat-o prin nu ştiu ce boscheţi ca

să ajungă aici, căci nu mai ştia exact drumul... (whhooooo... pe unde o fi luat-o, că doar venea

dinspre drumul principal... oricum suna ca şi când ar fi avut o întreagă aventură până la cabană).

Doamna Maria mă desemnează tot pe mine călăuză, aşa că mă ridic. Radu se oferă şi el.

Îl urmăm pe domnul Olteanu, care continuă să mă surprindă cu agilitatea şi energia cu care

merge, cu care sare gardul, priveşte, ghidat parcă de o foarte puternică lumină interioară. Mă

întreabă ce mai fac şi mai schimbăm câteva vorbe. Apoi, atent cu toţi, ca întotdeauna, face

cunoştinţă cu Radu şi începe să vorbească, încercând să-l cunoască cât mai bine în scurtul timp

disponibil. Acum sunt mulţumit. Nu mai sunt în centrul atenţiei. Mă plimb cu un zâmbet plutitor

sub nas, cu mâinile în buzunare, punând câte un pas, regulat, în praful drumului.

Ne apropiem de cealaltă poartă a bisericii (între timp observ un loc pe unde e posibil ca

domnul Olteanu să fi venit, dar nu spun nimic, doar zâmbesc) şi, dincolo de trepte, pe potecă o

zăresc pe doamna Jela, şi o domnişoară care o însoţea pentru a-i arăta drumul. Domnul Olteanu mă

întreabă dacă am ajuns. Îi spun că da. O vede şi el şi îi face semn. Cele două doamne deja trecuseră

de zona treptelor şi de casa aferentă lor, ajungând undeva în nişte boscheţi (poate chiar aceeaşi cu

care se luptase şi domnul Olteanu). Le face semne disperate. Doamna Jela apare de după casă, vede

scările şi începe să le coboare. Însoţitoarea porneşte înapoi înspre Academie. Deschid poarta şi

intrăm în curte. Domnul Olteanu o salută. Salutăm şi noi. Doamna îşi aruncă privirea către noi. Dă

cu ochii de mine. „Noi parcă ne-am mai întâlnit şi anul trecut...” Îi confirm suspiciunea şi toţi patru

ne aşezăm la drum, înapoi înspre cabană. Din nou mă găsesc în ipostaza de a fi „cel care a scris

jurnalul anul trecut”. Zâmbesc. (Nu cred că voi putea scăpa de această titulatură...).

Radu rămâne în frunte alături de cei doi profesori, în timp ce eu, mai în spate puţin,

ascultând ceea ce vorbesc, melancolizez pe marginea drumului, şi zburd cu imaginaţia prin pădure.

Cum ar fi să păstrez legătura cu IICCR-ul, şi cândva, după ce termin studiile, să încerc să lucrez

pentru ei ca investigator... pe mine oricum mă pasiona arheologia când eram mic... şi să vizitezi

atâtea locuri din ţară, cu un scop atât de simplu, şi totuşi atât de împlinitor: să redai copiilor părinţii

de mult pierduţi...

Revin la realitate, călcând pe pietrele de râu prăfuite, înglobate în pământul bătătorit al

drumului. Drumul ăsta... de câte ori îmi suportase paşii anul trecut... şi în aceeaşi tăcere ca şi acum.

Un martor mut al trecerii noastre pe aici. Capătă însă glas atunci când eu, sau oricare din ceilalţi

care au mai fost aici, păşesc pe el... şi încă ce glas! Parcă amintirea nu ar mai fi a ta... parcă nu tu ai

26

relua totul, cadru cu cadru, în capul tău... parcă el te-ar invita la ceai şi ţi-ar povesti propriile

istorii... şi cu o asemenea densitate a detaliului, a trăirii, a simţirii...

Facem dreapta înspre cabană. Intru în rând şi prind discuţia din urmă. Se ajunsese la

scrisorile pe care domnul Olteanu le găsise la soţia sa şi la rudele ei (noi aveam câteva exemplare în

mapă). Credeam că or să ocolească şi or să intre în curtea cabanei pe partea cealaltă, pe la poartă, şi

nu că vor sări pârleazul amândoi, precum eu şi Radu. M-am înşelat (din nou... de ce tot subestimez

oamenii? bleahh...). Înainte să-mi dau seama, o văd pe doamna Jela pe gardul de beton, şi pe

domnul Olteanu oferindu-i mâna, galant, ca să o ajute să coboare. Noi o luăm înainte grăbindu-ne să

le anunţăm venirea, celorlalţi. În curte se făceau deja pregătirile. Erau scoase scaune... Toţi sunt

prezenţi, doamna Maria coordonând totul cu atenţie. Ne luăm cele trebuincioase (foi, pix, şi ceva

mai tare pe care să scriem... în cazul meu un bloc de desen) din dreptul băncii şi ne aşezăm pe zidul

din fundul curţii (care de acum în colo, pentru multe seri, avea să-mi servească drept loc de

promenadă, în timp ce vorbeam cu mama). Domnul Olteanu apare cu oaspetele de după colţul

cabanei. Vin zâmbitori şi cu privirea unor oameni puşi pe fapte mari. Doamna Jela se aşează în faţa

noastră, a tuturor, pe scaunul din mijlocul rândului aproape paralel cu gardul din piatră. Se prezintă.

(Sunt curios despre ce are să ne vorbească... anul trecut ne-a vorbit despre Monica Lovinescu şi

Europa Liberă). Ne roagă, pentru început, să ne prezentăm noi. Aşa că o luăm de la capăt, la fel ca

în ziua precedentă, şi înşirăm fiecare câte o mini-descriere. Ne priveşte mulţumită şi apoi pune

întrebarea fundamentală a discuţiei: „De ce credeţi voi că regimul comunist a dat greş?” Fiecare îşi

dă cu părerea, majoritatea bine fundamentate, până ajungem la Mădălin, pe care se vedea că îl

macină ceva. Se putea citi pe chipul lui frământarea. Nu era de acord cu ceva... „Regimul comunist,

la origine, era bun.” Trosc! Doamna Jela priveşte intrigată, întrebător. Şi astfel porneşte epopeea lui

Mădălin. Se apucă şi înşiră argumente, cărţi, afirmaţii vehemente, toate cu o siguranţă de

netăgăduit... Toţi ne molipsim de la doamna Jela, şi căpătăm aceleaşi expresii. Trânteşte ceva

despre revoluţia franceză şi motivele izbucnirii ei. Ceva nu sună bine... Mi se dărâmă Bastilia în cap

şi încep să demontez ceea ce afirmase el. Mădălin e puţin contrariat (nimeni nu mă contrazice, deci

înseamnă că am spus bine ce am spus...), dar reia cu o logică numai de el ştiută replica iniţială.

Încet, încet, toţi îi sar în cap, şi începem să ne amuzăm. Doamna Jela se uită într-un final la el şi îi

spune: „La vârsta ta ai prea multe răspunsuri şi prea puţine întrebări... Gata, nu mai vreau să

vorbesc cu tine... Vreau să aud ce spun şi ceilalţi”. Îmi notez atent prima propoziţie şi ascult mai

departe. Dezbatem în continuare pentru încă vreo oră (în care nu mă pot abţine să o dau şi eu la un

moment dat în bară, exprimându-mă prost, debitând o chestie aproape la fel cu cea a lui Mădălin...).

Concluzia e că sistemul era bazat pe ură. Ură între oameni, între clasele sociale; era un sistem

structurat în aşa fel, încât fiecare să încerce să-i sape groapa celuilalt. De aceea nu a supravieţuit,

deoarece suprima individualitatea şi valorile morale ale individului.

27

Domnul Olteanu îi face semn să ne oprim, deoarece se apropia ora de masă. Doamna Maria

priveşte complice. „Nu-mi mulţumiţi că v-am scăpat cu jumătate de oră mai devreme?”. Ne

amuzăm, şi într-adevăr, când mă uit la ceas văd că e abia 18:40.

Doamna Jela pleacă alături de domnul Olteanu, iar noi facem un repaus mental. Mădălin se

supărase în urma discuţiei anterioare.

Rămân pe zid cu Paul, Dan şi Radu. Scaunele fuseseră preluate şi purtate peste firele de

iarbă de către fete. Nu mai aveam ce face în privinţa asta. Ne facem subiect de discuţie din persoana

lui Mădălin pe care încercăm să o înţelegem, dar căreia nu-i dăm de cap nicicum.

Doamna Maria îşi face din nou apariţia şi ne sugerează să mergem în faţa cabanei, ca să o

pornim înspre masă. Văd că toţi urmează acelaşi drum şi nu-mi convine. Întreb dacă o pot lua pe

drumul celălalt. Doamna Herescu se uită la mine. Doamna Maria la fel, cu o privire cumpănitoare...

„Stai! Pe acolo e mai romantic şi îl ştim noi pe Bogdan... Hai, du-te!”. Hmmmm... (nu înţeleg pe

deplin aluzia...).

Aşa că de teamă să nu întârzii, cobor rapid panta printre copaci, sar gardul şi, într-un pas

alergător, fotografiez în aparat şi în mine tot ce se poate. Râul care curge pe lângă drum, dealurile

încopăcite până în vârf, care par ca nişte fructe mari, coapte sub lumina apusului, copacii care

străjuie drumul, cerul uşor încălzit de venirea serii, şipotul apei, ierburile din-lături, pietrele de pe

drum, zidul-gard care delimitează o proprietate în stânga, frunzişul în contre-jour care se profilează

pe aer... În timpul ăsta, picioarele îmi saltă prin colb şi plămânii inspiră şi expiră aerul pe cale de

răcorire...

Umbră, soare, umbră, umbră, poartă, trepte, padele, păstrăvi în apă... Realizez, că deşi

plecasem mai târziu, îi ajunsesem din urmă pe domnul Olteanu şi pe doamna Jela, care aparent o

luaseră degajaţi la pas. Un nene pescuieşte ilegal. Îi ajung din urmă şi împreună (dacă se poate

spune aşa... eu eram în spatele lor, ei neştiind nimic de mine...) facem stânga, pe celălalt mal. Nu

ştiu ce să fac... să o iau înainte, să mă alătur lor, sau să rămân aici, în urmă...). Discuţia e urât să o

întrerup, aşa că la următoarea curbă îi depăşesc şi cobor grabnic treptele înspre mănăstire. Mă uit

înspre cealaltă poartă, şi nu văd nimic... (să vezi că au ajuns înaintea mea...) Mă grăbesc spre uşa de

lemn, cobor scările, şi mă uit în sala de mese...

Copii ioc! E aproape goală... câţiva oameni presăraţi pe la mese şi atât. Am ajuns înaintea

lor... N-ar trebuie să fie însă, departe... (am mers eu oare atât de repede?). Urc la loc treptele şi

arunc un ochi prin curtea mănăstirii... nimeni... Îl văd în schimb pe Cosmin. Îl întreb dacă a văzut pe

cineva. Răspuns negativ: „Credeam că sunt cu tine...” Dar nu, nu erau cu mine... Acum tot ce-mi

rămâne de făcut e să aştept... După vreo două minute apar cu toţii. Ne găsim fiecare câte un loc

afară, sprijiniţi de câte un zid, sau o coloană albă. În lungul culoarului razele formează un model

luminos, o repetiţie de soare. Nu pot să nu fac o poză. În cadru apare Cosmin care spune cu un

28

zâmbet pus pe şotii „Ha! V-am stricat poza!” Noi râdem (Iulia fotografia şi ea acelaşi lucru), apoi

coborâm la cină. Nimeresc undeva în aceeaşi zonă a mesei. În meniu avem o variaţie a felurilor de

la prânz...

La întoarcere urcăm treptele către lac, unde poposim, unii pe jos, alţii pe scăunele, o bucată

de timp. Apa e destul de limpede aşa că îmi arunc ochii prin ea... Să fie oare? Hmmmmm... chiar

sunt! Moaaaaa... ce tareee!!! Mormoloci. Mai văzusem broscuţe mici, dar mormoloci nu... Undeva

mai în stânga, puiet de peşte... Ceilalţi încearcă să-şi găsească ceva de făcut, cât doamna Maria şi

doamna Herescu îşi savurează ţigările. Încă mă uit fascinat la măslinele subdezvoltate cu coadă,

agăţate de craca subacvatică. Şuşotelile mă întreabă ce facem aici. „Nu ştiu, stăm.” „Şi nu putem să

o luăm înainte?” „Nu ştiu, bănuiesc că da...”

„PUTEM SĂ O LUĂM ÎNAINTEEE???” „Da, da, sigur, mergeţi.”

Dar acum mergem pe drumul meu. O iau înainte (de ce tot am senzaţia că nu or să se

descurce? Tu cum oi fi făcut anul trecut?) ca să deschid drumul şi poarta. Peste dale, prin iarbă, pe

pământ, peste iarbă, pe trepte, prin fân, deschid poarta şi îi aştept pe toţi să păşească prin ea.

Grupuri mici, grupuri mari, solitari, sau câte doi, încet se trezesc în drum. Mai aştept un ultim

grupuleţ, după care trag poarta în urma mea, şi apucând sârma ruginită, o proptesc închisă.

Hălăduiesc între grupuleţe, încercând să mă alipesc undeva. Până la urmă o tai pe lângă râu, şi ies

undeva mai în faţă, în spatele primului grup, mai compact şi mai numeros. Prind câteva vorbe, dar

nu contribui cu nimic la discuţie. Mă opresc lângă pârâul care grăniţuieşte cabana, şi împreună cu

Radu arunc din nou cu pietre în apa limpede.

Urcăm panta în curte. Rămân afară, sub cerul care îşi potoleşte focul, turnând încet câte-un

strop de seară. Vorbesc cu mama. Tata se aude şi el pe fundal. Da, sunt bine. Totul e bine... voi ce-

aţi mai făcut? Apoi urc şi eu în urma celorlalţi în cabană. Ne ocupăm în debandadă timpul până

când bezna se aşează liniştită peste dealuri şi cabană. Avem o tentativă de cărţi, care nu e prea

reuşită. Ieşim să jucăm de-a v-aţi ascunselea. Se lăsase răcoare şi aveam nevoie de ceva camuflaj,

aşa că îmi iau hanoracul negru. Văd că nu sunt singurul care s-a gândit la asta... şi Andreea şi Radu

au hanorace negre pe ei.

„Cine se pune?” „Păi hai să alegem. An-tan-te...” (Ah, nu, nu din nou! Toată copilăria am

avut „fobie” de An-tan-te, pentru că de fiecare dată eu rămâneam la urmă şi trebuia să mă pun la

perete...). „...dize-mane-pe...” Mai iese încă unul... „...dize-mane-compa-ne...” Cercul se strânge, şi

eu sunt încă în el...” „...an-tan-te”. Am rămas doar eu şi Radu.

„Hai să încercăm cu <din Oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic>” căci ştiam că la An-tan-te,

întotdeauna cel de la care începe, este şi cel care iese. Dan aprobă şi face ca mine, dar tot Radu este

cel scos. (Uraaaa... iar am rămas eu... nu sunt bun la prins şi căutat. Nu sunt bun pe lumină, dar pe

întuneric... eh... în fine... hai să vedem...).

29

„Numără până la 400 din 10 în zece”. Bine. Mă pun cu faţa la perete şi încep: 10, 20, 30, 40,

50, 60, 70, 80, 90, 100, 110, 120, 130, 140, 150, 160, 170, 180, 190, 200, 210, 220, 230, 240, 250,

260, 270, 280, 290, 300, 310, 320, 330, 340, 350, 360, 370, 380, 390, 400! „Ăăăă... da... bănuiesc că

cine nu-i gata, îl iau cu lopata...”.

Pornesc să mă perind prin curte. Mai la stânga, mai la dreapta. (eeehhh... trebuie să plimb

ursul...). Mă depărtez... Câţiva se mişcă pe lângă maşina parcată, dar o zbughesc în altă parte. Mă

duc mai departe, înspre rufe... mă uit pe după gard. Beznă (în care stătea de fapt Paul). Mă întorc...

de după colţ se iţesc brusc două capete, văd că eu sunt departe... Alerg... Dar nu am nici o şansă...

„Pui-Pui Bogdan”... (hmmm... da, mulţumesc). Mă duc înspre zid, pe după zid, înspre masă, încetul

cu încetul, lumea pui-pui-indu-mă. Mă întorc înapoi după rufe, şi de data asta observ mişcare... O

iau la fugă înspre bârna de lemn a cabanei. Paul aleargă. Are un foarte mic avantaj în faţa mea. Eu

forţez, dar nu suficient, aşa că sunt din nou puipuit. Mai rămăsese Dan. Urma scapă turma, aşa că

n-am terminat. Îl puipuisem şi eu, cu chiu, cu vai pe Radu. Căutările mele sunt ineficiente, aşa că

Dan apare de undeva din neant şi încheie jocul... Fâs... eh, asta e... mă mai pun odată. Radu spune

însă că se pune el. Dan i se alătură. Mă uit împrejur, după o ascunzătoare bună. Trebuie să fie un

traseu scurt, drept, şi să nu mă vadă. Zidul curţii mă priveşte din apropiere... îmi ajunge până la

genunchi, aşa că, din poziţia de culcat pot să-l sar cu uşurinţă. Aşa că sar gardul de piatră, şi mă

arunc în iarba înaltă, imediat sub baza lui. Îmi aşez gluga în aşa fel încât să nu-mi intre bălării în

cap, ca să pot sta nemişcat, şi mă liniştesc.

„380, 390, 400!” Apoi se aud foşnăituri... (după direcţia sunetelor, unul a luat-o în stânga şi

celălalt în dreapta). Nu se aude nimeni apropiindu-se... Radu face mişto de situaţie şi îi spune lui

Dan să folosească lumina de la fulgere să-i găsească pe ceilalţi pe câmp. Un foşnet mai violent, un

râset, paşi rapizi... „Pui-Pui Cristina! Pui-Pui, Erika!”. Huuuhhh... Acum e mai bine, nu m-au

descoperit primul... Arunc un ochi peste zid... le văd îndreptându-se către mine... (Hahaha! ...cum ar

fi să se aşeze aici?). Şi chiar asta fac. Se aşează pe zid exact deasupra mea. La stânga Cristina, la

dreapta Erika... hmmm... să le zic ceva... să le arăt că sunt acolo... oricum nu mai am cum să ies

eficient de aici... Erika întoarce capul şi priveşte înspre mine... (hmmm...) apoi întinde mâna... să se

lămurească ce e acolo... (eram eu...)... eu ce să fac, îi fac cu mâna...

”AAAAAaaa!!!” Cristina, la o fracţiune de secundă şi ea: „AAAAAaaa!!!”

Ah, fâs, acum trebuie să fug... Sar gardul, alerg pe cât pot eu de repede, Radu vine din

stânga, alunec pe iarbă, la exact 15 centimetrii de sfârşitul pajiştei şi la vreo jumătate de metru de

peretele cu pricina, Radu mă puipuieşte, apoi mă culege de pe jos... Mă bufneşte râsul. Cât de

absurdă trebuie să fi fost scena. Mă ridic, mă scutur de praf şi mă întorc către fete, ca să-mi cer

scuze. Le speriasem rău de tot, dar râdeau... ceea ce e bine. Acum tot ce am de făcut e să aştept, şi

30

să încerc eventual să îi ajut pe ceilalţi. Mă învârt prin iarbă şi o iau pe lângă cabană. O înconjor de

câteva ori.

La un moment dat văd pe cineva sus pe zid. Acel cineva se împiedică fără logică, sec, şi

cade ca o piesă de domino... Puff... în iarbă. Izbucnesc în râs (încă nu m-am prins de ce râdem

atunci când cade cineva), la fel şi Radu, care imediat se duce şi o puipuieşte. Căzută la datorie e

Roxana care acum vine şchiopătând şi râzând înspre noi. Ne oprim şi o întrebăm cum a reuşit şi

dacă s-a lovit rău. Se împiedicase de gard când voise să-l sară, şi picase într-un singur picior, pe

care şi-l lovise. Nu foarte rău din fericire (la următorul joc nu a mai participat însă). Se duce şi se

aşează pe treptele cabanei.

Dan ajunge undeva prin desiş, de unde zboară Andreea, foarte decisă, speriindu-l, şi aleargă

să-l puipuiască. Radu îi puipuieşte pe „Răzvan şi Dani”, după cum îi scapă în loc de Răzvan şi Paul,

aşa că Paul profită şi îl puipuieşte el pe Radu. Îi găsiseră mai pe toţi.

Dan are însă un plan. Îi face conspirativ semn lui Radu. Înconjoară pâlcul de trei brazi de

după zid. Se aud nişte chicoteli. De acolo scot ultimele trei fete care se încolăciseră la baza lor, în

jurul trunchiului. E gata şi al doilea joc.

Cât mă plimbasem, căutasem un alt loc de ascunzătoare, dar în afară de a mă arunca în alt

loc peste zid (bine că nu am făcut-o, căci erau vreo doi, trei metri până la sol), nu am găsit alt loc

mai bun.

Se pun Mădălin şi Răzvan. Au început deja să numere...

Acolo, nu, acolo nu... eh, hai să încerc în acelaşi loc... cine ştie... Mă duc şi mă arunc peste

zid, în exact acelaşi loc, mă aranjez în acelaşi fel, apoi rămân nemişcat.

„400!”. Din nou paşi, de data asta înspre zid. Mădălin păşeşte pe buza lui, se ridică pe el şi

de acolo scrutează împrejurimile. Se uită direct la mine, (nu ştiu dacă mă vede) nu zice nimic,

fixează un alt punct, şi trece mai departe. Ridic privirea peste zid. „Fâs, e Răzvan acolo...” Mă culc

la loc. Repet figura asta de vreo două ori şi apoi mă decid. Sar zidul. Alerg... Abia acum îl observ pe

Răzvan care e tot acolo, pe trepte, exact lângă bârnă şi poate să mă puipuiască de 10 ori până ajung

eu acolo. El nu e atent. Vorbeşte cu fetele care fuseseră deja scoase din ascunzătorile lor. Aşa că rup

pământul, îl puipuiesc şi răsuflu adânc. Răzvan se uită la mine liniştit, Mădălin zbiară din depărtare

că de ce a stat şi nu a făcut nimic, îşi întoarce privirea abătută, dar calmă, în palmă şi îşi priveşte

rana... Îi intrase o aşchie... asta pare-se că îl incapacitase şi nu poate să mai joace...

Mădălin singur nu prea are şanse, şi e puipuit de toţi. Gata şi v-aţi ascunselea. Ne aşezăm.

Nu prea mai are nimeni chef. Vorbim... Lumina de la cabană se proiectează în curte şi se pierde

peste mirişte, în spatele gardului. Simt un strop rece pe mână. A început să picure. Intrăm. Ne

strângem toţi în camera lui Paul. Cineva are ideea de a spune nişte poveşti de groază. Lumina se

stinge. E o poveste combinată, fiecare trebuind să completeze povestea celorlalţi în decursul arderii

31

unui băţ de chibrit. Groaza, numai groază nu e, fiecare dând o notă hilară întâmplărilor, presupus

terifiante... aşa că, râdem în beznă.

După ce se termină cercul (eu închizându-l cam prost inspirat), îl refacem pe hol pentru încă

un joc de cărţi. Îi caut Roxanei nişte bandaje şi i le ofer împreună cu Baneocinul, ca să-şi trateze

rana de la picior. Jucăm, şi jucăm, şi jucăm... până vine doamna Maria. Aparent ora oficială de

culcare, unu fără un sfert, a venit; la fel şi dânsa. Mai stăm totuşi puţin să mai vorbim... Începând să

i se facă somn, Andreea A. începe să spună cam o dată la cinci minute, pe un ton parţial moţăit

„Haaai măă, să ne culcăăămm... pe buune că mi-e sooommnn... pe buuneeee...” Într-un final

capitulăm şi ne ducem fiecare în camere. Închidem uşile în urma noastră, fiecare în bucata lui de

culoar.

Mă duc să mă răcoresc sub apa duşului. Revigorat, cu pijamaua cu urşi pe mine, în papuci şi

cu Radu dormind în patul de la fereastră, aud nişte voci pe hol. Nu-mi mai e somn. Le urmăresc

până la Andrei în cameră. Dan, uşor somnoros, şi Larisa încă plină de energie. Andrei în pijama. Mă

alătur şi eu lor... Filme. Amelie. Zâmbete. Muzică. Oraşe. Un pahar cu apă. Dan, care vrea să ajungă

tactician. Liceul Militar...

Asta până în punctul în care eu mă duc până la fereastră să verific ceva. Curiozitatea mă

roade de ceva timp. Mă uit în sus, pe deasupra copacilor şi văd albastru. La fel ca şi televizorul.

Dimineaţa năvăleşte peste noi. Îmi aduc aminte brusc ce a zis Andrei, din Victoria, anul trecut, în

penultima zi, într-o situaţie similară „Ah! Nu din nou...” Le spun celorlalţi râzând că e dimineaţă,

iar Dan, disperat se uită la mobil. E 5 fără 20. Izbucnim toţi în râs şi ieşim pe uşă, de data asta cât de

cât convinşi că ar trebui să dormim puţin. Andrei, neavând unde să se culce, întrucât Ramona

dăduse demult mâna cu Moş Ene la el în pat, şi momentan doarme cu spor, se duce să doarmă pe

fotoliile verzi. Dan rămâne la el în cameră. Larisa se îndreaptă spre scări.

„Noapte bună!” Răspund, şi închid uşa încet. Fac ordine cât de cât pe pat, şi mă bag sub

pătură. Noapte bună!

Sâmbătă, 27 iunie 2009 - ziua 3 - filoxera, muştele, grâul şi elasticul

Prima interacţiune între mine şi ziua de azi are loc printre pleoapele întredeschise pe care le

depărtez ca să văd de unde se aud sunetele care îmi sună prietenos în urechi... Pe cât de prietenos

poate suna o melodie care te trezeşte şi te smulge din senzaţia iluzorie de siguranţă a somnului

pentru a te arunca într-o cameră în care totul e rece, până şi dedesubtul păturii care te înveleşte.

Umbre colorate printre gene. Mobilul în mână dreaptă şi nişte taste sub degete. Nu văd, dar

ştiu că cifrele sunt albastre. Dar nu ele mă interesează. Butonul pătrat din stânga, şi abia tasta

subţire care opreşte viguros melodia.

32

E dimineaţă şi tocmai am făcut linişte. Dar nu apuc să conştientizez; alunec din nou cu

gândul şi involuntar mă arunc înapoi în somn. Câteva minute de abureală subconştientă. Mintea

face ping-pong cu mine, între somn şi trezie. Un soi de supă din care nu înţeleg nimic. Asemenea

celor deshidratate chinezeşti, care se iau cu duzina la un preţ de nimic.

Aud cum Radu se mişcă. Se mişcă puţin mai mult. Se ridică în capul oaselor pe marginea

patului.

După ce îşi şlefuieşte şi îşi polizează dinţii cu periuţa, vine şi mă înştiinţează că trebuie să

mă trezesc. Folosesc o lingură ca să mă pescuiesc din supă şi mă ridic şi eu în fund. Ca o reacţie

firească la frigul care aproape mă bagă într-o stare de frison, îmi iau hanoracul pe mine. Văzusem

fugitiv cât e ceasul. Nu mi-a plăcut ce-am văzut. E, din nou, târziu. Trei minute mă despart de ora

plecării şi eu sunt în pijama...

Mă spăl repede pe dinţi. Radu o zbughise deja pe uşă. Mă îmbrac pe „Valsul florilor” din

„Spărgătorul de nuci”, şi, încărcat cu aceleaşi bagaje cobor scările de lemn care, ca de obicei

scârţâie şi trosnesc.

Cabana e deja goală. La intrare însă mă aşteaptă doamna Herescu şi Radu. E răcoare. Mă uit

aiurea peste balustrada de lemn care merge în lateralul treptelor. Radu mă face atent cu un „Fii

atent!” şi mă uit în spate. Lumina se strecoară printr-un strat de abur ce iese din pădure. Ca şi când

ar fi dat iarna, iar pământul ieşit la patinoar şi-ar savura ceaiul din pauză, din care ies aburi albi,

înceţi şi blajini. Peste aburi sunt aplicaţi copacii, închişi. Umbre decupate ce răspândesc în lumină o

aură gri, pufoasă. Doamna Herescu încuie uşa.

Pornim la masă. Poteca se varsă în drum. Drum noroios cu eventuale gropi pline cu apă de

un galben tulbure. Pas cu pas, unul în dreapta, altul în stânga. Lumină filtrată printre frunzele verzi

care îşi lasă umbrele reci pe solul umed. Drumul se varsă în câmp. Cabana Miruna ne priveşte din

depărtare cu ferestrele ei cu draperii roşii. Trapeza. Mic dejunul e mic, dar ceaiul e bun. Păşim în

afara sălii de mese, şi în sus pe scări. Mergem la Academie. Astăzi are loc prima prelegere efectivă

(cu doamna Jela aseară mai degrabă am purtat o discuţie liberă, şi în plus nici cadrul nu era

formal...). Trecem de holul din marmură albă şi coborâm nişte trepte lucioase de granit. O uşă de

termopan e deschisă la capătul lor către o încăpere...

Sala nu e goală... mai sunt două doamne care trebăluiesc cu nişte hârtii în mână, la o masă,

în lateral... o recunosc pe una dintre ele. Am văzut-o ieri la simpozion. E îmbrăcată cu o bluză oranj.

E, parcă, din Basarabia... Ne aşezăm la masa lungă, de protocol de vreo 20 de persoane. Doamna în

oranj se apropie de noi cu un bol de bomboane cum n-am mai văzut niciodată... pe ambalaj scrie

simplu, dar elegant Moldova şi Griliaj (hmmm... foarte bune, în special Griliajul).

Se prezintă. O cheamă Asea Timuş. Este entomolog. Nu a făcut studii de specialitate în

istorie, însă, fiind foarte pasionată de trecut, şi citind multe cărţi în domeniu, se dovedeşte a o

33

stăpâni foarte bine. Ne roagă să dăm câteva detalii despre noi. Analizând ce spunem, face la rându-i

câteva aprecieri. Lui Radu îi spune, adresându-se celorlalţi: „fiţi atente fetelor, cu el o să aveţi

întotdeauna ce să vorbiţi”. Mie îmi spune scurt şi la obiect (bulversându-mă) că voi frânge inimile

multor fete... asta doar privindu-mă în ochi (chiar aşa să fie? eu nu vreau)... (cam ciudată această

introducere...).

Purcede pe drumul relatării cu voie bună şi cu patos. Se întoarce în copilărie şi ne-o

închipuie pe profesoara ei de rusă. Furie. Cuvinte în rusă pe care nu le înţelege nimeni. O privire

întrebătoare, arogantă... o privire ameninţătoare, aproape plină de ură... Atmosferă tensionată. Brusc

un zâmbet larg invadează chipul doamnei Timuş, şi dezamorsează toate nedumeririle din noi. Totul

revine la normal. Relaxare. Niciodată nu i-a plăcut rusa. Face o paralelă, pentru ca noi să înţelegem

cât mai bine diferenţele. Pentru a vedea că, spre deosebire de atunci, şcoala ne oferă totul la nas, iar

profesorii, oricât de antipatici ar părea, ne urmăresc interesele. Urmează comparaţii cu muşte,

musculiţe, şi o referire la Drosophila Melanogaster.

Călugăriţele mai zboară din când în când prin discuţie. O revenire la învăţământ, apoi

începem o dezbatere asupra condiţiilor din Basarabia. Privirea ei primitoare, îţi dă o senzaţie caldă

(care compensează răceala din camera albă, peste care se lăsase picoteala). Neoanele ne bat în cap,

dar nu ne deranjează. Încerc să-mi găsesc o poziţie care nu se lasă găsită nici în ruptul capului, ceea

ce e bine, căci pot fi atent la discuţie, rămânând treaz. Urmează întrebările, pe care doamna Asea

Timuş le suportă cu eroism, oferindu-ne informaţiile cu aceeaşi bucurie cu care o gazdă îţi oferă

platoul cu mâncare.

Aplaudăm, impresionaţi de mina deschisă pe care o afişase tot timpul. Ne luăm „la

revedere” şi mulţumim. Ea rămâne în urmă cu Monica şi Mădălin, în timp ce noi, ceilalţi ieşim

afară în pauză.

Urcăm treptele. Până afară. La fel ca şi în ziua precedentă, unii se aşează pe bănci, iar alţii

stau în picioare. Eu rămân în picioare. Cineva, (cred că Ramona) propune să vizităm muzeul

mănăstirii. Radu aderă imediat. Îmi consult ceasul. Da, e posibil. Roxana, Cristina şi Paul vor şi ei

să vină.

Hai să mergem! O pornesc decis înainte. Ştiu unde e muzeul. Intrăm prin uşa de lemn şi o

ţinem drept, până aproape în capătul culoarului. În dreapta, pe o uşă scrie cu majuscule MUZEU. O

săgeată continuă literele şi ne îndeamnă înăuntru. Urcăm nişte trepte. Una, două trei, patru... „Vă

aflaţi la etajul trei”. Mai urcăm un rând de trepte, şi ajungem la etajul patru, unde e şi muzeul.

Plătim taxa de intrare, luăm în vedere semnul nu fotografiaţi şi intrăm. E a doua oară când păşesc

acest prag. Totul este încremenit parcă, în timp. Ouăle încondeiate stau expuse pe stânga. Câteva

tablouri hiperrealiste, portrete ale unor înalte feţe bisericeşti împodobesc anticamera, o ladă de

zestre, ulcioare, ştergare...

34

Urcăm alte trepte, din lemn, şi pătrundem în sala mare a muzeului. O sală lungă, cu vitrine

în mijloc şi pe lateral. Obiecte de cult ortodoxe, catolice, budiste, evreieşti şi islamice le

împodobesc pe cele din lateral, iar pe centru stau încasetate diverse cărţi de cult, vechi, scrise

manual cu grijă şi migală, ornate cu miniaturi, sau tipărite cu caractere gotice, pătrunzătoare, legate

fiecare într-un mod aparte. Obiectele sunt turnate din diferite materiale preţioase. Crucile mici,

îngravate, sau în relief, au o anumită modestie, răspândind o aură de smerenie.

În capătul sălii, alături de câteva haine monahale lucrate în amănunt, zidul e plin cu picturi

pe sticlă. Picturi ţărăneşti, naive, compuse şi pictate armonios. Mă pun însă în dubiu... nu ştiu dacă

pictorii au făcut adăugiri de la sine putere, sau simbolurile chiar există în iconografia pe sticlă... Cel

mai mult mă frapează o icoană (care apărea reprezentată de mai multe ori, uşor diferit) în care

personajului, care semăna foarte mult la chip cu Isus, îi ieşea de sub coasta dreaptă, străpunsă, un fir

vegetal, care în partea superioară se mărea devenind un soi de viţă care rodeşte. Hmmm...

Ne întoarcem către intrare pe partea dreaptă, trecând pe lângă un scaun arhieresc sculptat în

lemn masiv. Fetele o iau înainte, întrucât e deja târziu. Pauza se terminase de vreo 5-10 minute. Eu

şi Radu rămânem pentru a termina de văzut exponatele.

Când, în fine, coborâm din muzeu, deja depăşisem limita de timp cu vreo 15 minute. Ne

grăbim la Academie, pe scări în jos, înspre sala de la subsol, crezând că îi vom găsi pe ceilalţi în

plină conferinţă. Coborând treptele o vedem pe doamna Maria încă pe băncuţă, la soare... Înseamnă

că nu am început încă...

Sala e încă goală... nu e decât doamna Timuş şi doi, trei colegi de-ai noştri. Intrăm, ne

mirăm şi ne aşezăm pe scaune. Între timp ceilalţi încep să apară. Alex intră şi el pe uşă şi ne anunţă

că domnul Cheptea nu se simte bine, şi în consecinţă, nu poate veni. Aici intervine doamna Timuş şi

ne spune că a fost rugată să-i ţină locul. Pe unele feţe se văd zâmbete. Luăm toţi loc, şi întrucât

epuizasem cam ce aveam de discutat, mai devreme, dialogul cam şchioapătă... Până când cineva

întreabă daca Voronin înseamnă cioară. Doamna Timuş se amuză, şi ne confirmă. „Măcar de-ar fi

aşa... căci ciorile sunt foarte inteligente...” Ne lămureşte cum fusese cu ultimele alegeri

prezidenţiale. În ţară văzusem revolte peste revolte, în care oamenii contestau voturile, şi realegerea

lui Voronin. Povestea stă însă altfel... Voronin angajase vreo 20 de oameni care să protesteze în

stradă, de formă, doar pentru a incita masele la revoltă. Oamenii de rând, şi în special studenţii,

observând că lumea începuse să iasă în stradă, s-au alăturat celorlalţi. Şi clădirea preşedinţiei şi cea

a parlamentul au suferit pagube, oamenii au fost arestaţi în masă... şi asta doar pentru ca Voronin să

poată poza în victimă şi să arate cu degetul spre populaţie, evidenţiind cât rău îşi face ea singură...

Uşa de termopan alb se deschide din nou. Se aud paşi pe fundal, însă nu-mi iau ochii de la

interlocutor. Paşii se apropie, trec prin spatele nostru şi apar lângă doamna Timuş. Este o tânără la

vreo 27 de ani. Poartă o fustă neagră, o bluză de culoarea pământului şi pe nas ochelari cu rame

35

groase. Are un zâmbet larg. Doamna Timuş ne-o prezintă (se pare ca se cunosc), şi vorbeşte puţin

despre ea.

Îi cedează locul, luându-şi „rămas bun” de la noi. Doamna Lidia Prisac (căci aşa o cheamă),

se introduce la rândul ei. Îşi intitulează prelegerea „Metamorfozele comunismului”. Începe însă, şi

nu se mai opreşte... decât după ce spune absolut tot ceea ce are de spus, pe cât de detaliat îi permite

timpul. E deja ora mesei. A fost interesant, şi un volum mare de informaţii de asimilat. A prezentat

toate fazele prin care a trecut Republica Moldova, de la instaurarea comunismului până în prezent.

Problema a fost că parcă ar fi citit pentru ea. Pe noi nu ne-a implicat deloc. A fost ca un jurnal de

ştiri, din care am prins şi noi ce-am putut. Mi-am luat totuşi notiţe, ceea ce e bine, pentru că o să pot

revizita subiectul. Prezentarea a fost bine structurată... dacă ar fi fost şi un pic mai antrenantă...

Picoteala de mult ne luase în braţe, şi mai, mai să ne culce într-un pat plin cu somn. Aşa că

masa sosea numai bine. Ne ridicăm de pe scaune, le împingem în urma noastră, şi pornim spre

trapeză. În meniu avem o surpriză: la felul doi avem peşte! Ieeeiii... Peşteeee... Congelat şi gătit, dar

peşte (zilele următoare aveau să-l transforme în leitmotiv, în emblemă, apoi în stindard). Are oase

puţine, iar şira se desface uşor...

Revenim în sala de conferinţe. Ne aşezăm pe aceleaşi locuri. Uşa se deschide, şi domnul cu

mustăcioară pe care l-am văzut ieri la masă, apare, însoţit de prietenul său străin. Chipul blajin, şi

ochii albaştrii, înconjuraţi de pleoapele groase, îţi dau impresia unui om bun la suflet. Se prezintă. Îl

cheamă Miodrag Milin. Este sârb. La fel şi prietenul său, care venise să asiste la prezentare. În

ciuda originilor sale, domnul Milin şi-a petrecut mare parte din viaţă în România. Subiectul pe care

îl abordează este revoluţia de la Timişoara, din perioada 15-21 decembrie, 1989. Totul a început cu

tentativa de evacuare a lui László Tőkés, paroh al Bisericii Reformate din Timişoara, efectuată de

miliţieni. Credincioşii, aflând, însă de ordinul de evacuare, s-au opus, ieşind în stradă în faţa

domiciliului parohului. Li s-au alăturat un grup semnificativ de enoriaşi baptişti. Apoi trecătorii.

Împreună au început să scandeze lozinci anticomuniste. Aceasta a fost una dintre primele scântei de

revoltă, care apoi a făcut tot oraşul să ia foc. Muncitorii au refuzat să se prezinte la muncă, şi au

ieşit şi ei la demonstraţie. A avut loc o luptă cu pompierii pe unul dintre poduri, muncitorii pur şi

simplu răsturnând maşina în râu. Demonstraţiile au dus la atacarea mai multor clădiri oficiale

printre care şi Consiliul Judeţean al PCR, a cărui emblemă a fost dărâmată cu furie. Încep arestările

masive. Apoi se trage în populaţie... Domnul Milin, în acest timp se întorcea la familia sa, şi fusese

nevoit să părăsească Timişoara. În tren află că toţi timişorenii sunt căutaţi de autorităţi. Povestind, îi

dau lacrimile. La un moment dat încearcă să învioreze atmosfera, şi ne face să râdem. Râde şi el,

lacrimile însă continuă să-i şiroiască pe obraji... noi suntem bulversaţi... (oare am râs la ceva ce nu

trebuia?). Lumea pe care ne-o construieşte în jurul luptei este vastă, detaliată şi impresionantă...

