Director: Ioan Enescu l Nr. 15 l Săptămâna: 7 – 13 februarie 2017 l Se distribuie numai cu cartea Ziar +cartea „Via Mala“

16,99 LEI

De joi, 9 februarie la toate chioșcurile

De marți, 7 februarie la toate chioșcurile

Mândria de a fi român

l Serial: Dictatori şi tirani Hitler – regele

iadului (3)

l Serial: Muza frivolă din micul Paris interbelicLeni Caler şi colecţia ei de Pigmalyoni

PAGINA 3

PAGINA 8

Ioan Enescu

O pasiune fără limite

PAGINA 2

DIN SUMAR:

l De la lume adunate

Poate avem unele motive să ținem capul în jos. Nu atât de multe. Dar avem.

Comunismul ne-a distrus fibra valorilor, iar consecințele se văd și azi la tot pasul. În viață, pe stra-dă, în politică, societate, instituții. Inversarea valorilor provocată de zeci de ani de cizmă sovietică a lă-sat urme adânci și ne-a creat refle-xe greșite. Inclusiv pe acela că nu știm să „ambalăm” profitabil par-tea pozitivă a națiunii.

Mândria de a fi român, bunăoa-ră, a dispărut din dezbaterea pu-blică. Poate chiar din conștiința națională. Apare meteoric în mo-mente înșelătoare, cum sunt de pil-dă campaniile electorale. „Mândru că sunt român” era sloganul folosit de un candidat în alegerile prezi-dențiale trecute, din care nu ne-am ales cu absolut nimic în afară de un rateu lozincar. Sloganul merita însă dezbătut, dacă tot era propul-sat fie și forțat în urechile audito-riului electoral, măcar să știm și noi de unde să-l apucăm. „Mândru că sunt român”. Da, chiar vrem să știm cum! Dacă am fi găsit o for-mulă inteligentă de a „brendui” această etichetă ca produs de ima-gine la export, n-ar fi fost chiar de ici de colo. Poate am fi arătat cu totul altfel în ochii lumii. Și zău că avem cu ce suține mândria de a fi român!

Putem începe de la acei români care ne-au scos onorabil în lume prin propriul lor destin dincolo de granițele României. Sunt mul-te nume fabuloase născute aici, pe pământul dintre Deltă și Tisa, care au luat calea anevoiasă a pribegiei pentru a se implanta meteoric în solul primitor al țărilor de adopție. În Europa, America de Nord sau Australia, nume românești pose-soare de pașaport occidental ne-au făcut să ne simțim mândri peste ani că tărâmul acesta atât de pestriț nu face degeaba umbră Pământului.

Paharele lui BrâncușiPutem începe acest exercițiu

cu marele Brâncuși. “Titanul din Hobița”, cum l-a botezat posteri-tatea cea mult-recunoscătoare, a simțit că rădăcinile copilăriei din Gorjul natal nu sunt obligatoriu esența destinului său glorios de-cât dacă ele se întind dincolo de spațiul locurilor sale de baștină. A înțeles asta ceva mai tîrziu, pe

când cioplea ca ucenic în urbea Craiovei. Atunci a trăit iluminarea despre cum seva oltenească de la sud de Carpați poate fi catalizator al succesului artistic dacă îi permi-te să circule liber în lume. Talentul, dorința și dalta l-au purtat pe valul emigrației către Hexagon, loc fertil pentru orice sămânță omenească îndrăgostită de frumos, de boemă și vin bun prin bistrouri creatoare. Parisul nu l-a primit automat cu un covor roșu bine așezat sub opinci de țăran obișnuit să calce apăsat pe drumul succesului. A început să lucreze la mândria de a fi român ca orice emigrant cu desagă: de jos. Spălatul paharelor în barurile care i-au deschis „cariera” de slujbaș plătit a fost una dintre îndeletni-cirele sale „pâmântene” la început de emigrație. Și n-a tratat-o cu ze-flemea sau scârbă, ci cu aceeași dă-ruire care a făcut posibile Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Pasărea Măiastră sau Sărutul:

„Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu ra-piditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am su-primat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se și uscau mai repede… Îmi frigeam buricele degetelor gro-solane de sculptor, dar mă resem-nasem” (Sursa: Ziarul Metropolis).

Așa a început cucerirea Everestului artei mondiale. Cu pa-siune. Precum mâinile care undu-iesc armonios în modelarea lutului sau ca dalta cea fermă întru săpa-rea formei vii din piatră. Energiile frumosului universal i-au deschis lui Brâncuși calea cea dreaptă că-tre adevăratul său destin. Cel de părinte al sculpturii moderne, as al modelării materiei, rege al pieselor de muzeu devenite vedete în mari-le case de licitații cu opere de artă.

Sigur că te simți mândru ca ro-mân când știi că Brâncuși a plecat din această lume „specializată” în timiditatea de a-și afișa propriile valori.

Și bineînțeles că poți zbura în-crezător deasupra lumii atunci când și alte nume românești pla-netare apar la orizontul dezbateri-lor despre excelență: George Emil Palade, Nicolae Paulescu, Victor Babeș, Henri Coandă, Traian Vuia, George Enescu

Curajul de a vorbi frumosMai sunt destule „branduri”

naționale pe care nu le-am folosit niciodată suficient în a ne hrăni orgoliul și mândria de a fi român. Nici nu are mare importanță dacă împlinirea valorii lor profesio-nal-umane s-a produs departe de țara-mamă sau că unele dintre ge-niile amintite n-au plecat în lumea de dincolo cu sentimente tocmai frumoase despre pământul lor na-tal. Contează că moștenirea lăsată lumii e atât de prețioasă încât are nevoie și de recunoaștere româ-nească. Și afară, dar și în țară.

Oare câți dintre tinerii, elevii și studenții zilelor noastre au fost „impregnați” în școală, familie, so-cietate cu „mândria de a fi român” generată de toate acele personali-tăți care au cucerit planeta pornind din România? Și câte dintre dezba-terile noastre interne pe teme de strategii de țară pun la loc de cinste figuri românești proeminente ale artei, științei, culturii mondiale? Sau în ce loc din lumea occidentală acești iluștri ambasadori ai spiritu-lui românesc au ajuns să fie priviți cu onoarea cuvenită performanțe-lor cu impact global lăsate moște-nire lumii?

Suntem sinceri atunci când re-cunoaștem că prea puțin din toa-te acestea contează cu adevărat în conștiința publică locală ori in-ternațională. Și la fel de onești cu noi înșine vom fi atunci când vom spune că merită infinit mai multă recunoștință. Cum?

Prin curaj, înainte de toate. Curajul de a pune subiectul pe agendă. De a scrie despre el. Și des-pre ei. Despre geniile României. Aici, de exemplu, în „Universul Cărții”, dar și în multe alte spații ti-părite, virtuale, mediatice. În casă chiar, la cafenea ori pur și simplu în șuetele noastre cotidiene acom-paniate de amici, colegi, rude și familii. Poate sună pompos, însă e cât se poate de realist. Cere, desi-gur, credință. Încrederea că merită să alocăm câteva minute din viață. Și merită! Chiar dacă vorbim des-pre ei, este până la urmă despre noi. Despre aceste locuri care pot da naștere, iată, și la valori univer-sale. Este, în final, vorba despre mândrie. Mândria de a fi român.

