Argument “Jocul este singura atmosferã în care fiinţa psihologicã a copilului poate sã respire şi, în consecinţã, poate sã acţioneze. A ne întreba de ce se joacã copilul, înseamnã a ne întreba de ce este copil. Nu ne putem imagina copilãria fãrã râsetele şi jocurile sale .” Eduard Claparede Copiii care se joacã par a fi inepuizabili, pierd mãsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc. Într- un fel, jocul, deşi activitate ce nu exclude dificultãţile, apare şi ca o formã de odihnã, pentru cã presupune activizarea liberã a unor funcţiuni, care nu sunt solicitate în alte condiţii. Copilul se joacã în variate moduri, cu plãcere, cu deosebit interes şi concentrare, cu mijloace improvizate, fãrã a se lãsa distras de ceea ce se întâmplã în jurul lui. Jocul este o activitate care îşi gãseşte motivaţia şi împlinirea în sine însãşi. Pentru copil, reuşita jocului, pe care şi- l propune, este foarte importantã. De aceea, el antreneazã, în joc, toate posibilitãţile sale fizice, intelectuale, afective de care dispune. Din aceste motive, jocul este folosit ca formã de organizare a procesului de învãţãmânt. Minimalizarea importanţei jocului ca formã de activitate şi ca element activ, în structura celorlalte forme de activitate, are repercursiuni grave asupra dezvoltãrii generale a copilului. Nu numai cã apar lipsite de sens, pentru el, activitãţile în care este antrenat, ci se creeazã pericolul de a privi aceste activitãţi ca fiind plictisitoare şi împovãrãtoare. Dacã în grãdiniţã jocul reprezintã o activitate predominantã, odatã cu intrarea copilului în şcoalã, aceastã activitate trece pe plan secund. Trecerea de la
Transcript
Argument
“Jocul este singura atmosferã în care fiinţa psihologicã a copilului poate sã respire şi, în consecinţã, poate sã acţioneze. A ne întreba de ce se joacã copilul, înseamnã a ne întreba de ce este copil. Nu ne putem imagina copilãria fãrã râsetele şi jocurile sale .” Eduard Claparede
Copiii care se joacã par a fi inepuizabili, pierd mãsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc. Într- un fel, jocul, deşi activitate ce nu exclude dificultãţile, apare şi ca o formã de odihnã, pentru cã presupune activizarea liberã a unor funcţiuni, care nu sunt solicitate în alte condiţii. Copilul se joacã în variate moduri, cu plãcere, cu deosebit interes şi concentrare, cu mijloace improvizate, fãrã a se lãsa distras de ceea ce se întâmplã în jurul lui.
Jocul este o activitate care îşi gãseşte motivaţia şi împlinirea în sine însãşi. Pentru copil, reuşita jocului, pe care şi- l propune, este foarte importantã. De aceea, el antreneazã, în joc, toate posibilitãţile sale fizice, intelectuale, afective de care dispune.
Din aceste motive, jocul este folosit ca formã de organizare a procesului de învãţãmânt. Minimalizarea importanţei jocului ca formã de activitate şi ca element activ, în structura celorlalte forme de activitate, are repercursiuni grave asupra dezvoltãrii generale a copilului. Nu numai cã apar lipsite de sens, pentru el, activitãţile în care este antrenat, ci se creeazã pericolul de a privi aceste activitãţi ca fiind plictisitoare şi împovãrãtoare.
Dacã în grãdiniţã jocul reprezintã o activitate predominantã, odatã cu intrarea copilului în şcoalã, aceastã activitate trece pe plan secund. Trecerea de la o perioadã de dominaţie a unei anumite activitãţi, la alta, se realizeazã în mod treptat, într- o perioadã destul de îndelungatã, care nu presupune excluderea uneia şi înlocuirea bruscã prin alta, ci este necesarã realizarea unei îmbinãri a celor douã forme, care va înlesni saltul de la o etapã la alta, fãrã praguri şi obstacole.
Metoda care îmbinã armonios nevoia de motricitate şi gândirea concretã a elevilor mici, spontanul şi imaginarul cu efortul solicitat şi programat de procesul învãţãrii este jocul didactic. Acesta reprezintã un ansamblu de acţiuni şi operaţii care, în paralel cu destinderea, buna dispoziţie, urmãreşte obiective de pregãtire intelectualã, tehnicã, moralã, fizicã a copilului.
Încorporat în activitatea şcolarã, elementul de joc imprimã acesteia un caracter mai viu şi mai atrãgãtor, aduce varietate, o bunã dispoziţie, relaxare, ceea ce determinã prevenirea apariţiei monotoniei, plictiselii, oboselii. Restabilind un echilibru în activitatea şcolarilor, jocul fortificã energiile intelectuale şi fizice ale acestora şi constituie o prezenţã indispensabilã în ritmul accentuat al muncii şcolare.
Jocul didactic reprezintã o metodã activã, care rãspunde, cu succes, noii teorii a instruirii. Corelaţia dintre joc şi instruire implicã douã legãturi: pe de o parte, jocul stimuleazã procesul de instruire, îl adânceşte şi- l amelioreazã, pe de altã parte, jocul este condiţionat de procesul de instruire, calitatea şi rezultatele lui fiind, în mare mãsurã, determinate de pregãtirea anterioarã a copilului.
Jocurile didactice, prin gradul înalt de angajare a elevului în activitatea de învãţare, constituie una din formele de instruire cu cele mai bogate efecte educative, un foarte bun mijloc de activizare a şcolarilor mici şi de stimulare a resurselor lor intelectuale.
Procesele intelectuale declanşate de joc, în special cele ale gândirii, îi conduc pe elevi în “a afla”, “a descoperi” noi cunoştinţe, cu o oarecare uşurinţã, pe fondul angajãrii, doar în aparenţã, a unui efort mai mic şi, mai ales, în condiţiile unor satisfacţii evidente. Jocul didactic poate fi utilizat ca o tehnicã atractivã de explorare a realitãţii, de explorare a unor noţiuni abstracte pe o cale mult mai accesibilã. “Strategia jocului este, în esenţã, o strategie euristicã”- Ioan Cerghit. În joc elevul se gãseşte “în situaţia de actor, de protagonist şi nu de spectator, ceea ce corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginaţiei şi vieţii lui afective, unei trebuinţe interioare de acţiune şi afirmare”- Ioan Cerghit
Sarcinile didactice cuprinse în jocuri contribuie la valorificarea creatoare a deprinderilor şi a cunoştinţelor achiziţionate, la realizarea transferului dintre acestea, la dobândirea, prin mijloace proprii, de noi cunoştinţe. Ele angajeazã întreaga personalitate a copilului, constituind adevãrate mijloace de evidenţiere a capacitãţilor creatoare, dar şi metode de stimulare a potenţialului creativ al copilului, fãcând referinţã la creativitatea de tip şcolar, manifestatã de elev în procesul de învãţãmânt, dar care pregãteşte şi anticipeazã creaţiile pe diferite coordonate.
