MIHAI (MICHAEL) BABELE

16 ani necunoscuţi din viaţa lui Isus

NUVELĂ

Cuvânt înainte.

Această carte a fost gândită nu numai spre folosul celor pe care îi preocupă curent problemele filozofiei şi istoriei universale, celor care au o pregătire specială în domeniul teologiei, ci şi pentru spectrul larg al publicului fără pregătire specială. Din puţinul câte poate face un om, am încercat să împărtăşesc această carte şi altora. Despre Isus Hristos, în diferite ipostaze, s-a scris mult şi diverse. Eu am încercat să-l văd, să-l gândesc ca om. E o perioadă de formare legată în special de cunoaşterea culturii şi civilizaţiei tibetane şi hinduse. Am imprimat cărţii un accentuat ton narativ, îmbinând artisticul şi realul, mai ales când e vorba de descrierea ambianţei. Cele câteva subiecte colaterale introduse în ţesătura lucrării cred că îşi au şi ele rostul lor: până la urmă întregesc într-un fel, în opinia mea, subiectul principal. Nu pretind că ofer noutăţi absolute, dar mi se pare că cititorul nostru cunoaşte foarte puţin de exemplu perioada de tinereţe, incipienta, de formare a lui Isus Hristos. Ce a rezultat? Cititorul, fireşte, să judece. Am scris cu sinceritate şi plăcere, pornind de la ideea că pentru o bună înţelegere şi apropiere de cele sfinte ele trebuie cunoscute mai ales şi mai întâi în dimensiunea lor umană, reală. Cred că nimic din cele sfinte nu e mai durabil dacă nu e cunoscut mai întâi în aşezarea lor omenească, prin izvoarele lor terestre. Mai notăm că am inclus în carte şi o serie de fotografii. Sunt diverse persoane din ţara noastră, în pelerinaj de suflet şi de cunoaştere, prin locurile sfinte din Palestina. Au şi ele funcţia de a apropia textul de cititor. Am făcut această carte cu răceala absolută a omului care nu are în vedere alt scop decât să descopere nuanţa cea mai fină şi cea mai justă a adevărului. Eu ca om, ca patriot, ar trebui să mă strădui să înfăţişez lumii un Isus care să aibă trăsăturile, culoarea naţiunii mele şi rasei la care aparţin. Însă ceea ce prezint publicului este un Hristos în marmură albă, nepătată de nimeni şi de nimic, un Isus simplu şi pur, asemănător sentimentului pe care el l-a creat. Aşa apăru Isus poporului. Despre Isus sunt scrise multe cărţi de o valoare universală, tractate ştiinţifice, lucrări istorice şi filozofice. Însă nici o lucrare nu desfăşoară anii de tinereţe a lui Isus, anii de formare, anii de zbuciumă sufletească, anii de îmbogăţire spirituală, anii de căutare ce e a lui…

Lectură plăcută.

Autorul.

Isus Hristos s-a născut în localitatea Betleem. Copilăria însă şi-a petrecut-o în orăşelul Nazaret, în Galileea, care până la el nu era cunoscut decât de cei ce locuiau prin împrejurimi. Întreaga lui viaţă a fost desemnat cu numele „Nazariteanu”. Anul lui de naştere a pus începutul unei ere noi.

