ÎŢI POATE OFERI VIAŢA MAI MULT? POŢI SCHIMBA LUMEA DIN JURUL TĂU?
LA DRUM PE BICICLETĂÎn tandem cu Iisus
Un alt fel de siguranţăBoala care m-a salvat
O semnificaţie mai profundăCum să înţelegi pierderea
Noi îţi oferim o varietate largă
de cărţi, materiale audio şi video
pentru inspiraţia şi hrana ta
sufletească.
Pentru comenzi te rugăm să ne
contactezi la una din adresele de
mai jos.
Adresa:
ContactS
att: Christian
C.P. 129, O.P. 72
cod 032468
Bucureşti
Email:
Web:
www.activated.org
Editori Samuel Keating
Tehnoredactare Gentian Suçi
Traducere Oana Toşu
www.auroraproduction.com
© 2014 Aurora Production AG.
Toate drepturile rezervate.
Toate versetele au fost citate
din Biblia versiunea Dumitru
Cornilescu, excepţiile fiind
menţionate explicit.
A-RO-MG-AM-163-X
Vol. 13, Nr. 8
N OTA E D I TO RU LU Iajutor în momentele dificile
Unul dintre aspectele cele mai dificile ale vieţii creştine este faptul că a fi ucenic al lui Iisus nu te face automat imun la încercările şi necazurile vie-ţii. Noi ştim că Dumnezeu este dragoste,1 însă şi cei care au credinţă în El suferă de boli, de răni, de
dificultăţi financiare, de îngrijorare, de frică şi de moarte ca oricare alt om. Iisus nu a ascuns adevărul, însă a oferit speranţa atunci când a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.2
Chiar dacă Dumnezeu nu ne rezolvă întotdeauna problemele şi nu ne alungă frustrările, situaţia noastră contează pentru El. El ne cunoaşte atât de bine că ştie şi câte fire de păr avem pe cap!3 El înţelege prin ce trecem chiar şi când noi nu o putem pune în cuvinte4 şi îi este milă de noi când suferim.5 Dumnezeu nu ne ia necazurile însă putem găsi în continuare tărie şi speranţă ştiind că El este cu noi şi ne va ajuta. „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc”.6
Este, bineînţeles, minunat să ştim că Dumnezeu este de partea noastră şi că lucrează ca să aducă ceva bun din orice ni se întâmplă, dar atunci când lu-crurile nu merg bine oamenii îşi doresc şi sprijinul şi ajutorul altor oameni. Există multă tristeţe şi suferinţă în jurul nostru şi nu vom putea rezolva toate problemele de care ne izbim; cu toate acestea fiecare dintre noi putem face ceva ca să îmbunătăţim situaţia altcuiva şi să-i uşurăm povara. După cum scria Sfânta Tereza de Ávila (1515–1582): „Hristos nu are alt trup decât pe al tău, nu are alte mâini şi alte picioare pe acest pământ decât pe ale tale”.
Samuel KeatingEditor executiv
1. Vezi 1 Ioan 4:8.
2. Ioan 16:33
3. Vezi Luca 12:7.
4. Vezi Romani 8:26.
5. Vezi Psalmul 147:3.
6. Iacov 1:12
2 3
De când L-am întâlnit pe Iisus viaţa mea a devenit precum o călătorie pe bicicletă; o bicicletă din aceea de două persoane, în care eu eram în faţă şi ghidam, iar Iisus era în spate şi mă ajuta la pedalat.
La un moment dat, nu-mi amin-tesc exact când, Iisus a sugerat să schimbăm locurile. De atunci viaţa nu a mai fost la fel. Iisus a făcut călă-toria mai interesantă!
Când aveam eu controlul, ştiam drumul. Era un drum sigur şi previ-zibil, dar cam plictisitor – mergeam mereu pe calea cea mai scurtă. Dar când s-a urcat Iisus la ghidon, El ştia „scurtături lungi” minunate în sus, prin munţi, iar apoi coborâri la vite-ze ameţitoare. Tot ce puteam face eu era să mă ţin bine!
Nu vroiam să-I pun sub semnul întrebării hotărârile, însă o dată nu m-am putut abţine. „Nu crezi c-ar
ÎN TANDEM
CU IIS
US
Autor necunoscut
trebui să încetinim puţin? Sunt speri-at”. El s-a întors către mine, mi-a zâm-bit şi mi-a atins mâna spunând: „Este în regulă. Pedalează”.
Uneori mă temeam, deveneam îngrijorat şi Îl întrebam: „Unde mă duci?”.
„Este o surpriză” îmi spunea El râzând. Încet, încet am învăţat să am încredere în El. Am uitat de viaţa mea plictisitoare şi am acceptat aventura.
El m-a dus să întâlnesc oameni ce aveau calităţi care mie îmi lipseau – darul iubirii, al vindecării, al accep-tării, al bucuriei. Ei mi-au dăruit şi mie daruri pe care să le iau cu mine în călătoria mea – călătoria noastră, a mea şi a Domnului – apoi ne-am con-tinuat drumul. El obişnuia să-mi spu-nă: „Dăruieşte mai departe din ce ai primit”. Deci aşa făceam. Însă atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Cu cât dăru-iam mai mult, cu atât mai mult aveam
pentru mine şi aveam suficient ca să dăruiesc şi altor oameni pe care îi în-tâlneam în calea noastră. Iar povara noastră era în continuare uşoară.