Fãcând referire la principalii factori intelectuali, care au un caracter determinant în structurile creatoare ale personalitãţii, fluiditate, flexibilitate, originalitate, se constatã cã aceştia sunt solicitaţi şi antrenaţi, cu pondere diferitã, în toate jocurile didactice.
Fluiditatea este considerat ca factor al creativitãţii ce se manifestã prin bogãţia, uşurinţa şi rapiditatea asociaţiilor.
Flexibilitatea poate fi adaptativã sau spontanã, în funcţie de sensul acesteia, aflatã în structura sarcinii sau sã solicite totala iniţiativã a subiectului. Majoritatea jocurilor solicitã o flexibilitate adaptativã, întrucât sugereazã elevilor sã adopte mai multe puncte de vedere sau impun anumite restricţii. Înţelegând flexibilitatea ca opozantã a inerţiei, rigiditãţii, apare evidentã stimularea acestui factor prin joc didactic, ce incitã la restructurãri ale cunoştinţelor, la transferul acestora, la o mobilitate intelectualã intensã.
Originalitatea se referã la caracterul de noutate ce- l poate avea rãspunsul sau strategiile utilizate în rezolvarea sarcinii. Cota de originalitate se poate acorda în funcţie de gradul de îndepãrtare faţã de rãspunsurile reproductive, stereotipe ale elevilor cu acelaşi nivel de pregãtire şcolarã. Elementele de originalitate la vârsta
şcolarã micã, chiar atunci când sunt minore, exprimã tendinţa de creativitate a copilului .
Cercetãrile recente asupra creativitãţii comutã tot mai mult accentul de pe factorii intelectuali pe cei afectivi şi motivaţionali, iar jocurile îşi dovedesc eficienţa tocmai prin implicarea afectiv- motivaţionalã a participanţilor.
Trãirile afective aduc o contribuţie însemnatã la îndeplinirea sarcinilor urmãrite în activitatea instructiv- educativã la vârsta şcolarã micã, îndeplinire realizatã, în special, în timpul jocului . În desfãşurarea acestuia se formeazã legãturi temporare, care exprimã conţinuturi afective noi, mai bogate şi mai variate. Activitatea de joc şi influenţele persoanelor din cercul şcolarului ( colegii, învãţãtorul ) devin stimulenţi, care genereazã atitudini afective ca: admiraţia, preţuirea, respectul, simpatia, recunoştinţa şi duc la noi stãri afective: încrederea sau neîncrederea în propriile forţe, modestia sau îngâmfare, gelozia, invidia.
Sub aspect pedagogic, emoţiile primare pot alcãtui baza unor trãsãturi pozitive ale personalitãţii, atunci când ele sunt dezvoltate cu pricepere de cãtre învãţãtor. Astfel, de pildã, frica sau timiditatea pot deveni atitudini de prudenţã, de precauţie, de evitare a unor situaţii neplãcute sau periculoase. La fel, gelozia şi invidia, manifestate la unii copii, pot fi canalizate spre o competitivitate sãnãtoasã, prin intermediul jocului didactic. Se poate afirma cã orice emoţie primarã, chiar negativã, poate fi orientatã in direcţia social- pozitivã, constructivã, dacã învãţãtorul aratã tact şi înţelegere în relaţiile cu copilul.
Sub raport psihologic, orice tip de joc constituie o îmbinare a componentelor intelectuale cu cele afectiv- motivaţionale. Jocul se realizeazã la dorinţa şi nevoia de joc a participanţilor, realizându- se acele forme şi conţinuturi care pot contribui mai mult la plãcerea, bucuria produse de desfãşurarea acţiunii.
Micul şcolar, integrat într- un proces educativ neatractiv, rigid, dominator, care primeşte informaţii, lui revenindu- i doar sarcina de stocare şi de redare a acestora, la cererea adultului, nu va gãsi bucuria descoperirii cunoştinţelor sau strategiilor operaţionale, nu va învãţa pentru a cunoaşte, ci motivaţia activitãţii lui va fi una exterioarã: obţinerea unor note bune. Jocul didactic constituie o eficientã metodã de stimulare şi dezvoltare a motivaţiei superioare, exprimatã prin interesul nemijlocit al copilului faţã de sarcinile ce le are de îndeplinit sau plãcerea de a cunoaşte satisfacţiile pe care le are în urma eforturilor depuse în rezolvare.
Jocurile didactice sunt un mijloc de antrenare şi acţioneazã favorabil şi la elevii cu rezultate slabe la învãţãturã, crescându- le performanţele şi cãpãtând încredere în capacitãţile lor, siguranţã şi promptitudine în rãspunsuri.
Metoda jocului didactic valorificã avantajul dinamicii de grup. Independenţa şi spiritul de cooperare, participarea la joc angajeazã pe cei timizi, pe cei slabi, stimuleazã curentul de influenţe reciproce, care duce la creşterea gradului de coeziune în colectivul clasei. În etapa micii şcolaritãţi, aşa cum arãta Jean Piaget, “ morala supunerii simple se înlocuieşte cu morala cooperãrii”, care genereazã, apoi, un întreg şir de sentimente superioare. Cinstea, în formele ei cele mai simple, simţul
justiţiei şi cel al reciprocitãţii sunt fenomenele afective superioare, care se nasc în primii ani de şcoalã.
Odatã cu obişnuirea elevului de a trãi şi a munci în grup, apare sentimentul apartenenţei la gruparea proprie, diferit de sentimentul apartenenţei la grupul primar, familial sau cel al grãdiniţei. Acest sentiment este, cu atât mai puternic, cu cât copilul simte cã este acceptat de colegii lui, cã este considerat drept partener egal în drepturi şi îndatoriri. Dezvoltarea acestui sentiment este o sarcinã deosebit de importantã a învãţãtorului, cãci, reversul acestui sentiment (neacceptare, izolare, sentimentul inutilitãţii) sunt tot atâtea surse ale nedreptãţii, ale eşecului şcolar, precum şi ale indisciplinei.
