+ All Categories
Home > Documents > Jurnal de Campanie

Jurnal de Campanie

Date post: 13-Jun-2015
Category:
Author: ulmanu-ana
View: 363 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
Description:
Altfel de campanie electorala!
Embed Size (px)
of 64 /64
INTRODUCERE In ziua in care ma indreptam spre cea dintai intalnire cu primarii din comunele incluse in Colegiul electoral 7 Prahova pentru care candidam, mi-am dat seama ca ma confruntam cu o ipostaza noua. Pana atunci eram obisnuita doar sa ofer consultanti, sa stau in spatele unui candidat si sa ii masor greselile, abaterile, stangaciile, sa corectez deviatiile si sa gasesc solutii pentru fiecare criza. In final succesul sau esecul ii revenea celui in cauza, responsabilitatea consultantului oprindu-se la intrarea in scena a viitorului politician. Modul de a folosi cuvantul, privirea, gesturile, emotia se afla in mana candidatului. Oricat de valoroasa e strategia, rezultatul final depinde, in fond, de executie. In politica, cel care castiga nu e intotdeauna si cel mai bun, si nici nu inseamna ca a avut cea mai stralucita strategie si echipa de campanie. Si cu toate acestea, castigatorul e decis de procentul obtinut. Dar in egala masura, chiar pierzand, gustul infrangerii poate fi atenuat de o campanie bine coordonata si in care sa simti ca ti-ai depasit propriile limite. Cand am inceput sa strabat satele, nu stiam cum se va termina cursa electorala si cu atat mai putin care imi sunt abilitatile de candidat. Sunt o persoana care preia cu foarte multa usurinta starile celor din preajma. Nu sunt o persoana contemplativa, dupa cum nu ma caracterizeaza nici patosul exuberant, molipsitor. Indiferenta e o stare pe care mi-o suscita doar fatarnicii, ipocritii si atotstiutorii. Dar si aceasta indiferenta e doar la suprafata, pentru ca, altfel, ma zvarcolesc in propriile mele temeri si intrebari, pe care le controlez cu ajutorul cuvantului. Am descoperit foarte devreme valoarea cuvantului scris. M-am obisnuit la varsa adolescentei sa imi atenuez starile, sa le dau o conotatie temperata, eliberandu-ma prin scris. Fiecare experienta importanta e asezata prin caietele pierdute in casa adolescentei, devenind acum lecturi amuzante pentru familia mea. Am insirat imaginile de care ma lasam cotropita ca pe o forma de a ma elibera de emotiile si nelinistile care uneori ma inhibau si ma faceau sa ezit. Intelegeam din ce in ce mai mult ca ceea ce lipsea era proiectul cel mare. Nu il puteam defini pentru ca nu statea doar in puterea mea. Oamenii erau neincrezatori si din ce in ce mai putini dornici sa isi piarta bruma de timp in discutii cu politicieni. Li se parea un efort inutil, nematerializat intr-un profit nici macar pe termen lung. Dupa aproape 20 de ani de exercitare a dreptului de a alege in baza votului direct, strada lor continua sa fie tot fara canalizare si astfalt, munca prestata tot prost platita, iar copilul, fara un viitor sigur. Recitind manuscrisul acestui jurnal, inainte de a-l preda Editurii Trei, am renuntat la unele pasaje, pierzand probabil din autenticitatea starilor. Dar chiar si pentru mine, iesind din emotia intalnirii cu o lume singura si cautatoare de sensuri, revoltele atingeau pe alocuri limite neintelese. Fiecare rand a fost dictat de trairi. Ma lasam prinsa de starea locurilor si ma intorceam acasa cu un adanc sentiment de frustrare. Intrebarea care m-a bantuit toata campania a fost ce pot sa fac pentru oamenii pe care ii vedeam luptand cu putinul zilei, oameni abrutizati de lipsa unor elementare conditii de trai , copii care isi bucurau ziua doar prin inocenta varstei. Dominat de locuri, ritmul campaniei a fost impus de chipurile oamenilor. Poate ca pare neverosimil , dar am inteles la capatul a patru luni ca politicul se dezumanizeaza in fiecare zi prin fapte care se indeparteaza de cetateanul pentru care afirma ca lucreaza si gandeste. In cea mai mare parte a intalnirilor electorale am incercat, redundant si aproape epuizant, sa vorbesc despre votul uninominal. Electoratul asculta insa autist, iar credinta mea, constatam fara echivoc, nu era si a lui. Daca dupa 1990 am descoperit prima valoare a democratiei politice, faptul ca ne putem alege noi insine guvernantii, dupa aproape 20 de ani cetatenii au inteles ca acest drept nu le-a schimbat prea mult viata. Desigur, nu avem nicio garantie ca toti alesii nostri sunt competenti si constiti. Votantul poate sa greseasca sau poate fi rau informat. Dar a condamna democratia sub pretextul ca unele guverne democratice conduce prost inseamna a-i taia unui bolnav piciorul drept pentru ca are reumatism. Democratia nu atenueaza defectele alesilor, dar are cel putin meritul de-a permite manifestarea calitatilor. Imi dadeam seama ca una dintre slabiciunile subredei noastre democratii, intr-o tara iesita din comunism, provine din distrugerea raporturilor dintre oameni. Comunismul s-a intemeiat pe
Transcript

INTRODUCERE In ziua in care ma indreptam spre cea dintai intalnire cu primarii din comunele incluse in Colegiul electoral 7 Prahova pentru care candidam, mi-am dat seama ca ma confruntam cu o ipostaza noua. Pana atunci eram obisnuita doar sa ofer consultanti, sa stau in spatele unui candidat si sa ii masor greselile, abaterile, stangaciile, sa corectez deviatiile si sa gasesc solutii pentru fiecare criza. In final succesul sau esecul ii revenea celui in cauza, responsabilitatea consultantului oprindu-se la intrarea in scena a viitorului politician. Modul de a folosi cuvantul, privirea, gesturile, emotia se afla in mana candidatului. Oricat de valoroasa e strategia, rezultatul final depinde, in fond, de executie. In politica, cel care castiga nu e intotdeauna si cel mai bun, si nici nu inseamna ca a avut cea mai stralucita strategie si echipa de campanie. Si cu toate acestea, castigatorul e decis de procentul obtinut. Dar in egala masura, chiar pierzand, gustul infrangerii poate fi atenuat de o campanie bine coordonata si in care sa simti ca ti-ai depasit propriile limite. Cand am inceput sa strabat satele, nu stiam cum se va termina cursa electorala si cu atat mai putin care imi sunt abilitatile de candidat. Sunt o persoana care preia cu foarte multa usurinta starile celor din preajma. Nu sunt o persoana contemplativa, dupa cum nu ma caracterizeaza nici patosul exuberant, molipsitor. Indiferenta e o stare pe care mi-o suscita doar fatarnicii, ipocritii si atotstiutorii. Dar si aceasta indiferenta e doar la suprafata, pentru ca, altfel, ma zvarcolesc in propriile mele temeri si intrebari, pe care le controlez cu ajutorul cuvantului. Am descoperit foarte devreme valoarea cuvantului scris. M-am obisnuit la varsa adolescentei sa imi atenuez starile, sa le dau o conotatie temperata, eliberandu-ma prin scris. Fiecare experienta importanta e asezata prin caietele pierdute in casa adolescentei, devenind acum lecturi amuzante pentru familia mea. Am insirat imaginile de care ma lasam cotropita ca pe o forma de a ma elibera de emotiile si nelinistile care uneori ma inhibau si ma faceau sa ezit. Intelegeam din ce in ce mai mult ca ceea ce lipsea era proiectul cel mare. Nu il puteam defini pentru ca nu statea doar in puterea mea. Oamenii erau neincrezatori si din ce in ce mai putini dornici sa isi piarta bruma de timp in discutii cu politicieni. Li se parea un efort inutil, nematerializat intr-un profit nici macar pe termen lung. Dupa aproape 20 de ani de exercitare a dreptului de a alege in baza votului direct, strada lor continua sa fie tot fara canalizare si astfalt, munca prestata tot prost platita, iar copilul, fara un viitor sigur. Recitind manuscrisul acestui jurnal, inainte de a-l preda Editurii Trei, am renuntat la unele pasaje, pierzand probabil din autenticitatea starilor. Dar chiar si pentru mine, iesind din emotia intalnirii cu o lume singura si cautatoare de sensuri, revoltele atingeau pe alocuri limite neintelese. Fiecare rand a fost dictat de trairi. Ma lasam prinsa de starea locurilor si ma intorceam acasa cu un adanc sentiment de frustrare. Intrebarea care m-a bantuit toata campania a fost ce pot sa fac pentru oamenii pe care ii vedeam luptand cu putinul zilei, oameni abrutizati de lipsa unor elementare conditii de trai , copii care isi bucurau ziua doar prin inocenta varstei. Dominat de locuri, ritmul campaniei a fost impus de chipurile oamenilor. Poate ca pare neverosimil , dar am inteles la capatul a patru luni ca politicul se dezumanizeaza in fiecare zi prin fapte care se indeparteaza de cetateanul pentru care afirma ca lucreaza si gandeste. In cea mai mare parte a intalnirilor electorale am incercat, redundant si aproape epuizant, sa vorbesc despre votul uninominal. Electoratul asculta insa autist, iar credinta mea, constatam fara echivoc, nu era si a lui. Daca dupa 1990 am descoperit prima valoare a democratiei politice, faptul ca ne putem alege noi insine guvernantii, dupa aproape 20 de ani cetatenii au inteles ca acest drept nu le-a schimbat prea mult viata. Desigur, nu avem nicio garantie ca toti alesii nostri sunt competenti si constiti. Votantul poate sa greseasca sau poate fi rau informat. Dar a condamna democratia sub pretextul ca unele guverne democratice conduce prost inseamna a-i taia unui bolnav piciorul drept pentru ca are reumatism. Democratia nu atenueaza defectele alesilor, dar are cel putin meritul de-a permite manifestarea calitatilor. Imi dadeam seama ca una dintre slabiciunile subredei noastre democratii, intr-o tara iesita din comunism, provine din distrugerea raporturilor dintre oameni. Comunismul s-a intemeiat pe

pasivitatea societatii, angajata pe niste drumuri fara nicio directie si iesire. Desi am lasat in urma sistemul comunist, oamenii mai asteapta inca imobili ca altcineva sa le deschida drumul, inclusiv prin absenta la urna de vot. Politologi celebri atrageau atentia asupra faptului ca tentatia totalitara face parte din codul nostru genetic. Tot ceea ce ne poate invata democratia este cum sa nu ne lasam prada acestei tentatii. Imi dadeam seama ca generatiile care vin din urma nu sunt pregatite nici pentru libertatea politica, nici pentru cea economica, bazata pe competitie. La 18 ani, tinerii depun dosare de asistati sociali. Scoala ii pregateste pentru orice, adica pentru nimic. Incepeam sa reconsider zicala, care imi era familiara din perioada de pionier, "meseria e bratara de aur". Romania nu are nevoie de un guvern care sa ofere o economie administrata, ci pur si simplu de o buna administrare, competenta si integra. Ca sa construiesti o economie puternica ai nevoie de o clasa politica in stare sa elaboreze o legislatie apta sa defineasca drepturile si obligatiile cetatenesti, sa apere proprietatea, sa creeze un cadru stabil pentru privatizare, sa reconstituie profesiile fundamentale ale unei economii liberale: sistemul bancar si de afaceri. Nu exista stat bun fara piata libera si nici piata libera nu poate functiona in absenta unui stat bun, adica democrat. Iar adevarata democratie nu inseamna abuzul de putere exercitat de majoritari, ci impartirea puterii, mai intai prin limitarea executivului de catre legislativ si judiciar. Ori de cate ori aceste segmente ale puterii, in loc sa ramana separate, sunt reunite in mecanismul unei singure masini de putere, calea catre dictatura e deschisa. Perioada de ucenicie pe langa politicieni a fost rastimpul in care am stabilit ce nu am voie sa fac. Am incercat sa nu practic dubla masura si sa nu ridic la rang de calitate cinismul si abilitatile de a santaja doar pentru a-mi conserva puterea. Sa nu imi ingadui mie ceea ce nu le permit adversarilor mei. Cred si acum ca onestitatea nu poate avea culori diferite, in functie de interesul de partid. Am terminat o campanie care, in urma votului, s-a concretizat intr-un mandat de deputat. Am inceput o alta campanie, mult mai grea si mai pernicioasa: sa nu ma blazez si sa nu ma las corupta de sistemul birocratic, de discursul populist, de suficienta care iti justifica orice inertie, de de profesionalizare si de indepartare de proiect. Inainte de a termina canalizarea si asfaltarea Romaniei, trebuie inceputa o munca mult mai necesara: aducerea oamenilor alaturi pentru iesirea din arhetipul "conducatorului iubit". Politicienii vor profita in continuare de tarele comuniste, pastrandu-ne in acelasi imobilism care a permis anchilozarea vointei de a ne alege modelele, obligandu-ne sa optam pentru figuri mesianice care mantuiesc emotii pentru a domina actiunea. 20 AUGUST Incerc tematoare sa deschid discutia. Ma intimideaza totul. Mobilierul, stinghereala celor din jur, propria mea stinghereala. Imi dau seama ca nu intrasem prea des in primarii, cu atat mai putin in cele de la sate. Nu stiam exact ce trebuie sa astept si nu aveam termeni de comparatie, doar propriile mele prejudecati cel mult. Am trecut de nenumarate ori pe drumul ce duce spre Buzau dinspre Bucuresti mergand prin Ploiesti. Am retinut de fiecare data doar doua nume: Valea Calugareasca si Albesti-Paleologu. Prima localitate o aveam in memorie de la orele de istorie. Pe cea de-a doua o retinusem pentru ca suna pretentios, asa mi se parea mie. Eram acum in situatia de-a descoperi locurile si oamenii din alta perspectiva. Cea a candidatului. Pe ton cinic, imi spuneam ca interesul poarta fesul. Dintr-odata, priveam diferit fiecare tablita care anunta localitatile prin care treceam. Trebuia sa invat comunele si satele care faceau parte din Colegiul 7 Prahova, circumscriptia 31. Am plecat de dimineata spre Colegiu urmand sa ma intalnesc cu domnul Pintoiu, seful de campanie al Organizatiei PNL Prahova, care ma insotea in prima incursiune pe la primariile comunelor care faceau parte din zona mea electorala. Aveam sentimentul ca drumul e lung si ca merg mai mult decat imi spusese. Pana la urma am reusit sa ne intalnim si fara prea multe introduceri ne-am oprit la primaria din Bucov. Pe primar si viceprimar ii intalnisem cu cel putin zece zile in urma, unde

