NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

1 din 24

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE NECLASIFICAT Universitatea Națională de Apărare „Carol I” Exemplar ............ Nr.____________din_________________

Iuliu-Octavian VLADU

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

TEMA: Evoluţii ale sistemului juridico-administrativ internaţional pentru

medierea conflictelor şi rezolvarea crizelor umanitare. Comunicarea strategică

în gestionarea amenințărilor la adresa securității naționale

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:

Colonel (r.) prof.univ.dr.

CONSTANTIN IORDACHE

Teză elaborată în vederea obținerii titlului de DOCTOR în Informații și securitate națională

BUCUREȘTI, 2018

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

2 din 24

CUPRINS INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 - MEDIUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL

CELUI DE-AL III-LEA MILENIU

1.1. Considerente introductive

1.2. Securitatea – de la un concept incert la unul bine coagulat

1.3. O abordare comprehensivă a securității

1.4. Securitate și dezvoltare

1.5. Riscuri, amenințări și vulnerabilități de securitate

1.6. Crizele de securitate și conflictele armate internaționale

1.7. Concluzii

CAPITOLUL 2 - ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI GESTIONAREA

NOILOR AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII

2.1. Considerente introductive

2.2. Organizația Națiunilor Unite – menținerea păcii globale și apărarea drepturilor

fundamentale ale omului

2.2.1. Rolul ONU în menținerea securității la nivel internaţional, regional și naţional

2.2.2. Structura organizațională a ONU

2.2.3. Carta ONU și interzicerea folosirii forţei armate în relaţiile dintre state

2.2.4. Consiliul de Securitate al ONU și soluționarea conflictelor internaționale

2.2.5. Comunicarea strategică în politicile de securitate ale ONU

2.3. NATO - rezolvarea legală a crizelor umanitare și a conflictelor armate regionale

2.3.1. NATO - scop și organizare

2.3.2. Noul concept strategic al NATO

2.3.3. Comunicarea strategică și NATO

2.4. Politici și strategii de securitate ale Uniunii Europene

2.4.1. Politicile și strategiile de securitate ale UE

2.4.2. Comunicarea strategică în Uniunea Europeană

2.4.3. Crizele din interiorul UE și strategia de comunicare a Comisiei Europene

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

3 din 24

2.5. Concluzii

CAPITOLUL 3 - SECURITATE PRIN COMUNICARE ȘI ÎNCREDERE SOCIALĂ

3.1. Considerente introductive

3.2. Securitate și reziliență socială

3.3. Comunicarea publică în contextul securității

3.4. O strategie-cadru de comunicare. Premisele cercetării

3.4.1. Metodologie de cercetare

3.4.2. Comunicare și încredere – doi vectori esențiali ai cooperării internaționale

3.4.3. Amenințări percepute la adresa securității naționale

3.4.4. Analiza secundară de date

3.4.5. Concluziile analizei secundare de date

3.5. Comunicarea strategică – un instrument de gestionare a amenințărilor de securitate

3.5.1. Comunicarea publică și securitatea umană

3.5.2. Campaniile de comunicare strategică

3.5.3. Campaniile de comunicare între convingere şi constrângere

3.5.4. Elemente de teoria comuncării aplicate campaniilor de comunicare

3.6. Gestionarea campaniilor de comunicare publică 217

3.6.1. Organizarea unei campanii de comunicare publică

3.6.2. Strategii de comunicare

3.6.3. Un model al campaniilor de comunicare strategică

3.6.4. Obiectivele şi efectele unei campanii de comunicare

3.7. Un model de comunicare strategică pentru gestionarea amenințărilor la adresa securității

naționale

CONCLUZII și PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

4 din 24

CUVINTE CHEIE

Securitate, abordare comprehensivă, multipolaritate, comunicare strategică, organizații

internaționale, Uniunea Europeană, NATO, ONU, drept internațional, mediere, managementul

crizelor, încredere, reziliență socială, amenințări, vulnerabilități, riscuri, temeri, percepții

publice, analiza secundară de date, securitate umană, model de comunicare strategică.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Contextul demersului de cercetare doctorală

Începutul mileniului al III-lea se caracterizează printr-un dinamism fără precedent al

schimbărilor de natură politică şi economică, o reaşezare a raportului de puteri pe plan mondial

şi regional, precum și prin crize multiple, care au ramificații mai mult sau mai puțin evidente la

nivelul întregului sistem mondial. Contextele geopolitice devin din ce în ce mai complexe și

doar puțini actori se mai pot lăuda cu o capacitate crescută de a-și conserva poziția strategică pe

termen mediu sau lung.

Scena internaţională este marcată de tranziţia spre multipolaritate, proces care

facilitează dezvoltarea unui mediu de securitate efervescent, cu o varietate de interese și actori.

Sistemul bipolar, în care SUA și URSS erau cei doi actori principali – este de domeniul

trecutului. O caracteristică importantă a geopoliticii prezentului este sistemul multipolar, în

care mai multe „clustere” cu puteri similare interacționează, colaborează și, ocazional, întră în

coliziune, construindu-și strategii solide pentru a-și maximiza beneficiile. În acest sens,

reputatul profesor de științe ale guvernării, Zbigniew Brzezinski, observa într-un eseu din 1998

că, dacă în ultimii 40 de ani SUA și-au definit strategia de apărare pentru a contracara

amenințările sovietice de pe flancurile estic și vestic ale Eurasiei, reabilitarea Europei de Vest

și a Japoniei au determinat America să-și proiecteze o ”nouă geostrategie”, care să gravitează

în jurul unui ”leadership consensual”, prin care SUA este pusă în situația de a accepta că

ordinea globală presupune coabitarea cu mai mulți lideri regionali.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

5 din 24

Crizele care au debutat în 2007 au vlăguit Uniunea Europeană și SUA. Însă, dacă SUA

au implementat politici mai eficiente de recuperare a decalajelor, Uniunea Europeană se

confruntă în continuare cu provocări multiple, generate atât de factori interni, cât și de cei externi.