Prin intermediul jocurilor, învãţãtorul poate intra în posesia unor date concludente cu privire la particularitãţile individuale ale elevilor, la statutul lor în colectiv, atitudinea faţã de succes şi insucces, natura raporturilor interpersonale, a trebuinţelor şi intereselor acestora.
În acelaşi timp, prin intermediul jocului didactic, se poate crea un climat favorabil implicãrii progresive a elevului în munca şi cerinţele şcolii, reflectând, pe de o parte, nevoia de joc, legatã de vârsta copilului, iar pe de altã parte, încadrarea treptatã în exigenţele muncii şcolare.
CAPITOLUL I
Consideraţii generale asupra jocului
„Jocul este o şcoală, o şcoală deschisă, un program tot aşa de bogat, precum este viaţa”
(P. Popescu - Neveanu)
I.1. Conceptul de joc, caracteristici, clasificare
Noţiunea de joc prezintă anumite particularităţi la diferite popoare. La vechii greci, desemna activităţi proprii copiilor „a face copilării”, la evrei corespunde noţiunii de „glumă, haz”. Ulterior, în toate limbile europene, s-a extins asupra unei largi sfere de acţiuni umane care „pe de o parte nu presupun o muncă grea, iar pe de altă parte oferă satisfacţie şi veselie”.
Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluţia copilului, constând în reflectarea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate proprie copilului, ca rezultat al interacţiunii dintre factorii bio-psiho-sociali.
Esenţa jocului constă în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Copilul reuşeşte să imite, într-un mod specific, viaţa şi activitatea adulţilor.
Platon a considerat jocul ca o atitudine arătând că munca poate fi efectuată uneori în joacă de fiinţa umană şi recomandă: „faceţi în aşa fel încât copiii să se instruiască jucându-se şi veţi avea prilejul de a cunoaşte înclinaţiile fiecăruia”.
Dicţionarul de psihologie explică jocul ca o formă de activitate specifică pentru copil, hotărâtoare pentru dezvoltarea lui.
D. B. Elkonin defineşte jocul ca fiind forma de activitate cea mai accesibilă copilului, iar ca structură corespunde în cea mai mare măsură posibilităţilor sale fizice şi psihice.
A. N. Leontiev apreciază jocul ca fiind principala formă de activitate bio-psiho-socială, o activitate conştientă, la baza căreia se află cunoaşterea, trebuinţa de asimilare ocupând primul loc.
H. Wallon „psihologul copilăriei prin excelenţă” (R. Zazzo), este de părere că jocul copilului este asemănător unei investigaţii agreabile şi animate, în care funcţiile psihice se dezvoltă în toată bogăţia lor.
S-a constatat că: jocul nu apare spontan şi autonom, nu se dezvoltă de la sine, ci
trebuie să fie învăţat în ambianţă socială; jocul are un caracter universal cu rol de propulsare în procesul
obiectiv al dezvoltării; jocul are un caracter polivalent, fiind pentru copil muncă, artă,
realitate, fantezie; jocul este o realitate permanentă cu mare mobilitate pe scara
vârstelor; caracterul colectiv al jocului reprezintă o expresie a trebuinţei de
comunicare. Ambianţa de comunicare conferă jocului o motivaţie socială suplimentară. Relaţiile de grup intervin ca un factor organizatoric care exercită o influenţă coercitivă, disciplinatoare asupra activităţii fiecărui copil. în joc, copilul învaţă să se supună cerinţelor, regulilor impuse de colectiv. Termenul "didactic" asociat jocului accentueaza componenta instructiva a activitatii si evidentiaza ca acesta este organizat in vederea obtinerii unor finalitati de natura informativa si formativa specifice procesului de invatamant. Jocul didactic prezinta ca nota definitorie imbinarea armonioasa a elementului instructiv cu elementul distractiv, asigurand o unitate deplina intre sarcina didactica si actiunea de joc. Aceasta imbinare a elementului instructiv-educativ cu cel distractiv face ca, pe parcursul desfasurarii sale, copiii sa traiasca stari afective complexe care declanseaza, stimuleaza, intensifica participarea la activitate, cresc eficienta acesteia si contribuie la dezvoltarea diferitelor componente ale personalitatii celor antrenati in joc. Jocul didactic, incadrandu-se in categoria jocurilor cu reguli, este definit prin obligativitatea respectarii regulilor care precizeaza caile ce trebuie urmate de copii in desfasurarea actiunii ludice. Jocurile didactice pot contribui la realizarea unor obiective educationale variate si complexe. Acestea pot viza dezvoltarea fizica a copilului in cazul jocurilor motrice, sportive, sau dezvoltarea unor subsisteme ale vietii psihice (procesele psihice senzoriale, intelectuale, volitive, trasaturi de personalitate, s.a.). De asemenea jocurile didactice pot contribui la rezolvarea unor sarcini specifice educatiei morale, estetice. Prin jocul didactic se precizeaza, se consolideaza, se sintetizeaza, se evolueaza si se imbogatesc cunostintele copiilor, acestea sunt valorificate in contexte noi, inedite. Spre deosebire de alte tipuri de jocuri, jocul didactic are o structura aparte. Elementele componente ale acestuia sunt: scopul jocului continutul jocului
sarcina didactica regulile jocului elementele de joc
Scopul jocului - reprezinta o finalitate generala spre care tinde jocul respectiv si se formuleaza pe baza obiectivelor de referinta din programa activitatilor instructiv-educative.
Scopurile jocului didactic pot fi diverse: consolidarea unor cunostinte teoretice sau deprinderi, dezvoltarea capacitatii de exprimare, de orientare in spatiu si timp, de discriminare a formelor, marimilor, culorilor, de relationare cu cei din jur, formarea unor trasaturi morale, etc.
Continutul jocului - include totalitatea cunostintelor, priceperilor si deprinderilor cu care copiii opereaza in joc. Acestea au fost insusite in activitatile anterioare. Continutul poate fi extrem de divers: cunostinte despre plante, animale, anotimpuri, viata si activitatea oamenilor, cunostinte matematice, istorice, geografice, continutul unor basme, povesti, s.a.
