Izvoarele Dreptului Public

7/23/2019 Izvoarele Dreptului Public

http://slidepdf.com/reader/full/izvoarele-dreptului-public 1/39

Tema 2

Izvoarele dreptului public



Izvoarele dreptului internaţional public

Conţinut şi formă

Dreptul internaţional public spre deosebire de dreptul interneste fundamentat pe acordul de voinţă al subiectelor sale, maiprecis al statelor, care sunt principalele creatoare, dar şidestinatare şi apărătoare ale regulilor juridice internaţionale.Nu toate relaţiile internaţionale sunt reglementate prin drept,

ci numai acelea care prezintă interes pentru comunitateainternaţională la un moment dat.

De aici decurge nevoia de a face distincţie între

conţinutul dreptului internaţional public, adică regulile juridicecare-I alcătuiesc, corespunzătoare comportamentelor pe care

statele le doresc ca pozitive şi eficiente, şi forma dreptului internaţional public, adică, modul în care se

concretizează aceste reguli.




Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public

Teoria dreptului face deosebire între ceea ce reprezintă:

forma internă a dreptului, ca structură internă (norme juridice,instituţii juridice şi ramuri de drept), foarte strâns legată deconţinutul dreptului (substanţa acestuia), şi

forma exterioară a dreptului, ca structură externă, ca posibilitatetehnică de "vizualizare" a prescripţiilor normative, identificată

prin expresia izvoare formale ale dreptului sau, pe scurt,izvoare ale dreptului. Astfel, prin izvor al dreptuluiinternaţional public înţelegem instrumentele juridice (cum

sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formăexterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de

voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul

rând statele.




Identificare şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Specialiştii, în majoritatea lor, s-au axat pe dezbateri legate de prevederile Statutului

Curţii Internaţionale de Justiţie (C.I.J.), art. 38, unii acceptându-Ie, alţii respingându-Ie caavând valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public.

Ce spune art. 38?

“ARTICOLUL 38

1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional

diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute înmod expres de statele în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d) sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor maicalificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinarea regulilor de drept.

2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză EXAEQUO ET BONO, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”




Identificare şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Art. 59 precizează că

“Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile înlitigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează."

Astfel, constatăm că textul de mai sus stabileşte sursele pecare C.I.J. le poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor dintrestate, dar numai dacă statele supun Curţii aceste diferende.Constatăm că printre veritabile izvoare ale dreptuluiinternaţional, precum tratatul internaţional sau cutumainternaţională, art. 38 face trimitere şi la surse care nu sunt

acceptate ca izvoare de drept, nici de doctrina dreptuluiinternaţional public, nici de sistemele de drept intern (precumdoctrina sau, parţial, practica judecătorească).




izvoare principale - izvoare subsidiare (auxiliare).

În prima categorie sunt cuprinse tratatele internaţionale şi

cutuma internaţională,

iar în cea de-a doua categorie, hotărâri le instanţelor

judecătoreşti, legislaţia naţională a statelor, unele acte aleorganizaţiilor interguvernamentale.

După criteriul formei concrete de exprimare,

întâlnim: izvoare exprese -tratatele internaţionale

izvoare tacite - cutumele internaţionale




Tratatul internaţional - izvor principal

Tratatul internaţional reprezintă un izvor principal aldreptului internaţional public şi, aşa cum apreciază majoritateaautorilor şi cum rezultă din unele documente internaţionale, estecel mai important în reglementarea relaţiilor dintre subiecteledreptului internaţional.

Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe caretratatele internaţionale o au ca izvoare ale dreptuluiinternaţional public o întâlnim în Convenţia privind dreptul tratatelor , care a fost adoptată la Viena, în anul 1969, care arecunoscut “rolul fundamental al tratatelor în istoria relaţiilorinternaţionale şi (…) importanţa din ce în ce mai mare atratatelor ca izvor al dreptului internaţional şi ca mijloc dedezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni, oricare ar firegimurile lor constituţionale”.