avusese loc o intalnire cu toti primarii din colegiu. Eram mult prea tensionata ca sa fi retinut atunci numele si apartenenta la localitati. Biroul primarului Ion Savu e modern mobilat, dar fara nimic ostentativ. Primarul si viceprimarul Nicolae Nicolescu, oameni tineri, ma privesc binevoitori. In schimb, eu nu imi gasesc nici tonul, nici propozitiile potrivite. De fapt, calitatea mea de candidat incert putea fi un argument , imi spun de una singura, ca sa gasesc o explicatie la aerul meu balbait. Pana in prezent sunt doar un posibil candidat, inca nevalidat, pentru Colegiul 7 din Prahova. Domnul Teodor Atanasiu m-a contestat. Nu am inteles daca pe mine sau un principiu. Principiul ca in calitate de vicepresedinte al partidului nu a aflat de candidatura mea, mai ales ca nu aveam o istorie comuna confortabila. Aici ii dadeam dreptate. Trebuia sa stie. Problema parea destul de grava daca ma gandeam la vocile care, telefonic, vreo trei saptamani la rand mi-au tot spus ca e o "nemultumire", dar una care se rezolva. Pana la urma m-am decis si l-am sunat personal, propunandu-i sa avem o intrevedere fata in fata, fiecare cu varianta lui. "Vreti o cafea?" "Sigur!", raspund repede, intuind momentul de respiro. Pana vine cafeaua poate intru in atmosfera, imi spun. Domnul Pintoiu, extrem de hotarat sa nu pierdem timpul, caci mai avem inca doua comune de parcurs plus orasul Urlati, intervine de indata ce cafeaua la ibric fu asezata pe masa. "Doamna Saftoiu doreste sa afle care sunt problemele comunei". Primarul isi intra in rol. Imi povesteste despre proiectele incepute, despre banii care intarzie sa vina si facturile neachitate, despre dispensarul care la primul cutremur se darama peste medici si pacienti, despre gradinita cu orar prelungit de care ar avea nevoie, despre canalizarea care ramane o prioritate. Notez atenta si ma intreb ce as putea face. Aici e vorba de bani, de investitori in zona industriala, de o implicare financiara si de proiecte. "Cum vreti sa faceti campania? Sa stiti ca rolul primarului este major", ma avertizeaza prietenos viceprimarul. Sunt de acord, imi exprim parerea. Le spun ca am rezerve in ceea ce priveste notorietatea mea. "E important ca oamenii sa ma cunoasca. Nu e suficient doar sa credem ca ei ma stiu sau ca au auzit de mine. Si e foarte important si ce si cum au auzit de mine . " Le propun sa profitam de perioada cand candidatii de la celelalte partide nu au intrat inca in teren si sa ma intalnesc cu mai multi oameni . As vrea sa ii cunoscpe liderii de opinie ai comunitatilor, cum ar fi directorul de scoala, dascalii, medicii, preotul, intreprinzatorii, acolo unde sunt, consilierii locali, vocile satului. "Nu toti sunt cu noi, dar puteti incerca", mi se raspunde. Intreb de scoala. Vine 15 septembrie si poate nu ar fi rau sa ne gandim sa cream un eveniment . Mi se propune sa particip la inceperea anului an scolar. Da, e o idee, dar nu cumva oamenii s-au obisnuit cu festivismul asta gaunos, cu panglici taiate si alte gesturi de imagine?! In principiu, nu refuz ideea, dar nici nu ma arat prea entuziasta. Fiul meu incepe scoala si parca ar fi mult mai natural sa stau alaturi de el. Cu siguranta ar fi mai eficient decat un gest electoral. Intreb daca nu am putea sa sprijinim familiile copiilor care isi incep viata de scolar. Chiar si pentru o familie cu un venit bun inceperea anului scolar lasa urme in bugetul pe o luna. Propunerea e salutata si punem la cale prima actiune. Numarul copiilor care incep clasa I, cand si cum am putea sa le oferim ghiozdanele si rechizitele, amanunte care ocupa cu succes intalnirea. Rasuflu usurata. Am sentimentul ca se contureaza cate ceva. Imi inchid agenda si aud vocea primarului. "Stiti, e foarte bine sa veniti sa vedeti totul la fata locului, dar va fi si mai bine daca veniti si dupa ce iesiti deputat. Ca, din oacate, politicienii vin aici doar in perioadele electorale. Atunci isi amintesc si de ziua comunei, si de o floare de 1 Martie..." Tac. Sunt sigra ca multi au oferit asigurari pe care realitatea nu le-a confirmat. "Sper sa va conving ca nu vreau doar sa iau niste voturi pentru un locusor in Parlament. Vreau sa nu imi fie nici mie si nici dumneavoastra rusine ca m-ati sprijinit", reusesc totusi sa spun. Multumesc pentru primire si dau sa plec. "As putea sa vad dispensarul?", intreb. Primarul e bucuros si se ofera sa ne conduca pana acolo. Ajung la dispensar. O cladire cu un etaj, ingusta, gata sa cada, cu peretii crapati, cu tocurile usilor si ale geamurilor de acum 20 de ani. Pe un hol stramt, intunecat, cativa pacienti. Intram in singurul cabinet de consultatii - peste drum un cabinet de stomatologie - unde ne intampina zambind o

doamna medic. Zambetul ei nu putea fi unul pregatit "oficialitatilor", pentru ca nu stia ca venim. E clar. Face parte din felul ei de a fi. Asta ma bucura. Fara sa lungim vorba, ii spun ca as fi vrut sa vizitam dispensarul si sa vedem ce s-ar putea face. Doamna medic vrea doar consolidare. Nici nu se gandeste la un sediu nou. "Sigur, asa ar trebui, dar e imposibil. Macar sa il consolideze pe acesta pana nu se darama peste noi." Iesim si ma uit in urma. Daca cineva ar intreba ce este acea cladire, ai fi putut raspunde ca cel mult e o cladire dezafectata care asteapta sa fie daramata , in niciun caz ca un bolnav ar putea sa isi caute leacul acolo. Curtea acoperita cu iarba arsa de soare, cimenul crapat si denivelat care marca intrarea in cladire faceau totul si mai trist. Ne indreptam spre cealalta comuna. Domnul Pintoiu ma avertizeaza ca s-ar putea sa nu am semnal la telefon, ca asa e in zona asta. Ce bine! imi spun. Dupa maximum 15 minute, ajungem in comuna Plopul. Primarul Gheorghe Predoiu ne intampina cu o cafea. Ar fi a treia. Sorb incet din ea, hotarata sa nu o termin. Aici problemele principale sunt introducerea apei si construirea unei baze sportive. Reiau discursul de la intalnirea precedenta. Mult mai sigura si mult mai relaxata. Propun acelasi plan si plecam mai departe. Privirea imi ramane atintita pe perete. Nu ma lamuresc ce e, dar parasesc biroul, cu mult mai mic si mai modesc decat cel din Bucov. Urmeaza Urlati, un fel de capitala de colegiu. In masina ma gandesc ce voi putea face pentru locurile de aici daca ies deputat. Simt ca ma infurie ruinele din jur, faptul ca la cativa kilometri de capitala Romaniei oamenii nu au inca apa curenta. Apoi ma dezumflu. Sunt situatii chiar si in Bucuresti. Oare cat ar fi castigat un guvern daca macar canalizarea intregii Romanii ar fi rezolvat-o in patru ani? Macar atat. O tara canalizata! Ar fi un slogan bun pentru secolul XXI, imi spun!Apoi scolile! Ce calculatoare cand la tara nu au cu ce sa se incalzeasca pe timp de iarna? Primul guvern care va gandi prioritar un PIB care sa inzdraveneasca invatamantul, care va destrama caracatita universitatilor infiintate claie peste gramada si care genereaza doar diplome pe banda rulanta va dovedi responsabilitate pentru ziua de maine, nu doar pentru cea de astazi. Ce revolutie neuronica m-a napadit, imi spun in timp ce telefonul ma anunta ca am semnal! Pacat! Primarul Marian Machitescu, aflat intr-o sedinta de buget, ma primeste cu agenda gata facuta. E prima noastra intalnire. E un om inalt si foarte sigur pe el. Nu se pierde in detalii si imi prezinta toate momentele festive la care sa particip. Ziua comunei, hramul bisericii, inaugurari de drumuri, de cladiri. Multumesc pentru toate, le remarc ca bune ocazii de socializat, de cunoscut comunitatea si imi amintesc apoi de unul dintre articolele mele in care ma revoltam impotriva protipendadei care abuzeaza de aceste evenimente, multumita ca a bifat o actiune. Imi prezint propunerile, intentia de a lua la pas localitatea cu privirea spre viitor, increzatoare ca poate voi convinge electoratul ca vreau sa transform voturile in fapte, ca e important sa stiu ce pot face din Parlament pentru oameni, din acel Parlament care pana acum a dat impresia ca e doar o adunatura de scandalagii, de somnorosi , de 322. Termin pledoaria si dau sa ma ridic. Iar peretele, iar privirea mea atintita. Facem cativa pasi prin oras. Drumurile principale sunt asfaltate si au si borduri. "De la domnul Videanu?", intreb. Rade si imi spune ca domnul Basescu i-a fost oaspete pe cand era primar general al Bucurestiului si ca a innoptat in casa lui. Carevasazica Urlati nu e un oras nevizitat, comentez fara sa fiu auzit. "Trebuia sa fi vazut cum arata orasul acum patru ani. Vai de mama lui! Am reusit sa redeschidem fabrica de filatura, sa introducem apa in mare parte din oras. Sunt multe de facut, dar s-a schimbat mult". Primarul era la cel de-al doilea mandat, castigat din primul tur cu aproape 58 la suta. Albesti-Paleologu . Ultima comuna pentru programul de astazi . Primarul Nicolae Popescu are un aer rezervat. Ma asez si aud intrebarea. "Inteleg ca s-a rezolvat problema candidaturii dumneavoastra daca sunteti aici". "Va referiti la domnul Atanasiu", spun. "Da", zice primarul. "Inca nu sau nu stiu. Ramane sa vedem. Dar pana atunci as vrea sa va spun la ce m-am gandit." Nu ma intind la vorba. Ma simt toropita de caldura si de foame. Dupa mai bine de 20 de ani nu am reusit sa scap de obiceiul prost capatat in studentie de a nu manca dimineata. Si asta inca nu ar fi nimic daca nu as fi baut patru cafele pe stomacul gol. Primarul, cooperant, gaseste ca propunerile sunt binevenite. De altfe, a fost primul primar care in 24 de ore mi-a comunicat numarul copiilor de clasa I,