Continutul jocului trebuie sa fie bine dozat, in functie de particularitatile de varsta ale copiilor, sa fie accesibil si atractiv.Sarcina didactica indica ce anume trebuie sa realizeze efectiv copiii pe parcursul jocului pentru a realiza scopul propus. Se recomanda ca sarcina didactica sa fie formulata sub forma unui obiectiv operational, ajutandu-l pe copil sa constientizeze ce anume operatii trebuie sa efectueze. De asemenea se recomanda ca sarcina didactica sa nu solicite doar sau in primul rand, procese numerice, ci sa implice in rezolvarea sa si gandirea (operatiile acesteia), imaginatia, creativitatea copiilor.
Sarcina didactica trebuie sa fie in concordanta cu nivelul de dezvoltare al copilului, accesibila si, in acelasi timp, sa fie atractiva.
Regulile jocului concretizeaza sarcina didactica si realizeaza legatura dintre aceasta si actiunea jocului. Precizeaza care sunt caile pe care trebuie sa le urmeze copiii in desfasurarea actiunii ludice pentru realizarea sarcinii didactice.
Sunt prestabilite si obligatorii pentru toti participantii la joc si reglementeaza conduita si actiunile acestora in functie de structura particulara a jocului didactic.
Regulile jocului prezinta o mare varietate: indica actiunile de joc; precizeaza ordinea, succesiunea acestora; reglementeaza actiunile dintre copii; stimuleaza sau inhiba anumite manifestari comportamentale.
Cu cat regulile sunt mai precise si mai bine insusite, cu atat sarcinile didactice usor de realizat, iar jocul este mai interesant si mai distractiv.
Regulile trebuie sa fie simple, usor de retinut prin formulare si posibil de respectat de catre toti copiii, accesibile.
Elementele de joc - includ caile, mijloacele folosite pentru a da o coloratura placuta, atractiva, distractiva activitatii desfasurate.
Conceperea lor depinde in mare masura de ingeniozitatea cadrului didactic. Literatura de specialitate ofera o serie de sugestii in acest sens: folosirea unor elemente surpriza, de asteptare, intrecere individuala sau pe echipe, miscarea, ghicirea, recompensarea rezultatelor bune, penalizarea greselilor comise.
Sarcina cadrului didactic este de a gasi pentru fiecare joc, elemente de joc cat mai variate, deosebite de cele folosite in activitatile anterioare, in caz contrar existand riscul ca acestea sa nu mai prezinte atractivitate pentru copii, esenta jocului fiind, in acest caz, compromisa.
Reusita unui joc didactic depinde si de materialele didactice utilizate in joc. Acestea trebuie sa fie adecvate continutului, variate si atractive, usor de manevrat si sa provina din mediul apropiat, familiar copiilor (planse, jetoane, jucarii, figuri geometrice, etc).
Atractivitatea si eficienta jocului depind de ingeniozitatea educatoarei de a imbina o sarcina educativa acceptabila de catre copii, nici prea grea, nici prea usoara, cu un joc simbolic sau cu reguli atragatoare. Elementele de joc artificiale, nestimulative, ingreuneaza invatarea si plictisesc pe copii. Placerea cu care participa copiii la joc este singura justificare a recurgerii la jocul didactic.
Clasificarea jocurilor
Jocuri de manipulare
Jocuri simbolice primare
Jocuri simbolice Jocuri imitative
Jocuri de convieţuire socială
Jocuri de construcţii
Jocuri dramatizări
Jocuri simbolice evoluate
Jocuri cu subiecte din viaţa cotidiană
Jocuri cu subiecte din basme şi poveşti
Dramatizări
Jocuri preşcolare
Jocuri cu reguli
Jocuri de mişcare Jocuri sportive
Jocuri motrice simbolice
Jocuri senzoriale
Jocuri pentru dezvoltarea psihică
Jocuri didactice
Jocuri intelectualeJocuri distractive
I. 2. Teorii despre joc
„Jucându-se, copilul asimilează realităţile intelectuale care fără joc, rămân exterioare inteligenţei lui”
(J. Piaget)
Au existat cercetări în acest domeniu care au dus la formularea unor teorii despre joc, ce-au contribuit la înţelegerea evoluţiei jocului, de-a lungul timpului, a concepţiei despre joc a oamenilor de ştiinţă.
Psihologia jocului în concepţia gânditorilor J. PIAGET - consideră jocul „ca un pol al exerciţiilor funcţionale în
sensul dezvoltării individului”1 , un exerciţiu de explorare a mediului înconjurător.
În evoluţia jocului, Piaget stabileşte existenţa a trei categorii principale de joc:
1. jocul exerciţiu - caracteristic perioadei senzorio-motorii (0-2 ani), este punctul de plecare al jocului ce constă în repetarea pentru plăcere a activităţii copilului, desfăşurată în scopul adaptării la mediu, constituind o asimilare a realului la EU;
2. jocul simbolic - caracteristic perioadei 2-5 ani, înseamnă „apogeul jocului infantil”; ficţiunea la copil depăşeşte instinctele ajungându-se la o extensie a EU-lui. El corespunde funcţiei esenţiale pe care o îndeplineşte jocul în viaţa copilului. Acest joc transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la trebuinţele EU-lui, în timp ce imitaţia este o acomodare la modelele exterioare, iar inteligenţa este un echilibru între asimilare şi acomodare.
3. jocul cu reguli - apare în stadiul preoperaţional (2-7 ani), având rol de socializare a copilului; include jocurile de construcţie ce cuprind elemente de muncă.
În concepţia lui J. Piaget, funcţiile jocului sunt:1. de adaptare - cea mai importantă funcţie ce se realizează pe două
coordonate: asimilarea realului la Eu (încorporarea cunoştinţelor noi prin folosirea schemelor preexistente) şi acomodarea prin imitaţie a Eu-lui la real (modificarea schemelor existente pentru a încorpora cunoştinţe noi ce nu se mai potrivesc acestora)
Adaptarea realizată prin joc este un proces reactiv şi creativ al cărui echilibru se realizează prin inteligenţă.
2. formativ - informativă (angajarea plenară a copilului)
1
Jocul constituie un mecanism specific de asimilarea influenţelor mediului socio-uman ce fac posibilă dezvoltarea copilului. Jocul este cel ce angajează resursele cognitive, afective, volitive de mare importanţă în formarea individului.
3. cathartică - jocul simbolic are funcţia de descărcare energetică şi de rezolvare a conflictelor afective de compensare şi trăire intensă - detensionarea copilului.