Sub presiunile socio-economice din perioada 2007-2012, multe state - în special cele din Europa

– au început să-și dezvolte mecanisme de autoapărare pentru a contracara șocurile financiare,

sociale și politice, devenind din ce în ce mai orientate spre interesele statale și mai puțin

preocupate de interesele regionale sau comunitare. În ultima decadă, UE s-a confruntat cu cel

puțin patru provocări majore, care amenință fundamentul proiectului european: criza financiară

și măsurile de austeritate; emergența curentelor populiste, eurosceptice și anti-europene; criza

refugiaților; fracturile interne, care s-au concretizat în ideea – din ce în ce mai acceptată în

cercurile liderilor europeni – de ”Europă cu mai multe viteze”. Efectul cel mai grav al crizelor

care au debutat în 2007 constă în accentuarea inegalităților, fenomen generat de reașezări ale

piețelor globale și care îi determină pe actorii internaționali să-și adapteze în mod definitoriu

strategiie de acțiune și expansiune. Contextul actual determină modificări substanțiale la nivelul

relațiilor dintre state, reabilitând ideea de interese regionale sau comunitare pentru a contribui

la menținerea și consolidarea securității internaționale. În temeiul principiilor consacrate prin

dispoziţiile art. 2 ale Cartei ONU, securitatea internaţională reprezintă un mod de organizare a

relaţiilor internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii ar trebui să fie apărate de

agresiunea armată, de ameninţarea cu folosirea forţei, de orice pericol la adresa independenţei

şi suveranităţii naţionale. Securitatea regională este o însumare a securităţii entităţilor statale şi

se bazează pe implicarea statelor în eforturile și strategiile coordonate de organizațiile

internaționale în baza unui cadru politico-diplomatic clar și strict.

Tehnologiile digitale remodelează piețele actuale, care devin „deschise non-stop” și

sunt capabile să răspundă foarte rapid și să furnizeze informații diferiților utilizatori . Astfel,

OECD subliniază principalele evoluții generate de digitalizarea masivă a economiei, după cum

urmează: tranzacții non-monetare (consumatorii achiziționează bunuri sau servicii „gratuite”,

moneda de schimb fiind datele personale despre preferințe și așteptări), conținut digital

(specificațiile tehnice prea complicate pot constitui oobstacole în calea înțelegerii de către

consumatori a propriilor drepturi și obligații), consumatori activi (tranzacțiile de tipul client-

client pot determina succesul sau eșecul unor produse și/sau servicii), tehnologii portabile

(modul de prezentare și accesare a informației este esențial, accentul plasat pe design), riscurile

de securitate și protecția plăților online (consumatorii trebuie conștientizați cu privire la

mecanismele de protecție și regulamentele speciale), produse nesigure (mediul online trebuie

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

6 din 24

supervizat cu atenție, pentru că este foarte permeabil la produse care nu respectă normele de

siguranță sau sunt chiar interzise).

În noul context tehnologic, Comisia Europeană a mobilizat în ianuarie 2018 High-Level

Expert Group on Fake News and Online Disinformation. În raportul High-Level Expert Group

(publicat în martie 2018), este clar menționat că “dezinformarea digitală este o problemă

multifațetată, care nu are o singură cauză și, prin urmare, nu poate avea o singură soluție” (p.

28). De asemenea, experții Comisiei Europene concluzionează într-o manieră deosebit de

relevantă pentru lucrarea de față, faptul că noile tehnici de manipulare online afectează

reziliența cetățenilor din Statele-Membre, constituind o amenințare directă la adresa

“proceselor și valorilor democratice” ale Uniunii Europene. Prin urmare, evoluțiile politice,

geostrategice, tehnologice și socio-economice reclamă o modificare profundă a modului în care

este conceptualizată și operaționalizată securitatea de către actorii internaționali cu miză

regională sau globală, precum ONU, NATO sau UE. Abordarea comprehensivă a securității

are o pondere comunicațională din ce în ce mai bine conturată în economia politicilor și

strategiilor de securitate proiectate de organizațiile internaționale.

Premisele și ipotezele lucrării

Una din premisele lucrării de față este că ”mișcarea de translație geopolitică”1 –

constând într-o mutare a centrului de greutate de pe coasta vestică pe cea estică – afectează

climatul și strategiile de securitate ale statelor. Astfel, în configurarea propriilor politici de

apărare și de securitate, statele trebuie să țină cont de două dimensiuni relaționate, care sunt

analizate în lucrarea de față.

Prima dimensiune, mai tehnică, se referă la palierul juridico-diplomatic, iar cea de-a

doua este centrată pe comunicare strategică și percepția publică referitoare la climatul și

instituțiile de securitate. Dacă primul palier a constituit obiectul a numeroase analize, cel de-al

doilea - referitor la abordarea comunicațională a securității - a fost de multe ori considerat un

corolar al contextului instituțional și nu i s-a acordat statutul de subiect de analiză. Dimensiunea

juridico-diplomatică se referă la modalitatea în care actorii statali se raportează la actualele

condiții ale cooperării politico-diplomatice și economice stabilite la nivel regional și

1 Paul Dobrescu, Crizele de după criză. O lume fără busolă și fără hegemon. Editura Litera,

București, 2016, p. 16.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

7 din 24

internațional. Într-o lume din ce în ce mai ameninţată de pericolul terorist, de crimă organizată

transfrontalieră și de conflicte hibride, statele au un rol major în menţinerea ordinii globale,

chiar dacă recentele crizei au îndemnat multe țări să favorizeze interesele naționale în

detrimentul celor comunitare sau regionale. Securitatea colectivă şi securitatea bazată pe

cooperare sunt instrumente esențiale ale politicii internaţionale de securitate. Forța dreptului

internațional și a instrumentelor sale non-conflictuale (mediere, negociere, conciliere) nu ar

trebui ignorată, ci, dimpotrivă, canalizată în abordări inovatoare care să graviteze în jurul

comunicării strategice. În acest sens, principalul obiectiv al lucrării constă în reliefarea căilor

juridico-instituționale prin care diferendele politico-economice pot fi rezolvate pe căi

diplomatice, fără a se recurge la utilizarea forţei militare sau la ameninţări referitoare la

utilizarea conflictelor armate. O ipoteză de lucru este că reașezările geopolitice şi geostrategice

contemporane sunt atât de complexe, încât identificarea și formalizarea unor noi forme de

cooperare pentru promovarea intereselor regionale de securitate dețin o miză din ce în ce mai

importantă în menținerea unui echilibru durabil între forțe. O altă ipoteză de lucru este că

instituțiile de securitate au trecut și vor mai trece prin multe schimbări, care contribuie la

întărirea structurilor internaţionale de securitate, concentrate pe rezolvarea nevoilor actuale de

securitate umană.

Cea de-a doua dimensiune esențială se referă la strategiile de comunicare promovate de

actorii internaționali cu atribuții în domeniul securității, cu accent pe eficiența acestora la

nivelul percepțiilor, atitudinilor și comportamentelor de reziliență ale cetățenilor din Statele-

Membre ale UE. Interesele, precum și obiectivele de securitate, pot fi atinse doar printr-o

dezvoltare continuă și sustenabilă a țării. La fel de valabilă este și reciproca: dezvoltarea

societății poate fi continuă și sustenabilă într-un climat de liniște, pace și securitate. Dinamica

mediului internaţional afectează modul în care statele gestionează provocările şi ameninţările

din interiorul şi din exteriorul frontierelor. Aceasta înseamnă că noţiunile de globalizare,

apărare, război hibrid ş.a.m.d. îşi găsesc un corespondent în realitate, influenţând mediul socio-

economic şi politic. De înţelegerea acestor concepte depinde în mare parte şi capacitatea de

răspuns la criză a statelor. Capacitatea de răspuns este influenţată în acelaşi timp de măsura în

care diferiţi actori ai sistemului de securitate colaborează şi integrează competenţele militare,

economice, socio-culturale, umanitare, ecologice etc.