fete-baieti, ca sa oferim ghiozdane personalizate - stiam de la fiul meu cat de important e sa ai culoarea care trebuie -, si modul in care le vom oferi copiilor. O sateanca intra in biroul primariei si cere informatii. Un moment de pauza si privirea mea indreptata spre perete. Imi termin cafeaua pe jumatate si ne ridicam sa plecam. Ma intorc sa imi iau la revedere de la primar. Mai privesc o data peretele. Si brusc imi inteleg surprinderea. In fiecare sediu de primarie aceeasi imagine. Drapelul Romaniei batut in cuie in perete. Mai degraba, rastignit. O imagine care imi dadea sentimentul saraciei, al saraciei estetice. Sa fie doar o chestie de gust? 21 AUGUST O zi plina. Am ajuns in alte patru comune, din zece cate are Colegiul. Prima oprire la Berceni, unde se gaseste poate cel mai modesc si mai neadecvat sediu de primarie. Ma primeste viceprimarul Ionel Vasile. Pare un om timid. Imi spune ca primarul e retinut intr-o intalnire de buget, dar ca urmeaza sa vina. Il intreb despre problemele comunei. Din nou canalizarea, asfaltarea drumurilor. Imi suna telefonul. Ii cer permisiunea sa raspund. De dimineata aflasem despre stirea aparuta pe un site de ziare care "imi dezvaluia" o relatie cu o persoana a carei identitate era incerta, relatie descoperita de sotul meu si de aici se croseta o intreaga poveste. Recunosc ca stirea era scrisa prost, dar mai ales scarbos. Redactia unui tabloid dorea amanunte, confirmari, infirmari. Ii spun redactorului ca nu imi discut viata privata. Imi cere in schimb o "poveste". Pe moment ma infurii si il intreb ce poveste, despre cum spal vasele sau ce? Nu, imi spune calm redactorul, dar poate banuiti pe cineeva care pune la cale articolele. Nu banuiesc pe nimeni, desi nu sunt sigura, dar pe de alta parte nu as considera o coincidenta faptul ca stirile care-mi pun sub semnul indoielii ba candidatura, ba moralitatea - cum se abuzeaza de acest cuvant! - apar de fiecare data dupa o decizie a PNL care ma priveste. Ma simt deja in campanie. Mai repede decat ma asteptam. Ma intorc in primarie. Primarul Andrei Alexandru, insotit de directorul scolii, era in birou. Imi propun sa vizitez scoala. Sali de clasa renovate. Muncitorii incercau sa termine lucrarile pana pe 15 septembrie. Mi se cere ajutor pentru baza sportiva si curtea interioara a scolii. "Poate ne puneti o vorba buna si reusim sa ne miscam mai repede", imi zice primarul. Directorul scolii profita de prezenta mea si ii cere primarului sa ii semneze un ordin de plata. Profitabila miscare! Primarul rade si semneaza. Imi iau la revedere si plec spre Gornet-Cricov, de unde primisem vreo doua telefoane, oamenii intrebandu-ma daca mai ajungem. De data aceasta sunt insotita de domnisoara Cici , o fata tanara, frumoasa si cu o rabdare de invidiat. Aflu ca e maritata, dar aerul ei de capul permite o asemenea adresare. E "domnisoara" care ii ajuta pe primari sa isi intocmeasca dosarele pentru atragerea de fonduri, care ii indruma si ii sprijina ca sa ajunga la cate un administrator financiar. Intr-o tara care ar sti sa isi foloseasca resursele umane, un tanar ca aceasta fata ar fi unul dintre cei mai de baza functionari. Ajungem in Gornet-Cricov. Curtea generoasa a primariei e plina de femei cu copii. Imi spun ca probabil au de ridicat bonuri, tichete etc. Probleme locale. Primarul Gheorghe Nitu are un aer de bunic sfatos. Ma intampina prietenos. E socrul fostului deputat de Prahova care a pastorit zona in care candidez, Adrian Semcu, acum vicepresedintele Consiliului Judetean Prahova. "Ce fac toti oamenii aici?", intreb. "Va asteapta". Imi imaginez ca e o gluma si nu iau in serios raspunsul . Dau buna dimineata si le strang mana celor adunati. Vizitez noua primarie si imi dau seama ca nu e o gluma. Intr-o sala se duc scaune si oamenii sunt invitati sa se aseze. Prima intalnire cu electoratul si eu nu am pregatit headline-ul, propozitia aceea care sa ii acapareze, astfel incat oamenii sa ma priveasca in ochi si sa incerc sa ii conving. Nu imi vine sa cred. Nu imi aminteam nicio secunda in care sa fi cerut o intalnire cu electoratul. Trag aer in piept si il rog pe primar sa ne spuna in deschidere cateva cuvinte. Ma uit in sala. Audienta este formata in mare parte din femei si copii, vreo 30 la numar. Langa usa, reticenti, cativa domni. Imi vine randul. Raman in picioare si simt ca e prea cald. Imi simt transpiratia cum se prelinge pe fata, pe spate, pe piept. Camasa alba de in e deja lipita de mine. Ma prezint. Imi declar apartenenta prin nastere si copilarie la Ardeal. Si atunci ce

cautati in Prahova? imi imaginez eu intrebarea. Pentru ca nu buletinul e cel care decide cat si cum iti pasa de problemele oamenilor. Nu imi caut prea mult cuvintele si le martusisesc ca nu pot sa le promit ca le asfaltez drumurile sau ca voi face canalizarea. Dar stiu ca primarul reales o va face, iar eu il voi sprijini. Rolul meu e sa ii mint si nici sa le spun ca voi fi Harap Alb. Vreau sa le cunosc problemele, vreau sa le spun ce stiu ca pot face, ca nu imi doresc sa le insel asteptarile si nici sa le castig voturile insirand promisiuni. Le spun ca e important sa mearga la vot. Ii intreb daca imi pot spune un nume de parlamentar de Prahova. Niciun raspuns. "Ei, bine, votul uninominal va permite sa ii cunoasteti, sa ii vedeti, sa stiti pe cine mai votati si pe cine nu. Pana acum ati votat nume insirate in spatele unui lider de partid. Votul uninominal e un prim pas spre a obliga clasa politica sa fie mai responsabila. Eu nu spun sa ma votati pe mine. Uitati-va la cine va cere votul, ganditi-va singuri si decideti. Dar mergeti la vot si nu va lasati dominati de sila. Altfel, nimic nu se va schimba." Un domn ma intreaba daca sunt de acord cu imunitatea parlamentarilor. "Daca va referiti la ceea ce s-a intamplat in Parlament , atunci nu. Imunitatea nu trebuie sa fie o bariera pentru a cerceta un demnitar atunci cand e suspectat de acte de coruptie. Dar pentru ca acest lucru sa se schimbe, trebuie modificata legea." "De catre cine", ma intreaba domnul. "De catre cei pe care ii votati. De aceea e important sa va uitati cu atentie si sa mergeti la vot", ii raspund. Invatatorul satului, om tanar, imi cere parerea despre starea din invatamant. Ii raspund ca sunt multe de facut. De la scoli la curricula . Detaliez ce am vazut si ce cred ca ar mai trebui facut. Invatatorul se declara nemultumita. El viza salariile cadrelor didactice. Ii raspund ca nici eu nu sunt multumita de raspunsul lui. Si ca una dintre probleme e ca sindicatele din invatamant, atunci cand intra in greva, vorbesc puternic despre salarii si ca pana acum nu am constatat sa isi foloseasca cu aceeasi tarie vocea impotriva conditiilor in care sunt educati elevii si ca probabil s-ar bucura de mai mult respect daca am avea un "Domn Trandafir" multiplicat decat profesori reclamand vocal salarii. Cred ca am pierdut un vot, dar mi-l asum, imi spun in gand. Parintii in schimb intra in polemica si critica temele date pentru vacanta. Din pacate, e din ce in ce mai greu sa crezi ca scoala e altceva decat un loc de facut teme si mai putin de formare a personalitatii. Invatatorul ii indeamna pe parinti sa discute problemele pe care le au la scoala. Intervin si vorbesc despre una dintre obsesiile mele. Faptul ca nu exista spiritul comunitar, ca oamenii satului ar trebui sa se intalneasca si sa vorbeasca despre problemele comunitatii, asa cum o fac acum, despre prioritati si despre cum pot sa se ajute. O doamna cere sa se instituie pe loc aceste intalniri. Ii raspund ca eu voi fi prezenta daca stabilim aceste intalniri, sa vorbim despre sat si despre ce e de facut. Intalnirea ia sfarsit. Mai stau cat de o cafea discutand cu echipa primarului, oameni de varsta a doua, extrem de inimosi si muncitori. E o echipa care m-a facut sa simt ca satul e pe maini bune. Plec mai departe. Tataru. Sat de 1500 de suflete. O doamna primar, Elena Dobroteanu, careia ii lipseste autoritatea. Asist, la nici zece monite de cand intru in biroul de la primarie, la o disputa violenta cu un consilier PSD. Amenintari cu moartea, invective si la fiecare cuvant apelativ "Bai, doamna". Vai si-amar de sat! Imi spun. Problema arzatoare e apa curenta. S-a pierdut timpul si pasul. Oamenii care nu au vazut in casa lor apa curgand la robinet isi doresc doar atat: apa curenta. Incepem o discutie despre proiect si de unde pot veni banii. Primarita pare sceptica. Decidem totusi un plan de bataie. Din pacate, dupa o saptamana de la discutie, aflu ca primarita nu e prea increzatoare ca poate sa faca ceva si gaseste ca strategia la indemana e "lamentarea". Primarita e de la PNL! Cum as putea sa ma infurii? trebuie sa gasesc o cale de a ajuta satul, incercand sa ma mobilizeze uitand de neputinta primarului. Dar poti face ceva fara sa fii ajutat de cel care e pus in fruntea comunitatii?! Ramane de vazut! 26 AUGUST Ma decid de dimineata sa plec singura in localitatile din Colegiu. Fara niciun asistent. Fara sa parchez la primarii. Vreau sa ii vad pe oameni si satele lor. Trec de Bucov si cotesc la stanga. Intru in satele din comuna Valea Calugareasca. Pe drumul judetean locurile par in regula. Vreau sa vad ce

e dincolo de drumul asfaltat. Lumea de abia se trezeste. Primul birt, primii barbati. Cobor din masina si intru in birt. Cer un suc si ma asez la o masa, care aproape ca se derama de subrezenie. Nu ma baga nimeni in seama. Nici eu pe ei. Vreau doar sa aud si sa vad. Nu aud nimic caci cei trei barbati isi sorb berile in tacere. Pe strada, cate o batrana isi taraie carutul gol. O femeie se opreste si ii spune unuia dintre barbati: "Mai sontorogule, treci acasa ca a venit vecinul sa ne taie lemnele". Nicio miscare. Femeia il suduie si se duce in drumul ei. Barbatul mai ia o bere si pleaca. Ceilalti doi parca sunt de ceara. Ii vad cum ii cuprinde moleseala si isi scot picioarele din slapii prafuiti. Termin sucul si o iau agale prin sat. Ma uit peste garduri. Curtile sunt uscate. E cel mai des intalnita priveliste. Iarba parjolita de soare si cainii umbland brambura. O femeie ma intreaba daca ma interesez de cineva. "Nu. Ma uitam prin sat. Cum o duceti?" "Prost, domnisoara. Prost si greu" "Dar primarul?" "Face si el ce poate." "Dar cine ar trebui sa faca mai mult?" "Cine mai stie? Nu ne mai asteptam la nimic bun. De azi pe maine ne taram zilele. Cu boli, fara bani, vai de noi." Mai incolo, dau peste o ulita stramta. O batrana cu un copil sta pe bancuta din fata casei. Asteapta postasul. Ma asez langa ei si intru in vorba. Femeia imi povesteste de bolile pe care le are, de nora care merge dimineata la munca la Ploiesti, de baiatul ei care e internat in spital si de pensia mica dupa sotul care a murit acum vreo 15 ani. Nu e curioasa cine sunt si ce caut pe acolo. Pur si simplu imi vorbeste ca si cum ne stim. Intreb de copil. Face in octombrie sapte ani, dar nu l-au inscris inca la scoala. Nu fac fata cu banii si mai bine sa se joace. Intreb baietelul daca ar vrea sa mearga la scoala si se uita la bunica lui. Rade si nu imi da niciun raspuns. Imi continui drumul spre Darvari. O imagine debusolanta. Ruinele unei foste intreprinderi fac peisajul deprimant. Gramezi inalte de pamant rosu marcheaza drumul. Scheletele cladirilor fac spatiul numai bun pentru un film de groaza. Opresc masina si imi aprind o tigara. Nici tipenie de om. Drumul laturalnic e plin de buruieni. Aproape ca nu sunt sigura ca ma aflu atat de aproape de Bucuresti. 28 AUGUST Am sentimentul ca nu voi reusi sa fiu eficienta. Nu neaparat in campanie, ci dupa campanie. Primarii sunt receptivi, dar le simteam reticenta. Nu stiu daca ma viza pe mine dar ma consolam cu ideea ca oamenii acestia, care pastoreau comune de cate 6-10 mii de suflete, care aveau de luptat cu o birocratie devoratoare de energie si timp, cu propriile lor limite, nu isi puneau prea mult baza in viitorii parlamentari. Probabil stiau ei de ce. I-am intrebat care e interesul pentru alegerile parlamentare. Scazut, a fost raspunsul de pana acum. Cat si ce stiu oamenii despre votul uninominal? Nu cred ca sunt prea informati, dar nici nu isi imagineaza ca se vor schimba prea mult lucrurile, se aratau sceptici edilii locali. Dar eu? Votul uninominal e singurul motiv intemeiat pentru care am acceptat candidatura. Ma saturasem de calitatea de "fost" si, la urma urmei, trebuia sa ma confrunt cu limitele mele. Pana acum, fiecare, dupa simpatii, imi evalua calitatile sau defectele. Ma aflam dupa zece ani petrecuti langa politicieni si aproape de politica. Stiam doar ca niciodata - ei bine, niciodata! - nu voi mai sustine un om dincolo de propriile mele crezuri. Pe fond, descoperisem ca in politica discursul trebuie sa te impuna si ca uneori sau prea des, lipsa faptelor putea sa fie contrabalansata de un verb bine articulat. Mai grav, aflasem ca atacand primul reusesti sa distragi atentia de la propriile tale fapte. Nu ma iluzionam ca nu vor mai exista situatii in care sa fiu parte la un proiect care schiopateaza, dar stiam ca imi voi lua intotdeauna independenta de a ma ridica atunci cand minciuna sta cu regele la masa si ca nu voi confunda loialitatea cu adulatia, ca am asistat la construirea discursului care exploata la maximum emotia populara asa incat poporul sa isi regaseasca frustrarile in verbe si adjective tari. Adevarul nu sta in vorbele unui om, ci in faptele lui si asta e lectia pe care o invatasem la capatul a zece ani de privit politica de dinauntru. Ce discurs ar trebui sa am? Ca rezolv eu canalizarea? Ca ridic scoli si gradinite, ca asfaltez drumuri? Sa nu ii iau de naivi, ma linisteam singura. Votul uninominal are o sustinere publica mare. Politicienii s-au inghesuit si ei sa se arate foarte dornici. Ma intreb insa ce parghii are un

parlamentar ca sa rezolve problemele cu care se confrunta comunitatea pe care urmeaza sa o reprezinte? Simteam ca despre altceva le-as vorbi. Despre ceea ce simt acum ca nu e. Acel simt comunitar, acea apartenenta la un spatiu, la localitatea in care traiesti, acea solidaritate si acel "imi pasa de ceea ce e pe strada mea?". Dar cine sa ii faca sa simta ca apartin comunitatii nu doar pentru participarea la serbarile orasului. Unde e sfatul batranilor, implicarea tinerilor? Poate o localitate sa existe fara suflet? Cine, ce e sufletul?

