Noţiunea de izvor de drept

„Prin izvoare ale dreptului – menţiona profesorul Alexandru Văllimărescu – înţelegem

materia, elementele care formează substratul regulilor dreptului şi diferitele moduri prin

care aceste reguli sunt stabilite şi ne sunt cunoscute.1

Profesorul Mircea Djuvara scria: „Dreptul pozitiv, cînd există, trebuie să fie consacrat

prin ceva, trebuie să-l cunoaştem în anumite cristalizări, care să ni-l arate ce este. Trebuie să

existe oarecare forme în care să-l găsim, şi prin care el se manifestă. Aceste forme, care ne

arată în ce consistă dreptul pozitiv, sunt izvoarele formale de drept”.2

Giorgio Del Vecchio, fost rector al Universităţii din Roma, spunea: „Fiecare popor are

în mod necesar un drept, pozitiv propriu, ce corespunde voinţei sale preponderente. Modurile

de manifestare ale acestei voinţe sociale predominante se numesc izvoarele dreptului”.3

„Dreptul – scria Hegel – trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este

pus ca lege” ...4

Din cele menţionate rezultă că dreptul constituie un sistem de norme care îmbracă o

anumită haină juridică, iau o anumită formă datorită căreia sunt aduse la cunoştinţa întregii

societăţi. Forma de exprimare a alegerilor juridice, modalitatea generală prin care dreptul

devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.

Expresia izvoare ale dreptului este întrebuinţată atît ca categoria juridică, cît şi ca

categorie istorică. Ca categorie istorică, izvoarele dreptului desemnează documentele în care

găsim dreptul diferitor state la diverse etape de dezvoltare istorică. Aceste documente (cum ar

fi, de exemplu: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legea celor

XII table la romani etc.) sunt pozitive în măsura în care ele îşi au importanţa şi utilitatea lor

după circumstanţe. „Ele – după cum menţiona Hegel – nu au decît o valoare istorică şi de

aceea sunt de o natură trecătoare. Cuminţenia legiuitorului şi a guvernelor, în ce au făcut

pentru împrejurări date şi au stabilit pentru situaţiile epocii, este un lucru pentru sine care

aparţine aprecierii istoriei, de care ea va fi cu atît mai mult recunoscută, cu cît mai multă

această justificare va fi sprijinită de un punct de vedea filozofic”.5

Nu ne vom ocupa aici de această accepţiune a noţiunii de izvor al dreptului, explicaţiile

noastre fiind consacrate exclusiv izvorului de drept în accepţiunea sa juridică.

Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele mai

răspîndite sînt:

- izvor material şi izvor formal al dreptului;

- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;

- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;

1 Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.159.2 Mircea Djuvara, Op.cit., pag.259.3 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag.226.4 Hegel, Principiile dreptului, Bucureşti, 1969, pag.242.5 Citat după: Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag.207.

- izvor intern şi izvor extern al dreptului;

- izvor creativ şi izvor interpretativ.

Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt concepute ca

un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi cadrul natural, social-

politic, uman etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorîte

din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.

Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancţionare a normelor

juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sînt reflectate.

Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa

guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.

Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt exprimate.

Izvoarele directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele normative.

Indirecte sînt considerate acele izvoare care, pentru a fi considerate juridice, trebuie să

fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. In calitate de izvor indirect pot

servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste norme

devin juridice numai din momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de

autoritatea publică.

Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de

principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe

cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale verbală.

Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului. Unii

autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice. Alţii susţin să

izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege. în ceea

ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele prin care voinţa, devenită

statală, capătă o haină juridică adecvată.

Izvoarele creative apar ca un rod al activităţii autorităţilor publice. Locul predominant

revine, indiscutabil, actelor normative. Aceste izvoare, mai mult ca oricare altele, răspund

cerinţelor de mobilitate a dreptului ca urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse

reglementării juridice.

Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operaţiei logico-raţionale, care are drept

scop lămurirea înţelesului exact al normelor juridice ce se conţin în izvoarele creative.

Remarcăm faptul că la izvoarele interpretative nu se atribuie toate actele interpretative, ci

doar acele din ele care conţin interpretări oficiale şi, ca urmare, au un caracter general-

obligatoriu.

În literatura juridică sunt propuse şi multe alte clasificări ale izvoarelor dreptului. Aşa,

de exemplu, profesorii Gheorghe C.Mihai şi Radu I.Motica în lucrarea „Fundamentele

dreptului. Teoria şi filosofia dreptului” consideră că ar fi oportună clasificarea izvoarelor

dreptului în următoarele categorii:

- izvoare fundamentale unui sistem pozitiv de drept: Constituţii, Principiile Dreptului,

tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului;

- izvoare generale: Legile ordinare, codurile;

- izvoare detaliatoare: decretele, ordonanţele guvernamentale, deciziile (oficiale) şi

teoriile juridice (neoficiale);

- izvoare întregitoare: cutuma, jurisprudenţa.6

Autorii I.Dogaru, D.C.Danişor, Gh.Danişor reţin următoarea clasificare a surselor

formale;

a) în funcţie de izvorul material al normei se disting:

- surse naţionale (normele provin de la autoritatea statală sau din obiceiul

comunităţilor stabilite pe teritoriul statului;

- surse internaţionale (norme provenind de la organisme internaţionale dotate cu

putere de reglementare sau cutume internaţionale);

- surse străine (surse ataşate ordinii juridice a unui alt stat).

O altă clasificare este: surse publice (normele sunt edictate de autoritatea publică) şi

surse autonome (îşi găsesc fundamentul în autonomia şi puterea unor corporaţii private sau

semipublice: întreprinderi, organizaţii nonguvernamentale).

O a treia clasificare se poate face astfel: acte normative (norme edictate de autoritatea

publică pe cale unilaterală); contracte internaţionale (norme convenţionale).

b) În funcţie de sursa formală se disting;

- surse scrise şi surse nescrise;

- surse directe şi surse indirecte.

c) În funcţie de ierarhia normelor se disting:

- surse suverane (pot reglementa orice materie; de exemplu, Constituţia, alte legi);

- surse subordonate (limitate în aplicare de sursele suverane; de exemplu, ordonanţele

şi hotărîrile Guvernului, decretele prezidenţiale etc.);

- surse subsidare (surse libere în ce priveşte domeniul, dar care, în caz de contradicţie,

sunt subordonate surselor superioare; de exemplu, actele normative adoptate de

autorităţile publice locale sunt subordonate celor suverane).7

Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de exemplu, se

consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică este

cea care concepe viitoarele norme juridice. Conştiinţa juridică este considerată, de asemenea,

drept izvor ideologic al dreptului.

Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite de a ajunge la concluzia că există

multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de izvoare ale

dreptului. Multiplicarea izvoarelor de fapt este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se

lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. Nu

încape îndoială că o singură formă de exprimare a dreptului ar îngreuia folosirea eficientă a

6 Gheorghe C.Mihai, Radu I.Motica, Op.cit., pag.947 I.Dogaru, D.C.Danişor, Gh.Danişor, Teoria generală a dreptului, pag.125-126.

acestuia.

Remarcăm faptul că la diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în

dependenţă de sistemul de drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative,

de complexitatea relaţiilor sociale reglementate, prioritatea a fost dată unuia sau altui izvor de

drept.

În evoluţia sa, dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):

a) obiceiul juridic (cutuma);

b) practica judiciară şi precedentul judiciar;

c) doctrina;

d) contractul normativ;

e) actul normativ;

f) alte izvoare ale dreptului.