36

Când totul se termină... aplaudăm... Aplaudăm... Ce personalitate interesantă, domnul Milin...

Mulţumim.

Ieşim în pauză. Mă aşez pe o băncuţă, în faţa Academiei. Vis-a-vis de mine stă banca pe care

poposisem prima dată anul trecut. În acelaşi loc unde găsisem şi păianjenul săritor. Acelaşi loc din

care îi priveam circumspect pe ceilalţi... Mă simt ca într-o oglindă, căci şi acum îmi văd colegii, pe

banca opusă celei de anul trecut, în jurul fântânei arteziene. Cât de ciudat... Acum nu mai sunt

circumspect... poate că am mai învăţat ceva de atunci.

Soarele apune încet. Pereţii mănăstirii, albi, reflectă acum asupra noastră lumina oranj. E

cald şi bine...

Eu şi Radu ne nimerim cumva să ajungem în sală înaintea celorlalţi. Intrăm, iar eu mă

îndrept spre uşa albă dinspre capătul mesei, care dă în curte. Cheia e în broască. Îl fac atent pe

Radu, şi rotesc clanţa. Merge! O apăs până la capăt şi o împing. Aerul pătrunde în cameră. Afară se

văd nişte stive de piatră în formă de „I”, şi nişte conducte din care picură apă (probabil instalaţii de

aer condiţionat). După câţiva paşi în faţă, ni se deschide sub ochi curtea interioară a Academiei.

Iarbă şi lan. Lan de grâu. Înaintăm încă fascinaţi de ceea ce găsisem. O grămadă de pietriş străjuie

treptele încropite, care te ajută să urci pe platoul verde care mărgineşte marea fremătătoare a

grâului. Doi stâlpi metalici susţin vreo 5 sârme întinse pentru rufe. Cârligele se legănă în vânt, încă

agăţate de ele. Fac nişte poze cârligelor, prin ele, şi în lungul lor. Radu nu rezistă nici el şi se apucă

să imortalizeze diferite cadre. Las în urmă cleştii de rufe şi mă îndrept spre lanul de grâu. E prima

dată când mă aflu atât de aproape de un lan de grâu. Am mai văzut şi atins spice, dar nu am fost în

prezenţa atâtora niciodată... (lanurile care trec pe lângă mine când sunt în tren nu se pun)... Rămân

fascinat.

Radu apare şi el, la ora 3, şi face să se mişte ceva în iarbă. Se mişcă şi el, mă mişc şi eu, şi

până la urmă vedem ce foşneşte. O şopârlă cam cât palma, cu spatele de un verde veronese decis să

atragă atenţia, cu lateralele şi picioarele brune, înspicate cu negru (sau oricum, dacă nu cu negru, cu

puncte de un brun mai închis). Ne chinuim pe rând să îi facem un portret... un profil... măcar o

bucăţică, ceva... ceva care să ne rămână amintire definitivă... dar degeaba... nu reuşim să facem

decât nişte ceţuri prin care se zăreşte ceva verde... dar nimic clar. Dezamăgiţi, o lăsăm în pace şi

încercăm să ne ridicăm moralul fotografiind grâul. Nu e încă pe de-a-ntregul copt, aşa că mai poartă

încă urmele tinereţii lui verzi. Soarele cade cald asupra lui bronzându-l încet. Mă las pe vine...

Proiectat pe cer are un farmec aparte. Ocru pe un cer uleum-ultramarin... Facem multe, foarte multe.

Ne dăm şi noi seama că ajung, şi ne ridicăm. Un nor maiestuos îşi proiectează silueta pe cer.

Alţii îl acompaniază mut din depărtare. Deja ar trebui să înceapă prelegerea. Mai arunc o privire în

lungul lanului, mai fotografiez nişte cârlige aruncate la baza unui stâlp, pe mine şi pe Radu oglindiţi

într-un geam şi apoi închid. Acum doar privesc...

37

Intrăm sub umbra Academiei şi înapoi pe uşa sălii. Toţi erau adunaţi, dar prelegerea nu

începuse încă. Mă îndrept spre ghiozdan. Radu se repede şi el la un buzunar şi scoate un pachet de

biscuiţi. Sunt „Tismana”! Nu pot să refuz şi iau unul din pachet. Cât de buni sunt... Vanilia se

strecoară printre bucăţile de biscuit crăpate cu molarii, întregind gustul biscuitului în sine... Radu

face un tur de forţă, şi goleşte pachetul. Acum aproape toţi mâncam biscuiţi „Tismana”. Fiecare îl

savurează în alt fel. Fiecare are altă mimică...

Uşa pe care toată lumea intrase în sală (în afară de mine şi de Radu) se deschide încă odată.

Domnul Cheptea intră pe ea, în aceeaşi cămaşă cu epoleţi ca şi ieri, cu ochelarii pe nas, şi cu

aparatul de fotografiat, masiv, negru, în mâna albă, subţire, noduroasă, ca o cracă ce-şi ţine fructul.

(Pare-se că nu suntem singurii care fotografiem cu atâta sârg...). Încă vorbea cu Alex, atunci când a

intrat, dar, apropiindu-se de masă, îşi mută atenţia asupra noastră. Evaluează masa, şi apoi spune:

„Mie nu-mi place să stau în capul mesei. Mă pot aşeza aici, pe scaunul ăsta? E ocupat?” Scaunul cu

pricina e chiar în stânga mea. Îl trage uşor şi se aşează. Îşi plasează aparatul undeva la mediana

mesei. Dintr-un buzunar scoate un elastic, şi începe să se joace cu el printre degete.

E şi profesor la Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca (hmmm... asta explică prezenţa

aparatului foto), aşa că se simte în largul lui, ca între studenţii săi. Nu deschide un subiect concret...

este o discuţie liberă, dar fascinantă. Ne vorbeeşte despre elevii săi, despre problemele lor... Ce e

foarte interesant, e că nu e o simplă prelegere... e ca o ucenicie, el împărtăşindu-ne din propria-i

viaţă. Ne relevă câteva concluzii personale asupra sufletului femeilor.

Afară cerul se acoperise de nori. Începe să plouă.

Îşi construieşte un nou subiect pornind de la succesiunea întâmplărilor în istorie. Povesteşte

cum a mers într-o zi la librărie şi a vrut să-şi cumpere o anumită carte. Volumul nu mai era în stoc,

aşa că având totuşi bani strânşi pentru literatură, se orientează spre altceva. Caută ce caută, şi până

la urmă în mâini îi pică un volum intitulat „Lebăda Neagră”. Obişnuit să citească pe diagonală,

deschide undeva la mijlocul cărţii şi răsfoieşte rapid câteva pagini. Subiectul îl interesa. Se duce şi o

achită. Această „Lebădă Neagră”, (îmi pare rău, dar nu am reţinut şi autorul) dezbătea problema

improbabilităţii maxime. Ne explică cu atâta vervă şi fascinaţie genialitatea acestei idei, încât parcă

noi eram invitaţii dânsului şi nu invers.

Un bunic spunând poveşti la gura sobei.

Un copil care fascinează prin fericirea cu care povesteşte.

Doi ochi care parcă ar conţine viaţă lichidă, pe care dacă ar putea, ar împărtăşi-o fiecăruia...

Legile lui Gauss, „Nu am nimic cu fiinţele grase” şi mâinile. Mâinile care freamătă

continuu. Ca nişte copaci în furtună. Elasticul se întinde, se relaxează, e trecut peste trei degete,

scos, întins, trecut pe cealaltă mână, rupt, folosit chiar şi aşa, încolăcit pe degete, dat în jurul lor, dat

printre ele... Când elasticul şi-a găsit liniştea, era deja în mai multe bucăţi, cu asemenea patimă

38

povestise totul. Noi eram toţi lipiţi de scaune, cu privirile lipite la rândul lor de chipul domnului

Cheptea...

Ora mesei venise însă... (de ce? De ce aşa de repede?) Aplaudăm!!! Apoi mulţumim. Îmi

imaginez cum ar fi să stăm până dimineaţă, fiecare cu câte un ceai în dreptul lui, şi să discutăm...

Aşa ceva e însă implauzibil, chiar şi pentru maxima improbabilitate... Ne ridicăm (cu o melancolie

vizibilă) de pe scaunele tapiţate. Scot umbrela din ghiozdan, pentru orice eventualitate.

Ajunşi afară ne convingem că stropii de apă încetaseră a mai pica. În spatele nostru se vede

chiar o urmă de apus. Apa, strânsă în băltoace pe jos, reflectă totul în ea. Iulia trebuie să ne

părăsească... Am înţeles că nu se simte prea bine. Are ceva probleme cu stomacul şi părinţii au venit

să o ducă acasă. Îşi ia „la revedere” de la noi, (cu mult mai afectată decât mi-aş fi închipuit

vreodată). Rămân impresionat de faptul că deşi avusesem doar câteva contacte cu ea, în care nu

schimbasem nici măcar două cuvinte, ea pune atâta suflet în despărţire...

Traversăm asfaltul ud şi mergem la masă, lăsând-o pe Iulia în urma noastră... Încerc să-mi

atârn cumva umbrela de mini-tolba verde. Reuşesc, dar nu pentru mult timp. Cade la un moment

dat. În sala de mese o aşez în spatele meu, la piciorul unei coloane.

Felul doi, avem din nou, peşte. Cu o altă garnitură de data asta. Domnul Cheptea stă la doi

copii de mine şi spune bancuri. Mădălin îi spune şi el bancul cu clătita căreia îi cade gemul (Radu

rămâne stupefiat). Le arată Roxanei şi Larisei una din picturile din cupola sub care stăteau.

Pornim înapoi către cabană. Parcarea jilavă reflectă lumina oranj şi dă un aer magic simplei

întoarceri acasă. Luna a răsărit şi ea pe undeva prin mijlocul cerului. La dreapta e o explozie de nori

şi lumină, valuri de cumulonimbuşi săltând şi înspumând cerul albastru noptatic. Un cal cu o căruţă

ataşată mănâncă fără nicio treabă iarbă, dând din când în când din coadă ca să mai alunge din

muşte.

Drumul se continuă cu noi până la cabană. Urc din nou pe zidul din curtea din spate şi

vorbesc la telefon cu mama. Ajuns în cameră mă reped la baie, doar ca să constat că toată ziua

plouase în ea. Uitasem geamul rabatabil deschis, şi toată ploaia, dacă nu era pe jos, se scursese pe

zid, udându-l serios. „Super!”. Sper să se usuce... Ne strângem câţiva în cameră la fete, la Andreea

şi Erika. De jos doamna Maria vine furtunoasă şi întreabă cine o invitase pe doamna Timuş la

dans... Aparent Monica şi Mădălin făcuseră acest lucru. Doamna Timuş era pe drum. Doamna

Maria ne spune că ne ajunsese pe ziua de azi. Acum însă, trebuia să mergem jos să o întâmpinăm.

Coborâm câţiva. Apoi încet, încet ne strângem. Doamna Timuş se bucură să ne vadă. Odată

cu dânsa venise şi Alex. Deschidem un subiect liber... apoi încet, încet, ajungem în domeniul de

experienţă al doamnei Timuş. Ne vorbeşte despre o specie de fluture care îşi află rădăcinile în

legenda lui Asclepios. Alex se uită curios la noi şi rânjeşte. „Ştiţi, eu mă întreb, care dintre ei ştiu

legenda lui Esculap... Chiar... O ştiţi?”. Noi ne uităm unii la alţii... Linişte. „Păi haideţi să le-o

39

spunem!”. Doamna Timuş şi Alex, se completează reciproc, şi construiesc legenda zeului

medicinei, a celor doi şerpi, a apei vieţii şi a apei morţii... Dacă la început nu prea aveam chef,

acum nu îmi mai vine să mă desprind de aici... Dar trebuie să ne retragem. Doamna Timuş zâmbeşte

larg. Parcă ne-am încărca unii de la alţii cu stare de bine... „Noapte bună!”

Urcăm la mansardă... Ne aşezăm din nou la cărţi. De data asta jucăm trombon. Radu apare şi

el şi se aşează în cerc. Dar nu pentru mult, deoarece o răceală îi dă insistent târcoale. Aşa că într-un

final decide să se bage la pat şi să dea cu nişte snorlex (după cum îi place uneori să denumească

somnul).

Cercul se micşorează din ce în ce mai mult, în final rămânând o mână de oameni. Cele două

Andree, Monica, Roxana, Larisa, Dan şi eu. Cărţile sunt de mult timp în pachet. Aşa că jucăm

barul. Întâi le explic principiul, apoi fiecare încercă să găsească cele mai ciudate reguli cu putinţă

de care ceilalţi, care vor să intre în bar, să nu se prindă. Totuşi jocul prinde, şi deşi îl jucăm cu ochii

semi-deschişi, ne ţine treji.

Andreea A. începe însă, să ne influenţeze (din nou) subconştientul cu câte un „Pe bune

măăă, că e târziuuuu... Haai să ne culcăăăăămmm...!” Mie nu-mi displace ideea (mâine la şase

trebuie să mă trezesc ca să merg cu doamna Maria să luăm micul dejun de la mănăstire), dar parcă

aş mai sta. Fetele hotărăsc însă că e timpul să ne culcăm. Ne ridicăm, şi spunând „noapte bună!”

tragem uşile de lemn lăcuit în urma noastră.

Radu doarme tihnit. Mă apropii de boxe, le pornesc, şi în surdină pun „Dark Star”. E doar

instrumental, aşa că nu riscă să-l trezească pe Radu. Mă duc şi fac un duş...

Ies şi când fac primii paşi în cameră, aud de afară voci care acoperă melodia. Din nou

schimbat în pijamaua mea cu urşi, împachetez prosopul. Ies, la fel ca în seara anterioară, pe hol. Uşa

camerei din dreapta, a lui Paul şi a lui Răzvan e deschisă. Prin deschizătură se revarsă lumină şi

râsete. Ceai nocturn...

Lumina am stins-o şi acum mă uit, întins în pat, pe tavanul înclinat. E târziu...

Somn uşor!

Duminică 28 iunie 2009 - ziua patru - cum să te arunci în cer

Mmmmmm... e dimneaaţăăă... Opresc melodia. Mai stau puţin...

Somnul tinde să mă cuprindă din noooouuu... Dar nu! Treeebuieeee să mă trezeeesc!.

Mă scol pe marginea patului. Nu-mi mai e aşa rece! E plăcut acum. Îmi pun picioarele în

papuci şi mă duc să iau primul contact cu lumea reală. Geamul e desigur deschis în baie, iar apa e

rece. Aşa că mă trezesc destul de rapid. Mă întorc, dau la schimb pijamalele pe haine, mă încalţ şi

pornesc jos. Doamna Maria deja venise o dată după mine. O iau încet pe hol. E linişte. Calc pe

40

mochetă şi dedesubt parchetul scârţâie timid. Cobor şi doamna Maria mă întâmpină cu un zâmbet

de dimineaţă. „Eşti gata? Da’ n-o să-ţi fie rece aşa?” Sunt în mânecă scurtă. Nu cred că o să-mi fie

rece Şi pornim. Răceala dimineţii ne îmbrăţişează. Eu nu pot decât să zâmbesc: e o senzaţie foarte

plăcută. Îmi pun totuşi mâinile în buzunare. Soarele pătrunde timid printre frunze, şi lasă nişte

insuliţe de lumină care iau conturul nostru atunci când trecem peste ele. E plăcut...

Doamna Maria zâmbeşte şi ea. Mobilul îi sună binecunoscuta melodie, iar dânsa răspunde. E

domnul Olteanu care nu mai avusese răbdare să ne aştepte la Academie. Aşa că a venit după noi.

Privim în spate, şi într-adevăr îl vedem în depărtare mergând hotărât către noi. La un moment dat îi

răsare un zâmbet pe faţă, ca la o idee năstruşnică, şi începe să alerge către noi. Doamna Maria se

amuză, dojenindu-l cu căldură „Uită-te şi tu la el...” Rămân pentru a nu ştiu câta oară surprins de

condiţia fizică a domnului Olteanu. Nu-l văzusem niciodată alergând. Ce tare!

Ne ajunge din urmă. Doamna Maria râde. „Bună dimineaţa!”

Şi pornim aşa, ca trei muşchetari, lăsând dealul încălzit de soare în urma noastră. Eu îmi

plimb adidaşii prin iarbă şi iau pe ei roua. Ce senzaţie... îţi uzi adidaşii dar nu şi picioarele (deşi...

cum ar fi desculţ prin rouă?). Pământul se lasă sub apăsarea paşilor noştri. E moale. Ca şi când ai

merge pe un foarte subţire burete. Trecem pe lângă tractorul oranj, peste betonul umed, prin uşa de

lemn, peste pardoseala culoarului, peste piatra cubică a curţii, din nou prin uşă, pe deasupra

treptelor şi ajungem între şirurile de mese. O doamnă de la bucătărie ne aştepta deja cu pungile.

Pâine, pateu vegetal, roşii, castraveţi, brânză şi slănină. Eu iau una, iar domnul Olteanu alta. Ne

întoarcem cum am venit. (A fost una dintre cele mai frumoase dimineţi).

Intrând pe uşi, şi lăsând sacoşile, încropim un mic plan de bătaie. Doamna Maria aduce faţa

de masă, un tocător şi nişte farfurii. Mă apuc să tai roşiile. Le tai pe jumătate, apoi le scot cotoarele.

Felii circulare, de la mic, la mare. Apoi castraveţii. Nedecojiţi. Pur şi simplu. Rondele. Mă gândesc

puţin şi le pun jumi-juma într-o farfurie mai mare. Fug sus să iau ceaiurile (cu ocazia asta le bat

tuturor în uşă şi dau trezirea), apoi revin. Doamna Maria scoate o ditai oala din bufet, o umple cu

apă, apoi studiază oferta de ceai (de ce nu m-am gândit şi eu la aragaz, aseară şi m-am chinuit cu

fierbătorul şi cu paharele mici de plastic?).

Mă întorc la legumele mele. Mă uit mai bine şi o roşie îmi pare a semăna cu un rât. Aşa că o

pun în centru, îi pun doi ochi din castraveţi, două urechi din nişte roşii lunguieţe şi nişte dinţi

circulari şi verzi (tot castraveţi). Doamna Maria tăiase brânza pe o altă farfurie. Aşa că iau faţa de

porc şi o pun în partea de sus a feţei de masă. Dedesubt farfuria cu brânză pe post de corp.

Picioarele i le fac din cuţite. Câte două pentru fiecare, ca să dea senzaţia de copite. Mâinile i le fac

linguri de unică folosinţă (toate astea apăruseră pe faţa de masă din bunăvoinţa doamnei Maria şi a

doamnei Herescu, muncind împreună cu sârg). Într-o mână îi pun pachetul de unt, iar în cealaltă

farfuria cu slănină tăiată. Cutiile de pateu vegetal le pun sub formă de coroană, deasupra farfuriei cu

41

roşii, iar cu tacâmurile îi fac o aură argintie. Cănuţele cu ceai le răspândesc şi pe ele în jurul lui, dar

în aşa fel încât să se potrivească restului. Apoi mă uit la ceea ce ieşise. Sunt mulţumit de cum arată.

Obţinusem un idol-porc gastronomic (de unde îmi venise denumirea asta la ora asta nu ştiu,

dar îmi place... sună grandios pentru un mic dejun).

Doamna Maria aduce oala cu ceai şi polonicul. Între timp apăruse o fată de undeva de pe uşa

din faţă. Era din America şi venise cu părinţii la simpozion. (cred că o cheamă Ioana, dar nu sunt

sigur...).

Coboară rând pe rând şi ceilalţi, încă somnoroşi, dar voioşi, îşi trag câte un scaun şi se apucă

de mâncat. Apare şi Alex, cu cana lui rabatabilă de care nu se desparte niciodată ca să îşi ia ceaiul şi

micul dejun. Odată cu el mai urcă de la Academie o doamnă blondă cu ochelari, între două vârste...

(se va dovedi a fi doamna Elena Şişcanu).

Idolul-porc gastronomic se destramă şi decade, sub foamea poporului înfometat.

Eu nu mai am loc pe faţa de masă, aşa că îmi savurez roşiile şi brânza în afara ei. Alex îmi

oferă un scaun. Şed şi îi privesc pe ceilalţi care sunt deja în tumultul unor discuţii. Zâmbete, bucăţi

de pâine, priviri destinse, mine vesele, gesticulări, o furculiţă aici, o roşie colo, un cuţit care taie unt

pentru dulceaţă, un polonic care încarcă o ceaşcă de ceai, un borcan de zacuscă deschis... un

zâmbet.

Lăsăm vasele aşa, ne echipăm (îmi iau un tricou de sacrificiu pe mine, îmi torn apă în

termos, îmi îndes geaca şi hanoracul în ghiozdan) şi apoi coborâm în curte.

Şoferul sună după noi după ce trece de cabană şi nimereşte la Miruna.

Se întoarce şi ne îmbarcă în autocarul lui. Nimeresc pe nişte locuri mai în spate. Îl las pe

Radu la geam, ca să nu am probleme, pentru că am tendinţa să mi se facă rău de maşină (Aaa!!! am

uitat să-mi iau Metoclopramidul! Sper să nu o păţesc din nou...). Fiecare îşi caută o poziţie

confortabilă. Îmi pun ghiozdanul la picioare, şi mă las pe spătarul de burete...

Pornim. Mă uit în faţă, pe culoar şi văd că majoritatea scaunelor sunt goale. Doar pe primele

se conturează siluetele Doamnei Maria, a doamnei Herescu, şi ale lui Alex, Cosmin şi a domnului

Olteanu. Şoferul se reflectă în oglinda retrovizoare. În rest, gol... Întotdeauna m-am întrebat de ce

scaunele din autocare nu pot avea şi ele măcar odată o îmbrăcăminte uni, sau măcar în două culori,

dar plate, neînspicate cu nimic, ca să nu-ţi mai joace ochii în cap de atâta zornăit de culori... Dar în

fine...

E drumul spre Victoria. În curând avem să ajungem, căci sunt doar 10 kilometri. Câmpul

fuge pe lângă noi, în timp ce munţii ne privesc leneş şi greoi. Domnul Olteanu ne face o scurtă

prezentare a Ţării Făgăraşului. Ne vorbeşte despre sate, de ce sunt denumite de sus sau de jos...

Undeva prin jur, se află satul Lisa, în care s-a născut şi a copilărit Octavian Paler. Dar asta numai eu

o ştiu.

42

Microfonia mai apare din când în când, iar „p”-urile sunt recepţionate de microfon tare urât.

Plus că boxele au un ţiuit aparte atunci când sunt pornite. Acum merge radioul. La stânga,

onduleurile stâncoase îşi fac loc prin gurile de nori, dându-i lui Alex oportunitatea de a se făli cu

câteva cadre spectaculoase. Stomacul mă anunţa că ar fi bine să fac cumva şi să mă întind. Îmi cer

scuze lui Radu, şi mă îndrept spre două scaune însorite, mai în faţă. Mă întind pe ele şi îmi fac din

hanorac pernă. Picioarele îmi atârnă pe lângă scaune şi se bălăngăne pe lateralul culoarului. E bine

acum. Îmi pun căştile în urechi şi dau drumul unor melodii... Un „Ce faaaaaci?!” zâmbitor şi brusc

mă face să deschid ochii. Era Cristina care se plimba pe culoar... Mmmm... bine... Cristina se

întoarce la grupul din spate. Eu la tentativa de somn.

Restul drumului e o nebuloasă prin care din când în când răzbat voci, râsete, zgâlţâituri,

oameni care se frecau de picioarele mele în încercarea de a trece pe culoar, lumini şi umbre

disparate...

Din când în când mai crăpam ochii doar ca să văd tavanul, sau scaunele, sau podeaua, sau

pur şi simplu să mi-i arunc pe geam, spre ce se află dincolo de el.

(Alex nu se poate abţine şi îmi face o poză dormind...)...

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

Frână. Motorul se opreşte. Uşile se deschid. Toată lumea coboară. Suntem în Victoria! La un

„Plus”. Cobor şi eu mai la urmă pe dalele prefabricate. Petele de ulei dau viaţă parcării creând un

joc de închis deschis. „Cine vrea la supermaarkeeet?”. Mie mi-ar trebui nişte dulciuri...

Cu o seară înainte, Paul a propus să facem un grătar cu ocazia zilei lui de nume. Pentru asta

se strânseseră de la fiecare, câte 5 lei. Doamna Maria a spus că nu are rost să luăm de pe acum

nimic, pentru că ne cărăm cu ele degeaba. Aşa că mergem să ne luăm mărunţişuri.

Intru şi mă perind printre rafturi. În final găsesc ceea ce căutam: Măgura. MĂGURA! Un

Bounty şi nişte eugenii. Mă aşez la coadă. Andrei vine şi el în urmă, şi mă roagă să-l împrumut, ca

să-şi poată lua şi el câte ceva. Îşi uitase portofelul în cameră. Ajungem la casă, dau bună ziua şi o

rog să ne facă două bonuri. Doamna casieră nu stă pe gânduri, verifică produsele, smulge cele două

hârtiuţe albe, pe care casa le printează, plătesc, mă lupt cu mărunţişul, mulţumesc şi ieşim cu toţii,

aşa cum am intrat, diferenţa fiind pungile încărcate şi buzunarele mai goale.

Ne aburcăm în autocar, şi el porneşte mai departe. Iese prin capătul opus al oraşului.

Încă de ieri mă roade întrebarea dacă să-l sun sau nu pe Andrei... (Andrei, de anul trecut

locuieşte chiar aici în Victoria). Mă uit la blocurile de patru etaje şi la ferestrele pătrăţoase care le

găuresc... Poate la întoarcere, dacă va fi timp.

Drumul, în continuare, e drept.

Îmi reiau locul pe cele două scaune şi mă culc mai departe...

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

43

Următorul lucru pe care îl simt puternic e frâna. Din nou frâna, din nou motorul oprit...

Deschid ochii şi cobor împreună cu ceilalţi. Unde om fi oare? De undeva se aude „Cârţişoara”. Pe o

pancartă mare la intrare care ne înştiinţează că aceasta este casa lui, Badea Cârţan priveşte în sepia,

în depărtare, cu o mână la brâu, cu blana de oaie în spate şi cu căciula de oier pe cap. (Ca să vă

faceţi o idee despre el, trebuie să vă gândiţi la chipul lui Cosmin). Biletul e 2 lei. Intrăm pe aleea

îngustă de beton, mărginită de tufe şi flori. Strângem bancnote cu Nicolae Iorga, George Enescu sau

Nicolae Grigorescu. Toţi ajung la mine în mână. Dau resturile înapoi, apoi îi înmânez doamnei care

se ocupă cu administrarea locului. O bătrână la vreo 60 de ani, pe care mai degrabă ai fi văzut-o

torcând seara în costumul naţional pe prispă, decât în costumul crem, care îi dă un aer oficial. Nu i

se potriveşte.

Se uită la mine, la teancul de bani, şi apoi la grămada de copii din spatele meu.

„Dacă vrei să te cred pe cuvânt...” „Dacă vreţi îi număr, nu m-am gândit...” „Lasă aşa...” (ar

fi trebuit ca fiecare să-şi plătească intrarea singur, ca să fie omul şi banii... nu m-am gândit.)

În regulă, atunci...

Intrăm într-o casă construită mai recent, şi încercăm să ne lămurim despre ceea ce vedem.

Doamna intră după noi, ne întreabă dacă suntem gata. Ne invită în încăperea din dreapta. Poze,

fragmente din ziare, cărţi, obiecte de-ale lui Badea Cârţan. Aparent în căsuţa asta e un mini-muzeu.

Badea făcuse drumul pe jos până la Paris. Pe drum a stricat trei perechi de opinci.

În Italia, s-a fotografiat la baza Columnei lui Traian. „Vă daţi seama că pentru italieni fusese

o privelişte foarte ciudată. Badea Cârţan, în straiele lui de cioban, părea a fi un dac coborât de pe

Columnă”.

Apăreau expuse şi diverse lucruri care îi aparţinuseră: brâul, bastonul, opincile...

Suntem îndrumaţi în camera următoare. În dreapta se află icoane pe sticlă şi mai multe

războaie. În holul de la intrare, două vitrine mari adăpostesc vase din sticlă sau din ceramică. Apare

un alt grup de turişti. Sunt puşi pe aşteptare. A treia încăpere, cea din fund, e dedicată însă Ţării

Făgăraşului, fiind tapetată cu poze şi texte descriptive.

Domnul Olteanu ne scoate destul de rapid din această ultimă cameră, întrucât aveam să

experimentăm pe viu majoritatea fotografiilor. Ieşim din nou în curte. Ca de obicei rămân la urmă.

Cobor treptele în iarbă. Ceilalţi deja se îndreaptă înspre uşa căsuţei ţărăneşti din chirpici. (nu ştiam,

dar deja vizitaseră hambarul). Mă alătur şi eu lor.

Ziduri albe, apoi umbră. Înăuntru sunt strânse în jurul sobei tot felul de farfurii, linguri,

obiecte de metal, de lemn, roţi, mături, ulcele... Lumina intră şi conturează delicat obiectele pe

întunericul diafan... Privesc în sus şi am surpriza să văd direct acoperişul din paie. Deasupra

camerei de dormit, e amenajat un fel de pod. Intrăm în camera alăturată, unde mai multe ştergare

roşii împodobesc pereţii. O sobă verde de teracotă ocupă colţul din stânga al camerei. Un pat se

44

lăfăie sub fereastra decupată în pământ. Masa şi scaunele stau sub ochiul de lumină. Porturi

ţărăneşti atârnă de o uşă care în stânga dă înspre un soi de cămăruţă unde sălăşluieşte o mică

măsuţă, în bună înţelegere cu oale şi ulcele. Din nou rămân la urmă. Văd o gaură în zid, şi prin ea

pe ceilalţi, stând la o poză de grup. Fac şi eu una prin spărtura din zidurile casei lui Badea Cârţan.

Ies şi eu la o poză în dreptul casei.

Ridicându-mă de pe jos, observ hambarul de lemn învechit şi mâncat de timp. Mă apropii

(în timp ce restul se îndreaptă spre autocar) fac câteva poze în fugă, şi în aceeaşi manieră străbat

iarba până la trepte. Ajung în stradă. Alex se uită înapoi şi de cine dă? De mine, bineînţeles,

veşnicul întârziat... Cel de pe urmă.

Traversăm strada şi luăm loc înapoi pe locurile albastre din autocar. Mă las din nou în voia

stării bulversante de somn în mişcare. Pierd orice logică, totul fiind doar fragmente de altceva. Simt

însă clar când ajungem la serpentine, întrucât ba sunt împins cu capul în peretele autocarului, ba mai

aveam puţin şi mă culegeam de pe jos... Oricum... din nou nu înţeleg mare lucru din drum...

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

... Frâna, şi cheia scoasă din contact. Asta înseamnă că am ajuns!

Aştept ca ceilalţi să coboare. În răstimpul ăsta îmi pun hanoracul pe mine şi îmi iau rucsacul

de sub scaun. Cobor şi eu. Realizez că e mai răcoare decât mă aşteptam, dar e plăcut.

„Vrea cineva o geacă?” Ramona e singura solicitantă, aşa că are câştig de cauză.

Mă dezmeticesc puţin şi încep cu adevărat să văd în jurul meu... E prima dată când merg la

Bâlea Lac. Crestele abrupte parcă ar tăia cerul. Parcă s-a jucat cineva în nisip la mare şi a făcut o

gaură, până a dat de apă. Zăpada încă se mai vede. Chiar şi în parcare unde ne aflăm noi e o bucată

mare de gheaţă alb-gri care se topeşte încet, fără nicio grabă.

O luăm la pas înspre lac. Merg prin nişte pietriş rugos, până la o baltă mai mare cu o tablă

oxidată aruncată undeva în mijlocul ei. Ocazional, bule se ridică la suprafaţă. La o privire mai

atentă văd că tot fundul e acoperit de ele... hmmm...

Mergem mai în faţă. Mai adânc înspre lac. Pe stâncile masive ce ies din apă cresc tot felul de

plante rare, galbene şi violet, făcând piatra stearpă să pară primitoare. Poteca de pământ nu e foarte

lată. Înaintăm pe ea până la capăt. Pe o stâncă subacvatică, se vede mult, mult mărunţiş. Ne aşezăm

pentru o poză de grup. Mă întorc râzând şi îl fac atent pe Radu, arătându-i unde stătusem cu

picioarele. Eram exact pe margine. Câţiva centimetri mai în spate şi aş fi ajuns în lac (nici măcar nu

ştiu să înot... hmmmm).

Din unghiul ăsta observ că balta mare cu tabla ruginită în ea este nimic altceva decât unul

din izvoarele subterane ale lacului, întrucât toată apa se scurge din căldarea mică a bălţii, în cea

mare a lacului. Asta explică şi bulele de aer...

45

Grupul deja pornise mai departe. Alex, rămas şi el în urmă, ne face semn să mergem şi noi.

Urcăm mini-panta şi părăsim stânca. Ieşim în drumul principal şi ne îndreptăm spre marginea

versantului exterior. Pe drum Radu vede un metal roşu abstract.

Ajungem şi toţi încep să-şi facă poze. Priveliştea într-adevăr îţi taie respiraţia. Se vede tot

până joooos de tot în Ţara Făgăraşului. Drumul şerpuieşte pe serpentine Paveze de avalanşă, oi,

soare, nori, vapori, câmp în depărtare, brazi, maşini, stâlpi, telecabine, apă curgătoare, beton, linii

albe, piatră, stânci, zăpadă, iarbă, muşchi... şi toate astea întinse pe mulţi şi mulţi kilometri în jos...

Putem spune că ne aflam undeva între firele de lână ale moţului căciulii pe care muntele ar purta-o

dacă i-ar fi frig, şi dacă el ar fi o persoană.

Nu rezistăm şi dăm drumul câtorva pietre la vale. Se opresc undeva cu mult mai în jos, în

iarbă... Mergem mai departe, înspre cabana de pe lac.

Lacul îşi găseşte margine în faţa ochilor noştri, loc de unde, pe de-o parte continuă drumul

către cabană, iar pe de alta începe urcuşul. Durează doar jumătate de oră să urci până în creastă dar

suntem echipaţi corespunzător... (E un motiv bun ca să revin... am înţeles că de pe creastă poţi

vedea una dintre cele mai frumoase privelişti).

Urcăm treptele cabanei, intrăm, străbatem un culoar nu foarte vesel, cu blănuri şi capete de

animale pe post de tapiserii şi dăm într-unul şi mai îngust care duce la dreapta către toaletă, iar în

faţă către sala de mese. Termopanele şi culoarul îngust îţi dau senzaţia că priveşti oamenii cum

mănâncă într-un acvariu mare, cu mese, scaune şi tacâmuri. Deschidem uşa, apa inexistentă se varsă

pe noi, şi intrăm în sala de mese. Străbatem potecile dintre mese, până ajungem pe terasa construită

pe piloni, deasupra lacului.

Sunt câţiva nori de insecte care plutesc în dreptul fiecărei mese. Domnul Olteanu şi câţiva

profesori deja ne aşteptau acolo. Eu şi Radu decidem să ne aşezăm la penultima masă. Unul pe-o

parte, celălalt vis-a-vis. Lângă noi avem balustrada. Sub noi luceşte lacul...

În completare, se aşează, pe partea mea, Andreea, Andreea şi Erika, iar pe partea lui Radu,

Ramona şi Larisa. Ramona ne părăseşte la scurt timp pentru masa alăturată, aşa că pe băncuţă

rămân doar doi oameni.

Profesorii îşi comandă câte ceva. Un chelner ajunge pe la noi şi preia o comandă de cartofi

prăjiţi, şi ceaiuri calde. Radu mă face atent cât timp privesc în lungul apei tremurate, să mă uit sub

noi, la stâncile care transpar prin apa clară şi care se pierd în orizontul lichid. Ziare, din nou

mărunţiş, un ceas, şi în reflexie, capetele noastre oscilante, mici, care când sunt unul, când se

despart în trei.

Revin cu privirea asupra masei metalice albastre care mă intriga de câteva minute, aflată pe

malul din stânga noastră, şi căreia nu-i găsesc un sens. Îi arăt şi lui, şi îl pun în dilemă. Aduce

46

aminte de ceva... o telecabină turtită... o maşină de deszăpezire amorfă... nu ştiu... (şi nu am aflat

nici până acum)...

Las dilema la o parte şi mă uit la zăpada de vis-a-vis de noi, albă, în curs de topire, sau de

sublimare... Apa pământie, aproape neagră, preia reflexii verzi de la iarba care încarcă pantele de

piatră, şi albe, fremătătoare, cu cât te apropii de marginea din depărtare a lacului. Dă lacului o aură

de pom înflorit... Cam lipseşte trunchiul copacului imaginat de mine, dar cu puţin mai multă

imaginaţie, poţi vedea lacul înflorind...

În spatele meu muntele se ridică abrupt. Undeva, mai sus, pe un perete de stâncă drept, parcă

tăiat cu un cuţit foarte ascuţit, e o bucată mai închisă, perfect pătrată, ieşită în relief, împărţită parcă

în două... Mie îmi par două obloane sculptate în munte. Sau mai clar, o fereastră cu obloane. O

fereastră în munte... ca şi când ai fi putut-o deschide şi privi în interiorul masivului stâncos, sau

poate chiar pe partea cealaltă, unde norii ar fi scos la iveală un alt cer şi un alt pământ. O a doua

enigmă a muntelui care mă macină... ce să caute o formă regulată între atâtea neregulate... în relief,

pe o suprafaţă plană... Nu rezist şi mă folosesc de aparat (abuzând de zoom până la maxim) ca să

îmi limpezesc nedumerirea. Imaginea de pe ecran îmi dezvăluie următoarele cuvinte cioplite în

partea de sus a pătratului: „IN MEMORIAM”. Iar dedesubt, două coloane cu nume. Caracterele

sunt prea mici ca să le pot desluşi, dar titlul plăcii comemorative mă lămurise. Ce imagine total

neintenţionată, care aduce un omagiu atât de mare partizanilor. Nu cred că cei care au pus-o acolo,

s-au gândit vreodată că cineva va trece pe acolo şi o va socoti o fereastră în munte...

Revenind cu privirea la mese, observ că au început să apară comenzile. Alex se pregăteşte

să-şi savureze plăcinta cu brânză (cel puţin asta cred că e) iar Cosmin ceaiul care fumegă alb. În

spatele nostru, la cealaltă masă încărcată până la refuz cu copii, toată lumea foşgăie. Nori mari de

musculiţe le stau în cap. La propriu. Vreo cinci roiuri plutesc deasupra celor şase scăfârlii. Cristina

îşi pusese gluga de la hanorac în cap ca să mai scape de ele. La noi e ceva mai linişte. Radu îmi

scoate câteva din păr. Câteva se aşează pe masă... La o privire mai atentă, nu sunt simple

musculiţe... sunt un soi de specie de ţânţar, mai mică, inofensivă. Dacă nu sunt chiar ţânţari, măcar

rude cu ei.

După scurt timp tot grupul din spatele nostru se ridică şi se mută la altă masă, ca să scape de

musculiţe. Ceea ce nu se gândise niciunul, era că musculiţele aveau să vină după ei. Şi într-adevăr,

odată cu ei pleacă şi ele, lăsându-ne pe noi cu mult mai puţine pe cap. Ne amuzăm pe seama lor.

Între timp, soseşte comanda. Lângă mine, în dreptul Andreei Argeşeanu aterizează o farfurie

cu cartofi aurii, presăraţi cu brânză. Hmmm... Ne invită să luăm şi noi. Iniţial refuzăm, dar până la

urmă, la o nouă invitaţie „Hai mă, pe bune, luaţi!”, cedăm. Iau un cartof, doi, trei...

Un ţânţar aterizează printre cartofi şi se îneacă în ulei. Interesant.

47

Radu îşi găseşte de lucru cu o furculiţă. Printre el, Larisa, şi multe alte capete, pe o cărare

vizuală, le văd pe Cristina şi Ramona., la masa unde tocmai se mutaseră. Roxana zâmbeşte. Mai la

stânga, Alex.

Uşor, uşor, farfuriile se golesc, iar cănile rămân fără conţinut. (hmmm... sper că nu am făcut

o greşeală prea mare mâncând ceva pe drum...).

Cosmin vine şi ne întreabă, aruncând privirea lui care premerge o ironie sau o poantă, dacă

ne-au plăcut musculiţele. Noi zâmbim amuzaţi. Toţi plătesc şi se ridică pe rând. Mai puţin masa

noastră, al cărui chelner e dat momentan dispărut. Aşteptăm ce aşteptăm, dar el tot nu apare...

Hmmmm... Ce e de făcut? Hai după el. Ne ridicăm şi părăsim terasa (unde musculiţele îşi continuă

domnia).