(Va urma)

Laurenţiu Ciocăzanu

2

Hitler – regele iadului(3)SERIAL: DICTATORI ŞI TIRANI

Laurenţiu Ciocăzanu

Carte apărută la Editura Orizonturi

Holocaustul. Așa a definit isto-ria planul diabolic al lui Adolf Hitler de exterminare în masă

a evreilor. Șase milioane! Atâtea suflete au fost rase de pe fața pământului doar pentru vina de a se fi născut cu sânge de evreu. Genocidul nu putea fi pus în aplicare dacă nu era rodul unei acțiuni cât se poate de oficiale a regimului na-zist. Iar denumirea oficială a „proiectu-lui” ancorat în iad a fost (denumirea în germană) Endlösung der Judenfrage, adică, în traducere, „Soluția finală a problemei evreiești”. Pentru aplicarea acesteia, Hitler a pus la cale un întreg arsenal satanic de măsuri precum în-ființarea lagărelor de exterminare, gazarea, experimente chimice sau me-dicale. Toate sunt dovedite cu probe clare și mărturii ale istoriei, astfel încât trebuie să fii exact ca Hitler ca să negi existența lor sau să devii alimentatorul acelor teorii conspiraționiste despre o presupusă „victimizare” a evreilor prin așa-numita exacerbare a atrocităților dictaturii hitleriste. 

Sigur că și azi, la aproape 80 de ani de la acele acte monstruoase săvâr-șite de oameni împotriva oamenilor, mai există încă germeni ai antisemi-tismului, în ciuda tuturor amintirilor traumatizante despre pogromuri și a încercărilor Occidentului de a preveni extinderea focarelor prin măsuri le-gislative, educație, înființarea de mu-zee dedicate holocaustului etc. Răul nu piere definitiv decât atunci când ura dispare din sufletele oamenilor, iar astăzi nu se poate spune că ome-nirea s-a vindecat pentru totdeauna de spiritul malefic al răzbunării. Pare, dimpotrivă, că lumea sădește în aceste zile noi semințe ale intoleranței față de semeni, ale inventării de vinovați con-venabili pentru greutățile zilelor noas-tre. „Străinii”, „evreii”, „marea finanță mondială” sau „spiritul corporatist”. Acestea sunt mai nou țintele moderne concepute de specialiștii răului, prin-se firesc în tabloul intoleranței pictat odinioară de un tânăr pe nume Adolf Hitler, care visa să devină un erudit în arte frumoase pictând cărți poștale prin cafenelele Vienei, dar care a sfâr-șit prin a desena cel mai negru peisaj al omenirii din epoca modernă: cel al intoleranței față de semeni. Așa se în-tâmplă de fiecare dată când omenirea nu învață pe deplin lecțiile trecutului. Mai rămân în ADN-ul nostru psiho-social mici focare de ură menite să ne readucă în viețile noastre acele condi-ții care au creat tragediile anterioare. Pentru o nouă experiență de coșmar, care să se constituie într-o nouă lec-ție, din care lumea să fi învățat în cele din urmă, pe veci, lecția armoniei în diversitate... Poate că totuși lumea de azi va avea înțelepciunea să îngroape

definitiv acele surse ale răului suprem printr-o cunoaștere pură, reală a dezas-trelor umanitare provocate de rasism, intoleranță, amplificarea sentimentului naționalist până la paroxismul dedicat morții. Căci e infinit mai de preț pacea, cu toate imperfecțiunile ei, decât re-petarea la nesfârșit a unor experiențe traumatizante în ideea că lumea va în-văța astfel lecțiile nefericirii.

Ideologii uriiInspirația rasistă a nazismului n-a

fost rodul unei revelații intrinseci pro-vocate de nenumărate ore de studiul po-litico-social asupra ființei umane. Era un curent de idei ancorate în cele mai joa-se sentimente umane propagat de unii teoreticieni ai acelor vremuri tulburi. Ura față de „ceilalți”, față de „dușmanii străini”, născută inițial ca o nevinovată vorbă-n vânt probabil între două cioc-niri pașnice de halbe cu bere, ea, ura aceasta avea să devină o necruțătoare armă politică. Un instrument diabolic pe care Hitler și colegii săi din Partidul Muncitoresc German Naționalist-Socialist (nazist) aveau să-l utilizeze, fără remușcări și teamă de consecințe. „Toxinele exterioare”, considerau ei, po-luau mediul ce fusese dăruit doar unei singure specii umane pure: rasa ariană! Teoriile despre supremația rasei germa-nice, dublate de cele extremiste și bine stropite cu alcool prin berăriile Vienei imperiale, aveau să-l inspire pe junele înverșunat Adolf Hitler în ceea ce de-venise pe-atunci marea bătălie a vieții sale: ajungerea în vârful ierarhiei politi-co-militare a statului german.

Printre precursorii ideologici, au-tori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste, care l-au influențat pe Adolf Hitler au figurat la loc de cin-ste: ideologul antisemit, rasist, ocultist Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină, primarul Vienei, Karl Lueger, fonda-torul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Urmare a con-cepțiilor acestor ideologi ai urii, dar și exasperat de ceea ce el, tânărul pic-tor de cărți poștale percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, Adolf Hitler a emigrat în Germania, în mai 1914. S-a stabilit la München, pe care el îl considera oraș „cu adevărat ger-man”. (Sursa: Wikipedia). Această „catapultare” spre locuri ideale pentru exprimarea intoleranței a fost începu-tul descătușării urii față de evrei, țigani, homosexuali etc.

Aliații Holocaustului, la toate nivelurile

Hitler e în toți aceia care hrănesc demonii urii. În toți cei care uită de la-gărele de muncă forțată, de taberele de

concentrare, de milioanele de oameni împușcați la o simplă comandă, gropi comune, trenuri îndesate cu schelete vii, copii rupți de mame, familii despărțite forțat și nereunite pe veci. Ce poate fi mai groaznic? Ce atrocități mai lipsesc din acest tablou al haosului absolut? Iar dacă nu e de-ajuns să inventariem vic-timele acestei depresii de proporții apo-caliptice poate merită să ne amintim cum totul a lucrat în favoarea împlinirii planului diabolic al lui Hitler - „Soluția finală a problemei evreiești”. Totul! Fără nicio opoziție. Fără pic de sacrificiu christic. Cu toată complicitatea posibilă din lume, inclusiv din partea Bisericii:

Michael Berenbaum scrie că Germania devenise un stat genocidar. Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în pro-cesul asasinatelor în masă. Bisericile parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri care arătau cine este evreu; Poșta a livrat ordi-nele de deportare și denaturalizare; Ministerul de Finanțe a confiscat pro-prietățile evreiești; firmele germane au concediat muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei; universitățile au refu-zat să admită studenți evrei, au refuzat să acorde diplome celor înmatriculați și au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale de transport au pre-gătit trenurile de deportare; compa-niile farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii din lagăre; alte companii au licitat pentru con-tracte de construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost alcă-tuite folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag, care au făcut în-registrarea meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele morții, prizo-nierii erau obligați să-și predea toate obiectele personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în

Germania pentru a fi valorificate. Autorul holocaustolog Saul Fried-

länder scrie: „Niciun grup social, nicio comunitate religioasă, nicio instituție academică sau profesiona-lă din Germania sau din Europa nu și-a declarat solidaritatea cu evreii”. Friedländer mai arată că unele bise-rici au spus că evreii convertiți trebuie priviți ca parte a comunității creștine, dar și aceasta doar până la un punct. Friedländer argumentează că aceasta face Holocaustul să fie deosebit, de-oarece politicile antievreiești au putut să se desfășoare fără intervenția unor forțe potrivnice de felul celor care apar în mod normal în societățile avansa-te, cum ar fi industria, întreprinderile mici și mijlocii, bisericile și alte culte religioase sau alte grupuri de presiune și grupuri de interese.

Așadar, când răul înclină decisiv balanța nimic nu-i mai poate fi stavilă. Nimic! Dar oare este acest lucru sufi-cient pentru ca omenirea să fi învățat defitinitiv lecția păcii, armoniei, iubirii de seamăn? Numai viitorul ne va pu-tea răspunde...