4. socializare şi sociabilizare a copilului - se explică prin tendinţa copilului de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur la EUL său. în jocul cu reguli copilul acceptă normele exterioare lui, le asimilează.
J. S, BRUNER - consideră că atitudinea de “joc” sau „spiritul de joc” exercită o influenţă favorabilă asupra necesităţii adaptării copilului la mediu, „îi facilitează învăţarea intrinsecă, îi formează o atitudine realistă faţă de tot ceea ce-1 înconjoară şi-i dezvoltă forţele creatoare ...”2
„La copil, spunea Edouard Claparede, jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze”. Claparede consideră jocul drept un exerciţiu pregătitor pentru viaţa de adult „prima şcoală a vieţii sociale ce pregăteşte viitorul, potolind nevoile prezentului”.3
E. Claparede explică finalitatea jocului, arătând rolul acestuia în pregătirea pentru viaţă şi introduce paradigma educaţiei funcţionale a copilului, conform căreia educaţia formează calităţi psihice luate în perspectiva funcţiunii.
Lucrările lui Jean Chateau au arătat că jocul la copil este în primul rând o plăcere internă, dar în acelaşi timp, o activitate serioasă, „a te juca înseamnă a-ţi propune o sarcină de îndeplinit”.4 Regula în joc are rol reglator în organizarea, dinamizarea conduitei copilului, dar şi în inhibarea reacţiilor nepotrivite. Plăcerea pe care o capătă copilul jucându-se este o plăcere morală legată de respectarea regulilor.
„Jocul uman exprimă înainte de toate dorinţa de depăşire, este o autoafirmare”.5 Pentru copil este prilejul de afirmare a EU-lui. Un rol important îl are formarea grupului ca bază a activităţii comune de joc şi implicaţiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea şi disciplina de grup, formele de joc în grup, specificitatea grupurilor de joc pe vârste şi sexe.
Pentru perioada preşcolară, prin locul şi ponderea pe care le ocupă jocul, A. N. Leontiev apreciază că acesta devine activitatea principală a copilului, deoarece dezvoltarea acestuia stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului individului în cadrul căreia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare, perioada şcolară.
2
3
4
5
Într-o accepţie largă, jocul este privit ca fenomen de cultură de Johan Huizinga, cu anumite trăsături: “jocul este libertate,... se izolează de viaţa obişnuită în spaţiu şi timp, creează ordine, este ordine”6 având reguli acceptate de bună voie, însoţite de destindere, satisfăcând idealuri de exprimare şi idealuri sociale.
Psihologii sovietici Vîgoţski şi Elkonin, consideră că activitatea de joc în perioada 3-7 ani este o activitate dominantă sau directoare. Copilul se angajează în funcţii simbolice lăsându-şi imaginaţia să intervină în joc, dobândind o anumită înţelegere a coordonării sociale şi a grupului.
D. Elkonin este de părere că jocul este practica dezvoltării. Copilul se joacă pentru că se dezvoltă şi se dezvoltă pentru că se joacă. Receptivitatea deosebită a jocului faţă de sfera activităţii şi a relaţiilor umane demonstrează că acesta, pe lângă faptul că împrumută subiectele din condiţiile vieţii copilului, prin conţinutul său intern, este un fenomen social, se naşte în condiţiile vieţii sociale a copilului.
U. Şchiopu, consideră că jocul „stimulează naşterea capacităţii de a trăi din plin, fiecare moment cu pasiune, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu finalitate realizată, având funcţia de o mare şcoală a vieţii”.7
Pentru şcolaritatea mică recomandă jocul cu reguli. „Regula în joc devine fenomen central, un fel de certitudine ce-1 ajută în adaptare, un reper ca atare”.8 Disputele din joc devin lecţii de civică despre drepturi şi îndatoriri. In jocurile de echipă devine activă competiţia colectivă, iar învăţătorul abil poate creea emulaţii, consideră U. Şchiopu şi E. Verza.
Jocul didactic este considerat „una din principalele metode active, atractive, eficace în munca instructiv-educativă cu preşcolarii şi şcolarii mici”.9
În concepţia teoreticienilor prezentaţi, jocul îndeplineşte funcţii importante în dezvoltarea copilului.
Au existat preocupări contemporane în domeniul jocului, ca obiect de studiu în liceele pedagogice la clasa a Xl-a, ca Didactică aplicată, variate culegeri cu jocuri didactice, cu sarcini de învăţare prezente în manualele de matematică în formula „NE JUCĂM”.
I. 3. Raportul dintre joc şi învăţare
După evoluţia sa ontogenetieă, activitatea umană poate fi clasificată în joc, învăţare didactică, muncă productivă, creaţie. Toate aceste forme nu sunt „pure”, ci doar predominante de un fel sau altul, de-a lungul vârstelor.
Între diversele forme de activitate umană există şi elemente comune şi elemente proprii, specifice.
6
7
8
9
Relaţia dintre diversele forme ale activităţii.10
H. Wallon apreciază jocul ca o activitate de preînvăţare. Treptat în cadrul activităţii de joc a preşcolarilor, începe să se constituie şi învăţarea, care în etapa următoare va deveni activitatea dominantă. învăţarea nu apare direct şi în mod spontan din joc, ci este introdusă în mod special de cadrul didactic ca o nouă treaptă în evoluţia activităţii infantile.
Învăţarea este indisolubil legată de joc. Treptat, elementele de joc încep să cedeze tot mai mult locul elementelor de învăţare.
La vârsta şcolară, învăţarea este forma predominantă de activitate. Jocul este subordonat învăţării exercitând o influenţă deosebită asupra dezvoltării psihice a copilului.
Dacă la vârsta preşcolară, jocul reprezintă activitatea principală a copilului, la vârsta şcolară mică, jocul este o formă accesibilă de învăţare activă, participativă.
Corelaţia dintre joc şi învăţare este condiţionată de nivelul general de dezvoltare psihică a copiilor. Prin îmbinarea elementelor de învăţare cu cele de joc, copilul îşi însuşeşte unele cunoştinţe şi face primii paşi în direcţia formării deprinderilor de muncă intelectuală.