Intrând pe uşa sălii de mese, chelnerul cu pricina ne observă şi vine ca să-şi ia în primire

casa de marcat. În fundalul ei stă un dulap cu suveniruri.

O iau înainte cu Radu. Pătrundem pe holul îngust. Se făcuse cumva în spaţiul strâmt un sens

de intrat şi altul de ieşit de la baie. Domnul Olteanu apare voios şi ne face cadou nişte zăpadă

proaspăt culeasă de afară. Zăpadă curată vara! Ce tare! Dan pune şi el mâna pe o bucată şi începe

automat fie să o răspândească cu viteză înspre cine apucă, fie, mai degrabă, să-i săpunească pe cei

din apropierea lui (nu mă aflu în raza lui... ieeeiii!).

Terminând ce avea în mână, hotărâm să ieşim afară după domnul Olteanu (care o luase

înainte). Trecem din nou prin camera cu urşi şi căprioare atârnate pe pereţi şi coborâm treptele pe

pământ.

Radu vede lacul liniştit şi nişte pietre. În următorul moment e din nou cu una plată în mână

şi o aruncă razant în apă. Alex scoate un sunet scurt şi sugrumat care aduce cu un „Băi!”, şi ne face

semn să ne potolim (tocmai când mă pregăteam şi eu să arunc...).

Ies şi ceilalţi de la toaletă, din cabană şi în efectiv complet pornim înapoi înspre autocar.

Simt că îmi atârnă ceva greu de gât, aşa că mă uit în mini-tolbă. A, da! (aici bufnesc în râs) era

ditamai pietroiul plat pe care îl culesesem mai devreme de pe jos şi îl luasem ca să fac broscuţa.

Bine că am uitat de el... (când m-o vedea mama cu el acasă...).

Drumul de asfalt rulează sub noi molcom. Îl întreb pe Alex dacă nu mergem şi la cascadă

(asta însemnând în mintea mea prin iarbă, până la marginea platoului, sub care începea prăbuşirea

de apă). Alex se uită la mine, apoi împrejur, se amuză cu un chicotit specific lui şi îmi spune să fac

poză firului de apă pe deasupra căruia trecem chiar acum. Apa are o cădere de vreo 30 de

centimetri.

„Fă zoom pe ea, şi zici că ai fost la cascadă”.

Acum înţeleg ironia şi mă amuz la rândul meu. Mă duc aproape de ea, apăs butonul de

zoom, micşorez expunerea şi apăs declanşatorul. Într-adevăr, reuşesc să surprind şi oarecum să

48

îngheţ apa în cădere, umplând cu ea tot ecranul. Acum părea că stătusem undeva în preajma unei

cascade impresionante (cine avea să vadă pozele avea să se minuneze desigur) când eu de fapt

făcusem poză unui mic hop de apă.

Alex mă aştepta. Iar eram coada grupului... Pornim mai alert. În dreapta se deschide din nou

priveliştea aceea adâncă şi pătrunzătoare care te poartă până departe, în podiş. La stânga văd un

semn şi nu pot să nu zâmbesc: „NU aruncaţi cu pietre în lac”... Hmmm... biiineee... Urc stânca pe

care era aşezată pancarta. Alex îmi face semn să cobor. Şi asta şi fac, numai că pe partea cealaltă,

aproape ajungându-i pe ceilalţi din urmă. Radu îmi face semn de undeva din faţă să mă uit la un

cauciuc de maşină. Roxana şi Cristina îşi fac poze pe un ciot de stâncă solitar. Ajung în dreptul roţii

şi citesc cu litere albe: Klebér. Ce tare! („Place Klebér” e o piaţă din Strasbourg de care mă leagă

multe amintiri). Pe dreapta, în iarbă, lângă o piatră stă o pisică uşor adormită. Are capul negru (iar

la piept, aveam să aflu mai târziu, un pui).

De ce trebuie să ne grăbim aşa? Mai sunt atâtea de văzut... Dar iată-ne ajunşi în parcare.

Pe stânga sunt nişte magazine cu suveniruri. Întotdeauna au numai lucruri inutile. Nici

acestea nu fac excepţie. Unul singur are o serie de pulovere de lână neprocesată care arată şi bine şi

sunt şi utile, iar pe la alte câteva se găsesc nişte linguri de lemn imense, din acelea de care

întotdeauna am vrut să-i iau bunicii mele.

Deodată mă loveşte o amintire... Realizez că sunt la munte. Vis-a-vis văd tarabe cu alimente.

La munte se găseşte brânză de burduf. Şi nu orişidecare. Brânză de burduf la scoarţă. De când nu

am mai mâncat... E adevărat că uneori miroase cam dubios, dar nimic nu se compară cu o mămăligă

la cuptor cu o crustă de brânză de burduf... Mă reped peste drum la prima tarabă şi văd cilindrii

bruni cu crenguţe de brad pe capac. Ieeeiii... Nu întreb cât costă (deşi sunt conştient că în general

este scumpă), aleg un burduf mic (cred că cel mai mic dintre toate chiar) şi îl dau înspre cântărire.

Plătesc fericit, şi cu punga în mână traversez la loc drumul.

Radu fuge şi el să-şi ia. Eu mă alătur unui grupuleţ format la vreo 10 metri de autocar.

Niciunul dintre noi nu era atent la ce se întâmpla în jurul lui. Fiecare vorbea câte ceva. Asta până

când un mic bulgăre aterizează în mijlocul nostru. E Cosmin care încerca să se facă auzit. Ne chema

la autocar... Domnul Olteanu râde copios...

Ne urcăm conştiincioşi în autocar şi ne reluăm locurile. Avem şi nişte oi rătăcite, dar apar şi

ele în curând. Pornim. Decid să nu mă mai culc. Cel puţin deocamdată. Rămân în picioare şi încerc

să îmi menţin privirea pe valea săpată de râu, pe care noi o coborâm încet pe serpentine. Dan îi

explică ceva Ioanei. Mădălin e cu căştile în urechi. Radu râde cu Andrei. Ceilalţi sunt pierduţi pe

fereastră, în mici discuţii cu cei din jurul lor.

49

Domnul Olteanu începe să ne povestească despre Ioan Gavrilă Ogoranu (acelaşi despre care

ne-a vorbit anul trecut Alex). Uitasem complet cum fusese prins. Fusese turnat chiar de unii din

amicii lui care încercaseră astfel să se facă pe ei scăpaţi.

Oile coboară pantele printre brazi. Valea se adânceşte, în timp ce noi coborâm lin...

Următoarea plachetă comemorativă lipită pe un ciot ascuţit, un canin de stâncă, ce străjuie

drumul pe partea stângă, marchează momentul în care eu îmi îndes din nou capul în gluga

hanoracului. Starea de somnolenţă, datorată disconfortului interior se instalase... aşa că mai bine

stau întins. Şi aşa ratez şi următoarea serie de serpentine...

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

Mmmm... Mă ridic în capul oaselor şi mă întind. Nu ştiu exact unde ne aflăm... Cert e că

suntem încă pe munte. Am parcat undeva lângă o cabană masivă. Tarabe cu suveniruri mărginesc şi

aici drumul. O luăm în jos, şi pe lângă cabană. Sfârşitul zidului ne dezvăluie o vale largă între

munţi. Seamănă puţin cu ceea ce am văzut anul trecut pe Valea Sâmbetei...

Undeva, suuus de tot, printre brazi se vede o învolburare lunguiaţă de apă, ca şi când brusc,

muntelui îi crescuse o barbă albă lichidă. Asta trebuie să fie Cascada Bâlea...

Un lătrat îmi mută atenţia asupra uni câine mare-mare, de un brun cenuşiu închis, masiv, cu

o voce baritonală. Lângă, o plăcuţă: „Atenţie, câine rău!”. Nu pare... în ciuda hămăitului şi a

dimensiunilor, pare destul de blajin. Are o sclipire în ochi, care parcă ţi-ar spune că e cam plictisit şi

că nu are chef... nu vrea să se scoale la tine. Mai bine pleci tu, să nu-l faci pe el să se ridice... să fii

cu puţin respect. Alex şi Cosmin comentează pe baza căţelului, apoi primul îmi atrage atenţia

asupra cascadei. La stânga noastră (apropo, noi înaintăm în continuare) se ridică acum un maldăr de

buşteni groşi plouaţi. La dreapta se lăţeşte iarba, iar în continuarea ei se scaldă râul printre pietre.

Înainte continuă poteca ce urcă domol pe munte, până la cascadă. Intrăm pe iarbă şi hotărâm să

întindem masa. Cosmin analizează terenul şi se duce de ia o buturugă. Ne trimite şi pe noi să mai

luăm una. Paul o şi aduce rostogol. Ne mai arată şi un pietroi care arăta mişcabil. Ajunşi însă la el,

ne chinuim ceva şi, forţoşii de noi, nu reuşim decât să-l ridicăm vreun centimetru din pământ. Aşa

că îl lăsăm baltă. Între timp cineva mai adusese încă o bucată de buştean. Cosmin ne atenţionează

cu privire la o balegă ce-şi duce traiul foarte aproape, dar desigur că mulţi o iau în picioare. Norocul

lor.

Cu trei buşteni, o faţă de masă şi o bancă improvizată din cherestea, putem înşira alimentele.

Sacoşele se golesc şi apare pâinea, pateul, salamul, slănina, brânza, roşiile, castraveţii, zacusca...

Toţi (mai puţin eu) se uită cu jind la mâncare. Îmi scot o eugenie şi mă apuc să îmbuc din ea.

Ceilalţi se înfruptă cu bunătăţi de pe faţa de masă în carouri roşii. Facem un cerc în jurul mesei

improvizate.

„Ce fotografiezi acolo?” „O roşie.”

50

Doamna Maria mă vede că nu mă ating de nimic, şi mă întreabă de ce. Îi răspund ceva legat

de stomac. Mă lasă atunci să-mi termin liniştit eugenia.

Doamna blondă cu ochelari care ni se alăturase de dimineaţă savurează şi dânsa o roşie.

Alex e undeva mai jos, înspre râu. Cosmin se duce după el.

Începe să picure. Deschid umbrela şi o pun deasupra mesei, spre amuzamentul doamnei

Maria. Noi să ne udăm, numai mâncarea nu.

Ploaia încetează. Închid umbrela.

Cercul îşi devorase aproape toată originea, până mai devreme plină cu mâncare. Pe rând,

fiecare se satură. Vine vremea să strângem. Când doamna Maria mă vede fotografiind nişte resturi

se minunează şi mai că nu-şi face cruce.

Cu sacoşele cu gunoi, pornim din nou către autocar. Cerul înnourat nu ne permite să ne dăm

seama ce oră este. Apelez la ceas şi văd că este în jur de două. Lăsăm culmile înverzite în urmă.

Nimerim între suveniruri. Ne debarasăm de ele şi ne regăsim locurile albastre din autocar.

Nu mai ţine... Mă bag direct la sommmnnn...

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

Frână.

Mmmmm...

Mă dezmeticesc... Dacă e să mă iau după lumina de afară, e după-amiază... Ceilalţi deja

coboară. Mă dau jos şi eu jos şi văd!

Văd o catedrală gotică, veche de câteva sute de ani, dărăpănată şi cu rozeta distrusă. Prin ea

se vede cerul. Mă reped la gardul verde din lemn şi mă ridic pe vârfuri ca să pot face o fotografie...

Ceilalţi se desfăşoară în faţa porţii închise. Îmi arunc în continuare privirea peste gard, în

timp ce mă îndrept la rându-mi spre poartă. Alex ne sugerează să citim detaliile de pe panou.

Domnul Olteanu apare de undeva cu un domn care descuie poarta.

Poteca e mai degrabă un culoar mărginit de copaci tunşi cu grijă. Ca şi cum ar mai fi existat

o navă mai îngustă a catedralei în afara ei, cu coloane din trunchiuri, şi o cupolă cu începuturi de

verdeaţă. Intrăm pe uşa din lemn uzat în nava centrală. Sau ceea ce mai rămăsese din ea... La

momentul ăsta arată mai degrabă ca o bazilică, întrucât coloanele care separau navele au dispărut

aproape complet, iar braţele planului în cruce nu se mai disting. Un arc, două, ici, colo mai sunt în

picioare. În rest: cerul deschis. Acoperişul nu mai există, şi nici măcar podeaua. Fusese bombardată

în timpul ultimului război. În dreapta, câteva monumente funerare ies direct din pământ. Un soi de

străjer, sculptat cu migală, veghează deasupra lor, ieşind din zidul de piatră. Totul e foarte bine

îngrijit.

Pe mijloc, de-a lungul navei centrale, o potecă de ciment duce până la o uşă, care aparent dă

în partea superioară a bisericii, cea a altarului. Îmi plimb privirea şi văd o deschizătură în zid, pe

51

partea stângă, în al cărui colţ se înalţă turnul catedralei. Jumătate din turn se vede că este adăugat

ulterior, fiind din lemn, şi nu din piatră. Deschizătura îl dă afară pe Paul care se realătură celorlalţi.

Eu continui şi intru prin mica arcadă. Hmmmm... trepte... sau, mai bine zis, o scară elicoidală...

Ăsta trebuie să fie turnul... Mă apuc şi urc, treaptă cu treaptă, spirala din piatră. Din când în

când, câte un geamlâc apare, lăsând fâşii de lumină să pătrundă în cochilia de piatră. Unele trepte

sunt perforate până pe partea cealaltă, lăsând să se vadă până sub ele... hmmmm...

După colţ, (dacă se poate spune asta într-un cilindru) apare o deschizătură mare. O spărtură

în zid... De aici se vede FRUMOS... Se vede peste zidurile măcinate, mai departe în mănăstire. Un

zid de piatră, încă întreg, cu arce şi ferestre intacte se vede în dreapta zidurilor de vis-a-vis. Mă uit

în jos şi nu văd nicio uşă. Cum s-o ajunge pe partea aia?

Ajung cu aceeaşi privire la pământ şi la alee. Ceilalţi se îndreaptă deja spre partea închisă a

catedralei. Mai arunc o ultimă privire priveliştii, apoi mă retrag. Deschizătura trebuie să fie cea pe

care am văzut-o mai devreme de jos, între partea nouă şi cea veche a turnului...

Într-adevăr treptele de piatră continuă puţin şi se transformă în lemn. Mă uit pe zid şi observ

cabluri de electricitate, ceea ce înseamnă că turnul e frecventat. Fac câţiva paşi pe treptele de lemn,

dar când văd cât de subţiri sunt şi aud în ce hal scârţâie, mă gândesc mai bine, mă uit în sus, unde se

vedea vârful turnului, şi fac cale întoarsă. Cobor înapoi spirala, până văd că treptele se îngălbenesc

de lumină de afară. Ajunsesem jos. Trec pe lângă mătura şi făraşul sprijinite acolo, de perete, şi

revin sub cerul liber şi curat. Aici, în navă e o altă metaforă neintenţionată. Absolut toate catedralele

gotice se străduiau să îşi dea o senzaţie de înălţare, dar şi o mică parte din senzaţia copleşitoare a lui

Dumnezeu atotprezent. Şi uite-mă aici, într-o catedrală pe care în parte o făcusem într-o lucrare, şi

mi-o imaginasem în parte într-o seară la Stephansdom, în Viena. O catedrală fără acoperiş, plină cu

iarbă, în care dincolo de ziduri e cer... Doar cer... Nicio arcadă complicată... doar cer. Ce sentiment

mai mare de înălţare poţi căpăta, decât într-o catedrală a cărei acoperiş e cerul?

Mă îndrept şi eu înspre uşa acum deschisă care dă în ceea ce mai rămăsese întreg din

catedrală: altarul. Zidul e vopsit în alb şi la fel şi pereţii înalţi care ţi se dezvăluie odată cu trecerea

pragului.

Toţi erau deja acolo. Unii stând pe băncuţele de lemn, alţii investigând altarul de lemn, înalt,

cu măiestrie pictat. Intru şi mă aşez în partea dreaptă pe băncuţe. Apoi admir. Ferestrele din dreptul

altarului şi cele din spatele lui, au vitralii delicate, non-figurative, şi aruncă în interior o lumină

filtrată, uşor gălbuie. Zidurile se continuă cu arcurile ogivale pictate în trei nuanţe: una închisă, de

cenuşiu, una de gri, neutră, şi alta de un cărămiziu plăcut, delicat. Se unesc într-o cheie de boltă

îngravată cu chipul Maicii Domnului. Urmând bolta, în continuare, deasupra noastră, o altă cheie de

boltă goală, uneşte nu şase, ci patru arce. În spate, totul se termină cu zidul construit după război.

52

Pe băncuţe stau cărţi de rugăciune, iar pe una din coloanele din stânga, lângă amvon, sunt

aşezate pagina, capitolul şi versetul ce trebuiau citite în timpul slujbei.

Mă ridic şi pornesc înspre altar. Sculptat în lemn masiv, impune respect prin simpla lui

înălţime. Pe spate e gol şi crăpat de timp. Nu ştiu ce esenţă de lemn e, însă are o culoare deschisă,

uşor lăptoasă. Găsesc mai mulţi curioşi fascinaţie de un obiect cam straniu pentru o biserică. Erika

şi Dan priveau uimiţi o stea metalică tridimensională, cu multe braţe translucide, care atârna de

tavan la vreo doi metri de pământ. Pare a fi un corp de iluminat... dar de ce de forma asta... şi de ce

tocmai aici? Nu reuşesc să-mi lămuresc nedumerirea, dar altceva îmi atrage atenţia. O grămadă de

fulgi de ceară albă, îngrămădiţi într-un fel de taler. Deşi nu e mare lucru, mie îmi pare spectaculos.

Andreea îmi face semn, şi mă depărtez de altar. Mă îndrept spre orga poziţionată în lateral, pe

partea stângă, cum te duceai înspre ieşire. Lângă ea se află o machetă a mănăstirii originale.

Ocolesc, şi ajung pe partea cealaltă a instrumentului. Clape, şi tot felul de manete, buşoane şi

pedale... Totul vopsit cu grijă în alb. La stânga, pe o măsuţă o carte bilingvă (română şi maghiară)

cu cântece bisericeşti. Nişte trepte care duc la un balcon din lemn, ce traversează catedrala pe zidul

de deasupra intrării...

Intrare care devine ieşire, Alex preluând iniţiativa.

Ne trezim înapoi în navele descoperite, şi trecem pe sub rozeta goală, plină de cer. Ieşim din

catedrală. Dar nu terminasem de vizitat. Tocmai primeam răspuns la întrebarea mea din turn.

Ocoleam. Mergem peste o mare de iarbă din care ies la fel de spectaculos ca şi pe interior zidurile,

contraforţii. Zidurile sunt golaşe, fiind dezbrăcate până la piatră. Când trecem însă de ceea ce fusese

odată transeptul, şi ajungem la partea închisă a catedralei, povestea se schimbă. Totul e tencuit şi

vopsit. Ca şi cum o nouă biserică ar fi luat naştere din cea veche, ale cărei ruine îi sunt şi rădăcini.

Arată foarte interesant aşa... ca un colaj din mai multe biserici, şi nu una omogenă... Ocolim absida

altarului şi ajungem la zidurile care mă fascinaseră. Cineva spune ceva de „Colosseum”... hmmm...

n-aş zice... Zidul drept, perforat de ferestre şi deschideri îţi dau frâu liber imaginaţiei. Parcă ai fi

putut vedea coridoarele care fuseseră acolo, şi pe care treceau călugării în fiecare zi...

Ruinele se extind înspre noi cu nişte foste încăperi din care acum rămăseseră doar

contururile şi ocazionale arce frânte. La capătul zidului sunt două arcade înalte. Ele dau înspre

chiliile călugărilor. Albe, de factură mai recentă, constituite într-o singură clădire îmbrăcată în flori.

Cristina şi Monica îşi fac poze lângă o căruţă. Mă întorc şi trec din nou pe sub arcul de piatră. Mă

apropii de unul dintre zidurile mâncate de timp, care cândva fusese parte a unei încăperi. Mă ridic

pe vârfuri ca să pot vedea înăuntru. Haha! Ce tare! Găini! Găini de sienna arsă care zburătăcesc

peste pământul golaş. Îi fac semn lui Radu ca să vadă şi el. În următoarea încăpere prăbuşită îl văd

pe Alex stând în fund pe un pervaz de vis-à-vis. Îi spun de găini şi îl fotografiez aşa, în hainele de

camuflaj, proiectat pe ruine.

53

Ceilalţi cam terminaseră de văzut ce era de văzut şi se strânseseră într-un grup în spatele

meu. Doamna Maria deschide subiectul grătar, şi hotărâm (mai bine zis reactualizăm hotărârea) de

a ne opri în Victoria la Plus pentru carne.

Alex se uită ciudat la tricoul meu şi mă întreabă ce e cu el... Şi aşa deschid subiectul

Macedonia. Concursul de pictură, tabăra şi aşa mai departe...

În timpul ăsta pornim spre ieşire. Purtăm zidurile în stânga noastră... Domnul Olteanu se

arată foarte interesat de concurs şi îmi pune întrebări despre organizare, program şi o grămadă de

alte detalii (hmmm... oare la ce s-o gândi?).

Deja parcursesem toată lungimea catedralei şi ajunsesem la intrare. O luăm din nou printre

zidurile de verdeaţă, şi traversând porţile de lemn, ajungem afară. Ne urcăm în autocar. Arunc o

ultimă privire rozetei de cer şi turnului.

Îmi reiau locul (locurile de fapt) şi dorm mai departe...

Rozetă invadată de cer...

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

După ceva timp simt drumul drept. Mă simt mai bine. Mă ridic în capul oaselor şi văd că

ceilalţi joacă barul. Aştept să se termine tura. La invitaţia lor, mă alătur jocului. Fac o regulă legată

de mirosuri. Pe geam se văd blocurile verzulii şi pătrăţoase din Victoria. Facem stânga şi intrăm în

oraş. Între timp se prinseseră de regulă, aşa că altcineva îşi pusese mintea la contribuţie şi pe noi

restul în dificultate. După vreo 5 minute oprim. Oprim în dreptul unei străduţe care încet, o ia la

vale. Cobor de data asta între primii şi îl ajung din urmă pe domnul Olteanu, care merge sprinten

înaintea tuturor. Acum recunosc străduţa! Mergem la biserica subterană! Mă întreb ce reacţie or să

aibă ceilalţi... Cât de mult mi-a plăcut mie anul trecut... Radu mă ajunge din urmă. Domnul Olteanu

măreşte pasul şi se grăbeşte mai tare ca mai înainte. Strada se lasă călcată mai departe şi se

derulează până la poarta neagră, metalică, în vârful căreia stă o cruce mică. Am ajuns. Se strâng şi

ceilalţi. Unii se reazemă de gard, alţii rămân în picioare. Poarta e închisă. Acum înţeleg unde a

plecat domnul Olteanu. Între timp noi trebuie să aşteptăm...

Vis-à-vis de casă e un corcoduş. Mă duc sub el, agăţ cu degetele o cracă şi culeg câteva

roade. „Cine vrea?” Muşterii se găsesc. Printre ei şi Cosmin. Acum unii mănâncă iar alţii se bat cu

ele (Tare! Eu le culeg, iar ei le dau pe jos). Dan îmi cere una. O ia şi o foloseşte ca proiectil

(Super...) Într-un final bag şi eu una în gură... whoaaaaa... kamikaze... sunt aaacree, acre. Acre, dar

bune, bune...

Apare domnul Olteanu însoţit de un preot. Nu e stareţul de acolo, dar se oferise să ne

deschidă poarta. Dă la o parte grilajul negru şi ne conduce pe laterala casei până la o uşă în zidul alb

(hmmm... nu pe aici am intrat anul trecut). Păşim în biserică. Intrării laterale îi lipseşte magia celei

principale. Acum pur şi simplu coborâsem trei trepte în biserică. Pe la uşa din faţă însă, totul se

54

releva încet şi cu răbdare. Coborai treptele (mult mai numeroase) cu răbdare şi abia apoi pătrundeai

în biserică. Acolo tavanul e foarte jos, şi nu te lasă să vezi complet interiorul bisericii. Abia ulterior,

ca şi când o povară ţi se lua de pe ochi şi suflet, păşind sub bolta bisericii puteai vedea totul, arcada

mergând adânc în inima bisericii oprindu-se abia în dreptul altarului...

Prin locul în care intrasem noi, vedeai totul de la bun început. Chiar şi aşa însă este

fascinant. Toate picturile murale care sunt atât de aproape de tine... Lipsa turlelor îi dau un aer

aparte. La fel şi lumina galbenă care pătrunde prin ferestrele mici presărate pe pereţi. Picturile

fuseseră lucrate de o măicuţă. Au o lumină şi o coloristică deschisă, delicată... Catapeteasma este

mare, sculptată laborios, umplută cu mici icoane.

Iniţial, preotul îl roagă pe dascăl să ne prezinte biserica. Acesta refuză politicos, spunând că

ştie prea puţine despre facerea bisericii. Atunci preotul ia sarcina asupra lui, şi o ia încă de la

origini, cu construcţia combinatului, şi implicit a oraşului.

Germanii avuseseră primii în plan construcţia combinatul. Pentru asta îi calculaseră o poziţie

în funcţie de direcţiile diferitelor mişcări ale aerului care apăreau în timpul anului, în aşa fel încât

emisiile să nu afecteze oraşul. Ruşii au venit, au zis că îi costă prea mult şi l-au construit în altă

parte, de unde polua direct atât Victoria cât şi Făgăraşul la mulţi kilometri depărtare (care, la rândul

său avea propriul combinat). Muncitorii de la combinat nu aveau biserică, astfel că slujbele se

ţineau într-o baracă a muncitorilor special amenajată. Aşa că s-a decis construcţia unei biserici...

Iniţial a fost înregistrată ca şi grajd, iar pe structura originală de lemn fusese construit mai departe

totul.

În timp ce ni se povestesc toate acestea, pe uşă intră o bătrânică în baston. După ce se

închină smerit la intrare, păşeşte înăuntru şi priveşte către noi. Preotul o îndeamnă să intre. Ascultă

puţin la povestea preotului care depăna istorioara mai departe, apoi văzând atâta lume, se retrage şi

iese în linişte.

Alex filmează. Domnul Olteanu stă lângă preot şi, din când în când mai pune câte o

întrebare. În rest, priveşte cu atenţie. La fel ca toţi ceilalţi de fapt.

De deasupra, pictura Sfintei Treimi veghează asupra noastră...

Preotul încheie povestea ctitoririi bisericii. Mulţumim. Mă închin din nou la ieşire şi urcăm

panta înverzită înapoi în drum.

Pe acoperişul intrării, între ţigle, crescuse o plantă de deşert cu frunze cărnoase. Dedesubt

stă hramul încastrat în sticlă. Hramul Sfintei Fecioare Maria. Ne luăm la revedere de la preot, şi ne

continuăm drumul.

Îl întreb pe Alex de ce spusese grajd în loc de garaj (după cum ştiam eu de anul trecut). El

îmi arată garajele de lemn, înşirate pe marginea drumului, ca într-o machetă, şi spune „Asta numesc

ei grajd”. A! În regulă atunci.

55

Ocolim blocul apropiat pe nişte dale aranjate cu grijă în iarbă.

Dăm într-una din străzile principale. Autocarul ne aştepta. Ne urcăm în el şi pornim spre

„Plus”. Mă aşez pe unul dintre scaune, dar îmi aduc aminte că trebuie să cobor cu doamna Maria

după carne. Aşa că mă îndrept spre uşa de la mijloc. Roxana mă face atent la ceva şi mă întorc puţin

din drum. Autocarul face o curbă (ca să intre în parcare). În timpul ăsta mă întorc înapoi înspre uşă

(dar în grabă, nu ştiu de ce...). Ajuns în poziţia de coborâre, stomacul ripostează şi mi se întoarce pe

dos. În gură simt gustul care anunţă inevitabilul. Mă aşez în fund pe scări (cine m-o fi pus să fac

„cascadoria” aia, „pirueta” de mai devreme?). Mă uit la uşă şi mă rog să se deschidă. Autocarul

opreşte. Deschide-te! DESCHIDE-TE! Se aude „fâs”-ul hidraulic şi uşa glisează încet într-o parte.

AER! Mă reped în jos pe scări şi mă pun pe vine. Poate că nu o să se întâmple... poate că... Dar nu...

Se întâmplă. Pic în genunchi...

În timp ce stomacul meu e între două spasme, le spun celorlalţi care coborau: „Luaţi-o şi voi

pe partea cealaltă, pentru că aici dau eu la boboci...”

Îl rog pe Radu să-mi dea un şerveţel. Domnul Olteanu şi doamna blondă cu ochelari îmi

oferă nişte apă. Huuuhhh...!!! Ieeiii... Asta a fost! Sunt bine! Poate şi un pic revigorat...

„Plus”-ul e închis, aşa suntem nevoiţi să oprim în altă parte. Un minimarket pare o idee

bună. Paul mă însoţeşte şi cumpărăm nişte sucuri pe care el insistă să le plătească singur. Carne însă

ciu-ciu. Nu au. Domnul Olteanu îşi cumpără un măr. Pornim mai departe către „Penny Market”

(„Oare ce este această putere pe care o am numai aici?” Apoi conserva începe să leviteze...).

Autocarul se mută şi el câteva zeci de metri mai în sus pe stradă. Lăsăm sucurile pe treptele sale, de

unde sunt preluate şi aranjate pe undeva pe scaune. Ajungem la uşa „Penny Market”-ului:

INVENTAR scris cu markerul. Hmmmm... fâs! Altundeva în Victoria nu mai aveam unde să

mergem... Vorbesc cu doamna Maria şi hotărâm să mai încercăm şi în Sâmbăta, la supermarketul de

acolo, iar dacă şi acolo e închis, atunci o lăsăm pe altă seară. Ne scurgem pe stradă înapoi la

autocar...

Victoria e pustie la ora asta... Totuşi, din balconul înspre care strada arată cu degetul, un

grup vesel ascultă manele la volum maaaaare. Înotau deja în bere de mult timp. Chiotele şi sunetele

pe care le scot în pustietatea asta sunt de neegalat... „Iuhuuuuu...!!!” „Rrrrrriiiiiiiiii...!!!” Nu poţi să

te abţii să nu bufneşti în râs. Acompaniaţi de trilurile alcoolice ne urcăm înapoi în autocar. Ieşim din

Victoria.

După nu mult timp intrăm în Sâmbăta. Deodată autocarul opreşte dubios, într-un sens

giratoriu... doamna Maria se agită în faţă. Privesc în spate şi văd supermarketul, doamna Maria

traversează culoarul către mine, şoferul dă cu spatele şi parchează, apoi uşa se deschide şi noi

coborâm. Cosmin ne urmează şi el. Doamna Maria este cam nervoasă. Vorbise cu domnul Olteanu

clar să oprim aici, dar el decisese între timp, să o lăsăm pe altă dată.

56

Supermarket...

Ieşim încărcaţi cu mici, carne, cartofi congelaţi, staniol, ingrediente de tot felul, pâine...

Cosmin atârnase tot ce se putuse de mâinile lui, doamna Maria la fel, tot ce mai rămăsese şi nu era

în braţele lui, iar eu rămăsesem cu mâinile goale. Cer şi eu ceva să duc. Mi se oferă pâinea...

Alergăm la autocar, care se pune imediat în mişcare. Mai merge un pic, face stânga pe lângă

herghelie şi intră pe drumul care duce direct la Mănăstirea Brâncoveanu. Soarele apune. Câmpul ia

foc oranj şi freamătă sub adierea vântului. Ierburile dansează încet. Gata... făcusem cumpărăturile...

Drumul şerpuieşte ceva timp, apoi intră în Sâmbăta de Sus. Şi noi odată cu el.

Autocarul opreşte şi îi lasă pe toţi la masă. Ei, aproape toţi. După aventurile pe care le

avusesem cu stomacul, mă abţin. Spun pas. Oricum mi se făcuse încă o dată rău. Vreau să o iau pe

jos, dar doamna Herescu mă urcă la loc. Pe culoar apar Roxana şi Larisa. „Veniţi şi voi?” „A, păi

noi am vrut să coborâm, dar a închis uşile şi am rămas aici.” „A...”

Şoferul trage de volan, şi intră pe drumul din faţa cabanei. Este! Cobor cât de repede pot.

Aer... Andreea Argeşeanu rămăsese şi ea. E vegetariană (şi după cum am aflat, le-a dat peşte din

nou, aşa că oricum nu ar fi mâncat). Radu coboară şi el de la mijloc, cu sucurile în braţe, doamna

Maria cu carnea, doamna Herescu cu o altă pungă în mână. Apuc şi eu să car ceva. Sărim gardul,

urcăm panta şi depozităm cumpărăturile pe masa de afară. Iau sucurile şi le pun în cuva de plastic în

care curge apă, la răcit. Mergem la bucătărie. Doamna Maria scoate carnea şi o pune pe bufet. Dau

o fugă până sus. Mă schimb. Cobor. Mă apuc să spăl vasele de dimineaţă.

Andreea vine şi mă ajută considerabil la spălat. Desfac bucăţile de porc şi să le spăl. Larisa

vine şi se oferă să mă ajute. Ia un fund de lemn şi o rog să scoată grăsimea. Între timp clătesc

carnea. Radu apare şi el, aşa că îl rog pe el să le cresteze pe diagonală...

Una câte una, se fac o mini-stivă. Opresc apa. Scot nişte farfurii şi desfac condimentele. Le

gustăm... hmmm... eh, în fine, hai să mergem pe mâna lor. Larisa presară condimentele iar eu pun

usturoiul. Între timp năvălesc şi ceilalţi, proaspăt mâncaţi pe uşă. Monica întreabă dacă are cu ce

ajuta. Îi spun că nu. Suntem deja patru... Radu caută ceva în frigider şi vine râzând. „Băi! Fii atent!”

Mă uit şi văd că ţine o cutie pe care tronează un crenvurşt zâmbitor deasupra căruia scrie mare:

„Crenvuştilă”. Cum să-ţi numeşti muştarul Crenvuştilă...??? (de ce nu se poate scrie râsul?)

Revin încă sub influenţa muştarului la bancul de lucru. Doamna Maria opărise „ciocănelele”

de pui. Roxana (care ni se alăturase de ceva timp) o întreabă dacă nu face la fel şi cu micii. Doamna

Maria îi lasă ei în grijă aspectul ăsta. Roxana opăreşte de probă doar trei dintre ei. Mădălin vorbeşte

cu nenea care se ocupa cu spartul lemnelor, face o grămăjoară în mijlocul grătarului şi o aprinde.

Apar şi restul, care invadează pe rând bucătăria. Cristina, Andrei, Andreea, Erika, şi cam toţi

ceilalţi. Mă apucasem deja de pui. Cristina se implică puternic. Ia condimentele şi începe să ungă

57

ciocănele cu ele. Facem lucrul ăsta la două mâini, aşa că în curând totul e gata. Radu fotografiază

toată afacerea.

Porcul, puiul, micii... totul e pregătit.

Mădălin aproape a terminat de făcut jarul. Pune grătarul. Erika şi cele două Andree se apucă

de făcut salată. (Roşii, castraveţi şi ceapă). Ies afară până la Mădălin. Hotărâm să mai lăsăm câteva

minute jarul să se potolească...

Carnea începe să ia calea grătarului. Cu un nou spaţiu de lucru, mă apuc de cartofi. Rup

staniolul, torn cartofii pe o farfurie, şi îi aranjez într-o grămăjoară în centrul foliei. Desfac şi

condimentele pentru ei. Le presar. Închid staniolul aşa încât să obţin un bulgăre de cartofi. Îi întorc

cu fundul în sus şi perforez folia cu câteva scobitori... Încă un pachet. Cristina şi Erika preiau

iniţiativa şi le termină pe ultimele două.

Acum chiar că am terminat. Toată mâncarea e pregătită. Nu ne mai rămâne decât să

aşteptăm. Se întunecase deja. Mădălin muncea de zor şi se lupta cu carnea de porc. Jarul mai trebuie

înviat, aşa că dăm grătarul la o parte şi improvizăm nişte foale, dintr-o tavă de plastic cam murdară

găsită undeva printr-un bufet. Tava nu ajută prea mult, aşa că iau o rogojină lăsată pe acolo, printr-

un raft. Punem grătarul la loc. Alex, mai hotărât vine cu o tavă de unică folosinţă rămasă de la

picnicul de dimineaţă. Asta salvează deocamdată jarul...

Porcul sfârâie, încet dar sigur, şi în curând se face. Mădălin scoate micile fripturi pe o

farfurie.

De sus se coboară Paul şi Răzvan. Ca două flori. Dormiseră de la şapte şi jumătate, până la

ora asta...

Toţi (în afară de noi doi şi doamna Maria) sunt aşezaţi la masă. Sugerez să ducem toată

carnea odată, ca să fie toată lumea la masă, liniştită. Se insistă însă pe dusul cărnii ACUM. Doamna

Maria îmi spune să vin la masă. Radu mă strigă şi el. Eu refuz, şi mă încăpăţânez. Nu vreau să mă

aşez la masă până nu e totul gata. Sunt curios dacă vor mai păstra ceva... „Hai mă şi tu la masă, că

nu mai prinzi...”

Nu mai prind... Ce expresie! Mădălin se repede la masă şi prinde o bucăţică de carne din

care mănâncă cu jind. Poate e şi vina mea... poate trebuia să mă duc. Şi gata, carnea se terminase.

Farfuria îşi arăta zâmbitoare suprafaţa albă.

Punem puiul şi cartofii în staniol. (mai devreme îl sunasem pe Cosmin să-l întreb dacă poate

face rost de nişte vin de la mănăstire... măcar un pahar, ca să stropim puiul... Ei îmi aduseseră o

sticlă). Iau sticla de vin alb (o desfac) şi stropesc puiul cu grijă. Jarul sfârâie la contactul cu vinul.

Focul începe să pălească... Începe lupta cu jarul. Dăm grătarul la o parte şi dăm ca disperaţii

din tavă şi respectiv, rogojină. Punem grătarul la loc... Dăm grătarul la o parte, folim şi îl punem la

58

loc... dăm grătarul la o parte şi... Aaaaahhh... gata! Nu mai dăm nimic la o parte. Aţâţăm focul aşa

cum putem cu grătarul deasupra.

Micii încep să se apropie de sfârşit. Doamna Maria îi înjumătăţeşte (ca să pară mai mulţi, şi

ca să se pătrundă mai bine). Mădălin îi întoarce. Eu mai dau la foale. Alex trece din când în când cu

câte o mică pălincă (bănuiesc) în mână. Mai stropesc puţin puiul cu vin. Începem să scoatem micii

pe o farfurie. Încet, unul câte unul, suprapuşi, formează o grămadă conică. O piramidă de mici

(aproape cubici).

De data asta mă impun: îi scoatem şi îi acoperim cu o farfurie. Andreea A. vine şi ne roagă

să îi dăm o porţie de cartofi. Iau una de pe foc şi i-o înmânez (săraca... nu a mâncat toată ziua decât

cartofi).

Încep să primesc mulţumiri, dar cel care ar trebui să le primească e Mădălin, căci el s-a

ocupat de gătirea cărnii, şi de pregătirea grătarului...

Puiul se termină şi el. Îl scoatem pe un platou în două grămăjoare pe care le acoperim cu

două farfurii. Verific şi cartofii. Par făcuţi. Îi iau şi aloc fiecărui pacheţel câte o farfurie. Acum da!

Putem să punem masa.

Cartofii se împrăştie în lungul mesei. Micii rămân undeva în capătul ei, iar puiul ajunge mai

înspre mijloc. Apuc nişte tacâmuri, şi îmi pun un copan pe farfuria proaspăt ridicată de pe masă şi

nişte pâine. Iau loc aproape de capătul mesei. Dau să mănânc... Dar observ... Aaaaa! Nici măcar

asta? Mă ridic şi mă reped la bucătărie de unde iau ceştile de ceai şi nişte pahare. Vin cu ele agăţate

de degete şi le împart, punând câte una în faţa fiecăruia. Scufund mâna în cuva de plastic şi scot de

acolo, pe rând, sucurile şi apa. Le pun şi pe ele pe masă...

Huh!... în fine. Acum pot mânca. Cer muştarul, îmi pun pe farfurie. Alex dispare cu ea în

mână. Se întoarce imediat. Pe suprafaţa albă apăruseră doi mici. Zâmbesc şi mulţumesc. Îmi cere şi

farfuria lui Radu care vorbeşte la mobil în curtea din spate, şi repetă figura. Mă apuc si tai puiul,

mâncând încet. „Prind” şi trei cartofi graţie Roxanei, care îi şi complimentează. Are dreptate... parcă

acum ar fi fost scoşi din cuptor, şi nu făcuţi pe grătar. Arunc o privire în lungul mesei şi văd că

piramida de mici fusese măturată demult... Cum poate să-ţi fie atât de foame încât să uiţi şi să-ţi pui

nişte apă în pahar... sau măcar un pahar... mai ales că majoritatea deja mâncaseră o masă... Eh, în

fine... Radu apare şi el. Îi donez un cartof, şi îmi torn un pahar de suc. Radu îi mulţumeşte şi el lui

Alex pentru mici. Toţi terminaseră de mâncat. Se ridică şi majoritatea se duc în casă. Rămânem

câţiva doar, la masă. Termin carnea... Hmmm... Iau muştarul şi torn pe o felie de pâine.