O altă premisă este că evoluţiile politico-diplomatice din ultimele decenii au determinat

organizaţiile internaţionale să pună un accent deosebit pe identificare unor soluţii multi-

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

8 din 24

dimensionale pentru crizele internaţionale de securitate. Prin lărgirea cadrului de referință

propriu securității, a luat naștere ideea de abordare comprehensivă a securității, care a devenit

o frază panaceu utilizată pentru a releva tranziția de la paradigma politico-militară la cea

societală în tratarea vulnerabilităților și amenințărilor. În momentul de față, cele mai multe

guverne naționale și organizații internaționale au inclus abordarea comprehensivă în

metodologiile de management a crizelor de securitate, precum și în politicile proprii. Pentru a

evidenția strategiile de securitate care vizează alte aspecte decât pe cele strict militare, în

Germania este promovată ideea de ”networked security” (securitate în rețea), în Canada și în

Olanda se discută despre ”abordarea 3D/tridimensională în securitate”, în Marea Britanie

despre ”guvernarea integrată”, în timp ce la nivelul ONU este preferat conceptul de ”multi-

dimensionalitate”. Ministerul Apărării din Marea Britanie definește abordarea comprehensivă

drept ”un set de principii și procese colaborative care cresc probabilitatea identificării unor

soluții durabile într-o situație dată” . Cele mai multe definiții promovează o dublă-abordare,

atât orizontală (incluzând deopotrivă actori civili și militari, aliați, organizații internaționale și

instituții naționale), cât și verticală (cu instrumente specifice pentru fiecare nivel de escaladare,

de la cel mai pașnic până la cel mai agresiv). Pe lângă aspecte politice şi economice, politica

de securitate prin cooperare vizează şi sfera sociologică. Astfel abordarea comprehensivă

promovată de NATO și de alte organizații internaționale în ultimul deceniu semnifică, de fapt,

o tranziţie de la tendinţa statelor de a favoriza factorul militar la un accent mai mare plasat

asupra unor competențe sau chiar capabilități „soft” mult mai eficiente pe termen mediu şi lung.

În această abordare comunicarea strategică începe să joace un rol din ce în ce mai important în

pe scena internaţională. Organizațiile internaționale influențează politicile din diferite domenii

și promovează cooperarea multinațională într-o varietate de modalități. Potrivit cercetărilor de

profil , influența exercitată de organizațiile internaționale este mai eficientă atunci când sunt

utilizate tehnici de persuasiune și mai puțin eficiente atunci când este accentuată dimensiunea

coercitivă, care presupune un anumit tip de condiționare. Acest aspect este o consecință a

faptului că multe organizații sau entități internaționale nu dețin mijloace de coerciție formale

sau foarte bine definite, ceea ce înseamnă că nu pot coopera prin utilizarea unor măsuri

autoritare sau prin trasarea unilaterală a așteptărilor. Prin urmare, persuasiunea devine

instrumentul principal de influențare pentru organizațiile internaționale.

Încrederea este un ingredient de bază al demersurilor persuasive de succes. Dacă

guvernele naționale percep inițiativele și proiectele organizațiilor internaționale ca fiind

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

9 din 24

contrare sau incomplet aliniate intereselor naționale, atunci vor ignora recomandările și cursul

de acțiune sugerat de acestea. Deficitul de încredere se traduce de multe ori într-un deficit

legitimitate. Analiști ai relațiilor internaționale consideră că încrederea este un factor cheie de

succes în menținerea unui climat de securitate echilibrat. De asemenea, încrederea este

importantă în relațiile dintre state și organizațiile internaționale, fiind problematică tocmai

pentru că multe entități internaționale tind să-și alinieze politicile și acțiunile la voința statelor

– cimentuind, astfel, relația de încredere reciprocă.

Încrederea se traduce – în planul relațiilor internaționale – prin legitimitate. Dacă o

organizație/entitate internațională – precum UE, NATO sau ONU – este percepută ca fiind

legitimă și, deci, demnă de încrederea țărilor și cetățenilor acestora, atunci acțiunile, proiectele,

politicile promovate de aceasta vor fi considerate (mai) legitime. Legitimitatea socială este

mult mai dificil de obținut și menținut, pentru că stabilește gradul în care exercitarea autorității

este acceptată de către cetățeni. În vederea gestionării cu succes a crizelor internaționale,

legitimitatea socială ar trebui să devină o prioritate pe agenda actorilor internaționali. Criza de

legitimitate a instiuțiilor internaționale poate fi tratată din două perspective fundamentale.

Prima este ”faimosul deficit democratic” sau absența mecanismelor democratice de

monitorizare și control; cea de-a doua este absența sprijinului general pentru politicile și

inițiativele organizațiilor internaționale, care este măsurat prin sondaje de opinie publică.

Spre exemplu, relatări științifice cu privire la FMI relevă tensiunea dintre obiectivele

naționale și agendele internaționale. Prin urmare, un potențial conflict de interese între

organizațiile internaționale și guvernele naționale constituie o constrângere importantă, care

trebuie avută în vedere la dezvoltarea unor modele de persuasiune eficiente. Credibilitatea unui

mesaj scade pe măsură ce interesele devin mai conflictuale, iar această concluzie transpare și

din cercerile de profil, care indică faptul că persuadarea guvernelor naționale să adopte o

anumită linie de acțiune este cea mai dificilă sarcină a organizațiilor internaționale. Mai mult,

această problemă poate deveni insurmontabilă în situații critice, când actorii internaționali

trebuie să convingă guverne sceptice și alertate, guverne care sunt înclinate să favoriezeze

interesele naționale (uneori chiar populiste) pe termen scurt, uneori chiar și în detrimentul

echilibrului regional sau internațional.