Isus a crescut şi a trăit într-un mediu exaltant. În copilărie, aproape în fiecare an, făcea de sărbători o călătorie la Ierusalim. Pentru iudeii provinciali, pelerinajul acesta era o solemnitate plină de bucurii. Aceste călătorii erau aproape întotdeauna focare de agitaţie, îl puneau pe Isus în contact cu sufletul poporului său, şi, fără îndoială, îi inspirau deja o antipatie puternică faţă de cusururile reprezentanţilor oficiali ai iudaismului. Dar Dumnezeul pe care îl afla el acolo nu era acela al lui. Mai degrabă era Dumnezeul lui Iov, sever şi teribil, care nu da dreptate nimănui. Ca cel mai mare copil în familie, începând de la şase-şapte ani, se scula în zori împreună cu părinţii. Pe mama o ajuta la gospodărie, iar apoi se ducea în atelier la taică-său ajutându-l şi pe el cu ce putea. Iosif îşi iubea feciorul, care i se născuse când el se afla la puşcărie. La puţin timp bătrânul dulgher Iosif a murit. Starea materială a familiei după moartea lui Iosif s-a înrăutăţit brusc. Mama lui, Maria, se străduia în fel şi chip să-şi hrănească familia. Muncea din zori şi până în noapte, dar tot n-o putea îndestula. Isus vedea cum se chinuieşte mama lui, încercând să-i hrănească cu ceva măcar odată pe zi. Când ea, din neputinţă să facă ceva, plângea, el se apropia şi o liniştea aşa cum poate linişti un copil de doisprezece ani. Acest gest al lui o bucura nespus de mult pe Maria, îi da forţe şi speranţa că totul va fi bine.

x x x

…Odată la marginea Nazaretului s-a oprit la popas o caravană de cămile şi măgari încărcaţi cu marfă, care făcea drum din Europa Occidentală spre India şi China. Vecinul lor, Ali Saad, se pregătea să plece şi el cu această caravană spre India şi China. Încărcase trei cămile cu marfă, şi acum căuta doi căpăstrari pentru a conduce cămilele. Isus îl cunoştea bine, căci Ali venea des pa la Iosif, care îi acorda diferite servicii. Se adresă cu rugămintea să-l ia ca căpăstrar. Ali ştia în ce sărăcie trăieşte Maria cu copii, dar totuşi l-a trimis să ceară voie de la mama. -Mamă, Ali mă ia de căpăstrar. Ne dă banii pe loc pe trei ani înainte. Ea se uită cu milă la el. Propunerea lui salva familia de nevoi. Banii primiţi pe trei ani înainte erau tocmai ce le trebuiau lor acum. Şi totodată scăpa şi de o gură în plus. Dar răspunse încet: -Trebuie să mai creşti. N-o să rezişti prin pustiuri. -Sunt puternic, mamă – spuse el şi apucă un pietroi mare şi vru să-l ridice. Însă îl scăpă jos. Dar nu se pierdu şi apucă unul mai mic şi îl aruncă destul de departe. -Vezi că nu sunt mic, spuse el bucuros că s-a isprăvit cu a doua piatră.