1 SEPTEMBRIE

In sfarsit! Pot spune ca mai cred in spiritul comunitar, in aceasta fata morgana pe care o tot invoc la nesfarsit in discutiile cu primarii si localnicii . Satul Cioceni, comuna Albesti-Paleologu, cum faci dreapta mergand spre Buzau . Pare izolat desi se afla la doar cativa kilometri de Bucuresti. Primarul imi spune ca, fiind undeva in marginea comunei, a fost mereu neglijat si ca el tine foarte mult la aceasta comunitate. Suflete putine, vreo 500 de locuitori, dar avand parte de un preot si de o mana de cadre didactice care tin viu spiritul satului. Preotul Lazar e neobosit . Ma intampina la scoala si ma insoteste la intalnirea cu parintii copiilor de clasa intai. Oamenii sunt linistiti, tacuti. Copiii, dornici sa isi aleaga ghiozdanele. Le spun ca am ezitat mult sa fac acest gest. Sunt obisnuiti cu atentii doar la campanii . "Puteti considera sprijinul meu mita electorala daca in urmatorii ani nu voi avea grija sa va fiu alaturi si pe mai departe." Sunt copii care au deja peste sapte ani. Parintii amana sa ii dea la scoala. Unul dintre motive e imposibilitatea familiei de a sustine mai multi copii la scoala. Cel mai mic este amanat pana la limita. Nu vreau sa folosesc expresia "abandon scolar". Doar il constat si continui sa ma intreb ce e cu clasa noastra politica. Oamenii privesc stingher si zambesc . Le spun ca e important sa voteze. Nu pe mine, dar sa isi foloseasca dreptul . "E altceva votul uninominal . Nu veti mai vota liste, ci persoane care pot fi mai bune sau mai rele, dar e un prim pas. Nu puteti ramane doar nemultumiti de politicieni. Depasiti-va lehamitea si ajutati-va copiii incercand sa schimbati, chiar si putin acum, calitatea oamenilor pe care ii trimiteti prin vot in Parlament." Parintii se foiesc in banci. Ma opresc si intru in dialog cu cei mici. Doar fiului meu trebuie sa ii multumesc pentru ca stiu cat de important e sa ii lasi sa aleaga. Am adus mai multe modele de ghiozdane pentru baieti si fete. Nicio inscriptie electorala. Nici macar "culori de partid". Se invart, discuta intre ei, noi cei mari nu mai existam. Preotul insista sa imi arate ceva. Strabat culoarele scolii unde o mana de femei varuiesc peretii , sterg praful , asaza salile de clasa . Intram intr-o sala care miroase a nou . Pare a fi "regina scolii". "Asta e sala pentru calculatoare, dar nu vedeti niciunul, nu-i asa? Asta pentru ca de doi ani ne rugam sa ne dea si noua macar sase calculatoare, daca nu zece, ca sa putem infiinta aceasta clasa. Nu e drept ca micutii de la noi din sat sa nu intre in competitie in mod egal cu ceilalti copii. Ajutati-ne sa gasim o solutie. Ministerul Finantelor a interzis sa mai facem asemenea achizitii si nu stim cum putem sa ne rezolvam problema " , imi spune preotul. Nu promit nimic, dar raspund ca am o idee despre cum as putea sa ii ajut. Fara promisiuni insa. Dar stiu ca se poate. Avem deja in fata imaginea prietenului meu care sigur imi va da o mana de ajutor. Imi iau la revedere de la copii, parinti , profesori si il insotesc pe ulita satului pe preot pana la biserica. Cand dam sa iesim din curtea scolii, sotia preotului ne ajunge din urma, frematand. "Am primit chiar acum un telefon de la Inspectoratul Scolar. Ne trimit zece calculatoare si profesori pentru clasa." Preotul interpreteaza de indata coincidenta. "Doamna, a fost doar suficient sa veniti aici si sa ne dati speranta, ca deja s-a implinit." Rad si le spun ca e minunat ca vor avea clasa pe care si-o doresc atat de mult. Parintele e de-a dreptul fericit si ma ia de brat. Batranii ne urmeaza. "Nimenu, asa, de rangul dumneavoastra, nu s-a interesat de noi. E mare lucru ca ati venit pana aici sa ne vedeti." Un bunic isi salta nepoata pe bicicleta cu ghiozdanul in spate si se prinde in randul care se formeaza in spatele noastru. Trecem pe

langa caminul cultural", imi spune preotul. Imediat, o alta cladire. Dispensarul. In mijlocul curtii, veceul. Satul e curat. Un sat ingrijit, de oameni gospodari. Biserica e mica, cu o curte taraneasca, primitoare, cu banci pictate in culorile tricoului, cu flori, cu un car adus din Apuseni, cu cimitirul ingrijit. Vorbim despre stransul porumbului, despre baraca de la intrarea satului unde unii, "lipsiti de buna-crestere, ne fac satul de rusine aruncand acolo gunoaie". Mai au o durere. Ei stiu ca nu eu trebuie sa le asfaltez satul, sa le fac canalizarea, dar poate reusesc sa ajung. "Ne-au spus masina care facea ruta Ploiesti-Cioceni. Firma care a castigat la licitatie refuza sa mai faca traseul, zice ca nu e profit, dar nici nu respecta obligatia din caietul de sarcini de a mai asigura transportul inca 60 de zile pana se face o noua licitatie. Incepe scoala si unii copii merg in alte sate la scoala si vor face kilometri pe jos." Ma despart de oameni promitandu-ne reciproc ca intr-o zi de sambata vom face o masa campeneasca. Eu aduc checul, spun. O bucatareasa pluseaza si ma ameninta cu clatite. Batem palma si ramane doar sa ma anunte cand sa vin cu checul. In drum spre masina mea, preotul imi povesteste mai departe despre sat. Se opreste. Ma intorc si il vad ridicand de pe jos un ambalaj de inghetata pe care il baga in buzunar. Continua sa imi povesteasca despre oameni si despre faptul ca sunt putini, dar ca primarul le e trup si suflet aproape si ca macar ii cauta si ii intreaba ce fac. Vor sa construiasca un camin cultural nou, unde sa se adune oamenii, sa isi vorbeasca, sa se ajute, dar nu spera sa primeasca in curand bani. Insa au proiecte si renunta. Ma urc in masina cu primarul si cu Ioana, un colaborator de nadejde care imi suporta starile de vreo sase ani. Il sun pe vicepresedintele Consiliului Judetean, domnul Semcu si il rog sa verifice cazul firmei care a lasat satul izolat . Ii cere primarului sa ii faca o sesizare scrisa si o sa vada apoi ce e de facut. Ii multumesc si imi trec in agenda. De sunat zilnic la CJ pana cand oamenii au cu ce sa vina la oras! Cioceni imi da o energie pozitiva, de care ma simtisem privata de prea mult timp. O mana de oameni, batrani, dar hotarati, incearca sa isi rezolve problemele care tin de ei, de spiritul satului, de apartenenta la acel loc. Ma bucur ca i-am putut cunoaste si imi propun ca, indiferent de rezultat, sa revin la Cioceni. Mi-ar placea sa ii am ca prieteni. Impresia pe care mi-o lasase primarul din Albesti-Paleologu, de la prima intalnire, mi se confirma. E implicat si respectat. Stie fiecare colt al satului, fiecare copil care ii da binete. Doi taranoi trec cu caruta pe langa noi. Il vad pe preot si saluta descoperindu-si capul. Doamne! Mi-l amintesc pe bunicul meu cu acelasi gest de piosenie cand treceam pe langa biserica din Dej. Mereu ridicandu-si palaria! "Sarut-mana, Doamne", parca ii aud vocea tabacita de atatea tigari Marasesti. In celelalte trei sate ale comunei gasesc aceeasi atmosfera. Scolile, modeste, dar ingrijite cu daruire. Profesori care cer sprijinul pentru copii mai sarmani si carti pentru premianti. Ioana noteaza cu atentie tot ce confirm. Ma urc in masina si pornesc spre Urlati. Ioana, rolul tau e sa notezi tot ce spun ca fac si sa nu ma lasi sa uit. Si daca nu ies deputat, trebuie sa nu ii dezamagesc. E mult, e putin, gasesc eu cumva o cale sa ii sprijin macar pe profesori si elevi." Educatoarea de la gradinita nu vrea decat jucarii. Multe si colorate. "Din pacate, unii vin cu ele de acasa, dar nu vor sa le dea si altora si se incaiera. Nu avem jucarii." O gradinita de 80 de copii. In sinea mea, oare a cata oara recunosc ca mi-am ratat menirea. Daca ar fi sa o iau de la capat, nu as mai renunta la meseria de dascal. Imi plac scolile, copiii, aerul lor sugubat, uneori abatut, profesorii inimosi, cu vocile usor stridente, autoritare, curtile scolilor de la sat napadite de iarba in asteptarea unui gazon de sport. Ajung in Urlati. Incep sa numar impreuna cu Ioana, intr-un birt curat, cu mancare gustoasa, cate comune mai am, cate ghiozdane si rechizite mai trebuie sa comand. Nu m-am inselat. Satul e departe de oras. Nu stiu daca e de bine sau de rau ca figura mea nu e imediat reperata. In Bucuresti ma simt adeseorin epotrivita. Simt privirile, vocile care imi pronunta in soapta numele. O notorietate care pe mine una niciodata nu m-a incantat. La sat, oamenii reactioneaza mai degraba la nume. Cand incep sa il suprapuna peste imaginea pe care o au in memorie, ma privesc surprinsi. Isi imaginau ca sunt mult mai inalta, mai dolofana. "Si la televizor pareti rece, serioasa. Dar in realitate sunteti altfel." Nu sunt logica, imi spun. Pentru un candidat notorietatea e o problema. Si totusi nu ma simt nelinistita. Ma bucur ca am sansa sa vad satul, sa cunosc oameni, sa stau intr-un birt si eventual sa