Mai pe scurt, pentru ca organizațiile internaționale să fie comunicatori persuasivi, este

necesar ca acestea să se bucure de încrederea cetățenilor guvernelor naționale. Același principiu

se aplică și guvernelor naționale. Așa cum se arată în literatura de specialitate, capitalul de

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

10 din 24

încredere al guvernelor și cetățenilor este un element care contribuie la consolidarea pozițiilor

actorilor internaționali și, în mod implicit, la promovarea echilibrelor de securitate regionale și

internaționale. Astfel, analiza opiniei publice cu privire la actorii internaționali este foarte

importantă, creând cadrul pentru construirea unor modele de persuasiune valide, care să

sprijine entitățile internaționale să convingă guvernele naționale să sprijine politicile și

acțiunile comune. În condițiile în care amenințările la adresa integrității statale se manifestă în

forme din ce în ce mai eterogene și subtile, opinia publică devine un barometru de securitate în

sine. În acest sens, vom analiza rezultatele sondajelor europene de opinie (Eurobarometre) pe

teme de securitate și relații internaționale, cu scopul de a reliefa percepțiile și atitudinile publice

cu privire la riscurile, politicile, instituțiilor și acțiunile de securitate la nivelul UE. Metodele

de cercetare utilizate pentru explorarea comportamentelor de reziliență socială sunt analiza

secundară de date și studiul de caz pentru dezvoltarea unui model de comunicare strategică

adaptat climatului național de securitate.

Prezentarea capitolelor

Cele două dimensiuni menționate sunt explorate pe parcursul a trei capitole. În

Capitolul 1 este analizat conceptul de ”securitate” și multiplele sale transformări începând cu

1980. Tranziția de la bipolarism la multipolarism a determinat abordarea securității din mai

multe unghiuri, inclusiv din cel subiectiv, care vizează percepțiile și atitudinile publice cu

privire la riscuri, amenințări și relația cu diferiți actori naționali și internaționali. De asemenea,

sunt relevate transformările din mediul geopolitic şi geostrategic global, precum și impactul

acestora organizaţiilor internaţionale cu rol în rezolvarea crizelor de securitate. Caracteristica

de bază a sistemului de relaţii internaţionale actual este reliefată prin procesul de reformare a

unor organizaţii şi instituţii politice, administrative şi de securitate. Un reputat analist politic

afirma într-o lucrare Mediul de securitate se consolidează ca urmare a deciziilor politice globale

şi a permanentizării eforturilor ţărilor democratice pentru edificarea noii arhitecturi de

securitate globală, favorizându-se construirea unei noi ordini mondiale.

Spaţiul comun de securitate euroatlantică este important pentru protejarea intereselor

de securitate ale României. Prin apartenenţa la cultura europeană, la valorile euroatlantice şi la

principiile statului de drept, România, membră NATO şi a UE, promovează şi apară interesele

naţionale prin participarea la misiuni internaţionale de pace, pentru realizarea obiectivelor de

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

11 din 24

securitate euroatlantică. Nivelul de interoperabilitate al relaţiilor UE-NATO conferă stabilitate

capacităţii statelor europene de gestionare a crizelor. Ceea ce caracterizează spaţiul euroatlantic

este tendinţa de adaptare a conceptului ONU de apărare colectivă, coaliţia de forţe

multinaţionale fiind un suport organizaţional eficient de gestionare a stărilor conflictuale în

actualul mediu de securitate regională.

În Capitolul 2 sunt prezentate și analizate politicile și strategiile utilizate de actori

internaţionali – precum UE, NATO și ONU - pentru medierea și rezolvarea diferendelor în

domeniul securităţii şi apărării, în baza legitimităţii cu care sunt investite de a organiza şi

desfăşura operaţii multinaţionale de menţinere a păcii, respectându-se cadrul normativ

internaţional de asigurare a securităţii globale şi regionale. Abordarea securităţii de către

organizaţiile internaţionale, europene şi euroatlantice este un obiectiv major, relevându-se

nivelul de implicare operativă prin prisma relaţiilor dintre aceste organizaţii internaţionale. În

cadrul demersului ştiinţific se analizează instrumentele politico-diplomatice şi juridico-

administrative ale instituţiilor internaţionale (naţionale), în contextul politico-diplomatic al

crizelor umanitare din teatrele de conflicte armate regionale. Astfel, sunt prezentate strategiile

unor entități internaționale precum ONU, NATO și UE, pentru rezolvarea crizelor şi

conflictelor, cu accent pe dinamica practicilor comunicaționale în politica internaţională.

Lucrarea de față exploatează ideea conform căreia asistăm la o reinventare a rolului jucat de

comunicare în relațiile internaționale și în ”public affairs”. Multe societăți se confruntă cu

amplificarea efectelor conflictelor armate contemporane din cauza terorismului, a creşterii

criminalităţii şi infracţionalităţii, a proliferării fundamentalismului religios ș.a.m.d. Cu cât

conflictele prezentului sunt mai subtile și cu cât angrenează mai mulți factori din exteriorul

sferei militare, cu atât comunicarea strategică devine un ingredient mai important al politicilor

internaţionale şi al instituţiilor publice. Comunicarea presupune flexibilitatea gândirii politico-

militare, eliberarea de automatisme şi demersuri constante de analiză a mecanismelor

psihosociologice care dinamizează practicile internaționale de apărare și securitate.

Comunicarea publică are un rol determinant în argumentarea legitimității acţiunilor militare.

Spre exemplu, Consiliul de Securitate al ONU trebuie să argumenteze necesitatea unei

intervenţii militare. Un alt exemplu elocvent se referă la strategia de comunicare a NATO

(STRATCOM), care influenţează organizatoric capacitatea militară de răspuns a celei mai

puternice alianţe politico-militare din istoria umanității. STRATCOM este un concept

revoluţionar situat la graniţa dintre spaţiul politic internaţional şi cel militar, acest proces şi

mod de organizare se impune a fi implementat de către structurile militare aflate într-un

profund proces de transformare.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

12 din 24

În ceea ce privește actuala strategie de comunicare a UE, observăm multitudinea de

instrumente și de documente create pentru a fundamenta activitățile de informare, promovare,

conștientizare și de relații publice (analiza teoretică a acestor concepte poate fi consultată în

capitolul al III-lea). Planul strategic în domeniul comunicării 2016-2020 al Comisiei Europene

conține multe principii de acțiune, subsumate obiectivului de a aduce UE mai aproape de

cetățenii săi. În planul său strategic, DG Communication tratează relativ superficial noul

context socio-economic, caracterizat de o redefinire profundă a canalelor de comunicare, cu

impact direct în planul securității regionale și statale. Accesul gospodăriilor din UE la

Internetul de mare viteză a stimulat în mod definitoriu ponderea celor care își transferă multe

din activități în mediul online – de la 59% (UE-28 în 2012) la 68% (UE-28 in 2017).

Digitalizarea a devenit extrem de accesibilă, conexiunea la Internet fiind din ce în ce mai facilă

și disponibilă la un cost rezonabil în cea mai mare parte a lumii. Banca Mondială arată că 40%

din populația lumii are acces la Internet, iar evoluțiile tehnologice (comunicații mobile,

platforme digiale, big data, sistemele de tip cloud, rețelele sociale) au modificat în profunzime

interacțiunile umane, comportamentele de consum și modalitatea în care consumatorii se

informează cu privire la produse și servicii . Spre exemplu, Statista Digital Market Outlook

(2018) arată că, în Europa, veniturile din comerțul electronic vor crește de la aproximativ 282

miliarde USD în 2016 la aproximativ 430 miliarde USD în 2021.