-Bine, fiule. Dumnezeu să te păzească. Peste trei zile caravana a plecat. Se ducea bucuros că a scăpat de fraţii, care nu-l prea iubeau, şi că ia fost de folos mamei sale. A fost angajat pe trei ani. I s-a repartizat locul de la coada caravanei, şi când bătea puţin vântul, tot praful se ducea spre ei. Cu prima cămilă mergea însuşi Ali, pe a doua o ducea un bărbat în vârstă, al treilea mergea Isus. Caravana se deplasa în astfel, ca popasul să fie acolo, unde era apă şi ceva hrană pentru cămile şi măgari. Era un drum de caravană, bine ştiut de cei care o conduceau. Trecuseră deja pustiurile Iordaniei, trecură râul Eufrat, de unde se începea Babilonul, locurile pe care el visa să le vadă, ascultând de mic copil legendele despre aceste meleaguri, de măreţia şi bogăţia celor ce au trăit mulţi ani în urmă pe aici. Babilonul se menţiona des în predicile rabinilor iudei, şi el avea impresia că iudeii sunt originari de acolo. Însă caravana a trecut departe de Bagdad, oraşul principal şi capitala Babilonului. Ei îşi continuau drumul prin pustiuri şi stepe cu ceva verdeaţă. Era greu pentru cei maturi, căci mâncau o dată pe zi, iar caravana se deplasa ziua întreagă fără oprire. Cămilele puteau merge trei-patru zile fără hrană şi fără apă. Măgarii însă zbierau înfiorător, cerând mâncare şi apă. Isus suporta totul în tăcere, nu s-a adresat niciodată la Ali cu rugămintea de a fi cât de puţin cruţat, fiind copil. Se considera matur, promiseră acolo, la Nazaret, că nu se va plânge de condiţiile în care se va afla. Însă Ali văzu în ce stare era acest copil, care strângând din dinţi, mergea împreună cu cei maturi. I-a mărit porţia de mâncare, iar noaptea nu-l mai trezea să stea de veghe. Şi aceste mici facilităţi îl ajutau să învingă greutăţile suportate cu greu de cei maturi. Au trecut râul Tigru şi acum se deplasau pe teritoriul faimosului Imperiu Persan. Întâlneau tot mai des caravane încărcate cu mărfuri procurate în legendarele ţări orientale-India, China şi din Persia , care se întindea cu hotarele ei peste multe ţări. Ziua era o căldură înăbuşitoare, iar noaptea se lăsa frig. Însă el, obosit, nu simţea nimic. Peste cam vre-un an şi jumătate au ajuns în sfârşit pe meleagurile Indiei, despre frumuseţea şi bogăţiile căreia se povesteau legende, iar mărfurile produse în această ţară erau foarte apreciate în Occident. -Suntem în provincia Pakistan, spuse Ali, care mai fusese pe aici. -Oamenii de aici sunt mai întunecaţi la piele chiar ca cei din Persia, se miră Isus. -E o rasă aparte, cu o cultură foarte veche. India după teritoriu este cam de trei ori mai mare ca Persia. -Dar ce religie au? -Induismul, adică religia poporului hindus. Numai că la ei se numeşte altfel. Se pare că budism. Dar pe parcurs vei afla tot ce te interesează. Avem mult de mers pe acest teritoriu. Caravana s-a oprit într-un oraş, după părerea lui Isus, uriaşi. Numai piaţa, unde Ali şi-a vândut marfa, părea mai mare decât Nazaretul său natal. Studia acest conglomerat de rase, de naţiuni, de triburi pitoreşti şi diverse, care în parte erau nomade şi care colindau diferite ţări şi meleaguri. Însă piaţa îi egala pe

toţi. Şi aici femeile erau mai active, ele făceau ce le mai multe şi mai scumpe cumpărături. Văzu nişte bărbaţi cu ochii înguşti, pielea galbenă şi nasul puţin turtit. L-au interesat şi se adresă la Ali: -Ce fel de oameni sunt aceştea? -Sunt munteni. Trăiesc sus în munţi. Dar tot aceiaşi rasă o vei întâlni mai departe, în China şi în alte ţări orientale. E aşa zisa rasă galbenă. -Dar ce, nu ne întoarcem acasă? -Nu, am o comandă şi plecăm în China, unde trăiesc numai de aceşti cu ochii înguşti. Încărcaţi, au pornit iarăşi la drum, care nu mai era pentru el un drum atât de greu ca până în India. Crescuse, se făcu mai înalt, adăugă în putere fizică. Chinezii s-au dovedit a fi o naţiune mai mică de statură decât oricare alta, din câte le văzuse el până acum. Şi galbeni, aşa cum i-a spus Ali. Însă erau nişte meşteşugari de invidiat şi foarte harnici. Nu văzu ca cineva din ei să steie şi să nu facă nimic. Au trecut mai mult de trei ani de la plecarea lor din Nazareth. Şi abia acum Ali, încărcat iarăşi cu marfa, care trebuia vândută în India, porni înapoi. Termenul de angajare expirase şi Isus era liber. Însă el, la rugămintea lui Ali, continua să meargă cu caravana şi să ducă de căpăstru cămila. Dar nici o altă posibilitate de a ajunge acasă nu avea, decât să rămână cu Ali, sau… să se ducă cu altă caravană. Au mers iarăşi mult şi greu până au ajuns în oraşul indian unde fusese doi ani în urmă, la acee aşi piaţă. Până ce Ali se ocupa de realizarea mărfii, Isus îşi ceru voie, şi se plimba prin piaţă. Piaţa orientală este şi astăzi o enigmă pentru omul care nimereşte prima oară în vârtejul ei. E ceva greu de descris. Cum se spune, trebuie să vezi cu ochii tăi, să simţi atmosfera acestei lumi, puţin cunoscută în ţările civilizate. Plimbându-se, văzu o adevărată grămadă de oameni care strigau, apoi se văicărau ca la comandă. Curios, se apropie şi el. Însă nu vedea nimic. Tot împingând-ui pe cei care stăteau în cale, trecu la un loc de unde se vedea ce se petrece pe piaţă. Un bărbat îmbrăcat în veşminte locale, cu un bastonaş în mână, ţinea în palmă o femeie, întinsă drept, şi nemişcată. A făcut aşa cu ea un cerc, spre mirarea şi uimirea tuturor, apoi a aşezat-o pe o masă, o luă pe umăr şi aşa mai făcu un cerc. Femeia tot acest timp a stat întinsă şi ţeapănă, şi fără să deie semne de viaţă. Apoi o depuse iarăşi pe masă. Spuse ceva atingând uşor femeia cu bastonul. Ea se ridică brusc sub strigătele şi aplauzele celor prezenţi. Se ridică şi făcu o închinăciune celor adunaţi, care se mirau şi aplaudau şi mai tare. Apoi luă o farfurie şi trecu cu ea pe la cei prezenţi. Fiecare arunca în ea ce monede avea. Isus a aruncat şi el o monedă măruntă. Când se apropie, văzu că e o fetişcană cam de vârsta lui. Bărbatul a spus ceva în dialectul local, suflecă mânecile, arătând că nu are nimic ascuns, după care începu să scoată din gură panglici de toate culorile. Au trecut cinci, zece minute, iar el tot mai scotea şi scotea. În sfârşit terminând, se închină în faţa celor prezenţi.