„Ce faci mă... muştar pe pâine?!” „Păi dacă nu mai am nimic... mi-e foame!”, îi răspund

râzând lui Radu. Se amuză şi el...

59

Ne pusesem în mare măsură burţile la cale. Acum strângem masa. Mai bine zis ceea ce nu

strânseseră deja ceilalţi. Ajung la bucătărie şi văd că Dan spală deja vasele. Momentan, nu mai e

nimic de făcut.

Mă duc în curte să îmi fac ordine în gânduri... Mă urc pe gardul de piatră şi stau în picioare.

Ierburile sunt statice. Cerul e închis. E răcoare, dar bine... e plăcut. Lumina cabanei le însoţeşte

până hăt departe. Îmi plimb privirea peste norii uşor luminaţi care se desfăşoară încet spre dreapta.

Cobor privirea înspre lizieră. Ceva luceşte undeva mai sus... Mă uit mai atent. O spărtură în nori!

Câteva stele care se văd printre crengile unor brazi. Mai apar câteva, mai sus. Un ochi de cer

limpede se deschidea din ce în ce mai puternic. Undeva, în spatele dealurilor, totuşi fulgeră. Ceea ce

vedeam eu era de fapt marginea norilor care se deplasa grăbită către o destinaţie aflată undeva mult

în spatele meu. Una câte una, gigantele formaţiuni gazoase apăreau ca nişte gămălii luminoase pe o

faţă de pernă mare. Sau negativul scorţişoarei în lapte...

Copertina de nori se trăgea din ce în ce mai mult. Deja ajunsese deasupra mea. Parcă aş fi

asistat la dezvăluirea unei mari lucrări de artă, de pe care s-ar fi luat încet acoperitoarea pentru a nu

rata niciunul din rafinamentele ei. Cobor şi mă duc rapid la masa de lemn după Radu (îl văzusem

mai devreme pe-acolo). O broască îmi sare în cale. Radu apare (vorbise din nou la telefon). „Hai să-

ţi arăt ceva!” Vine în urma mea şi îl pun şi pe el să se suie pe zid. „Tu ai văzut câte stele se văd

aici?” Norii trecuseră deja în spatele cabanei. Se mai vedea doar o buză vătoasă care se îndepărta şi

ea pe diagonală. „Uite am stat să se descopere încă de când era pe acolo, foarte puţin.” Îi arăt locul

dintre brazi. Radu e şi el fascinat de mulţimea de stele. (În Bucureşti n-ai să vezi niciodată aşa ceva,

datorită poluării luminescente). „Dacă te uiţi atent, poţi vedea Calea Lactee”. Zicând asta, îmi forţez

privirea încercând să o disting la rândul meu. „A, da, uite-o! Asta e! Începe pe undeva pe aici (şi

arăt undeva în dreptul nostru) şi se continuă încolo, unde se îngroaşă, uite, unde sunt stelele alea

multe şi mărunte acolo...” (arăt undeva în depărtare, în spatele nostru, în afara Sâmbetei). Mă uit

mai bine (să nu spun prostii) şi adaug „Cel mai bine se văd de pe drum. Să vezi ce tare se vedeau

anul trecut... acolo nu sunt becuri şi e beznă. Şi nu vezi decât o masă compactă aproape de negru Şi

după ce treci de copaci vezi cerul care luminează coama dealului. Şi stelele foarte clar. Anul trecut

unii dintre noi foloseau mobilele ca să nu se împiedice pe drum (aici încep să mă amuz)... Şi tot aşa

l-am speriat pe Alex, ducându-mă în beznă foarte aproape de malul râului; s-a oprit, s-a uitat înspre

mine, a văzut că e ceva acolo, apoi eu m-am îndreptat înspre el, şi mi-a pus mobilul în faţă. „Care

eşti acolo?” Văzând că sunt eu, a adăugat: „Să nu mai faci niciodată asta” „Eram curios dacă aveau

să mă depăşească sau nu...” Nu am mai făcut asta de atunci. (acum realizez că mama are dreptate;

într-adevăr eu fac multe experimente cu oamenii din jurul meu).

Mai stăm puţin şi Radu sugerează să intrăm şi noi. Toţi dezorganizaţi... nu are aproape

nimeni nimic în comun cu nimeni. În holul scărilor reuşim să ne strângem câţiva... Rămânem doar

60

patru: Roxana, Ramona, Radu şi eu. Prind un loc pe scaunul cu balansoar şi vreo 5 minute mă

balansez cu un zâmbet constant pe faţă. Apoi mă ridic.

Încet, încet, locul capătă un magnetism neînţeles şi ajungem să fim toţi strânşi într-un cerc

(din nou cam colţuros, dar cerc). Dan, Andrei şi Radu spun câteva bancuri. Din vorbă în vorbă,

Radu îşi aduce aminte de Crenvuştilă. Izbucnim toţi în râs. Tot el o parafrazează pe Erika în timp ce

curăţa roşiile: „Uite, roşia asta îi chifligită...” Chifligită!!?? Un nou val de râs străbate pătratul de

cameră. E deja vreo două noaptea. Cineva propune să dăm nişte telefoane şi să îi facem pe oameni

să vorbească cu Crenvuştilă. Andrei acceptă provocarea. Ramona îşi oferă telefonul cu minute

gratuite. Inventează un număr apoi formează. Trrr... trr... trr... trr... trr... trr... Nu răspunde.

Următorul la fel. A treia încercare dă însă roade. „Alo? Bună seara, mă numesc Crenvuştilă,

pffffHAHAhahaHAHA!!!! Nu pot măi... nu pot s-o fac...”

Noi ne spărgeam de râs la rândul nostru. Aşa că îl încurajăm să mai încerce o dată. „Bine...

nu vă mai uitaţi la mine... pffffffhehe!!!!... mă faceţi să râd...” Bine... încercăm să ne abţinem. Îşi ia

o mină serioasă, pune mâna pe telefon şi bufneşte din nou în râs... „Gata, gata!”

Ia din nou un aer grav şi sună. Trrr... trr... trr... „Cum îi zicea ăleia...” „La ce?” „La aia... la

roşie!” „Chifligită...” Trrr... trrr... Un „alo...” adormit se aude prin speaker. „Alo? Mă numesc

Crenvuştilă...” „Cum?” „Crenvuştilă, dar n-are importanţă... uite... te sun în legătură cu soţia mea

Chifligita (aici deja râdem haotic, dar încercăm nu-l acoperim cu gălăgia) care suferă de o boală

gravă... are sânge la inimă!... Şi uite, te rog, nu închide, am stat şi m-am gândit profund, acum,

noaptea, sub luna eminesciană... îl ştii pe Eminescu... şi m-am gândit că trebuie să fac ceva...

Înţelegi? Şi uite de aia te-am sunat pe tine...”

Şi tot aşa, spre surprinderea tuturor, povestea lui Crenvuştilă, a fost spusă multor oameni,

care stăteau şi ascultau povestea aproape integrală, animată de orice altceva îi mai trecea lui Andrei

prin minte, în timp ce noi ne prăpădeam de râs pe margine, abia ţinându-ne pe scaune...

Andrei oboseşte, aşa că îi cedează scena lui Dan, care face un cu totul alt joc, luând o voce

de bătrânel cu burtă şi mustăcioară pus pe şotii. Din nou cel sunat ascultă toată povestea, Chifligita

primind şi ea voce, datorită Ramonei.

Cum au răbdare oamenii în toiul nopţii să vorbească cu unul care se prezintă cu numele unui

muştar? Şi măcar de ar fi un muştar mai credibil, dar este Crenvuştilă...

Şi cu asta gata. Oprim telefonul. Încet, încet, începem să ne dizolvăm.

La un moment dat Andreea, Larisa şi Roxana coboară hotărâte pe scări, apoi intră în

sufragerie şi dispar în casă. După câteva secunde apar în uşă cu o saltea luată pe sus. Urcă scările cu

ea. Coboară din nou şi mai iau una. Deja la tura a doua se amuzau şi ele de ce peisaj aleatoriu

ofereau la ora asta. Asta ne face să ne gândim mai serios la pat şi la somn. Aşa că în scurt timp

abdicăm şi noi. Urcăm scările, traversăm holul şi intrăm în cameră. Radu încă dă semne de răceală.

61

Îşi fierbe un ceai în cana lui albastră de un litru. Trebuie să mă spăl pe cap, dar e prea târziu. Mai

vorbim, dar până la urmă ne băgăm la pat.

Noapteeee...

Luni, 29 iunie 2009 - ziua 5 - cu ceaiul, legaţi la şireturi, pe-un drum de ţară

Nişte picături sonore mă trezesc... mmmmmm... Opresc alarma... aaaaa!... iar e târziu...

Îl trimit pe Radu înaintea mea. Eu trebuie să mă spăl pe cap. Şi asta cât mai repede. Doamna

Herescu îmi bate în uşă şi îmi spune că îmi lasă cheia jos. Monica e foarte drăguţă şi îmi aduce de

jos un ceai cald. Ratez astfel micul dejun. (Toate astea eu le aud prin uşă) Cabana se goleşte. Cada,

dintr-un motiv sau altul se înfundă şi se umple până la refuz cu apă... Toată apa începe să danseze

pe jos, în jurul căzii, înspre scurgere. Ce fericire! Sper că nu o să se inunde nimic... Sper...

Ies şi îmi zvânt părul cu uscătorul împrumutat mai devreme de la Erika. Iau o pereche de

blugi curaţi şi tricoul vişiniu. Mă sună Alex. Mă roagă să aduc şi boxele cu mine. Bine. Le pun în

ghiozdan.

Văd ceaşca de ceai... Ce să fac cu ea? Să o beau acum... Hai să o iau cu mine... dar ce rost

are? Haide, totuşi, să o iau cu mine. Îmi arunc ghiozdanul în spate, ridic ceaşca, farfuriuţa şi

şerveţelul şi pornesc la drum. Cobor cu grijă treptele, recuperez cheia de pe colţul mesei, ies, las

ceaşca pe una din bârnele de la ieşire, apoi încui. Îmi iau ceaiul din nou în mâini şi pornesc mai

departe.

Călătoria ceaiului e mai agitată în prima parte, pe drumul pietros, dar îndată ce ajung pe

iarbă şi pe pământ se linişteşte... Eu chiar fac asta!... (aici zâmbesc amuzat autoironic). Tu chiar ai

luat ceaiul după tine şi ai de gând să mergi la conferinţă... hmmmm... (aici râd din nou) mă întreb

cum o să se vadă...

Ceaiul se agită din nou când ajung în parcare. Doamna Maria mă aştepta la uşa mănăstirii.

Se uită la mine, cu ceaşca în mână şi rămâne bulversată, dar se amuză. Întârziasem. Mă ia şi mă

conduce în sala atât de cunoscută mie (anul trecut toate conferinţele avuseseră loc aici). Afişul e

mare, pus pe uşă. O deschide şi intră. În urma ei, şi eu cu ceaşca în mână... Se întorc toţi, mă văd

aşa, nu au o reacţie evidentă (totuşi aş fi curios ce le-a venit prima dată în cap). Mă aşez undeva

înspre capătul mesei. Trag scaunul, las ceaşca pe masă, şi ghiozdanul pe jos. Mă aşez. Scot aparatul

şi mă apuc să fac fotografii. Săraca doamna Lăcrămioara Stoenescu (căci aşa se numea doamna

conferenţiară care deschidea ziua) mă priveşte din când în când... cred că i-am făcut o impresie

foarte proastă... unul care întârzie, vine şi cu ceaiul după el, şi în plus nici nu ascultă ce se spune, se

apucă şi face poze...

62

Când am intrat tocmai prezenta unul din volumele dânsei, bazat pe experienţele din

copilărie. Tatăl ei fusese condamnat pentru nimic, pe baza unor acuzaţii false şi, în consecinţă, îşi

ispăşea pedeapsa în închisoare. Familia toată fusese declarată duşman al poporului. Au fost puşi sub

supraveghere. Şi acesta era doar începutul. Fetiţa (pe atunci mica Lăcrămioara Stoenescu) fusese

marginalizată, şi apoi exmatriculată fără motiv de la şcoală. Explică încă emoţionată cum o

anunţase educatorul, sec şi distant că trebuie să părăsească şcoala. A urmat domiciliul forţat, însoţit

de o strămutare. Mama a fost nevoită să se reangajeze, iar condiţiile pe care le aveau la acea gazdă

nu erau extraordinare. Lipsa tatălui era de asemenea o greutate în plus pentru mama şi fiica

repudiate de societate, împinse la un trai marginal. Totul se termină în 1964, odată cu eliberarea

deţinuţilor politici. Familia se reuneşte, iar povara de a fi duşmani ai poporului le este luată de pe

umeri.

Pentru a ne introduce şi mai bine în atmosfera respectivă, ne pune o piesă radiofonică,

realizată pe baza scenariului propriu. În rolul principal Maia Morgenstern. Prezenta tot ceea ce ne

povestise dânsa mai devreme. Numai că aici simţeai vocea personajelor, contextul, şi atmosfera...

Timp de 25 de minute nu au răsunat decât vocile actorilor... (în acest răstimp îmi savurez încet şi

liniştit ceaiul)...

Apoi linişte...

„Aveţi întrebări?”

Radu ridică mâna şi pune câteva întrebări pertinente. Eu nu funcţionez la capacitate maximă,

aşa că întrebarea mea este mult mai puţin fascinantă: „Cum v-au primit colegii la reîntoarcerea la

şcoală?”

Răspunsul e simplu, pe măsura întrebării... nu avuseseră nicio problemă în a o accepta din

nou în rândul lor. Radu mai pune încă o întrebare, apoi mâinile rămân jos... prelegerea luase sfârşit.

Aplaudăm ca de obicei şi mulţumim. Doamna Lăcrămioara se retrage. Noi primim pauză.

Când revenim, pe mese, în dreptul fiecăruia apăruseră câte două cărţulii şi un CD, iar la

capătul ei un domn cu părul alb, calviţie accentuată şi mustaţă neagră. Pe uşă mai intră cineva: un

tip la vreo douăzeci şi ceva de ani, îmbrăcat în negru, în concordanţă cu părul său. Se aşează în

capătul celălalt al mesei. Domnul cu mustaţă se face remarcat şi se prezintă. Sorin Lepşa. Politician.

A venit să ne vorbească despre Corneliu Coposu. Ca să facă asta însă, ne aventurează puţin prin

politică. Face o ironie la adresa preşedintelui, apoi spune că Iliescu a fost un mare om politic... Eu

rămân stupefiat... Ion Iliescu mare om politic??? Hmmm...

Radu pune câteva întrebări pe subiect (respectiv Corneliu Coposu). Primeşte răspunsuri atât

de la domnul Lepşa cât şi de la fiul său (tânărul în negru aflat în capătul opus al mesei). Ne întoarce

puţin în istorie şi spune ceva despre legionari şi Garda de Fier. Alex simte o greşeală şi îi face o

observaţie, dar domnul Lepşa se eschivează abil, iar Alex renunţă la subiect. Ne înşiră câteva date

63

despre Corneliu Coposu, apoi ne exemplifică de ce a fost un mare om politic. Reţin de asemenea de

aici că a fost unul dintre oamenii pe care cei care imediat după revoluţie, formaseră F.S.N.-ul, nu îl

voiau sub nicio formă în prejma lor. Le era teamă că le va strica jocurile de culise.

La final cere câteva întrebări... Eu îmi făcuse ceva rezerve. Cel mai mult mă rodea însă una

anume: „Aţi spus mai devreme că Iliescu a fost un mare om politic... la ce v-aţi referit?” „Păi şi

Lenin a fost un mare om politic...”

Acum cred că înţeleg... nu contează dacă faci sau nu bine poporului, ca să fii un mare om

politic trebuie doar să ai putere şi să joci masele după bunul plac... Nu cred că asta a vrut să spună

despre Corneliu Coposu, dar astfel şi-a sabotat însăşi temelia prelegerii...

Încep să le înşir şi pe celelalte. Una, şi-ncă una... şi tot aşa, până deja ne amuzam căci numai

eu puneam întrebări. Radu intervine şi el cu câteva întrebări. Eu îmi reiau liniştit tirul. Ajung până

într-acolo încât doamna Maria şi Alex, care stăteau vis-à-vis să îmi arunce câteva mini-fulgere ca să

mă opresc, căci prelegerea se transformase în dialog... În regulă atunci, îmi termin şirul de întrebări

şi mă opresc.

Linişte. Nimeni nu mai are nicio întrebare. Mulţumim şi aplaudăm.

M-a nedumerit domnul Lepşa. Adică a fost interesant, dar nu pot să spun că sunt lămurit

total, nici chiar acum... parcă ar fi luat fiecare întrebare şi ar fi împachetat-o în ambalaj, după care

ţi-ar fi oferit-o înapoi cu fundă. Pe scurt, nu răspundea direct la întrebare, ci mai degrabă te învăluia

într-o boare de răspuns din care înţelegeai ce puteai, sau ce voiai... nu ştiu... oricum am rămas cu

ceva... ceea ce e bine.

Mergem la masă. Îmi iau ceaşca şi farfuriuţa cu mine. Ieşim din sală, trecem prin porticul

mănăstirii şi coborâm în sala de mese. Avem din nou peşte. Se aude o rumoare cam ultragiată din

jurul meu. Cosmin face nişte poante cu sloganul comunist „Nicio masă fără peşte”. Protestele

continuă, dar în ciuda acestora, protestatarii mănâncă.

Ne ridicăm şi pornim către cabană. Câmp, drum, pietriş, scări. Avem câteva ore libere, aşa

că fiecare se orientează. Eu las jos tot ce am atârnat pe mine şi mă întind pe banca de lemn din

capătul mesei. Cât de mult mi-a lipsit dormitul afară... Ce bine e cu cerul deasupra capului...

Închid pleoapele şi încerc să-mi găsesc o poziţie comodă în care să adormmmm...

Bzzzzzzuuuummmmmmzzzzzzzzmmmzzzzzz... ..mmmm... mă ridic în capul oaselor... Mă

trezise o albină. Radu vorbeşte la mobil în spatele casei. Majoritatea se apucaseră de jurnal. Mădălin

se refugiază afară pe gard, cu caietul în mână. Monica scrie de zor înăuntru... Alţii dorm. Îmi zic şi

eu să mă apuc de jurnal. Mă duc sus şi îmi iau carnetul albastru şi creioanele. Pe pat însă văd şi

Peter Pan. Îl iau şi pe el. Ajung jos şi Radu propune să aducă şi chitara... Bine... Se duce şi vine cu

chitara mea. Acum am o mare dilemă... Ce fac? Scriu, citesc sau cânt? Toate trei mi se par o idee

bună... dacă le-aş putea face pe toate deodată...

64

Radu se apucă şi deapănă o melodie. Eu las baltă totul şi mă apuc să fotografiez. Cânt şi

eu...

Pe alee, şi apoi în curte se iveşte doamna blondă cu ochelari de ieri. Doamna Maria dă

trezirea, şi adunarea. Noi dăm fuga până sus să ne luăm mapele. La întoarcere, locurile noastre se

ocupaseră, aşa că ne aşezăm pe unde apucăm... Nimeresc undeva în faţă între Roxana şi Larisa. Ne

liniştim.

O cheamă Elena Şişcanu. Se prezintă pe larg (şi dânsa este tot din Basarabia). Ne roagă să

ne grupăm câte doi, şi să ne prezentăm unii pe alţii. Pic în grup cu Roxana. E abia luni. Ne

cunoaştem de prea puţin timp, şi nici nu am apucat să vorbesc prea mult cu ea... Ooooofff... I-am

dat un leucoplast pentru rana de la picior şi cam atât... Ce să spun? O întreb pe ea. Numele ei întreg

este Perşa Roxana. E din Cluj şi învaţă la Liceul „Gheorghe Şincai”. Vine rândul meu... găsesc nişte

scuze puerile şi o rog pe doamna Şişcanu să mă lase la urmă... Toţi înşiră cuvinte ca „sociabil”,

„deştept”, etc... Cum poţi rezuma o persoană la câteva cuvinte seci? Încerc să o privesc cât mai

adânc în ochi (scuze, sper că nu te-am făcut să te simţi ciudat) ca să îi prind măcar o bucăţică din

personalitate... pffff... nu reuşesc să mă lămuresc. Apoi, deodată, mă loveşte zâmbetul; zâmbetul pe

care nu-l văzusem, niciodată pierindu-i de pe chip... Îl corelez cu privirea...

Când îmi vine rândul din nou nu-mi vine decât o caracterizare ambiguă, din care nu ştiu câţi

şi ce au înţeles... „Roxana are o lumină aparte... A! Şi nu am văzut-o niciodată să nu zâmbească...”

Mai bâigui câte ceva („persoană deschisă” Ce caracterizare e asta?”) Apoi încurcat tac... gata... cu

mine s-a încheiat şirul caracterizărilor. (Săraca Roxana, cum s-o fi simţit când fiecare primea câte o

descriere concretă, palpabilă, inteligibilă... mai puţin ea... îmi cer scuze...)

Doamna Şişcanu îşi începe prelegerea. Ne vorbeşte despre gulaguri, despre modalităţile de

protest împotriva regimului, tipografiile clandestine (aici îmi vine în minte filmul Das Leben der

Anderen... La întrebarea mea face o diferenţă clară între partizani, care se refugiaseră în munţi şi

luptau la propriu cu arma-n mână împotriva securiştilor, şi dizidenţi, care foloseau ca armă

împotriva regimului penelul.

Exemplificările le face în special pe situaţia basarabenilor (după cum era şi normal, fiind

zona pe care o cunoştea cel mai bine). Ne dă să vedem şi materiale de propagandă (ziare,

articole...), ca să ne facem o idee despre ele. Apoi cartea pe care recent o publicase, „Conştiinţa

naţională a românilor moldoveni”, în care exemplificase pe larg tot ceea ce ne spusese nouă aici...

Aplaudăm...

Alex ne comunică faptul că lectorul care urma, nu mai poate să ajunge în după-amiaza asta...

Ah, şi se promitea să fie una dintre cele mai interesante conferinţe, întrucât pe lângă faptul de a fi

fost deţinută politic, ea şi născuse în închisoare...

Ne ridicăm de la masă mulţumind.

65

Acum avem din nou ceva timp liber... Majoritatea se retrag în camerele lor. Rămân în hol cu

doamna Herescu şi doamna Maria, care îmi spune că am părul mai scurt ca anul trecut. Începem să

depănăm câteva amintiri. Alex vine şi el, iar Radu care apare de undeva de sus se alătură şi el

micului grup şi îl roagă să ne explice de ce intervenise peste domnul Lepşa atunci când îi

diferenţiase pe legionari de Garda de Fier. Mădălin apare şi el.

Alex se aşează pe scaun confortabil şi începe cu începutul. Legionarii erau constituiţi din

grupuri de tineri anticomunişti. Majoritatea studenţi. Erau organizaţi în sistem piramidal, pe celule,

fiecare grup neavând însă ştiinţă de componenţa sau acţiunile celorlalţi. Primul lider a fost Corneliu

Zelea Codreanu. Garda de Fier era denumirea legionarilor ca formaţiune politică. Deci cele două

denumiri coincideau, şi nu defineau, după cum spusese domnul Lepşa două grupări separate.

Motivul formării acestei grupări fusese ca oricine, indiferent, de statut, sau poziţie în societate să îşi

asume responsabilitatea pentru infracţiunile pe care le săvârşeau. Astfel, chiar dacă erai om de stat,

şi furai, trebuia să plăteşti pentru asta. În 1933, Ion Gheorghe Duca interzice participarea Gărzii de

Fier la alegeri. Ca răspuns la această acţiune, Codreanu şi încă o mână de legionari se duc şi, pe data

de 29 decembrie a aceluiaşi an, îl asasinează pe Gheorghe Duca. Alex face o pauză: „Acum... voi aţi

omorât un om... ce faceţi?” Radu răspunde: „Aş fugi... nu ştiu...”

Un zâmbet lung înfloreşte pe faţa lui Alex: toţi participanţii la asasinat se predaseră Poliţiei,

spre a fi judecaţi şi închişi. În 1937, Garda de Fier iese al treilea partid la alegeri. Între timp Carol al

II-lea dispune executarea legionarilor închişi. Astfel, Corneliu Codreanu este scos din celula sa, şi

ucis pe câmp la Tâncăbeşti. În 1939, prim-ministrul Armand Călinescu formează un nou guvern.

Este asasinat în plină stradă, ca răzbunare pentru moartea lui Codreanu. Legionarii se predau şi de

această dată. Carol al II-lea începe Prigoana legionară. În decursul a două zile, face sute de arestări

în toată ţara. Legionarii care prind de veste la timp, printre care şi Horia Sima, noul lider, caută

refugiu în Germania. Alex accentuează faptul că legionarii nu fuseseră nici fascişti, nici comunişti,

după cum sunt prezentaţi de multe ori eronat. Concepţiile difereau. Ca dovadă, nici în Germania nu

sunt foarte bine primiţi, chiar dacă acolo naziştii erau la putere.

Alex accentuează un nou aspect: Carol al II-lea îşi crease un cult al personalităţii încă

dinaintea comuniştilor. Copii cântau tot aşa, cântece închinate lui, oamenii făceau acelaşi tip de

manifestaţii în cinstea sa...

Alex îşi încheie mulţumit explicaţia, care fusese atât de densă şi detaliată, încât umpluse

spaţiul prelegerii de după-amiază.

Venise deja vremea pentru masa de seară. Afară se prefigurase o ploaie, însă fusese de

scurtă durată. Îmi iau pentru orice eventualitate umbrela cu mine.

Ajunşi la trapeză, după ciorba de la felul întâi, toţi avem parte de o nouă surpriză: peşte! O

jumătate a cedat, s-a ridicat de la masă şi a plecat. Noi, ceilalţi am rămas la masă şi am mâncat.

66

Totuşi... e doar peşte... (chiar dacă e a şasea masă cu peşte)... Mâncăm sănătos şi pornim către

cabană. Afară e încă înnourat, iar pământul jilav. În faţa Mirunei, ne întâlnim cu ceilalţi, care acum

căutau să-şi stăvilească foamea.

Doamna Maria şi doamna Herescu vorbesc cu Alex, Cosmin şi domnul Olteanu, şi se

hotărăsc să mănânce aici. Suntem şi noi invitaţi. Ok, atunci. O să luăm aici desertul. Urcăm treptele

tapetate cu gresie şi deschidem uşa masivă de termopan. Intrăm în hol, facem stânga, intrăm într-o

sală de mese la care se zgâieşte un televizor aprins pe care rulează ştirile, şi ne întâlnim cu

ospătăriţa, care ne conduce mai departe, într-o cameră separată, cu mese rotunde, mari. Ne aşezăm

toţi şi aproape umplem cercul.

În stânga mea stă Andreea. Vis-à-vis e Monica. Între ele sunt aşezate în semicerc, Ramona,

Larisa, Roxana, Erika şi Andreea Argeşeanu. Pe dreapta nu am vecin decât un scaun gol. Urmează

Mădălin, alt scaun gol, Andrei, Radu, şi... atât. Cu el se închide cercul.

În spatele nostru, în altă formă geometrică regulată, stau profesorii. Doamna de mai devreme

vine şi ne ia comanda (primisem ceva mai devreme meniurile). Cartofi, cartofi, cartofi, papanaşi,

cartofi, clătite cu îngheţată, cartofi, clătite cu dulceaţă, cartofi...

Acum aşteptăm. Şi aşteptăm... şi aşteptăm... Din plictiseală, fiecare începe să găsească câte

ceva în neregulă. Ba o muscă în pahar, ba o muscă în farfurie, ba o muscă pe lângă farfurie (toate

moarte desigur), ba nişte pete galbene... Sosesc însă băuturile... fssssss... gllglllglll... fsssss...

glllglllgll... Apoi lămâile şi gheaţa aferente. Îmi pun umbrela pe farfurie. Monica cere apă plată cu

lămâie. Primeşte un pahar de apă şi lămâie, separat, pe o farfuriuţă. Eh... se descurcă şi aşa...

Mâncarea tot nu apare. Andrei, văzând lămâile, cere o muscă din vecinătate. Ramona îi dă cu

plăcere una. Andrei o ia, o pune tacticos în farfurie, şi folosindu-se de furculiţă şi de cuţit, o taie

delicat în trei bucăţi, asemenea unui fel de mâncare foarte rafinat. Dă partea dorsală la o parte, ia o

bucăţică de lămâie, şi cu ajutorul furculiţei duce graţios sandvişul milimetric la gură (noi nu îl

credeam în stare să o facă, dar acum, puşi în faţa faptului împlinit, ne spărgeam de râs) şi îl mestecă

cu o expresie de cunoscător al celor mai rafinate mâncăruri, care dă peste o reţetă pierdută de mult

timp. La fel face şi cu îmbucătura a doua, şi a treia... (Cum să mănânci o muscă cu garnitură de

lămâie?!) Şi gata. Andrei afişează un zâmbet mulţumit. Îmi găsesc de lucru cu şerveţelul şi fac un

origami. Schimb câteva vorbe cu Andreea. Ne amuzăm de urmele de inundaţie de pe proaspăt

vopsiţii pereţi. Privesc prin paharul gol. Hmmmm... Am şi uitat cum se vede totul prin pahar.

Hotărăsc să mă binedispun puţin, aşa că îmi umplu timpul deformând feţele lui Andrei şi ale lui

Radu. Ei discută foarte aprins despre muzică...

Încep să apară farfuriile cu cartofi. Ieeeeiii...! Mie nu-mi sosiseră clătitele încă, dar dacă am

aşteptat atât, ce mai contează câteva minute în plus. Îmi sosesc ultimele... dar ce bine arată...

67

Whooaaa... au dulceaţă de afine! AFINEEE! Încep şi le tai încet, celebrând existenţa lor pe farfurie

în faţa mea, savurându-le din priviri...

În curând, tot ce rămâne e farfuria goală. Apoi farfuriile goale. Plătim nota şi mulţumim.

Hotărâm să o luăm înainte. Doamna Maria ne strigă să o aşteptăm pentru că vine imediat... Niciunul

dintre noi nu o auzim. Credem în continuare că dânsa a rămas mai departe la masă cu ceilalţi.

Ajungem afară. Radu spune: „Ce frumoasă e seara asta! Din mai multe părţi apoi răsare:

„Ce tare ar fi să ne plimbăm” sau „Hai să ne mai plimbăm!” Propun: „Hai să o luăm la stânga, în jos

pe drum!”

Brusc mi se pare şi mie o idee bună. Dar, totuşi, nu-i spunem şi doamnei Maria? Dar

probabil că oricum vom ajunge înaintea ei... (greşit, eronat... cea mai mare greşeală pe care puteam

să o fac... în fine, mă las dus de val...)

O luăm la stânga, înspre locul unde tocmai apusese soarele, pe drumul prăfuit şi pustiu.

Atmosfera e violet, un violet cald.

Ne înşirăm pe toată lungimea drumului (mai puţin eu Radu, Andrei şi Ramona, care

rămânem la trei, patru paşi mai în spate). Monica propune să mergem cu toţii cu ochii închişi şi să

încercăm să nu ne abatem de la drum. Toţi se iau de mână şi încearcă lucrul ăsta. Ghidez şi eu

grupul din spate, dar mă decid să încerc şi eu. Mă duc în cel mai apropiat capăt, (în cazul ăsta cel

din stânga), o iau pe Larisa de mână şi apoi închid ochii... Ce senzaţie ciudată... pietrişul îmi lunecă

sub tălpi... şi cam asta e tot ce pot spune despre ce se întâmplă în jurul meu. Atâta simt. E pietriş...

Răcoarea serii ni se plimbă peste zâmbete. Simt că io iau prin iarbă... încerc să mă redresez,

împingând grupul în dreapta şi revin pe drum. Radu se aşează şi el în linia vie, la capătul opus (am

mai şi trişat, deschizând ochii, ca să nu nimeresc în cine ştie ce groapă). Monica se aude de undeva

din dreapta: „Hai să alergăm aşa...” Şi o luăm la fugă. Linia de oameni devine o curbă neregulată,

cu multe cocoaşe, în funcţie de viteza fiecăruia (da, m-am uitat din nou), pentru ca în final să se

oprească.

Suntem undeva la o curbă... Un copac creşte în stânga drumului. Din depărtare nişte călugări

care coboară drumul apar ca nişte trimişi ai serii, care aduc liniştea şi somnul cu ei... Au nişte

sacoşe în mâini. Se îndepărtează grăbiţi.

Ar cam fi timpul să ne întoarcem şi noi... Ne oprim şi ne întoarcem către cealaltă faţă a

drumului. Mie îmi revine în minte o amintire frumoasă. „Haideţi să ne legăm toţi la şireturi între noi

şi să mergem aşa înapoi.”

Ne înnodăm, sau prindem, sau legăm şireturile cum putem între noi. Sunt din nou la capătul

şirului. Ramona vine şi îmi dă să vorbesc cu doamna Maria, care tocmai o sunase. Răspund şi îi

spun că nu suntem departe, dar că fiind legaţi între noi la şireturi, o să ne mai ia puţin să ajungem

înapoi... Estimez cinci minute (prost raţionament). Doamna Maria (care era deja foarte furioasă) mă

68

întreabă unde suntem. „Cam la vreo o sută de metri distanţă”. Acolo era dânsa şi nu ne vedea... (ah,

înseamnă că am mers mai mult... fâs!... şi suntem şi legaţi la şireturi...) Încerc să o liniştesc... Nu

ştiu cât de mult reuşesc (deloc chiar). Convorbirea ia sfârşit. Închid telefonul şi le explic celorlalţi

cum să păşească... Prima încercare eşuează.

Unul, doi, trei paşi... şi iar ne încurcăm. Din nou. Unu, doi, trei patru... Oooofff... (Aşa o să

întârziem şi mai mult)...

Mai încercăm de câteva ori, apoi unii încep să renunţe, şi se dezleagă în grupuri mai mici.

Eu rămân doar cu Larisa. Reuşim să ne sincronizăm (cu mici ocazionale împiedicări) şi mărim

viteza...

În depărtare o vedem pe doamna Maria şi pe Paul (care venise de la cabană, ca să o ajute să

ne găsească). Ajungem în dreptul ei şi ne cerem scuze (m-am trezit eu să ne legăm la şireturi...

poate că n-am fi întârziat atât de mult...).

„Dezlegaţi-vă la şireturi şi mergeţi la cabană... hai repede!”

Hmmm... şireturile sunt mai mult înnodate, decât legate...

„Tăiaţi-le, numai mergeţi odată!”

Mădălin vine şi ne ajută, salvându-ne şireturile de la decapitare. Acum putem să ne

deplasăm individual. De data asta chiar am dat-o în bară urât de tot... (am aflat ulterior că doamna

Maria se dusese la cabană, crezând că noi am luat-o înaintea dânsei, deşi ne spusese să o aşteptăm.

Negăsindu-ne acolo, s-a trezit cu o duzină de copii pierduţi undeva prin Sâmbăta; sau în cazul

nostru, în afara Sâmbetei.)

Ajungem la cabană.

„Mergeţi toţi la culcare!... Să nu mai prind pe niciunul pe hol!!!”.

Mergem în cameră şi o sun pe mama. E prima dată când vorbesc cu ea şi nu sunt pe gard.

Cineva bate la uşă. Doamna Maria apare în cadrul ei. „Unde e Radu?” „La baie.”...

Mă consemnează în cameră... Nu am mai văzut-o niciodată atât de supărată pe doamna

Maria...

Radu iese din baie şi discutăm problema. Ne gândim să-i compunem un cântec şi mâine

dimineaţă, cu toţii să mergem şi să ne cerem scuze... Sună Monica... Ea spune să mergem acum. Şi

ea are dreptate, căci altfel o să pară că nu ne pasă...

Deschidem uşa şi păşim pe hol... Radu vrea să îi restituie Erikăi mobilul care rămăsese la el

ceva mai devreme. Nu sunt convins că facem bine ceea ce facem. Tocmai încălcam interdicţia

doamnei Maria... deci ne aprindeam şi mai rău paie în cap.

Parchetul face scââââârţ, scâââârţ... „Care eşti sus acolo, nu te mai ascunde, pentru că tot te

auzim...”

69

Doamna Maria şi doamna Herescu stăteau în holul scărilor, la parter... Radu mă acoperă

foarte bine şi le spune că s-a dus să-i ducă mobilul Erikăi, şi nu că ne-am dus. „Lasă-l încolo de

telefon şi treci în cameră!”

Batem la uşă, le lăsăm fetelor mobilul, schimbăm câteva şoapte şi semne şi ne înapoiem în

camera noastră. Acum putem vorbi la mobil (singurul număr de mobil pe care îl aveam e cel al

Erikăi, de cu două seri înainte când ne întrebase de facultatea de arte). Le sunăm şi vorbim cu ele...

Mai există o problemă: jos, Larisa şi Roxana nu aveau saltele (rămăseseră sus, încă de noaptea

trecută). O sunăm pe Monica şi hotărâm să acţionăm...

Eu eram cel mai vinovat dintre toţi, căci ar fi trebuit să mă gândesc mai bine şi să anunţ...

Habar nu am cum o să-mi cer iertare... ce cuvinte să folosesc?

Ieşim pe hol... batem în toate uşile, le luăm pe fete şi pe Andrei şi Mădălin. Simultan cu noi,

care coborâm, fetele de jos intră şi ele de pe uşa sufrageriei. Monica începe (mulţumesc mult

Monica... eram depăşit de tot şi de toate... habar nu aş fi avut cum să încep) şi îşi cere iertare în

numele tuturor. Radu continuă... Adaug: „Şi mai ales eu, care ar fi trebuit să vă anunţ...” „Care a

fost cu ideea?” Toţi ridicăm din umeri... (am fost eu? sau cine a fost? sigur n-am fost eu...?)

„Dar voi aţi avut ceva în cap?” „Păi a fost mai mult instinctiv...” „Eu am spus ce frumoasă e

seara asta...” „Şi apoi am decis cu toţii să ne plimbăm...” „Nu a fost cineva anume...” Să fi fost eu?

Oooffff... „Clar că nu aţi avut nimic în cap... Hai, mergeţi la culcare!”

Îi explicăm cum stau lucrurile cu saltelele şi mergem sus şi le luăm. Le ducem jos... Deja

atmosfera se mai detensionase (nu ştiu sigur, dar în colţul gurii doamnei Maria poate sau nu să fie o

schiţă de zâmbet).

„Noapte buna!” „Noapte bună!”

Urcăm la loc la noi în cameră, lăsăm jurnalul pe care îl plănuisem pentru seara asta, pe altă

dată, şi ne îndreptăm spre pat...

Dan apare peste vreun sfert de oră. Are chef să mai vorbească. Ne spune ce are pe suflet, şi

după ce ne impresionează cu ceea ce ne spune, se retrage. Noi ne băgăm la pat...

Marţi, 30 iunie 2009 - ziua 6 - plimbare prin alte timpuri

Tâm, tânânânâm... Deschid ochii pe melodia cu care deja m-am obişnuit... E dimineaţă...

Ah, iar e târziu... Mă dezmeticesc rapid şi reuşesc să ajung la timp la micul dejun. Prelegerea începe

abia la ora 10, aşa că mai avem ceva timp la dispoziţie.

Câţiva ne alăturăm doamnei Maria în dorinţa de a vizita mănăstirea. Mergem vis-à-vis de

sala de conferinţe şi urcăm trei rânduri de trepte. Nu ştiu exact unde mergem. Intrând pe uşile mari

de lemn, observ că ne aflăm în pronaosul unei biserici integrate în zidurile mănăstirii. Un fel de

70

capelă foarte, foarte mare, construită conform planurilor unei biserici normale... Nu mai ştiu exact,

dar parcă biserica propriu-zisă este destul de micuţă la interior, şi nu poate găzdui mulţi

credincioşi... de aceea probabil că au mai construit una. Tavanul e foarte înalt, iar totul e pictat în

culori deschise, în stilul neobizantin. E luminoasă... Dar la fel ca şi cea din Victoria, nu are turle.

Are însă un aer delicat, diafan... Ne întoarcem către ieşire... Abia acum observăm că în pronaos, pe

zid, stă o frescă mare, lucrată aproape în acelaşi mod stilizat, care însă prezintă scenele morţii lui

Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale.

Mă întorc cu faţa înspre altar, ne închinăm, şi părăsim biserica.