Deși comunicarea strategică a constituit o preocupare constantă pentru aceste entități

încă de la înființarea, în prezent, sub presiunea evoluțiilor percutante din plan tehnologic,

asistăm la o reinventare a rolului jucat de comunicarea publică în zona relațiilor internaționale

și afacerilor europene. În acest capitol am analizat două abordări ale comunicării publice: prima

este specifică spațiului nord-american (ONU, NATO), fiind mai aplicată, mai operativă și mai

puțin formalizată; cea de-a doua este specifică spațiului european (UE) și, așa cum am văzut,

este caracterizată de progrese incrementale, puternic formalizate, având o latură practică mai

puțin dezvoltată decât modelul nord-american.

În Capitolul 3 este reliefat rolul comunicării strategice în gestionarea crizelor de

securitate, în rezolvarea conflictelor armate regionale și în menținerea unui climat de securitate

echilibrat, predictibil și prielnic dezvoltării. Astfel, în capitolul 3, propunem un demers

științific mai amplu, concretizat în încercarea de a descoperi fundamentele teoretice ale

procesului de comunicare publică și a modalității în care analiștii se pot sluji de aceasta pentru

contracararea riscurilor de securitate. Comunicarea strategică este poziționată în relație cu

câteva modele ale comunicării, respectiv: fluxul comunicării în doi pași, agenda-setting,

difuzarea inovațiilor, gatekeeping.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

13 din 24

Relaţia dintre state pe durata actelor de mediere şi negociere reprezintă un proces

important şi complex în contextual globalizării crizelor umanitare. Dacă avem în vedere situaţia

de la începutul secolului al XXI-lea se poate afirma că puţine state au reuşit să soluţioneze

crizele generate de cauze etnice şi religioase. Denumite generic diferende internaţionale,

conflictele de interese politico-militare au generat crize cu urmări dintre cele mai grave asupra

securităţii umane. Dezbaterile asupra aspectelor de ordin juridic tind să ocupe un nivel

important în planificarea şi desfăşurarea unei misiuni internaţionale de menţinere a păcii

regionale, alături de dezbaterile asupra obiectivelor de ordin politic, economic şi militar.

De asemenea, în capitolul 3 sunt analizate percepțiile și atitudinile publice referitoare

la securitate, cu scopul de a determina vizibilitatea și eficiența strategiilor de comunicare ale

UE și ale altor entități interaționale cu rol major în menținerea unui climat global de pace. Pe

baza unei analiza comparative a trei modele de comunicare publică strategică (modelul ONU,

modelul NATO, modelul UE), este propus un model de comunicare strategică adaptat pentru

organizațiile internaționale de securitate, model care să permită o capitalizare substanțială pe

beneficiile oferite de instrumentele politico-diplomatice, dar și pe atuurile comunicării publice.

Pe lângă popularizarea mandatelor organizațiilor internaționale și obținerea sprijinului

populaţiei din zonele afectate, comunicarea strategică în context diplomatic are menirea de a

crea o anumită acceptanță publică pentru intervențiile actorilor internaționali, dar și pentru

principiile și filosofia care guvernează aceste intervenții. Aceasta implică două niveluri de

acțiune ale comunicării strategice: primul se referă la obţinerea adeziunii populaţiei din teatrul

operativ, cu accent pe legitimitatea operaţiilor militare în raport cu normele dreptului

internaţional, iar cel de-al doilea – mult mai puțin evident și explorat – se concentrează pe

crearea unui climat de încredere, care se reflectă în felul în care cetățenii percep riscurile de

securitate și rolul organizațiilor internaționale în menținerea echilibrelor regionale. Încrederea

este un ingredient important al securității, având puterea de a modela într-un mod definitoriu

atitudinile și percepțiile publice, precum și atmosfera generală de securitate caracteristice unui

stat sau a unei regiuni. Lucrarea de față se concentrează pe cel de-al doilea palier al comunicării

strategice, avansând ideea că dezvoltarea și menținerea unei atmosfere pașnice, de cooperare

cu ajutorul comunicării strategice este un factor de echilibru cu o importanță sporită,

contribuind și la emergența unei culturi de securitate benefice. Dezvoltarea unei țări se poate

realiza, printre altele, dacă populația acelei țări are încredere în instituțiile statului, instituții

care reglementează principalele domenii de activitate: viața politică, economică și

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

14 din 24

administrativă. Încrederea în instituțiile democratice (de exemplu, în partide politice și în

parlament) este pusă la încercate în majoritatea statelor europene (conform Eurobarometrelor).

Metodologie de cercetare

Pornind de la o abordare comprehensivă a securității și utilizând cadrul conceptual al

comunicării publice, lucrarea de față are două obiective de cercetare relaționate. Primul

obiectiv constă în analiza percepției și atitudinilor publice referitoare la riscurile și amenințările

de securitate, precum și sondarea unei perspective comparative a percepțiilor publice

referitoare la cele trei entități internaționale menționate (UE, NATO și UE). Cel de-al doilea

obiectiv de cercetare este legat de proiectarea unui model de comunicare strategică adaptat

provocărilor și riscuri de securitate specifice secolului XXI, pe baza unei analiza comparative

a celor trei modele de comunicare strategică prezentate în lucrare – modelul UE, modelul

NATO și modelul ONU.

Obiectivele de cercetare menționate sunt operaționalizate prin următoarele întrebări de

cercetare:

• Obiectivul de cercetare nr. 1 va fi operaționalizat prin următoarele întrebări de

cercetare:

1.1. Care este percepția publică referitoare la rolul UE ca actor internațional de

securitate?

1.2. Care este percepția publică referitoare la rolul NATO ca actor internațional de

securitate?

1.3. Care este percepția publică referitoare la rolul ONU ca actor internațional de

securitate?

1.4. Care sunt temerile și preocupările românilor referitoare la securitate?

Metoda de cercetare utilizată pentru a aborda întrebările de cercetare subsumate

obiectivului nr. 1 este analiza secundară a datelor sociologice generate în anii 2016 și 2017 de

mai multe instituții (Comisia Europeană prin Eurobarometre, Pew Research Center, un proiect

cu finanțare europeană) pentru a identifica aspecte ale opiniei publice referitoare la principalele

coordonate cu privire la mediul european și național de securitat. Toate sondajele implementate

prezintă relevanță statistică pentru țările sau regiunile unde au fost implementate.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

15 din 24

• Obiectivul de cercetare nr. 2 va fi operaționalizat prin următoarele întrebări de

cercetare:

2.1. Care sunt principalele puncte forte ale modelelor de comunicare strategică

promovate de UE, NATO și ONU?