XIII.2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului

XIII.2.1. Obiceiul juridic (cutuma)

În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără îndoială, primul

loc. Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a voinţei speciale. Chiar în formele

cele mai rudimentare, primitive, de convieţuire umane găsim unele reguli care nu sînt impuse

în mod expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin

repetarea constantă a unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate. Elementul lor

material, elementul central îl constituie repetarea constantă. Bineînţeles, o repetare constantă,

continuă, nu e suficientă ca fapta să se transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu,

regulile de prudenţă, de igienă, de conduită personală etc.) Pentru aceasta se cere ca

"repetarea să se sprijine pe convingerea că această repetare e absolut obligatorie, aşa încît alţii

pot să o ceară"8

Dacă se face o analiză a cutumei ca izvor formal al dreptului se va constata că ea se

întemeiază pe cazuri concrete care au precedat. „Aceste cazuri – după cum consideră

profesorul Mircea Djuvara – au trebuit să fie consacrate, adică să se recunoască valoarea lor

juridică, întocmai cum se recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru. În fiecare

din aceste cazuri concrete, raţiunea juridică analizează complexul de relaţii juridice care-l

compun, şi constată că unele se repetă; în felul acesta se constituie o noţiune generală,

degajîndu-se ceea ce e comun într-o serie de cazuri concrete; aceasta este norma generală

astfel consacrată prin cutumă. Numai graţie acestei noţiuni generale se poate în fine apoi găsi

într-un caz nou o asemănare cu cazurile precedente; se constată că o anume relaţie juridică se

repetă şi în acest caz nou”.9

În felul acesta cutuma se aplică la cazurile care survin. Cutuma apare astfel într-o

8 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Bucureşti, 1995, pag. 226.9 Mircea Djuvara, Op.cit., pag.265.

practică îndelungată.Cutuma are două elemente constitutive:

uzajul, adică o practică socială constantă şi uniformă. Pentru ca uzajul să fie considerat

cutumă, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii: repetarea, durata, constanţa, claritatea;

a) convingerea juridică. Pentru ca uzajul să se transforme în cutumă, el trebuie să fie

conceput de colectivitate ca fiind necesar.

Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul

izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:

1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-l incorporează într-o normă

oficială;

2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de

judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.

Normele obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat, formează dreptul obişnuielnic sau

dreptul cutumiar. El a jucat un rol destul de important ca izvor de drept, mai ales în dreptul

epocii antice şi medievale.

În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (consuetudine = cutumă =

obiceiul pămîntului) este modul originar de manifestare a voinţei sociale.

Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive de convieţuire, găsim unele reguli care

nu sunt impuse în mod expres, dar de fapt sunt respectate aproape din instinct. Şcoala istorică

a dreptului a subliniat importanţa acestei etape în formarea dreptului. Nu legea, ci cutuma

reprezintă principalul izvor al dreptului şi baza acestuia. Legislaţia nu are decăt o importanţă

secundară. Legea nu formulează reguli conştiente. Ea nu poate face altceva, decît să capteze

ceea ce s-a dezvoltat de la sine în viaţa socială, de-a lungul istoriei unui popor şi să-i asigure

formularea.

Potrivit şcolii istorice, orice popor are un spirit, un suflet al său, care se oglindeşte în

morală, drept, artă, limbaj, toate fiind considerate „produse spontane şi imediate ale spiritului

popular” (Volkglist). În viziunea lui Savigny, dreptul este „în primul rînd creat de obiceiuri şi

credinţele populare, apoi de jurisprudenţă, deci, de tot felul de cauze, de forţe interne

acţionînd în linişte”,10 ca totalitate a trăirilor poporului. În această ordine de idei, forma

originară, veritabilă a dreptului este cutuma. Dreptul cutumiar este cu adevărat dreptul viu.

Comparativ cu el, legislaţia este neînsemnată. „Dreptul originar, proprietatea comună a

poporului întreg, ca urmare a ramificării relaţiilor vieţii reale, - menţionează Savigny – s-a

dezvoltat într-atît în detaliile sale încît n-a mai putut fi stăpînit de popor în general. Atunci s-a

format o clasă separată de experţi ai dreptului care, ei înşişi un element al poporului,

reprezintă comunitatea în acest domeniu al gîndirii. În conştiinţa specializată a acestei clase,

dreptul este numai o continuare şi o dezvoltare deosebită a Valksrecht-ului. Acesta din urmă

duce, de acum înainte, o viaţă dublă. În principiile sale fundamentale, el continuă să trăiască

în conştiinţa comună a poporului; determinarea exactă şi aplicarea în detalii este îndeletnicirea

10 Citat după: Filosofia dreptului. Marile curente, pag.323.

unei clase de jurişti”11. Dreptul îşi are temeiul, în ultimă analiză, în cutumă şi în istorie.

Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de cutume juridice şi

mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne de înţeles, analizînd

conţinutul Legii celor 12 table Ia Roma, Legea salică la franci, etc.

În epoca medievală, numărul cutumelor a sporit şi mai mult încît s-a pus problema

sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea culegeri de cutume, cum ar fi Oglinda saxonă

(Sachsenspiegel) din 1230; Oglinda şvabă (Schwabensplegel) din 1273-1282; Aşezămintele

lui Ludovic cel Sfînt (1270); Ordonanţa dată de Carol al VII-lea al Franţei pentru redactarea

tuturor cutumelor şi publicarea lor într-un cod (1453) etc.

Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră. Primele legiuiri (a lui

Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu, a lui Matei Basarab etc.) lăsau loc larg de manifestare a

obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach (1817) prevedea următoarele: "dacă în acest

cod nu s-ar afla nici o lege potrivită la pricina înfăţişată atunci se cuvine a se urma pămîntescu

obicei, carele, în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se, s-

au întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită".

Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El nu

constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică romano-

germanică, Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de drept în statele ce

se atribuie la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common Law), precum şi în statele

ce se atribuie la sistemul dreptului cutumiar african.

Astfel, în unele state africane, efortul de creare a unei legislaţii naţionale nu a fost în

stare să elimine dreptul cutumiar. Acesta are o sferă de aplicare foarte largă. Raţiunile acestei

supravieţuiri au fost arătate de Preşedintele Curţii Supreme din Coasta de Fildeş: "Nu trebuie

pierdut din vedere că în ţările noastre mijloacele de comunicaţie sînt încă precare, că unele

sate sînt încă izolate în plină pădure şi mai ales că analfabetismul îşi mai întinde încă trista sa

pînză pentru un anumit timp”.12

Obiceiul juridic e o componentă a tradiţiei normative şi, de aceea, poartă trăsăturile

acesteia: rigiditate, conservatism. Fiind o convenţie tacită a membrilor comunităţii, obiceiul

şi-au adus un aport considerabil în dezvoltarea dreptului, în particular, şi în dezvoltarea

societăţii, în general. În acelaşi timp, cutumele pot să joace şi un rol nefast, cînd se

cristalizează. „Ele ajung să nu îngăduie dezvoltarea societăţii respective şi tocmai intervenţia

unor legi scrise rupe această anchilozare, provocînd revoluţiuni şi schimbări sociale, care

aduc posibilitatea progresului.

Se observă, astfel, cu drept cuvînt, că dacă societatea indiană a rămas în forma

caracteristică a castelor, care după o înflorire extraordinară a oprit orice avînt spre progres,

aceasta s-ar datora în mare parte faptului – menţionează profesorul Mircea Djuvara – că nu a

intervenit, la un moment dat, posibilitatea unei legislaţii scrise. De unde la început cutumele

11 Citat după: Ştefan Georgescu, Op.cit., pag.102.12 Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Bucureşti, 1992, pag. 306-307.

corespundeau nevoilor, stabilind clase în societate, au ajuns în cele din urmă să se fixeze în

caste, şi neexistînd nici un mijloc de a le schimba spre a descătuşa viaţa socială şi a-i da

putinţa progresului, societatea a rămas pe loc în forma aceasta. S-a zis chiar că un mare noroc

al românilor a fost că a venit legea scrisă, a celor XII table, care a răpit puterea cutumelor şi a

introdus sistemul cel nou tocmai în momentul oportun. Graţie acestui fenomen incidental,

întîmplat la romani, s-a putut da curs dezvoltării lor juridice şi politice ulterioare. Legile

indiene, cum sunt legile lui Mahu, care au apărut aşa de tîrziu, nu sunt legi, ci simple

deziderate ale brahmanilor, aşa încît nici sub această formă tîrzie nu s-a putut înlătura rolul

nefast al cutumelor.13

În concluzie, menţionăm faptul că legea capătă teren în detrimentul obiceiului. Această

însă nu trebuie înţeleasă ca o dispariţie totală a obiceiului. El continuă să existe şi să acţioneze

în scopul reglementării unor relaţii sociale, el ţine atît de dreptul public, cît şi de dreptul

privat. Aşa, de exemplu, în dreptul public ei se păstrează prin ceea ce se cheamă: "tradiţii

constituţionale", "tradiţii parlamentare", "tradiţii republicane", "tradiţii monarhice", "tradiţii

ale organizării administrativ-teritoriale" etc.