Coborâm treptele şi ajungem jos, pe piatra cubică. Mergem şi la biserica mică. Intrăm. O

umbră delicată îmbracă pereţii masivi, în timp ce raze subţiri de lumină pătrund pe ferestrele mici

presărate la distanţe mari pe ziduri, printre picturi, şi prin ferestrele turlei. Parcă ne-am afla în

interiorul unei persoane... Zidurile sunt trupul, iar aerul luminat şi discret, sufletul... Sfinţii şi îngerii

privesc blând de pe pereţii afumaţi de lumina lumânărilor. Un preot intră în nartex şi se îngrijeşte în

tăcere de câteva lucruri, lângă perete. Andrei îi pune câteva întrebări... doamna Maria îl roagă să ne

povestească câteva lucruri despre biserică. Pe un ton prietenos şi deschis, se apucă şi deapănă

câteva istorii... Noi studiem frescele de pe faţadă...

Mulţumim, ne închinăm şi coborâm treptele. Cosmin îmi face semn. Mă duc la el. Mă roagă

să aduc şi astăzi boxele. Mă duc până la doamna Maria, şi îi cer cheia de la cabană. Mă grăbesc pe

cât posibil. Deschid uşa de la cabană, mă reped sus, iau micile difuzoare în mâini, apoi o zbughesc

înapoi, fără să uit să încui la loc uşa. Parcurg repede întinderea de iarbă.

Ajung în parcare, unde doamna Herescu mă întâmpină, şi îmi spune să stau liniştit, pentru că

nu a început. Îşi savurează mica ţigare în lumina toropitoare a soarelui de dimineaţă. Doamna Maria

apare şi ea de pe uşa mănăstirii. I se alătură doamnei Herescu. E prea cald în soare, aşa că mă scuz,

şi mă îndrept către sala de conferinţe. Culoar. Deschid uşa şi intru. Radu îmi păstrase un loc între el

şi Andrei.

Mesele nu mai sunt aşezate precum anul trecut, în formă de „U”, anul ăsta spaţiul interior e

umplut cu şi mai multe mese. Aşa că acum ai senzaţia că stai la masa unui om supradimensionat, cu

mâinile foarte lungi, căruia nu-i încap coatele pe o masă normală. Locul rezervat se afla de partea

opusă celei pe care stătusem ieri... Îi ofer boxele lui Cosmin, care îmi mulţumeşte. Ne aşezăm cu

toţii. În capătul mesei stă un tip mai corpolent, la vreo 30 de ani, cu o cămaşă deschisă la culoare pe

el, şi cu o mină de băieţi, haideţi să ne punem pe lucru! Se prezintă. Îl cheamă Mihai Stamatescu.

Aparent are să ne vorbească despre umorul în comunism...

Primul lucru pe care ni-l arată este un ppt. Prezentarea Power Point este o schemă a

caracteristicilor şi a tipologiilor umorului. Lumina stinsă ne face pe toţi să ne concentrăm asupra

proiecţiei. Lumina se aprinde. Domnul Stamatescu împarte la fiecare masă nişte foi.

71

La o privire mai atentă, literele înşirate pe foi, alcătuiesc bancuri. „Citiţi-le şi le discutăm pe

urmă!” Ne înghesuim toţi patru (Erika, Andrei, eu şi Radu)şi le citim pe rând. Facem schimb de foi,

rocadă, rotaţii, şi într-un final izbutim să le dăm de cap. „Haideţi să le discutăm puţin”

Le citim apoi cu voce tare, el explicându-ne la ce anume face aluzie fiecare poantă. Partid,

cozi, Ceauşescu, români, miliţieni... Trecem la povestioarele amuzante. Tot felul de poante scrise

sub forma unor texte culinare, care numai culinare nu sunt, sau ale unor analize anatomice de

aceeaşi factură... Apoi pauză.

Ieşim din sala de conferinţe la aer. Ne grupăm pentru câteva minute. Vis-à-vis, un bătrânel

îşi filmează atent soţia care îşi duce de mână nepoţica.

Răzvan urcă treptele capelei din lemn (pe care am văzut-o de atâtea ori şi totuşi am uitat să o

menţionez). De formă circulară, numai lemn sculptat, se ridică undeva în colţul curţii mănăstirii, ca

un fel de concrescenţă organică... o altă metaforă neintenţionată... lemnul între zidurile albe de

ciment şi cărămidă asemenea unei plante crescute în fisura unei pietre...

Ne adunăm la poalele ei. Pare proaspăt lăcuită... Unii se hotărăsc să fugă la o plimbare, alţii

la muzeu, ceea ce ne lasă pe mine, Radu şi Mădălin. Îi fac semn lui Radu să mă urmeze. Iniţial e

cuprins într-o discuţie... Apoi abandonează şi mă urmează. Vreau să îi arăt mozaicurile din partea

comemorativă a porticului. Lucrările murale ocupă trei pereţi întregi şi încadrează mormântul şi

bustul lui Constantin Brâncoveanu. Mozaicul din spatele bustului îl reprezintă chiar pe acesta,

ţinând biserica mică în mână. Celelalte două, din laterale, sunt reprezentări ale altor două înalte feţe

bisericeşti.

Totul arată destul de spectaculos în lumina caldă şi albă a dimineţii...

Mergem până la Academie. Andreea vrea să îşi cumpere un suc... Recepţionerul nu e acolo,

aşa că ia o sticlă din frigider şi lasă banii pe tejghea. (surprinzător, mai târziu am găsit şi restul pus

acolo).

Ne înapoiem la mănăstire. Intrăm în sala de conferinţe şi ne aşezăm. Primim alte foi.

Observăm că sunt pline cu imagini. Tot felul de fotografii, desene şi caricaturi. Ajung la pagina a

doua şi văd nişte vaci cu speech-bubble. În dreptul lor „Pe ăştia parcă i-am mai văzut odată”. Ăştia

erau soţii Ceauşescu care făceau fericiţi cu mâna mulţimii şi animalelor. Domnul Mihai se simte

îndatorat să ne explice. Ironia e că la inspecţiile agricole din feluritele judeţe, se aduceau aceleaşi

vaci sănătoase pentru prezentare. Pe scurt, asociaţiile plimbau aceleaşi două animale prin toată ţara,

pentru a fi siguri că nu au parte de surprize în timpul inspecţiilor. (Pentru ce le mai făceau atunci,

dacă oricum nu aveau niciun rost...???). Aşa că de fiecare dată soţii Ceauşescu vedeau aceleaşi

animale fără să-şi dea seama.

Caricaturile sunt multe şi felurite. Unele mai directe: pe marginea unei stânci, două cozi de

oameni cu pietre legate de gât care voiau să se arunce în mare... O femeie întreabă dacă mai durează

72

mult, căci şi-a oprit loc şi la cealaltă. Un fel de mamă a tuturor cozilor la lapte, carne, ouă, pâine...

Altele mai metaforice: un vârf de stâncă împrejmuit cu un zid, între ale cărui pereţi stau înghesuiţi

ca într-o conservă mulţi, mulţi oameni. Există o singură uşă care dă în prăpastie. Sau. 1964 - oameni

care vorbesc despre tot felul de subiecte culturale, în faţa unei mese pline cu delicatese. 1984 -

aceeaşi oameni în faţa aceleiaşi mese. Masa e goală. Toată lumea vorbeşte despre mâncarea care

odată fusese pe acea masă...

Domnul Mihai explică amuzat fiecare imagine în parte, având un aer care pe de-o parte arăta

un interes puternic pentru ceea ce ne spunea, iar pe de alta, îl trădează dezvăluindu-i strădania de a

ne face timpul cât mai plăcut. Voia să facă o impresie bună...

Stinge din nou lumina şi Cosmin, urcându-se cu grijă pe masa din esenţă tare, lăcuită,

porneşte proiectorul. Pe ecranul textil desfăşurat undeva la jumătatea mesei, apare Windows-ul.

Apoi cursorul accesează Internet Explorer-ul. Google. Search: YouTube. YouTube. Search din nou.

Pe rând, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila se succed în diferite

schiţe televizate.

O scenetă din biroul unui director. O scenetă la pescuit... Toate presărate cu nelipsitele

jocuri de cuvinte... Au farmecul lor... La tipul ăsta de scenete nu te uiţi neapărat pentru subiect, ci

pentru ingenuitatea şi uşurinţa actorilor în interpretare.

După încă vreo trei, patru filmuleţe, între care şi o întâlnire cu Nea Mărin cu ocazia unui

Crăciun incursiunea noastră în lumea umorului ia sfârşit. Domnul Stamatescu zâmbind, trage câteva

concluzii, după care culege buchetele de aplauze. Reuşise: făcuse o impresie bună.

Ne oprim pentru moment şi mergem la masă. Ciorbă din păstăi de fasole. Hmmm... posibil

foarte gustoasă!

Postul se terminase, aşa că peştele e astăzi înlocuit de friptură. Toţi răsuflă uşuraţi. Epopeea

piscicolă luase sfârşit. Avem chiar şi murături. Castraveţi! Apoi, de parcă ar fi auzit că suntem

nemulţumiţi pentru că ne dăduseră trei zile la rând peşte, s-au hotărât să ne ofere DESERT! Şi nu

orice desert. Renumitul şi foarte gustosul OREZ CU LAPTE! (La fel cum făcuse anul trecut

călugărul Iustinian!)...

Nu doar că mănânc toată farfuria mea, dar primesc şi de la alţii. Mmmmmmmm... este tipul

de aliment care nu se mănâncă aşa, doar ca să ţină de foame... Se ia cu lingura cumpătat şi se

savurează fiecare bob în parte, cum explodează între măsele şi intră în horă cu laptele, lăsându-ţi o

adevărată simfonie de gusturi şi arome în gură. Ca şi când ai privi un tablou rafinat, făcut în griuri

colorate delicate (întotdeauna compar mâncărurile care mă impresionează cu un tablou rafinat lucrat

în griuri colorate). Un gust apropiat de fericire!

Toţi se ridică de la masă... eu mai am trei linguri... Nu mă las şi le savurez şi pe ele...

Doamna Maria mă ocroteşte spunând: „Lăsaţi băiatul să mănânce...”

73

Ce bun a fost! Mă ridic şi eu de pe băncuţă. Îi prind pe ceilalţi din urmă şi ne îndreptăm din

nou înspre sala de conferinţe. Cuvântul e preluat de domnul Fürtös, care asistase şi la prezentarea

colegului său. Cu un chip de spiriduş care fie îţi împachetează cadourile de Crăciun, fie te aşteaptă

la capătul curcubeului cu ceaunul plin cu aur, face din start o impresie plăcută. Este din Sighet. Şi

ne vorbeşte (normal şi logic), despre închisoarea de la Sighet. Închisoarea preoţilor şi a

politicienilor. Apelează şi el la ajutorul proiectorului magic şi ne arătă poze ale deţinuţilor şi ale

gardienilor de acolo. Pune în mod special accentul pe un gardian pe care l-au şi prins nu demult şi

care se purtase oribil cu deţinuţii în timpul existenţei sale în cadrul staff-ului de conducere (îmi

aduce foarte mult cu povestea domnului Bjoza, pe care a depănat-o anul trecut cu gardianul Istrate).

Nivelul informaţiilor pe care îl deţine domnul Fürtös este impresionant. E ca şi cum ai căuta în DEx

cuvinte. Cauţi o literă şi găseşti acolo toate cuvintele care încep cu acea literă. Pune accentul în

special pe psihologia deţinuţilor şi pe mijloacele folosite pentru a îi face să clacheze. Ne povesteşte

despre izolatoare (am văzut eu ceva izolatoare prin filme, dar niciunul nu se compară cu astea). În

mare corespunde cu ce ştiam şi eu... o cameră mică, fără ferestre... doar că au mici îmbunătăţiri care

variază de la un penitenciar la altul, făcute special pentru a-ţi spori starea mizerabilă în care te afli.

Unele aveau cătuşe care te ţintuiau de podea, altele aveau podeaua inundată, iar în altele apa curgea

chiar şi de pe pereţi... Şi mai sinistre erau cele de la lagărele de muncă forţată. Aici izolatorul consta

într-o cutie de lemn care avea pereţii căptuşiţi de cuie, care, fiind atât de strâmtă, nu îţi permitea să

te aşezi, nici să te sprijini. Noaptea, deţinutul dormea pe o scândură care îi era oferită printre bare de

către gardieni.

Terminând expunerea, se lasă pradă sumedeniei de întrebări. Spusese mai devreme că la

Sighet se punea foarte puternic accentul pe izolarea şi însingurarea deţinuţilor... Eu ştiam

(corelasem cuvintele de pe un afiş Coca-Cola) că sziget înseamnă insulă. Îl întreb pe domnul Fürtös

dacă mă înşel. El îmi spune că nu. Explic încă o metaforă involuntară. Deţinuţii erau izolaţi de

restul lumii între zidurile închisorii, ca pe o insulă, fiind ei înşişi forţaţi la solitudine, fiecare

construindu-şi o insulă... fiecare devenind o insulă...

Îmi aduc aminte de ’89 şi de ceea ce ştiam că se întâmplase la Bucureşti. Îl întreb: „La

revoluţie, în seara aceea când au fost făcute arestările, au fost simulate plutoane de execuţie... S-au

întâmplat astfel de lucruri şi în cadrul penitenciarelor?”

Domnul Fürtös îmi dă exemple de presiuni la care fuseseră supuşi deţinuţii, dar nu, astfel de

plutoane nu au avut loc.

Ceilalţi pun şi ei o grămadă de întrebări... Domnul Fürtös ştie absolut toate răspunsurile, pe

care le enunţă cu acelaşi calm şi entuziasm, în exact acelaşi grad de amănunţire... Whhooaaaa...

Ne invită în final, dacă vrem să participăm la anul la şcoala de vară de la Sighet.

Aplaudăm!!!

74

Uau! Una dintre cele mai marcante figuri de până acum... Atâta, ATÂTA informaţie... şi

spusă pe un ton aşa calm şi detaşat...

Îl mai întreb o dată pe Radu cum îl cheamă pe lector (căci nu reţinusem din prima)...

Cosmin pregăteşte între timp filmul (pe care ne întrebase încă de acum două seri dacă vrem

să îl vedem). Mă urc pe masă şi aprind proiectorul. Mă aşez la loc pe scaun meu... Ne aşezăm uşor

în evantai, ca să putem vedea cu toţii.

„Ferma Animalelor”. După Orson Wells. Animaţie făcută ca la mama ei acasă, în stilul

clasic. De mult voiam să văd filmul (dar de fiecare dată când cineva se oferea să îmi ofere filme,

uitam de el complet). Aveam o idee cam despre ce e vorba, dar filmul are mai multe mesaje decât

încap într-o auzeală de la colegi. Tratează sub forma unei fabule caracterul uman, şi setea lui pentru

putere. Dorinţa omului de dominaţie, în special a celor şireţi, asupra celor cinstiţi... Înlocuirea

tiraniei cu o alta... Un ciclu continuu, din care nimeni nu învaţă nimic, şi se încăpăţânează să

procedeze în acelaşi fel, întrucât tipologiile umane, la rândul lor, sunt ciclice... Şi astfel totul se

perpetuează la nesfârşit, asemenea câinelui care îşi aleargă propria coadă.

Din film reţin replica pe care porcul Napoleon o pictează pe zid, definitorie pentru sistemul

dictatorial, dar şi pentru firea umană: „Toate animalele sunt egale, doar că unele animale sunt mai

egale decât celelalte”. Întotdeauna nevoia de comparaţie cu celălalt, niciodată o încercare de auto-

depăşire. Omul refuză să se rafineze pe sine, găsind că este mult mai uşor să îi faci pe ceilalţi

inferiori ţie.

Realizez că unele pasaje din film sunt prezentate într-un număr din Arborele Lumii,

descompuse în secvenţe, arătându-se procedeul prin care fuseseră făcute...

The End apare pe ecran, alb pe negru.

Cosmin închide laptopul, iar eu îmi strâng boxele. Ne ridicăm şi mergem la cină. Din nou

ciorbă de fasole păstăi... Eh, asta e... A fost bună, de ce n-ar fi din nou? După ce îngurgităm şi felul

doi, ne ridicăm de la masă şi hop-ţop, ajungem la cabană. Schimb câteva vorbe cu doamna Maria...

Mă duc şi răspândesc vorba... Bat la diversele uşi şi dau sfoară-n ţară. Unii fac însă duş, alţii sunt

ocupaţi... Îi adun pe cei pe care pot şi mergem jos.

„Ce facem?” „De ce trebuie să mergem jos?” „Şi-acum ce facem?” Încet, încet ne strângem

mai toţi. Doamna Maria se aşează în capătul mesei. Ne înmânează o foaie cu antetul Fundaţiei

„Negru Vodă”. Eu ştiam ce trebuie să facem. Doamna Maria anunţă însă pentru toată lumea. Ne

roagă să ne scriem numele întreg, telefoanele, data naşterii şi adresele de e-mail. Foaia freamătă din

mână în mână, căpătând pe drum nişte surori mai mici, care au acelaşi rol de îndeplinit, numai că

alte dimensiuni şi aparţinători. Doamna Maria verifică situaţia jurnalelor. Unii au terminat deja... Eu

zâmbesc laaaarg... Noi (Andreea, Erika, Andrei şi cu mine) nici măcar nu ne apucasem... hmmm...

interesant. Lista ajunge la mine, scriu datele, apoi o dau mai departe. Îi confecţionez şi eu o soră,

75

dar aştept întoarcerea primei născute, pentru a o putea educa în acelaşi fel pe mezină. Încerc să fac

un concurs de scris cu mâna stângă cu Cristina, la care fireşte, pierd. Copilul rătăcitor de hârtie

revine în mâna mea. Pun lista pe masă între mine şi Erika (pentru că şi ea voia să îi facă o soră de

celuloză), şi mă apuc să copiez. Încep cu „1. Alupoaie...”. Mă sar pe mine şi pe Radu. Termin cu

„...yahoo.com” (fac o greşeală pe care o observ abia acasă, trecând acelaşi număr de telefon în

dreptul Roxanei şi al Larisei).

Hotărâm cu toţii să mergem să ne apucăm de jurnale. Toată lumea de duce în camere.

Rămân în urmă ca de obicei. Până îmi strâng tot ce răsfirasem pe masă în ghiozdan durează ceva.

Roxana mă roagă să trec puţin pe la ele ca să le ajut la ziua a doua cu câteva informaţii... Îi spun că

vin imediat. Îmi pun ghiozdanul (pe care îl cărasem toată ziua după mine) în spate. Doamna Maria

se amuză când mă vede echipat ca pentru o drumeţie... Îi spun că trebuie să mă duc până la fete să le

ajut. Pornesc la drum... Lunga mea călătorie durează cam şapte paşi. Bat la uşă... „Intră!”

Intru. Roxana şi Andreea Argeşeanu sunt presărate pe undeva prin cele două paturi. Larisa

face un duş. Poftesc înăuntru. Aici paturile sunt lipite unul în continuarea celuilalt de peretele din

stânga. În faţă se află ferestrele. Mă duc înspre capătul patului dinspre fereastră, îmi dau ghiozdanul

jos şi îl pun la picioare. Din camera asta luasem perna în prima seară. Tot aici, anul trecut se

întâmplaseră unele dintre cele mai mari tâmpenii amuzante. Eu stăteam în exact acelaşi loc. Aici se

mâncase salamul expirat la două noaptea, de foame... Cât de ciudat! Îmi revin atâtea şi atâtea

amintiri pe care le vizualizez pe loc... Dar eu sunt ACUM! Eu sunt anul ăsta!

Revin din reverie... Andreea A. e pe acelaşi pat. Roxana şi ea, dar în capătul opus. Stă

ghemuită cu clipboard-ul pe genunchi. Mă apuc şi fac o scurtă recapitulare a conferinţei.

„Păi au fost întâi domnul Olteanu, preotul, parlamentarul cu cheliuţă, ăăăăă... deputatul

pardon... domnul Câlţia, domnul Ciupea, domnul Marius Oprea...”

Andreea comentează ceva la adresa domnului deputat, dar cu atâta candoare, că nu mă pot

abţine să nu surâd. Larisa dă să iasă din baie. Mă aude vorbind, aşa că Roxana, râzând mă roagă să

ies puţin afară...

Bine atunci... mă ridic, deschid uşa, ies pe hol şi trag uşa în urma mea. Acum aştept. Aştept

exact în faţa uşii, ceea ce o amuză teribil pe doamna Maria, care văzându-mă proţăpit acolo precum

sperietoarea-n câmp, mă întreabă râzând: „Te-au dat fetele afară?” Eu încerc să explic, râzând la

rândul meu, dar da, teoretic aşa e...

De partea cealaltă a uşii se aud nişte voci... apoi nişte mişcări. Bat la uşă, mai sunt amânat

puţin, apoi sunt lăsat să intru înapoi în cameră. Sunt întâmpinat cu trei zâmbete. Mă duc amuzat şi

îmi reiau locul. Mă descalţ şi mă aşez turceşte pe pat. Termin de prezentat ziua şi subiectele

deviază. E plăcut aici (în sfârşit, după atâtea zile, simt că totul e bine...). E plăcut să stai de vorbă...

aşa pur şi simplu... e 10 şi ceva, tinde spre 11, dar nu-mi vine să mă desprind de aici... Pe de altă

76

parte ceilalţi mă aşteaptă sus... Camera mă face să mă simt din nou în anul trecut. Mă apuc să

povestesc câte ceva de anul trecut. Subiectul se schimbă din nou, dar cum, necum, tot eu sunt

povestitorul.

Andreea bate la uşă şi bagă puţin capul ca să întrebe de mine. Aici sunt. „Scuze, vin

imediat!” Îi explic că mă rugaseră să le ajut la jurnal. Uşa se deschide din ce în ce mai des şi în

cameră apar Ramona, Mădălin, Andrei şi Radu. Dar tot eu rămân povestitorul principal...

Mă uit la ceas... e deja târziu... ar trebui să mă duc şi eu să scriu... Fetele (care până atunci

lăsaseră baltă scrisul) hotărăsc şi ele să se apuce de jurnal.

Odată cu mine pleacă şi Radu, Andrei şi Mădălin. „Noapte buna!”

Urcăm scările şi ne orientăm. Mergem în cameră la Andreea şi Erika. Andreea deja scria.

Erika se lupta cu un desen. Noi nu prea aveam pe ce sta. Inspiraţi de Roxana şi Larisa, mergem în

cameră la Andrei, şi cu acordul lui îi luăm salteaua (e mai mare... muuult mai mare). O punem pe

jos, între şifonier şi pat. E o cameră foarte spaţioasă. Dau o fugă până la mine şi iau pernele. Le pun

pe saltea (ca să nu mai stăm sprijiniţi direct de pereţii caloriferului metalic). Radu fuge la noi în

cameră ca să îşi scrie partea lui (el are prima şi a cincea zi).

Erika desenează sprijinită de pernă portretul lui Corneliu Coposu. „M-o rugat nenea ăla azi

dimineaţă...” Nenea ăla era domnul Lepşa, şi îi ceruse desenul cât mai repede... Andreea scrie de

zor pe cealaltă pernă. Între ele doarme adânc de ceva timp Andreea Argeşeanu, care plecase de jos

subtil, pentru a se culca tihnită. Andrei apare şi el prin cadrul uşii, apoi ia loc în dreapta mea.

Mădălin stă lângă tocul uşii. Nu-mi vine să mă apuc de scris. Vorbesc cu Mădălin. Cu ocazia asta o

angrenăm şi pe Andreea în discuţie. Intră Dan! „Ce faceeeeeeţi???!!!” cu acelaşi tonus, şi aceeaşi

voioşie caracteristică. Iar e pus pe şotii. Trebuie doar să priveşti agrafa bleu pe care şi-a prins-o de

breton ca să-ţi dai seama de asta. A venit să anime atmosfera. Îmi regăsesc prietenul pierdut:

aparatul foto, şi îi fac câteva instantanee de care mă amuz. I le arăt şi lui şi începe să râdă haotic!

„Hahahahahaha!!!!! Ha ... Pfffffhaha hahahahaha!!!!!” Andrei se uită şi el curios, şi bufneşte şi el în

râs. Nici eu nu mă pot abţine şi mă alătur corului de râsete. Ce-i drept are nişte expresii irezistibile.

În fine, ne liniştim... E deja noapte bine... Andreea sugerează nişte ceai! Ce bine ar prinde!

Mă ofer eu. Învăţasem lecţia: acum urma să-l fac la aragaz. Dau o fugă până la mine în cameră,

unde, în afară de Radu, care stă gânditor cu spatele la fereastră şi cu pixul şi foile în mână, îi găsesc

şi pe Paul şi Ramona relaxaţi la mine pe pat. Iau ceaiurile şi îi întreb dacă vor...„Daaa.” Ok atunci.

Facem la oală. Mădălin vine şi el să mă ajute. Coborâm la bucătărie. El aprinde aragazul, eu caut

oala, şi o pun cu apă pe foc. Caut zahărul. Îl găsesc şi pe al meu şi pe cel mare, la pungă... plus o

zaharniţă... e bine, nu o să ducem lipsă. Observ că atâtea zile noi ne chinuisem cu linguri de unică

folosinţă ca să amestecăm, când noi aveam deja beţişoare de plastic pentru amestecat zahărul. De ce

77

nu văzusem oare mai devremeeeee?!? Eh, în fine, asta e... Pe hol, la măsuţă, pe cele două fotolii

stau ghemuite, scriind, Larisa şi Roxana. Le întreb şi pe ele dacă vor ceai. Da, vor...

Mădălin fuge sus cu ceştile şi zahărul. Pun ceaiul la infuzat... şi apoi torn în două pahare. Le

duc şi zahărul, ca să se servească. Îşi toarnă fiecare şi îmi mulţumesc frumos. Mă duc şi iau ditai

oala albastră cu ceai, le urez spor la scris şi din nou „Noapte bună!” şi zbor cu oala şi cu polonicul

sus.

În cameră las ceaiul jos, alături de zahăr, pahare şi ceşti. Se adună mai toţi ca să-şi umple

potirele cu acest nectar multifruct. Eu îmi pun mai mult zahăr.

Deja ora oficială a trecut.

Radu vine şi îşi ia în primire locul pe saltea. Se aşează între mine şi Andrei. Erika,

exasperată, lasă de-o parte portretul terminat şi se apucă şi ea de scris. Îmi savurez liniştit ceaiul.

Pun mâna pe creion şi pe carnetul în care scrisesem anul trecut. Mai am câteva dosuri de foaie

libere. Pot să scriu aici jurnalul. Şi mă apuc...

Şi cât timp eu scriu cum mă dau jos din pat (asta de-a lungul mai multor pagini) Andreea

termină, şi îmi dă să citesc o bucată. Are dreptate, stilurile noastre seamănă într-o anumită măsură.

Andrei termină şi el şi se evaporă în noapte (probabil la el în cameră, deşi nu mai avea saltea!!!).

Radu terminase o zi şi deja trecuse la cea de-a doua. Eu abia ieşisem din cabană... aaaaaaaa!!!

Pfhaha! Ce ironic! Arunc un ochi şi peste ce a scris Radu. Abdică şi el şi se întinde pe saltea. E vreo

3 noaptea deja. Mădălin mai are un pic şi adoarme pe el... Radu tresare mormăind în somn şi ne

face pe toţi să râdem. Mădălin renunţă şi el şi la îndemnurile noastre se duce să se culce. I se închid

pleoapele şi are un chip transfigurat, care mai are un pic şi îi cade şi el odată cu ochii în gură. Erika

mai perseverează puţin şi îl dă şi ea gata!

Am rămas singurul pe baricade... şi am scris atât de puţine în atât de multe cuvinte...

Radu se trezeşte. Apare Dan! Chiar şi la ora asta, el încă are energie (probabil de aia

mănâncă câte trei porţii din fiecare fel la o masă). În ciuda energiei, Dan adoarme şi el pe undeva

prin cameră. Se trezeşte şi spune „Come into my world!”, făcându-ne din nou să râdem nestăvilit!!!

La ora 4 şi 20 de minute renunţ şi eu.

Îi fac semn lui Radu şi îl trezesc. Mergem, ne schimbăm în pijamale, (mă spăl pe dinţi), apoi

ne trântim pe jos pe salteaua din camera fetelor. Tragem păturile peste noi. Pun mobilul să sune.

Ne amuzăm în continuare... 4: 30...

Luminile de pe hol intră şi se răspândesc pe tavanul umbrit de noapte...

Miercuri, 1 iulie 2009 - ziua 7 - Escape...

78

Deschid ochii... mâna mi se ridică şi apasă butonul alarmei... mmmmm... iaaar e dimineaţă...

Mmmm... Aaa! Nu sunt la mine în pat! Ah! Ce-o să spună doamna Maria dacă ne găseşte aici?! Îi

fac semn lui Radu... Îl zgâlţâi puţin ca să îl trezesc... Hai să mergem... Îmi pun adidaşii în picioare...

Îmi strâng catrafusele şi o luăm grăbiţi peste mocheta din hol... Ajungem în camera noastră, care e

mai răcoroasă ca de obicei. Poate că azi o să ajung şi eu la micul dejun... E 7 şi jumătate. Mă apuc

să trag nişte haine de zi pe mine. Radu se spală pe dinţi. Îmi aranjez lucrurile prin pat... 8 fără

ceva... Mă spăl şi eu pe dinţi... Îmi îndes ce-mi trebuie în ghiozdan, apoi cobor odată cu ceilalţi la

masă. Astăzi mergem în Făgăraş. Luăm rapid micul dejun. Ieşim în curte. Eu şi Radu ne mai

prostim puţin cu aparatele foto şi facem câteva fotografii. Cerul dă un aer aparte atmosferei de

dimineaţă. E uşor înnourat, dar încă se mai văd petice de cer albastru peste care zboară rândunele

ale căror cuiburi stau sub streşinile mănăstirii. Lumina îşi face loc printre bucăţile de vată lichidă

din cer. Vaporii răspândesc delicat razele peste pământul pe care îl veghează. În parcare aşteaptă

două microbuze. Unul alb şi altul roşu. Nu mai sunt Ra şi Ra. Cu un font oranj scrie pe parbriz cu

majuscule „International Tours”. Nu ştiu din ce motiv, dar cel alb se umple înaintea celuilalt, aşa că

noi ne strecurăm în cel roşu. Pe bancheta a doua, la mijloc. Şoferul de la celălalt microbuz ne face

însă o ofertă irezistibilă: „Băieţi, nu vreţi să staţi în portbagaj? Am acolo două scaune vip.”.

Noi ne aruncăm privirea într-acolo, şi într-adevăr erau două scaune metalice, cu spătare din

burete, de care de obicei ai găsi într-o sală de conferinţe sau la şcoală, la catedră şi care par

confortabile. Acceptăm fără să ne gândim prea mult, de frică să nu se ocupe înainte să ajungem

acolo. N-am mai mers niciodată într-un portbagaj... Săltăm ghiozdanele de pe podea şi ne grăbim

înspre portbagajul maşinii albe. Ne urcăm şi ne facem confortabili. Radu pe stânga, eu pe dreapta.

Azi mi-am luat Metoclopramidul, aşa că pot sta liniştit. Doamna Maria se amuză făcându-ne poze.

Alex apare şi el în cadrul uşii de portbagaj deschise. Astăzi poartă o cămaşă de camuflaj cu steagul

Germaniei pe mânecă. În aceeaşi maşină cu noi sunt Andrei, Dan, Monica, Răzvan, Cristina, Paul,

doamna Maria şi doamna Herescu. A, şi şoferul. Cosmin apare şi el surâzător. Pe portiera roşie de

vis-à-vis scrie ceva de Spania-Italia iar dedesubt nişte numere de telefon. Şoferul vine şi închide uşa

portbagajului. Porneşte motorul. Drumul începe timid să ruleze sub roţi. Trecem de zidurile

mănăstirii şi intrăm pe bine cunoscutul drum. Asfaltul alunecă uşor sub pneurile încălzite. Firul

drumului se pierde în depărtare printre ierburile câmpului. Microbuzul cu numărul doi se afla în

spatele nostru. Îi facem cu mâna lui Cosmin care rânjeşte. Mădălin e şi el în faţă, lângă şofer. Radu

vrea să îmi facă poză. Îi arăt sec un trei din degete. Doamna Maria deschide un subiect: banii.

Adevărul e că nu se strânseseră încă banii pentru diferenţa dată pe carne, cartofi şi condimente (nu

ne ajunseseră banii, aşa că am completat din buzunarele proprii). De asemenea voiam să-i

cumpărăm un cadou lui Paul. Şi voiam să facem şi un tort. De data asta fiecare contribuie cu câte 10

lei. Monica strânge bancnotele...

79

Drumul câmpului se termină. Ne revărsăm în drumul Sâmbetei care duce direct la Făgăraş.

Şoferul se distrează lăsând celălalt microbuz în urmă. Ce plăcere pe el... Distanţa o parcurgem

rapid. Terenul de fotbal din Făgăraş îşi face în scurt timp apariţia pe geamul din dreapta. La fel şi

unul din licee. O lăsăm pe doamna Maria pe o stradă. Ea mai are câteva treburi de rezolvat la

fundaţie, şi trebuie să le ridice de la gară pe soţia şi fiica lui Alex. Ajungem în piaţa unde, de anul

trecut se tot chinuie muncitorii să ridice monumentul Rezistenţei Anti-comuniste. Au progresat

ceva. De la o groapă cu nişte fier-beton în ea, au ajuns la un postament. Mă întreb cum va fi la

anul...

În schimb, în aceeaşi piaţă centrală, s-a ridicat de nicăieri o catedrală ortodoxă de

dimensiuni foarte mari. Aproape că nici nu mai seamănă cu o biserică. Are o cupolă foarte, foarte

mare, care distrage atenţia de la planul în cruce. E mai degrabă un dom. E ridicată la roşu, iar schele

încă îi atârnă pe ziduri. Silueta ei este însă copleşitoare. Nu înţeleg însă de unde nevoia asta de

mărime... Bisericile ortodoxe sunt în general modeste... dar în fine. Trecem de piaţă, nu înţeleg de

ce, şi apoi, ocolind stratul de flori de pe mijlocul drumului întoarcem pe celălalt sens. Revenim în

piaţă şi facem dreapta. Microbuzele intră amândouă pe platoul de beton de la intrarea Cetăţii

Făgăraşului. Ne scurgem, două şuvoaie de copii, în afara maşinilor. Şoferul ne deschide uşa, iar noi

părăsim scaunele vip. Cosmin se aşează rapid pe o bancă din faţa zidurilor şi îşi deschide laptopul.

Trebuie că are treburi importante...

Rămân din nou captivat de zidurile de cărămidă roşie care se înalţă mâncate de timp în faţa

noastră. Norii difuzează în cerul albastru. Găurile de tragere perforează din loc în loc zidurile, ca

nişte ochi de cer pe un chip arid, măcinat de riduri şi de amintiri. Magia cromatică nu încetează să

îmi fascinează retinele. Lumina difuză mângâie zidurile şi parcă le-ar şopti odihna pe care şi-o

câştigaseră cu secole în urmă. Ceilalţi sunt prin jurul meu, discutând, sau admirând şi ei...

Pătrundem în cetate prin arcul intrării vopsite în alb, deasupra căreia atârnă un blazon. De

dincolo de porţile de lemn, ne întâmpină domnul Ciupea, care vine zâmbitor înspre noi, gata să ne

mai ofere o bucăţică de istorie. Domnul Ciupea... Domnul Ciupea, cu chipul său ca de piatră şlefuită

de vânt şi apă, întotdeauna mi-a sugerat un golem care din când în când se desprinde din zidurile

cetăţii pentru a împărtăşi din înţelepciunea pe care a acumulat-o în timp aici... pentru a spune în

cuvinte poveştile fără grai ale pietrelor, pentru a le da viaţă şi a perpetua istorii ale pământului şi ale

oamenilor care l-au călcat...

Ne grupăm în exact acelaşi loc ca şi anul trecut. Alex mă roagă să îl ajut să facă poze

grupului care îl asculta în linişte pe domnul Ciupea. Încerc. Fac câteva, însă domnul Ciupea îmi

captează toată atenţia.

Când povesteşte parcă ar fi pe scena unui teatru, interpretând un monolog din Hamlet. Atâta

pasiune şi concentrare investeşte, încât gesticulările parcă îţi zugrăvesc întâmplările acolo, pe loc.

80

Balconul din lemn, susţinut de grinzile groase, închise, străbate zidul de la intrare până la colţul

cetăţii. Acolo, sus, fuseseră celule de detenţie. Menţionează din nou linia de ceramică ce desparte

vechea construcţie medievală de adăugirile ulterioare. Zidurile exterioare sunt presărate la fel ca şi

anul trecut cu ierburi şi flori portocalii. Nu mai am ocazia să urc panta până la peisajul suprarealist.

Urcăm drumul până în curtea laterală. Am parte de o surpriză. Trecem pe lângă poarta care marca

locul pe unde avusese loc celebra evadare, şi ajungem la paravanul făcut din bucăţi din diferite alte

porţi de lemn. Anul trecut ne oprisem aici. Acum însă, domnul Ciupea deschide uşa mascată între

celelalte bucăţi de lemn şi ne conduce dincolo de ea...

Din nou sunt fraier şi mă las furat de peisaj şi nu stau să ascult complet tot ceea ce spune

domnul Ciupea... (de ce trebuie să fac de fiecare dată la fel? întotdeauna îmi pare rău).

Pătrundem pe sub un arc, undeva în subteran. E întuneric. Puţina lumină intră pe nişte

ferestre mici, şi prin orificii din tavan. Cupole în cruce din cărămidă susţin tavanul. Şi aici fuseseră

celule. Din când în când, câte o coloană masivă coboară şi se înfige în podeaua de pământ umed.

Cum trebuie să fi fost să fii deţinut în asemenea condiţii... Acum e vară şi nu ştiu dacă un om

sănătos ar putea rezista aici mai mult de câteva luni. Îmi aduce aminte de romanul „Lucrarea” al lui

Cornel Constantin Ciomâzgă (în care este prezentat un caz real al unei bătrâne care şi-a ţinut fiica

închisă într-un beci de pământ atât de mult timp, încât hainele ajunseseră să putrezească pe ea...).

Coloanele de lumină care se prăvălesc din tavan arată fascinant. Ca şi cum o altă structură

imaterială s-ar înălţa pe ele. Nu am timp să studiez suficient fenomenul, căci ceilalţi deja ieşiseră.

Ne întoarcem şi urcăm panta care duce sus pe ziduri. Este simetrică celei pe care o urcasem eu anul

trecut în colţul opus al zidurilor. Podeaua nu mai este pavată, ci este năpădită de ierburi. Aici ne

oprim ceva mai mult timp. Zidurile dau înspre lac. Prin găurile de tragere văd două barje trase pe

mal. Domnul Ciupea arată înspre donjonul cetăţii, spunându-ne că acolo se află şi biroul său. E cam

cel mai înalt loc din toată cetatea. Probabil că priveliştea este foarte vastă. Pe fundal se vede

biserica în construcţie. Revin cu privirea pe iarba de sub picioarele noastre. Din când în când apare

în sol câte o excrescenţă de beton. Unele îmi vin cam până la genunchi. Altele sunt aproape la

nivelul pământului. Tuburi cilindrice ghidează privirea către beznă. Nu se poate distinge nimic.

Sunt de fapt perforaţiile care generează coloanele de lumină din celulele de sub noi. Cât de ciudat.

Acelaşi spaţiu oferă pe o direcţie o cale spre lumină, iar pe direcţia opusă o privire în beznă...

Domnul Ciupea ne face semn să îl urmăm mai departe. Coborâm panta şi o luăm din nou

prin iarbă, către intrare. Pe aici, pe aceeaşi poartă masivă de lemn pe care el de dimineaţă ne

întâmpinase, pătrundem în inima cetăţii. O arcadă ne asigură o intrare triumfală. Pe jos piatra cubică

pavează curtea. În dreapta e spânzurătoarea. În faţă ni se deschid zidurile tencuite şi vopsite alb,

îngălbenite de trecerea timpului. Acoperişul acoperit de ţiglă le termină în parte superioară. Câteva

schele sunt presărate pe lângă ziduri. Se lucrează la restaurarea ei. În stânga este amenajată o terasă,

81

cu mese din lemn. Pe coloanele de la etajul unu atârnă stindarde împodobite cu blazoanele

diferitelor bresle. În dreapta se înalţă ceva asemănător unui turn. Intrăm pe uşă. Treptele care încep

de la baza ei ne duc în muzeul propriu-zis. Muzeul Ţării Făgăraşului, după cum stă înscris la

intrarea în cetate pe o plăcuţă mică, albastră. Planul cetăţii stă înaintea intrării în prima încăpere.

Deasupra ei stau trei blazoane. Sub unul din ele stă scris numele de BATHORY... (hmmm...

Sigismund Bathory).

Pătrundem în sală. Pereţii sunt albi, însă prin perdelele verzui, transparente, totul capătă un

aer de mister. Parcă ai intra în dormitorul unor bătrâni care nu mai suportă lumina zilei atât de bine.

Parcă aşa ar fi şi obiectele... obosite de atâta lumină şi timp.