2.2. Care sunt principalele puncte slabe sau vulnerabilități ale modelelor de

comunicare strategică promovate de UE, NATO și ONU?

2.3. Care sunt principalele aspecte care ar trebui îmbunătățite la modelele de

comunicare strategică promovate de UE, NATO și ONU?

2.4. Care sunt coordonatele unui model de comunicare strategică potrivit pentru

gestionarea noului mediu de securitate?

Metodele de cercetare utilizate pentru abordarea obiectivului de cercetare nr. 2 este

studiul de caz și analiza comparativă pornind de la cele trei modele de comunicare strategică

prezentate în lucrare – ONU, NATO și UE.

Concluzii

Conceptul de securitate a evoluat în dezbaterile internaţionale de la perspectiva centrată

pe stabilitatea statului la o nouă viziune având în centru preocupările, atitudinile și

comportamentul individului., „Securitatea umană” a devenit un concept-cheie în noile abordări

ale studiilor de securitate. Protagoniştii cunoaşterii înguste a conceptului de securitate umană

pun accentul pe ameninţările violente, conflicte, războaie, pe când cei care abordează conceptul

într-o manieră mai extinsă, mai umanistă, se referă la ameninţări şi riscuri mai subtile, uneori

mai puțin mediatizate – dar care au un impact devastator pe termen lung și care afectează

comunităţi întregi, creând un climat de insecuritate care erodează dezvoltarea unui stat și

calitatea vieții. În acest sens, opinia publică referitoare la riscurile și amenințările

preponderente modelează cultura sau incultura de securitate, influențând așteptările cetățenilor

și capitalul de încredere pe care aceștia sunt dispuși să-l investească în guvern, politici, strategii

pentru dezvoltare ș.a.m.d.

Încrederea în instituțiile democratice (de exemplu, în partide politice și în

parlament) este pusă la încercate în majoritatea statelor europene (conform Eurobarometrelor).

Este necesar să cunoaștem pentru România cine are mai puțină încredere și ce poate fi făcut

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

16 din 24

pentru ca tot mai mulți români să creadă că instituțiile politice și ale administrației centrale și

locale care le reprezintă interesele. Numai așa oamenii pot înțelege și sprijini o strategie de

dezvoltare care implică investirea nu doar de resurse materiale și de cunoaștere, ci și de

reziliență națională, reziliență ancorată puternic în opiniile și atitudinile publice referitoare la

securitate. Reziliența poate fi definită drept abilitatea unei entități – organizație, comunitate,

regiune – de a anticipa, a absorbi, a răspunde și a se redresa după ce a trebuit să facă față unor

provocări de securitate – evidente sau subtile. Cu cât un sistem social este mai rezilient, cu atât

va deveni mai robust în fața amenințărilor de orice fel, înclusiv în fața amenințărilor asimetrice,

care capătă o amploare din ce în ce mai greu de neglijat. Reziliența este corelată cu încrederea

în sistemele sociale și de guvernare - cu cât cetățenii sunt mai încrezători în guvern și în

administrație, cu atât aceștia vor deveni mai puțin vulnerabili la riscurile și amenințările

asimetrice.

Lucrarea de față este tributară ideii că abordarea realistă a securității trebuie depășită,

iar accentul ar trebui mutat de pe ideea de putere pe cea de dezvoltare durabilă, ca urmare a

consolidării pe mai multe planuri: calitatea vieții, sănătate, statut social, avuție, capital de

încredere, acces la oportunități de învățare, libertate etc. Sub presiuni socio-economice din cele

mai diferite, opinia publică devine un catalizator al deciziei politice, ceea ce se repercutează în

mod inevitabil în planurile juridic și diplomatic. Valoarea adăugată și caracterul de noutate al

lucrării de față – care subscrie unei înțelegeri cuprinzătoare a securității - rezidă în demersul

de relevare a modalității în care cele două dimensiuni – respectiv cea juridico-diplomatică și

cea comunicațională – se influențează și se potențează reciproc, având un impact pozitiv în

plan socio-economic, atât la nivel național, cât și în plan internațional.

Așa cum am arătat în primul capitol, în noul mediu internaţional ameninţările nu sunt

doar de natură militară, ci şi non-militară, iar cadrul de analiză extins în problematica securităţii

trebuie să ia în calcul nu numai siguranţa statului, ci şi a individului ca atare. În această

accepțiune lărgită, securitatea este conexată atât cu macro-contextul politico-diplomatic, cât și

cu individul și, mai exact, cu modalitatea în care acesta percepe și se raportează la riscurile și

amenințările de securitate.

Există o pleiadă destul de mare de posibile temeri care se manifestă la nivel social. Ele

pot defini un nivel mai ridicat sau mai redus de insecuritate societală. În cazul României, lista

testată nu atrage temeri ridicate pe niciuna dintre dimensiuni. Apar temeri moderate în ce

privește inundațiile, cutremurele, crizele economice și crizele politice. Războaiele, asasinatele

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

17 din 24

politice, atacurile teroriste, secesiunea etnică sau disoluția UE sunt pericole puțin credibile în

opinia majorității. Tendința de a manifesta temeri este una adâncă, existând latent în unele

persoane. Ea este asociată în general cu lipsa de experiență personală, cu scepticismul privind

evoluția societății, cu a fi femeie și cu o încredere redusă în capacitatea instituțiilor. Implicația

pentru politici publice este simplă: pentru a crește sentimentul de securitate societală

(precondiție a unei dezvoltări sutenabile și a unei productivități ridicate), încrederea în instituții

trebuie în mod necesar să crească.

Lucrarea de față are și o serie de limitări. În primul rând, datele analizate nu au fost

generate efectiv de autor, nefiind în totalitate adaptată contextului de cercetare abordat. Cu

toate acestea, eterogenitatea și relevanța datelor compensează slaba individualizare a datelor

de cercetare. În cel de-al doilea rând, autorul nu a avut acces la procedurile și instrumentele

interne de comunicare strategică ale instituțiilor din sistemul național de securitate, pentru a

face o analiză compartivă cu inițiativele curente de comunicare strategică.

Pe termen mediu și lung, modelul de comunicare strategică propus în cadrul tezei poate

fi utilizat ca o strategie cadru pentru proiectarea modelelor personalizate de informare și

orientare a atitudinilor și comportamentelor relevante. În general, cu greu se poate vorbi despre

o strategie de comunicare funcțională în orice condiții și în orice context social. Modelele de

comunicare propuse de NATO, ONU și UE ajută la identificarea unor bune practici sau lecții

învățate, însă nu pot înlocui un model de comunicare strategică ajustat contextului național de

securitate. Prin urmare, este nevoie de un efort de comunicare coordonat, parțial

instituționalizat, care să sprijine actorii relevanți în identificarea celor mai bune pârghii de

acțiune în vederea generării unor schimbări cognitive, atitudinale și comunicaționale pe termen

mediu și lung.