Învăţarea ca fenomen complex, dinamic, multilateral are un conţinut bogat şi o sferă largă de cuprindere: formarea priceperilor, însuşirea unor cunoştinţe, formarea motivaţiei, atitudinilor, sentimentelor şi a voinţei. Astfel, „în procesul de învăţare este antrenat întreg psihicul, toate funcţiile”.11
Învăţarea este privită ca „un proces destinat achiziţionării unei experienţe noi, formării unor capacităţi şi deprinderi care să permită individului rezolvarea unor situaţii problematice sau optimizarea relaţiilor sale cu lumea înconjurătoare”.12
Andrei Cosmovici distinge în cadrul învăţării două forme:
10
11
12
Invatare
Creatie
Joc Munca
a) învăţarea spontană, neorganizată, realizată în familie, în grupuri de joacă;
b) învăţarea sistematică, realizată în special în şcoală.Învăţarea şcolară este „însuşirea de cunoştinţe, priceperi, eât şi
formarea de capacităţi necesare adaptării la mediul natural şi social”13, accentul căzând pe formarea intelectuală.
O modalitate de învăţare o constituie jocul pentru că răspunde particularităţilor de vârstă ale şcolarilor mici şi pentru că elementul distractiv pe care-1 conţine, stimulează interesul şi curiozitatea şcolarilor. Învăţarea bazată pe joc este eficientă numai dacă jocul este conceput în corelaţie cu obiectivele urmărite în lecţie. La fiecare joc se impune să acordăm atenţie sporită în formularea sarcinii didactice, în asigurarea elementului distractiv care crează destindere şi care-i determină pe elevi să se implice în actul învăţării.
Jocul didactic face parte integrantă din procesul învăţării. Învăţarea propriu-zisă prin joc facilitează actul de învăţare, iar competiţia din activitatea de joc, poate continua şi în munca de învăţare.
Atunci când învăţarea îmbracă forma de joc, plăcerea care însoţeşte atmosfera jocului creează noi interese de participare, de activitate independentă pe baza unor interese nemijlocite.
Elementele de joc încorporate în procesul instruirii au calitatea de a motiva şi stimula elevii, mai ales în prima etapă a învăţării.
Jocul creează momente de tensiune, de emoţii. Dorinţa de a câştiga întrecerea motivează copiii la o activitate intensă, rapidă şi plăcută. Datorită elementului de atractivitate, elevii nu simt efortul depus în învăţare.
În jocul didactic predomină învăţarea şi nu distracţia. Jocul declanşează momente de bună dispoziţie, se încheie cu aprecieri colective sau individuale privind modul de realizare a sarcinii de învăţare propusă.
Prin joc, copilul trece lent, recreativ spre activitatea intelectuală. Prin prezenţa caracteristicilor situaţiei de joc, se evidenţiază o angajare deplină a capacităţilor intelectuale ale elevilor.
Jocul didactic îmbină într-un tot unitar şi armonios atât sarcini şi funcţii specifice jocului, cât şi sarcini şi funcţii specifice învăţării, exercitând o influenţă formativ-educativă asupra copilului în vederea pregătirii pentru şcoală, prevenind şocul şcolarizării.
Anul 2003 a adus modificări la Legea învăţământului nr. 84/1995 privind vârsta de începere a şcolarităţii.
În prezent, starea de „pregătire psihologică” prin care este asigurată integrarea şi adaptarea copilului la mediul şcolar este rezultatul întregii activităţi a copilului în grădiniţă.
13
În grădiniţă, jocul reprezintă modalitatea cea mai importantă prin care copilul primeşte informaţii, iar învăţarea este considerată drept impuls principal al dezvoltării inteligenţei.
Programa şcolară creează premisele unui parcurs educaţional flexibil, adaptat atât la particularităţile de vârstă, precum şi intereselor şi nevoilor individuale ale şcolarilor mici, astfel încât asigură reuşita debutului şcolarităţii la 6 ani.
Sunt puse în valoare „obiective de ordin atitudinal datorită potenţialului interactiv şi motivant pe care îl asigură, sprijinind nevoile emoţionale, de adaptare şi de relaţionare specifice acestei vârste”.14
Exemplele de activităţi de învăţare urmăresc să realizeze „scenarii” didactice cât mai diverse care să stimuleze motivaţia intrinsecă pentru învăţare (învăţare prin joc, prin cooperare, manipularea unor subiecte, realizarea unor modele sau desene pentru rezolvarea unor situaţii concrete).
Raportul joc-învăţare se modifică în favoarea învăţării. Jocul cu forma sa didactică însoţeşte şi uşurează sarcinile învăţării, asigură realizarea continuităţii grădiniţă-şcoală, facilitând adaptarea copilului la activitatea şcolară.
Adaptarea la noile condiţii în cadrul şcolii aduce în viaţa copilului aspecte noi pe plan intelectual, afectiv şi social. Dacă treapta anteşcolară se caracterizează prin joc, etapa şcolară pune învăţarea în centrul activităţii copilului. Spre deosebire de joc, care este o activitate liber acceptată ce produce satisfacţii, învăţarea ca formă a muncii este o activitate impusă din afară, care se efectuează într-un ritm susţinut, solicită eforturi şi urmăreşte scopuri pe care copilul nu le înţelege de la început.
Şi jocul didactic şi învăţarea solicită efort din partea copilului. Sunt jocuri care antrenează copilul până la epuizare, după cum unele activităţi de tip şcolar solicită în prea mică măsură efortul copilului. Oricât ar fi de epuizante unele jocuri din punctul de vedere al consumului energetic, nu se răsfrâng negativ asupra personalităţii copilului, după cum unele activităţi şcolare cu un consum energetic redus devin obositoare, epuizante, cu un coeficient mare de solicitare psihică.
Pentru lămurirea acestor enigme trebuie să pornim de la deosebirea esenţială dintre joc şi învăţare din punct de vedere al suportului motivaţional, respectiv al mobilelor care le declanşează şi întreţin:
- prin structura sa psihologică jocul este motivat intrinsec, pe când învăţarea, mai ales în faza iniţială este motivată predominant extrinsec;
- jocul este însoţit întotdeauna de plăcere şi răspunde intereselor imediate ale copilului, ceea ce face să nu apară în joc senzaţia de oboseală;
- activitatea de învăţare îi apare copilului ca ceva impus din exterior, fără a răspunde unor interese imediate;
- jocul oferă câmp liber manifestării şi spontaneităţii, generează bucurii, satisfacţii, pe când învăţarea îi apare copilului ca o constrângere impusă 14
de o autoritate externă;- în jocul didactic copilul întrezăreşte un rezultat imediat, care-1
stimulează, iar rezultatul învăţării nu-i satisface, pentru moment, nici o trebuinţă.De aceea, solicitarea psihică şi efortul pe care învăţarea şcolară le
presupune, trebuie integrate într-un ansamblu psiho-social concret, în care se intersectează factorii de personalitate cu cei ai mediului în care este integrat copilul. Efortul pe care trebuie să-1 depună copilul este un răspuns la solicitările externe şi este o expresie a atitudinii sale subiective faţă de aceste solicitări.