imi comand o bere, sa o beau linistita fara ca maine a citesc ca imi inec depresia in alcool. Nu beau insa berea. Sunt propriul meu sofer. Dar e bine sa stiu ca as putea sa o fac. E limpede. Nu gandesc ca un candidat pregatit sa recurga la tot arsenalul ca sa isi castige notorietatea. Actiunea in Urlati s-a dovedit un esec. Am avut indoiala asupra strategiei propuse inca de la inceput. Mi se parea imposibil sa ajung la 90 de familii in patru ore. Iar cand am vazut ca nici macar nu sunt impartiti copiii pe cartiere, ca impreuna cu primarul si directorul liceului baiguiam prin adrese fara sa stim exact unde mergem, mi-am dat seama ca trebuie sa preiau campania. Ulise a avut o sarcina mult mai usoara sa ajunga acasa. Am decis ca nu pot sa continui asa. Ne-am intors in sediul de partid si am schimbat strategia. Am amanat totul pentru luni, desi eram nelinistita ca efectul nu va mai fi cel scontat si ca pana atunci parintii isi vor face deja necesarul inceputului de scoala. Imi dadeam seama ca nu putem sa ne perindam prin oras ca niste bezmetici. Profit insa de moment si atac aceeasi tema. Nepasarea, lipsa solidaritatii si a sentimentului ca apartin unei comunitati. Strazile cu case din Urlati creeaza imaginea unui orasel cuminte si asezat. Cum intri insa in cartierele de blocuri, ramasite ale perioadei hade de dinainte de 1989, aspectul se schimba: mirosul pestilential care te intampina, urcand spre casa scarilor din subsolurile blocurilor, cutiile postale dezafectate, cu usite atarnand in balamale ruginite, hartii rupte, ingalbenite in avizier, peretii scorojiti, usile patate de saracie, intr-o parte usi noi, contrastand cu aspectul insalubru al blocurilor, magazine neprimitoare infipte inestetic la intrarea blocurilor. Nu imi gaseam cuvintele ca sa intru in dialog cu cei putini care erau acasa. Primitori, ne invitau in casa . Locuintele aratau oameni care cautau sa isi creeze confortul , modificand peretii interiori, construind arcade nepotrivite, dar care incercau sa rupa banalul unor apartamente gandite de niste insi care doar ei stiau cum de au putut sa imagineze spatii atat de inestetice. Recunosteam individualismul cetateanului de bloc. Casa mea e doar locuinta mea. Ce e in afara nu ma priveste. Am stat de vorba cu primarul si consilierii aproape doua ore despre oras. Primarul castigase din primul tur cel de-al doilea mandat. Adusese fonduri si reusise sa introduca, chiar si partial, apa . Acum, prioritatea era asfaltarea. Despre simtul civic, era sceptic. I se parea imposibil sa schimbe mentalitatea . Doar amenda sa ii faca sa nu mai arunce gunoaiele in strada. Am plecat spre Bucuresti. Pe o borna scria 80 km. Doar 80? Aveam sentimentul ca ma aflam mult mai departe de o capitala a unei tari membre a Uniunii Europene. In drum spre casa am trecut pe langa drumul care ducea spre Cioceni. Am zambit si am inceput sa ii cer Ioanei sa imi repete ce avem de facut in urmatoarele zile. Sigur se poate. Doar rabdare si convingere. Si mai ales ca vrei sa fii alaturi de oameni si sa iti pese de ei mai mult decat de o campanie electorala. 2 SEPTEMBRIE Sunt ca un burete. Absorb ineficient starea oamenilor, privirile fixe, inexpresive, lipsite de emotie. Am senzatia ca am de-a face cu grupuri umane depersonalizate. Saracia de la oras e altceva decat saracia de la sat. Venind spre casa, am o discutie cu un prieten la telefon. Ma revolt de tot ce vad, imi dau drumul la sentimente, spun ceea ce oamenilor nu le pot spune. Reactia prietenului meu are darul doar sa ma intristeze. "Peste tot e asa. Tu acum vezi?" Da, acum vad ceea ce am banuit. Dar vad cu ochii mei si simt cu sufletul meu. Vocea lui pare consolata si usor indiferenta la realitatile care imi umplu de trei saptamani retina si simturile. Cum sa explic ca ceea ce am banuit pare mult mai dramatic cand vezi. Ca nu e suficient doar sa iti imaginezi, ci sa cunosti si sa te intrebi cum poti sa ii faci pe oameni sa se mobilizeze, sa inceapa sa creada ei in primul rand ca se poate face ceva. Din pacate, ei isi doresc doar momentul prezent asigurat. Restul, cum o vrea Domnul! Unii cred ca, indiferent ce ar face, destinul vine peste ei. Eu cred ca destinul vine peste tine daca nu faci nimic. De dimineata o iau spre Gornet-Cricov. Ma opresc la Ploiesti si stau cat de o cafea cu domnul

Semcu de vorba. Il intreb de Cioceni si reluarea traseului. Imi spune ca l-a sunat pe primar si urma sa ii aduca sesizarea. Nu am niciun chef sa aud despre cine mai e suparat si se mai simte sapat in partid. Nu am niciun motiv sa imi ocup mintea si timpul cu vanitati ieftine de partid . Nu am niciun motiv sa imi ocup mintea si timpul cu vanitati ieftine de partid. Nici domnul Semcu nu pare mai entuziasmat. Imi iau la revedere si ma indrept spre comuna. Pe drum constat ca roata din spate dreapta e lasata. O fi pana? Merg mai departe sperand ca voi reusi sa ma intorc la Bucuresti fara probleme. La Gornet, brambureala totala. Inca una dupa Urlati . Trag aer in piept si imi spun ca vor mai urma zeci de incidente de campanie. Parintii nu au fost chemati pentru ca, data trecuta , aflu acum , au fost convocati spunandu-li-se ca vor primi ghiozdanele. De unde pana unde ? ma intreb. Nu spun nimic. Varianta din casa in casa pare imposibila. E ora 12 si nu stim pe cine gasim acasa. Asta nu ar fi fost o problema, doar ca la ora 15 trebuia sa fiu in comuna Tomsani . Se incearca o convocare ad-hoc . Raman langa masina si imi aprind o tigara. Soarele de septembrie mi-a placut intotdeauna. E cald fara sa te arda . Satul pare pustiu . O tacere ma indeamna sa ma asez in masina ca sa motai . Merg pana la toaleta, unde usa se blocheaza si ma vad nevoita sa astept sa vina cineva sa ma scoata. Nu ma pot enerva . E doar o zi nereusita . Aud pasi si cer cat pot de calm ajutor. Usa se deschide. Pe masa primarului ziarul "Ziua" si "Fetele de la Urlati". Viceprimarita ma intreaba daca am vazut "Cancan". Ce mai e? intreb fara sa ma astept la nimic bun. E ceva despre cum v-ati batut cu doamna Udrea. Nu imi vine sa cred. Intru pe net si citesc inclusiv o declaratie a mea. Il sun pe redactor si il rog, in masura in care e posibil, sa verifice ce i se spune. "Nu m-am batut cu nimeni in 40 de ani nu pun la socoteala ciorovaielile cu fratele meu -, daramite cu doamna Udrea. Nici macar copilul nu mi l-am batut." Ii vad pe geam pe primii parinti. Cobor in curte, langa masina. Timp de o ora, din cei 40 de copii, 20 au venit sa isi aleaga ghiozdanul. Ne recunoastem si atmosfera pare mai familiara. Schimbam impresii despre vreme si munca la camp. Un satean accepta propunerea sa ne vedem in curtea casei lui, unde sa ne intalnim cu mai multi vecini. Am oroare de mitinguri, iar la sat adunarile in grupuri mari aproape ca nu au efect. Taranul trebuie sa te vada, sa te priveasca in ochi. Satul e o alta lectie de campanie. Las ghiozdanele pentru copiii care nu au ajuns si plec spre Tomsani. Drumul e pustiu pana intru pe soseaua spre Buzau. Primul sat unde ma opresc e Loloiasca, comuna Tomsani. Citesc pe tablie "Sat European Loloiasca". Dadaism curat! Pana in curtea scolii, privesc ulitele. Toate au iarba din fata casei parjolita de vara. Ici-colo flori sau buruieni. Garduri uscate de vreme, mai incolo cate un grilaj proaspat vopsit. Dupa buget, imi zic. Dau sa ii spun Ioanei, care cu stoicism imi suporta revarsarile de nemultumire, ca totusi nu trebuie sa vina guvernul sa iti intretina iarba. Inghit in sec si imi amintesc ca la mine acasa ca sa intretin gazonul verde toata vara, il ud seara de seara. Oamenii astia nu au apa curenta si eu cer verdeata si aspect placut! Scoala, renovata partial. Doar patru clase din opt pot prelua elevii. Celelalte patru au intrat in reparatii, dar lucrarile s-au oprit. Curtea scolii, ca mai peste tot, arata ca un teren pe care nici vacile nu au ce paste. Dupa campania locala, banii nu au mai venit, asa ca elevii vor invata in doua ture, pentru ca nu se poate altfel cand ai doar patru sali de clasa apte sa ii primeasca, imi explica directorul scolii, un barbat tanar, cu aerul unui mucenic. Face cat poate. Are un aspect bland, linistitor. Vorbim despre sat si imi spun ca nu stie ca vreun politician sa fi venit sa ii vada. "Dar inteleg ca au mai venit candidat cu o punga, un plic", spun. "Nici macar. Si astea sunt livrate de oamenii de prin sat, simpatizanti de partid." Carevasazica nici macar in campanie nu se iese pe teren. Sa cucerim marile orase, ca satul, care reprezinta vreo 50 la suta din teritoriul Romaniei, e pierdere de timp. Directorul imi vorbeste de strategia de vot. "Vine candidatul mai banos, da banul si castiga." "Omul ia banul, dar voteaza cum vrea. Daca ii dau trei candidati nu poate vota decat unul", imi dau eu cu parerea. "Nu e asa. Jura pe Biblie cand primesc banul", vine raspunsul. "Si daca il pune fiecare?", zic eu. "Nu merge. Ia banul doar de la cel pentru care a apucat sa jure", imi explica. Incredibil, imi spun. Deci e o limita si in luatul plicului. O clasa plina ochi . Imi dau seama ca am in fata nu doar copii viitori scolari , ci un amalgam de elevi de toate varstele. Se da pachete, o fi fost strigarea prin sat. Ma intreb daca oamenii ar veni doar pentru ca sunt invitati sa il cunoasca pe cel care spune ca va apara interesele comunitatii. Ma

indoiesc. Vezi Gornet, imi spun . De vorbe s-au saturat . De politicieni, mai rau, asa ca daca ai ceva de dat, bine, daca nu, iar bine. S-au obisnuit cu nimicul. Intreb de votul uninominal. Tacere . Intreb daca isi cunosc parlamentarii de Prahova din actuala legislatura. Iar tacere. Incerc sa le arat diferenta dintre cum se vota si ce se intampla acum. Ii indemn sa isi priveasca candidatii de azi. "Nu cu mine trebuie sa votati! Dar incercati sa intelegeti ca, fara implicarea dumneavoastra, e imposibil sa schimbam sistemul actual." Imi caut cuvinte cat mai simple, mai clare si le spun ca gestul meu e doar un sprijin si ca nu doresc sa cumpar nimic, nici macar un vot. Nu pot sa va aduc asfaltul, pot sa il sprijin pe primar ca sa rezolvam problemele impreuna, incerc sa va cunosc si sa vad ce putem face." E ceva dezolant in incercarea de a te apropia de ei. Ai senzatia ca nimic nu trece dincolo de un gest palpabil. Un domn ma intreaba: "Mai veniti?" "Eu sigur da, totul e sa ma primiti", ii raspund. "Va stiu de la televizor. E prima data cand vad pe cineva de la televizor in carne si oase la noi in sat", imi spune o batrana cu privirea sfredelitoare. Ce sa mai spun? Ma indrept spre Tomsani. Intr-un an electoral e foarte greu sa crezi in sinceritatea gesturilor facute de politicieni. Privirile oamenilor spun totul. Sunt atat de obisnuiti cu prezenta vedetelor politice in mijlocul multimii doar in ani electorali, cu absenta lor dupa ce si-au vazut voturile in caruta, incat nimic nu-i mira, mai nimic nu-i misca. La atata ipocrizie politica, tot atata cinism din partea electoratului. E un troc pervers de ambele parti. Din pacate, fara prea multe avantaje pentru demnitatea noastra ca tara. Oare la fel se intampla in tarile de unde tot incercam sa importam democratie? Ma intreb care ar fi reactia cetateanului german, francez, britanic, spaniol, italian, belgian sa se trezeasca la usa casei cu cate un membru de partid cu sacosa in mana oferindu-i , in functie de calendar, un miel, un porc, un curcan, un vin, un cozonac, de ce nu si un plic cu bani? Mi-am dat seama, in momentul in care am decis sa sprijin copiii de clasa intai, cat de greu e ca un gest de buna credinta sa fie acceptat ca atare, cat de susceptibil devine "imi pasa". Parinti si copii multumeau pentru ajutor, dar gaseam acelasi aer neincrezator, aceleasi priviri depersonalizate, fara emotie. Nu spuneam nimic despre partide, nu vorbeam despre realizari si promisiuni, nu foloseam sigle de partid, niciun material electoral. Incercam sa ii conving ca "imi pasa" si ca as fi vrut sa le fiu alaturi si sa facem ceva impreuna pentru cei care in cativa ani vor fi generatia adulta a Romaniei. Ma simteam uneori desueta, imi radeam singura in nas ironizandu-ma pentru aerul meu ce imi amintea de Scoala Ardeleana. La Tomsani, lume multa. Ma uit in sala si nu ma pot abtine. "Stiu ca sunteti obisnuiti sa primiti doar in campanii sprijin , adica un fel de mita electorala. Am acasa un copil de clasa a doua. Chiar si pentru familia mea, care nu traieste de azi pe maine, inceputul de scoala s-a resimtit in buget. Unii dintre dumneavoastra amanati sa va dati copiii la scoala pentru ca nu puteti sa intretineti mai multi scolari. Incerc doar sa va dau un sprijin. Nu printr-un ghiozdan vreau sa va conving ca as vrea sa va fiu alaturi. Daca imi dati votul pentru un ghiozdan, nu merita. Cum nu merita sa va dati votul pentru ca cineva va ofera un plic cu bani, cum nu merita sa jurati pe Biblie luand banii si votand un om nu pentru ca el v-a convins, ci pentru ca ati apucat sa puneti o mana pe Biblie si cealalta pe plic." Ma uit la parinti si simt aceeasi miscare ca atunci cand prinzi copilul la furat de cirese."Nu am sa va dau bani, sa sponsorizez un spectacol de muzica electorala, nu am de gand sa va tin discursuri ca apoi sa ma revedeti peste patru ani. Nu asa ar trebui sa va alegeti parlamentarul. Am sa continui sa vin in sat pana cand ne vom sti pe nume. S-ar putea sa nu va conving acum. Dar am sa continui sa va ofer sprijin la fiecare inceput de an scolar pentru ca as vrea sa credeti ca unii dintre noi, cei care am vrea sa fim altfel de politicieni, dorim sa va reinvatam sa aveti incredere in cei care va cer votul. Unii dintre dumneavoastra s-ar putea sa nici nu stiti ce e votul uninominal. Poate ca nu acum e momentul sa intelegem si unii si altii ce vrem si ce e de facut. Am sa revin duminica in sat si va astept sa ne intalnim sa vorbim. As vrea sa va cunosc si sa ma cunoasteti. De dumneavoastra depinde ce veti hotari. Copiii vin sa isi ia ghiozdanele. Oamenii raman in banci si simt ca nu stiu exact ce sa faca. Unii vin spre mine si imi strang mana. Imi zambesc si imi spun ca vor veni duminica. "Poate aveti dreptate " , ingana in surdina un bunic. Preotul e undeva in spatele meu. As vrea sa il intreb cum de isi lasa enoriasii sa jure pe Biblie ca vor vota un candidat doar pentru ca primesc un plic cu bani. Imi