3

Roland Cătălin Pena

Istoria literaturii române este plină de oameni care au scris cărți mari, dar din punct de vedere uman au

fost mici, foarte mici. Totuși, este bine să nu judecăm laolaltă omul cu opera. Sunt câteva cazuri, din istoria recentă, care merită studiate, cum ar fi Eugen Barbu, Adrian Păunescu, dar, mai ales, Mihail Sadoveanu. Cum cei din urmă vor fi cei dintâi, să începem cu Sadoveanu.

„Ștefan cel Mare al literaturii românești”

Geo Bogza îl considera „Ștefan cel Mare al literaturii românești”. Mihail Sadoveanu a lăsat o operă având „amploarea unei întregi lite-raturi”. Scriitorului îi plăcea să spună „Sărmana făptură omenească! E ca-pabilă de toate relele, dar în ea se gă-sește și comoara binelui”, probabil fără a conștientiza că se autodefinea. Un alt citat celebru din Sadoveanu, sună așa: „Țara nu se servește cu declarații de dragoste, ci cu munca cinstită și, la nevoie, cu jertfe”. Exact ce nu a făcut el, mai ales după venirea comuniștilor la putere.

Mari critici literari despre opera lui Sadoveanu

De la Nicolae Iorga până la Nicolae Manolescu, scrierile lui Sadoveanu s-au bucurat de aprecierea mai tutu-ror criticilor și oamenilor de cultură români din tristul secol XX.

Nicolae Iorga scria în 1904: „Mai puternic decât toți cei mai tineri prin belșugul producției sale fără pripă și fără zăbavă, liniștită și sigură, prin mlădierea care îi îngăduie să înfățișeze viața supt toate aspectele ei, de multe ori în aceeași mică schiță sau scurtă nuvelă, e Mihail Sadoveanu, care din cei douăzeci de ani abia trecuți ai săi, poate vedea o strălucită carieră înain-tea sa”. Născut pe 5 noiembrie 1880, Sadoveanu avea doar 24 de ani când era lăudat de titanul culturii noastre.

Un an mai târziu, era ridicat în slăvi de nimeni altul decât Titu Maiorescu: „Însă meritul cel mare al nuvelelor și schițelor d-lui Sadoveanu ne pare a fi alegerea momentului psihologic în care culminează mai toate. Este puru-rea un eveniment sufletesc hotărâtor, care formează obiectul povestirii și în jurul căruia se grupează și se cum-pănesc celelalte amănunte, fie că eve-nimentul este o criză violentă, fie că este amintirea mai temperată a unei turburări, fie că este stabilirea unei li-niștiri finale. Deznodământul nu este niciodată silit, ci apare ca un rezultat

Mari scriitori mici caractere (I)

Mihail Sadoveanu, un cameleon cu o operă uriașă

neapărat, oarecum ca o lege a naturei, și tocmai prin această înalțare imper-sonală povestirile d-lui Sadoveanu își îndeplinesc misiunea morală, care – în afară de orice intenție a autorului – reiese ca un accesoriu din toate opere-le de artă adevărată”.

„Dl Sadoveanu are puternică vizi-unea gesturilor, prin care personagiile își vădesc mișcările sufletului lor. S-ar zice că această viziune îi tiranizea-ză, că d-sa nu poate să nu vadă cum se comportă personagiile, care intră în scenă”, aprecia Garabet Ibrăileanu opera de până atunci a lui Sadoveanu, în Viața Românească din 1 ianu-arie 1923.

George Călinescu, un alt predat de bunăvoie regimului stalinist, îl ridica în slăvi pe autorul Baltagului, în 1961: „A rămas obiceiul a cate-gorisi pe Mihail Sadoveanu cel mai mare „po-vestitor” ală-turi de, și de la Creangă, ceea ce poate fi o ușurare pentru aceia care (romancieri, poeți) voiesc să scape de o asemenea divină concu-rență. Adevărul este că Mihail Sadoveanu e mult mai vast. El are realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, meditația aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais. E precis ca un pictor flamand și inefabil ca un muzician, contemplator al frumuseților lumii și naturalist plin de asociații și disociații asupra procesului biologic, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, al psihologiei puberale și al patologiei senile, un dramaturg în proză, încordat, un cunoscător al in-dividului și al colectivității, al grupu-rilor arhaice și al societății moderne, un înțelept orientat, vorbind în pilde și un critic al ordinii sociale nedrep-te”. Probabil că nici măcar inima lui Sadoveanu nu a rezistat unei ode atât de mari, marele scriitor decedând la scurt timp, pe 19 octombrie 1961.

Cel care avea să scrie imbecilitatea propagandistică „Mitrea Cocor” nu a scăpat nici de laudele lui Tudor Vianu, care în Arta prozatorilor români, București, Editura Contemporană, 1941, sublinia: „Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldoveni-lor săi, și, în această privință, numele lui poate fi alăturat de acel al marelui

înaintaș, Ion Creangă. Totuși, spre de-osebire de Creangă și, mai cu seamă, în epoca lui mai nouă, ceea ce îl pre-ocupă, din punct de vedere lingvistic, nu este redarea realistică a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălțarea ei ar-tistică la un nivel care-i dă nu știu ce timbru grav și sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor”.

La zece ani de la moartea subiec-tului nostru, Nicolae Manolescu spu-nea: „Am numit opera lui Sadoveanu o Halima, pentru că sensul ei cel mai profund îl găsim în această instaura-re a unei durate a imaginației împo-

triva timpului care o consumă. Povestirea sadoveniană

oprește timpul, creând în jurul omului – poves-

titor sau ascultător - un spațiu magic

care-l protejează”. Perpessicius,

în Lirism și na-rațiune în ope-ra lui Mihail S a d o v e a n u , București, 1956, și-a adus și el tri-

butul celui care era la acea dată un

semizeu al regimului comunist: „Povestitor

înnăscut, cum atestă cele peste o sută de titluri, de ge-

neroasă noblețe, cu care a încân-tat sufletul românesc, generații după generații, de-a lungul a peste o jumă-tate de veac de creație literară, Mihail Sadoveanu este, în același timp, și cel mai desăvârșit poet al prozei noastre din toate timpurile”.

Omul adaptabil, doar să-i fie lui bine

Sadoveanu a intrat în politica ac-tivă în Partidul Poporului. Apoi a plecat după Constantin Argetoianu când acesta și-a fondat propria forma-țiune politică, ajungând președinte al Senatului. După instalarea regimului carlist, a trecut de partea Regelui.

„Lumina vine de la răsărit”După 23 august 1944 s-a pus în sluj-

ba comuniștilor. În octombrie 1944 a publicat articolul “Lumina vine de la răsărit”, făcând frumos în faţa Armatei Roșii. Așa și-a asigurat o viață de boier până la moarte. Kremlinul i-a dat pre-miul Lenin pentru literatură.

Sadoveanu a fost președinte al Adunării Deputaţilor din 5 decem-brie 1946 până pe 24 februarie 1948. În această calitate a semnat decrete de respingere a grsțierii cerute de cei

condamnați la pedeapsa cu moartea, sentinţe date de tribunalele comuniste și, în vara anului 1947, a prezidat șe-dinţele Camerei care a scos în afara legii partidul de opoziţie PNŢ.

Semizeul„Se găsea într-o postură de semi-

zeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat cel mai mare scriitor oficial în viaţă, un bun al întregului bloc sovietic. A fost un co-laboraţionist de cel mai înalt rang și a adus nenumărate servicii sovieticilor și slugilor lor de la București cauţio-nându-i prin prestigiul său de mare scriitor. «Lumina vine de la răsărit» unde își arăta obedienţa faţă de Stalin a fost o lovitură de presă bine ţintită care i-a asigurat o existenţă liniștită și îmbelșugată până la sfârșitul vieţii lui, în 1961. A trăit ca un clasic în viaţă, academician etc. PCR i-a încredinţat mai multe case, vile, cabane de vână-toare. A trăit ca un veritabil mare mo-șier, ca un nabab. Regimul s-a folosit de prestigiul și autoritatea lui și l-a plătit copios”, scrie, despre Sadoveanu, Stelian Tănase.