În dreptul privat, obiceiul se întîlneşte în materie de drept civil, comercial, familial

etc.

În ţara noastră, cutuma ca izvor de drept are o sferă de aplicare restrînsă. Se lămureşte

acest lucru prin faptul că unele tradiţii (republicane, democratice etc.) pur şi simplu n-au de

unde exista. Altele, printre care şi unele tradiţionale, sănătoase, ale neamului nostru au fost

distruse de regimul totalitar comunist. Avea perfectă dreptate M. Eminescu spunînd: "Natura

poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştient,

urmăreşte o idee pe cînd ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat,

nu maimuţărea legilor şi obiceiurilor străine..."14

XIII.2.2. Precedentul judiciar şi practica judiciară

Precedentul juridic este o soluţie dată de instanţă într-un caz similar anterior.

Precedentul judiciar multiplu, este ceea ce numim practică judiciară, sau, cu alte cuvinte,

totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe.

Totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe mai poartă denumirea de

jurisprudenţă (jurisprudenţă =jus (justiţie) + dictio (pronunţare); în sens de stabilire, de

creare a dreptului.

Avînd în vedere că nu numai instanţele judecătoreşti, ci şi organele administrative aplică

dreptul, precedentul judiciar şi practica judiciară se întîlnesc şi în soluţiile date de către aceste

organe.

Activitatea care urmăreşte soluţionarea problemelor ce apar în relaţiile intersubiective

13 Mircea Djuvara, Op.cit., pag.289.14 Mlhai Eminescu, Publicistică, Referiri istorice şi istoriografice, pag.406.

are o importanţă majoră în dezvoltarea dreptului. Această activitate, numită şi jurisdicţie, se

manifestă în mod necesar de îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur instinctivă (cum era de

multe ori, mai ales la început, cerînd adoptarea unor decizii. Judecătorul care aplică normele

juridice constată în ce măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice

existente. în acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse de

dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.

Rolul practicii judiciare, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost apreciat pe

parcursul evoluţiei. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii acumulate s-au făcut

rectificările respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii.

Se ştie că "orice normă legală sau cutumiară este generală. Printr-aceasta ea are nevoie să

fie individualizată la cazul dat. Această operaţiune, prin care experienţa trecută, rezumată în

normele generale, se leagă de cazurile noi care se prezintă, tasă întotdeauna un cîmp de

apreciere interpretatorului, cîmp care uneori poate fi foarte vast".15 Cu toate acestea,

jurisprudenţa se caracterizează prin tendinţa de a aplica unitar legea. E mai simplu atunci,

cînd legea e clară. în aceste cazuri, "judecătorul nu are decît sarcina s-o aplice: optima lex,

qual minimum judici, optimus judex qui minimum sibi - cea mai bună lege este aceea care lasă

cît mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotărîrea

pe care o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege, încît arbitrarul său să fie cît mai redus".16

Esenţa jurisprudenţei nu constă în decizia bazată pe interpretarea şi aplicarea

sentimentală a judecătorului, pentru că aceasta ar însemna desfiinţarea dreptului propriu-zis. E

important ca din analiza amănunţită a faptelor să se deducă ceea ce în mod necesar se impune,

ca principiu de dreptate. Cu alte cuvinte, practica judecătorească, precedentele juridice sînt

bune în măsura în care practicienii ţin cont de ele, neabsolutizîndu-le, în măsura în care ei nu

vor fi robii practicii anterioare. E semnificativă, în această ordine de idei. remarca lui Hegel:

"Ce monstruoasă încurcătură încă domneşte acolo, atît în exerciţiul justiţiei, cît şi în dreptul

însuşi, ne spun cunoscătorii acestora. Ei observă mai ales împrejurarea că, întrucît legea

aceasta nescrisă este cuprinsă în deciziile curţilor de justiţie şi ale judecătorilor, judecătorii

sînt continuu chemaţi să legifereze prin aceea că ei sînt deopotrivă ţinuţi să se refere la

autoritatea predecesorilor lor, care nu au făcut decît să pronunţe legea nescrisă, dar totodată şi

liberă să nu se refere la această autoritate întrucît ei înşişi au în ei legea nescrisă, şi pe acest

temei au dreptul de a se pronunţa asupra deciziilor anterioare, dacă ele sînt sau nu în acord cu

această lege".17

Unele sisteme de drept, precum ar fi şi cele de tipu! anglo-saxon (Common-Law-Anglia,

S.U.A., Canada) apreciază hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti ca izvoare ale

dreptului. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele de alt sistem de

drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal

constituie adevărate izvoare de drept. 15 Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 283.16 Idem.17 Hegel, Opera citată, pag. 240.

După cum menţionează Blackstone, „conformitatea cu precedentul este o regulă deja

stabilită pentru situaţia în care aspectele care au mai fost judecate revin în faţa judecătorilor.

Căci trebuie ca balanţa justiţiei să se menţină stabilă şi să nu oscileze după opinia fiecărui

judecător în parte ... nu stă în puterea nici unuia să altereze şi să modifice Common Law după

propriile sentimente, pentru că s-a angajat prin jurămînt să ne judece după judecata lui

personală, ci după legile şi tradiţiile ţării, deja cunoscute. Misiunea lui nu este să creeze un

nou drept ci să-l păstreze şi să-l reprezinte pe cel vechi”.18

Această viziune o împărtăşeşte şi lordul Mansfield (1705-1794), unul dintre înalţii

magistraţi britanici: „O lege poate rareori prevedea toate cazurile în speţă; de aceea Common

Law care-şi are izvoarele în Franţa dreptăţit, se află mai presus decît un Act al

Parlamentului”.19

În esenţă rolul jurisprudenţei constă în interpretarea şi aplicarea legii la cazuri concrete.

Dacă legea se impune instanţelor judecătoreşti prin ea însăşi, hotărîrile instanţelor

judecătoreşti constituie un izvor al dreptului doar atunci, cînd în urma unor repetate soluţii în

acelaşi sens, se revine asupra lor şi sunt considerate ca formînd o regulă de drept obligatorie.

În viziunea profesorului Alexandru Văllimărescu, jurisprudenţa îndeplineşte mai multe

roluri:

- de a interpreta legea şi de a o aplica cazurilor concrete ce se prezintă;

- de a completa legea atunci cînd aceasta nu se pronunţă asupra unei chestiuni;

- de a adopta legea noilor condiţii de viaţă ale societăţii.20

În ţara noastră, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, ea, ca regulă, nu este

considerată ca un izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă de a fi recunoscute ca izvor de

drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul

familial, dreptul muncii etc.).

Considerării practicii judiciare ca izvor de drept, se opune, de asemenea, principiul

separaţiei puterilor în stat.

XIII.2.3. Doctrina (ştiinţa juridică)

Dicţionarul limbii române moderne defineşte doctrina ca „totalitatea principiilor,

tezelor, învăţăturilor fundamentale ale unui sistem politic sau ştiinţific”.