reformulez intrebarea si preotul imi raspunde ca nu vorbeste politica in biserica. "Dar nu despre politica e vorba parinte, ci despre cum ii invatati pe oameni sa isi foloseasca credinta in Dumnezeu. Aveti un rol si o mare raspundere sa ii educati pe oameni. Nu ii mai lasati sa fie cumparati necrestineste de oameni lipsiti de orice credinta, doar manati de dorinta de a castiga pana si un post de consilier". Imi simt amaraciunea si furia. Preotul imi prezinta trei familii, cele mai sarmane din sat. O fetita de noua ani arata ca un copil de cinci ani subnutrit. Fratele ei de patru ani, la o simpla evaluare, nu ar primi mai mult de doi ani. Alaturi, un copil sarman , de sase ani, murdar din cap pana in picioare. La nas, plaga de mizerie. In spatele lui, un baietel frumos, privind in jos. "Esti suparat?", il intreb. "Nu", raspunde. Are ochii tristi ca si cum ar intelege ca e prezentat ca un copil fara capatai. Una dintre bunici e uscata si slaba si are ochii adanciti in orbite. Se uita la mine fix, fara nicio clipire. Un om secatuit de viata si griji. Rezist cumplit de greu in fata acestor copii care par pe moment lipsiti pana si de cel mai marunt rasfat. Le iau adresele si ma gandesc cat de repede as putea sa le trimit haine ca sa inceapa scoala altfel decat in picioarele goale . Dar asta e rezolvarea problemei lor ? Niste pachete trimise? Asta ii va invata ca trebuie sa lupte pentru binele lor sau ii transfoma in viitori milogi ai unei Romanii unde a astepta sa primesti devine un modus vivendi ? Sunt prea mici ca sa le cer asemenea rationamente. Decid sa ii motivez intr-un fel. Trebuie sa gasesc o solutie pentru a nu le dezvolta sentimentul ca, fiind saraci de mici, asa trebuie sa ramana o viata intreaga. Prietenul meu imi spune la telefon ca e surprins de mirarea mea, ca doar am fost in campanie cu Basescu. Nu am vazut atunci cum e? ii raspund iritata ca am fost si cu Basescu, si cu Tariceanu, doar ca urcam pe niste scene in fata unor adunari de oameni, in marile orase, mobilizati de partid si de cate un concert. Nu imi amintesc sa fi intrat in satele oamenilor, pe ulita lor naclaita de praf, de lipsa apei, a canalizarii, a asfaltului. Toti candidatii se opreau la granita oraselor, a comunelor mai rasarite. Nu imi pare rau ca am intrat in Romania fara drumuri si apa, imi pare rau ca au trecut 18 ani fara ca urmele saraciei comuniste sa fi disparut. Oamenii spun ca era mai bine inainte. Si asta pentru ca saracia era uniforma, neexistand termen de comparatie. Acum e atat de izbitoare, incat, intorcandu-ma la Bucuresti, mi se pare ca intru in alta tara. Si sunt doar la cativa kilometri. La iesirea din scoala sunt invitata sa vizitez biblioteca. Spatiul e amenajat in caminul cultural renovat care, spre cinstea satului, isi pastreaza destinatia. Fondul de carte e sarac si o mare parte din carti e mancata de soareci. Bibliotecara, o femeie plina de initiative, ma roaga sa ii ajut sa isi imbunatateasca titlurile de carte. Copiii ar citi, dar au nevoie si de carti atractive. Doar cu Goga si Cosbuc nu reusesti sa le trezesti pofta. Ma gandesc la prietenul meu din facultate, acum director de editura. Am deja in minte proiectul, trebuie doar sa gasesc editurile disponibile sa ii ajute. Viceprimarul imi spune ca roata e lasata. Ma uit si imi dau seama ca asa nu ajung la Bucuresti. O iau incet pana la prima vulcanizare. Pana cand imi repara roata, mananc o inghetata. Doamna bibliotecara, pe care o duc pana la Ploiesti, imi vorbeste mai departe despre ceea ce vrea sa faca. E neobosita, imi spun, si asta e bine. Ioana e tacuta. O intreb daca-i e foame. E deja ora cinci si nu am oprit sa mancam nici macar o "Eugenie". La sapte trebuie sa fiu in Bucuresti, unde am de respectat o obligatie contractuala. Pana la deputatie, trebuie sa imi justific salariul si sunt cateva proiecte pe care eu le-am luat in coordonare. "Nu, dar ma intreb daca veti reusi. Cand le-ati spus de faptul ca iau banii jurand pe Biblie, m-am uitat la oameni. I-ati rusinat si asta nu stiu daca e in favoarea dumneavoastra." S-ar putea sa aiba dreptate, dar ma apar. "Nu vreau sa le cumpar votul dand bani. Macar le spun asta si nu au decat sa aleaga cum vor. Dar daca reusesc ca macar unul din zece sa nu isi vanda asa constiinta, e in regula, chiar daca nu ies eu parlamentar. Nu asta e telul meu. As vrea sa pot sa revin aici si sa le dovedesc ca, indiferent ca am sau nu votul lor, le sunt aproape. E pariul meu cu mine insami si trebuie sa imi dovedesc ca e mai mult decat o campanie electorala". "Nu e prea idealist?", ma intreaba Ioana. "O fi, Dumnezeu stie, dar macar ma simt impacata." 3 SEPTEMBRIE

Imi spun de dimineata, plecand spre Bucov, ca nu trebuie sa abordez campania ca pe un concurs de popularitate, ca nu trebuie sa ma fac obligatoriu placuta. Daca voi cauta sa menajez ceea ce vad, am toate sansele sa cad intr-o mediocritate pe care am simtit-o in functiile publice in care am fost. In comuna Plopul satele erau curate. Din tot ce vazusem, scoala era in mod clar cea mai pregatita sa primeasca elevii. De altfel, constatam ca scolile erau singurele cladiri in toate satele care suportau imbunatatiri vizibile. Cresterea procentului din PIB pentru invatamant, fara echivoc, se resimtea. In comuna Bucov am intalnit una dintre cele mai hotarate echipe sa isi rezolve problemele, indiferent de greutati , dar si buna de muls de catre cei care stiau cum sa foloseasca nevoile comunitatii ca sa isi faca un buget crapand de sanatate. Primarul imi arata doua scoli unde erau incepute constructiile pentru corpurile sanitare . Patru ziduri care urmau sa fie compartimentate in patru-sase toalete, fara acoperis. Suma: 4 miliarde de lei noi . Il intreb daca aud bine. "E o firma care s-a prezentat singura la licitatie, apoi i s-a dat lucrarea prin atribuire directa si cand am protestat, ni s-a spus ca daca nu ne convine, nu o sa avem nici macat atat". In satul Pleasa 1, exact aceeasi situatie. Constructia e neterminata si, ca sa nu reprezinte un pericol pentru copii, ceea ce trebuia sa fie usa de la toalete urma sa fie blocata cu niste placaje. Din luna iulie, firma respectiva nu isi facuse timp sa termine lucrarea. Ce scria in caietul de sarcini doar cei care le-au dat lucrarea puteau sa stie. Tot in Bucov, o adevarata miscare de castigat banii din partea unui potentat al vremurilor recente , care luase islazul pe 49 de ani cu pretul de 20 de milioane pe luna . Acum scotea balastul din islaz - pe motiv ca il drena - si il vindea fara acte la o alta firma . Primarul anuntase toate institutiile care ar fi putut sa opreasca smenul. Pe moment, constatase ca in ziua aceea basculantele nu mai faceau trafic . Nu stia cat o sa dureze si daca reclamatiile facute nu se vor intoarce impotriva lui. Ajung in comuna Berceni. Fac dreapta cum vii dinspre Bucuresti spre Buzau, coborand pe drumul laturalnic soselei. O iau printre hartoape si realizez ca sunt pe drum neasfaltat. La doar cativa metri de o sosea asfaltata. Tot drumul in comun il parcurg pe un drum plin de gropi. Primarul imi spune ca e cea mai mare prioritate. Asfaltarea drumurilor. Toate satele sunt inecate in praful ridicat de masini, de carute, de mingea batuta pe ulite de copii. Ajung la scoala cu vreo 30 de minute mai repede. Sediul primariei se afla in fata scolii. Ma asez pe treptele primariei si ma uit la sat, la oamenii care tocmai se intorceau de la munca. Femei si barbati se imprastiau in tacere pe la casele lor. Nu stiu de ce imi imaginam ca oamenii la sat sunt mult mai vocali, mai dispusi la vorba. Fiecare, cu o sacosa de plastic in mana, urma drumul prafului. George, baiatul care ne ajuta sa aducem ghiozdanele acolo unde masina mea nu face fata, e plin de elan. Ma intreaba daca poate sa distribuie numarul din august al revistei "Cariere", care publicase un interviu cu mine. "Eu stiu?!", raspund neincrezatoare. George ia raspunsul ca pe incurajare si o ia agale pe drum. Se intoarce dupa cinci minute cu mainile goale. "Merge, doamna. Oamenii sunt amabili si unii va recunosc, chiar au multumit." Da sa mai iau un rand. "Lasa-le, George, ca vin de la munca si n-or avea chef de discutii de promovare. Hai mai bine la scoala, ca s-a adunat lumea." Tot nu se lasa si in timp ce eu dau ghiozdanele, el ofera cate o revista. E bine sa ai cate o persoana plina de zel, imi zic. 4 SEPTEMBRIE Ieri, seara, tarziu, un vechi amic care plecase din tara prin anii `80 mi-a facut o vizita. Avea o singura intrebare: cum te-ai decis? Cum e privita trecerea la PNL? Ma indoiam de faptul ca nu stia. Era unul dintre cei mai informati oameni pe care ii cunosteam. El de fapt punea o intrebare ca sa avem o discutie. Ii propun sa spuna exact ce gandeste. Ma intreaba daca pana acum mi s-a spus public ceea ce el citeste pe forumuri sau bloguri , cum ca, prin inscrierea in PNL dupa plecarea de la Cotroceni si pe fondul conflictului dintre presedinte si PNL, as fi o tradatoare. Tin sa il avertizez ca aceste forumuri sunt bine alimentate de grupuri de partid platite sa toarne laturi in capul celor care sunt considerati