Vladimir Tismăneanu spune că Sadoveanu a fost unul dintre „in-telectualii non-comuniști” atrași de Partidul Comunist Român.

A pus de un puci în masonerie

Sadoveanu a fost inițiat ca mason în 1927, la Iași. În 1929 era deja grad 33 și membru al Supremului consiliu de grad 33 și ultim al ri-tului scoțian antic și acceptat în  România. În 1930, Loja Națională din România a fost recunoscută de către Marea Lojă Unită a Angliei. Mare maestru era prinţul George Valentin Bibescu, aviator celebru. Sadoveanu a vrut să-i ia locul. A și reușit, dar chipul lui a fost ars în efi-gie. George Valentin Bibescu a de-misionat, iar Marea Lojă Naţională s-a spart în două.

Obișnuit să supravieţuiască în orice condiții, Sadoveanu nu a zis nimic nici când Carol al II-lea a interzis masoneria, nici când co-muniștii îi aruncau „fraţii” în pușcării.

Mihail Sadoveanu a fost mem-bru corespondent al Academiei Române din 26 mai 1916, membru titular din 1 iunie 1921 și membru titular activ din 12 august 1948.

(Va urma)

4

Mihaela Eros

Premiul Nobel a fost înființat la începutul veacului trecut de fun-dația cu același nume, care este

executoarea dorinței testamentare a savantului Alfred Nobel, care a făcut avere din vânzarea dinamitei și apoi și-a lăsat averea colosală pentru a fi folosită în scopul răsplătirii eforturilor celor ce contribuie la binele omenirii.

Este cel mai important premiul lite-rar internațional, în primul rând datori-tă valorii sale în bani – acordându-se o sumă variabilă de la an la an, în funcție de fondurile de care dispune fundația în acel moment, dar care se ridică actual-mente la circa 1 milion de dolari – dar și prestigiului său, dobândit în nu mai puțin de 116 ani de existență, timp în care au fost premiați 113 scriitori, dintre care 16 au fost, cum era și de așteptat, de origine scandinavă.

Nobelul este un premiu de mare notorietate poate și datorită contro-verselor pe care le stârnește deseori, sfidând așteptările și preferințele elitei literare și cititorilor de pe ma-pamond și oferind surprize de pro-porții, cum a fost chiar cea de la la începurile istoriei sale – când a fost acordat unui destul de obscur poet francez, Sully Prudhomme – până la cea de anul trecut, când a fost acor-dat lui Bob Dylan, cunoscut mai de-grabă pentru cântecele decât pentru cărțile sale.

Controversele și confuziileîn ce privește alegerea laureaților e posibil să se datoreze și ambiguității terme-nului suedez prevăzut în testamentul lui Nobel, și anume acela de idealisk, care înseamnă deopotrivă ideal și idealistic. Deseori au fost trecuți cu vederea scriitori care, probabil, nu s-au conformat acestui criteriu de a fi produs o operă cu tendințe idea-listice sau ideale. Unul dintre laure-ații premiului, Jean Marie Gustave Leclezio, spunea, în acest sens, că o carte bună este cea care nu are niciun sfârșit, cea care se continuă la infinit.Iar acesta este un lucru care nu îi e la îndemână oricui.

Și oricum, toate premiile sunt acordate în baza unor aprecieri mai mult sau mai puțin subiective, pen-tru că fiecare tinde să aleagă ceea ce îl sensibilizează pe el personal.

George Bernard Shaw spunea, atunci când a refuzat Nobelul ce-i fusese acordat, că un scriitor de valoare nu are nevoie de premii care să i-o confirme, fiindu-i de ajuns doar aprecierea publi-cului. Totuși, datorită premiilor literare, interesul pentru opera anumitor autori

Cele mai cunoscute premii internaționale pentru literatură

crește direct proporțional cu importanța de care se bucură acele premii și eveni-mentele mediatice pe care le generează.

Neustadt International Prize for Literature este un premiu literar bia-nual, sponsorizat de Universitatea din Oklahoma și de publicația sa de speci-alitate,World Literature Today.

Este considerat unul dintre cele mai prestigioase premii internaționale, fi-ind deseori comparat cu Premiul Nobel pentru literatură și supranumit chiar „Nobelul American”. Ca și Premiul Nobel, acesta este acordat pentru întrea-ga operă a unui autor, nu pentru o sin-gură carte, fiind văzut ca o încununare a unei activități de o viață întreagă sau ca o recunoaștere a unei opere aflate în plină dezvoltare artistică.

Premiul internațional pentru litera-tură Neustadt a fost înființat în 1969 de Ivar Ivask, redactor al publicației Books Abroad. Este primul premiu internați-onal de acest gen din SUA și este unul dintre puținele premii pentru care poe-ții, prozatorii și dramaturgii sunt consi-derați drept candidați la fel de eligibili. Selecția candidaților nu este limitată de nicio restricție de ordin geografic, ling-vistic, rasial sau religios.

Premiul în sine constă dintr-o pană de vultur din argint, o diplomă și un cec de 50.000 $.

Primul laureat al acestui premiu a fost poetul italian Giuseppe Ungaretti, în 1970. El a fost urmat de nume mari ale literaturii universale, precum Gabriel Garcia Marquez – Columbia (1972), Max Frisch – Elveția (1986), Assia Djebar – Algeria (1996), David Malouf – Australia (2000).

Premiul literar internațional Franz Kafka este acordat începând din anul 2001, în memoria marelui prozator ceh, și este sponsorizat de primăria orașu-lui Praga și de Societatea Franz Kafka. Valoarea premiului este de 10.000$ și pe lângă bani câștigătorul primește

și o statuetă din bronz. Faima acestui premiu a crescut atunci când doi din-tre laureații săi, Elfriede Jelinek  (2004) și Harold Pinter (2005) au ajuns să câș-tige și Nobelul.

Printre laureați se numără scrii-tori precum Amos Oz (Israel, 2013), John Banville (Irlanda, 2011), Haruki Murakami (Japonia, 2006).

Man Booker International Prize este o foarte prestigioasă distincție li-terară internațională acordată de Man Group din Marea Britanie, juriul fiind considerat ca unul chiar mai competent decât cel al Nobelului. Valoarea premiu-lui este de 50.000 de lire sterline, care sunt împărțite în mod egal între autor și traducător, pentru că operele candi-daților trebuie să fie traduse în engleză. Însă toți candidații aflați pe lista scurtă primesc câte un premiu de consolare în valoare de 1000 de lire sterline.

Primul scriitor care a câștigat acest premiu a fost albanezul Ismail Kadare, urmat de nigerianul Chinua Achebe și de canadianca Alice Munro.

Premiul internațional pentru literatură Jan Michalski este o dis-tincție acordată în Elveția de către fun-dația cu același nume, înființată de Vera Michalski-Hoffmann în memoria soțu-lui său, începând cu anul 2009 și îi vi-zează pe autorii din întrega lume. Juriul este multicultural și poliglot. Valoarea premiului este de 50.000 franci elvețieni.

Rubery International Book Award  este cel mai consistent premiu acordat de editorii și autorii indepen-denți din Marea Britanie, fiind înființat în 2010.

Dayton Literary Peace Prize este un premiu american „ce recunoaște forța cuvântului scris în promovarea păcii” și se acordă începând cu 2006. Premiul se acordă și pentru ficțiune, și pentru non ficțiune.

Premiile prințesei de Asturias (Premios Princesa de Asturias) se acordă anual în Spania începând cu anul 1980

oricăror autori care au înregistrat reali-zări notabile în domeniul științei, al lite-relor și relațiilor internaționale. Printre laureați se numără: Mario Vargas Llosa, Camilo José Cela, Carlos Fuentes, Doris Lessing, Arthur Miller, Amos Oz, Margaret Atwood, Ismail Kadare, Amin Maalouf, Leonard Cohen, John Banville.