La început nu am avut încrede-re în Iisus să-L las să-mi controleze viaţa. Am crezut că El o va distruge. Însă El ştie care sunt posibilităţile şi limitele bicicletei şi tot felul de şme-cherii. El ştie cum să vireze brusc în viteză, cum să facă bicicleta să sară peste pietre, sau chiar să zboare când drumul dispărea de sub noi.
Acum învăţ să nu mă îngrijorez sau să vreau să preiau din nou con-trolul, în schimb să încerc să mă relaxez şi să mă bucur de privelişte, de briza rece pe faţă şi de minunata companie a însoţitorului meu.
Sunt în continuare momente când obosesc deoarece călătoria este lungă şi dificilă, însă Iisus îmi zâmbeşte şi îmi spune: „Pedalează”. ■
2 3
În calitate de creştini noi nu suntem scutiţi de dificultăţile vieţii, deşi unii ar crede că ar tre-bui să fim. Dacă trăim cu ideea că credinţa noastră ar trebui să ne ferească de probleme, de greutăţi şi de suferinţă, atunci când lucrurile nu merg bine poate duce la ceva de genul – complexul martiriului, până când începem să ne întrebăm Oare mie îmi este dat ce e mai greu?
Dacă te simţi aşa ţi-ar prinde
bine să te uiţi în jur la alţi oameni, atât credincioşi cât şi necredin-cioşi, să vezi ce au şi ei de îndurat. S-ar putea să descoperi că unii o duc mai bine ca tine din punct de vedere fizic, însă există şi mulţi care o duc mai rău din anumite puncte de vedere foarte importan-te, cum ar fi să le lipsească lucruri absolut necesare traiului.
Deşi creştinii fac faţă la ace-leaşi greutăţi fizice ca şi alţii şi au la rândul lor multe probleme, cel puţin noi putem, în mare parte, să înţelegem din Cuvântul lui Dum-nezeu că există un motiv bine în-temeiat pentru aceste dificultăţi, un scop divin care lucrează prin
ele. Chiar şi atunci când nu ve-dem nici un bine care să rezulte imediat din necazurile noastre, ele pot să ne înveţe şi să ne întărească. Chiar şi numai acest lucru poate face ca dificultăţile să fie mai uşor de suportat.
Unii oameni se chinuiesc ani la rând cu vreo boală, sau cu un şef dificil, sau cu slujba pe care o urăsc. Alţii, atât creştini cât şi necreştini, sunt ridiculizaţi sau respinşi de alţii, sau chiar perse-cutaţi în mod direct pentru ceea ce susţin. Noi, creştinii, înţelegem de obicei cum ne ajută greutăţi-le noastre, însă necreştinii nu au alinarea unui Mântuitor care să-i poată ajuta să înţeleagă de ce su-feră. Poate că avem şi noi multe dificultăţi, însă vieţile noastre par probabil mai uşoare pentru mulţi dintre cei care fac faţă vieţii fără sentimentul de siguranţă şi de scop pe care noi îl avem prin cre-dinţă.
De Maria Fontaine, adaptat
1. 2 Timotei 2:3
2. Iacov 1:12
3. Evrei 10:36
4. Romani 5:3-4
CUM ÎNDURĂM DIFICULTATEA
4 5
COMPARAREA CU ALŢII – PRIETEN SAU DUŞMAN AL FERICIRII?De Maria Fontaine
Ne comparăm pe noi înşine cu alţii! Toţi facem lucrul acesta într-un fel sau altul. Dorim să fim mai buni, mai puternici, mai frumoşi, mai talentaţi. Face parte din natura umană să ne comparăm şi să fim competitivi, iar pentru unii devine un obicei bine înrădăcinat.
Nu este totdeauna rău să ne comparăm cu alţii. Uneori ne este necesar să observăm şi să analizăm situaţiile, sau pe ceilalţi, pentru ca astfel să învăţăm sau să câştigăm profunzime, ceea ce are consecinţe pozitive atunci când ne face să ne numărăm binecuvântările şi să avem o atitudine pozitivă. Însă atunci când măsurarea experienţelor, problemelor sau binecuvântărilor noastre cu ale alto-ra ne face să fim negativişti, critici, nemulţumiţi şi vanitoşi, este cu adevărat un lucru rău!
Oamenii se compară cu alţii din diverse motive şi la diferite nivele. Unii au doar o anumită „problemă” cu care se chinuiesc, precum ar fi ceva ce nu le place la ei înşişi. Pentru alţii compararea este ca o boală cronică cu care se luptă con-tinuu, simţind că ceilalţi sunt mai talentaţi, mai arătoşi, au mai multe privilegii sau au ceva ce ei nu au. Oricare ar fi situaţia, Iisus ne poate ajuta să trecem peste această mentalitate negativistă care ne poate fura bucuria şi împlinirea în viaţă.
Este important pentru noi să înţelegem că Domnul ne tratează diferit pe fiecare dintre noi. Uneori, ceea ce este bine pentru o persoană nu este bine pentru alta, aşa că nu ne putem compara cu alţii şi nu trebuie să ne întrebăm de ce unora le este parcă mai uşor, pe când altora nu. Domnul este drept şi corect şi mai presus de toate iubitor. El ştie ce este cel mai bine pentru tine şi doreşte ce este cel mai bine pentru tine.