adversari. Cei care imi contestau optiunea aveau o dialectiva subiectiva : simpatia sau antipatia fata de Traian Basescu, apartenenta la un partid sau altul. Nici sustinerea mea , nici defaimarea nu se bazau pe judecati care sa imi analizeze activitatea. Cei care ma laudau cand eram alaturi de cel ales presedinte, acum, dupa plecare, gaseau ca de fapt nu am avut nicio valoare. Cei care ma injurau si ma gaseau vinovata de fiecare propozitie spusa de acelasi om politic, acum ma gaseau valoroasa. Nu ma miram nici de faptul ca unii incercau cu disperare sa puna plecarea mea pe seama unei invidii feminine si nici ca aflasera o explicatie in demisia lui Claudiu, care altfel nu gresise cu nimic in ceea ce spusese la comisia parlamentara. Citind judecatile despre el, realizam ca oamenii au nevoie de minciuni si ca ele trebuie intretinute. Ma miram cata siguranta afisau unii spunand ca eu as fi cerut sa fie numit Claudiu in acea functie. O imbecilitate mai mare nici ca sa poate sustine. Eram poate cea dintai care nu i-as fi recomandat lui Claudiu sa accepte functia. Si nu pentru ca nu iar fi facut fata, ci pentru ca aveam toate argumentele sa cred ca sistemul cauta un alt fel de profil. Al oportunistului. Nora Iuga spunea: "Nu ma judecati pentru ca nu aveti amintirile mele". Aveam suficiente fapte ca sa ma simt amagita in credinta mea de pana mai ieri. Imi pierdusem increderea in buna-credinta a celui care reusea sa para imaculat. Iar acolo unde apareau pete, mereu se gasea o scuza agreabila, din categoria "si el e om" sau "ceilalti sunt mai rai". Faptul ca imi erau judecate optiunile de catre oameni care traiesc din incropiri de cuvinte si imagini ma punea pe ganduri, dar nu mai mult. Imi era limpede ca adevarul, atunci cand e spus la momentul nepotrivit, poate sa sune a minciuna sau a razbunare. Nu sunt capabila sa zdruncin credinta populara. Recunosteam in talibanismul altora talibanismul meu de a ma convinge, aproape zece ani, ca totul are o explicatie favorabila atunci cand "seful mai greseste, ca si el e om". Nu aveam de dat nicio explicatie pentru hotararea mea. Stiu doar ca nimeni nu iti poate lua amintirile si ca nici nu am de gand sa accept judecata celor care-si traiesc cu nesat propriile lor fantasmagorii. Nici eu si nici ei nu detinem adevarul. Istoria decide cine si cum a actionat. Iar rabdarea e poate singura arma ca sa poti sa confrunti realitatea de moment cu adevarul. Trebuia sa recunosc ca principiile lui Machiavelli erau in continuare actuale. Politica buna se masoara in functie de eficaci tate, nu de corectitudine, iar pentru politicieni obiectivul primordial este puterea, valorile fiind secundare. Intr-un text mai vechi, dar foarte recent in amintirea mea, marturiseam ceea ce simteam ca ne-ar ajuta sa intelegem ca binele e in actiune, si nu doar in cuvinte. Romania va creste in democratie si atunci cand va avea parte de lideri care vor dori sa fie respectati si mai putin iubiti, care vor sti cat de greu e sa castigi respectul si cat de usor e sa provoci ura si revolta. Romania va incepe sa aiba o sansa cand isi va stabili reperele morale si cand nu va ierta liderului favorit ceea ce nu ii iarta adversarului sau politic. 7 SEPTEMBRIE Sfarsitul de saptamana ma prinde la Varna. Unul dintre clientii nostri isi lanseaza acolo un proiect la care firma noastra colabora pe partea de PR. Drumul pana la Varna il fac cu doi tineri, parinti amandoi. Incep sa le povestesc despre satele pe care le-am strabatut. Devin din ce in ce mai implicata si le vorbesc despre cat de indolenti suntem si cat de bine ne pazim, ascunsi in propriile noastre probleme. Pe unde merg, vad doar cum se pregateste viitorul tarii. Copiii cresc in sate care nu le pot asigura minimul pentru un trai firesc. Lipsa apei curente, a canalizarii si a asfaltului nu sunt doar probleme pe hartie. Ele dau acel confort care te fac sa ridici privirea din propria ta ograda, iti dau voie sa te gandesti la mai mult, nu doar cum sa mai scoti o galeata de apa din fantana si sa o dramuiesti asa incat sa le ajunga si celor din casa, si vitelor din grajd. Gradul de civilizatie al satului romanesc e mai mult decat o tema de dezbatere. E un mod de abrutizare. Reforma justitiei, comunistii, securistii, legea lustratiei? Teme care nu au nimic comun cu realitatile cotidiene ale unor oameni care se multumesc sa isi gaseasca solutii pentru problemele imediate: mancare, datorii, haine pentru copii, ici-colo cate o imbunatatire la casa. Scolile si gradinitele duc lipsa de cadre

didactice si de material didactic. Am intrebat fetite de clasa a doua ce ar vrea sa faca la scoala. Timid, raspund in cor: balet si dans. Cine sa le invete? Scoala de la sat incearca sa ii invete sa scrie si sa citeasca. In ce sali, cu ce profesori sa le dezvolti pasiunile? Cine sa le cultive gusturile, sa ii invete sa asculte si altceva decat manele, sa le asigure cadrul ca sa isi descopere talentele si sa le exploateze? Ma gandesc cum ar fi daca fiecare dintre cei care figureaza in clasamentele celor mai bogati, inclusiv cei care nu se declara ca atare, ar sprijini cate o scoala, cate o gradinita prin donare de carti, de CD-uri, de aparate audio si video care sa le deschida alta lume copiilor, daca ar finanta cu echipamente sportive adecvate, cum ar fi viitorul acestei tari? Asa cum il vad pregatindu-se acum, va fi o natie din ce in ce mai pamantie si mai lipsita de speranta si va scapa cine va putea. Miam amintit ca, intreband un elev de clasa a VIII-a daca a auzit de Phoenix, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, mi-a raspuns: "Adica, rock agricol?" Unul dintre baietii din masina isi aminteste ca un amic din Botosani conduce o fundatie care ii ajuta pe copiii fara posibilitati si ca se angajase sa-i ofere lunar trei milioane. "Acum imi dau seama ca de vreo doua luni am uitat. Cred ca aveti dreptate. Suntem prea preocupati doar de problemele noastre." Incerc sa il conving aratandu-i ca singura responsabilitate pe care o vad acum, imediat, e sa ne punem intrebarea: cine vine dupa noi? Oare ne vom simti bine intr-o tara unde cei care peste zece ani vor avea 20 de ani au devenit abrutizati de lipsuri si dezvolta personalitati frustrate, marcate de o educatie precara, schimonosita de formarea unui spatiu unde apa si canalizarea se considera lux . Despre ce educatie igienica as putea vorbi cand oamenii astia se confrunta cu probleme de neimaginat pentru o tara care se pretinde membra a Uniunii Europene? Spalatul pe dinti? Controale medicale regulate? Spalatul pe maini cand mie, dupa ce am batut comuna Berceni, mi-a luat ceva timp si apa ca sa imi scot praful din nas si din urechi? Seara am participat la o receptie in curtea unui batran conac cu o gradina imensa. Am luat-o de la capat cu obsesiile mele, acolo fiind bancheri, investitori, brokeri. Li se pareau teme minore, chiar daca reale. Cineva imi spune ca ar trebui sa imi duc discursul spre zone mai rarefiate, mai elitiste, ca o sa par populista si plicticoasa daca voi pleda doar pentru atat. I-as fi turnat cu placere paharul de vin peste pantalonii albi , de vara, eleganti. Imi explica filosofia lui de viata: "Mie mi-e bine in tara asta daca eu o duc bine". Oare ce sper? Ca voi crea un nou curent, tip "toti pentru unul, unul pentru toti ? " Poate ca sunt o Casandra nereusita, dar tentatia e din ce in ce mai mare, uitandu-ma la cei prezenti. Probabil ca cei de la orase vor continua sa plece in alte zari, iar cei de la sat vor ramane doar pentru ca nu au solutii. Probabil ca va trece si vremea migrarilor la capsuni in Spania caci nu vad nicio tara ridicandu-se cu tineri care cresc inertial, care fac copii inainte sa fie pregatiti pentru asta, tineri populand birturile care aduna din ce in ce mai multi barbati si femei, deoarece depresia si neputinta se trateaza cu alcool?! Gasesti voci care iti spun ca toate acestea se stiu. Iata unde stateau atotcunoscatorii de tara si neam! Si daca tot stiati, ce ati facu? Raspunsul se inscrie in filosofia de mai jos. "M-am ocupat de nevoile mele si nu am cerut nimic. Sa treaca si ei la munca si or sa aiba." "In urma noastra vine o noua generatie care nu e calificata in nimic, ci in toate, acea munca la negru prost platita care ii va mentine in aceeasi stare. Dar canalizarea, asfaltul, apa? Asta cum se rezolva?" "Pai, e treaba guvernantilor." "Bun raspuns. Ati fost la vot?" "De ce sa merg? Aceeasi sleahta de nemernici vine si pleaca. Nu merita efortul nici sa ma deplasez pana la vot. Si nu sunt singurul scarbit de politica". Le multumesc pentru vin si plec la hotel. Un somn e intotdeauna mai reconfortant decat o discutie fara rost. In holul hotelului intalnesc un grup imens de romani venit la mare in Bulgaria. E totusi un semn bun . Romanul face turism , chiar si in Bulgaria. De altfel, in toata Varna si Balcic negustorii bulgari vorbesc romaneste . Meniurile de la carciumi sunt afisate in limba romana. Se poate plati chiar si in lei. In sfarsit, suntem internationali. Ma recunoaste o familie si imi da buna seara. Salut si ii intreb cum a fost drumul si cum de au ales Bulgaria. "La noi, cu banii pe care i-am platit aici, nu stateam nici cinci zile si nici conditiile de aici nu le aveam . Cu aceiasi bani, aici imi fac un sejur de opt zile si stau la un hotel de cinci stele . " E adevarat ca in respectivul hotel serviciile nu aveau nicio legatura cu ceea ce presupune un hotel de cinci stele, dar cu siguranta aveau facilitati - de la camerele incapatoare pana la piscinele amenajate pentru copii - pe care la noi le poti gasi in hoteluri

care nu sunt pentru marele public. Iar grupul era format din romanul obisnuit, cu salariu mediu. Iar faptul ca nu erai asaltat de mirosuri, asa cum ti se intampla pe litoralul romanesc, de la puzderia de gherete improvizate nu doar inestetic, dar si neigienic, pana la maneaua care te intoxica la cap de dimineata pana tarziu, la apusul soarelui , constituia un motiv serios sa alegi Bulgaria in locul decazutului litoral romanesc 8 SEPTEMBRIE Sa reusesc sa ii fac pe oameni sa ma priveasca in ochi pare marea provocare, cel putin in aceasta parte a campaniei. Am asteptat ziua cu emotii. Am plecat spre comuna Dumbrava, Tataru si orasul Urlati fara sa reusesc sa intru in legatura cu cei de unde trebuia sa ridic ultimele ghiozdane. Dar cum ma izbeam din ce in ce mai des de probleme organizatorice, am decis sa ma descurc cu ce am si sa incerc sa rezolv problemele din mers. La Dumbrava, modul de organizare se dovedise ineficient. In caminul cultural era amenajat un prezidiu care oficializa toata intalnirea ca la sedintele de partid. In ultimul sat, cu o populatie majoritar rroma, ora pranzului parea un moment matinal chiar si pentru a primi ghiozdane. Am lasat rechizitele in seama unui domn care urma sa le distribuie. In timp ce descarcam "marfa" , intreb despre sat . Primarul Nicolae Bunea imi spune ca principala problema este somajul si faptul ca din luna mai nu se mai dadusera ajutoarele sociale, o modalitate care se dovedea extrem de ineficienta pe termen lung . Pentru acesti bani, ar fi trebuit sa presteze munca in folosul comunitatii. Dar , imi spune primarul , tragi de ei ca sa adune niste buruieni din curte. Oameni in putere, la 30-40 de ani, care stau acasa si traiesc cu acest ajutor social . Calcul simplu . Pentru fiecare persoana din familie se primeste un milion de lei. Cinci membri, cinci milioane . Salariul minim este in jur de 7 milioane . Merita sa te trezesti dimineata si sa mergi la treaba pentru doua milioane in plus?! Sanatos calcul, puternic buget! Ora unu. La Urlati trebuia sa ajung la ora cinci. Sa ma intorc la Bucuresti era inutil. Intre timp, organizez pe telefon ultimul transport de ghiozdane. Ii spun lui George sa treaca prin Dumbrava, unde mai era nevoie de vreo 20 de bucati, sa lase 10 la Tataru, unde primarita nu reusise sa se adune de pe drumuri si nu aveam niciun motiv sa cred ca izbutise sa adune mana de copii care incepeau clasa intai, iar apoi sa se opreasca la Iordacheanu, unde aveam in urmatoarea zi intalnirea cu publicul meu tinta. Ma opresc cu Ioana la pensiunea "Feteasca Neagra" din Valea Calugareasca. Ma gandisem de acasa ca voi avea timpi morti si imi luasem laptopul cu mine . O zi de septembrie blanda. Luam cate o cafea, clatite si hotarasc sa contactez oameni care imi pot da o mana de ajutor. Descopar romani minunati. Il sun pe bunul meu amic Radu , mereu tonic si cu solutii la indemana, si il intreb daca doreste sa faca o donatie de 25 de mese de calculator pentru scoala din Pleasa 1. Stiam ca are o fundatie care derula programe in domeniul educatiei. Inainte sa spun ce vreau , Radu ma avertizeaza ca e de acord sa ofere sprijin , dar "institutional" . "Refuz sa incurajez cersetoria" . Ii explic ca e vorba de o scoala si reactioneaza pozitiv . "Trimite-mi un e-mail exact cu ce trebuie, spune-mi unde e scoala si pe cine sa contactam. A doua zi eram deja anntata ca mesele erau gata pentru livrare. Il sun pe primarul din Bucov ca sa ii propun sa preia el actiunea si sa il anunte pe directorul scolii ca sa fie acolo cand vine transportul. Un alt prieten , Mihai , care raspunsese de-a lungul timpului pozitiv la acest tip de "apel", e de acord sa doneze material didactic, jucarii pentru gradinita din satul Muru, unde erau inscrisi peste 80 de copii . Il sun pe primarul din Albesti-Paleologu ca sa o anunte pe educatoare si nu ratez ocazia sa il intreb despre masina care trebuia sa asigure transportul Ploiesti-Cioceni. Imi spune ca s-a gasit o solutie de moment si , pana la organizarea altei licitatii, o alta masina care face un traseu apropiat satului se va opri de acum si in Cioceni si va asigura ruta. Bravo, spun! LaUrlati,directorul liceului din localitate si echipa de tineret a organizatiei PNL au fost la inaltime.