Pe lângă cele de mai sus, am mai putea adăuga premiile rezervate anumi-tor genuri sau specii literare specifice – cum ar fi Hans Christian Andersen la categoria cărți pentru copii, premiul Asociației autorilor de romane polițis-te, premiile Nebula sau Hugo, pentru literatură științifico-fantastică sau pre-miile naționale – spre exemplu, pre-miile Goncourt, care se acordă de 109 ani (decernat de-a lungul vremii unor autori ca Marcel Proust, Simone de Beauvoir, George Duhamel), premiile Miguel de Cervantes (laureați fiind, printre alții, Gabriel Garcia Marquez, Mario Varga Llosa, Carlos Fuentes) pre-miile NBA (National Book Awards) și Pulitzer acordate în SUA (care este dealtfel și țara cu cele mai multe premii literare din lume).

Este normal ca talentul, simțul este-tic, geniul și umanismul, militantismul celor ce clădesc prin cuvinte adevărate universuri ideatice să fie premiat, recu-noscut și onorat în mod public, însă e posibil ca uneori premiile să nu reflecte neapărat valoarea, ci anumite interese mărunte de grup, un val de snobism sau ralierea la o modă globală.

Cei care reușesc să răzbată dinco-lo de filele unei cărți, până la inima și mintea cititorilor, făcându-i să trăiască experiențe de neuitat, indiferent dacă ajung sau nu să fie premiați, rămân în istoria literaturii tot așa cum rămân ste-lele pe cer, să lumineze veșnic în bezna neștiinței, în vreme ce aceia care au fost aleși după criterii superficiale și meschi-ne, dispar precum cometele.

Franz KafkaJan Michalski

Joseph Pulitzer

5

Charles DickensCharles Dickens este unul dintre

acei scriitori de geniu care rămân în conștiința a generații întregi

de cititori, sfidând neclintit vârtejul vre-murilor și al modelor efemere, asemeni Sfinxului lumii antice, impasibil, impre-sionant și dominator.

Opera lui este în esență de inspirație autobiografică, marcată de tristețea unei copilării și adolescențe greu încercate, caracterizată printr-o înclinație spre sentimentalism și morală.

Născut în localitatea Portmuth, în Hampshire, pe data de 7 februa-rie 1812, Charles John Huffam Dickens a avut o copilarie fericită, într-o familie cu o situație materială bună.

Copil fiind, îi plăcea să citească romane de aven-turi în vogă la vremea aceea și primii zece – doi-sprezece ani din viața sa s-au scurs firesc, până când nesăbuința tatălui i-a dus la sapă de lemn.

A fost nevoit să renunțe la școală încă de la vârsta de doisprezece ani, din pricina dificultăților financiare cu care se confrunta familia sa. Toți membrii familiei sale, cu excepția lui, au ajuns la închisoarea datornicilor, iar el a în-ceput să lucreze la o fabrică de cremă de ghete.

Această perioadă apare reflectată mai târziu în mai multe romane de-ale sale, mai ales în David Copperfield și Marile speranțe. După trei ani de calvar, familia sa a intrat în posesia unei moș-teniri, care a făcut posibilă reîntoarcerea micului Charles la școală.

Mai târziu ajunge să lucreze într-un birou de avocatură, unde învață steno-grafia și asta îl ajută ulterior să devină jurnalist, colindând țara în lung și-n lat pentru a-și scrie articolele. În această perioadă se apucă și de scris, publicând o serie de schițe și povestiri.

În aprilie 1836, s-a căsătorit cu Catherine Hogarth, devenind capul unei familii numeroase, cu 10 copii. Dickens va divorța de soția sa în 1858.

Povestirile sale au atras atenția asu-pra sa ajungând să primească propune-rea de a scrie altele, menite să însoțească o serie de caricaturi reprezentând niște orășeni pasionați de sport.

Așa a apărut ideea romanului foileto-nistic Documentele postume ale Clubului Pickwick, care l-a făcut celebru.

Apoi a publicat Oliver Twist, Viața și aveturile lui Nicholas Nickleby.

În 1843, a scris romanul Viața și ave-turile lui Martin Chuzzlewit (publicat de Editura Orizonturi), în care prezintă

eforturile de supraviețuire ale unui băr-bat, la frontiera americană.

În perioada 1867-1868, întreprin-de o nouă călătorie în America, adu-când ulterior un elogiu Statelor Unite prin reeditarea volumelor: Note despre America și Viața și aveturile lui Martin Chuzzlewit.

În 1845 Dickens petrece un an în Italia, unde scrie Imagini din Italia. Ulterior publică tot în foileton urmă-torul roman, Dombey și fiul și mai apoi David Copperfield, romanul preferat

al autorului. În anii ‘50, Dickens este extrem de afectat de câteva tragedii persona-le devastatoare, pierzându-și rând pe rând fiica cea mică și tatăl și mai apoi divorțând de soție. Nu se știe dacă o cunoscu-se deja pe actri-ța Ellen „Nelly” Ternan, sau dacă a cunoscut-o abia după divorț, dar scriitorul a păs-trat cu ea o relație strânsă pentru tot

restul vieții. Romanele sale au căpătat o perspectivă sumbră. În Casa umbrelor, roman publicat tot în foileton între 1852 și 1853, tratează ipocrizia societății bri-tanice, acesta fiind considerat romanul său cel mai complex. Au urmat Timpuri grele și Micuța Dorrit, care sunt scrise în același registru.

Depășind această perioadă sumbră, în 1859 Dickens publică romanul istoric Povestea a două orașe, a cărui acțiune se petrece în perioada Revoluției Franceze, urmat de Marile speranțe (1860-1861), considerat una dintre cele mai mari re-alizări ale scriitorului. Câțiva ani mai târziu, Dickens scrie Prietenul nostru comun, roman ce analizează impac-tul psihologic al bogăției în societatea londoneză.

În 1865, Dickens a suferit un acci-dent de cale ferată, căruia i-a supravie-țuit, dar fără să-și mai revină vreodată complet. În pofida stării fragile de sănă-tate, a continuat să călătorească până în 1870. La 9 iunie 1870, pe când se afla la reședința sa, Gad’s Hill Place, din comi-tatul Kent, Anglia, a suferit un accident vascular cerebral, care i-a curmat viața, la vârsta de 58 de ani, lăsând ultimul său roman, Misterul lui Edwin Drood, neterminat.

Deși este un scriitor care aparține perioadei victoriene, opera lui Dickens transcende dincolo de aceasta, influ-ențând literatura universală până în contemporaneitate. Romanele sale repre-zintă surse de inspirație pentru numeroa-se producții cinematografice și continuă să provoace dezbateri literare și alte ma-nifestări artistice în lumea întreagă.

Adina Eros

Cel ce caută în fiecare zi bucuria Crăciunului

De la lume adunate...Ioan EnescuIoan Enescu

Pasiune fără limite

Există oameni care ajung să fie subjugați în așa măsură de un anumit hobby încât nu-i mai

interesează decât doar ceva legat de acesta.

Îmi vine în minte situația lui Bebe Popescu, văru-meu, relata-tă de el însuși. Înainte de a deveni internetodependent, ruda mea apu-case să se însoare. Dar descoperind virtuțile internetului, a început să-și petreacă nopțile în fața calculatoru-lui uitând aproape complet că mai are și o nevastă. Într-o seară, exaspe-rată de totala abstracție față de pre-zența ei, manifestată de soț, doamna Popescu i-a reproșat că i s-a șters cu totul din minte nu doar promisiu-nea de a-i face un copil, dar chiar și faptul că ea există.

Atunci Bebe s-a enervat și s-a dus la ușa unui vecin de apartament, un burlac înrăit pe care l-a cam sur-prins cu propunerea lui.