De jur împrejur, pereţii sunt căptuşiţi cu vitrine. Fiecare cameră deapănă câte o istorie. O

istorie a satului, împodobită cu porturi populare, cu ştergare, vase, oale, războaie de ţesut, cutii de

zestre, măsuţe... O istorie a războiului de independenţă, cu medalii, arme, căşti, documente... O

istorie a ţinutului în sine, cu statui ale domnitorilor... O istorie a credinţei, cu icoane pe sticlă şi

vitralii... O istorie a oamenilor care trăiseră aici...

Foarte interesantă simbolistica icoanelor. La fel ca şi în muzeul mănăstirii şi aici se găsesc

nişte interpretări mai degrabă metaforice ale icoanelor. Doar că sunt duse mult mai departe. Dacă la

mănăstire aveam îndoieli asupra interpretărilor, aici îmi dau seama cât de mult m-am înşelat.

Asocierile sunt subtile şi rafinate. Mă fascinează o reprezentare a sfinţilor în cadre sub formă de

inimă... Sfântul însuşi o inimă, inima însăşi toată sfântă. Una din metaforele intenţionate, dar de

acelaşi farmec cu toate celelalte pe care le întâlnisem zilele astea. Doar că pe celelalte le văzusem

doar eu, în mintea mea... Pe aceasta o vede toată lumea...

Ajungem în donjon. Aparent suntem la câteva nivele sub biroul domnului Ciupea. Arme

medievale, ghiulele... Ieşim într-o sală vastă. Aceeaşi sală în care anul trecut văzusem lăcusta

uriaşă. Înţesată cu sculpturi albe, unele maiestuoase, masive, altele din contră, simple şi modeste.

Privirea mi se opreşte asupra unei sculpturi de mici dimensiuni intitulată simplu, Sămânţa. O boabă

de porumb. Cenuşie ca parcă scoasă din pământ şi şlefuită cu atenţie. Pe un postament mic, parcă

domină şi spune mai multe prin simplitatea şi micimea ei decât toate celelalte sculpturi care prezintă

chipuri sau oameni care în comparaţie cu ea se chinuie să exprime o anumită stare sau sentiment.

Întâlnim din nou un portret al lui Constantin Brâncoveanu. Blazoanele atârnă şi aici pe flamuri albe

atârnate de pereţi.

Domnul Ciupea ne arată calea mai departe. Ieşim pe un culoar deschis, presărat cu bucăţi de

monumente (şi, cred eu, bucăţi de pietre funerare). Ne strângem în jurul dânsului. Tot timpul cât

vizitasem muzeul, ne vorbise despre fiecare lucru în parte... Cu aceeaşi vervă şi aceeaşi energie.

Urcăm la etaj pe nişte scări de la capătul culoarului. Nu am mai fost aici. Etajul e în renovare, dar

oferă o privelişte spectaculoasă asupra curţii interioare. Geamurile se înşiră cu precizie matematică

82

pe zidul de vis-a-vis. O uşă enigmatică stă pe zidul din stânga noastră la vreo 9 metri deasupra

pământului. O uşă care dă în gol... (Să fi fost oare odată un balcon?). Schelele sunt instalate şi aici,

conferind o aură şi mai mare de mister, platformele muncitorilor extinzându-se pe alocuri în afara

balustradei, ca şi când ar şi făcut parte din structura iniţială. Coborâm treptele urcate mai devreme.

Ajungem din nou în curtea cu piatră cubică. Pe partea opusă văd o poartă de lemn veche cu

balamale masive de fier şi o bicicletă. Domnul Ciupea intră pe o uşă din spatele spânzurătorii în

turnul din dreapta. E acelaşi pe care ne arătase linia de ceramică. Alex mă roagă să îi fac o poză cu

spânzurătoarea. Andrei merge mai departe şi mă roagă să îi fac o poză în perspectivă, în aşa fel

încât să pară că e spânzurat... Bufnesc în râs, dar îi fac poza. Intrăm şi noi. Urcăm o scară elicoidală,

care ne duce la alte celule. Facem dreapta şi intrăm în turnul propriu-zis. Camera circulară e foarte

înaltă. În centrul ei stă o structură circulară făcută din cărămizi, asemenea unei fântâni zidite. O

cupolă mare de lemn cu nervuri dese, parcă făcută de un dogar, împodobeşte tavanul. Ferestre, arce,

boltiri, găuri de tragere... Toate astea sunt răspândite pe zidurile dezbrăcate, producând un

interminabil joc de lumină-umbră. Ajungem la un nou set de celule. Seamănă cu cele pe care le

văzusem afară, doar că, în afara unor ferestruici foarte, foarte mici, nu au nicio legătură cu

exteriorul. Becurile asigură iluminatul. Îmi aduce aminte de vechile beciuri folosite pentru

depozitarea vinurilor. Pe jos acelaşi pământ umed. Fetele îşi fac poze... Eu sunt nedumerit... Anul

trecut aici nu era beznă? Sau nu? Dar eu aşa ştiu, că aici nu erau becuri şi lumina intra doar pe

geamurile mici, iar noi trebuia să ne tăiem drum cu ajutorul mobilelor sau al lanternelor... hmmm...

Ei, cine ştie ce feste îmi joacă memoria...

Urcăm pe altă parte, pe un alt set de trepte. De aici o nouă încăpere ne scoate de unde am

pornit. În stânga văd din nou uşa suprarealistă de anul trecut. Este deschisă. Prin cadrul ei se mai

vede o uşă, şi încă una, şi încă una... şi tot aşa, până când, în final privirea se opreşte pe suprafaţa

uneia închisă.

Intrăm din nou în camera circulară. Domnul Ciupea rămâne jos şi ne lasă pe noi să

explorăm. Urcăm scările. Unii ies la primul etaj, pe brâul de cărămidă, alţii ies la etajul cel mai de

sus. Eu găsesc un intrând care mă scoate undeva între etaje, sub un arc roşiatic. Suntem împărţiţi pe

trei registre, fiecare văzând sala circulară din alt unghi. Mădălin mă roagă să îi fac o poză. Cât de

mult îmi place aici în cetate... Rămân o bună bucată de vreme în nişă, apoi mă hotărăsc să urc şi eu

sus de tot. O iau din nou pe scara elicoidală şi urc restul treptelor. Pe lângă mine şi în urma mea toţi

se scurg înapoi jos. Aici, sus, zidurile sunt tencuite, iar lumina albă care intră la rându-i pe ferestrele

clare, face ca totul să devină asemenea ei. O balustradă improvizată din scânduri şi fier-beton, te

ţine să nu scapi în gol... Privesc jos, şi văd un cameraman care filmează tot. Mai arunc o privire,

apoi intru din nou în melcul de piatră care începe acolo unde se sfârşeşte podeaua. Ajuns la scări, de

unde trebuia să îi ajung pe ceilalţi din urmă, nu mai ştiu exact pe unde să o iau. Aud glasul lui

83

Cosmin. E încă în sala mare. E cu o doamnă care bănuiesc că trebuie să fie reporter. Hmmm... Un

cameraman şi un reporter... În fine, noroc cu ei! Cosmin vine înspre mine, trecând pe sub bolta

intrării, şi se duce înspre scările din stânga mea. Îl urmez.

Alex sună după mine: „Unde eşti?” Ăăăăăăă... „Sunt cu Cosmin... cobor şi eu... ajung

imediat.” Cobor rapid treptele înapoi până la parter. Aşa! Pe aici era... (uitasem). Domnul Ciupea

deja intra cu ceilalţi printr-un arc mare, în colţul opus al cetăţii. Alex mă aşteaptă. Amândoi îi

ajungem din urmă. Coborâm câteva trepte şi iată-ne din nou în beciul transformat în restaurant.

Cupole de cărămidă, mese, scaune...

Cât de ciudat să iei masa într-un loc ca ăsta... Mă întreb câţi dintre meseni ştiu că acolo

fuseseră celule de detenţie... Şi practic ei îşi savurează masa pe acelaşi loc unde acum jumătate de

secol oamenii erau condamnaţi să trăiască...

Şi gata... turul cetăţii se terminase. Ies şi mă aşez pe o margine de piatră. Radu şi Andrei fac

la fel, pe partea opusă. Domnul Ciupea vine şi dânsul şi se aşează pe latura din continuarea celei pe

care stau eu, şi îşi aprinde o ţigară... Pare măcinat. Brusc, toată energia parcă i-a secat... Priveşte

gânditor către bolta de piatră. Parcă o părere de rău, un regret i-a copleşit toată fiinţa. Fumul iese

liniştit din ţigarea aprinsă. Nu ştiu ce subiect să deschid... Îl întreb dacă a mai găsit dosare de anul

trecut. Spune parcă săturat, şi amărât că da, a mai găsit... şi încă destule. Alex priveşte şi el înspre

mine de pe marginea de piatră... Mă simt prost. Ar fi trebuit să ascult mai mult şi să mă plimb mai

puţin... Aşa am rămas cu un bagaj vizual mare, şi cu unul informaţional destul de redus... Şi cine

ştie când voi mai avea ocazia să îl întâlnesc pe domnul Ciupea...

Alex dă semnalul de plecare. Domnul Ciupea se ridică şi el şi ne urmează. Ieşim pe sub

bolta albă. Microbuzele se află parcate acum chiar în catul exterior al cetăţii, pe pietrişul de la

intrare. Ne aşteaptă cu portbagajele deschise. Domnului Ciupea brusc îi revine voioşia. Se apropie

cu un zâmbet larg şi vesel, şi energic se duce şi îşi recuperează două plase din spatele unuia din

microbuze. Ne luăm la revedere. Eu şi Radu urcăm înapoi la vip-uri. Uşa se închide cu un zdrang.

Motorul porneşte. Domnul Ciupea rămâne în depărtare. La fel şi poarta masivă de lemn.

Apoi intrarea, zidurile, cetatea, strada...

Mergem la Şona. Pentru asta ne îndreptăm înspre periferie.

Facem stânga pe un drum neasfaltat. Microbuzul roşu trece pe lângă noi... Oprim. Şoferul se

întreabă „Ce-a făcut ăsta?” Aşteptăm puţin, apoi îi sună telefonul mobil. „Nu mă... Şona, nu

Şercaia... da, Şona...” Celălalt şofer face cale întoarsă rapid. Ni se pune în coadă. Pătrundem pe

drumul neasfaltat. Aici se află o mare comunitate de rromi. Un cal priveşte în jur de sub acoperişul

unei iesle încropite. Copii aleargă prin jurul şi prin faţa noastră. Pentru străduţele de aici, maşina

noastră parcă ar fi prea mare. Ne strecurăm însă cu bine şi reuşim să ne croim drum până în afara

oraşului. Drumul prăfos trece prin pâlcuri de copaci şi printre lanuri de ierburi. O groapă cu noroi,

84

dâmburi, coline... Şoferul conduce însă liniştit şi sigur. În scurt timp vedem casele... Pătrundem în

sat pe drumul cu pietriş. În depărtare se distinge domnul Câlţia care ieşise ca să ne întâmpine. Ne

conduce până la strada care coboară de la casa lui. Gata. Am ajuns...

Coborâm din microbuze. Se prezintă cu aceeaşi voce caldă care îl caracterizează. Îl

introduce şi pe un bun prieten de-al său care venise tocmai din America. Ne roagă să îl urmăm.

Oprisem chiar lângă o mică biserică. Ne conduce către intrare pe lângă zidurile ei. Descuie grilajul

metalic şi ne lasă înăuntru. O frânghie înnodată ca un ştreang atârnă la intrare. Toţi ne întrebăm ce

e. Domnul Câlţia ne explică amuzat că este sfoara de la clopot. Singurul motiv pentru care e

înnodată aşa, e ca să nu ajungă copii mici la ea şi să tragă. Câtă simplitate în rezolvarea problemei...

Pătrundem în biserică. Icoane pe sticlă împodobesc pereţii până la altar. Fiecare e

încununată cu câte un ştergar roşu, ca două aripi brodate. Stranele aşezate pe margine cu faţa înspre

altar sunt minuţios sculptate. Ne aşezăm de jur împrejurul intrării în naos. Domnul Câlţia ne

povesteşte despre biserică şi despre icoanele pe sticlă. Undeva în apropierea altarului este un tablou

al mitropolitului. De asemenea, unul dintre sfinţii reprezentaţi în icoane are un trup amorf la

picioare. Aflăm că este Sfântul Haralambie, care este întotdeauna reprezentat cu un simbol al

ciumei la picioare, el fiind protectorul împotriva acelei boli. Înspre altar e o icoană cu Adormirea

Maicii Domnului. Un înger tăia mâinile unui personaj foarte mic... Radu rămâne intrigat de scena

asta şi şi-o întipăreşte în minte. Părăsim incinta bisericii şi lumina galben-verzuie care pătrundea pe

ferestrele înguste. Trecem pe lângă stativul cu lumânări, în care doar câteva mai rezistă încă în

picioare. Trecem pe lângă frânghia clopotului, înapoi în lumina cerului înnourat. Domnul Câlţia

ajunge din nou în fruntea grupului şi ne scoate pe drumul pe care venisem cu maşina. Radu îl

întreabă ce semnificaţie aveau cele două personaje din icoană, îngerul şi omul cu mâinile tăiate.

Îngerul taie braţele omului necredincios care dorea să o atingă pe Sfânta Fecioară.

Începe să ne povestească despre sat. Trecem pe lângă o bătrânică îmbrăcată în negru, aşezată

pe o băncuţă lângă zidul unei case. Ne roagă să o ţinem minte.

Pietrişul drumului ne alunecă pe sub tălpi, purtându-ne în inima satului. Andrei râde. Stătuse

tot drumul cu mâna în acelaşi loc pe burtă şi îşi transpirase o dungă pe cămaşă. Ne oprim lângă o

poartă metalică, din bare subţiri, verzi şi coşcovite de vreme. Domnul Câlţia strigă la unul dintre

vecini şi îl roagă să închidă poarta în urma noastră. Cosmin desface sârma care leagă poarta şi

trecem prin cadrul ei. Un culoar strâmt, între gardurile mai multor case ne conduce undeva în susul

dealului. Ziduri de cărămidă, de piatră, ziduri vii, din plante căţărătoare... Din când în când se fac

simţite câteva trepte late pe care le urcăm cu uşurinţă. Copacii răsar de după ele, presărându-şi

florile şi frunzele uscate pe poteca de beton. Erika şi Larisa sunt în fruntea grupului. Urmăm, eu,

Radu şi domnul Câlţia, Mădălin, şi restul, care sunt la o distanţă considerabilă în urma noastră.

Toate casele se sfârşesc. Rămâne doar verdeaţa...

85

La capătul drumului ziduri înalte şi pietre funerare, care răsar albe din predominanta verde a

naturii. O bisericuţă. Lângă ea stă o troiţă. E plecată puţin într-o parte, şi mâncată de timp. Lemnul

dat cu ulei ars îşi arată fibrele. Silueta Mântuitorului e decupată dintr-o tablă, pe care îi fusese pictat

ulterior trupul. Stă aici de atâta timp, încât culorile au dispărut aproape complet... Singura care mai

aduce aminte că acolo a fost într-adevăr odată culoare, este pielea obrajilor, care încă mai păstrează

o vagă tentă de ocru... În rest, părul, barba, braţele, giulgiul şi picioarele sunt mâncate de rugină. De

braţele crucii atârnă câteva coroniţe de grâu, şi ele şterse, una gri, şi una pal auriu, în asentiment cu

scena Răstignirii. O plăcuţă din aceeaşi tablă stă bătută în cuie deasupra chipului lui Isus. Pe ea,

abia se pot distinge I.N.R.I. Ce altă asociere mai puternică mai putea exista decât între Isus răstignit,

şi metalul ruginit, amândoi în suferinţă şi pe moarte... Fiecare are să dispară odată cu celălalt...

Acesta era intrarea în cimitir. Trecem pe lângă biserică şi intrăm pe drumul dintre morminte.

Pietrele funerare spun diverse istorii. Unii oameni muriseră de bătrâneţe, alţi în războaie... „În

amintirea fiului meu, mort în Cehoslovacia, 25 martie 1944” „în răsboiul mondial 1916-1918”...

Domnul Câlţia ne arată câteva pietre funerare din anii ’20. Au medalioane cu fotografii! (în anii

’20?). Explicaţia e simplă: foarte mulţi dintre localnici călătoriseră în America, şi acolo şi le şi

făcuseră. În contrast cu aceste cruci mari de piatră, sunt câteva de lemn, înguste şi firave, cu diferite

forme. Domnul Câlţia ne duce câţiva paşi mai sus pe dealul cimitirului, unde ne şi oprim. Ne arată

crucile de lemn şi ne explică. Au două forme diferite. Fiecare arată dacă cel înmormântat fusese o

femeie sau un bărbat. Crucea femeilor are capătul braţului lung terminat ca la troiţe, pe când cea a

bărbaţilor se termină drept. Intenţionat sau nu, ele chiar aduc aminte de siluetele unui bărbat şi a

unei femei. Pe ele stau crestate nume, date sau simboluri. De unele dintre ele stau agăţate flori.

Altele sunt plecate către pământ, parcă în drumul unei cruci mari, întinzându-şi braţele către

pământ...

Ce diferenţă mare între pietrele masive funerare din jur şi crucile modeste de lemn... Nici nu

aveau nevoie de fotografii sau de ornamente. Spuneau singure mai mult decât oricare altele.

De unde suntem noi, la câţiva paşi, cimitirul se termină. Dealul însă, nu. Urcăm mai departe.

Iarba e invadată de culori. Soarele se prefigurează printre perdelele de nori şi saturează nuanţele

florilor. O potecă ne ghidează pentru moment paşii. Domnul Câlţia are însă alte planuri şi o ia mai

din scurt înspre coama dealului, direct prin iarbă. În spatele meu sunt Cristina şi Răzvan. Câţiva şi-

au luat pantaloni scurţi şi acum, în ierburile înalte, regretă. În afară de brusture (pe care mi-l face

cunoscut Radu), nu recunosc nicio floare. Domnul Câlţia dă câteva indicaţii mai în faţă privitor la

plantele de ceai, şi cu ocazia asta culege câteva cu flori mărunte, galbene. Mă simt ca un analfabet.

Nu am nicio cunoştinţă despre flori... Ooff...

Trecem printre meri, printr-o fostă livadă... Câmpul freamătă în jur din când în când, sub o

slabă adiere de vânt. Urcăm panta şi cerul ni se deschide în faţă. Suntem în vârful dealului! În

86

depărtare, muult sub noi, stau în soare gruieţele. Acolo am crezut că vom merge, dar Domnul Câlţia

ne spusese încă din start că din cauza ploilor nu putem merge. Acum că soarele ieşise, iar pământul

se zvântase, îi pare rău. Le arată însă celorlalţi locul. Cele cinci dâmburi de pământ stau cu partea

verde înspre noi, şi admiră depărtările.

Se uită apoi la mine: „Am citit jurnalul pe care l-ai scris anul trecut... şi m-am bucurat de

ceea ce ai scris despre locul ăsta...”

Mulţumesc, zâmbind. Într-adevăr a fost foarte frumos. Anul ăsta însă este frumos. Ăsta cred

că e cel mai înalt loc din sat. De aici, cu privirea poţi cuprinde mai mult din tărâmul scăldat de apele

Oltului. Apele sale şerpuie pe lângă sat, peste câmpuri, printre coline... până în orizont. Munţii

tronează din depărtare peste tot ce se află la picioarele lor... Doamna Herescu se aşează în iarbă.

Ceilalţi furnică în jur. Mă aşez şi eu. Firele de iarbă sunt înalte. Îmi ajung aproape până la piept. Un

pom solitar se proiectează pe cer în stânga. Nişte nori subţiri deasupra. E plăcut aici, în vârf de deal.

Printre vorbe se aude liniştea...

Cosmin ne strânge pentru o poză. Sunt încă în iarbă, aşa că o să apar în registrul de jos al

fotografiei. Fac din nou fotografii din poziţia mea. Surprinzător, îl aflu pe Cosmin lângă mine. Unul

dintre şoferi se ocupă de fotografii. Domnul Câlţia pare mulţumit. Stă în mijlocul grupului cu florile

de ceai în mână şi zâmbeşte...

Iarba ne mai găzduieşte puţin, apoi o luăm din loc. Coborâm dealul prin cu totul alt loc, cu

ierburi mult mai înalte decât latura pe care urcasem. Florile se pleacă sub tălpile noastre. Se

sculptează un drum în câmp. Adun şi eu câteva flori. Sub noi, acoperişurile satului se înalţă

maiestuos, în nuanţe de brun şi roşcat. Soarele se curăţă complet de nori. Andrei mă gâdilă pe

ureche cu o plantă uscată foarte, foarte lungă. Iniţial nu mă prind ce e, apoi îl văd amuzându-se pe

seama mea şi încep şi eu să râd. Câţiva îşi culeg mere din pomi.

Domnul Câlţia a uitat cheia de la livada sa, aşa că ne duce printr-un desiş, prin livada unui

vecin. Merii filtrează lumina prin coroane şi ne mângâie cu o lumină vie, verde. Ne apucăm fiecare

să culegem mere. Eu găsesc unul foarte mic cu codiţă. Îl iau cu mine. Domnul Câlţia ne sfătuieşte

să le luăm pe cele proaspăt căzute care sunt întregi, pentru că altfel vor putrezi acolo. Găsesc unul

mai arătos şi îl culeg din iarbă. Îl şterg cu tricoul, şi mă apuc să muşc din el. E acru... dar bun... E ca

o corcoduşă foarte mare...

Ieşim din livadă peste nişte frunze sub care stă liniştit noroiul. Facem dreapta şi ne găsim

din nou lângă bisericuţă. Urcăm drumul către casa domnului Câlţia. Casa bătrânească apare în

capătul pantei. Prietenul dânsului vine şi intră pe rând în vorbă cu noi. Eu muşc în continuare cu

nesaţ din mărul verde. Intrăm pe poartă şi suntem poftiţi sub acoperişul aplecătoarei. Masa lungă stă

la dreapta noastră încărcată cu bunătăţi acoperite cu şerveţele. Suntem întâmpinaţi cu bucurie.

Avem parte de fructe, dintre care mă las furat de vişine.

87

Domnul Câlţia ne împarte câteva foi fotocopiate. Sunt nişte foi supradimensionate ale unor

carnete de note ale unor copii din sat, care învăţaseră înainte de 1945. Anul trecut vorbisem despre

colectivizare. Acum vorbim despre educaţie. Elaborează subiectul şi se ajută de foile pe care ni le

împărţise. Exemplele sunt date din trei carnete diferite. Pe foile normale de carnet, grafice unesc

puncte corespunzătoare mediilor la diferite materii, şi astfel obţineau un puls al capacităţii copilului.

De asemenea tot felul de specificaţii erau făcute la anumite rubrici inexistente astăzi în carnetele de

note. Astfel, primeau calificative separate de materiile propriu-zise pe aptitudini agricole, aptitudini

artistice, aptitudini sportive, etc... Ca un aviz asupra meseriei ce i-ar putea fi oferită la terminarea

studiilor... Toţi urmăresc în linişte relatarea, cu ochii fixaţi pe chipul domnului Câlţia. El povesteşte

calm, dar cu vervă. Barba-i albă şi lungă freamătă sub valurile cuvintelor pe care le enunţă.

Sprâncenele se îndoaie în diverse expresii antrenând cutele frunţii după ele, contribuind la farmecul

povestirilor. Ochii albaştri joacă lin pe chipurile celorlalţi, urmărind parcă reacţiile...

Văzându-ne înfometaţi, ne spune să dăm la o parte şerveţelele şi să servim. De pe toată

masa, îmi sar imediat în ochi roşiile şi brânza! Sunt două tipuri de brânză de data asta. Le încerc pe

amândouă. Îmi iau o farfurie de plastic şi mă bucur din nou de gusturile armonioase, ca nişte

şoapte... Farfuriile cu roşii se golesc şi se reumplu de câteva ori. La fel şi cele cu brânză.

După ce ne punem burţile la cale primim desert gogoşi umplute. Nu prea mai poate nimeni,

dar nu rezist şi iau una. Domnul Câlţia aduce între timp, de undeva din casă câteva fotografii vechi.

Cea cu orchestra satului pe care ne-o prezentase şi anul trecut, despre care vorbeşte şi acum, şi încă

una cu o doamnă tânără şi subţirică. Ne aduce aminte de bătrâna din drum. Ea e! Nu m-aş fi

aşteptat. E o diferenţă uriaşă de la doamna bine îmbrăcată, înaltă, zâmbitoare, cu o privire

îndrăzneaţă, la bătrânica gârbovită, aşezată mică, pe o bucăţică de bancă care privea parcă numai

înlăuntrul ei...

Ne povesteşte câteva anecdote. Una se petrecuse în sat. O doamnă deţinea o prăvălie cu etaj.

La parter vindea produse, iar sus îşi afla locul de odihnă. Într-o seară, un hoţ le calcă pragul. La casă

era soţul ei. Hoţul îl ameninţă cu pistoletul şi îi cere banii din casă. El se supune. Între timp soţia,

deranjată de zgomotele de jos, coboară ca să vadă ce se întâmplă. Când vede hoţul se apucă să-l

ameninţe să iasă din prăvălie. La rândul lui o ameninţă că o împuşcă. Văzând că nu are efect,

ameninţă că fie o împuşcă pe ea, fie pe soţul ei. Doamna hotărâtă se duce la el şi îl dă neclintită

afară din prăvălia ei, rămânând astfel şi în viaţă şi cu banii. Datorită acestei isprăvi, la prima vizită,

regele cere să o vadă şi să o felicite pentru ceea ce făcuse.

Îşi aduce aminte mai departe de o tabără de pictură la care participase. Era pe acelaşi etaj cu

un rus, un englez şi (parcă) un slovac. Aveau toţi balconul comun, aşa că dimineaţa, inevitabil se

întâlneau. El era primul care ieşea la măsuţa de acolo, ca să-şi bea cafeaua. Rusul era al doilea care

ieşea din camera lui şi se ducea pe munte să alerge. Apoi apărea englezul, ferchezuit, cu prosopul

88

după gât, care mergea să facă aproximativ acelaşi lucru, doar că învelit într-un cuvânt mai sofisticat:

jogging. Ultimul venea slovacul, care i se alătura la masă. Şi începea să vorbească despre ceilalţi

doi. Din vorbă în vorbă, analizându-le firile, slovacul conchide că occidentalul dacă are de făcut 10

lucrări, ţi le face pe toate fără să crâcnească. Balcanicul îţi face nouă, iar când să o facă şi pe a

zecea, se opreşte, şi se lasă furat de natură... priveşte cum se juxtapune armonios craca din prim-

plan peste câmpul din zare...

Ce tare! Chiar are dreptate...

Ne mai povesteşte câteva întâmplări pe care le avusese o rudă de-a lui când de la ţară, se

mutase în Bucureşti pe Calea Victoriei, pe vremea pe când erau acolo case, şi cum, seara, după ce

venea cu calul de la treburile zilei, se îmbrăca bine şi îşi scotea soţia la restaurant...

Cât timp noi ascultasem toate poveştile soarele trecuse de prânz... Alex ne face semn că

trebuie să ne urnim... Domnul Câlţia ne conduce până la microbuze. Ne roagă pe mine şi pe Radu să

îl vizităm la atelierul său, odată, în Bucureşti, când om avea timp. „Ne puteţi da adresa?” „Lasă, că

ţi-o dă Cosmin...”

Dăm noroc cu el şi urcăm înapoi în portbagaj pe scaunele vip. Ne face cu mâna în timp ce

noi pornim motorul. La revedere, domnule Câlţia... Mi-a făcut din nou plăcere să vă văd...

În maşină e cald. Foarte caaald! Soarele se pleacă încet înspre munţi. Păstrăm aceeaşi

ordine. Noi în faţă, microbuzul roşu în spate. Oltul trece pe lângă noi...

În foarte scurt timp suntem din nou în Făgăraş.

Parcăm lângă Fundaţia „Negru Vodă”. Avem o oră liberă. Sau mai puţin liberă. Depinde

cine eşti. Eu trebuie să alerg să iau ingredientele pentru tort. A, şi trebuie să îi luăm şi cadou lui

Paul! Împreună cu Monica şi Cristina care aveau banii, pornesc pe o străduţă înspre magazinul de

suveniruri. Intrăm şi găsim ceea ce găseşti într-un magazin de suveniruri... adică nimic. Întrebăm de

o librărie. Vânzătoarea ne ghidează mai în jos pe străduţă... Trecem pe trotuarul celălalt. Pe dreapta

vedem o vitrină cu jucării... În colţul ei mă loveşte de cum mă uit o raţă sălbatică din pluş lucrată

impecabil şi cu o privire ideală, uşor nedumerită... Arată aşa de tare, încât râzând, o propun ca şi

cadou. Intrăm şi o rugăm pe doamna în vârstă de la tejghea să ne dea şi nouă raţa. Escavează printr-

un maldăr de jucării ca să-şi facă loc până în colţul vitrinei. Iese într-un final victorioasă cu raţa în

mână. Ne-o oferă, apoi pune la loc tot ce dărâmase. Cerem şi o pungă de cadou, pe care i-o luăm în

ton cu jucăria de pluş. Achităm şi ieşim.

Drumul ne scoate în piaţa din faţa cetăţii. Trebuie să mergem la Penny Market. Ştiu doar că

este undeva drept înainte. Nu ştiu cât facem până acolo... Traversăm pe trotuarul bisericii în

construcţie. Măcar aici e umbră. Soarele arde foarte tare la ora asta. Ajungem la capătul pastilei de

pământ şi ne trezim captivi între două sensuri. Facem o traversare mai mult sau mai puţin ilegală şi

ajungem pe trotuarul de pe stânga. Ne uităm pe stâlpi şi vedem un indicator Penny Market.

89

Văzusem bine. Şi mergem, şi mergem... şi mergem! Cristina se opreşte la o farmacie să îşi cumpere

nişte pastile (pentru cap, parcă). Rămân cu Monica sub streaşina unei scări de bloc. Nici până la

momentul ăsta nu pot spune că am vorbit ceva concret cu ea. Ea deschide subiectul. Vorbim despre

şcoală, despre tabere şi excursii... Din ce îmi povesteşte, mă lămuresc de ce vorbeşte atât de

calculat... Din câte am înţeles, a avut o profesoară de română care a învăţat-o să scrie astfel... Cât de

mult contează persoanele din jurul nostru... şi cât de mult îi poţi influenţa pe ceilalţi. O simplă

profesoară să modifice un caracter... şi cât rău poate face unui om inteligent, care ajunge să se

exprime astfel...

Cristina nu mai iese din farmacie. Mă duc să văd care ar putea fi motivul... Motivul e o

coadă luuungăăă... Mă întorc la umbră. Îi spun şi Monicăi şi aşteptăm mai departe. Într-un final

apare şi Cristina din farmacie. Pornim mai departe.

Din vorbă în vorbă, ajungem la Penny Market. Intrăm, luăm un coş şi ne punem pe căutat...

Mere, suc de mere, cocos, pişcoturi, pizza, frişcă, sucuri, gelatină, iaurturi de vanilie, ketchup,

gem...

Cu lista toată bifată ne îndreptăm spre casa de marcat. Achităm totul, primim un bon lung, şi

apoi ne chinuim să repartizăm produsele în pungi. Sucurile le bag la mine în ghiozdan. Încărcaţi cu

poveri ieşim rapid din supermarket. La patru trebuia să fim înapoi în parcare... Noi deja întârziasem.

O luăm pe o străduţă paralelă cu bulevardul. Soarele începe să-şi spună cuvântul. Cristina se opreşte

la un magazinaş să-şi cumpere nişte apă şi o pungă în care să ascundem cadoul lui Paul.

Alex sună după noi. „Unde sunteţi?” Mă uit în josul străduţei şi văd zidurile cetăţii...

„Venim imediat... suntem de partea cealaltă a cetăţii.”

Ne grăbim pe cât putem să ne grăbim cu un bidon de apă de 5 litri, sucuri şi mâncare după

noi. Trecem strada. Monica se încăpăţânează să care bidonul. Nu-mi convine situaţia şi până la

urmă o conving să mi-l dea. Lacul luceşte în dreapta noastră, iar cerul se reflectă profund în apa lui.

Zidurile cetăţii se privesc şi ele melancolic în reflexie, numărând secundele care trec peste ele.

Trecem pe lângă un bătrân pe o bancă. Ajungem la capătul străzii şi traversăm din nou.

Parcurgem şi trotuarul ăsta. Ajungem în parcare. O tăiem printre maşini înspre microbuze... Nu se

vede nimeni în jurul lor. Mă uit în stânga şi îi văd pe ceilalţi înşiraţi pe bănci. Aşa că ieşim din

parcare, ocolim gardul viu şi intrăm pe alee...

Alte pungi cu mâncare zac pe jos. Le punem şi noi tot pe asfalt. Mă duc spre Alex. Deşi

întârziasem, aparent ajunsesem în timp util. Îl aşteptăm pe domnul Olteanu care nu sosise încă.

Doamna Maria revenise în acţiune şi se dusese să caute flori, unele fete sunt încă la cumpărături...

Mă aşez pe iarbă. Cosmin vine şi el pe aici. Din când în când cineva întreabă ce am cumpărat...

Umbră... linişte...

90

În curând apare şi Radu, care aparent are permanent pregătită o întrebare pentru Alex. Îl

roagă să ne explice semnificaţia bilei cu numărul opt pe care o poartă la geantă... Ne lăsase să ne

gândim singuri, dar din moment ce nu ştiam ce însemnase anul 1988, se hotărăşte să ne explice. Mă

apuc şi gravez cu unghia pe lemnul băncii cuvântul magie, în timp ce ascult ceea ce povesteşte

Alex. Mă aşez pe spătarul băncii. Ceilalţi vorbesc şi ei două bănci mai încolo. Gândul îmi zboară în

altă parte...

Soseşte domnul Olteanu. Asta înseamnă că putem merge. Deşi în urmă cu 15 minute era un

soare dogoritor, brusc cerul s-a închis. Mergem la microbuze şi ne ocupăm locurile. O lumină de

ploaie gălbuie străbate atmosfera. Vrăbiile fac baie în praf. Stropi mari încep să cadă. Şoferul vine

grăbit şi închide uşa portbagajului. Sare la volan. Motorul porneşte. La fel şi ploaia cu găleata.

Lăsăm în urmă parcarea udă şi pornim din nou către periferia Făgăraşului. În altă direcţie de data

asta. Drumul ud răcoreşte pneurile. Aerul se limpezeşte. Geamurile abundă de picături. Drumul însă

le scutură şi le usucă. Depăşisem ploaia.

Oprim într-un final, după ce trecem pe sub nişte poduri, într-o parcare vastă, lângă o şină de

tren. Coborâm. Tot orizontul e ocupat de clădirile combinatului. Cineva spusese ceva de Cernobâl

mai devreme. Nu era departe de adevăr. Hornuri, cazane, clădiri în paragină, geamuri sparte,

conducte, hale abandonate, turnuri de apă... Totul în gri-cenuşiu.

Cu noi venise din Făgăraş, domnul Ciocan pentru a ne explica tot ce se putea despre

combinat. Istoric, producţie, modul de funcţionare şi decăderea sa. Suntem însă sabotaţi de o ploaie

rapidă survenită pe soare. Nu mă mai urc în maşină. Arunc hanoracul pe mine şi îmi pun gluga. Pe

deasupra combinatului, coloane înalte de nori se îndreaptă înspre noi. Ploaia se opreşte. Stropii mari

se rătăciseră pe undeva prin cer, căci deasupra noastră nu era încă niciun nor.

Ceilalţi coboară din maşini şi facem un semicerc lângă şina de tren, în jurul domnului

Ciocan. Are bretele bleumarin cu romburi discret colorate. În spatele nostru se aud nişte strigăte şi

nişte înjurături, în timp ce un rrom se aruncă la volanul unei maşini cu uşile şi portbagajul deschise

şi începe să facă derapaje prin fosta parcare chiuind... O femeie îl înjură mai departe... el continuă...

scâââârrţţţţ... IEEAAAA!!!... scââârrrrţţţ... WHOOOO!!!... scââârrţţţ... şi tot aşa vreun minut...

Apele se liniştesc şi noi reluăm discuţia. Din jur încep să apară spectatori. O bătrână curioasă, cu

batic pe cap. Apoi un nene rrom cu pălărie de vânător şi cizme de cauciuc care parcă ar fi venit de la

oi se aşeză impasibil, cu mâinile în piept, în lateral...

În timpul ăsta, norii încep să-şi intre serios în rol. Astupă cerul complet şi pun de o ploaie

serioasă. De data asta nu mai e de glumă. Ne urcăm în maşini, cu speranţa că se va opri... Şi

rămânem cu speranţa, căci nu dă deloc semne că s-ar potoli. Cuiva însă îi vine ideea de a improviza

un adăpost din uşile celor două microbuze. Aşa că microbuzul roşu trage cu spatele în continuarea

microbuzului nostru. Uşa noastră deschizându-se în sus, asigură un acoperiş incontestabil. Domnul

91

Ciocan se aşează sub adăpostul improvizat, iar noi restul ascultăm de prin maşini. Majoritatea se

înghesuie pe banchetele din spate. Eu mă dau jos şi mă aşez la rându-mi sub acoperiş. La fel şi

Mădălin şi Andrei. Doamna Maria se alătură şi ea nouă, refugiaţilor. Locurile vip se ocupă şi ele.

Acum îl putem asculta în liniştea ploii pe domnul Ciocan. Are un mod foarte interesant de a

prezenta evenimentele. Stă cu mâinile la spate, drept, falnic, şi parcă nu ar povesti, ci parcă ar

observa evenimentele desfăşurându-se sub ochii lui, pe care îi are aproape în permanenţă aţintiţi

asupra zidurilor combinatului. Parcă producţia de trinitrotoluen ar fi în plină desfăşurare... Sfârşitul

combinatului ni-l povesteşte de parcă s-ar fărâma sub privirile noastre...

Aplaudăm şi mulţumim. Doamna Maria îi mulţumeşte în mod special. Ne urcăm înapoi în

maşini, şi cu ploaia în parbrize pornim la drum, înapoi spre Sâmbăta. Geamurile aburite ne dau frâu

liber imaginaţiei şi facem câteva desene. Domnul Ciocan coboară undeva pe o stradă în Făgăraş. Ne

luăm la revedere de la dânsul. Pornim mai departe. Maşinile fâşâie trecând pe lângă noi prin ploaie.

Prin geamul aburit se văd faruri şi stopuri. Lui Dan îi vine ideea de a sări bancheta din spate şi a se

aşeza la noi în poală. Se chinuie puţin, dar în scurt timp ne aterizează pe picioare... Noi nu avem

cum să ripostăm, întrucât spaţiul e strâmt... Aşa că ne amuzăm la rândul nostru. E cam greu, dar

putem să-l ţinem. Cristina se apucă să facă poze. Dan, special, face feţe-feţe. Îşi scoate mobilul şi

pune muzică... Nu mi-a plăcut niciodată conceptul de a asculta muzica la mobil... dar în fine... Cer

şi eu voie să pun nişte melodii. Am doar trei, şi toate de pe soundtrack-ul filmului Amelie, dar

măcar sunt mai liniştitoare. Atunci ne trezim că suntem fraieri, şi ne apucăm să cântăm cu propriile

noastre voci... Verificăm să vedem ce ştim cu toţii şi începem să cântăm de la Astăzi ţi-am luat

basma... la hore, Louis Armstrong, Amazing Grace, cântece de mult uitate, de prin clasa a IX-a de

prin excursii, când cântam Vama Veche... pe scurt, cam tot ce ne venea în cap şi era de larg

consum. Nu mai contează nici măcar anotimpul, întrucât ne apucăm la un moment dat să cântăm

chiar şi colinde... În timpul ăsta drumul îşi scurtează lungimea şi noi suntem tot mai aproape de

casă. Intrăm în Sâmbăta, apoi ieşim, parcurgem drumul prin câmp, şi apoi tot, până în dreptul

cabanei pe care o şi depăşim. Lucrul ăsta contribuie la veselia generală. Nu trebuie să ne oprim!

Ieeeii!!! Domnul Olteanu sună de undeva din spate, întrebând ce se întâmplă... de ce am luat-o pe

acolo... Doamna Maria încearcă să-i explice ceva, dar renunţă rapid, şi ridică neputincioasă mobilul

îndreptat spre noi, care tocmai răcneam Ardealul. Nici până acum nu am înţeles de ce am mers până

la păstrăvărie, dar a fost o idee foarte bună... dacă ne-am fi oprit din prima la cabană, nu ne-am mai

fi bucurat atât. Mă simt ca atunci când eram mic şi mergeam la un spectacol, iar autobuzul intra în

pasaj... Toţi mai trecusem de 10.000 de ori pe acolo, dar asta nu ne împiedica să răcnim de voioşie

cât de tare puteam. La fel şi acum. Cântăm de bucurie. Bucurie pentru ce? Nu ştiu... Pur şi simplu...

bucurie!!!