BIBLIOGRAFIE (SELECTIVĂ)

I. LEGI, ORDONANŢE ŞI HOTĂRÂRI DE GUVERN

1. Administrația Prezidențială, Strategia Naţională de Apărare a Ţării 2015- 2019,

http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_1.pdf

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

18 din 24

II. REGULAMENTE ŞI INSTRUCŢIUNI MILITARE STRĂINE

1. Comisia Europeană, Strategia de Securitate Internă a UE, Bruxelles, Belgium, 2010.

2. Comisia Europeană, Strategic Plan 2016-2020.

3. Comisia Europeană, The Maastricht Treaty, www.ec.europa.eu, 1992.

4. Comisia Europeană. COM(2006) 35 final. White Paper On A European Communication

Policy, Bruxelles, 2007

5. Consiliul UE, Strategia Europeană de securitate, 2009.

6. Juncker, Jean-Claude, State of the Union 2015: Time for Honesty, Unity and Solidarity

Strasbourg.

7. NATO, Engagement, Active. Modern Defence. Strategic Concept for the Defence and the

Security of the Members of the North-Atlantic Treaty Organisation.

III. LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI

1. Alexandrescu, Grigore, Ameninţări la adresa securităţii, UNAP, 2004

2. Bahrin, Dorel, Politici şi strategii de securitate, Editura Victor, Bucureşti, 2011.

3. Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european,

Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2003.

4. Bărbulescu, Ghe. Iordan, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Polirom, Iaşi, 2008.

5. Bârgăoanu, Alina, Examenul Schengen. În căutarea sferei publice europene,

Comunicare.ro, București, 2011.

6. Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, ediţia I

, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

7. Ciupercă, Ella Magdalena, Vlăduțescu, Ștefan, ”Chapter 3. Social capital in social

networks.”, în Ştefan Vlăduţescu, Dan Valeriu Voinea, Elena Rodica Opran (Coord.)

Neutrosophy, Paradoxism And Communication, pp. 44-68, Editura Sitech, Craiova,

2014.

8. Crăciun, Ioan, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura Universității

Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

19 din 24

9. Deac, Ioan, Introducere in sistemul mass-media, București, 2013.

10. Dobrescu, Paul, Crizele de după criză. O lume fără busolă și fără hegemon, Editura Litera,

București, 2016.

11. Iordache, Constantin, Coman, Daniela, Politici și strategii comunitare, Editura

Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, București, 2010.

12. Iordache, Constantin, Cultură, comunicare și securitate în politica internațională, Editura

Fundației România de Mâine, București, 2017.

13. Iordache, Constantin, Drept operațional, Editura Universității Naționale de Apărare

“Carol I”, București, 2003.

14. Vladu, Iuliu-Octavian, Serious effects of armed conflicts of human security. In:

Proceedings. The 11th International Scientific Conference STRATEGIES XXI.

'StrategicChanges in Security and International Relations'. Volume 2. Bucharest,

April 2-3, 2015. Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, București, pp. 270-274.

15. Vladu, Iuliu-Octavian, Epure, Sebastian, International cooperation for managing to resolve

humanitarian crises, „STRATEGIES XXI CONFERENCE”, Romania in the new

international security environment, National Defence College, 30 mai 2017.

IV. LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI

1. Annan, Kofi, Millenium Report: We the Peoples. The Role of the United Nations in the

21st century, http://www.un.org/millenium/sg/report, 2000.

2. Anthony Giddens, Pierson, Christopher, Conversations With Anthony Giddens: Making

Sense of Modernity, Stanford University Press, Palo Alto, 1998.

3. Arnull, A., and Wincott, D., Accountability and Legitimacy in the European Union, Oxford

University Press, Oxford, 2002.

4. Bajpai, Kanti, Human Security: Concept and Measurement, Kroc Institute Occasional

Paper #19:OP, August 2000. http://www.conflictrecovery.org/bin/Kanti_Bajpai-

Human_Security_Concept_and_Measurement.pdf.

5. Bauman, Zygmunt, Liquid Modernity, Polity Press, Cambridge, 2000.

6. Beck, Ulrich, Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publications, 1986/1992.

7. Booth, Ken, “Three Tyrannies”, în: Dunne, Tim. Wheeler, Nicholas J., (Eds.): Human

Rights in Global Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

20 din 24

8. Brauch, Hans Günter, “Security and Environment Linkages in the Mediterranean: Three

Phases of Research on Human and Environmental Security and Peace”, în: Brauch, Hans

Günter. Liotta, P.H.. Marquina, Antonio/Rogers, Paul. Selim, Mohammed El-Sayed

(Eds.): Security and Environment in the Mediterranean. Conceptualizing Security and

Environmental Conflicts, Springer, Berlin – Heidelberg, 2003.

9. Brauch, Hans Günter, Threats, Challenges, Vulnerabilities and Risks in Environmental

and Human security, Bonn: United Nations University, Institute for Environment and

Human Security, http://www.ehs.unu.edu/article/read/72, 2016.

10. Brodie, Bernard, National Security Policy and Economic Stability, Yale Institute for

International Studies Memorandum No. 33, CT, New Haven, 1950.

11. Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.

12. Buzan B., De Wilde, J., & Waever O., Securitatea - un nou cadru de analiză, CA

Publishing, Cluj- Napoca, 2011.

13. Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate

internaţională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000

14. Greig, Alastair, Hulme David, Turner, M., Challenging Global Inequality. Development

Theory and Practice in the 21st Century, Houndmills, Palgrave Macmillan, 2007.

15. Habermas, J., The Crisis of the European Union. A Response, Polity Press, Cambridge,

2012.

16. Hall, Stuart, “Cultural Identity and Diaspora”, in Rutherford (ed.), Identity: Community,

Culture, Difference, London, 2001.

17. Hans Günter Brauch, ”Concepts of Security Threats, Challenges, Vulnerabilities and

Risks”, în Brauch H.G, Oswald Spring U., Mesjasz, C., Grin, J., Kameri-Mbote P., Chorou

B. Dunay P., Birkmann J. (Eds.), Coping With global Environmental Change, Disaster,

and Security, Springer, 2011.

18. Hans J. Morgenthau, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,

Editura Polirom, Iaşi, 2007.

19. Jeffers, Leo W., Mass media effects, ediţia a III-a, Prospect Heights, Illinois,1997.

20. Kapferer, Jean-Noel, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin

mass media și publicitate, Comunicare.ro, Bucuresti, 2002.