Adolescentul Isus a rămas vrăjit de ceea ce văzuse. Dacă i-ar fi spus cineva, nu ar fi crezut! Însă totul s-a petrecut în faţa ochilor lui. Se făcu foarte curios. Voia să ştie şi el secretele acestei capacităţi extraomeneşti. Dar unde poate învăţa? De la cine? Vru să întrebe, însă nu cunoştea limba locală. Revenind la caravană, îl întreabă pe Ali: -Nu ştiţi unde se învaţă toată minunea această? şi îi povesti lui Ali ce văzuse. -Am auzit că la nord, sus în munţi este o ţară, unde sunt adunate duhuri ale diferitor popoare şi oameni deştepţi. Călugării de acolo cunosc această ştiinţă. Dar drumul încolo e extrem de greu şi anevoios. Nu toţi dintre cei care s-au pornit încolo, au şi ajuns. Asta e tot ce ştiu. Isus nu putu dormi. În ochi avea scena cu fetiţa care era dusă pe palmă ca o frunză. De unde avea acel bărbat atâta putere fizică? Nu părea aşa voinic. Dar oricât de voinic n-ar fi omul, nu poate duce o femeie pe palmă. Însă cum o ducea acel din cerc? Înţelegea că acolo era ascunsă o taină, cunoscută probabil doar de un cerc restrâns de oameni. O dorinţă mare, o dorinţă arzătoare i-a împlut inima, tot corpul – dorinţa de a cunoaşte şi el aceste taine ale naturii, sau puterea nemărginită a omului, pus la diferite încercări. Oare ce fel de oameni or fi ei? Cum arată? Cui se roagă? Cum se roagă? Aceste întrebări îl frământau pe tânărul Isus. A doua zi plecă din nou acolo, unde văzuse minunile ce nu-i dădeau pace. S-a dus cât se poate mai aproape de făcătorii de minuni. La un moment i se păru că adoarme, nu putea gândi, o ceaţă deasă parcă se lăsase asupra acestei mulţimi care nu se mişca, uitându-se ţintă la cei care făceau „minuni”. Văzu cum zbură fetiţa cea de ieri, apoi mai zbură şi un tânăr. Gloata se uita vrăjită la toate aceste minuni şi nimeni nu scotea un sunet. Porni înapoi spre caravană. Mergea încet, să poată analiza ce văzuse.. Azi văzuse mai multe minuni ca ieri. Însă iarăşi n-a înţeles nimic. Şi dacă Ali are dreptate, ca să studieze aceste minuni, trebuie să plece în ţara ceea muntoasă, unde se zice, era concentrată toată înţelepciunea lumii. Numai acolo, pe loc, va avea posibilitate să studieze şi să însuşească secretele şi înţelepciunea universală. Luând ferm această decizie, se apropie de Ali -Vreau să plec în ţara cea muntoasă de care mi-aţi vorbit. Să învăţ ceva nou. -Ce să-i spun mamei tale? De ce rămâi? -Nu cred că sunt prea mult aşteptat acasă. O gură în plus. Am lucrat un an mai mult la dumneata. Jumătate din bani mii daţi cu mine, iar cealaltă jumătate, mamei. -Când te întorci? -După ce însuşesc măcar ceva din toată înţelepciunea lumii, după ce o să fiu gata să ajut oamenii simpli, atunci şi mă voi întoarce. Ali ia dat banii cuveniţi, ceva merinde, o torbă, şi îi dori drum bun. Ali vorbise cu cineva care pleca cu o caravană de măgari în partea de nord, şi Isus a plecat cu ea. Tot Ali l-a aranjat ca căpăstrar în această caravană, ca el să poată câştiga ceva şi astfel să păstreze banii primiţi de la Ali. Isus începu să înveţe