„Vocabularul juridic”, publicat de Asociaţia Henri Capitant, dă doctrinei următoarea

definiţie: „Opinie în mod comun susţinută de cei care predau dreptul (communis opinia

doctorum), sau chiar de cei care, fără să predea, scriu asupra dreptului”.

Profesorul Alexandru Văllimărescu consideră doctrina ca „totalitatea părerilor

jurisconsulţilor, exprimate oral sau în scris în operele lor”.21

18 Citat după: Philippe Malaurie, Op.cit., pag.135.19 Citat după: Philippe Malaurie, Op.cit., pag.136.20 Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.239.21 Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.242.

Profesoara Sofia Popescu susţine că „doctrina înseamnă dreptul, astfel, cum este

conceput de teorie, explicarea lui ştiinţifică, generalizarea şi sistematizarea lui”.22

Aşa dar, doctrina este ştiinţa juridică care cuprinde analizele, investigaţiile,

interpretările făcute de specialişti fenomenului juridic.

Doctrina se manifestă sub diferite forme, cum ar fi:

a) tratatele şi cursurile care sunt expuneri sistematice, în care este prezentată fiecare

ramură de drept;

b) comentariile care cuprind interpretările textelor legii;

c) repertoriile sistematice sau alfabetice, în special ale hotărîrilor judecătoreşti;

d) monografiile, ca lucrări consacrate unor probleme juridice;

e) studiile, articolele, tezele şi altele elaborate, prezentate în publicaţii ştiinţifice de

specialitate.23

Ştiinţa juridică are o importanţă majoră, ea contribuie la cunoaşterea fenomenului

juridic, la cunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea şi

aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.

Istoriceşte vorbind, doctrinei, în timp, i-a revenit un rol creator direct. În acelaşi timp,

însă, ea nu poate fi considerată ca un izvor de drept. Ca izvor de drept, ştiinţa juridică a fost

recunoscută mai mult în epoca antică şi cea medievală. Aşa, de exemplu, împăratul romanilor

Adrian a decis că judecătorii sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce creau

dreptul.

Adrian a adoptat o dispoziţie obligatorie: "dacă jurisconsulţii ale căror păreri sînţ produse

sînt unanimi, judecătorul nu poate statua în sens contrar."24

Mai apoi, în epoca din urmă a Imperiului Roman, s-a format obiceiul de a rezolva

chestiunile de drept, citîndu-se părerile vechilor jurisconsulţi. Astfel, nu se mai recurgea la

textul legii. Mai mult ca atît: s-a stabilit un fel de clasare între jurisconsulţi. Părerile a patru

dintre ei, Papinian, Paul, Alpren, Modestin erau considerate drept lege.

Şi în Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd la operele

ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele aduse în faţa lor. S-a mers chiar pînă la

aceea că se vorbea de "un drept al profesorilor", de "cutuma specialiştilor" etc.

Doctrinei îi revine un rol foarte însemnat datorită faptului că dreptul nu era codificat, de

multe ori, nici scris, şi savanţii, jurisconsulţii erau aceia care interpretau sau chiar relevau

dreptul. În Franţa, de exemplu, lucrările unor asemenea autori, cum ar fi Loysel, Pothier,

Dumoulin constituiau adevărate izvoare ale dreptului, din care se inspirau tribunalele. În

Germania autoritatea autorilor era atît de mare, încît ei reuşesc să introducă în secolul al XV-

lea dreptul roman ca drept comun al imperiului, ceea ce se cunoaşte sub numele de Recepţia

dreptului roman.

Apogeul influenţei doctrinei s-a înregistrat înainte de marile codificări ale dreptului din 22 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, pag.159.23 Ibidem, pag.159-160.24 Mircea Djuvara, Opera citată, pag.273.

Franţa şi Germania din secolul al XIX-lea.

După codificarea napoleoniană urmează o perioadă de stabilitate a dreptului scris şi de

pierdere a poziţiei doctrinei în calitate de izvor al dreptului.

La sfîrşitul secolului XIX, doctrina, sub impulsul lui François Geny (1861-1954), îşi reia

rolul de apărătoare a jurisprudenţei şi de multe ori de inspiratoare a legii. Asemenea autori ca

„Planiol, Baudry, Lacantinerie, Colin şi Cupitant, Ripert, care în faţa instanţelor judecătoreşti

nu sunt departe de a avea autoritatea unui Ulpianus, Popinianus, Rothier sau Domat.

Autoritatea lor, deşi morală, este extrem de importantă; totuşi doctrina nu poate fi considerată

ca un izvor formal al dreptului, neimpunîndu-se niciodată în mod general şi permanent şi în

plus neputîndu-se asigura unitatea de soluţii ...”25.

Fără a fi la etapa contemporană un izvor formal al dreptului, doctrina juridică contribuie

esenţial la dezvoltarea dreptului, la elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului. Raţiunea,

inteligenţa, ştiinţa constituie izvorul permanent de îmbogăţire a dreptului. În această ordine de

idei, avea perfectă dreptate Ihering, spunînd că dreptul „este opera voinţei şi a calculului

omenesc, care la fiecare etapă a căutat să realizeze un progres. Istoria dreptului este istoria

gîndirii omeneşti îndreptată spre realizarea practică în condiţiile de viaţă ale colectivităţii

omeneşti”26. „Numai prin raţiune, prin inteligenţă, care ştie să aleagă printre diferitele cerinţe,

regulile cele mai conforme cu necesităţile şi spiritul timpului – susţine Dabin – se elaborează

şi evoluează dreptul”.27

Picard, de asemenea, considera că rolul savanţilor jurisconsulţilor este de a exprima

ideile unui popor prin intermediul normelor juridice. „Jurisconsultul – afirmă Picard – trebuie

să rămînă păstor, preocupat în mod constant de nevoile şi instinctele turmei sale, servitor

luminat al instinctelor şi nevoilor şi să nu se constituie creator de himere”.28

XIII.2.4. Contractul normativ

Contractul (de ia latinescul „contractus” — a strînge) este un acord încheiat între două

sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca act

juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a

produce efecte juridice, adică acordul naşte, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice.

Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Mai sînt

însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. în asemenea cazuri, se

spune că acordul dat este normativ. Spre deosebire de celelalte contracte, contractul normativ

este izvor al dreptului.

Contractele normative pot opera în aşa domenii, cum ar fi:

a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a

25 Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.245.26 Citat după: Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.265.27 Ibidem, pag.66.28 Idem.

statelor;

b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un contract

normativ, deoarece, în conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală şi obligatorii;

c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit sub forma tratatelor

şi acordurilor internaţionale.

Ca izvor de drept, contractul normativ e cunoscut de mult. Astfel, e cunoscută celebra

"Magna Charta Libertatum" (1215), convenţie încheiată între baronii, cavalerii şi orăşenii

răsculaţi, pe de o parte, şi regele Ioan fără de ţară, pe de altă parte, convenţie care primeşte

considerare juridică de contract normativ.

Rolul contractelor normative a crescut considerabil la etapa contemporană. Aceasta e şi

firesc: multe probleme au încetat de a mai fi privite ca probleme interne ale unor state luate

aparte, devenind probleme internaţionale, probleme ce preocupă întreaga comunitate umană.

Aceasta se referă, în primul rînd, la problema drepturilor şi libertăţilor omului.

Din examinarea prevederilor constituţionale ale Republicii Moldova, rezultă o soluţie

juridică, formulată clar şi fără echivoc, privind raportul dintre reglementările internaţionale şi

cele interne din acest domeniu. Această soluţie constituţională constă în faptul că asemenea

izvoare internaţionale, adoptate în ultimele cinci decenii de la crearea Organizaţiei Naţiunilor

Unite, cum ar fi, bunăoară, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966), Pactul internaţional cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale (1966), Actul final al Conferinţei pentru Securitate

şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1975), Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990),

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului etc. la care a aderat şi Republica Moldova,

constituie acea piatră de temelie ce stă la baza dimensiunii umane a statului nostru.

Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor

de drept.