Tratatul internaţional

Definit ca “un acord internaţional încheiat în scris între state şiguvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-uninstrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şioricare ar fi denumirea sa particulară,, În scopul reglementăriirelaţiilor dintre părţile contractante, tratatul internaţional esteastăzi dominant în cadrul izvoarelor dreptului internaţional public.Sunt tratate internaţionale nu numai acordurile internaţionale

încheiate între state, ci şi acelea încheiate între organizaţiiinternaţionale, între acestea şi state, practică frecventă în perioadapostbelică şi consacrată juridic prin Convenţia de la Viena din 1986.De asemenea, actele constitutive ale organizaţiilor internaţionaleguvernamen-tale au valoare de tratate internaţionale încheiate

între membrii acestora. Carta O.N.U , Statutul Consiliului Europei.Carta Organizaţiei Statelor Americane, Carta Organizaţiei UnităţiiAfricane, sunt tratate internaţionale şi, prin urmare, izvoare aledreptului internaţional public.




Tratatul

Conţinut şi formă

caracteristicile tratatului - este un acord scris, ceea ce determină siguranţa deplină privind conţinutul

reglementării;- identifică precis părţile care-şi asumă obligaţii, indiferent dacă sunt tratate

multilaterale, universale sau regionale, ori bilaterale, pentru că tratatelesunt opozabile numai în măsura în care sunt acceptate. Tratateleinternaţionale sunt izvoare care exprimă clar acordul de voinţă al părţilor

contractante, prin procedurile complexe de negociere şi adoptare;- stabilesc cu precizie regulile de comportament convenite de părţile

contractante;- determină exact drepturile şi obligaţiile părţilor şi circumstanţele exercitării,

respectiv Îndeplinirii lor;- normele juridice internaţionale sunt stabilite cu mai multă rapiditate;

- contribuie la procesul de codificare a cutumelor şi, prin urmare, la o maimare precizie a conţinutului lor;- are cea mai mare contribuţie la reglementarea unor relaţii noi şi la

dezvoltarea dreptului internaţional public prin codificarea unor noi ramuri de drept.




Tratatul

Condiţii pentru valabilitate

Să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptulinternaţional, dar şi a procedurilor stabilite de legea internă, maiales în ceea ce priveşte autorităţile competente să încheie acorduriinternaţionale, negocierile, exprimarea consimţământului etc.

Să nu fie lovit de nulitate ca urmare a unor vicii de consimţământ saupentru că intră în conflict cu o normă imperativă a dreptului

internaţional general. Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul,coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea exercitatăasupra reprezentantului statului sau asupra statului, prinameninţarea cu forţa sau folosirea forţei. Tratatul este lovit denulitate chiar şi atunci când, după intrarea lui În vigoare, apare onormă imperativă cu care tra tatul intră în conflict. .

Să nu fie ieşit din vigoare prin retragere, denunţare, suspendare,

imposibilitatea executării sau ca urmare a aplicării principiului "Iex posterior derogat priori ori rebus sic standibus

Existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare, atunci când acestea suntindispensabile pentru aplicarea tratatului.




Tratatul

Tratatele pot fi grupate în două categorii mari:

tratate licite

tratate ilicite.

Numai tratatele licite sunt izvoare ale dreptului internaţional public.

Calitatea de izvor de drept internaţional public a unui tratat nudepinde de numărul părţilor contractante. Faptul că un tratat estebilateral sau multilateral, cu caracter universal (de exemplu CartaO.N.U.) sau regional (de exemplu Convenţia europeană adrepturilor omului) nu afectează calitatea sa de izvor de dreptinternaţional, ci numai limitele aplicării spaţiale a acestuia. Singura

deosebire este aceea că normele juridice cuprinse în tratateleuniversale prevalează în raport cu tratatele regionale şi normele

juridice cuprinse în tratatele bilaterale trebuie să fie în concordanţă

cu cele cuprinse în tratatele universale şi regionale.