92

La păstrăvărie ne oprim şi întoarcem. Acum chiar mergem la cabană. Ploaia toarnă în

continuare cu furie asupra noastră, dar nu-i nimic. Şoferii fac tot posibilul şi ne aduc până în faţa

intrării. Încă antrenaţi de accesul de fericire ne dăm jos rapid şi golim portbagajele, atât de propriile

noastre persoane cât şi de mâncare, sucuri, apă şi mere. Verificăm să nu fi uitat ceva, apoi

mulţumim şi o zbughim în cabană la adăpost. Iau sucurile şi ies prin ploaie ca să le pun la rece în

căldare. Afară toarnă. Mă orientez puţin prin cabană şi văd că nu se întâmplă nimic concret, aşa că

ies pe mica terasă din faţa casei. Alex şi Cosmin aşteaptă momentul oportun ca să mergem la masă.

Cosmin spune că dacă nu se linişteşte, nu crede că vom putea merge la masă. Tot el aduce vorba

cumva de călugărul Iustinian şi îmi povesteşte, cum într-un an i-a luat şi i-a dus la el în atelier, unde

le-a arătat sculpturile sale. Rămân surprins când aud că este artist...

„Da! Să ştii că e o persoană foarte interesantă...” Nu m-aş fi gândit niciodată... Şi mie mi se

păruse altfel decât ceilalţi călugări cu care luasem contact... dar nu m-aş fi aşteptat...

Ploaia dă semne că s-ar opri. Cosmin se uită apreciativ şi i se pare că ar fi o portiţă bună de

scăpare... dar un tunet dă tonul unui alt val de ploaie torenţială. Începem să ne amuzăm pe baza ei.

Într-un final se mai domoleşte. Alex intră în cabană şi verifică în ce stare se află ceilalţi.

Radu are pelerină şi donează o alta. Larisa are şi ea pelerină. Noi restul avem umbrele. Păşim în

pietrişul care bălteşte. Drumul pietros care până zilele trecute ne purtase fără griji greutatea, acum

începe să se desfunde. De la Miruna se scurge un torent. Păşim prin locurile mai puţin adânci.

Câmpul în sine devine o problemă întrucât musteşte de apă. Păşim pe iarbă încercând să nu ne

afundăm în noroi.

Ploaia se răreşte...

Când ajungem la mănăstire, aproape că se oprise. Pe uşă, în spatele nostru apar soţia lui

Alex, Lăcrămioara, şi fiica lui, Flavia. Lăcrămioara şi Alex au cămăşi identice şi cam aceeaşi

înălţime. Flavia se bucură să îl revadă. Alex le introduce, sau mai bine zis ne introduce pe noi

familiei sale, şi împreună pornim către sala de mese. Îmi sprijin umbrela de piciorul coloanei din

spatele meu. Văd că privirile se îndreaptă pe rând înspre spatele meu. Curios, întorc capul. Un grup

de călugări franciscani tocmai intraseră pe uşă, iar acum se aşezau la masă. Cu robe gri cu alb, sau

întunecate, bleumarin. Intră şi câteva măicuţe. Ne ridicăm cu toţii în picioare. Călugării încep o

serie de rugăciuni în engleză (posibil şi latină, căci prima rugăciune sunase diferit de celelalte). Ne

aşezăm în linişte la masă. Luăm cina, care şi astăzi, la fel ca şi în celelalte zile este consistentă.

Ne ridicăm şi ne întoarcem la cabană. Apele începuseră să se retragă. Afară e încă lumină.

Urcăm în cabană. În scurt timp mă strigă Alex din curte să vin rapid cu aparatul foto. Am însă o

problemă. Mi s-au descărcat acumulatorii. Mă duc şi încerc să storc ce mai e prin ei ca să pot face

fotografia. Lăcrămioara ţinea pe deget o broscuţă de grădină. Mare cam cât buricul degetului, stă

liniştită. Încerc să o fotografiez, dar nu reuşesc. Lăcrămioara îi dă drumul. Mă duc înapoi ca să îi

93

pun la încărcat. Mă strigă din nou. Mă duc fără nimic în mână. Cineva uitase o coală de hârtie pe

zidul de piatră. Acum, udă, un melc o savurează cu poftă. Mâncase deja din ea câteva dâre serioase.

Alerg la Radu şi împrumut aparatul lui. De data asta reuşesc, deşi mă chinui puţin cu focalizarea de

pe obiectiv.

Pornesc cu grijă prin grădină, acum că Lăcrămioara mi-a spus că avem o grămadă de

broscuţe prin iarbă, şi mă îndrept spre platforma de lemn pe care anul trecut fusese piscina

gonflabilă. Vorbesc din nou cu mama.

Ceilalţi se gândeau cum să-i organizeze surpriza lui Paul.

Doamna Maria mă roagă să îi arăt şi ei pozele. Smulg acumulatorii de la încărcat şi îi pun în

aparat. (Cât or merge, or merge...) Doamna Herescu stă şi ea aşezată pe balansoarul de pe partea

opusă. Cere şi dânsa să se uite. Amândouă se amuză de feţele lui Alex şi ale lui Cosmin, pe care îi

compară, pe unul cu Lenin (Cosmin), iar pe celălalt cu Troţki (Alex). La un moment dat încep să

râdă atât de tare încât abia se mai ţin pe scaune!!! Radu vine şi el cu aparatul lui şi le arată şi el

pozele.

Între timp noaptea îşi intră în drepturi. Fetele pregătiseră surpriza lui Paul. Doamna Maria şi

doamna Herescu li se alătură. Acum mai e doar nevoie de cineva care să-l distragă. Mă ofer şi îl iau

cu mine până sus, la el în cameră. Paul se încruntă şi se supără, trântindu-se nervos în pat. Îşi

încrucişează braţele serios şi înnegurat spune în lehamite: „Bă, voi mă vorbiţi pe la spate...”

Îl las cu Ramona, Dan şi Mădălin şi mă duc până jos să verific dacă totul e în regulă... Prin

coborâtul meu cât pe ce să declanşez uralele. Spun că sunt doar eu, şi entuziasmul care se simţea în

bezna din sala meselor se desumflă instant. Urc la loc şi îi zic să vină după mine. Vine sictirit.

Foarte sictirit. Coborâm scările. Îl las să înainteze în beznă...

„Mulţi ani trăiască...!” răsună din toate piepturile. Lumina se aprinde. Contrastul dintre

aşteptările sale şi ceea ce se întâmpla de fapt, îi apare imediat pe faţă, surpriza fiindu-i incredibil de

mare. Se înroşise tot, şi mai, mai să izbucnească în lacrimi de fericire. Primeşte cadoul şi toată

lumea îl felicită. E doar o zi de nume, dar de ce nu? Încă sub impactul surprizei îmbrăţişează pe cine

apucă şi mulţumeşte într-o debandadă totală. E fericit şi bulversat! E bine. O să ne ţină minte.

Surpriza fiind gata, urcăm înapoi la etaj, unde ne strângem câţiva în cameră la Andreea şi

Erika. Dan şi Mădălin se agită pe hol încercând să facă televizoarele să meargă. Văzând că nu le

iese pasenţa, se hotărăsc să care sus staţia şi boxa unică (cealaltă avea cablajul prost). Dintre cei

care sunt în cameră, unii vor să danseze, alţii n-au chef. Pe hol e un du-te vino, aşa că decid să ies

afară.

Mă duc în curte şi mă urc pe gardul de piatră. E chiar frig în seara asta. Mă răcoreşte însă.

Privesc fulgerele care brăzdează din când în când cerul, răspândind lumină în nori şi pe siluetele

94

munţilor. Un spectacol în tonuri închise de violet... E plăcut. Unul după altul, dau formă

întunericului. E frumos. Cât de relaxant e să priveşti un lucru frumos...

Radu apare de undeva din spatele meu. Tocmai terminase de vorbit la telefon. „Ce faci?”

„Uite, aştept să se decidă ce să facem” „Hai să mergem să vedem”

Cobor de pe marginea de piatră şi intrăm în cabană. Urcăm treptele şi auzim deja muzica

urlând din boxă. Fotoliile verzi fuseseră mutate de lângă scări pe holul camerelor. Singurele care se

simt bine sunt Erika şi Larisa care se zbenguie pe ritmul muzicii. Restul sunt fără chef, sau nu-şi

găsesc locul. Nu pot să spun că tipul ăsta de muzică mă unge pe suflet, aşa că mă gândesc, ce-ar fi

să schimbăm muzica... Mă duc şi-mi iau Mp3Player-ul şi IPod-ul. Mă aşez turceşte lângă staţie şi

îmi pun căştile în urechi... hm... hai să încercăm nişte rock ’n’ roll cine ştie, poate prinde mai bine...

Pun o melodie şi o las să meargă. Cer şi ajutorul lui Radu. Încet, încet reuşim să încropim un

playlist care începe să adune mai mulţi oameni la dans. Roxana, Ramona intră în horă. Andreea şi

Andreea Argeşeanu ies şi ele pe hol. Andrei, care pare a fi în elementul lui, dansează unduitor şi

sofisticat. Andreea A. mă întreabă de ce nu dansez şi eu. Îi dau o explicaţie seacă cum că

deocamdată mă ocup cu muzica. Mă invită la dans. Încerc să mă scuz... (sunt bâtă, n-am ritm... n-

am nimic, dar desigur astea nu i le spun ei) Replic scurt: „Nu ştiu să dansez... sunt scândură!”

Nu se lasă bătută şi mă duce până pe ringul de dans... Eu în lipsă de altceva, reacţionez

foarte aiurea şi fac o imitaţie de vals, după care o abandonez în mijlocul holului... Mă scuz din nou

pe motiv că nu ştiu să dansez... Mă aşez înapoi pe jos... Ah, cât de urât m-am purtat...

Caut eu ce caut şi dau peste Billie Jean. Cum încep primele sunete, toată lumea începe să

danseze... Când se termină, se cere un bis... În sfârşit, toţi sunt pe ringul de dans al mochetei gri.

Larisa încearcă şi ea să mă facă să dansez... Apoi îl invită pe Radu. Mai am o tentativă dar mai mult

stau pe margine... Rămân fără muzică... Atunci întreb dacă mai are cineva un player... Larisa spune

că are cardul în mobil, dar nu are adaptor...

Adaptor aveam eu, iar Radu avea player cu mufă specială. Montăm lego-ul şi îl punem în

funcţiune. Acum nu mai am nicio scuză, căci nu mă mai ocup de muzică. Trebuie să dansez... (cum,

nu ştiu exact). Improvizez şi eu pe loc, mai ales că din câte văd nu prea contează ce faci atâta timp

cât te mişti pe ritm. Dar tot pe margine... Larisa se decide şi mă trage de mână, băgându-mă undeva

în centrul grupului. Acum chiar nu mai am scăpare... aşa că dau din mâini şi din picioare pentru

moment. Asta până dau de peretele alb şi de grinda din partea opusă, care mă salvează şi încetinesc

ritmul... Realizez că se dansează mai bine desculţ. Aşa că mă descalţ. Ce bine e în şosete...

Luăm o pauză. E atât de cald încât geamurile mansardei s-au aburit complet. Mergem până

jos să ne răcorim puţin. E trecut demult de ora oficială. Ne aşezăm pe fotoliile de la intrare. Ceilalţi

beau nişte apă. Urcăm treptele din nou şi reluăm dansul. Andrei face mişcări complicate şi sinuoase,

Radu se prosteşte, dar se prosteşte bine, ţinându-i isonul lui Andrei, şi majoritatea dansează...

95

dansează! Eu mai degrabă mă balansez pe loc, încercând din când în când să dau un anumit sens

mişcărilor... Văd că într-adevăr nu contează ce fac... Problema este însă că muzica trece pe lângă

mine. Nu reuşesc să-i prind ritmul... nu mă convinge să îi interpretez undele sonore... sunt pe lângă.

Nu înţeleg cum ar trebui să simt sau să înţeleg dansul ăsta... Dar, cu toate astea continui... E oare o

dorinţă de a nu abandona, sau de a merge mai departe doar de dragul celorlalţi... poate că odată nu

mai vreau să rămân în colţ pierzând timpul gândindu-mă la cine ştie ce alte lucruri... Niciodată nu

m-am dat în vânt după petreceri, sau chiar dacă am fost, nu am dansat... decât rar... foarte rar... Şi la

fel, lăsând muzica să treacă pe lângă mine... Nu am reuşit niciodată să mă implic. Acum însă, nu

ştiu de ce, parcă nu vreau să abandonez...

Andreele au plecat la culcare. Mădălin dormitează deja pe unul dintre fotolii. Radu a abdicat

şi el şi s-a dus în cameră (cine ştie... răceala din nou?). Ceilalţi dispar pe rând prin camere... Am mai

rămas câţiva. Eu, Andrei, Roxana, Ramona, Monica, Larisa, Erika... Roxana şi Ramona fac o pauză.

Andrei dispare pentru o perioadă la el în cameră. Mădălin se duce şi el în camera lui. Rămânem trei

oameni care încă dansează. Acum totuşi mă simt ciudat dansând aşa...

E deja ora trei noaptea. Roxana şi Ramona decid să se retragă. „Noapte bună!”

Andrei revine. Monicăi îi vine o idee. Propune să ne înveţe vals... În difuzoare începe să

răsune Frank Sinatra. Măsura e numai bună. Începe întâi cu fetele şi le arată pe rând cum vin paşii

de bază. Apoi ne împarte în perechi. Eu cu Erika şi Andrei cu Larisa. Văzusem teoretic cum se face,

dar nu valsasem niciodată. Monica ne aşează scrupulos în poziţiile corespunzătoare. „Nu e bine

mâna aşa... invers, ca să îi dai ţinută partenerei...” „Gâtul drept şi privirea în partea aia...”

Încet, încet, prind schema. De data asta simt. Simt melodia, simt dansul, înţeleg ceea ce am

de făcut. Un, doi, trei... un, doi, trei... un, doi, trei... Şi aici nu e vorba de numărat. Covorul dansează

la rându-i sub tălpile noastre. Alunecăm lin, pe deasupra mochetei gri... „Acoperiţi mai bine

podeaua...”

Păşesc mai larg. Mă uit la Andrei. Şi el se descurcă bine. Spunea cineva de o senzaţie de

plutire în vals... cât de multă dreptate avea... Nu îmi mai e lene să-mi mut oasele de colo colo...

Gleznele îmi trosnesc în ultimul hal, dar nu mă interesează. Monica simte nevoia să mai ajusteze

câte ceva în mişcările noastre, aşa că ne roagă să dansăm cu ea. Ne ia pe fiecare în parte şi începe să

danseze cu noi. Când vine rândul meu, îmi corectează poziţia şi apoi începem să dansăm. Eu fac

ceea ce făceam mai devreme... Am surprinderea ca Monica să-mi spună că de fapt conduc...

Hmmm... poate chiar am prins ceva!

Facem schimb de parteneri. E rândul meu să dansez cu Larisa, şi al lui Andrei să danseze cu

Erika. Larisa o roagă pe Monica să ne înveţe reverenţele. Ni le arată, apoi ne pune să le executăm.

Până şi reverenţa îmi vine natural să o fac... Nu mai sunt spasmodic... whhoooaaa... Mi-a ieşit o

mişcare fluidă! Larisa face şi ea reverenţa şi ne dăm mâinile la dans. Peisajul semi-obscur din jur

96

devine un vârtej de griuri colorate. Frank Sinatra îşi spune a lui Strangers in the Night în văzduh.

Monica ne mai arată o poziţie, cea în care partenerii sunt orientaţi pe aceeaşi direcţie. Ce senzaţie

ciudată... Plutirea însă continuă...

Ceasul arată ora patru... Obosiţi, luăm o pauză. Mă uit către ceilalţi şi propun să mai facem o

tură şi gata. Ceilalţi acceptă. Ne luăm din nou partenerii şi aşteptăm melodia să înceapă. Facem

reverenţele, apoi nimic nu mai are importanţă... nici lumina dimineţii care începe să pătrundă pe

ferestre, nici faptul că suntem morţi de oboseală... La un moment dat nu mai contează nici măcar

muzica. O mişcare continuă, lină, ca o bătaie de inimă. Bătaie, bătaie, repaus... Un... doi, trei... un...

doi, trei... Melodia se opreşte... gata.

Nu ne vine să ne desprindem de locul ăla sau de melodie, sau de dans... dar trebuie să

dormim cât de puţin. E patru şi jumătate deja... Dacă ar şti doamna Maria...

Mergem să ne culcăm, lăsând totul aşa cum e... Strângem mâine dimineaţă. „Noapte bună!”

„Noapte bună!”

Îmi culeg adidaşii de pe jos şi trec la mine în cameră. Închid uşa încet în urma mea. Încep să

îmi mai aranjez din lucruri. Radu doarme de mult timp. Mă hotărăsc să mă spăl pe cap, pentru că nu

se mai poate. Ies şi mă usuc la păr cu acelaşi uscător. Când îi dau drumul Radu tresare protestând în

somn. Mă uit la ceas. Câââât? Şase şi douăzeci... Nu cred că mă mai culc... Nu are rost, pentru o oră

jumate...

Îmi iau Peter Pan şi dau să citesc. Simt însă nevoia să îmi odihnesc ochii. Mă întind pe pat

şi închid pleoapele...

Joi, 2 iulie 2009 - ziua 8 - când totul se adună

Tâm, tâ, nâ, năm, tâm, tânânănânânăm... Valsul lui Amelie mă trezeşte. Pfeeaaa...

mmmmmmmm... Ah! Am adormit peste pătură! Am adormit instant... de parcă aş fi băut o cană de

somn la plic. E totuşi mai bine. Mă simt un pic mai odihnit... mmmm... Mai stau puţin...

Radu răsare dintre cearşafuri şi se ridică în capul oaselor (el, normal, odihnit; doar dormise

liniştit ore bune...). Stă pe marginea patului în jumătatea lui de cameră, apoi porneşte spre baie.

Când îmi vine în fine rândul şi mie să mă trezesc, văd că iar e târziu... aaaaa... offf... mă

ridic... Mă îmbrac, mă spăl pe dinţi, şi pare totuşi că pot să ajung la timp la masă... Burta mea însă

are alte planuri... Sechestrat în baie, îi strig lui Radu prin uşă să anunţe că eu mai întârzii...

Cabana îşi pierde locatarii. Singură, doamna Herescu din capătul scărilor îmi strigă că îmi

lasă cheia jos... Strig şi eu ceva de aprobare, apoi linişte...

Rezolvând problema pe cât de rapid am putut, ies din baie victorios. Îmi iau repede

ghiozdanul şi cobor. Găsesc cheia în uşa din faţă. Încui cabana şi merg rapid înspre mănăstire.

97

Ajung la trapeză. Mi se face loc pe una din băncuţe. Doamna Maria îmi spune să mănânc liniştit.

Mic dejun!

Ne ridicăm de la masă. Prelegerea începe abia la ora zece. Uitasem să luăm florile de la

cabană. Doamna Maria mă roagă să le aduc. În regulă... Ies din mănăstire, trec prin parcare, apoi

prin poarta neagră. Din spate se aud nişte paşi alergând. Din ce în ce mai aproape. Se opresc

respirând sacadat Radu şi Mădălin. Acum în trio fantastic mergem către cabană pe câmp. Din

dreapta nişte turişti apar dezorientaţi de după nişte ierburi înalte. Se apropie încet. Căile ni se

intersectează. „Ştiţi cumva cum se ajunge la Izvorul părintelui Arsenie Boca?” Ăăăăăă... Radu

intervine salvator. Văzuse în seara în care plecasem de capul nostru, în acelaşi loc cu indicatorul de

Victoria, o săgeată şi pentru izvor. Călătorii aruncă o privire în partea aia, văd indicatorul şi

mulţumesc. Îşi calcă pe propriile urme şi intră pe drum. Noi ne continuăm drumul grăbit.

În scurt timp păşim în curtea cabanei. Trecem pe lângă masă şi izvorul care ţâşneşte

continuu pe ţeavă şi ajungem în curtea din spate. Deschid uşa şi intrăm. Căutăm florile. Sună Alex.

Mă roagă să îi fac nişte sendvişuri Flaviei. Bine. Deschid frigiderul şi arunc un ochi. Pateu, Almette,

dulceaţă... Le iau şi le pun pe bufet. Scot pâinea. Ung două felii cu pateu. Alex sună: „Nu uitaţi să

luaţi florile!” Florile sunt în stânga sub pervaz. Nu le uităm.

Eu continui să mă exprim artistic în felii. Fac o faţă de pisică. Nu e cea mai frumoasă pisică,

dar e cea mai bună care mi-a putut ieşi în timpul ăsta scurt...

Mădălin ia florile, iar eu farfuria cu mâncare. Răzvan zace într-un pat, dormind. Nu vine

astăzi. Ieşim tot prin spate. Închid la loc. O tăiem rapid pe drum. Alex sună după noi: „Unde

sunteţi???”

Venim, venim... Câmpul se sfârşeşte, iar parcarea ne apare lucind în soare în faţa ochilor.

Lăcrămioara stă cu Flavia în cercul fântânii arteziene. Le înmânez farfuria, îi spun că am făcut tot

ce-am putut, îmi mulţumeşte, şi mă îndrept spre uşa de lemn a mănăstirii. Intrăm pe ea, apoi în sala

de conferinţe.

În dimineaţa asta ne vorbeşte domnul Octav Bjoza. Iupii...!!! Toată săptămâna am aşteptat

prelegerea asta. Ne aşezăm pe scaune. Eu nimeresc pe primul, exact lângă dânsul. Începe

cuvântarea. Abordează problema credinţei între deţinuţi. Acelaşi ton revoltat, decis, dar în acelaşi

timp delicat şi parcă suferind... Atunci când relatează parcă simţi cum sub privirile lui totul se

întâmplă din nou. Trăieşte parcă cu aceeaşi intensitate fiecare amintire în parte... Mă uit în jur. Dan

pică de somn şi i se închid ochii, Paul mai are şi el un pic şi-adoarme, Ramona duce şi ea tratative

cu somnul... Eu mă amuz de ei, fără să ştiu de fapt că şi eu am cam aceeaşi faţă... Din când în când,

încercând să vizualizez povestirile, simt cum mi se închid ochii. De fiecare dată când se întâmplă

asta, mă supăr că nu reuşesc să mă ţin treaz.

98

Domnul Bjoza ne-a adus trei cărţi. Îşi cere scuze că nu a adus mai multe, dar nu a ştiut câte...

Se organizează o mini-tombolă (rupt hârtiuţe, improvizat căciulă) din care ies câştigători Dan, Paul

şi Monica. Luăm o scurtă pauză. Deşi e pauză, nu-mi vine să mă ridic de pe scaun... dormisem o oră

şi jumătate... Radu stă şi el pe scaun în dreapta mea. Suntem aproape singurii care nu fac ceva în

pauză. Ne vede că am rămas în preajma lui, aşa că începe să ne povestească despre părintele Stere

Popovici şi despre cum devenise foarte bun prieten cu dânsul. „Octăviţă tată, noi suntem ca brazii,

n-avem vârstă, apărăm ţara...”

Telefonul îi sună cu o melodie eroică, triumfală. Răspunde. E domnul din prima zi de la

simpozion, care ne vorbise despre lagărele de muncă forţată. Domnului Bjoza îi răsare un zâmbet pe

faţă şi îl salută voios. În jurul nostru restul freamătă. Domnul Bjoza sfârşeşte convorbirea.

Încet, încet ne aşezăm la locurile noastre. Ne povesteşte despre un gardian care deşi bătuse

deţinuţii în ultimul hal şi chiar ucisese pe unul aruncându-l pe fereastră în stradă, fusese încadrat

undeva tot alături de deţinuţii politic şi scos la pensie cu aceeaşi ordonanţă ca şi ei, având pensia de

trei, patru ori mai mare decât el.

Îmi amintesc de gardianul Istrate şi îl rog, dacă poate, să mai spună o dată povestea. Privirea

i se întunecă. Începe îndârjit povestea. Îl prezintă cu dezgust, dispreţ, cu ură aproape... Aceeaşi

poveste a bătăii crunte pe care o încasase pe motivul stupid că nu avea şosete... Încheie povestea...

În ochii lui parcă ar mocni un jar...

Domnul Olteanu îi mulţumeşte, iar noi aplaudăm...

Observ o diferenţă în atmosfera pe care a lăsat-o povestirea anul ăsta... Parcă nu a mai avut

acelaşi impact... Adevărul e că nici asupra mea nu a mai avut acelaşi impact... Desigur că eu o mai

auzisem, dar totuşi... (Încă mă întreb de ce...)

Domnul Bjoza se ridică şi se duce în capătul meselor.

Domnul Olteanu preia cuvântul. Cu acelaşi ton blajin, cu acelaşi glas uşor uzat, ne spune că

ne va prezenta nişte Scrisori de suflet. Desfacem mapele, scoatem foile capsate şi privim dungile

care cândva aparţinuseră unor caiete, şi cuvintele aşternute pe ele. Sunt scrisori pe care familiile le

trimeteau deţinuţilor. În unele din ele, mâzgălituri negre cenzurează violent cuvintele subţiri.

Vorbeşte cu multă afectivitate despre ele. Ne roagă să le citim. (Ah, mi-e aşa de somn, că îmi scapă

şi foile din mână...) Toate încercau să aducă alinare celor încarceraţi. Soţii, fraţi, mame... şi copii.

Un singur fragment e scris de mâna unui copil. O adăugire la finalul unei scrisori. Un scris colţuros,

dar unduitor, cu caractere mari. Îi vorbea tatălui său. Pe aceasta o citeşte chiar domnul Olteanu. Se

emoţionează cu fiecare cuvânt pe care îl pronunţă. Fiecare sunet vibrează mai adânc în sufletul lui.

Vocea îi devine din ce în ce mai ştearsă, apoi începe să se întrerupă... Îşi cere scuze şi ne motivează

că fetiţa de patru ani care scria era chiar soţia dânsului. (Întotdeauna m-a fascinat domnul Olteanu...

tocmai pentru momentele de genul ăsta...) Prelegerea nu trebuia să ne aducă informaţii, ci trăiri.

99

Dintre toţi lectorii, doar cei din urmă se axaseră pe acest aspect. Cât de ciudat. Toată săptămâna

fusesem serviţi cu informaţii, dar abia acum, la final, cu sentimente... Aplaudăm...

Ne ridicăm de pe scaune. Primim fiecare câte două flori din fundul de sticlă tăiată plin cu

margarete. Părăsim sala şi traversăm curtea mănăstirii. Dăm o fugă cu doamna Maria pe scări până

la biserica mare. De aici luăm lumânări. Coborâm la loc treptele şi ieşim în drumul-brâu al

mănăstirii. Mergem la monumentul partizanilor. Crucea albă, înaltă din piatră, cu nume încastrate

pe toată suprafaţa iese din iarba verde. Ne răspândim în semicerc. În aceeaşi atmosferă, domnul

Olteanu spune câteva cuvinte. Alex fotografiază. Ţinem un moment de reculegere... Linişte...

Aşezăm pe rând florile în vaza improvizată. Aprindem lumânările şi ne gândim cum să le punem ca

să nu se stingă. Până la urmă le rânduim una lângă alta, unite toate la capăt, pentru ca flacăra să fie

mare şi să reziste. În ciuda eforturilor noastre, se stinge...

Venise ora mesei de prânz. Ultimul prânz aici. Care vine şi trece poate mai rapid decât ne-

am fi dorit. Lumina trecea uşor prin ferestre şi peste mese. Savurăm ciorba. Apoi felul doi... Ne

ridicăm. Părăsim sala de mese şi ieşim pe uşa din dreapta. Urcăm treptele spre păstrăvărie şi păşim

pe lângă lac. Pe luciul lui nişte cercuri se dilată subţire înspre mal. Copacii umbresc dalele.

Pământul vine şi le înlocuieşte. La capătul drumului, în dreptul casei cu scări ne întâmpină un căţel.

Coborâm şi ieşim prin poarta neagră de metal, al cărui colac de sârmă îl salt din nou la locul

lui. Suntem pe drumul de lângă râu. Urcăm drumul prăfuit până la cabană. În faţa ei, apăruse un

izvor subteran care ieşea direct din noroi şi se scurgea în pârâu. Din mâlul brun apa iese clară...

sărim peste el şi peste gard. Urcăm panta până în curte. Toţi intră în cabană. Mie mi-e somn... Nu

mă mai duc până înăuntru. Arunc ghiozdanul şi restul bagajelor de pe mine. Mă întind pe bancă.

Apa susură în căldarea din stânga mea. Îmi găsesc o poziţie comodă. Deasupra mea sunt acum doar

brazii. Îşi întind degetele peste peticul de cer. Soarele e încă între nori. Închid ochii...

Aud nişte fâşâituri ciudate ale apei. Întredeschid pleoapele ca să văd ce se întâmplă şi mă

sperii de un muncitor cu căciulă. Nu ştiu exact de unde a venit (bănuiesc însă că Miruna are o

legătură cu asta). Se uită la mine, apoi îşi vede mai departe de spălatul mâinilor. Pun capul la loc. Se

înseninase serios, aşa că acum soarele îmi bate în ochi. Asta nu mă împiedică să adorm din nou...

Un frrrrtttt!!! mă trezeşte. Mă uit în dreapta. De data asta doi muncitori (un bărbat şi o

femeie) umplu o găleată... De ceee diiin nooouu...? Închid ochii la loc...

Simt ceva pe vârful nasului... Ei, cine ştie? Simt acelaşi gâdilătură din nou... mmmm...

Deschid ochii. A... huh! E doar Andreea care îmi face semn să mă trezesc. Ceilalţi sunt şi ei în jur.

Îmi zâmbeşte şi îmi spune că e timpul să mergem. Mă ridic buimăcit şi îmi arunc tot ce dădusem

jos, înapoi în spate. Pornim cu toţii înapoi spre mănăstire.

Ultimul drum după-amiaza. Încerc să profit de el... Nu ştiu cum exact... dar parcă e altceva...

Mergem pe drumul de iarbă cu soarele în spate. Totul e cald. Şi cerul, şi lumina, şi aerul. E plăcut...

100

Trecem de poarta mănăstirii. Liniile albe de ghidaj merg întrerupte pe marginea parcării. Păşim pe

beton până la uşa de lemn. Intrăm pe culoar şi apoi în sala de conferinţe. Am ajuns mai devreme.

Încă nu a început. Cosmin mă vede şi mă roagă să mă întorc să iau boxele. Radu şi Mădălin mă

însoţesc din nou. Intrăm în cabană, subtilizăm rapid boxele care rămăseseră la Andreea în cameră şi

pornim înapoi... Ultima lumină oranj pe câmp...

Nu ne mişcăm cu tot talentul, aşa că întârziem. Cosmin se supără rău pe noi pentru că nu

reuşim niciodată să fim punctuali. Are dreptate.

Prindem din nou locuri înspre capătul mesei. În sală e o lumină difuză care pătrunde doar

prin câteva fâşii de fereastră, majoritatea fiind astupate cu draperii. Cosmin lucrează pe fundal la

laptop. În stânga mea, pe masă sunt mai multe reviste. Deasupra lor, în picioare, la masă, stă o faţă

cunoscută... O ştiu de la premiere, căci acelaşi zâmbet mi-a înmânat diploma. E doamna Irina

Hasnaş-Hubbard. Se prezintă. A venit pentru un workshop. Toată ziua se vorbise despre asta, şi

toată lumea era bulversată: „Cum să desenez eu...?” „Eu habar nu am să desenez...”

Venise însă pregătită. Ne adusese hârtii, materiale şi determinare. Ne prezintă o revistă

conceptuală originară din Italia. Revista toată e goală. Are doar un titlu pe coperta, doar contur

negru. Ideea e ca noi să o umplem. Proiectorul porneşte. Un set de poze ne exemplifică ideea. Tot

felul de reviste unicat sunt atârnate pe sfori, expuse în vitrine... Ne spune să ne gândim cum am

putea umple o astfel de revistă. Ne prezintă câteva cărţi de poveşti ilustrate şi tot felul de desene. O

bandă desenată. MAUS. O fabulă-satiră la adresa nazismului, în care evreii sunt şoareci, naziştii

pisici, iar americanii câini. Imagini dintr-un muzeu din Viena. O lucrare personală de mari

dimensiuni care arată foarte bine. Un chip relevat cu ajutorul literelor şi caracterelor de pe

tastatură...

Trebuie să ne împărţim în echipe. Asta o să facem însă la cabană... Ne ridicăm. Mă ofer să o

ajut pe doamna Hasnaş şi iau punga cu materiale. Păşim peste pragul mănăstirii. Ne îndreptăm spre

poarta neagră. Toată lumea se gândeşte cu cine o să fie în grupă... Şi eu... Dar totuşi, asta este

ultima întoarcere acasă. Suntem răspândiţi pe câmp în grupuri, grupuleţe... Sacoşa galbenă îmi

atârnă greu în mâna stângă... Iarba îmi trece pe sub paşi... Soarele se retrage deja înspre somn...

Fremătăm vorbind continuu... În jur e linişte... Nu doar absenţă a sunetului... ci linişte. O linişte care

nu depinde de noi... care va fi aici şi după ce noi vom fi plecat...

Intrăm în curtea cabanei. E deja ora patru. Ne aşezăm la masa de lemn, iar doamna Hasnaş

se apucă să desfacă punga. Scoate tuburi de tempera, pensule, markere, grafit... Pe masă pune nişte

hârtii brune de împachetat. O masă împachetată... (artistul Christo s-ar fi bucurat...) Ne aşezăm de-o

parte şi de alta pe băncuţe. „Câţi sunteţi cu arta?” Ridicăm mâna: cinci. Erika, Paul, Radu, Andrei şi

eu. Suntem trecuţi de-o parte a mesei. Cei cu literatura rămân de partea cealaltă.

101

Ne împarte în trei echipe, a câte patru, cinci. Nimeresc în echipă cu Monica, Erika, Cristina

şi Mădălin. Radu cu Larisa, Andreea Argeşeanu, Paul şi Roxana. Andrei cu Andreea, Dan, Ramona

şi Flavia. Doamna Hasnaş ne roagă să ne scriem numele pe ceva, ca să ştie cum să ne spună. Eu îmi

scot ecusonul... Larisa şi Dan îşi lipesc câte un scoci pe frunte cu numele lor.

Şi dânsa insistă să ne prezentăm unii pe alţii. Eu trebuie să o caracterizez pe Erika... Mă

găsesc în aceeaşi situaţie dificilă... Mă întreb din nou de ce trebuie să rezumăm persoane la

cuvinte... Încerc să dreg busuiocul mai bine de data asta... Nu ştiu cât de bine reuşesc...

Abia acum începe workshop-ul. Lucrările propriu-zise sunt nişte saci de hârtie mari. Şi tema

e tot ceea ce am aflat săptămâna asta şi ne-a marcat... Pe foile de pe masă facem schiţele. (Aci am

făcut cea mai mare prostie pe care puteam să o fac... mi-am asumat rolul de lider... Nu ştiu ce-a fost

în capul meu AAAAAAHHHH!!!!! Toate celelalte echipe au lucrat foarte bine, fiecare contribuind

câte puţin la idee. Eu nu... A trebuit să fiu eu ăla cu ideile. Ah, cât de rău îmi pare...)

Iniţial gândesc o compoziţie pe cinci registre... fiecare sac având o bucată din poveste pe

el... O compoziţie abstractă... un colaj de elemente mai exact... Văzând că bâjbâim, doamna Hasnaş

decide să ne ajute... Ne spune că trebuie să trebuie să gândim compoziţia 3D. Fiecare sac ar trebui

îmbrăcat la final... Oookkk...

Regândim problema... Îmi aduc aminte de crucile de lemn de la Şona... Caut repede în

aparat formele lor şi îi întreb şi pe ceilalţi daca le convine ideea... Acum avem măcar de la care să

pornim... Mă gândesc cum să le facem fie tridimensionale... Schiţez pe o foaie, şi apoi le rog pe fete

să taie sacii după formă... Îmi iau o foaie albă A4 şi mă duc în curtea din spate... Am formele... Cu

ce le umplu? Păi... hmmm... Mă uit în iarbă... mă uit în jur...

Doamna Maria vine şi mă întreabă: „Tot mai bine se lucrează singur, nu?” Nu neapărat...

Mă gândesc la nişte idei mai vechi de-ale mele... Pot să fie trei cruci! Să fie cele două de

lemn în margine... dar pot să le fac asemenea şipcilor unui gard... La mijloc o cruce normală. De-o

parte şi de alta, două siluete, una plină, alta un simplu gol decupat în sac, fiecare avându-şi opusul

în cealaltă... Şi cele două cruci de lemn în margini... Mă apuc repede să schiţez...

Trebuie să am două feţe. Pot să fac o latură a binelui şi o faţă a răului. Aşa... acum pe faţa

urâtă... pe crucea simplă pot face pe mijloc un copac al strigătului mut, făcut dintr-o înşiruire a

literei mici de mână „a”... În stânga un chip care lansează strigătul... dar parcă mă complic prea

mult... Trebuie să fie simplu...

Altă schiţă... Faţa bună... Pe o cruce, o simplă scară de sfoară care atârnă... Pe cealaltă nişte

cadre de uşă goale care se perpetuează în orizont...

Şipcile de gard trebuie prinse cu ceva... Le prind cu nişte scânduri care au drept cuie secera

şi ciocanul pe partea luminoasă, iar pe partea comunistă crucea... Ca o nouă antiteză...

102

Am pierdut deja prea mult timp... Ceilalţi se mutaseră deja în interior... mă întorc la masă şi

prezint celorlalţi ceea ce gândisem... Deja tăiaseră crucile... Putem să ne apucăm. O rog pe Cristina

să taie nişte fâşii din foaia de pe masă şi să facă simbolul secerii şi al ciocanului de cât de multe ori

poate... Crucile le lipim cu scoci ca să le dăm forma dorită. Fetele taie silueta... Acum avem o

siluetă şi o perforare de siluetă... Ambele trebuiesc pictate cu negru pe o latură. Ca paletă folosim o

farfurie de la bucătărie. Mă apuc de cele două cruci... Nu avem pensule subţiri... Iau nişte scoci şi

obturez părul unei pensule mai groase. Obţin o pensulă subţire. Schiţez uşile şi scara. Între timp

gândesc şi partea de pe spate... Pornesc de la ideea cu chipul dintre ale cărui buze pornesc nişte

cuvinte... O rog pe Monica să scrie două serii de cuvinte: unele pure, pozitive, iar altele sumbre,

negative...

Mă cert cu ea, căci nu vreau cuvinte banale, dar în acelaşi timp nici eu nu găsesc unele care

să nu sune siropos... ne aruncăm câteva fulgere, fiecare cu orgoliul din ce în ce mai rănit... Ea, mai

deşteaptă, cedează, şi în ciuda tonului înţepător, face ca mine... (De unde atâta orgoliu pe mine???

Aaaaaa!!!) Acum abia realizez cât de greşit am gândit... Mă înverşunez atât de mult pe ideile mele,

şi nu îi las pe ceilalţi să se exprime... Eu trebuia doar să ghidez, să ajut, iar nu să mă impun...

Schiţez o faţă din profil pe spatele unei cruci... O rog pe Erika să continue ea scara în

cărbune. Siluetele sunt acum la uscat... O rog pe Cristina, pe alte fâşii să picteze alb pe negru nişte

cruci. Trebuie să aşteptăm puţin până se usucă siluetele. Dau o fugă până înăuntru ca să văd ce fac

ceilalţi... Înăuntru, toţi lucrează de zor... Echipa lui Radu are aparent o idee interesantă. Paul

desenează momentan un bec... Ideea echipei lui Andrei include nişte chipuri dar nu mă prind cum

vor fi şi ce vor spune.

Revin afară. Mădălin sparge lemne pentru grătar. Mă enervez pentru că nu ne ajută, şi

realizând că Răzvan nu face şi nu făcuse nimic toată ziua, mă duc după el şi îl pun pe el să spargă

lemne. Rămân surprins când văd că ştie, foarte bine chiar, să le spargă... deci e doar lene... Ştie

foarte multe, dar preferă să ascundă tot ce ştie sub o mască arogantă, fără chef...

Mă întorc la masă... Aaaaaaaa! E deja şapte şi noi nu ne-am apucat de mâncare... Ar trebui

să ne grăbim. Erika terminase de făcut scara. Cât de bine poate să arate... O rog să facă şi uşile. Fac

chipul mai departe. Îi fac pe faţă un colaj din cuvintele negative. Îi accentuez mai bine trăsăturile...

În cabană ceilalţi deja terminaseră... Arunc un ochi pe geam şi văd un cadru ca de muzeu de

artă contemporană. Pe peretele alb stau proiectaţi descrescător, cu sacii în cap sau pe ei, Andreea

Argeşeanu, Paul, Larisa, Radu şi Roxana... E o trecere de la măreţele idealuri comuniste, la ceea ce

se întâmplă odată cu aplicarea lor... Arată foarte tare! Arată chiar incredibil de bine...