XIII.2.5. Actul normativ-juridic

A. Consideraţii generale

Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de autorităţile

publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţilor publice locale), izvor care

conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare la nevoie este asigurată prin forţa

coercitivă a statului.

Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsături generale:

1.Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele sale) şi

includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general prioritar la conduita oamenilor şi

organizaţilor — normele juridice, precum şi prescripţiile privind instituirea, modificarea sau

suspendarea acţiunii (anularea) normelor juridice.

2.Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret şi nu asupra

unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale şi

asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor.

3.Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de execuţie şi aplicarea normelor

de drept), actele normativ-juridice sînt adresate oricărui subiect ce participă la aceste relaţii,

pot fi aplicate în mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd e vorba de tipul respectiv de

raporturi şi îşi menţin acţiunea indiferent de faptul dacă au apărut sau au încetat raporturile

individuale prevăzute în acest caz. De exemplu, prescripţiile Codului civil sînt aplicabile

oricărui cetăţean sau organizaţie, care au intrat în relaţii patrimoniale de proprietate,

cumpărare-vînzare, închirierii averii sau a încăperii de locuit şi alte raporturi reglementate

prin dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricărei persoane, care a săvîrşit o acţiune

periculoasă pentru societate, prevăzută în el. Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează

acţiunea ca urmare a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire a lor Ele se

aplică şi se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta denotă că prescripţiile juridice ale

actelor menţionate sînt aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter normativ

general, sînt norme de drept.

Spre deosebire de actele normative, actele individuale de stabilire a pensiei, de numire a

unei persoane în funcţie, de angajare la lucru (contractul de muncă), de înscriere ca membru

a! cooperativei se referă nu la fiecare persoană, ci personal la participanţii acestui raport indi-

vidual. Actele privind formarea unui organ, privind conferirea unui titlu onorific sînt, de

asemenea, individuale prin valoarea lor. Trebuie să le distingem de actele individuale, care se

referă la persoane, organe sau localităţi concrete, prevederile sau statutele unui sau altui organ

sau organizaţii. Aceste acte sînt doar aparent individuale, prin denumirea lor, însă prescripţiile

lor reglementează toate tipurile de relaţii, la care participă organul sau organizaţia respectivă,

ele nu se epuizează prin folosirea lor de o singură dată şi se extind asupra fiecăruia care intră

în relaţii cu organul (organizaţia), cu raportare fa care a fost emisă prevederea (statutul). Prin

urmare, ele sînt normative. Drept exemplu pot servi: Regulamentul de ordine interioară a

muncii la întreprindere, organizaţie, instituţie.

Şi invers, contractul concret de livrare sau contractul de antrepriză pentru construcţii

capitale se încheie între două întreprinderi (părţi) şi expiră după termenul stabilit sau după

îndeplinirea condiţiilor contractului, în felul acesta prescripţiile actului, deşi se îndeplinesc nu

o singură dată în perioada acţiunii lor, au un caracter individual, nu sînt norme de drept.

Actele normativ-juridice, care includ norme de drept, se deosebesc, de asemenea, de alte

acte juridice cu caracter general. Astfel, dispoziţiile adresate unui cerc larg de organe şi

organizaţii (bunăoară, tuturor ministerelor şi departamentelor sau organelor locale) cu

prescripţiile "de a intensifica controlul" în vederea respectării ordinii, "de a se lua măsuri

pentru îndeplinirea planurilor" au o importanţă generală şi nu individuală.

Asemenea acte dispozitive şi de control au o importanţă deosebită pentru conducerea de

stat şi un caracter general, însă nu stabilesc norme juridice noi şi nici nu le modifică pe cele în

vigoare, adică nu sînt acte de elaborare a dreptului.

Actele normativ-juridice, adică actele de elaborare a dreptului, se deosebesc şi de actele

generale de lămurire sau interpretare oficială a normelor juridice, care, de asemenea, nu

stabilesc noi norme de drept, nu modifică conţinutul celor în vigoare, ci doar precizează

esenţa lor, uneori insuficient dezvăluită în textul legii.

Printre actele de elaborare a dreptului sînt şi acte în care nu se expune conţinutul

normelor juridice, dar care determină sau confirmă din punct de vedere juridic stabilirea,

modificarea sau anularea normelor incluse în alte acte. Asemenea acte se deosebesc de actele

individuale sau de actele generale cu valoare dispozitivă, de control: cu ajutorul lor se

stabilesc norme juridice noi, se modifică sau se anulează cele în vigoare pînă atunci; ele sînt

adresate unui cerc nedeterminat de persoane, nu se epuizează prin îndeplinirea de o singură

dată etc. lată de ce aceste acte sînt acte ale elaborării dreptului şi au un caracter normativ.

B. Categoriile actelor normative

Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa acestor acte, precum şi

ordinea emiterii lor sînt reglementate de constituţii şi de alte legi. Această reglementare

asigură realizarea principiilor democratice ale sistemului de izvoare ale dreptului —

supremaţia legii, caracterul obligatoriu al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele

ierarhic inferioare, al hotărîrilor organelor locale ale puterii în limitele teritoriului din

subordine. în felul acesta se asigură hotărîrea uniformă a chestiunilor principale ale politicii

statului în întregul sistem de acte normative.

Locul pe care îl ocupă un act juridic sau altui în sistemul general al acestor acte este

determinat de locul organului care l-a emis în sistemul organelor statului, iar sfera acţiunii,

orientarea şi limitele conţinutului actelor — de competenţa organului menţionat. Pe această

bază apare interdependenţa actelor normativ-juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa

lor juridică. Actele organelor ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar

actele organelor ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în corespundere cu

primele, — au o forţă juridică mai mică.

C.Legile

Printre actele normative, locul central îi revine legii. Termenul "lege" este folosit atît în

sensul larg (lato sensu), cît şi în sensul îngust (stricto-sensu) al cuvîntului.

în sensul general, prin lege se înţelege orice act normativ elaborat de autorităţile publice.

În sens restrîns al cuvîntutui, termenul "lege" desemnează actul normativ care emană de la

organul legislativ (Parlament).

În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei lor juridice.

Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de a reglementa prin lege

relaţiile sociale, emite în exercitarea acestei puteri trei categorii de legi: legi constituţionale,

legi organice şi legi ordinare.

Legile constituţionale

Legile constituţionale ocupa primul loc în ierarhia legilor atît prin conţinutul lor, cît şi

datorită procedurii speciale de adoptare a acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile

constituţionale sînt legi care introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte

constituţionale sau le modifică pe cele existente.

Dat fiind faptul că printre actele normative rolul major revine Constituţiei, ne vom referi

la o caracteristică mai amplă a ei:

a) Noţiunea de Constituţie, trăsăturile ei

Constituţia este legea supremă a unui stat. Această accepţiune este astăzi încetăţenită în

toate statele lumii. De aceea nu e întîmplător faptul că adoptarea constituţiei într-un stat sau

altul a devenit un eveniment de importanţă majoră pentru societatea respectivă. O constituţie

marchează anumite victorii şi împliniri şi, în acelaşi timp, propune noi perspective de

dezvoltare pentru societate şi stat.

În această ordine de idei, o constituţie reprezintă nu numai o înscriere, o totalizare, a

rezultatelor luptei înregistrate după un şir de biruinţe ale noului asupra vechiului. O

constituţie mai este şi un program de activitate, dat fiind faptul că în ea sînt consfinţite

principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice. Constituţia

fixează intenţiile unui stat, cadrul juridic al politicii interne şi externe a statului. Constituţia,

se mai afirmă uneori, şi nu fără temeiuri, e o lege supremă nu numai a statului, dar şi a

societăţii în ansamblu.

Etimologic, cuvîntul constituţie provine de la latinescul "constitutio", ceea ce în

traducere înseamnă "aşezarea cu temei", "starea unui lucru". În dreptul roman antic termenul

constituţie era echivalent cu cel de lege. Cu toate acestea, nici societatea antică, nici cea

medievală n-au ştiut încă despre constituţie ca lege fundamentală a statului. Constituţiile în

sensul propriu - statal - al cuvîntului au apărut mai tîrziu, în cursul primelor revoluţii

burgheze.