Tratatul

Ca izvor de drept tratatul internaţional prezintă substanţialeavantaje faţă de cutuma internaţională:

- se stabilesc cu precizie normele de drept recunoscute destatele care se angajează să le respecte;

- crearea unor noi norme de drept internaţional se poaterealiza în termen mai scurt decât pe cale cutumiară,când sunt necesare adesea decenii sau secole;

- prin tratate internaţionale se pot reglementa domenii noiale relaţiilor internaţionale (dreptul cosmic, energia

nucleară, mediul înconjurător etc.).




CUTUMA

Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor aldreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţiicontemporane marea majoritate a reglementărilor internaţionale suntconsacrate prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special înacele domenii în care interesele divergente ale statelor nu au făcut posibilăo codificare a regulilor cutumiare, precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să impună oreglementare pe cale convenţională.

În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-auformat pe cale cutumiară (dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şiobiceiurile războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau ocodificare generală.

Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulăde conduită cu forţă juridică obligatorie.

Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci, atât unelement de ordin obiectiv(faptic) – un anumit comportament al statelor cucaracter de generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv(psihologic) – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobânditcaracterul unei obligaţii juridice.




O normă cutumiară universală se formează numai ca rezultat al uneipractici care capătă recunoaşterea generală a tuturor statelor, manifestată prinacţiuni sau abstenţiuni. În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie aconsiderat că este necesară o „participare foarte largă şi reprezentativă”, caresă includă şi statele cele mai direct interesate (speţa privind delimitareaplatoului continental al Mării Nordului, in 1969), făra a fi necesară totalitatea

statelor care formează societatea internaţională la un moment dat.Unele norme cutumiare se pot forma, însă, şi într-un spaţiu geograficmai limitat, ca urmare a practicii constante a statelor din zona respectivă, aşa-numitele cutume locale sau regionale (în materie de pescuit, de exemplu).Asemenea cutume se aplică numai între statele care au participat la formarealor, iar dacă un stat din zonă s-a opus în mod constant la anumite practicicutumiare acestea nu-i sunt opozabile.




Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut, în cadrulpracticii sale de rezolvare a unor litigii, că pot exista şi cutumebilaterale, atunci când se poate proba că între două state aexistat o practică îndelungată şi continuă considerată de acesteaca reglementând raporturile dintre ele. Evident, însă, că aceacutumă nu va avea valabilitate decât între cele două state

respective.Izvor al dreptului internaţional general nu poate să-lconstituie însă, decât acele reguli cutumiare în care practica areun caracter de generalitate suficient de mare spre a se impuneca normă de drept internaţional opozabilă tuturor statelor.

Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma internaţională care, este o practicărepetată şi constantă a statelor şi nu una întâmplătoare, opractică ce durează o anumită perioadă de timp, mai îndelungată sau mai scurtă în raport de împrejurări şi care semanifestă cu o anumită frecvenţă.




În trecut, crearea unei cutume necesita un timp foarte îndelungat. În condiţiile vieţii contemporane, când ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat iar nevoile reglementării juridice devin adeseapresante, elementul duratei este tot mai mult înlocuit de frecvenţa practicii,durata scurtându-se de la secole la decenii sau chiar la ani, dacă seprobează că practica respectivă a fost constantă.

În acest fel s-a putut constata că în domenii mai noi ale relaţiilor

internaţionale, cum sunt dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul mării, înultimele decenii s-au format numeroase cutume care în mare parte au fostcodificate la scurt timp după apariţia lor.

Practica generală şi constantă a statelor are valoare de cutumănumai dacă statele îi recunosc o valoare juridică. Deci, dacă ele, statele,respectă o anumită regulă de conduită cu reprezentarea clară că aceastase impune ca o obligaţie juridică de drept internaţional.

Este imperativul exprimat prin formula clasică „ opinio iuris sivenecessitatis” (convingerea că reprezintă dreptul sau necesitatea). În cazcontrar, practica respectivă rămâne o simplă uzanţă, încadrându-se înnormele moralei, ale tradiţiei sau ale curtoaziei internaţionale (comitasgentium).




PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timpnumeroase principii de drept care sunt identice sau nu diferăsubstanţial în legislaţia internă a diferitelor state, ele fiind comunemarilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, celenglez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricăruisistem de drept intern.

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art.38, menţioneazăprintre regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile saleşi principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar înpractica sa judiciară Curtea s-a referit adesea la asemenea principii,aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori ca norme

juridice independente. În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de

izvor de drept internaţional al principiilor de drept, dar în practicaorganelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea juridicăpentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale dedrept fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional,alături de tratat şi cutumă.



In general, printr-un principiu al dreptuluiinternaţional public se înţelege : ” o prescripţie normativă,ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare,

dând expresia unei valori internaţionale, universalacceptate şi care guvernează conduita subiectelor de dreptinternaţional.’’

Aceste principii fundamentale ale dreptuluiinternaţional public sunt criteriul legalităţii acţiunilor

statelor şi a celorlalte subiecte ale dreptuluiinternaţional, în relaţiile internaţionale.

Principiile Dreptului Internaţional

Public



Principiile fundamentale ale dreptului internaţional au anumitetrăsături caracteristice, prin care ele se deosebesc de celelalte principii şinorme ale acestui drept.

O caracteristică a acestora ar fi universalitatea lor, în sensul că acesteprincipii se aplică tuturor domeniilor de activitate umană la care participăsubiecte de drept internaţional.

Principiile fundamentale ale DIP se caracterizează şi prin conţinutul

lor general .Generalitatea lor se manifestă atât :’ ’în ceea ce priveşte modullor de formare şi dezvoltare cât şi asupra drepturilor şi obligaţiilor ceconstituie conţinutul lor.’’

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public secaracterizează prin faptul că apără valori internaţionale de o deosebităimportanţă pentru omenire, cum sunt apărarea păcii şi securităţiiinternaţionale, libertatea popoarelor şi progresul lor.

Toate principiile internaţionale au aceeaşi valoare juridică, de aceeanu se admite o ierarhizare a lor.

Trăsături caracteristice



Normele imperat ive in dreptul internat ional

O normă imperativă a dreptului internaţional este o normăacceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor înansamblul lor, ca o normă de la care nu e permisă nici o derogare şicare nu poate fi modificată decât printr -o nouă normă a dreptuluiinternaţional, având acelaşi caracter.

Din încercările doctrinei de a identifica acele norme ce întrunesc caracterul imperativ, se pot desprinde :

• principiile cartei O.N.U• drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană

• normele care se referă la drepturi general recunoscute tuturormembrilor comunităţii internaţionale,cum ar fi libertatea mărilor, aspaţiului cosmic

Actul juridic de drept public sau privat încheiat cu încălcarea

unei norme imperative este nul . Sunt imperative normele careinteresează bunele moravuri, normele de protecţie. Ele suntdestinate să asigure moralitatea. Este vorba de o morală medie, unminimum de morală. Normele care privesc capacitatea juridică apersoanei fizice sunt norme imperative.



Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au un rol

primordial în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale. Ele au uncaracter dinamic, se află în dezvoltare, atât sub aspectul precizăriiconţinutului lor cât şi sub aspectul apariţiei unor noi principii, cum ar fi :

• principiul dezarmării generale a statelor,• principiul respectării drepturilor omului,• principiul bunei vecinătăţi,

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, codificate in CartaO.N.U : – Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a

dispune de ele însele – Principiul cooperării internaţionale – Principiul egalităţii suverane a statelor – Principiul pacta sunt servanda

– Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelorinternaţionale – Principiul neagresiunii – Principiul neintervenţiei

Principiile fundamentale ale dreptului

international public



Conţinutul Principiilor Dreptului Internaţional Public şi

codificarea lor în Carta ONU

Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în Declaraţia

Adunarii Generale O.N.U. din 1970, fiind considerate norme imperative(de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin convenţii contrare.