— Vecine, i-a zis Bebe, nu te poți ocupa puțin și de nevasta mea, că eu sunt prins până peste cap cu calculatorul?

N-are importanță ce răspuns a primit. Important e că după acel moment nevasta nu i s-a mai plâns lui Bebe că se simte neglijată.

Trebuie subliniat faptul că o de-pendență odată creată, nu mai are limite.

Dar să vedeți ce s-a întâmplat de curând în Anglia. Doi tineri, aflați se pare în concediu de odihnă, evadați din aglomerația și poluarea Londrei, veneau la pescuit în fieca-re zi, dis-de-dimineață, într-un loc liniștit pe malul Tamisei.

Nu fuseseră prezentați unul al-tuia și conform unei cutume engle-zești, stăteau alături zile întregi, până seara târziu, fără a schimba o vorbă. După o săptămână, unul dintre ei dispăru mai mult timp de la pescuit. Cel rămas se simți dintr-odată sin-gur, chiar dacă nici înainte nu bene-ficiase de vreo conversație. Constată cu surprindere că între ei existase o oarecare competiție. Fără să vrea

trăgeau cu coada ochiului la peștele prins în undița celuilalt.

După câteva zile dispărutul își făcu apariția. Iar cel rămas nu se putu abține și încălcând toate regu-lile i se adresă celuilalt:

— Unde ai dispărut, domnule? Să știi că ți-am simțit lipsa!

— Ei, veni răspunsul, am avut de rezolvat o problemă serioasă.

— Cât de serioasă?— Cea mai importantă din viața

mea: m-am însurat!— Felicitări, casă de piatră! Să fie

cu noroc! Din ce oraș e soția?— Ce oraș, am cunoscut-o în sa-

tul vecin!— Atunci, sigur e cea mai bogată

din partea locului.— Aș, e săracă lipită pământului!— Nu încape nicio îndoială că

trebuie să fie o frumusețe dacă te-a convins să o iei de nevastă.

— Da’ de unde! E urâta urâtelor, aproape o pocitanie.

— Bine, bine atunci ce-ai văzut la ea ca să o ceri de nevastă?

Un zâmbet asemănător celui care a descoperit o comoară lumină fața proaspătului însurățel.

— Domnule, zise el, ar trebui să-ți fi dat seama că pasiunea vieții mele e pescuitul.

— Tot nu înțeleg, ce legătură are asta cu alegerea miresei.

—Are, cum să nu aibă! Întâm-plător am aflat ceva extraordinar despre actuala mea nevastă. Asta m-a determinat să iau hotărârea de a mă însura cu ea.

— Doamne ce puteai să afli, doar nu era o zână deghizată!

— Ce zână! Dacă ar fi fost nu-mai atât nu ajungea s-o iau de nevastă!

— Te rog nu mă mai fierbe! Ce lucru senzațional ai aflat despre ea?

— Un fapt aproape de necrezut: are viermi intestinali!

În momentul următor, cel pe care îl rosese curiozitatea hotărî să-și scur-teze concediul și să se jure că-n viața lui nu va mai pune gura pe pește!

6

Scopul culturii generale nu este acela de a ne îmbogăți mintea, ci de a ne face capabili să gândim mai mult și mai bine. Este adevărat, acest lucru necesită cu-noștințe fundamentale vaste și din variate domenii, dar mai ales o stare de spirit în ceea ce privește această cunoaștere, de a capta multiplele dimensiuni ale pro-blemelor și rădăcinile lor istorice.

Termenul de cultură generală în sine poate suna bine... generală! Căreia pen-tru simplitate noi îi spunem, în principiu, că este cultură, adică, arta de a înnobi-la mintea și mai ales de a o face cât mai bine. Acesta este modul în care ar trebui să înțelegem adjectivul generală: nu trebuie să rămânem la generalități, trebuie să spargem barierele și să facem să circule cunoștințele.

Suma cunoștințelor dobândite tinde către infinit. Mereu vom mai avea ceva de adăugat la bagajul făcut preponderent în adolescență.

Literatura, istoria, filosofia, geografia, științele și artele sunt domenii ce se intersectează în armonie alcătuind cultura generală.

Colecţia CULTURĂ GENERALĂ La ce ar trebui să ne folosească aceste cărţi?

LA FRONTIERELE ȘTIINȚEI

Apreciatul autor al unor bio-grafii celebre (Leonardo da Vinci, Charles Darwin, Albert

Einstein) și al unor bestselleruri cele-bre Știința Dosarelor X), MICHAEL WHITE revine cu o valoroasă lucrare ce reprezintă o abordare vastă a credin-țelor vechi și moderne. De la răpiri ex-traterestre la zombi, de la semne magice descoperite pe suprafața pământului la alchimie și mutații genetice, scriitorul investighează zone complexe, confir-mând ipoteza lui G.K.Chesterton po-trivit căreia: „Când un om nu mai crede în Dumnezeu, este în stare să creadă în orice“. O carte a prezentului și viitorului, ce explorează fascinația umanității pen-tru lucrurile pe care nu le poate înțelege.

Cu inteligență și umor, Michael White îl invită pe cititor într-o călătorie a cu-noașterii și descoperirii, al cărei sfârșit nu este cunoscut și nici nu se știe dacă va putea fi cunoscut vreodată.

VERDICTUL TIMPULUICartea prezintă povestea din spa-

tele zecilor de anticipări, înregistra-te într-o perioadă de peste 140 de ani. Trecerea timpului le-a validat sau le-a infirmat. Au existat predicţii incredibi-le, cum ar fi avionul, televiziunea, cuce-rirea Lunii, bomba atomică. Mai mult, Apollo 9 a amerizat în Pacific, doar la 2 mile depărtare de locul semnalat de

Jules Verne cu o sută de ani mai de-vreme. Cele mai multe dintre ele s-au emis cu mult înainte de realizarea lor concretă: H.G.Wells a inventat terme-nul de bombă atomică în 1913, Edward Bellamy a scris despre cărţile de credit în 1888, iar în 1939, Spemann vorbea despre clonare. În schimb, alte predicţii s-au constituit în gafe monumentale: în 1872, germanul von Helinholtz credea că omul nu va fi niciodată capabil să zboare, pentru americanul Hubbard te-lefonul era doar o jucărie pe care nimeni nu va dori să o folosească, iar revista Scientific American considera, în 1913, că în viitor fiecare familie va dispune de propriul său avion etc. Adevărate sau false, previziunile menţionate ne arată unde am fost, cum am ajuns aici și unde ne-am putea plasa în viitor. O carte deo-sebit de valoroasă, care provoacă uimire și amuzament în egală măsură și care va capta în întregime interesul cititorului.

100 DE TEME DE CULTURĂ GENERALĂ

Această lucrare propune parcurge-rea a nouă momente cheie din istoria gândirii: Moștenirea gândirii grecești și latine; Contribuţia iudaismului, creștinismului și a islamului; Etapele constituirii știinţelor exacte și a știin-ţelor umaniste; Progresul tehnologic și ideea de progres; Societatea, justiţia și statul modern; Reprezentările Eului și problema subiectului începând cu Renașterea; Epoca Iluminismului și destinul ei; Curente artistice și este-tice începând din Epoca Renașterii; Curente contemporane de gândire.

Fiecare capitol prezintă clar și sintetic cele mai reprezentati-ve curente de gândire, mișcări li-terare și artistice, precum și idei și concepte esenţiale din istoria gândirii. Cartea cuprinde și reproduceri ale unor opere de artă majore, cu trimitere la is-toria gândirii.

GHID DE CULTURĂ GENERALĂ

Ghidul de cultură generală reprezin-tă o sinteză a istoriei culturii umanității.