Ideile cu privire la constituţie ca lege fundamentală au apărut iniţial în Franţa şi au fost

apoi transplantate pe continentul american. Anume aici aceste idei s-au materializat în mod

practic la început în calitate de constituţii ale anumitor state, iar mai tîrziu de constituţie a

Statelor Unite ale Americii. Astfel, în 1787 americanii au declarat: "Noi, poporul Statelor

Unite pentru formarea unei mai strînse uniuni, pentru instituirea dreptăţii, pentru asigurarea

liniştii interne, pentru asigurarea măsurilor de apărare a comunităţilor, pentru promovarea

prosperităţii generale şi pentru garantarea binecuvântărilor, libertăţii, nouă şi urmaşilor noştri,

declarăm şi promulgăm Constituţia SUA".

Pe continentul european, primele constituţii au fost adoptate în 1791, la început în

Polonia, apoi în Franţa. Anume aici s-a subliniat în ce constă esenţa propriu-zisă a unei

constituţii. Aşa, de exemplu, în textul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26

august 1789, se menţiona: "Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici

separaţia puterilor determinată, nu are constituţie".

Franţa poate servi drept exemplu de ţară unde au fost adoptate deosebit de multe

constituţii. Constituţia în vigoare, adoptată în 1958, supusă unor modificări esenţiale în 1995,

este a cincisprezecea constituţie a acestei ţări. Aceasta se explică prin faptul că anume în

Franţa lupta dintre anumite grupări sociale s-a desfăşurat în mod deosebit de ascuţit. Dacă

analizăm datele adoptării diferitelor constituţii franceze, vedem că ele sînt condiţionate de

cele mai hotărîtoare evenimente desfăşurate în această ţară, Exemplul Franţei în această

privinţă este tipic şi pentru alte state.

Constituţia se deosebeşte de alte legi sub mai multe aspecte şi anume:

a) din punct de vedere al obiectivului lor;

b) din punct de vedere formal;

c) din punct de vedere al forţei juridice.

Din punctul de vedere al obiectivului lor, atît constituţia, cît şi legile constituţionale,

reglementează, în principal, instituţionalizarea puterii şi exercitarea ei. Constituţiile cuprind

modalităţile de organizare a puterii: forma, regimul politic, sistemul autorităţilor publice,

principiile fundamentale ale sistemului electoral etc.

Constituţia, de asemenea, cuprinde reglementarea detaliată de principiu a drepturilor,

libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.

De menţionat că celelalte legi, chiar reglementînd asemenea probleme, detalizează doar

prescripţiile constituţionale şi se subordonează cu totul acestora.

Din punct de vedere formal, constituţiile şi legile constituţionale sînt supuse unor

proceduri speciale de adoptare şi modificare. Astfel, potrivit articolului 138 al Constituţiei

Italiei, legile constituţionale sînt adoptate de fiecare cameră, cu majoritatea absolută a

membrilor, la cea de-a doua votare, care trebuie să urmeze primei deliberări la nu mai puţin

de 3 luni.

În Republica Moldova, Parlamentul este în drept să adopte o lege constituţională după

cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a

două treimi din deputaţi.

Din punct de vedere al forţei juridice, constituţiile şi legile constituţionale sînt superioare

tuturor celorlalte legi, situtndu-se în vîrful piramidei tuturor actelor normative. Ele servesc, în

cele din urmă, drept reper decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor

juridice.

Rezumînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia: constituţia este acea lege care,

avînd forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează, în baza celor obţinute,

structurile economice şi formele proprietăţii, organizarea de stat, statutul juridic al omului şi

cetăţeanului şi consfinţeşte perspectiva politicii interne şi externe a statului.

b) Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova

Un răspuns adecvat la întrebarea ce ţine de dezvoltarea constituţională a Republicii

Moldova nu poate fi dat dacă nu se va ţine cont de istoria reală a neamului nostru.

Actualul stat Republica Moldova a apărut pe harta lumii la 27 august 1991 ca rezultat al

adoptării de către Parlamentul Republicii Moldova a Declaraţiei de Independenţă. Evoluţia ce

a precedat acestui eveniment nu este un fenomen autonom şi nici izolat. Actualul stat

Republica Moldova a fost istoriceşte din totdeauna - parte componentă a statului feudal

Moldova, întemeiat în secolul XIV, ca şi ţara Românească, pe pămînturile strămoşilor

românilor - geto-dacii romanizaţi.

Începînd cu secolul XVI, ambele ţări româneşti se află, mat bine de trei secole, sub un

regim de suzeranitate a Imperiului Otoman. Către a doua jumătate a secolului XVIII,

principatele româneşti ajung a fi la intersecţia intereselor Rusiei în Balcani, a pretenţiilor

Imperiului Austriac şi a eforturilor Turciei de a-şi menţine dominaţia în această parte a lumii,

conjugate cu poziţiile Franţei şi Angliei. La 1792, conform tratatului încheiat între Turcia şi

Rusia, Nistrul devine linia de demarcare a acestor două imperii. La 1812, ca rezultat al

tratatului din 16/28 mai ruso-turc de la Bucureşti, Rusia ocupă teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Pentru a camufla adevărul despre Moldova sfîrtecată în două, Rusia denumeşte noul teritoriu

ocupat "Basarabia". Mai bine de un secol, Basarabia se află sub un crud regim de

deznaţionalizare neparticipînd (cu excepţia judeţelor Bolgrad, Ismail, Cahul, revenite la

Moldova pentru 22 de ani în urma înfrîngerii Rusiei la 1856 în războiul din Crimeea) la actul

Unirii şi constituirii statului român modern.

În pofida politicii ţarismului rus de a şterge de pe faţa pămîntului populaţia autohtonă,

băştinaşii din acest teritoriu şi-au păstrat limba şi obiceiurile. La mişcarea de eliberare

naţională a popoarelor neruse participă activ şi populaţia din Basarabia şi stînga Nistrului.

Această luptă se încununează cu succes prin proclamarea autonomiei teritoriale şi politice a

Basarabiei de către Congresul ostaşilor moldoveni ce şi-a ţinut lucrările la 20-27 octombrie

1917.

Într-un timp foarte scurt este ales Parlamentul Basarabiei - Sfatul ţării - constituit pe

baze legale din reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale şi ai etniilor conlocuitoare.

La 2 decembrie 1917 Sfatul ţării adoptă o Declaraţie oficială prin care proclamă

Republica Populară Moldovenească, la început ca membru, cu drepturi egale, al Republicii

Federative Ruse, apoi (în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1918) ca stat independent cu numele

de "Republica Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatîrnată, avînd ea

însăşi dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor".

La 27 martie 1918, Sfatul ţării votează actul Unirii, în baza căruia "Republica

Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi

vechile graniţe cu Austria, ruptă de către Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul

vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că

noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu

mama sa România".

În acelaşi an, Congresul general al Bucovinei votează "unirea necondiţionată şi pentru

vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul

României".

Actele Unirii au fost recunoscute prin tratatele internaţionale încheiate între 1910-1920

la Paris.

Timp de mai bine de două decenii, noile teritorii revenite la spaţiul strămoşesc cunosc o

perioadă de înflorire a culturii, învăţămîntului, economiei şi vieţii publice. Acest lucru nu

poate fi spus despre populaţia din stînga Nistrului, care a fost încadrată într-un nou imperiu,

denumit de data aceasta Uniunea Sovietică.

În 1924 conducerea sovietică creează artificial Republica Autonomă Sovietică Socialistă

Moldovenească pentru ca ea să poată "juca acelaşi rol... politico-propagandistic, pe care îl

joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă — faţă de Finlanda". Mai ales, după

cum declara însuşi Stalin, "dacă Basarabia va fi propagandistic pregătită pentru unirea cu R.