Principiul neagresiunii

Primul act ce a consacrat acest principiu este Pactul general de renunţare la

război ca instrument al politicii naţionale a statelor(Pactul Briand-Kellogg).Războiul de agresiune este cea mai gravă crimă internaţionala împotriva păcii.Săvârşirea lui angajează răspunderea statului vinovat, iar consecinţele salesunt ilicite.

Practica internaţionala atesta faptul ca folosirea forţei in relaţiileinternaţionale nu duce la soluţii viabile in rezolvarea diferendelor dintrestate, ele având un caracter ilegal. Aceste conflicte armate generează noiprobleme litigioase intre state, fiindcă ele creează doua tabere: învingătorul si cel învins, ceea ce nu contribuie la stabilitatea relaţiilorinternaţionale.

In Carta O.N.U este menţionat că: principiul nerecurgerii la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei impotriva integritatii terotoriale.



Orice stat trebuie să se abţină în relaţiile internaţionale de arecurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei împotrivaintegrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat.

Orice stat trebuie să se abţină în relaţiile internaţionale de arecurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei pentru a violafrontierele internaţionale existente ale unui stat.

Statele au obligaţia de a se abţine de la acte de represalii careimplică folosirea forţei.

Conform principiilor şi scopurilor Naţiunilor Unite, statele auobligaţia d e a s e abţine de la orice propagandă în favoarearăzboaielor de agresiune.

Fiecare stat are obligaţia să se abţină de a organiza şi de a încuraja acte de război civil sau de terorism pe teritoriul unui alt stat,de a le sprijini sau de a participa la ele sau de a tolera pe teritoriul săuactivităţi organizate în scopul comiterii unor astfel de acte.

Teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei achiziţii de către

un alt stat, ca urmare a recurgerii la ameninţarea cu forţa sau lafolosirea forţei. Nici o achiziţie teritorială obţinută prin folosirea forţeinu va fi recunoscută ca legală.



Carta O.N.U admite trei cazuri de folosire legitimă aforţei in relaţiile internaţionale :

• Dreptul statelor la autoapărare, când sunt victime aleatacului venit din partea unui alt stat, războiul deautoapărare fiind un război licit, deoarece este unrăspuns la o acţiune criminală a unui stat, ce săvârşeşteo agresiune.

• Dreptul Consiliului de securitate să aplice măsuri deconstrângere împotriva altui stat vinovat de încălcareapăcii şi securităţii internaţionale

• Folosirea forţei de către popoarele care luptă împotriva dominaţiei străine, pentru independenţa lor, cuscopul exact de a-şi apăra fiinţa naţională



Principiul rezolv ării prin mijloace pasnice a diferendelorinternationale

Acesta este strâns legat de principiul neagresiunii, ambele fiind

consacrate prin pactul Briand-Kellogg.Elementul esenţial al conţinutului acestui principiu este obligaţia

generala, care revine in primul rând statelor, de a rezolva toate diferendeleinternaţionale numai prin mijloace paşnice.

Acesta se aplica tuturor situaţiilor care se pot ivi în relaţiileinternaţionale, indiferent de gravitatea lor.

In Carta O.N.U se specifică că toate statele trebuie să rezolve

diferendele lor internaţionale cu alte state prin mijloace paşnice, astfel încâtpacea, securitatea internaţionala, dar şi justiţia să nu fie ameninţate.Diferendele internaţionale trebuie să fie rezolvate pe baza egalităţii suveranea statelor şi în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijloacelor.

Statele ce participă la un diferend internaţional au obligaţia ca în cazul în care nu au ajuns la o soluţie, să continue să caute o reglementare adiferendului lor prin mijloace paşnice asupra cărora ele vor conveni.