Elaborarea lui a însemnat un demers temerar din partea autorilor francezi F. Braunstein și J.F. Pepin. Impresionanta cantitate de informații conținută, bazată pe o vastă documentare, este prezentată din două unghiuri: cronologic (antichi-tatea, epoca medievală, epoca modernă, epoca contemporană) și tematic (știin-țe, artă, religie, filosofie, literatură etc.). Textul este completat cu imagini, sche-me, hărți, desene, reproduceri de artă, precum și cu un index cu trei secțiuni și un tabel cronologic. O excelentă lu-crare ce se adresează atât cititorilor care doresc să-și îmbogățească cunoștințele de cultură generală, cât și celor intere-sanți de reîmprospătarea unor noțiuni estompate de trecerea anilor.

ISTORIA DESCOPERIRILOR ȘTIINŢIFICE

Această carte oferă un acces ime-diat la etapele progresului știinţific

de-a lungul timpului. Descoperirile și invenţiile sunt prezentate concis, într-o manieră accesibilă, de la unel-tele de piatră până la cele mai com-plexe tehnologii imaginate de om. Pe parcursul lucrării sunt prezenţi auto-rii realizărilor știinţifice care au schimbat în mod esenţial faţa lumii în care trăim. Prezentarea cronologică dă posibilitatea raportării acestor evenimente știinţifice la altele înregistrate în aceeași perioadă. Cartea răspunde întrebărilor pe care cititorul și le pune atât în legătură cu problemele specifice cât și generale, în-tregind astfel imaginea de ansamblu a geniului știinţific uman.

RADĂCINILE CULTURII OCCIDENTALE

Rădăcinile culturii occidentale este o lucrare care prezintă tot ceea ce da-torăm civilizațiilor ai căror moștenitori direcți suntem: civilizațiile clasică, celti-că și barbară. Țelul autorilor a fost de a expune, mai presus de orice, contribuți-ile care au îmbogățit și fertilizat cultura Occidentului. Este, deci, vorba nu nu-mai de sursele culturale, ci și de evoluția pe termen lung a evenimentelor cultu-rale, de inserarea lor într-un ansamblu în care se contopesc, modificându-l per-manent. Lumea ideilor și cea a tehnicii au mers umăr la umăr pentru a forma cultura noastră cotidiană.

7

CARTEA PRIN POȘTĂPuteți primi cartea dorită chiar în momentul apariției, cu o reducere substanțială

de preț prin comandă la adresa noastră: Editura Orizonturi, bd. Libertății nr. 4, bl. 117, et. 7, ap. 20, cod 040128, sector 4, București,

tel.: 021.317.7679, 0744.531.333, fax: 021.317.7678, e-mail: orizonturi@editura-orizonturi.ro

MAGAZINUL ONLINE ORIZONTURIAlegeți și comandați cartea preferată prin

www.editura-orizonturi.ro

LIBRĂRIA ORIZONTURI București, sector 3, bd. I.C. Brătianu, nr 12

(vizavi de Biserica Sf. Gheorghe-Nou)Luni-Vineri: 9.00-19.00, tel. 0748.054.814

Dacă treci azi la pas prin Centrul Vechi, devenit inevitabil loc de promenadă al celor care vor să

simtă gustul libertății de-o seară, n-ai cum să nu simți în porii emoționali urmele Bucureștiului de odinioară. Nu e vorba musai de fațadele clădirilor is-torice, care încă mai fac legătură pes-te timp cu savoarea anilor interbelici. Și nici eventual de acele sigle rămase agățate pe undeva prin vreun colțișor încă neatins de schimbările ”evoluției” moderniste. Practic, nu ai nevoie de ni-ciun element concret de materie pură și vizibilă cu ochiul plimbărețului pentru a descifra tainele istorice ale locurilor prin care pășești agale.

Bucureștiul de altădată, ca să fo-losim deja o sintagmă ce poate servi inclusiv ca brand turistic, plutește in-vizibil și grațios în aer. Respiră printre cărămizile construcțiilor mirosind a decenii de umezeală politică umilitoa-re. Pentru că forța spiritului de a trăi pur și simplu lasă cele mai prețioase urme peste ani.

Probabil că nu doar asta îi mână pe toți, cei mai mulți turiști străini, să se piardă pe străduțele înguste pietruite cu întâmplări nenumărate din acei ani ai începutului de Mic Paris. Oamenii acești au adăugat Bucureștiul pe harta opțiunilor de vacanță și din conside-rente de curiozitate, dar și din calcul pragmatic; te costă sensibil mai pu-țin să petreci un weekend în Centrul Vechi al Bucureștiului (asezonat, desi-gur, cu toate cele necesare cunoașterii Capitalei) decât îți poate ușura buzu-narul un sejur culinar prin Cartierul Latin din ”Marele” Paris.

La bordel, monșer!Însă unii dintre musafirii noștri de

modă nouă poate vor afla din întâm-plare povești interesante (căci în cadru instituțional cu greu le poate ușura cunoașterea istorică vreo autoritate publică românească). Nu trebuie să existe neapărat un ghid care să le expli-ce într-o scurtă lecție de istorie cum au apărut pe locurile actuale grandioasele ”Carul cu bere” sau ”Hanul lui Manuc”. Această îndeletnicire va fi la fel de ușor de îndeplinit direct în localurile cu

pricina, în fața unui ciolan pe varză că-lită stropit cu berea casei sau în compa-nia unui păstrăv la grătar ”însetat” și el de vinul alb bine răcit.

Există deja bloguri specializate care au darul de a trezi apetitul noilor vi-zitatori pentru orice alt subiect legat de numele Bucureștiului istoric. Unii se vor întreba, de pildă, cum de le ies în cale atâtea fete frumoase sau poate prea multe simboluri în neon ce lumi-nează pereții exteriori ai unor saloane de masaj. Dar nimic nu e rupt de tre-cut. Bunăoară, bordelurile erau cândva

și ele la mare căutare printre bărbații care băteau la poarta descătușării de-o noapte. Ele reprezentau totodată și o bună sursă de cancan în șuetele bule-vardiere ale celor care trăiau din bârfă mai bine decât din orice resursă.

Căci Bucureștiul de odinioară avea savoare. Dar și șarm. Reunea deopo-trivă bătălii politice verbale, discuți-uni intelectuale pe care nici măcar un Eminescu nu le putea rata, cartofori care lăsau averi boierești la jocuri de noroc încinse până târziu în noapte sau pur și simplu cheflii fericiți că nu va fi

La pas prin Bucureştiul de altădată (1)

niciodată criză de opțiuni în alegerea unui loc de îndestulare.

Savoarea trecutuluiAzi, locul acelor stabilimente cu

aer boem a fost luat de multe spații modernizate chiar atrăgător. Există prea puține legături, fie și simboli-ce, cu atmosfera din trecutul pasional interbelic, dar nu e ceva deranjant. Dimpotrivă, este rodul tributului pe care istoria îl plătește în fața curgerii anilor. Schimbarea are dreptul ei la via-ță chiar și pe teritoriul Bucureștiului vechi. Dar cei pasionați de mai mult decât o plimbare printre clădirile fabu-loase rămase și azi în picioare după atâ-tea încercări ale istoriei vor putea găsi suficiente surse de a „respira” savoarea trecutului. Iar Bucureștiul de altădată e mai mult decât Centrul Vechi actu-al. Îți trebuie timp să intri în profunzi-mea amintirilor de pe Calea Victoriei, în Palatul Mogoșoaia, Piața Obor, prin mahalalele cu farmecul lor inconfun-dabil sau de-a lungul impresionantei Șosele Kiseleff ce avea să fie redenumi-tă Bulevardul Regele Mihai după suc-cesul Operațiunii Barbarossa. Există multe mărturii ale vremurilor trecute chiar sub ochii noștri și cel mai prețios dar pe care ți-l poți face ca bucureștean este doar un amestec potrivit de timp și de voință pentru a purcede la o fas-cinantă călătorie în timp. Prin urmare, merită s-o facem!