21. Keohane, Robert O., After Hegemony: Cooperation and Discord in the World Political

Economy, University Press, Princeton,1984.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

21 din 24

22. Klingebiel, S., New Interfaces between Security and Development. Changing concepts

and approaches, German Development Institute (DIE), Bonn, 2006.

23. Kydd, Andrew H., Trust and Mistrust in International Relations, NJ: Princeton University

Press, Princeton, 2005.

24. Lawson, Stephanie., Relaţii internaţionale: o scurtă introducere, CA Publishing, Cluj-

Napoca, 2010.

25. McQuail, Denis şi Windhal, Sven, Modele ale comunicării, ediţia a II-a, Comunicare.ro,

Bucureşti, 2001.

26. Morgenthau, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace,

Polirom, Iaşi, 2007.

27. Nelson, Daniel T., Transatlantic Transmutations, Washington Quarterly, Winter, 2003.

28. O’Neill, Jim, BRIC Road to Growth, London Publishing Partnership. 2013.

29. Paillard, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Polirom, Iaşi, 2002.

30. Palme, Olof, Introduction, Common security. A programme for disarmament. The report

of the Independent Commission on Disarmament and Security Issues (London- Sydney:

Pan): v-xiv

31. Picketty, Thomas, Capital in the Twenty-First Century, Harvard University Press,

Harvard, 2014.

32. Rogers, Everett M., Diffusion of Innovations, ediţia a V-a, The Free Press, New York,

1995.

33. Rogers, Everett M., Storey J., Communication campaigns, Sage Publications, Newbury

Park,1987.

34. Sartori, Anne E., Deterrence by diplomacy, N.J.: Princeton University Press, Princeton,

2005.

35. Scruton, Roger, Vestul şi Restul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

36. Stiglitz, Joseph, Towards a New Paradigm for Development: Strategies, Policies and

Processes, Lecture given as the 1998 Prebisch Lecture at UNCTAD, Geneva, October 19,

1998.

37. Van Gorp, N., Batura, O., Challenges for Competition Policy in a Digitalised Economy, ,

2015.

V. ARTICOLE ÎN REVISTE ȘTIINȚIFICE

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

22 din 24

1. Allenby Braden, Fink, B., J., “Toward Inherently Secure and Resilient Societies”, Science,

Vol. 51, pp/ 56-76, 2011.

2. Baldwin, David A. , The Concept of Security, Review of International Studies, 23, 1997.

3. Brzezinski, Zbigniew, An Agenda for NATO. Toward a Global Security Web, Foreign

Affairs, Vol. 88, no. 5, 2009.

4. Brzezinski, Zbigniew, Balancing the East, Upgrading the West. U.S. Grand Strategy in an

Age of Upheaval, Foreign Affairs, Vol. 91, Nr. 1, 2012.

5. Buzan, Barry, New Patterns of Global Security in the Twenty-first Century, International

Affairs, 67.3, 1991.

6. Chiripanhura, Blessing, Measures of economic activity and their implications for societal

well-being, Economic and Labor Maret Review, Vol. 4, No. 7, July 2010.

7. Chiru, Irena, Engaging Public Support and Awareness in Intelligence: The Demands and

Challenges to Developing an Intelligence Culture, International Journal of Intelligence

and CounterIntelligence, 29:3, pp. 503-514, 2016.

8. Cilluffo, Frank J., Cardash. Sharon L., Will Security Cooperation Work? NATO After

Brexit, Foreign Affairs, https://www.foreignaffairs.com/articles/united-kingdom/2016-

07-04/nato-after-brexit, 2016.

9. Drent, Margriet, The EU’s Comprehensive Approach to Security: A Culture of Co-

ordination, Studia Diplomatica, LXIV-2, 2011.

10. Drozdiak, William, The Brussels Wall. Tearing Down the EU-NATO Barrier, Foreign

Affairs, vol. 83, nr. 3, 2010.

11. Fogh Rasmussen, Anders, NATO Is Back. A Conversation with Anders Fogh Rasmussen,

Foreign Affairs, https://www.foreignaffairs.com/interviews/2014-03-21/nato-back

NATO, 2014.

12. Fukuyama, Francis, Social capital, civil society and development. Third world quarterly,

22(1), 7-20, 2001.

13. Haass, Richard N., The Unraveling. How to Respond to a Disordered World, Foreign

Affairs, Vol. 93, nr. 6, nov-dec. 2014.

14. Rosenboim, Or, Globalism and Nationalism Why Interconnectedness Does Not Threaten

Sovereignty, Foreign Affairs, 2017.

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

23 din 24

15. Warren, Patrick T., Alliance History and the Future NATO: What the Last 500 Years of

Alliance Behavior Tells Us about NATO’s Path Forward, Foreign Policy at Brookings,

2010.

VI. DOCUMENTE DE REFERINȚĂ

1. Banca Mondială, Digital Dividends Report, http://www-

wds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2016/01/13/090224b

08405ea05/2_0/Rendered/PDF/World0developm0000digital0dividends.pdf, 2017.

2. Comisia Europeană. A Multi-dimensional Approach To Disinformation. Final Report of

the High Level Expert Group on Fake News and Online Disinformation.,

https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/final-report-high-level-expert-group-

fake-news-and-online-disinformation., 2018

3. Eurostat E-commerce statistics for 2017. http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-

explained/index.php/E-

commerce_statistics_for_individuals#Further_Eurostat_information, 2017.

4. NATO, Active Engagement. Modern Defence. Strategic Concept for the Defence and the

Security of the Members of the North-Atlantic Treaty Organisation,

https://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_publications/20120214_strategic-

concept-2010-eng.pdf, 2010.

5. Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD), Consumer

Protection in E-commerce: OECD Recommendation,

https://www.oecd.org/sti/consumer/ECommerce-Recommendation-2016.pdf, 2016.

6. The Heidelberg Institute for International Conflict Research (HIIK), Conflict Barometer,

https://hiik.de/conflict-barometer/current-version/?lang=en, 2018.

7. UNDP, Human Development Report, p. 10, http://hdr.undp.org/en/, 2009.

VII. SURSE WEB

1. http://www.mediaevaluationproject.org

2. http://www.iiss.org

3. http://economicsandpeace.org

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT

24 din 24

4. https://www.sipri.org

5. http://www.rand.org

6. http://ec.europa.eu/eurostat

7. https://www.enisa.europa.eu

8. http://go.worldbank.org

9. http://news.bbc.co.uk

10. http://www.un-documents.net

11. http://www.un.org

12. https://www.osce.org

13. https://www.unisdr.org

14. http://www.icj-cij.org

15. http://www.icdo.org

16. http://www.worldrevolution.org