Principiul suveranităţii statelor

Conţinutul acestui principiu este compus dinanumite drepturi şi obligaţii ce revin statelor :•Dreptul lor la personalitate internaţională

•Dreptul statului de a i se respecta integritatea teritorială

•Dreptul la autoapărare

•Dreptul statului de a-şi folosi bogăţiile naturale, de a stabili

sistemul sau economic, cultural şi legislaţia saTot din acest principiu rezultă şi trei obligaţii principale :• să respecte suveranitatea celorlalte state• să respecte personalitatea internaţionala a celorlalte state• să îndeplinească cu buna credinţă obligaţiile ce îi revin



Principiul egalităţii in drepturi a popoarelor şi al dreptului lor dea dispune de ele însele

Acesta înseamnă ca: ’’ toate statele, indiferent defactorii geopolitici, au aceleaşi drepturi şi obligaţii fundamentale,iar relaţiile lor convenţionale trebuie să se desfăşoare pe bazaegalităţii de tratament caracterizată prin nediscriminare şireciprocitate.’’

In virtutea acestui principiu consacrat în Cartă,toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic, îndeplină libertate şi fără amestec dinafară şi de a urma dezvoltarealor economică şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respectaacest drept, conform dispoziţiilor Cartei.

Orice stat are obligaţia de a favoriza împreună cu altstat sau separat, respectarea universală a drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale.

Orice stat trebuie să se abţină de la orice acţiunecare vizează să împartă parţial sau total unitatea naţională şiintegritatea teritorială a unui stat.



Principiul neamestecului in afacerile altor state

(principiul neintervent iei)

Inseamnă dreptul statelor de a-şi exercita atributele suveranităţii lor, fără nici unamestec din afară, precum şi obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune de

natură să ştirbească sau să împiedice exercitarea normală şi liberă a suveranităţii altuistat.Dreptul internaţional cunoaşte două reguli referitoare la aplicarea principiului

neamestecului în conflictele armate neinternaţionale :1. Neadmiterea amestecului statelor terţe în aceste conflicte

2. Orice intervenţie a unui stat terţ într-un conflict armat neinternaţional, îl transformă peacesta într-un conflict internaţional.

Carta O.N.U precizează : ’’Niciun stat, sau grup de state, nu are dreptul de ainterveni direct sau indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale unuistat .’’

Ea mai precizează şi faptul că nici un stat nu are dreptul să aplice sau să încurajezefolosirea măsurilor economice, politice sau de orice altă natură pentru a constrânge unstat să îşi subordoneze exercitarea drepturilor sale suverane sau pentru a obţine de lael avantaje de orice fel.

Folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţională constituie oviolare a drepturilor lor inalienabile şi a principiului neintervenţiei.

Orice stat are dreptul de a-şi alege propriul sistem politic, economic, social sicultural fără nici o formă de amestec din partea oricărui alt stat.



Principiul cooperării internaţionale

• Cooperarea internaţională este un drept şi o obligaţie ce revine statelor.

• Fiecare stat are dreptul de a participa la relaţiile de cooperare cu celelalte state alecomunităţii internaţionale, în orice domeniu de interes reciproc.

• De asemenea fiecare stat este liber să aleagă formele de cooperare internaţională, modulde organizare a relaţiilor de cooperare cu alte state.

• Carta O.N.U stipulează :’’ statele , oricare ar fi deosebirile între sistemele loreconomice,politice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diverse domeniiale relaţiilor internaţionale.’’

• Cooperarea internaţională este şi o obligaţie pentru state. Ele sunt datoare să coopereze

între ele, pentru a asigura pacea, securitatea internaţională, pentru realizarea progresuluilor. In desfăşurarea relaţiilor lor de cooperare, statele au datoria de a respecta toateprincipiile fundamentale ale dreptului internaţional public.

În acest scop :1. statele trebuie să coopereze unele cu altele pentru menţinerea păcii şi a securităţii

internaţionale

2. statele trebuie să coopereze unele cu altele pentru a asigura respectarea universală şiaplicarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminareadiscriminării rasiale şi intoleranţei religioase sub toate formele.

3. statele trebuie să se conducă în relaţiile lor internaţionale în domeniile economic , social,cultural, comercial în conformitate cu principiile egalităţii suverane şi neintervenţiei.