A.S.S.M. şi dacă se va depune efortul necesar, ocuparea acestei provincii de. către Armata

Roşie poate fi realizată cu rapiditate".

Acest lucru s-a întîmplat la 28 iunie 1940, cînd U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată

Basarabia şi Bucovina de Nord. Şi de data aceasta s-au dovedit a fi actuale spusele

cronicarului din secolul XVII că "Moldova este aşezată în calea tuturor răutăţilor". De data

aceasta răuvoitorii s-au dovedit a fi alte două puteri: U.R.S.S. şi Germania nazistă care prin

protocolul adiţional secret al Tratatului sovieto-german din 23 august 1939, stabileau: "partea

sovietică subliniază interesul pe ca-re-1 manifestă pentru Basarabia".

La 2 august 1940 este formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească care, deşi

oficial era socotit "stat suveran" s-a dovedit a fi o gubernie a Imperiului.

Odată cu instaurarea regimului sovietic începe teroarea comunistă: omoruri în masă,

deportări, foame organizată, genocid naţionalist. Şi acest lucru se face activînd în baza celor

mai "democratice constituţii" din lume: Constituţiile U.R.S.S. din 1924, 1936, 1977.

Cele expuse mai sus ne permit de a ajungem la concluzia că încercarea de ă analiza

dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova în contextul dezvoltării constituţionale a

U.R.S.S. şi a R.A.S.S.M., iar mai apoi R.S.S.M. n-are sorţi de izbîndă. Nu putem nega faptul

că au fost: Constituţia R.A.S.S.M. din 23 aprilie 1925, Constituţia R.A.S.S.M. din 5 ianuarie

1938, Constituţia R.S.S.M. din 9 februarie 1941, Constituţia R.S.S.M. din 15 aprilie 1978.

Toate aceste constituţii, însă, n-au fost decît nişte copii oarbe ale constituţiilor imperiale.

Ca urmare, Constituţia Republici Moldova din 29 iulie 1994 este prima constituţie a

statului apărut pe harta lumii la 27 august 1991 — Republica Moldova, membru al

Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1992, membru al Consiliului Europei din 1995.

c) Caracteristica generală a conceptului Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie

1994

Evoluţiile mondiale din ultimii ani pun tot mai clar în lumină faptul că printre premisele

esenţiale ale noii ordini internaţionale democraţia ocupă un loc central.

Revenită, după cincizeci de ani de guvernare dictatorială, la normalitatea vieţii

democratice, Republica Moldova, stat ce încununează ani îndelungaţi şi grei de luptă a

poporului pentru apărarea independenţei naţionale, a limbii şi culturii româneşti, pentru

înlăturarea vicisitudinilor la care a fost supus în timpul dominaţiei străine ţariste şi al

regimului totalitar comunist, în urma aplicării prevederilor Pactului Ribbentropp-Molotov din

august 1939, are de soluţionat mai multe probleme majore.

Printre ele un loc central revine celei ce ţine de edificarea unui mecanism juridic respectiv.

Primul pas în această direcţie a fost făcut prin adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituţiei

Republicii Moldova. Adoptarea Constituţiei a fost un imperativ al timpului. Numai ea poate

consfinţi mecanismul de edificare şi de funcţionare a unui stat democratic şi de drept.

Subliniem acest lucru, fiindcă nici un alt act normativ nu dispune şi nici nu poate dispune de

acele calităţi pe care la are o constituţie. Ea este singura în măsură să contribuie la

funcţionarea normală a întregului organism social. Reluînd cuvintele lui Ihering, constituţia

este "sora geamănă a libertăţii". Pe scurt, numai constituţia instituţionalizează puterea şi

totodată o limitează în exerciţiul ei.

Vorbind de Constituţia Republicii Moldova adoptată de Parlament după o muncă grea şi

îndelungată, conştient nu o numim "o nouă Constituţie", fiindcă legile fundamentale ale

fostelor republicii din fosta U.R.S.S., inclusiv şi Constituţia Republicii Moldova adoptată în

1978, cu multiple modificări, de care ne-am condus anterior — au avut calitatea unui decor

democratic, propagandistic. Ele au avut mai mult un caracter formal şi nu puteau să se abată

cu nimic de la Constituţia U.R.S.S., Constituţia acelui imperiu, care doar în scopuri politice

era considerat ca stat federativ constituit pe baza "principiului unirii benevole a subiectelor în

federaţie". Decenii de-a rîndul s-a dus un joc camuflat "de-a statele". Oricum, era mai comod

pentru ideologia oficială a statului sovietic să afirme că Moldova, Estonia, Letonia, Lituania

etc. sînt "state suverane egale între egali" şi nu nişte gubernii ale unui imperiu. Dar toate sînt

pînă la o vreme şi nici un imperiu nu este veşnic.

Proclamîndu-şi suveranitatea (23 iunie 1990) şi independenţa (27 august 1991), Republica

Moldova a declarat ferm şi răspicat că nu mai vrea să fie ce a fost atîţia ani, că vrea să fie un

stat în sensul deplin al cuvîntului, casa comună a multpătimitului nostru popor, compus din

români (moldoveni) autohtoni (64,5%) şi cetăţeni de altă origine etnică (ucraineni — 13,8%,

ruşi — 13%, găgăuzi — 3,5%, bulgari — 2,0%, evrei — 1,5% etc). "Republica Moldova este

un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici

un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul

istoric şi etnic al devenirii sale naţionale". Această frază din Declaraţia de independenţă a

Republicii Moldova a servit drept căpătîi în lucrul anevoios al Comisiei pentru elaborarea

proiectului Constituţiei Republicii Moldova, formată de forul legislativ suprem la 19 iunie

1990.

Pregătirii proiectului Constituţiei i-a precedat o muncă intensă. Aceasta este şi firesc. Fiind

aşezămîntul politic şi juridic fundamental al unui stat, Constituţia reprezintă acel act juridic

care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte, act ce stabileşte principiile, modul de

organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre

aceste autorităţi şi cetăţeni.

În legătură cu faptul că Constituţia se adoptă pe o perioadă îndelungată, extrem de

importantă a fost alegerea unor forme noi, mult mai efective a organizării de stat.

Concomitent s-a ţinut cont şi de aceea că ea, avînd menirea de a reglementa bazele activităţii

vitale ale societăţii şi statului, să fie un document flexibil şi să nu închidă într-un strict cadru

juridic toate nuanţele vieţii politice.

Ca urmare, Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, fiind autonomă în

identificarea şi motivarea soluţiilor constituţionale, la baza conceptului Constituţiei a pus

acele principii unanim recunoscute, realizarea practică a cărora ne permite a ne rupe definitiv

de acea atmosferă a trecutului, care mai continuă să ne încătuşeze, luînd calea ireversibilă a

democratizării şi prosperării sociale, calea de perspectivă a întregii comunităţi umane. Am

vrea să ne oprim doar la unele din ele.

1. Sistemul de stat stabilit în conformitate cu Constituţia nu poate fi "socialist" sau

"capitalist", el trebuie să fie constituţional. O Constituţie a unui stat democratic şi de

drept nu este chemată să dea instrucţiuni referitor la caracterul sistemului de stat.

Determinarea caracterului orînduirii nu constituie o problemă a Constituţiei, aceasta

este o problemă a vieţii politice, parlamentare.

2. Exponentul suveranităţii şi unica sursă a puterii de stat este poporul, care o exercită

atît în mod direct, cît şi prin organele sale reprezentative.

3. O condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale o constituie pluralismul politic şi

ideologic, incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi

ridicată la rangul de ideologie oficială a statului.

4. Un stat democratic şi de drept poate fi constituit pe principiul separării puterii de stat

în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească.

5. La baza vieţii economice a statului stă principiul egalităţii tuturor tipurilor şi formelor

de proprietate. Bunurile materiale pot fi proprietate publică sau privată.