Din punct de vedere pedagogic, învăţământul trebuie să vizeze ambele aspecte, orientându-se întotdeauna după modelul jocului care le include într-un tot unitar. Oricât de mare ar fi solicitarea intelectuală în învăţare, aceasta nu poate fi pusă doar pe seama complexităţii sarcinii fără referire la înclinaţiile şi mobilurile celui care învaţă.
Saltul de la efortul în joc la efortul în învăţare se înscrie ca unul din mecanismele psihologice ale adaptării active ale copilului la solicitările tot mai accentuate ce i le impune activitatea de învăţare. Jocul îmbinat cu elemente de muncă constituie o formă de realizare a unei atitudini corecte faţă de muncă atât în procesul de învăţare, cât şi în afara lui. În învăţământul primar se realizează o îmbinare armonioasă între activitatea de învăţare şi joc, sub directa îndrumare a învăţătorului.
I.4. IMPORTANTA SI FUNCTIILE JOCULUI
Sub influenta jocului se formeaza, se dezvolta si se restructureaza intr 949b14j eaga activitate psihica a copilului. Modul serios si pasiunea cu care se joaca copiii constituie indicatori ai dezvoltarii si perfectionarii proceselor de cunoastere. Prin joc se dezvolta personalitatea copilului, prin crearea si rezolvarea progresiva a diverse feluri de contradictii:
a) intre libertatea de actiune si conformarea la schema de joc;b) intre invitatie si initiativa;c) intre repetitie si variabilitate;d) intre dorinta de joc si pregatirea prealabila necesara;e) intre ceea ce este partial cunoscut si ceea ce se cunoaste bine;f) intre absenta vreunui rezultat material util si bucuria jocului;g) intre operarea cu obiecte reale si efectuarea de actiuni simbolice;h) intre emotiile dictate de rolul indeplinit si emotia pozitiva
provocata de participarea la joc.
Putem afirma ca, la varsta prescolaritatii, jocul ofera cadrul pentru efort si depasire a unor obstacole, iar "moralitatea ludica" contribuie la geneza comportamentului socio-moral, la asimilarea unor elemente de disciplina in ansamblul expresiilor comportamentale ale copiilor. Important este ca jocul le ofera copiilor posibilitatea dezvaluirii naturii autentice a copilului, a fortelor sale, observandu-se o ultima cerinta spre afirmare.
Este suficient sa privesti copiii in timpul jocului pentru a-ti face o impresie referitoare la conduita acestora si la particularitatile lor psihologice. Unii copii se exprima deschis, clar, dezinvolt, in timp ce altii sunt mai retinuti, mai putin activi. Primii sunt mai usor de cunoscut deoarece manifestarile lor sunt spontane, iar ceilalti exprima mai mascat trasaturile lor interne.
Se poate afirma ca, jocurile satisfac o anumita cerinta implacabila care il stimuleaza pe copil la o activitate permanenta.
Valorificand disponibilitatile interne, jocul propulseaza copilul pe traiectoria progresului in dezvoltarea sa. Solutiile adoptate in joc, inventivitatea si capacitatea de a gasi strategiile cele mai nimerite pentru reusita actiunii odata cu corelarea cu partenerii de joc, denota arta interogarii in colectivitate si in viata sociala. Cu cat un prescolar este mai dezvoltat din punct de vedere psihologic, cu atat se joaca mai mult, mai bine si mai frumos, se remarca a fi un veritabil creator si initiator de actiuni, cu semnificatii multiple pentru evolutia ulterioara.
Jocul contribuie la dezvoltarea intelectuala a copiilor, la formarea perceptiilor de forma, marime, spatiu, timp, la educarea spiritului de observatie, a imaginatiei creatoare, a gandirii si nu in ultimul rand la dezvoltarea limbajului.
Tot jocul este un mijloc eficient si suficient pentru realizarea sarcinilor educatiei morale a copilului, contribuind la dezvoltarea stapanirii de sine, autocontrolului, spiritului de independenta, disciplinei constiente, perseverentei, precum si a multor altor calitati de vointa si trasaturi de caracter. Valoarea jocului se observa si in dezvoltarea sociabilitatii, a spiritului de colectivitate, a relatiilor reciproce intre copii.
Jocul isi are importanta sa in formarea colectivului de copii, in formarea spiritului de independenta, in formarea atitudinii pozitive fata de munca, in corectarea unor abateri sesizate in comportamentul unor copii. Toate aceste efecte educative se sprijina, ca pe un adevarat fundament, pe influenta pe care jocul o exercita asupra dezvoltarii psihice a copilului, asupra personalitatii lui.
Jocul raspunde trebuintei de creatie a personalitatii, dar si a sinelui in raport cu viata si ipostazele ei fericite.
Analiza jocului pune in evidenta (oglindeste) statutul mintal, cel afectiv, cel de sanatate al copilului, dar si structura experientei si a mediului de cultura.
Prin toate jocurile, dar mai ales prin cele de miscare, se creeaza posibilitati multiple de dezvoltare armonioasa a organismului. In plus, jocul determina o stare de veselie, de buna dispozitie, cu efecte benefice pe planul dezvoltarii. Prin jocurile de miscare se realizeaza numeroase din sarcinile educatiei fizice.
Prin joc copilul dobandeste deprinderi de autoservire, in scopul satisfacerii trebuintelor proprii si odata formate acestea permit ca jocul sa devina mai complex cu o valoare formativa sporita.
Participand la joc, prescolarul este initiat in tainele frumosului si invata sa-l creeze, realizandu-se astfel si sarcini de educatie estetice.
In concluzie, se poate spune ca prin joc are loc o larga expansiune a personalitatii copilului, realizandu-se o absorbtie uriasa de experienta si traire de viata, de interiorizare si de creatie, conturarea de aspiratii, dorinte care se manifesta direct in conduita si reprezinta latura proiectiva a personalitatii. Jocul ii permite individului sa-si realizeze "eu-l", sa-si manifeste personalitatea, sa urmeze, pentru un moment, linia interesului sau major, atunci cand nu o face prin alte activitati.