Principiul îndeplinirii cu buna credinţă obligaţiilor internaţionale

(pacta sunt servanda)

Carta O.N.U prevede :’’ toţi membrii organizaţiei îşi vor îndeplinicu bună credinţă obligaţiile asumate , potrivit prezenţeiCarte.’’

Acesta înseamnă inviolabilitatea şi sfinţenia tratatelorinternaţionale legale, inviolabilitate ce trebuie respectată detoate statele şi popoarele.

Principiul se bazează pe ideea de bună credinţă, respectivobligaţia de a respecta cuvântul dat.

Buna credinţă înseamnă aici fidelitate faţă de angajamenteleasumate de către state şi celelalte subiecte de dreptinternaţional,în relaţiile internaţionale.




JURISPRUDENŢA

Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptuluiinternaţional. De principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme

juridice, rolul lor fiind acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea pot avea un rol important în stabilireaexistenţei şi a conţinutului unei norme de drept, ca şi în interpretarea acestora,iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca un rolimportant atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului internaţional.

Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele internaţionale arbitralesau curţile penale internaţionale, prin autoritatea respectivelor instanţe şi princaracterul convingător al soluţiilor pe care le formulează, pot să conferehotărârilor pe care le dau o semnificaţie mai mare decât aceea pe care acesteale au în mod formal. Hotărârile acestor curţi sunt adeseori invocate în cazurisimilare pentru soluţionarea altor litigii, având astfel un rol auxiliar îndeterminarea normelor existente de drept internaţional şi în crearea unor noiasemenea norme.

Pentru lămurirea conţinutului unor norme de drept internaţional suntadesea invocate şi hotărârile date de tribunalele interne, naţionale, atunci cândacestea sunt chemate să soluţioneze litigii în care trebuie să se întemeieze peinstituţii şi norme de drept internaţional public din domenii cum sunt dreptulmaritim, dreptul diplomatic, etc.




DOCTRINA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Referindu-se la „doctrina specialiştilor cei mai calificaţi în dreptulpublic al diferitelor state”, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie consacradoctrina ca izvor auxiliar al dreptului internaţional.

Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecisal unor norme de drept internaţional determină ca rolul doctrinei, al opiniei

juriştilor de drept internaţional de înaltă calificare, să aibă un rol foarteimportant în identificarea unor asemenea norme, în stabilirea pe calea

interpretării a conţinutului exact al acestora şi în sistematizarea lor. Deşi nueste un izvor de drept în sens formal, instanţele judecătoreşti internaţionalenefundamentându-şi deciziile pe opiniile juridice, ci pe dreptul pozitiv,doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă ladezvoltarea dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor sale înlumina principiilor şi a finalităţii dreptului.

În cazul doctrinei se includ nu numai lucrările ştiinţifice elaborateşi opiniile individuale formulate de savanţi din domeniul dreptului

internaţional, ci şi lucrările unor importante foruri ştiinţifice internaţionale,cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, în cadrul cărora au fost întocmite şi unele proiecte de codificare a dreptuluiinternaţional.





CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme desorginte cutumiară, existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoilede reglementare în domenii noi ale colaborării internaţionale au impus necesitateaprecizării şi sistematizării normelor juridice de drept internaţional, deci a codificăriiacestora în instrumente juridice clare şi fără echivoc.

Realizarea operei de codificare a ridicat o problemă de principiu în ce priveşteconţinutul şi limitele acesteia, conturându-se două linii de gândire.

Într-o primă concepţie, împărtăşită în general de jurişti americani şi englezi,codificarea ar avea numai rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a sepreocupa dacă ele formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionalereale.

O a doua linie de gândire, împărtăşită de jurişti din ţările Europei continentale,concepe codificare nu numai ca o prezentare şi sistematizare a normelor, ci ca o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se pot crea norme noi,

astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor şi realităţilor epocii.

Experienţa Ligii Naţiunilor, dar mai ales a O.N.U., a impus concepţia potrivitcăreia codificarea are atât scopul de a constata şi preciza normele de drept internaţional(codificare de lege lata), cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internaţional prinelaborarea de noi norme ( codificare de lege ferenta).




Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:

- codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată deorganizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni deştiinţă în mod individual;

- codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional,sau parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;

- codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;- codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate

statele lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normeleaplicabile unei anumite zone geografice.

Preocupările de codificare a normelor dreptului internaţional au apărut încă din antichitate (vezi „ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter juridic şi religios din ţările orientului antic), dar ele s-au manifestat mai cu pregnanţă

odată cu societatea modernă.Primele încercări de acest fel menţionate în literatura de specialitate

aparţin filozofului englez Jeremy Bentham care, în Principiile dreptului internaţional,scrisă între 1786-1789, şi în Introducere la un cod internaţional (1827), făcea osistematizare a dreptului în vigoare, elaborând totodată şi noi reguli pentruasigurarea unei păci.




Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în

cadrul unor congrese sau conferinţe internaţionale cu perticipareareprezentanţilor statelor.

Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimulfluviilor internaţionale şi , în oarecare măsură, dreptul diplomatic, laConferinţa de la Paris (1856) au fost codificate unele norme aledreptului maritim, iar la Conferinţa de la Geneva din acelaşi an a fost

elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privindprotecţia militarilor răniţi şi bolnavi.

Conferinţele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 aumarcat un moment important în opera de codificare a dreptuluiinternaţional. Ele au codificat regulile privind mijloacele de soluţionarepaşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt cunoscute îndeosebi

pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile războiuluiterestru şi maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloacepermise sau interzise în ducerea războiului, regimul juridic alprizonierilor de război şi alte persoane protejate în timpul conflictuluiarmat etc.





SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

În totalitatea lor normele juridice care compun dreptulinternaţional public pot fi ordonate şi sistematizate după criterii ştiinţifice

în raport de domeniile care cad sub incidenţa reglementărilor internaţionale, de instituţiile juridice de drept internaţional, ca şi deramurile ce se pot constitui în cadrul dreptului internaţional.

1. Împărţirea pe domenii este prima care s-a conturat înprocesul de evoluţie a dreptului internaţional.

Hugo Grotius împărţea dreptul internaţional în două mari părţi;- dreptul păcii. Acesta cuprindea normele aplicabile în relaţiile

paşnice dintre state şi în cadrul căruia materia era ordonată pe ramuriletradiţionale ale dreptului civil intern: persoane, bunuri, contracte, etc.;

- dreptul războiului, în care se include şi dreptul neutralităţii.Dar, dacă dreptul la război (jus ad bellum) a fost abolit, jus in

bello (dreptul aplicabil în conflictele armate), care reglementează atâtmodul de ducere a războiului, cât şi regulile de drept umanitar referitoare la protecţia victimelor conflictelor armate, cunoaşte astăzi oputernică afirmare în scopul limitării războiului şi a proporţiilor daunelor produse de acesta.



SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Această împărţire se mai poate, însă, constata şi astăzi în unele tratate

de drept internaţional.2) Împărţirea pe ramuri a dreptului internaţional s-a impus în cadrulcodificării de după al doilea război mondial.

Ea are la bază sistematizarea dreptului după ramurile principale aleacestuia, conturate în cadrul ansamblului de norme aplicabile conform direcţiilor depreocupare ale societăţii contemporane şi spacificului instituţiilor de dreptinternaţional.

Până în prezent, nu s-a conturat un consens asupra ramurilor dreptuluiinternaţional. Se pot, însă, enumera câteva dintre acestea:

-Dreptul tratatelor;-Dreptul protecţiei omului;-Dreptul diplomatic şi consular;-Dreptul mării;-Dreptul fluvial;-Dreptul aerian;-Dreptul spaţial;

-Dreptul organizaţiilor internaţionale;-Dreptul conflictelor armate, în care intră şi dreptul umanitar;-Dreptul internaţional penal;

Date post:	18-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	alexandru-florin
View:	227 times
Download:	0 times

Izvoarele Dreptului Public

Documents