Printre ultimele tramvaie cu cai din vechiul București

Laurenţiu Ciocăzanu

8

Cărțile următoare: marți 14 și joi 16 februarie

Leni Caler și colecția sa de PigmalyoniSERIAL: Muza frivolă din micul Paris interbelic

Leni Caler provenea dintr-o fa-milie foarte modestă. Se spune că ar fi plecat de acasă de pe la

doisprezece ani, colindând țara alături de o trupă de artiști ambulanți.

Nu era o frumusețe ieșită din co-mun. Dimpotrivă, era o femeie mig-nionă și cu trăsături destul de banale, nu avea o cultură impresionantă, nici un talent de geniu, dar avea un șarm atât de irezistibil încât a făcut nume-roase victime în rândurile bărbaților din perioada interbelică, reușind să-i subjuge cu totul pe scriitorii Mihail Sebastian și Camil Petrescu, cărora le-a fost rând pe rând muză și amantă.

Povestea ei de amor cu Camil Petrescu s-a înfiripat pe vremea când era doar o tânără debutantă în teatru, romancierul remarcându-i jocul și scriind o cronică despre ea. Fac cu-noștință prin intermediul unei priete-ne comune.

Actrița își povestește la senectute primele impresii în Jurnalul său: „un tinerel, mic de statură, dar bine le-gat, proporţionat, cu păr blond-șaten,  cu o frunte înaltă, puţin bombată, cu sprâncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru nevero-simil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi ce mă priveau zâmbind copilărește, dulce. Am zâmbit și eu, în-cântată că aveam în faţa mea un bărbat care părea atât de tânăr, nu un scriitor cu aer grav, a cărui seriozitate m-ar fi îngheţat. Ne-am plăcut și ne-am simţit bine împreună din primul moment».

Ea nu citise prea mult până atunci – habar nu avea ce scrisese el, de pil-dă – și nici nu avusese cum, având în vedere viața pe care o dusese încă de mică.

Camil Petrescu își găsise Galateea pe care putea s-o formeze și s-o iniție-ze în tainele literaturii.

Se pare că romancierul era un pro-fesor la fel de sever cu ea ca și Henry Higgins cu Eliza Doolittle din piesa lui Shaw :

„Venea mereu cu câte o carte nouă, îmi cerea să-i explic ce-am înţeles din cartea precedentă. Era un examen des-tul de greu pentru mine, care nu întot-deauna înţelegeam ce citeam. Camil îmi dădea, cu răbdare, explicaţii, mă învăţa să gândesc și să înţeleg sensurile mai adînci ale lecturii. Când reușeam, mă lăuda, dar când mergea mai greu se înfuria și-mi spunea uneori vorbe grele, jignitoare. ”

Nu numai că era exigent, preten-țios, mai era și foarte gelos. Actrița povestește în același jurnal al său că acesta ar fi stat o noapte întreagă la ușa ei, închipuindu-și că era acasă și nu voia să-i deschidă, când în realitate ea

se dusese să stea cu o colegă bolnavă. Sau că altădată, aflându-se amândoi pe litoral, ea ar fi gustat din prăjitura unui cunoscut cu care stăteau la masă și Camil Petrescu s-ar fi înfuriat așa de rău din pricina asta încât ar fi ple-cat în pripă, lăsând-o singură la mare.

Poate că o fi avut și Camil Petrescu motivele sale să fie gelos, poate că nu erau doar bănuielile lui închipuite ce-l făceau să trăiască calvarul geloziei. O dovadă în acest sens este și faptul că actrița preferă să se căsătorească cu Scarlat Fronda, un tip bogat, propri-etar de ziar, care îi putea asigura un viitor confortabil. Camil Petrescu, dezamăgit de infidelitatea, frivolita-tea și oportunismul femeii ce-i vră-jise simțurile, afirmă cu amărăciune: „Trebuie să fiu rezonabil. Ceilalţi (…), schimbaţi cu rândul – au bani.”

Peste niște ani, când Leni Caler era de-acum măritată cu Scarlat Fronda, ajunge să-l cunoască pe dramaturgul

Mihail Sebastian – acesta fiind, din întâmplare, bun prieten cu Camil Petrescu. Ea fusese fermecată de ceea ce scrisese Sebastian și ținuse tare mult să-l cunoască. Însă atunci când ajunge să-l cunoască este dezamăgită de el, așa cum și mărturisește în ace-lași jurnal al său scris la bătrânețe: „Nu-mi venea să cred că tânărul din faţa mea, timid, stângaci, cu o înfăţișa-re insignifiantă, este (…) talentatul au-tor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră.” 

Sebastian reușește totuși să-i reți-nă atenția grație conversației sale in-teligente și între cei doi se înfiripă un periculos joc de-a dragostea, care îl inspiră pe el să scrie o piesă dedicată ei, Jocul de-a vacanța. Chiar și Steaua fără nume se spune că ar fi avut-o tot pe Leni Caler drept muză inspiratoare.

Se spune că și un alt dramaturg, Tudor Mușatescu, într-o noapte de iarnă când ningea ca-n basme, i-ar fi povestit în detaliu subiectul unei pie-se pe care i-ar fi inspirat-o ea: așa s-ar fi născut, pare-se, Visul unei nopți de iarnă.

Pentru Sebastian, relația cu Leni Caler este la fel ca și pentru Camil Petrescu una presărată de dezamăgiri și certuri. El ajunge să se simtă ofensat de atitudinea ei frivolă, chiar să nu-i mai placă de ea, să nu mai vadă la ea nimic din ceea ce-l vrăjise la început. Și în cele din urmă încearcă să o dea uitării.

Leni Caler pleacă la Berlin la înce-putul anilor ’50, fiind lesne uitată, ca orice fluture frumos căruia i s-a luat sclipiciul de pe aripi.

Adina Eros

Stalin, Hitler, Churchill, Roosevelt, Mussolini, Hirohito, de Gaulle: șapte bărbați de stat...

Șapte lideri încleștați unii împotri-va celorlalți într-un război planetar...

Au modelat lumea așa cum este astăzi. Rolul lor personal, dincolo de marile frământări care au marcat se-colul XX, păstrează o importantă doză de mister. Autorul observă al Doilea Război Mondial prin ochii fiecăruia dintre aceste personaje. În fața noastră, cei șapte actori principali își fac curte și se sfâșie, se aliază și se trădează într-un joc fascinant , care va decide viitorul popoarelor.

O perspectivă cu totul nouă asu-pra celui de-al Doilea Război Mondial, oferită în primul rând de documentele inedite din arhivele secrete pe care se bazează această lucrare.

Inimă sălbatică romanul scris de Caridad Bravo Adams a fost poa-te cea mai ecranizată carte. După

ea s-au realizat cinci producții mexi-cane, două filme (1956 și 1968) și trei

telenovele (1966, 1977 și 1993). Inimă sălbatică este o poveste ce se petrece pe coasta de Est a Mexicului. În prim plan se derulează istoria a patru oa-meni uniți, poate fără voia lor, printr-un ironic joc al sorții, dominat în aceeași măsură de durere, ură și dragoste pro-fundă. Juan este un tânăr căruia destinul îi refuză posibilitatea de a avea un nume de familie demn pentru că e copil din flori. El trăiește singur la marginea mă-rii și luptă pentru drepturile celor săraci. Atras de frumuseţea și drăgălășenia unei fete ce pare inocenţa întruchipată, Aimée, Juan se îndrăgostește de ea, însă dragostea sa nu este nicidecum împăr-tășită. Frumoasa femeie se folosește de el doar pentru a își răni orgolioasa fami-lie, iar în scurt timp îi va frânge inima lui Juan căsătorindu-se cu un bărbat cu-ceritor, dar extrem de arogant, care face parte din aristocraţie. De aici lucrurile se complică și vom afla evoluția lor pe parcursul celorlalte două volume ale romanului.