Avem fiecare rolul nostru esenţial în vastul plan, magnific, atotcuprinzător al lui Dumnezeu. Din punctul nostru de vedere, noi nu putem vedea cum ne potrivim în marea ţesătură a vieţii şi în echilibrul universului, însă într-o zi vom vedea cât de perfect este totul. Atunci vom înţelege motivele Lui de a ne face aşa cum ne-a făcut şi îi vom fi recunoscători.
El ne-a făcut pe fiecare dintre noi diferiţi. Nu există nimeni în întreaga lume ca tine sau ca mine. Fiecare dintre noi este creaţia Lui unică, El ne iubeşte şi ne-a făcut aşa cum ne-a făcut din motive bine întemeiate. El este fericit cu felul în care ne-a făcut şi ar trebui să fim şi noi fericiţi şi mulţumiţi. ■
Noi învăţăm şi progresăm prin necazuri. Eforturile noastre ne învaţă cum să avem mai multă răbdare, cum să rezistăm, cum să ne bazăm pe promisiunile lui Dumnezeu şi cum să „[suferim greutăţile] ca un bun ostaş al lui Hristos”1 – nu doar pentru o zi, sau pentru o săptămână, sau pen-tru o lună, ci pentru poate multe luni sau chiar ani la rând.
Biblia ne spune: „Ferice de cel ce rabdă ispita”.2 „Căci aveţi nevo-ie de răbdare, ca, după ce aţi îm-plinit voia lui Dumnezeu, să pu-teţi căpăta ce v-a fost făgăduit”.3
Pavel a mers până acolo încât să ne spună să „ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbda-rea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea”.4
Poate că uneori avem perioade prelungite în care nu ne putem ghida după ceea ce simţim de-oarece lucrurile merg prost şi ne simţim prost, dar tocmai atunci trebuie să ne bazăm pe ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, că El ne iubeşte şi că are grijă de noi, indiferent de cum ne simţim. Chiar şi atunci când ni se pare că totul este împotriva noastră sau că merge prost, putem avea încredere că, în final, binele va triumfa iar Iisus va fi victorios.
Maria Fontaine şi soţul ei, Peter Amsterdam, sunt direc-torii organizaţiei The Family International, o comunitate creştină de credinţă. ■
Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potri-vită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda. – 1 Corinteni 10:13
4 5
Prima oară când am întâl-nit-o pe Nadia a fost cu şapte ani în urmă când o prietenă a adus-o la noi acasă pe la 10:00 seara. Era palidă; ochii îi erau afundaţi în orbite şi lipsiţi de strălucire; părul, îngrijit odinioară cu multă atenţie, era acum uscat şi deteriorat; iar hainele, expresia feţei şi limbajul trupului ne spuneau, chiar înainte ca ea să fi scos vreun cuvânt, că îşi pierduse orice speranţă.
Am aflat că doar cu un an înain-te Nadia fusese invidia multor femei din cartierul ei: era frumoasă, avea o poziţie socială bună, era căsătorită de 30 de ani şi mamă „perfectă” a două fiice, trăia într-o casă mare şi frumoa-
să şi organiza multe petreceri pen-tru prieteni. Însă toate astea erau cu mult în urmă iar acum Nadia stătea în sufrageria noastră şi o ţinea strâns de mână pe prietena ei. Viaţa i s-a răsturnat; soţul a divorţat de ea şi afacerea lor împreună era pe cale să falimenteze. Nu mai plătiseră rata la casă de mai multe luni şi urma să le fie luată.
Soţul Nadiei încercase chiar să o declare bolnavă mental ca să preia întregul control al proprietăţii şi al afacerii lor. Destrămarea căsni-ciei lor a făcut-o să simtă că toată lumea ei se prăbuşeşte, ceea ce i-a afectat şi sănătatea, culminând cu un atac de cord. Şi peste toate aces-tea, majoritatea prietenilor ei erau acum, dintr-o dată, prea ocupaţi şi
greu de contactat.Nadia avea o credinţă simplă şi
superficială, din educaţia ei tradi-ţională, şi doar o vagă idee despre un Dumnezeu „undeva departe” cum îi spunea ea. Însă acum şi-a dat seama că nu putea trece de această criză a vieţii fără să-L inclu-dă pe Dumnezeu mai real, ca parte integrantă a vieţii ei. Prima noastră rugăciune împreună a încurajat-o puţin şi la sfârşitul conversaţiei noastre s-a hotărât să urmeze studi-ile noastre biblice regulate.
În lunile ce au urmat Nadia şi-a pus temeliile rugăciunii şi ale credin-ţei şi a devenit capabilă să-şi găsească singură răspunsurile când avea în-doieli, când era tristă sau disperată. Progresul era încet, iar unele zile
viaţă
1. Vezi Romani 8:28.
2. Psalmul 42:5-6
De Mag Rayne
Reclădin d o
6 7
Momentele dificile m-au ajutat să înţeleg mai bine cât de infinit mai bogată şi
mai frumoasă este viaţa în toate aspectele ei şi că multe din lucrurile de care ne
îngrijorăm nu au nici o importanţă. – Karen von Blixen-Finecke (1885–1962)
În viaţă vei avea întotdeauna de-a face cu o serie de ocazii date de Dumnezeu
însă deghizate minunat în probleme şi provocări. – Charles UdallCând ne aşteptăm mai puţin viaţa ne trimite o provocare ca să ne testeze cura-
jul şi cât de dispuşi suntem să facem schimbări; în asemenea momente nu are nici
un sens să pretindem că nu s-a întâmplat nimic sau că nu suntem încă pregătiţi.