Din 90 de persoane, am reusit sa stau de vorba cu aproximativ 60. Discursul meu era axat pe aceleasi idei. Votul uninominal - iar testul meu cu nominalizarea unui senator sau deputat de Prahovacare ii reprezenta in Parlament in actuala legislatura facea un captatio eficient -, ce poate safaca un deputat pentru comunitate si terminam sfatuindu-i sa nu ma voteze doar pentru ca am facut acest gest pentru copiii de clasa intai. Am ramas apoi inca o ora cu profesorii de la scoala vorbinddespre oras si oameni, revenind insistent la ideea crearii unui spirit comunitar. "Primarul are multe de facut, dar sunt lucruri care tin efectiv de oameni." Le-am povestit despre blocurile undeintrasem si unde aspectul era dezolant, o mizerie care arata totala indiferenta fata de spatiul comun. Din fericire, rezonau la aceleasi idei, dar in acelasi timp manifestandu-si neincrederea ca votul uninominal va schimba prea mult calitatea politicienilor. Profesoara de sport marturiseste ca nici nu s-a mai dus la vot pentru ca i se pare "degeaba". Pe drum ma suna directorul de la scoala si imi spune, mai mult sau mai putin amuzat, ca un contracandidat a cerut lista copiilor de clasa intai pentru ca vrea si el sa dea ghiozdane si rechizite totla aceleasi clase. "O tampenie", reactionez. Ii sugerez directorului sa le propuna sa faca donatia pentru cei de clasa a doua sau, daca vor sa cucereasca acelasi electorat, pe parintii copiilor de clasa intai, sa ofere altceva, cum ar fi echipament sportiv. Imi raspunde ca deja le-a propus, dar insista sa faca la fel "ca si Saftoiu". La putin timp, primarul de la Albesti-Paleologu imi spune acelasi lucru. Fara comentarii! Eu le vorbesc oamenilor despre simtul comunitar, despre atitudini si gesturi care sa aiba eficienta , iar cei care vor sa devina noii politicieni dovedesc cat de mult au dreptate cetatenii care desconsidera clasa politica. Prin urmare, nu se intreprinde o actiune ca sa sprijini comunitatea , ci ca sa contracarezi un alt candidat . Si cand te gandesti ca, cu putina imaginatie si bunavointa, poti sa imbini cele doua scopuri. O atitudine repetata si la nivelul administratiei. De exemplu, am intalnit cazuri in care consilierii sabotau hotarari ale primarului , chiar daca erau in folosul comunitatii, ca nu cumva primarul, desigur din alt partid decat consilierii respectivi, sa adune puncte electorale. Si totul pe seama cetateanului ramas fara apa, gaz sau asfalt. Seara ma intalnesc cu Marius. Stiam ca publica carti pentru copii si ii propun sa faca donatie de carte bibliotecii din Tomsani . Raspunde prompt si continuam si polemizam despre ce e de facut ca scoala de la sat sa devina ceva mai mult decat locul unde copiii invata sa scrie si sa citeasca . Au dreptul sa fie ajutati sa isi cultive pasiunile , calitatile, sa aiba acces la alta muzica decat manelele, sa faca bale t, dans , sa faca sport in sali si nu pe pietrisul din curtea scolii. E prea mult oare ? Sunt maruntisuri? Poate, dar simt ca pana la dezbateri ideologice, pana la discursuri fulminante, sunt urgentele care trebuie sa creeze cadrul in care adultii de maine sa aiba alte pretentii de la ei si alte repere in viata decat birtul din drum si ajutorul de somaj. 9 SEPTEMBRIE Plec spre comuna Iordacheanu oprindu-ma pentru un sfert de ora la Loloiasca. Reuseam cu ajutorul prietenei mele Ala, mama a doua fete, sa facem pachete cu haine si incaltaminte pentru cele doua fetite care proveneau din familiile care nu au niciun venit. Ii dau viceprimarului pachetele si ii propun sa ne vedem cu preotii din zona ca sa vedem ce putem face pentru familiile pe care intelegeam ca biserica le luase in grija. Comuna Iordacheanu e situata intr-un loc mirific. Inteleg de ce Liviu Luca si-a facut un domeniu acolo. Mi se spune ca a fost de treaba si ca a ajutat scoala. Asta-i bine, spun. Prima intalnire are loc in scoala. Poate cea mai modesta si mai nepregatita pe care o vazusem pana atunci. Oamenii sunt de treaba si intru usor in vorba cu ei. Urmatoarele doua intalniri sunt ingenioase. Mamicile erau adunate la magazinul din sat la o inghetata. Ma opresc acolo si stam de vorba. Despre locul de munca, despre copii, imi spun ca sunt ingrijorate ca scoala nu e gata si copiii trebuie sa mearga pe jos pana in Iordacheanu, cativa kilometri, dar pentru cei mici acesti doi-trei kilometri e mult. Vine iarna si nu e bine. Viceprimarul Vasile Tanase le spune ca se ia in calcul o cladire din sat care ar

putea sa ii gazduiasca pana se termina lucrarile la scoala. Ce masuri ad-hoc! In urmatorul sat Varbila parintii erau adunati tot la magazinul satesc. Un domn imi cere doua ghiozdane, fiind insotit de doi copii. Isi aminteste ca mai are unul acasa. Ii mai ofer un ghiozdan. "Atata se da, nu?" Mai ca as rade, dar nu imi vine. Plec spre Urlati, unde ma opresc cu Ioana si viceprimarul la o cafea. Ma intalnesc intamplator cu directorul liceului, domnul Robert. Imi spune, daca nu ma supar, ca exista o problema la gradinita. "Nu au vestiare pentru copii si nu am reusit sa gasim nici bani si nici pe cineva ca sa ne sprijine." Ii spun ca incerc sa gasesc o solutie. Plec din Urlati pe o ploaie torentiala. Pe drum imi sun o prietena care are o firma mica, dar sprintena, cum glumim intre noi, cunoscutii, si ii spun de dulapioare. Accepta sa refaca vestiarele pentru copii. Oare ce fac eu inseamna trafic de influenta? Asa sa fie daca reusesc totusi sa ii ajut chiar si cu putin pe cei care mi-au incredintat problemele. Am un sentiment de multumire. Reusisem sa ma tin de program timp de sase zile, sa nu ma las rapita de oboseala, de revolta, de deznadejde, sa cunosc oameni, sa pot sa ii inteleg, sa nu ma rezum doar la strans mana sau, mai rau, sa dau organizatiei PNL sa ii vad pe oameni in mediul lor si sa ii simt. Pe drum ii cer Ioanei sa recapituleze lista cu solicitari. Imi dau seama ca trebuie sa gasesc pe mai departe solutii pentru gradinite si scoli. Ma gandesc deja la sarbatorile de iarna si cat de incantat a venit fiul meu de la scoala, anul trecut, ca Mos Nicolae le lasase cate un cadou pe banca. O initiativa a invatatoarei sustinuta de parinti. Oare copilasii de clasa intai, pe care ii vazusem acum, nu ar avea aceeasi lumina in ochi? Acesta e marele meu pariu. Indiferent ca voi castiga sau nu, sa continui sa ii ajut. Masina da semnale ingrijoratoare . Mi se aprinde semnalul ca sunt cu uleiul pe sfarsite . Si eu mai aveam inca 60 de kilometri de facut si habar nu aveam cat de minim inseamna minim in acest caz. Pana ajung acasa, toate simturile stau la panda sa vad cand se opreste motorul. La ora 23 parchez in curte. Adorm in cinci minute, ceea ce nu mi se mai intamplase din copilarie. 10 SEPTEMBRIE Dupa mult timp ajung la biroul meu de la firma. E-mailul e plin de restante. Pe biroul meu, un fax de zece pagini de la bibliotecara din Tomsani cu titlurile cartilor de care ar avea nevoie. Imi amintesc ca pe 15 septembrie se deschide o tabara de desen pentru copii. Il sunt pe un ziarist din Prahova, Bogdan, si ii spun ca poate nu ar fi rau sa promoveze si initiativele bune. "Au si profesorii de la sat nevoie de incurajare", incerc sa il conving. Bogdan raspunde afirmativ, dar imi notez in agenda sa il mai sun o data pe 14 septembrie. Nu strica un remember. Verific apoi transportul meselor, stabilesc locul si ora de intalnire pentru a doua zi ca sa achizitionam jucariile pentru gradinita - amicul meu nu are copii si imi spune ca nu se pricepe la asa ceva -, incerc sa raspund la cateva solicitari de interviuri. O sun pe fosta educatoare a copilului meu si ii cer cateva sugestii. Propunerile sunt cat se poate de bune. La Realitatea TV, o campanie despre scoli. Il sun pe Mihai Tatulici, care ma pune in legatura cu Delia Vranceanu. Nu ma pot abtine. Corpurile sanitare din Bucov ma bantuie si le sugerez sa viziteze locul . Apoi imi permit cateva sugestii . Ii spun ca pe unde am fost scolile arata bine. Varuite, imbunatatite, schimbate pupitrele, plafoanele, in anumite locuri parchetul. "Dar nu e de ajuns. S-a facut un pas inainte, dar materialul didactic pe care il au la dispozitie, lipsa cadrelor didactice - cine sa vina la tara pe asemenea salarii ? - , salile de sport inexistente tin inca invatamantul de la sat la un nivel minim, de supravietuire. Ne plangem de cultul pentru manele. Sigur, e bine ca sunt calculatoare, dar un CD player, un televizor, un DVD, o sala de proiectie le-ar permite copiilor sa termine scoala generala afland ca exista si alta muzica decat manelele. Cultura muzicala trebuie facuta in scoala. Fetitele vor sa faca balet, dans, dar de unde instructori, sali

adecvate? Apoi, casete despre natura, animale, alte lumi, alte tari, alte culturi. Copiii sunt foarte receptivi la imagine. Bibliotecile sunt inexistente, iar acolo unde exista se confrunta cu un fond de carte sarac, inadecvat varstei. Poate va axati pe aceste aspecte." Jurnalista e receptiva si sustine eficienta acestor mesaje. Imi fac un ceai de bergamota si imi amintesc ca sotul meu mi-a spus ca ar trebui sa fac o sedinta foto pentru viitoarele afise. Nu prea imi vine. Afise, bannere, fluturasi? Ce piedere de bani si energie! Nu reusesc sa ma conving ca trebuie sa abordez campania si din unghiul clasic. Pe de alta parte, realizez ca, in calitate de consultant, nu as recomanda niciunul client sa ignore rolul acestor tiparituri, cu atat mai mult cand e vorba de sat, unde informatia patrunde mult mai greu. Ma uit la Ioana si ma gandesc ca, daca spun cu voce tare ce am in minte, o sa ii vad din nou privirea dezolata si intrebarea: "Doamna, vreti sa castigati sau sa faceti doar mecenat?" De ce s-ar exclude cele doua aspecte, ma intreb? Plec sa iau masa cu un prieten si sporovaim despre capitalism, relatii, fericire si nefericire. Imi prinde bine o pauza. 13 SEPTEMBRIE Ziua comunei Bucov. O zi de septembrie calduroasa. Imi las masina la intrarea in parcul bine intretinut si parcurg aleea pana la scena, pe jos, prin multime. Batrani, tineri, copii sunt adunati pe pajiste. Locul ales da un aer potrivit sarbatorii care de-abia incepe. Ajung la masa oficialilor. Ma asez si privesc in jur. Ii propun primarului sa intram in vorba cu oamenii. Fara prea multe prezentari, dau binete si schimbam amabilitati. Oamenii sunt binevoitori si curiosi. Unii dintre ei , cu mainile ocupate cu paharul de bere si cartonul de mici, cauta un punct de sprijin ca sa dam mana . Imi ureaza succes si ma indeamna sa fac treaba buna. Nu e loc de discutii lungi si politice. Se face o hora, la care sunt invitata si eu. Ma descurc binisor, fara sa calc pe nimeni pe picioare . Apoi, primarul ne invita pe scena, unde ne prezinta oamenilor. Ia cuvantul Teodor Melescanu , care il incita la vorba si pe presedintele Consiliului Judetean, Mircea Cosma, care face o scurta incursiune in istoricul localitatii. Totul dureaza cam doua ore. Domnul Melescanu se retrage. La putin timp, plec si eu, urmand sa onorez emisiunea lui Stelian Tanase de la Realitatea TV. Ajung la timp si incerc sa vorbesc despre ce se vede in tara. Am senzatia ca toate propozitiile mele raman neterminate. Sa-mi fi pierdut dibacia, sa nu aiba interlocutorii rabdare, sa fiu eu prea tensionata? Ce mai conteaza. Alti candidati vaneaza momentele astea si eu, tot carcotasa? Dar taranul meu din Bucov s-o fi uitat? Ma indrept spre casa sa termin lectura cartii lui Paul Johnson "Intelectualii" si sa mai aflu despre cum intemeietorii unor curente de gandire care au marcat secole au teoretizat despre lucruri pe care altfel le-au dispretuit profund. Capitolul despre Marx e graitor si nici in cel despre Rousseau autorul nu exagereaza prea mult. 14 SEPTE


Recommended