limba hindi, vorbită nu numai în India, dar şi în ţările ce aveau hotar cu ea. Peste două luni se înţelegea destul de bine cu induşii.

Caravana se porni din oraşul Dgiabalpur în drum spre oraşul Lakhnau. Nu trecu o lună de zile şi au ajuns la un râu mare, care se numea Gange. După un popas de două zile, până au fost angajaţi localnicii pentru a transporta caravana pe malul opus, Isus conversa cu căpăstrarii băştinaşi, aflând de la ei multe lucruri interesante. Iar seara se duceau în localitatea vecină şi ascultau cum cântau fetele, care se adunau pe malul râului. Erau melodii deosebit de duioase, iar cântecele în general erau triste, de dor, pline nostalgie după o viaţă mai bogată, mai frumoasă. Iar fetele, femeile, erau tot atât de frumoase, de duioase, ca şi cântecele ce le cântau. În context cu natura frumoasă, cu munţii împăduriţi, cu şoaptele apei ce se scurgea din munţii nu prea înalţi, se uita de toate nevoile, de viaţa grea. Totodată, din discuţiile cu localnicii a aflat, că ţara care îl interesează pe el se numeşte Tibet, şi se află departe, departe în munţi. Când le-a spus că scopul călătoriei lui este de a vedea şi studia această ţară, localnicii au dat numai, privindu-l doar cu un fel de compătimire. Înţelese că şi ei se temeau de această ţară cu atâtea secrete, cu atâtea fenomene neînţelese de ei, cu oameni care făceau minuni. Ajunşi la Lakhnau, caravana s-a împărţit în două. O parte, mai mare, pleca mai departe la vest, spre Pakistan, iar cealaltă trebuia să meargă în Tibet. Aici s-au început problemele pentru stăpânii de marfă. Nimeni din localnici nu vroia să se angajeze să plece cu caravana în Tibet. Se temeau de tot ce era legat de această ţară. Isus însă primi cu bucurie această veste. Era o şansă de a ajunge în sânul acestei ţări atât de misterioase! Văzând ce probleme au stăpânii, le-a propus ajutorul său, fapt care mai întâi i-a mirat. Acest tânăr nu numai că nu se teme, dar şi vrea să-i ajute. I-a sfătuit să-şi formeze echipa nu din băştinaşi, ci din contra, din oameni care nu ştiu ce e Tibetul. Ca pildă a propus să strângă echipa din arabi, care nu ştiau nici limba, nici obiceiurile locale. Această propunere le-a plăcut. L-au rugat să-i ajute în acest sens. Isus dă acordul şi se duse în piaţă unde văzuse că se adunau de obicei arabii. Care din arabi nu se pregăteau să se întoarcă acasă, s-au angajat. Isus, prin efortul căruia se rezolvase o problemă atât de grea, a fost numit mai marele peste căpăstrari, cu funcţii de control. I s-a mărit de două ori solda. Faptul care l-a bucurat mult, căci ştia că respectiva caravană nu mergea chiar până în inima Tibetului, unde voia el să ajungă. În drum spre tainele Tibetului va avea nevoie destul de mulţi bani. Din Lathnau caravana s-a îndreptat spre Katmandu, un oraş în provincia Nepal. Munţii deveneau tot mai înalţi şi mai înalţi. Măgarii urcau tot mai greu povârnişurile abrupte. Tot mai des şi mai des căpăstrarii trebuiau să pună şi ei umărul, ajutând măgarii. Caravana făcea tot mai des popasuri. Iar acestea deveneau tot mai lungi şi mai lungi. Isus ajuta peste tot, unde era nevoie. Muşchii de la picioare şi de la mâini îl dureau, însă el îşi impunea să meargă mai departe, suportând cu