Provocarea nu va aştepta. Viaţa nu va privi în urmă. – Paulo Coelho (n. 1947)În viaţă este inevitabil să înfrunţi provocări, însă este opţional să fii înfrânt. –
Roger Crawford (n. 1960)
Cu cât obstacolul este mai mare, cu atât mai mare este şi meritul atunci când
depăşeşti obstacolul. – Molière (1622–1673)
erau mai bune decât celelalte. Au fost câţiva ani de urcuşuri şi de co-borâşuri, însă Nadia nu şi-a pierdut speranţa şi a continuat să progreseze constant spre vindecarea sa interioa-ră şi spre un viitor mai bun.
În timp Nadia şi-a regăsit voinţa de a trăi, de a munci, de a avea grijă de familia ei şi de a fi un exemplu bun pentru fiicele ei. Deşi unii din cercul ei credeau că ceea ce i se întâmplase era o tragedie, acum ea o considera un alt exemplu că Dumnezeu poate preschimba răul în bine în vieţile noastre,1 deoarece fără acea criză sufletească profun-dă şi fără distrugerea universului în care ea trăise, nu ar fi ajuns să înţeleagă cu adevărat iubirea lui Dumnezeu pentru ea sau să găseas-
că adevăratul sens al vieţii ei. Ea şi-a reorganizat priorităţile diferit: Acum Iisus este pe primul loc.
Problemele ei financiare şi cele cu casa sunt încă nerezolvate. După şapte ani bătălia legală de a păstra casa continuă iar ea trăieşte dintr-o mică pensie şi din venituri ocazionale din slujbe cu jumătate de normă. Deşi este strămtorată fi-nanciar se oferă deseori voluntară în proiectele asociaţiei noastre şi în programul de terapie cu clovni.
Însă cel mai important lucru este că Nadia este acum mai bine echipată să înfrunte ea însăşi orice necazuri ce i-ar putea aduce viaţa.
Nu se mai teme de pierderi deoare-ce ştie că Cel care a susţinut-o prin cea mai dificilă criză din viaţa ei nu o va abandona niciodată. Precum o pasăre care şi-a făcut un cuib trainic în mâinile lui Dumnezeu, ea priveş-te în jos la problemele vieţii şi nu i se mai par atât de cutremurătoare. Acum spune şi ea precum Rege-le David, zâmbind: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mân-tuirea mea şi Dumnezeul meu”.2
Mag Rayne conduce o asocia-ţiei voluntară în Croaţia. ■
Terapia cu clovni mi-a dat o minunată tărie interioară, un
sentiment de dragoste cum nu am mai simţit vreodată – senti-
mentul de împlinire că am dăruit din mine însămi. Este un sen-
timent unic să aduci fericire unui om trist şi în nevoie. – Nadia
6 7
Nu se mai întorc niciodată!Îmi amintesc cum m-am simţit
când am ajuns în cele din urmă acasă. Eram singură, speriată şi nesigură. Am lucrat câţiva ani la un proiect social într-o ţară săracă din Asia de Sud. Fusesem ocupată şi am contribuit mult la acest proiect, însă activitatea nu depindea de mine; eu eram doar o rotiţă la întreaga maşinărie, iar situaţia aceasta îmi convenea. Mă simţeam în siguranţă să beneficiez de experienţa altora, fără să mai menţionez şi de susţinerea lor financiară. Eu nu prea aveam de ce să mă îngrijorez.
Apoi, într-o vară, totul s-a schimbat. Dintr-o dată planurile colegilor mei s-au schimbat com-plet din cauza unor probleme de sănătate şi din cauza planurilor de viitor pentru educaţia copiilor lor. Colegii mei s-au mutat iar proiec-tele au rămas în mâinile mele. Asta dacă eram în stare să le continui.
Ştiam că trebuie să privesc obiectiv situaţia şi să reflectez asu-pra viitorului muncii pe care o derulam. Următoarele luni au fost sigure – colegii mi-au lăsat sufici-ente resurse pentru aceasta. Dar după aceea? Nu aveam nici o idee.
Cam în acelaşi timp m-am îm-bolnăvit cum nu am mai fost nici-odată. Mai bine de o lună am fost cam tot timpul în pat şi de-abia puteam să mănânc. Însă ciudat că starea mea de incapacitate fizică din cauza bolii nu m-a lăsat să cad pradă îngrijorării, aşa cum s-ar fi întâmplat în mod normal. Eram pur şi simplu prea bolnavă ca să mai cad pradă te-merilor. De-abia puteam face faţă zi-lei şi nu mai aveam putere şi pentru îngrijorări. Iar în timp ce eu eram neputincioasă, Dumnezeu a rămas puternic şi a lucrat pentru mine.
Pe măsură ce timpul a trecut nu au existat schimbări majore, însă a
fost întotdeauna suficient. Sponso-rii ajutau cu proiectele sociale. Am primit o slujbă atunci când am avut nevoie. Când se închidea o uşă, se deschidea o alta. Am preţuit întot-deauna siguranţa, însă în această pe-rioadă de schimbări şi găsirea inde-pendenţei, am descoperit un nou fel de siguranţă şi de fericire. Am ajuns în final la o decizie fermă: Atâta timp cât îmi va sta în putinţă – cât timp Dumnezeu mă va ajuta – voi continua munca de aici.