Revin la oile mele. Fetele se duc şi ele să vadă ce făcuseră ceilalţi. Lăcrămioara îmi spune că

arată artistic. Mie nu-mi mai place... e o metaforă deja prea complicată, căreia aproape că şi eu i-am

pierdut sensul...

103

Trebuie încă să fac un mesaj pe spate... Îmi aduc aminte de Ferma animalelor. Aşa că

interpretez şi fac o propoziţie care şerpuieşte din gura chipului, până în crucea din partea opusă: unii

oameni sunt mai egali decât alţii. Propoziţia îşi sfârşeşte conţinutul în coada unui măr...

Toţi ceilalţi ieşiseră deja în curte. Pot să văd şi proiectul echipei lui Andrei. Dan, Andreea,

Ramona şi Flavia alcătuiesc un poliptic la fel de interesant. Primii trei sunt îmbrăcaţi cu câte un sac,

fiecare reprezentând o altă ideologie, şi un alt îndemn. Flavia, în prim-plan, poartă un semn mare de

întrebare...

Am terminat şi noi... în sfârşit... Acum însă trebuie să le prezentăm cumva... Ne le putem

îmbrăca, aşa că încercăm să improvizăm suporturi din scânduri şi buşteni... cât de simplu şi la

obiect au gândit ceilalţi... şi cât de naturale sunt ideile lor... Toţi se simt bine... cei din jurul meu

nu... M-am luat prea în serios... am vrut să fac prea multe. De ce m-oi fi impus eu nu ştiu... ideea era

să ne simţim bine, să ne distrăm, şi nu să ne tocăm neuronii pentru o chestie mult prea complicată...

Încercând să epatez, stricasem tot ceea ce era mai important în proiectul ăsta: buna dispoziţie. Nu

îmi plac deloc oamenii care se iau prea în serios...

Bine măcar că am terminat. Ne ducem şi noi cu suporturile improvizate şi cu lucrările la

gardul de piatră. Ne chinuim să lipim fâşiile de hârtie pe prima latură. Alex mă întreabă ce

semnificaţie are mărul. Eu spun că am încercat să fac o trimitere la păcatul originar... Alex îmi

spune că e simbolul cunoaşterii... Acum fac şi eu conexiunea... Păcatul fusese minciuna, iar nu

muşcatul din măr... Eaaaahhhh! Nici măcar mesajul nu era corect... Încercăm să ne aşezăm în aşa fel

încât să putem susţine lucrările fără să ne vedem şi noi. Nu reuşim, aşa că facem pozele cu tot cu

noi în ele. Monica, Erika, Mădălin şi Cristina par mulţumiţi însă...

În sfârşit atmosfera parcă se mai destinde. Pe mine încă mă roade prostia pe care am făcut-o

faţă de ceilalţi...

Ne strângem toţi pentru o fotografie de grup. Mă aşez undeva în genunchi, căci sunt prea

înalt...

Lumina de seară se lasă încet peste noi. E deja opt şi ceva. Doamna Hasnaş e mulţumită de

cum au ieşit proiectele. Toţi se grăbesc în cabană. Doamna Hasnaş mă întreabă dacă poate pune şi

crucea simplă (de care am uitat complet!!!) lângă celelalte... Îi spun că da...

Acum e vremea să pregătim masa...

Mădălin pusese vreascurile şi făcuse focul. Acum Cosmin se îngrijea de lemne. Flacăra arde

vâlvătaie. Cineva întreabă dacă nu mai facem foc de tabără (după cum se zvonea de câteva zile

încoace). Cosmin zâmbeşte şi spune simplu şi inspirat: „Ăsta e focul de tabără. Duceţi-vă şi voi în

jurul lui şi ziceţi că e foc de tabără!” Râdem şi facem un cerc în jurul lui. Cosmin amuzat face o

poză. Este! Avem foc de tabără!

104

Mă duc în bucătărie şi scot pizzele de la congelator. Scot folia de aluminiu. Le înfăşor în

staniol şi le pun deoparte. Acum trebuie să mă ocup de tort... Mere, mere, mere... Fuseseră deja

decojite de doamna Maria şi de fete. Scot gemul de căpşune şi pun cu linguriţa în merele scobite. Le

pun în staniol şi i le dau lui Cosmin. Îi înmânez şi pizzele. Scot o farfurie mare şi mă apuc să fac

blatul din pişcoturi... După ce aranjez ce aranjez la ele, mă prind că nu am o formă care să le ţină şi

că în consecinţă tot tortul avea să se scurgă în părţi...

Ce să fac? Ce să fac? Hmmm... Improvizez un brâu din staniol, dar nu ţine. Aşa că folosesc

brâul ca bază şi în jurul lui încep să construiesc o formă de tort din poleiala rămasă. Roxana vine

din casă şi se oferă să mă ajute. Accept bucuros ajutorul. Facem până la urmă forma. Acum da,

avem cu ce să lucrăm! Potrivim o grămadă de pişcoturi pe fund. În lipsa merelor, care încă nu se

făcuseră punem să facem crema. Apelez la Radu, pe care îl rog să se ocupe de gelatină. Îi dau un

ibric o linguriţă şi gelatina diluată. Acum învârte în ea deasupra focului.

Mă duc până la Cosmin. Încearcă merele. Unele sunt făcute, altele nu... Aduc o farfurie şi

începem să scoatem din ele. Duc prima tură în bucătărie. Desfac staniolul unui măr ca să văd ce a

ieşit. Roxana se luminează la parfumul care iese din el: „Mmmm! Ce frumos miroase...”

Într-adevăr miroase foarte bine. Singura problemă ar fi că gemul s-a cam scurs pe grătar prin

staniol... dar e bine măcar că s-a pătruns de aromă. Îi fac semn lui Radu să dea gelatina de pe foc. O

vărs în cele două farfurii cu Danette. Le amestec repede, ca să nu se facă gloduri.

Mai aşteptăm puţin până se mai coc merele...

Afară începe să se lase răcoarea. Deja se vorbeşte despre plecările de mâine...

Toată lumea se lasă acaparată încet, încet de melancolie...

Scoatem merele de pe grătar. Le aduc şi le probez. Sunt câteva care încă mai sunt puţin tari,

dar nu mai am când să le las să se pătrundă mai bine... E deja ora 10 şi ceva. Roxana mă ajută să le

desfac. Însiropez pişcoturile, pun merele de jur împrejur şi torn crema. Pun frişca. O nivelez cu

cuţitul şi obţin un tort.

Am încercat să fac în aşa fel încât să pară că ştiu ce fac... E primul tort pe care îl fac, iar

reţeta e improvizată...

Mai iau un măr proaspăt şi îl tai cubuleţe. Radu îmi dă biscuiţii lui cu căpşune ca să ornez

tortul. Îi accept bucuros. Pun biscuiţii în cerc şi cubuleţele de jur împrejur. Iau mărul mic cu codiţă

pe care îl culesesem din Şona şi îl spăl, apoi îl pun în centru. Şi gata! Am terminat tortul. Îl iau şi îl

bag într-un sertar de la congelator...

Huh...! E 11 deja... Scoatem pizzele de pe grătar. Sunt tari, tari... fâs! În fine...

Doamna Maria vine şi începe să le desfacă. Ne oferim mai mulţi să o ajutăm. Partea proastă

e că TOATE INGREDIENTELE s-au lipit pe staniol! Aşa că tot ce rămâne e blatul cu caşcaval şi

ceva roşu pe el (bănuiesc că roşiile). Doamna Maria escavează în frigider după ingrediente. Dă

105

peste porumbul dulce al lui Radu. Întreabă ce-i cu el. Mă duc după el şi îl întreb dacă putem să-l

folosim la pizza...

Aşa... Acum putem spune că avem o masă. Ce mai salvăm de pe staniol, plus porumbul şi o

tonă de ketchup fac blaturile goale mâncabile. Le punem pe fiecare pe câte o farfurie, le tăiem în

felii-feliuţe şi le ducem elogios pe masa din sufragerie, unde era deja întinsă faţa de masă cu

pătrăţele roşii. Noroc că blaturile se înmuiaseră până la urmă. Scoatem şi sucurile de la rece din

curte.

Toată lumea se uită circumspect la pizzele maltratate, dar ne amuzăm de ce se întâmplase şi

le mâncăm. Iau şi eu câteva felii. Nu sunt rele deloc. Nu sunt cele mai rafinate gusturi, dar la ora

asta cred că merge orice... Se strâng toţi şi în curând farfuriile se golesc. Acum a mai rămas

desertul... Mă duc să-l verific, dar crema nu s-a întărit încă... Mai trebuie să stea...

Mă întorc în sufragerie şi le spun că servesc prăjitura la ora 12. Asta înseamnă peste

jumătate de oră. Atunci, fie ce-o fi, o să-l scot de la congelator...

Cineva întreabă de cafea... hmmm... n-avem cafea, dar avem ciocolată caldă... Mă duc sus şi

aduc pliculeţele. Pe masa din sufragerie se disipează rapid, mâini agitate luându-le pe rând.

La 12 fără 5 mă duc în sfârşit să scot tortul. Radu mă ajută să smulg raftul de la congelator.

Tot nu s-a întărit crema, dar asta e. Îl iau şi intru cu el în sufragerie.

E a doua ediţie a şcolii de vară, aşa că merită o sărbătorire...

Tortul e primit cu urale, aplauze şi cântece. Se lasă tăiat de mine şi doamna Maria. Feliile se

răspândesc şi în curând toată lumea îşi savurează propria lui felie de tort.

Îmi mănânc şi eu porţia. Mmmm... e doar părerea mea, dar îmi place cum a ieşit... E chiar

bun! Doar mai trebuia să stea puţin la rece...

La final rămân câteva pişcoturi pe fundul platoului. Dan şi Andrei se reped şi se luptă pe ele

până la ultima bucăţică... Ies mânjiţi pe feţe de frişcă... Înseamnă că a fost într-adevăr bun. Ieeeiii!!!

Acum ne rămâne doar să strângem. Alex, Lăcrămioara, Flavia, domnul Olteanu, şi doamna

Hasnaş pleacă: „Noapte bună!”

Spălăm vasele. Ies puţin în curte. Pe piciorul mesei se vede un limax. Radu se repede şi îl

fotografiază. Andreea se sperie de el. Andrei se proiectează în cadrul geamului zâmbitor. Aflasem

că el, Erika şi Ramona aveau să plece în zori. Aveau tren la prima oră. Mă duc până la Radu. Îi spun

şi lui. „Eu zic să nu dormim la noapte, ca să putem să îi conducem...” Ne punem de acord. Urcăm

treptele cabanei. Se încearcă o chestie cu muzica, însă nimeni nu mai are energie sau stare să

danseze. Mă duc în cameră şi începem să strângem. Îmi schimb hainele, căci mi-am mozolit blugii

în noroi cât stătusem la poza de grup.

Merg până la bucătărie să îmi recuperez cutiuţa de zahăr. Urc înapoi scările. Pe hol stăteau

turceşte Erika şi Larisa care vorbeau de ceva vreme. Mă întreabă dacă mai avem ceva de mâncare.

106

Mă duc în cameră să caut... Eu nu mai am nimic... Îl întreb pe Radu. Îmi oferă nişte covrigei. Revin

pe hol şi le ofer punguţa roşie. Mă roagă să mai rămân puţin. Ele continuă să vorbească, aşa că îmi

găsesc ceva de lucru în covor...

Brusc sunt inclus în discuţie. Sunt bombardat cu întrebări. Şi pentru următoarele două ore

vorbim despre oraşele noastre şi despre artă...

Pe la ora 3 şi jumătate apare şi Monica. Apoi Dan. În mai mulţi, timpul trece mai uşor. Pe

geamurile mari ale cabanei începe să se vadă lumina dimineţii... De acum, totul începe să se

deruleze din ce în ce mai rapid. De jos se aude doamna Maria. Erika merge să se pregătească. Îi

dăm trezirea şi lui Andrei. E cinci fără ceva...

Mă duc şi la Radu, care aparent trăsese pe dreapta de mult. Îi dau câteva ghionturi şi îl

trezesc. Năuc se uită împrejur. Îi spun că e aproape cinci. Pleacă Andrei. Se trezeşte şi vine după

mine pe hol. Coborâm treptele şi ne întâlnim cu doamna Maria, care încruntată de somn se uită la

noi şi apreciază: „Păi normal, voi n-aţi dormit; acum sunteţi fresh...”

Ne întreabă dacă s-au trezit ceilalţi. Domnul Olteanu avea să sosească din minut în minut.

Ne roagă să le spunem să se grăbească. Mergem înapoi sus. Andrei iese pe hol cu geamantanul.

Erika şi ea cu mica gentuţă de voiaj în care avea tot ce îi trebuia... (cel mai mic bagaj pe care l-am

văzut vreodată). Ramona apare şi ea cu bagajul. Noi restul suntem înşiraţi pe lângă pereţii albi.

Acum vine partea cea mai grea. Trebuie să începem să ne luăm rămas bun căci nu ştim dacă ne vom

mai vedea vreodată... Andrei mă îmbrăţişează cu cei doi metri ai săi şi încearcă o poantă, care chiar

şi la ora asta prinde bine... Are ochii înlăcrimaţi, dar nu lasă să-i scape niciuna. Erika mă

îmbrăţişează şi ea, cu un chip melancolic, la fel, aproape de lacrimi. Apoi Ramona, care parcă

încearcă să se încurajeze zâmbind... Toţi încercăm să părem degajaţi, dar nu ne iese...

Coborâm treptele. Eu şi Radu îi ajutăm cu bagajele până la maşină. Domnul Olteanu e şi el

fresh. Soarele se gândea să răsară de undeva din spatele lui. Deschide portbagajul şi pune bagajele

înăuntru. Ne mai luăm o dată rămas bun...

Portierele se deschid şi pe rând intră în maşină. Motorul porneşte... Andrei ne face cu mâna

pe geamul deschis... Erikăi îi şiroiesc lacrimile, dar zâmbeşte... „Drum bun!” „Pa...”

Fluturăm din mâini în timp ce Matizul alb părăseşte curtea...

Pa...

Sentimentele de anul trecut dau năvală...

Prima plecare...

Îndreptându-ne către scări spun: „Uite-aşa începe...”

Vineri, 3 iulie 2009 - ziua 9 - unu fără un sfert

107

„Ce începe?” „Plecarea...”

Urcăm treptele. Mergem înapoi sus. Larisa rămâne melancolică pe hol. Dan îşi scoate

salteaua din cameră şi spune că nu renunţă la ideea lui de a dormi pe hol. Se culcă. Eu trebuie să îmi

fac bagajul. Radu la fel.

Mă gândesc că la ora asta ar prinde bine o melodie lentă, care să rezoneze cu starea noastră,

aşa că mă duc şi o pun în surdină pe hol...

Pe geam lumina timidă a dimineţii îngălbeneşte atmosfera. Îmi strâng tot ce pot din cameră.

Las afară doar câteva lucruri. Soarele începe să lumineze copacii în jurul cabanei. „Hai să mergem

afară...”

Îi împrumut un hanorac Larisei, căci e încă răcoare. Oricum nu avem ce face până la 8, 9

când aveam să plecăm. Ieşim pe uşa din spate, care acum este descuiată. Ne sprijinim de gardul de

piatră. Dealurile iau foc sub căldura răsăritului. Umbra noastră e însă încă rece, aşa că hotărâm să ne

plimbăm. Trecem pe lângă rufele întinse şi ieşim în drum.

Pietrele îşi ridică colbul sub paşii somnolenţi pe care îi punem totuşi voioşi, unul în faţa

celuilalt, ca şi cum am număra secunde...

În faţa ni se deschide câmpul...

Liniştea lui e molipsitoare...

Pur şi simplu mergem...

Trecem de Miruna.

Drumul pe care ne pierdusem luni, acum îşi arată silueta în lungul dealului...

Lăsăm în urmă indicatorul de Victoria...

Simţim nevoia să umplem totuşi lumina cu muzică...

Vorbim...

Nici nu contează ce vorbim, atâta vreme cât vorbim...

E plăcut să ne auzim vorbind...

Cuvânt după cuvânt, ne ţinem treji mergând pe drumul de ţară, sub lumina soarelui care se

trezeşte sub privirea noastră...

Nu îmi mai e frig... Parcă mă încălzesc din interior...

Mama când eram mic întotdeauna spunea că sunt ca o mică sobă...

Firele de iarbă nu se mişcă... Doar roua cristalizează pe tijele mici şi verzi...

E atâta linişte...

Oranjul se răspândeşte pe feţele noastre...

Zâmbim...

E frumos...

108

E magic...

Vedem o potecă de pământ bătătorit, la dreapta...

O luăm în jos pe panta lină.

Pârâul ne taie calea. Păşim peste el.

Casele se înşiră la stânga şi la dreapta noastră...

O baltă cu noroi ca de gheaţă...

Copaci care vin şi ne încunună drumul.

Urme de maşini în noroiul umed...

Poteca sinuoasă care ne scoate la margine unui crâng.

Mergem printre copaci şi ne orientăm pe o altă potecă.

Pietriş. Luminiş. Pietriş. Câmp...

Pădurea se deschide în faţa noastră, lăsând loc unei mirişti cu ierburi scurte.

Drumul continuă pe lângă el, dar ducea undeva şi mai departe, aşa că hotărâm să scurtăm

peste câmp.

Sărim un şanţ brun...

La fiecare pas pe care îl facem, lăcuste mici sar din calea noastră ca nişte artificii...

Dimineaţa face câmpul să zâmbească-n somn...

Ne bate în ochi, dar nu are nicio importanţă.

Roua ne udă adidaşii...

Suntem singurii copii treji la ora asta pe o rază de câţiva kilometri...

Nu am dormit de aproape două nopţi dar mă simt bine...

De mult nu m-am mai plimbat aşa... redescopăr cât de mult îmi place răsăritul.

Traversăm câmpul în linişte.

Nu mai avem nevoie de cuvinte deocamdată.

Doar mergem aşa...

Trei copii somnoroşi dar veseli prin câmp, dimineaţa...

Din când în când ne mai minunăm de ce vedem prin iarbă.

Pietre,

muşchi,

flori...

În depărtarea ajunsă acum aproape se văd vilele de la intrarea în Sâmbăta şi drumul

principal.

Din nou o apă ne taie calea. O traversăm pe nişte pietre care îşi scoteau scăfârliile în afara ei.

Un căţel alb ne dă bună dimineaţa în felul lui.

Traversăm drumul până la cabana cu steguleţe multe.

109

Trecem de ea, şi ne găsim ajunşi...

Parcă ne-ar fi aşteptat demult acolo, ca pe nişte prieteni vechi...

Locul unde am făcut focul de tabără anul trecut... Cu măsuţele şi băncile din lemn...

Amintirile năvălesc din nou...

Mă bucur de revedere...

Ne aşezăm în capătul cercului, cu spatele către soare.

Munţii se desfăşoară luminaţi pe creste în faţa noastră, aducându-ne aminte cât de mari sunt

ei, şi cât de copii suntem noi. Zăpada încă luceşte pe vârfuri. Brazii îi îmbracă în partea de jos.

Iarba e liniştită la picioarele noastre.

Din când în când câteva cuvinte rătăcite zboară între noi.

În rest, linişte...

Liniştea luminii care răsare...

Nu trebuie să adorm, căci ştiu că dacă voi adormi voi pierde tot ce am câştigat în această

ultimă oră... de aia, cum realizez că mă fură somnul mă dezmeticesc şi îmi sabotez orice altă

tentativă de somn.

Frumos...

Cu o seară înainte tuturor le părea rău că nu făcusem foc de tabără...

Noi însă suntem aici.

Chiar în locul unde au ars atâtea şi atâtea focuri de tabără.

Chiar acum stăm în faţa unui foc de tabără...

Nu trebuie să-l vedem.

Doar trebuie să-l simţim...

...

Este ora 7.

Ar trebui să pornim înapoi...

Limba de beton a şoselei se opreşte la intrarea pe drumul mănăstirii.

Paşii ne poartă înapoi pe drumul prăfuit.

Râul susură în stânga noastră.

Toţi trei zâmbim...

De ce, nu ştiu...

dar n-avem nevoie de motive.

Doar zâmbim.

Pur şi simplu...

E cald şi bine.

E frumos...

110

Umbra răcoroasă ne ia sub oblăduirea ei şi ne ghidează înapoi la cabană...

Urcăm panta de verdeaţă şi ne înapoiem în curtea din spate. La masa din hol, doamna Maria

şi doamna Herescu vorbesc la o cafea. Surpriza se vede pe chipurile lor atunci când noi intrăm pe

uşă.

Doamna Maria se amuză: „Ia uite, şi noi care credeam că dormiţi...”

Larisa îmi înapoiază hanoracul şi se duce şi ea să-şi facă bagajul.

Mă roagă să îi dau şi ei lista cu nume şi adrese de mail.

Şapte şi jumătate...

Urc împreună cu Radu înapoi în cameră.

Dan încă doarme pe hol.

E atât de tentant să mai dormim şi noi o oră...

Ne refuzăm însă luxul ăsta şi ne asigurăm că am strâns tot...

Mai verificăm încă odată să nu fi uitat ceva...

La ora opt dăm trezirea.

Cei mai mulţi sunt deja în picioare.

Cobor până jos şi îi dau Larisei lista.

Dacă tot sunt aici, trec şi pe la Cristina să îmi recuperez papucii şi şosetele (i le

împrumutasem cu câteva seri în urmă).

Papucii mi-i dă, şosetele însă nu le găseşte. Îmi promite că mi le trimite prin poştă...

Îmi îndes în troller tot ce mai rămăsese afară.

Dăi, aşează-te pe el...

Chinuieşte-te cu fermoarul...

Închid bagajul...

Huh...

Gata, am terminat şi cu el...

Afară mai rămân doar chitările.

Hai să ieşim cu ele...

Coborâm în curtea din spate.

Cântăm...

Fetele apar şi ele...

Sunt ultimele cântece pe care le mai depănă aici, la fel ca şi ultimele vorbe pe care le

răspândim în aerul de munte...

...

Doamna Maria ne strigă.

Vine autocarul...

111

Mergem şi ne închidem chitările în huse.

Verificăm pentru ultima dată tot şi ne asigurăm că nu am uitat nimic.

Coborâm bagajele din mansardă...

Trecem prin sufragerie.

Apoi prin hol,

pe uşa din faţă...

Păşim pragul şi

coborâm treptele...

Pa, cabană...

Uşa se încuie în urma noastră,

iar cheia i-o lăsăm vecinei.

Aşteptăm puţin pe pietriş.

Autocarul trage în faţa aleei.

Ne punem bagajele în cală şi urcăm treptele tapiţate.

Nu e acelaşi şofer. Firma însă da. Tot Ra şi Ra.

Motorul porneşte.

Copacii ne înconjoară, iar cabană ne face în urmă cu mâna, fără ca noi să o vedem.

Cauciucurile răpăie prin colbul drumului...

Ne duce pe aleea mănăstirii.

Noi, băieţii, coborâm.

Trebuie să-i ajutăm pe Alex şi Cosmin să care echipamentul cu care veniseră.

Trepiede, bannere, camere video, aparate foto...

Îi vedem ieşind din mănăstire cu multe multe bagaje spânzurate de ei, aşa că ne grăbim şi îi

despovărăm.

Punem totul tot în cală.

Ne aşezăm din nou pe scaune.

Andreea se uită la mine concentrată, uşor nedumerită, apoi îmi spune înseninându-se brusc:

„Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că porţi ochelarii”

Motorul porneşte din nou.

Ziduri albe, uşi mari de lemn, rămân în urma noastră...

Câmpul fuge pe lângă noi...

Brusc parcă totul fuge de noi...

sau noi fugim de ele...

...

Drumul se derulează prin câmp...

112

Sâmbăta, cu herghelia şi supermarketul ei...

..

Drum către Făgăraş...

...

Ştiam că aşa se va întâmpla...

Parcă totul e dat

pe repede înainte...

Nu mai apuci să te agăţi

de nimic...

Timpul fuge...

Odată cu el

şi tot

ceea ce ai vrea

să mai aduni...

toate amintiri...

...

Te chinui să te ţii de ele,

să-ţi faci

altele noi

dar îţi scapă...

printre degete...

...

Casele apar din câmp şi ne spun că am ajuns.

Parcarea din faţa fundaţiei apare cunoscută...

„Fâs”-ul hidraulic deschide uşile...

Drumul se termină aici.

Coborâm şi ne împovărăm cu bagajele.

Borduri.

Şosea.

Trecere ilegală.

Treptele fundaţiei.

Le urcăm şi punem greutăţile deoparte.

Încă mai avem puţin timp...

Acelaşi aer de autocar prăfuit...

Ambientul uşor diferit.

113

Aici începuse totul anul trecut.

Mă aşez pe trepte.

Încet, încet, toţi se adună aici, afară,

pe strada pavată

cu pietre

în formă de „I”.

Mă uit în jur...

Toţi suntem debusolaţi şi pierduţi undeva...

Încercăm să părem neafectaţi,

sau preocupaţi cu altceva...

Domnul Olteanu face schimb de chitanţe cu doamna Maria.

Larisa iese pe trepte:

„Vine tata! Trebuie să ajungă. I-am explicat să vină lângă Primărie...”

O maşină bleumarin, care parchează vis-a-vis.

După cum ea şi Roxana ies cu bagajele, se pare că e rândul lor să plece...

Ne îmbrăţişăm...

Mă aşez înapoi pe treaptă şi urmăresc cum se îndepărtează printre maşini. Un domn tânăr

vine şi le ajută cu bagajele.

Maşina bleumarin îşi închide uşile şi porneşte...

Cosmin are să plece cu maşina IICCR-ului.

Domnul şofer de anul trecut, cu acelaşi aer boem, mănâncă ceva şi dă din cap înspre el.

Cosmin deschide portbagajul şi pune bagajele Andreei Argeşeanu, lui Dan şi Mădălin.

Domnul Olteanu îmi pune mâna pe umăr şi mă întreabă ceva.

Zâmbesc.

Alex apare grăbit pe uşă. Gata. E rândul nostru să plecăm...

Anul ăsta nu mai sunt ultimul care pleacă...

Ultima dintre noi va rămâne Andreea.

Ea are tren tocmai la prânz. Tocmai cel cu care venisem din Bucureşti.

Luăm bagajele de pe fotoliile gri.

Coborâm pentru cele trei trepte...

Ne luăm la revedere de la toţi, strângem mâini sau ne îmbrăţişăm...

Le privesc chipurile şi ochii...

Deşi melancolici, toţi suntem fericiţi...

La revedere

Mădălin,

114

Dan,

Andreea,

Andreea...

Domnule Olteanu...

Troller-ul începe să hurducăie pe pietrele cu formă de „I”.

Pa...

...

Aud însă nişte paşi rapizi din spate. Dan mă ajunge din urmă şi îmi înmânează un sul

albastru...

A!... Mulţumesc mult! Uitasem cu totul de el...

Era afişul pe care i-l cerusem lui Cosmin...

Mulţumesc mult de tot!

Dan rămâne zâmbind în urmă...

Alex grăbeşte pasul.

Doamna Maria ne însoţeşte.

Trecem de restaurantul cu ciorba de perişoare, apoi o tăiem pe nişte străduţe.

Ieşim într-o altă piaţă.

Tragem bagajele după noi până la un refugiu.

Un microbuz e deja tras în staţie.

Alex se grăbeşte la casa de bilete.

Nu cred că îl vom mai prinde pe ăsta...

Mai avem timp...

Sau nu.

Alex se întoarce rapid şi ne cere câte 9 lei.

Aaaaa!

de ce atât de repede?

Uşa microbuzului e deschisă. Ne aşteaptă...

Mă întorc către doamna Maria şi o îmbrăţişez...

Doamna Maria se uită adânc la mine...

Ne urează drum bun...

Îndesăm bagajele în portbagajul deja umplut până la refuz...

Ne înghesuim şi noi pe nişte scaune în spate...

Prin cadrul uşii doamna Maria ne face cu mâna...

Uşa se închide şi lasă Făgăraşul în spate...

La revedere...

115

...

Clădirile trec pe lângă noi.

În maşină e zgomot. Oamenii vorbesc diverse, motorul hârâie...

Capul îmi pică de somn. Monica mă întreabă dacă poate să mă ajute cu ceva, dar nu prea are

ce să facă... nu pot goli bancheta ca să mă culc pe ea. Aşa, stând în fund adorm...

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

Mă trezesc la scurt timp. Radu doarme şi el în dreapta mea, doar că mai amuzant (oare la fel

oi fi arătat şi eu?) Monica se amuză şi ea.

Acum un câmp verde trece pe geamul din stânga, iar şoseaua îşi cântă melodia sub roţile

încălzite...

Nu îmi mai e somn... parcă m-am odihnit brusc...

Dar...

Ah! Am adormit...

Nu, nu nu...

Eram sigur că asta se va întâmpla...

Somnul adânc, izvorât din oboseala cruntă îmi estompase toată starea pe care o purtasem cu

mine toată dimineaţa... Pierdusem toată lumina adunată...

Mă trimisese parcă în altă zi...

Tot începutul zilei parcă trecuse sub un văl...

...

Ajungem în Braşov.

Microbuzul opreşte chiar în faţa gării. Coborâm şi ne luăm bagajele.

Uitasem cu totul că aici drumul se oprea şi pentru Paul.

Ne strângem mâinile şi ne luăm rămas bun...

Paul coteşte şi se pierde în spatele unui autocar...

O luăm încet printre microbuzele şi autocarele parcate şi intrăm în gară.

Ne strângem în cerc.

Alex se orientează rapid şi cumpără bilete pentru cel mai apropiat tren în direcţia Bucureşti.

Noi ceilalţi, (Doamna Hasnaş, Lăcrămioara, Flavia, Cristina, Monica, Răzvan, Radu şi cu mine)

încercăm să ne găsim o ocupaţie...

Mă apuc să fotografiez.

Simt că am pierdut ceva... că am lăsat ceva în urmă...

Nu ştiu ce anume, dar nu mă mai simt la fel...

...

Alex revine cu carnetele de note şi cu biletele.

116

„Haideţi să mâncăm!”

Percutăm imediat. Se duce şi verifică dacă ceea ce se serveşte acolo e mâncabil şi ne face

semn să venim. Urcăm treptele gării şi intrăm pe o uşă mică într-o autoservire curăţică. Ne aşezăm

la o masă şi mergem să comandăm. Îmi iau multă mâncare...

Regret un pic asta, pentru că simt că nu o pot mânca pe toată, dar măcar ştiu că m-am

săturat.

Radu iar vorbeşte la mobil.

Îl sun şi eu pe Andrei să văd pe unde sunt. Încă merg cu trenul... De şapte ore ei merg cu

trenul... whoooaa...

Mai avem de aşteptat până vine şi al nostru...

Radu sugerează să mergem până afară.

Hai...!

Mă ridic de pe scaun şi ieşim pe uşa deschisă. Afară e plăcut. În faţa noastră se înşiră şinele

şi peroanele. Coborâm în stânga pe o pantă. Soarele arde a ploaie. Clădirea gării se dă la o parte şi

ne lasă în faţă munţii. Printre brazii deşi, undeva sus, pe colină scrie mare cu font alb de Hollywood,

BRAŞOV... Maşini multe, taxiuri, aglomeraţie. Îmi sun o colegă căreia îi promisesem de câteva zile

lucrul ăsta... Voia să mă întrebe ceva de şcoală...

Totul parcă începe să reintre prea în normal...

Sună Alex. „Unde sunteţi?” „Păi aici, în faţa gării...” „Ia veniţi voi înapoi...” Bine, venim...

Urcăm panta la loc. Intrăm înapoi în autoservire şi ne aşezăm la masă.

Alex zâmbeşte mulţumit.

Privind în peretele de oglindă, abia acum observ cât de rupt de oboseală sunt...

Am aşa o faţă bulversată încât nu mă pot abţine să nu mă amuz...

...

Trenul Accelerat cu direcţia Timişoara - Bucureşti Nord soseşte în gară la linia 1...

Ăştia trebuie să fim noi... Ne ridicăm, ne luăm bagajele, tragem scaunele împrejurul mesei

roşii, apoi ieşim, păşind peste pragul metalic. Bagajele vibrează în timp ce noi le tragem înspre

peron.

Un tren lung, cu vreo 12 vagoane trage în faţa noastră. Roţile scârţâie sub compresia

frânelor. Vagoanele se grăbesc din ce în ce mai încet. Se opresc...

Ne urcăm în tren. Vagoanele sunt noi, fără compartimente. Miroase a praf încins. Hmmm...

Să înţeleg deci că vagoanele fuseseră proaspăt anexate.

E cald. Poate prea cald. Aerul condiţionat porneşte, dar deocamdată nu face faţă.

Locurile noastre sunt undeva pe la mijlocul vagonului...

65, 65... unde eşti, unde eşti... 65! Gata, le-am găsit!

117

Îndesăm bagajele sus, pe suporturile suspendate. Ne aşezăm câte patru, câte patru. Pe-o

parte a culoarului eu, Radu, Cristina şi Monica, iar pe cealaltă Alex, Lăcrămioara, Flavia şi Răzvan.

Perdelele sunt trase. Descoperim geamurile şi lăsăm lumina să intre... Oamenii furnică pe

culoar. Se împiedică de chitări, de rucsace, se chinuie să treacă... Facem cumva şi eliberăm culoarul.

Răzvan se refugiază în lumea lui, punându-şi căştile în urechi şi fixând ceva pe geam.

Braşovul tinde să melancolizeze sub norii de ploaie.

Noi scoatem cărţile de joc. Le amestecăm şi le împărţim.

Se aude un sunet înfundat, iar vagonul începe să se mişte...

Peisajul prinde viteză şi începe să-şi deruleze cadrele prin ferestre.

Ne apucăm şi jucăm...

Macao,

Război...

Maciu-piciu însă ne trezeşte cheful de cărţi...

...

Deja suntem undeva în munţi.

O staţie micuţă, cu bănci, se lasă plouată.

„Monica, ai cumva un ... hmmm... trei de treflă?”

Monica îmi aruncă o privire neîncrezătoare, zâmbind, apoi spune încă nevenindu-i să

creadă: „Da, am...”

Îmi revendic treiul de treflă.

Din nou încerc să par a şti ce fac... Nu am însă niciun alt trei în mână... E primul meu joc de

Maciu-piciu. Întreb la întâmplare, bazându-mă pe... intuiţie să-i spun? Nu ştiu cum să-i spun... Nu

cred, de fapt, că mă bazez pe nimic... merg la întâmplare... Sau poate nu...

Îmi aduc aminte de improbabilitatea maximă a domnului Cheptea...

Ploaia bate mai departe în rafale pe tabla trenului. Înăuntru nu se aude nimic din tot ce se

întâmplă afară.

„Bogdan... ai cumva vreo damă...” „Da... am...” „Câte?” Offf... „Trei...”

Cedez cărţile şi Monica mai face o pereche.

„Bogdan, ai cumva un doişpe de inimă roşie?” „Da... am şi din ăla.” I-l dau Cristinei

dezarmat. Se bucură de el şi îl adaugă în evantaiul ei de cărţi. Se uită la ele, apoi estimativ în jur...

„Hmm...”

Rotind degetul în aer zâmbeşte şi priveşte către Radu. „Ai cumva, un rege de treflă...?”

Radu priveşte mulţumit din spatele cărţilor: „Nup, n-am...” „Ah...”

Cristina îşi flutură scurt mâna cu un aer de măi să fie! Cărţile zboară de la unul la altul şi se

adună pe rând în teancuri pe masa îngustă.

118

Şi încă un joc, şi încă unul şi încă unul...

Apoi ne oprim.

Cristina spune oftând: „Păcat că nu am făcut foc de tabără aseară...”

Îmi amintesc de dimineaţa luminoasă şi zâmbesc.

Alex şi Lăcrămioara dorm. Flavia colorează nişte desene într-o carte de colorat. Cristina,

văzând-o că se plictiseşte, o invită între noi...

Jucăm Telefonul fără fir. Prima e Flavia. Până ajunge la mine (deşi înaintea mea era doar

Cristina) se distorsionează în aşa hal, încât înţeleg doar ceva cu mure... Zic mai departe ce mi s-a

părut că am înţeles... La capăt ajunge cu totul altceva... Când aflăm şi de la ce pornise, începem să

râdem...

...

Deja am lăsat munţii în urmă. Şi odată cu ei şi norii.

Pe masă au apărut diferite pungi cu chestii de ronţăit.

După-amiaza îşi aruncă soarele peste noi, prin fereastră.

Cu fiecare stâlp de telegraf suntem mai aproape de casă...

Ploieşti Vest. Unii oameni coboară, alţii urcă şi ocupă scaunele verzi.

Radu îi face poze Flaviei şi se distrează amândoi, unul încercând să surprindă reacţiile şi

expresia, celălalt, încercând să se ferească...

Acum e totul bine...

Câmpul zboară pe geam şi soarele îşi coboară lumina discret...

Alex şi Lăcrămioara se trezesc.

Flavia îşi găseşte ceva de lucru cu o mică revistă în franceză...

Eu îmi plimb privirea peste chipurile fiecăruia.

Monica zâmbeşte.

Radu verifică ceva pe aparat.

Cristina stă lângă Răzvan şi ascultă cu privirea melancolică pierdută undeva pe culoarul

vagonului o melodie.

Ăştia am mai rămas...

Gunoiul începe să apară pe câmp... Înseamnă că ne apropiem de Bucureşti.

Fiecare începe să se retragă în propria-i lume...

Odată cu apropierea oraşului, grijile îşi sapă drum prin bucuria noastră...

Aşa e de fiecare dată...

Refuzăm să le acceptăm...

Zâmbim sincer, pur şi simplu.

Clădirile îşi fac apariţia, una câte una, de-o parte şi de alta.

119

Ziua a obosit şi începe să-şi culce ochiul înspre orizont.

Blocurile de la Gara de Nord apar calde, prăfuite pe geamul trenului...

Alex se ridică de pe locul său.

Acoperişurile peroanelor ne întâmpină în cupolă precum elevii mari primesc în rândul lor pe

cei mici, cu o cupolă de flori...

La noi nu sunt flori, e doar metal, dar nu mai contează.

E plăcut să revii acasă...

Acasă...

Ne ridicăm cu toţii.

Trenul pune frână...

Ne oprim...

Bagajele ajung pe culoar,

coborâte de mâini

mai mult

sau mai puţin vânjoase.

Alex coboară primul şi ne ajută cu bagajele.

Coborâm treptele şi ajungem pe peron.

Tata deja mă aştepta. Era acolo, chiar lângă vagon.

Zâmbim amândoi când ne vedem.

Părinţii Monicăi apar şi ei...

Gata, asta e...

Pe de-o parte grăbiţi,

pe de altă parte încurcaţi,

ne luăm la revedere...

...

Pa...

Monica,

Cristina...

Răzvan...

...

Toţi se grăbesc...

Nu ştiu unde,

dar pleacă repede...

poate prea repede...

Bagajele lor se pierd

120

în mulţime...

Rămân cu tata şi cu Radu.

Noi nu ne grăbim. Suntem acasă.

O luăm în lungul peronului

printre oamenii ale căror căi

se încurcă asemenea

aţelor deşirate.

Noi ne găsim drumul...

Ajunşi la capătul peronului,

Radu îi regăseşte pe ai lui aşteptându-l...

Salutăm şi noi din mers.

O iau zâmbind, cu tata înspre scările rulante. Nu mă apuc să povestesc încă. Păstrez pentru

când vom fi toţi trei. Mama ne aşteaptă acasă... Cred că e nerăbdătoare să ajungem... Păşim pe

treptele care ne coboară la metrou...

P.S. Acum mă găsesc la finalul celui de-al doilea jurnal. A fost foarte diferit faţă de anul

trecut. Dar la fel de frumos! Când am plecat înspre Sâmbăta, cu Alex şi toţi ceilalţi, nu ştiam la ce

să mă aştept... Ştiam însă, că, oricum va fi, o să merite din plin. Chiar şi doar pentru a-i revedea pe

doamna Maria, doamna Herescu, domnul Olteanu sau Cosmin... Nu ştiam cum vor fi colegii, dar

am pornit parcă mai receptiv. Când am ajuns am dat peste feţe noi, care nu mi-au spus mare lucru...

Am plecat însă cu tot atâţia prieteni! Mă bucur că am fost în stare să ajung din nou în tabără. O să

fac tot posibilul şi la anul.

În faţa tuturor, mă înclin. Mulţumesc tuturor pentru că... nu ştiu... pentru că sunteţi!

P.P.S. Ultima zi este a doamnei Maria. Ajuns acasă, m-am culcat până în unu fără un sfert...

Tu o uiţi

Dar ea te regăseşte,

Te face să-ţi devină iarăşi dragă

Şi te redă pe tine ţie...

Marian-Bogdan TOPÎRCEANU

(clasa a XII-a Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”)

121