Este bine cunoscut ca acel copil care nu se joaca ramane sarac din punct de vedere cognitiv, afectiv, al intregii dezvoltari a personalitatii.
Ca scoala a vietii sociale, jocul face apel la optimismul specific varstei, la dorinta copilului de a avea un rol, de a indeplini o functie, de a avea o pozitie in grup, de a se afirma si de a-si face datoria.
Diferite studii si observatii efectuate asupra jocului au evidentiat faptul ca acesta indeplineste multiple functii.
J. Piaget stabileste urmatoarele functii ale jocului:1. functia de adoptare realizata pe cele doua coordonate: asimilarea realului la "eu" si acomodarea, transformarea "eu-lui" in functie de modelele exterioare;2. functia catarctica, de descarcare energetica si rezolvare a conflictelor;3. functia de socializare, constand in acomodarea copilului la ceilalti, asimilarea relatiilor cu cei din jur la propriul "eu";4. functia de extindere a "eu-lui", de satisfacere a multiplelor trebuinte ale copilului, de la trebuintele cognitive de explorare a mediului la cele de valorificare a potentialului de care dispune, de la trebuintele perceptive si motorii la cele de autoexprimare in plan comportamental.
Psihologul Ursula Schiopu in lucrarea "Probleme psihologice ale jocului si distractiilor" stabileste functiile jocului precizand ca acestea se pot grupa in functii esentiale, secundare si marginale.
Functiile esentiale ale jocului sunt urmatoarele: functia de cunoastere care se exprima in asimilarea practica si mentala a caracteristicilor lumii si vietii; functia formativ-educativa exprimata in faptul ca jocul constituie o scoala a energiei, a educatiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginatiei. Jocul educa atentia, abilitatile si capacitatile fizice, trasaturile de caracter (perseverenta, promptitudinea, spiritul de ordine), trasaturi legate de atitudinea fata de colectiv (corectitudinea, spiritul de competitie, de dreptate, sociabilitatea, s.a), modeleaza dimensiunile etice ale conduitei. functia de exercitare complexa, stimulativa a miscarilor (pusa in evidenta mai ales de Gross si Carr) concretizata in contributia activa pe care jocul o are la cresterea si dezvoltarea complexa. Aceasta apare ca functie principala in jocurile de miscare, jocurile sportive, de competitie si ca functie secundara in jocurile simple de manuire, proprii copiilor mici. In perioada copilariei si tineretii este o functie principala, devenind ulterior marginala. Printre functiile secundare ale jocului se inscriu urmatoarele: functia de echilibru si tonificare prin caracterul activ si compensator pe care-l intretine jocul fata de activitatile cu caracter tensional;
functia catarctica si proiectiva; functia distractiva.
Ca functie marginala este precizata functia terapeutica ce se manifesta cu succes in cazuri maladive.
LOCUL JOCULUI DIDACTIC ÎN CADRUL
ACTIVITĂŢILOR INSTRUCTIV-EDUCATIVE DIN GRĂDINIŢĂ
Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire şi educare a
copiilor de vârstă preşcolară, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată
vârstei, sarcinile instructive complexe programate în grădiniţă. Teoria şi practica
preşcolară contemporană consideră jocul didactic o activitate ce contribuie în
mod deosebit la formarea profilului intelectual şi moral al viitorului şcolar, dar
şi la lărgirea orizontului său de cunoştinţe.
Prin introducerea şi folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în
activităţi de educare a limbajului şi activităţi matematice se realizează una din
cele mai importante cerinţe ale educaţiei preşcolare, aceea de a-i învăţa pe copii
destul de multe lucruri însă nu prin metode şcolăreşti, ci sub formă de joc.
Spre deosebire de celelalte jocuri, jocul didactic este creat de pedagog,
este orientat şi subordonat îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative şi intră în
fondul mijloacelor pedagogice fiind însuşit treptat de către copii şi apoi preluat,
prelucrat şi integrat în activităţi de către copii, influenţând sistematic conţinutul
acestora.
Jocul didactic este o activitate care se deosebeşte prin structura sa
specifică de celelalte activităţi cu un conţinut asemănător prin unitatea deplină
între sarcina didactică şi acţiunea de joc, forma distractivă pe care o îmbracă şi o
păstrează permanent.
Putem trage concluzia că jocul didactic ne ajută să organizăm activitatea
intelectuală a copiilor în forme cât mai atrăgătoare, accesibile şi de o vădită
eficienţă.
Deşi rolul său este mai neînsemnat în privinţa transmiterii noilor
cunoştinţe, jocul didactic are o contribuţie largă în precizarea, consolidarea,
adâncirea, verificarea, sistematizarea şi evaluarea cunoştinţelor, iar între
mijloacele instructiv-educativ ocupă locul cel mai important prin influenţa pe
care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personalităţii copilului.
Fiind tipul de activitate prin care se urmăreşte fixarea, sistematizarea şi
consolidarea cunoştinţelor, trebuie reţinut faptul că jocul didactic se desfăşoară
după activităţile de observare, lecturi după imagini, memorizări, povestiri, deci
este necesar să se asigure legătura şi continuitatea cu activităţile care constituie
rezerva de cunoştinţe necesare jocului didactic.
După cum bine ştim, înainte de a trăi şi a acţiona în lumea ideilor,
individul trăieşte şi acţionează în lumea lucrurilor, a obiectelor şi fenomenelor
din lumea reală. Viaţa psihică a copilului începe prin contactul senzorial cu
obiecte şi fenomene, iar primele sale acţiuni apar ca reacţii de răspuns la
incitaţiile lor. Prin urmare, întreaga evoluţie a activităţii şi comportamentului
uman „poate fii interpretată ca un proces continuu de acomodare la obiect şi de
asimilare a obiectului”, acest proces având la bază permanenta semnalizare
senzorială.
Nu puţine sunt jocurile didactice care se desfăşoară în grădiniţă şi
urmăresc distingerea culorilor şi nuanţelor asemănătoare, actualizarea
cunoştinţelor despre anumite însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor : „Găseşte
culoarea potrivită”, „Te rog să-mi dai”, „Ce formă au?” etc.
Fiind pregătite în cadrul jocurilor alese prin exerciţiile senzoriale sau
jocuri-exerciţii, jocurile didactice contribuie la dezvoltarea sensibilităţii