Viaţa aduce schimbări şi este imprevizibilă, însă eu sunt mai fe-ricită ca niciodată. Cred că Dum-nezeu poate aranja lucrurile chiar şi atunci când noi nu putem face nimic ca să-L ajutăm în acest sens. Cum să nu cred lucrul acesta când tocmai asta a făcut El pentru mine?
Lily Neve este membră în TFI în Asia de Sud. ■
Un alt fel de siguranţăDe Lily Neve
8 9
Lacul de lângă casa mea este o privelişte liniştită, contemplativă, perfectă pentru momentele de meditaţie. Într-o zi, când treceam printr-un moment mai dificil în viaţă, m-am aşezat pe ponton ca să citesc, cu un sentiment de singurătate şi cu nevoia de răs-punsuri – sau cel puţin de un semn al prezenţei lui Dumnezeu, ceva care să mă reasigure că mâna Lui este asupra vieţii mele. Dar parcă nimic nu venea, aşa că m-am pornit spre casă, oarecum dezamăgită.
Dintr-o dată am auzit un gâgâ-it puternic. O gâscă singuratică a zburat foarte jos şi a aterizat graţi-os în mijlocul lacului.
Ce ciudat că este singură, m-am gândit eu. Gâştele zboară de obicei în cârduri atunci când migrează. M-am oprit să privesc gâsca solita-ră. Părea din ce în ce mai neliniştită
şi a început să înoate tot mai repe-de, în cercuri mici. Gâgâia şi mai afectată. Am privit-o câteva mi-nute gâgâind şi înotând nervoasă, apoi mi-am continuat drumul spre casă, afundată în gândurile mele.
Pe drum, am trecut podul de peste râul ce se varsă în lac şi, spre surprinderea mea, am văzut alte cinci gâşte ascunse sub nişte arbori. Se pare că cea singură de pe lac fă-cea parte din cârdul lor dar a încer-cat să meargă singură o vreme. Mă întrebam ce vor face celelalte gâşte.
Dintr-o dată celelalte gâşte s-au întors în direcţia prietenei lor şi au început să gâgâie cât de tare puteau, întinzându-şi capetele înainte. Cu această chemare de reasigurare, s-au pornit toate în zbor să îşi ajute şi să-şi aline tovarăşa rătăcitoare. Au aterizat lângă gâsca singură şi au în-ceput să înoate pe lângă ea, gâgâind
cu tonalităţi mai uşoare.Şi dintr-o dată mi-am dat seama
ce puteam învăţa şi eu din asta: nu puteam vedea alinarea sau grija lui Dumnezeu din acea zi, tot aşa cum nici gâsca singuratică nu le putea vedea pe celelalte gâşte, însă ele erau acolo, pregătite şi dispuse să o ajute atunci când le chema în ajutor.
De ce să mă mire că Dumne-zeu nu mă salvează imediat? Poate că aşteaptă să învăţ vreo lecţie sau să-mi văd greşelile. Însă El este tot timpul alături de mine, fie că Îi simt sau nu prezenţa. Iar când Îl chem, nu va ezita să fie cu mine.
Janet Barnes a fost educatoa-re voluntară în muncă misi-onară timp de 25 de ani iar în prezent trăieşte în SUA, unde participă regulat la muncă socială şi de caritate. ■
De Janet Barnes
GÂSCA SINGURATICĂ
8 9
În copilărie eram re trasă, cu o teamă acută de socializare şi nu aveam nici un prieten apropiat. Doream să am pe cineva faţă de care să mă simt suficient de confortabil încât să-i împărtăşesc orice şi care să nu se teamă să-mi spună toate secretele ei – o prietenie în care să fiu înţeleasă şi acceptată şi în care pot să fiu eu însămi – dar mă întrebam dacă asemenea prietenii nu există doar în cărţi.
La 14 ani am găsit un asemenea prieten! Din prima zi când ne-am întâlnit era ca şi cum eu şi Stephanie ne cunoşteam de o viaţă. Ne con-fesam una alteia şi mă simţeam în
largul meu cu ea, fără nici o urmă de teama mea obişnuită.
Avea aceleaşi pasiuni şi hobiuri şi parcă aveam aceeaşi părere des-pre aproape orice. Familiile noas-tre glumeau că avem acelaşi creier, fiindcă ne terminam una alteia propoziţiile.
Când mi-am urmat chemarea inimii de a mă alătura unui pro-iect umanitar într-o altă ţară i-am simţit mult lipsa lui Stephanie. Însă ţineam mereu legătura. Doar nu găseşti în fiecare zi un prieten ca ea. Ne scriam de multe ori. De ziua mea mi-a trimis un desen – cu doi lupi şi un vultur – şi o scri-
soare în care îmi povestea despre toate câte a mai făcut şi despre ce planuri avea.
De atunci nu am mai primit nici o scrisoare de la ea.
În schimb, acum o săptămână am primit un telefon internaţio-nal. Stephanie fusese lovită de un camion în viteză când ieşise la o plimbare cu bicicleta împreună cu prietenul ei. Ea a murit la câteva ore după accident.
Am amuţit. Dintr-o dată lumea din jurul meu şi-a pierdut culoarea şi am rămas fără aer. Am căzut pe un scaun şi m-au copleşit lacrimile. Cum să fie moartă? De ce Stephanie?
O SEMNIFICAŢIE
MAI PROFUNDĂ De Bonita Hele
10 11
E S C O R T A Î N G E R I L O R„Săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”.