dârzenie aceste dureri. Spre surprinderea lui însă, observă că pe zi ce trecea, mergea tot mai uşor: se obişnuise cu drumul, iar muşchii de la picioare, îi deveneau tot mai rezistenţi.. Jumătate de an au mers până la Katmandu. După un popas bun, făcut aici, au pornit spre punctul final, orăşelul Ngamring, din Tibetul de Sud, situat destul de departe de hotarele Indiei. Şi iarăşi urma un drum anevoios în munţi. Dar acest drum, care era tot la fel de lung ca şi precedent, îl parcurse mult mai uşor. Organismul lui tânăr rezista uşor la greutăţi, călindu-se el însuşi şi călindu-i spiritul şi voinţa lui Isus.

Trecerea peste râul de munte Ţangpo, cu un curs furtunos, care mai departe se transformă în marele râu indian Brahmaputra, a fost şi ea extrem de grea. La Ngamring, un orăşel mic, situat nu departe de râu, primi banii câştigaţi. Începu să adune date despre această ţară, care acum îl interesa şi mai mult. Va face totul ca să izbutească. Nu avea de ales. Era decizia lui fermă.

x x x

În ultimele câteva secole, regiunea asiatică a devenit obiectul unui interes nemaivăzut pentru savanţii din toată lumea, pentru călători şi tot felul de aventurieri. Şi în zilele noastre acest interes nu dispare. Ţările situate în această regiune - Tibet, India şi Nepal - se bucură de o atenţie deosebită. În multe state europene interesul faţă de aceste ţări avea caracterul unei adevărate „psihoze de masă”. Toţi vroiau să facă cunoştinţă cu o cultură străveche, păstrată aproape neschimbată până în zilele noastre, care a lăsat urme adânci în inima cercetătorilor, a oferit întregii lumi mii şi mii de descoperiri uimitoare, dar şi au impus mii şi mii de oameni să privească viaţa cotidiană cu alţi ochi, din alte puncte de vedere ale progresului uman.

Tibetul este deseori numit „Acoperişul Lumii” şi este absolut adevărat. Platoul Tibetului este cel mai imens platou de munte în lume, aflat la 5000 m altitudine deasupra nivelului mării. Suprafaţa – 2,5 milioane de kilometri pătraţi. Populaţia – 6 milioane de tibeţi şi 7,5 milioane de chinezi. În 1949, înainte de invazia chinezilor în Tibet, populaţia chineză costituia doar circa 200 mii de persoane. După ce rezistenţa armatei Tibetului a fost înfrântă de milioanele de soldaţi chinezi, înarmaţi şi susţinuţi şi de sovietici, s-au început represaliile. Se nimicea metodic populaţia autohtonă, iar în locul ei au fost aduşi chinezi. Am trecut şi noi prin asta, numai că în loc de chinezi am avut „mare noroc de ruşi” care s-au purtau de fapt şi mai urât, şi mai crud ca chinezii în Tibet. Conducerea în exil a Tibetului s-a adresat în repetate rânduri în ONU, însă nu a fost adoptată nici o rezoluţie. Apoi, după ce populaţia chineză a depăşit la număr populaţia autohtonă, a fost formată Regiunea Autonomă Tibet, în componenţa Chinei. Acum nici un referendum democrat, dacă aşa ceva se poate organiza în China, nu poate da independenţă Tibetului, căci chinezii, care acum sunt în majoritate, vor câştiga orice alegeri, vor putea respinge orice decizie care nu le convine. Tibetul este împărţit în trei provincii: Centrală, Nord – Est şi Sud – Est.