6. Criteriul-cheie de apreciere a democraţiei statului este cel ce caracterizează misia lui

umană, statornicia libertăţii personalităţii. Ca urmare, statul nu trebuie considerat ca

donator, ci, în primul rînd, ca ocrotitor al drepturilor şi libertăţilor omului.

Conţinutul normativ al Constituţiei adoptate este structurat, din punct de vedere juridic, în

151 de articole, grupate în şapte titluri, unele avînd capitole şi secţiuni.

Legile organice

Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Ele au forţă juridică mai mică decît

Constituţia şi legile constituţionale, dar mai mare decît toate celelalte izvoare de drept,

datorită importanţei deosebite a obiectului lor de reglementare juridică. Conform alineatului

(3) al art.72 al Constituţiei, „Prin lege organică se reglementează:

a) sistemul electoral;

b) organizarea şi desfăşurarea referendumului;

c) organizarea şi funcţionarea Parlamentului;

d) organizarea şi funcţionarea Guvernului;

e) organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Consiliului Superior al

Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a contenciosului administrativ;

f) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind

autonomia locală;

g) organizarea şi funcţionarea partidelor politice;

h) modul de stabilire a zonei economice exclusive;

i) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

j) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;

k) organizarea generală a învăţămîntului;

l) regimul general al cultelor religioase;

m) regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război;

n) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

o) acordarea amnistiei şi graţierii;

p) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice;

q) alte domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de legi organice”.

Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după cel puţin două lecturi.

Evident, şi modificarea acestora necesită votul majorităţii deputaţilor. Excepţie de la regula

generală o face legea organică care reglementează statutul special al unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia, care poate fi modificată cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor

aleşi în Parlament (vezi alin.(7) al art. 111 al Constituţiei Republicii Moldova.

Legile ordinare

După cum am menţionat, în Constituţie sunt prevăzute domeniile, care se reglementează

prin lege organică, ceea ce înseamnă, per a contrario că reglementarea celorlalte domenii

nesupuse prin lege organică se face prin legi ordinare. Prin legi ordinare se reglementează

orice materie care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice, rămînând

Parlamentului puterea de a decide cînd o materie necesită reglementare legislativă.

Procedura de adoptare a legilor ordinare este mai accesibilă Parlamentului datorită faptului

că este necesar votul unei majorităţi simple, din numărul deputaţilor prezenţi la dezbaterea

proiectului de lege. Evident că este nevoie de cvorumul de şedinţă a Parlamentului.

Hotărîrile Parlamentului

Acestea reprezintă o categorie de acte normative cu pondere de reglementare destul de

restrînsă. Ca regulă, prin ele se soluţionează situaţii concrete, ceea ce face ca majoritatea

absolută a hotărîrilor Parlamentului să aibă un caracter aplicativ, individual şi nu normativ. În

mod excepţional, ele pot conţine reguli de conduită generale şi obligatorii. Doar în aceste

cazuri ele sunt izvoare de drept.

Ordonanţele Guvernului

Conform art.60 al Constituţiei, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului” (sublinierea ne

aparţine – Autorii). Funcţia legislativă este, prin urmare, exercitată de către Parlament.

Totuşi, date fiind complexitatea şi necesitatea rapidităţii cu care sistemul legislativ trebuie

adaptat realităţii, Constituţia Republicii Moldova permite, prin articolul 1062, delegarea

funcţiei legislative către Guvern.

Această delegare a funcţiei legislative este o excepţie de la principiul separaţiei puterilor în

stat şi se face sub controlul strict al Parlamentului. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi

temporare de abilitare, în condiţiile „delegării legislative”, în domenii ce ţin de legile

ordinare. Acest lucru rezultă din textul constituţional al articolului 1062:

„(1) În vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentului poate

adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite

ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu domeniul şi data pînă la care se pot

emite ordonanţe ...”.

Articolul constituţional nominalizat mai precizează că:

- Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi promulgate.

- Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului.

Proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în termenul stabilit de legea

de abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage încetarea efectelor ordonanţei. Dacă

Parlamentul nu respinge proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor, acestea rămîn în

vigoare.

- După expirarea termenului stabilit pentru emiterea ordonanţelor, acestea pot fi

aprobate, suspendate sau modificate numai prin lege.

Din cele spuse nu se poate trage concluzia că Guvernului i se recunoaşte calitatea de

organ legislativ:

- mai întîi, pentru că domeniile de reglementare se reduc la domeniul concret pentru

care este abilitat prin lege specială;

- în al doilea rînd, pentru că ordonanţele Guvernului au forţă juridică inferioară legii

organice.

Hotărîrile Guvernului

Acestea, ca regulă, sunt acte aplicative care se referă la aplicarea legilor emise de

Parlament. În unele cazuri hotărîrile pot fi acte normative.

Dat fiind faptul că ele sunt emise de puterea executivă „pentru organizarea executării

legilor” (vezi alineatul (2) al art.102 al Constituţiei), hotărîrile Guvernului cu caracter

normativ întotdeauna sunt acte subordonate legii.

Decretele Preşedintelui Republicii

Conform alineat.(1) al art.94 al Constituţiei, „în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele

Republicii Moldova, emite decrete obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului.

Decretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. În majoritatea absolută a

cazurilor decretele Preşedintelui sunt, în principiu, acte concrete, individuale, cu caracter

aplicativ (de numiri în funcţie, de conferire a decoraţiilor şi titlurilor de onoare, de acordări şi

avansări în grade militare etc.).

Totuşi, practica arată că în funcţie de specificul regimului dintr-o ţară sau alta se emit

decrete cu caracter normativ, fiind subordonate legilor.

În practica internaţională se mai întîlnesc şi decrete-legi. Acestea reprezintă forme de acte

normative specifice unor perioade de anormalitate democratică apărute în viaţa societăţii.

Emiterea lor presupune situaţii politice tranzitorii intervenite în urma unor lovituri de stat,

a unei revoluţii, a unor demisii „în bloc” a autorităţilor legislative şi executive ale statului şi

pînă la constituirea pe cale legală a unui nou edificiu instituţional.

Alte acte normative

În această categorie sunt cuprinse actele emise de organele centrale de specialitate, de

conducătorii lor, precum şi cele care provin de la autorităţile publice locale (consiliile locale,

executivele lor). Ele sunt considerate izvoare de drept numai în măsura în care conţin norme

juridice cu caracter general şi obligatoriu. În această categorie intră: instrucţiuni, regulamente,

ordine, norme metodologice, decizii.

Forţa juridică a acestor acte normative şi, prin urmare, locul ocupat pe scara ierarhică a

izvoarelor de drept depind de poziţia de autoritate a organelor care le emit în cadrul sistemului

autorităţilor publice şi de caracterul general sau special al competenţei sale materiale.

XIII.2.6. Alte izvoare ale dreptului

Statul creează regulile, în timp ce individul, înăuntrul unei sfere proprii, acţionează prin

intermediul actelor private, care sunt adoptate de diverse formaţiuni sociale („corporaţii

intermediare”). După scopul pe care-l urmăresc, aceste corporaţii pot fi:

- Corporaţii cu caracter economic (societăţile comerciale, cooperaţiile etc.);

- Corporaţii cu caracter social (sindicatele, fundaţiile caritabile etc.);

- Corporaţii cu caracter educativ, sportiv sau cultural (şcolile, instituţiile

ştiinţifice, asociaţiile sportive etc.,);

- Comunităţile ideologice şi religioase.29

Aceste corporaţii stabilesc anumite reguli, care au menirea să reglementeze viaţa lor

internă. Regulile respective se conţin în diverse statute, regulamente, convenţii şi sunt

obligatorii pentru fiecare membru al lor. Deşi sunt surse de drept autonome, ele trebuie să se

conforme regulilor (normelor juridice) adoptate de către stat.

29 I.Dogaru, D.C.Dănişor, Gh.Dănişor, Op.cit., pag.147.