– Luca 16:22Nu se menţionează nimic despre serviciul funerar al săracului. Cu si-
guranţă dacă chiar a fost ceva, probabil a fost foarte sărăcăcios. Lumea nu i-a adus onoruri săracului, nu a avut nici sicriu splendid, nici flori. Însă îngerii au venit, l-au luat şi l-au escortat până în slavă.
Observă de asemenea că nu se menţionează nimic nici despre ce s-a întâmplat cu trupul său, fiindcă omul acela nu mai era în trup bătrân şi ramolit. El era departe, pe tărâmul etern al slavei. Când i-a fost aruncat trupul în pământ, săracul, omul adevărat, a fost dus în Rai! Îl vedem aco-lo, nu mai este un sărac, ci se bucură de binecuvântările eterne.
Mai există un gând aici. Moartea atât de înfricoşătoare. Pare sfârşitul existenţei. Însă în realitate, pentru creştini, moartea este doar un eveni-ment trecător din viaţă. Este doar o trecere scurtă printr-o experienţă pe care nu o înţelegem; iar apoi vine slava eternă.
Cu o clipă în urmă săracul zăcea la uşa bogatului, dispreţuit, suferind şi înfometat. În clipa următoare simte ceva ciudat şi totul este neclar. Apoi se trezeşte zburând prin aer însoţit de un înger. Şi într-o clipă este în oraşul ceresc şi locuieşte pentru totdeauna cu Domnul. Viaţa lui nu s-a sfârşit. – James Rupert Miller (1840–1912), adaptare ■
Era încă adolescentă. Avea atât de multe vise. Dorea să facă lumea un loc mai bun şi ştiam că va face ceva minunat. Dorea să se căsătorească şi să aibă copii. Era prietena mea, cea mai bună prietenă a mea. Mi se rupea inima de durere şi printre lacrimi L-am întrebat pe Dumne-zeu „De ce?”.
Dintr-o dată am simţit ceva... ceva ca un gând, mai mult decât un sentiment. Deşi înainte fuse-sem copleşită de durere şi dispe-rare, acum eram cuprinsă de un sentiment minunat de uşurare şi de bucurie.
Mi-a venit în minte un gând:
Dacă doar ai ştii cum este aici! Am simţit prezenţa lui Stepha-nie – doar pentru o clipă, însă a fost de ajuns. Cumva, ştiam că ea îmi comunică că este bine. Ştiam că este într-un loc mai bun, un loc minunat, de lumină şi de viaţă cum nu mi-am mai imaginat niciodată. Şi ştiam că o voi revedea cândva.
Această experienţă m-a lăsat cu sentimentul de convingere că fiecare viaţă are un scop mai profund decât aş putea înţelege eu. Viaţa lui Stephanie a avut un scop minunat; chiar şi moartea ei. Chiar dacă eu nu îl pot în-
ţelege, pot crede că într-o zi voi înţelege.
În acea zi orice lacrimă care încearcă să ne întunece ochii va fi ştearsă. În acea zi ne vom întâlni în cele din urmă cu Iisus faţă în faţă. În acea zi ne vom reîntâlni cu cei dragi nouă pe care îi pierdu-sem pentru un timp. Iar acea zi va ţine o veşnicie.
Bonita Hele este scriitoa-re independentă şi editor în SUA şi membr ă în orga-nizaţia The Family Inter-national. ■
10 11
În ultima vreme am cam tot avut de-a face cu moartea. Socrul meu a murit cu o lună înainte de a împlini 99 de ani. Eu şi soţia şi cumnatul meu am stat cu el în ultimele cinci luni. Fusese un bătrân distins care dorea să trăiască până la 100 de ani însă trupul lui nu a mai rezistat.
Iar azi am aflat că a murit şi unul dintre verişorii mei. Nu eram foarte apropiaţi însă tot m-a făcut să meditez asupra si-tuaţiei când cineva drag nu îţi mai este în preajmă. Este un sentiment ciudat şi neobişnu-it. Lumea a pierdut două voci
1. Vezi Luca 23:43.
2. Vezi 1 Petru 3:19.
3. Vezi 2 Corinteni 12:2-4.
4. Vezi Luca 16:20-22.
5. Vezi Galateni 5:22-23.
distincte care nu au asemănare. Viaţa este diferită acum. Lumea – sau cel puţin lumea mea – nu mai este la fel.
În Biblie nu se vorbeşte prea mult despre cei ce părăsesc lumea asta. După moartea Sa pe cruce Iisus a fost într-un loc numit Rai (sau Paradis).1 Ştim, de asemenea, că a vizitat spiritele în închisoare2 însă aceasta nu înseamnă că Pa-radisul şi acea „închisoare” sunt unul şi acelaşi loc. Pavel spunea că ştie un om – mulţi consideră că se referea la sine însuşi – care a vizitat Paradisul, pe care el îl nu-meşte al treilea cer, într-o experi-enţă atât de profundă încât nici el nu era sigur dacă fusese acolo chiar fizic sau doar ca o experien-ţă spirituală.3 În una din pildele Sale Iisus a vorbit despre un sărac pe nume Lazăr care a murit şi a
fost dus lângă Avraam.4
Iisus a promis că cei care cred în El au viaţa veşnică şi cunoscând firea Dumnezeului nostru şi că iubirea, fericirea, pacea, răbdarea, bunătatea şi blândeţea sunt esen-ţa Duhului Său, cred că putem fi siguri că viaţa după moarte în prezenţa Sa va fi o experienţă mi-nunată.5
Viaţa fizică are un început şi un sfârşit. În mod firesc ne bu-curăm pentru o naştere şi ne în-tristăm pentru o moarte. Acum simt un gol în sufletul meu dar ştiu că acesta nu este sfârşitul poveştii.
Phillip Lynch este romanci-er şi comentator pe subiec-te spirituale şi escatologi-ce şi trăieşte în Altantic Canada. ■
L i n i ş t e aDe Phillip Lynch
Eu [Iisus] sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. – Ioan 11:25-26
12 13
Liz a fost cea mai bună prietenă a mamei mele. O cunoşteam de la clubul de tenis unde lucram după şcoală şi în weekend. Ea îşi făcea timp să vorbească cu mine ca între prieteni şi de aceea o apreciam foarte mult.
În anii ’60 m-am transformat, dintr-un puşti conservator, timid, de clasă mijlocie am devenit un tânăr hippy cu multe convingeri şi iscoditor. În căutarea mea de a găsi un sens vieţii i-am vizitat şi pe toţi cei care am simţit că m-au influen-ţat în bine. Printre aceştia, bine-înţeles, s-a inclus şi Liz. Când am bătut neanunţat la uşa lor, ea şi so-ţul ei, poreclit „Big John” („Marele John”), l-au primit pe acel tânăr cu înfăţişare sălbatică, adică pe mine, fără prejudicii şi m-au ascultat cu toate ideile şi teoriile mele ieşite din comun. Dacă şi-au dat ochii peste cap sau au făcut cu ochiul unul la celălalt, eu nu am observat.
Din fericire în cele din urmă am găsit ce căutam. Un prieten mi-a spus că L-a primit pe Iisus ca Mântuitor şi i-am urmat exemplul, apoi am decis să mă alătur unei misiuni pentru ti-neret în Noua Zeelandă şi Australia. În timp ce mă pregăteam am auzit că Liz suferea de Parkinson în ultima fază şi că nu mai avea mult de trăit. Eu şi mama am aranjat să o vizităm.
Întinsă pe canapea, cu soţul şi mama ei în preajmă, Liz m-a as-cultat povestindu-i despre ce s-a mai întâmplat în viaţa mea de când ne-am văzut ultima oară. A fost ui-mită că cineva s-a putut schimba atât de mult într-un timp atât de scurt – de la un tânăr „drăguţ”, apoi un hippy ciudat ca apoi să ajung voluntar creştin peste ocean.
Când a început să obosească am ştiut că era timpul să plecăm. Am în-trebat-o pe Liz dacă ar dori să se roa-ge scurt cu mine şi după o perioadă ce a părut cam lungă de tăcere ea a
încuviinţat. Am îngenuncheat lân-gă ea, i-am luat mâna şi am închis amândoi ochii. Mai întâi am simţit mâna mamei alăturându-ni-se, apoi a mamei lui Liz iar apoi a lui Big John. Toţi au repetat rugăciunea simplă de mântuire prin care L-au invitat pe Iisus în inimile lor.
Liz a mai trăit câteva luni, timp în care a citit Biblia cu aviditate şi a fost plină de bucurie şi de credinţă. Ea fusese o artistă realizată şi a conti-nuat să picteze până în ultimele cli-pe. Veniturile obţinute din ultimele ei lucrări au ajutat să pună bazele unui proiect voluntar în Noua Zee-landă care continuă şi în ziua de azi.
Raiul este un loc populat de cei pe care îi inviţi să ţi se alăture acolo. Abia aştept să te revăd, Liz!
Reuben Ruchevsky locuieşte în prezent în Asia, unde continuă să împărtăşească oamenilor invi-taţia cerească a lui Dumnezeu. ■
LIZDe Reuben Ruchevsky
12 13
Nici o subtilitate metafizică nu mă poate face să mă îndoiesc nici pentru un minut despre nemurirea sufletului şi despre existenţa unei providenţe binefăcătoare. O simt, o cred, o doresc, o sper şi o voi susţine până la ultima mea suflare. – Jean-Jacques Rousseau (1712–1778)
Pământul este locul celor muritori; noi trebuie să ne extindem perspec-tiva către Rai, locul celor vii. – Episcopul George Horne (1730–1792)
Este imposibil ca ceva atât de natural, atât de necesar şi atât de universal precum moartea să fi fost conceput de Providenţă ca ceva rău pentru omenire. – Jonathan Swift (1557–1745)
Voi auzi în Rai. – Atribuite ca ul-time cuvinte ale lui Ludwig van Bee-thoven (1770–1827)
Dacă Dumnezeu a creat această lume minunată, în care există totuşi păcat şi moarte, cu cât mai frumos va fi, prin comparaţie, paradisul! – James Montgomery (1771–1854)
Să ne gândim, iubiţilor, la felul cum Domnul ne arată continuu că va exista o înviere viitoare, a cărui prim rod este Domnul nostru Iisus Hristos. Să medităm asupra învierii care are loc înaintea ochilor noştri cu fiecare anotimp. Ziua şi noaptea ne dezvăluie o înviere. Noaptea se lasă şi apare ziua; apoi ziua dispare şi vine noaptea. Să privim şi fructe-le pământului. Sămânţa este plan-tată. Cade în pământul uscat şi gol; cu timpul se dezintegrează; şi prin această dezintegrare puterea Dom-nului o ridică din nou, iar dintr-o singură sămânţă apar mai multe şi aduc rod. – Sf. Clement Romanul (?-99)
Noi privim moartea ca ceva ce distruge în loc să ne gândim la Hristos care a venit să salve-ze. Ne gândim la moarte ca la un sfârşit în loc să ne gândim la viaţa care începe mai abundentă. Ne gândim la pierderi în loc să ne gândim la câştiguri. Ne gân-dim la despărţiri, decât la întâl-niri. Ne gândim că plecăm în loc să ne gândim că sosim. Iar când vocea morţii ne şopteşte: „Tre-buie să pleci de pe pământ” să ascultăm vocea lui Hristos spu-nându-ne: „Nu faci decât să vii la Mine!”– Norman Macleod (1812–1872)
Orice ar fi în noi ce simte, gândeşte, doreşte şi ne însufle-ţeşte trebuie să fie ceva ceresc, ceva divin şi în consecinţă ceva nepieritor. – Aristotel (384-322 îdH.) ■
CEEA CE URMEAZĂ
14 15
[El] ne mângâie în toate necazurile noastre, pen-tru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz. – 2 Corinteni 1:4
Dacă cei dragi nouă emigrează în cealaltă parte a lumii şi nu mai avem nici o legătură cu ei este firesc să le ducem dorul, să dorim să primim veşti despre starea lor şi să suferim din cauza acestei pierderi. Cu atât mai mult se întâmplă lucrul acesta când persoana respectivă emigrează complet din lumea asta! Chiar şi pentru cei cu credinţă în viaţa de apoi, lumea lor s-a schimbat irevo-cabil şi le este greu să suporte.
Dacă ai vreun prieten sau coleg care suferă din cauza pierderii cui-
va drag poate că el/ea s-au retras pe moment din viaţa cotidiană ca să-şi depene amintirile, să strângă poze, să-şi scrie amintirile, sau să creeze vreun fel de memorial. La-crimile fac parte, fără îndoială, din această călătorie. Este în regulă să plângi. Chiar şi Iisus a plâns.1 Toa-te acestea au locul lor în procesul firesc şi sănătos de doliu.
Pe malurile râurilor... şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte... în sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm harfele. – Psalmul 137:1-2
Bocitul îşi are vremea lui.2 Să sperăm însă că această perioadă când „harfele” – cântecele de cre-dinţă şi de bucurie – tac este tem-porară şi că nu sunt date la o parte pentru totdeauna. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia”.3
Deci, când găseşte cel îndoliat din nou puterea de a face faţă vie-ţii, de a lua din nou în mână harfa, de a cânta cântece de credinţă şi de bucurie? Nu există o regulă. Cu cât
relaţia fusese mai strânsă cu atât agonia pierderii va fi mai mare. O moarte bruscă poate fi mai dificil de suportat. Când părinţii îşi în-groapă copilul este considerată una dintre cele mai traumatice pierderi. Cere timp să boceşti o pierdere de asemenea magnitudine.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să ne purtăm cu atenţie cu cei care sunt copleşiţi de durere şi să ne arătăm solidaritatea printr-un cuvânt de alinare, printr-un tele-fon, amintindu-ne de aniversări, zile de naştere sau orice alte zile speciale care sunt importante pentru aceştia, şi prin a ne face timp să-i ascultăm. Să fim aproa-pe de prietenii noştri, tot aşa cum şi Dumnezeu este mereu aproape de noi.4
Abi May este autoarea cărţii A Valley Journal, prin care îi încurajează pe cei ce parcurg această cale dificilă a îndurerării. ■
1. Vezi Ioan 11:35.
2. Ecleziastul 3:4
3. Psalmul 30:5
4. Vezi Evrei 13:5.
Să fii acoloMomente de linişteDe Abi May
14 15
De la Iisus cu dragoste
Un loc specialCând am fost pe pământ, le-am spus ucenicilor Meu că voi pregăti un loc
în care să fim împreună pentru totdeauna.1 Acest loc este pentru toţi aceia din-tre voi care M-aţi invitat în inimile şi în vieţile voastre şi doresc să fie cel mai minunat loc care a existat vreodată, perfect din toate punctele de vedere. Am creat de asemenea şi locuri minunate în care voi să trăiţi, să vă simţiţi comod şi să vă bucuraţi de frumuseţile căminului vostru ceresc.
Dacă M-aţi primi ca Mântuitor, aceasta vă face prietenii Mei speciali şi v-am pregătit un astfel de loc. Am rezervat un loc în Rai pentru voi, un loc în care toate lacrimile voastre să fie şterse şi toate tristeţile şi durerile să fie uitate, acolo unde veţi fi în totalitate fericiţi.2 Acestea vă aşteaptă atunci când viaţa voastră pământească se va sfârşi. De-abia aştept să vă arăt toate câte am făcut pentru voi şi să Mă bucur să privesc expresia de pe feţele voastre.
Poate simţiţi că nu meritaţi toate aceste lucruri. Însă Eu vă iubesc mai mult decât puteţi ştii sau înţelege voi, iar toate acestea sunt darul Meu pentru voi. Când dăruiţi un dar nu o faceţi pentru ceea ce poate face cineva pentru voi sau pentru că o merită; ci pentru că voi îl iubiţi. La fel simt şi Eu pentru voi.
1. Vezi Ioan 14:2-3.
2. Vezi Apocalipsa 21:22.