Se vorbeşte în limba tibetană, care ţine de grupul lingvistic tibeto – burman. Ţările care înconjoară Tibetul sunt: India, Nepal, Butan, China şi Burma. Pe drapelul naţional al Tibetului, interzis de autorităţile chineze pe teritoriului Tibetului, sunt înfăţişaţi lei din zăpadă pe fundalul de raze roşii şi albastre, şi soarele. Tibetul este bogat în zăcăminte minerale, care de fapt a şi fost motivul principal de cotropire a lui de către China, care nu este dispusă să accepte formarea statului independent, Tibet. Este vorba de uraniu, litiul, petrol, crom, cu valoare strategică importantă. Ele s-au dovedit să fie acea funie, care a strangulat libertatea acestui stat, care a creat valori spirituale imense şi pe care continue să le păstreze şi în prezent. Alte bogăţii minerale sunt: ferul, aurul, bauxite, arama, cărbunele, sarea şi încă o mulţime de altele Fauna este reprezentată de: cerbi, oi, aşa - zisele oi albastre, iaci, o specie de bizoni de munte, foarte apreciaţi de localnici, antilope şi gazele de munte, de măgarul sălbatic, raţa roşie şi alte specii de animale şi păsări necunoscute europenilor. Are cinci lacuri mari. Tot cinci dintre cele mai mari râuri din Asia, inclusiv Indul, Mekongul şi Brahmaputra îşi au începutul în Tibet. Aşadar, jumătate din populaţia globului pământesc trăieşte pe cursul inferior al acestor râuri. Tot ce este legat de proveninţa tibetanilor este învăluit de taină. Una din legende aparţine religiei Bon, alta budismului, care mai târziu a înlocuit religia Bon. Capitala Tibetului este oraşul Lhasa.

În anul 1929, după ce conducătorul de atunci al Uniunii Sovietice, Iosif Visarionovici Stalin, georgian de origine, împreună cu părtaşii săi au distrus gruparea adversă în frunte cu Lev Davâdovici Troţki(Bronştein), un alt evreu, Lazăr Naumovici Kaganovici, a rostit cuvintele, care au pus începutul epocii de teroare comuniste, care n-au avut şi nu mai au analogie în istoria lumii. La o conferenţă de partid l-a numit pe Stalin „tată al tuturor popoarelor lumii”, expresie care i-a plăcut foarte mult lui Stalin, şi care pentru aceasta l-a făcut pe Kaganovici un apropiat, egal într-un fel cu apropiatul lui Dumnezeu. Stalin l-a chemat la el pe Gleb Bokii, conducătorul cu drepturi nelimitate a unei din secţiile VCK( KGB), care nu i se supunea conducătorului atotputernicului VCK(KGB), ci doar lui Stalin… Anul 1922. Pe Lenin, conducătorul oficial al Rusiei Sovietice, care la acel moment era paralizat, mai bine spus înebunise, Stalin, Secretarul General al partidului bolişevic, l-a exilat la Gorki. Practic el rămase astfel stăpân în ţară. Ambiţios cum era, şi-a pus scopul să prea puterea deplină în mâinile sale. Însă avea o opoziţie puternică din partea lui Troţki şi adepţii lui. Troţki era un orator foarte bun. Lovitura de stat, dată de comunişti ca revoluţie, a fost plănuită şi înfăptuită anume de Troţki. Tot el a câştigat războiul civil, fiind comandant suprem al forţelor revoluţionare bolşevice. Stalin era subalternul lui, pe care Troţki l-a înjurat în repetate rânduri că nu se isprăvea cu sarcinile puse. În persoana lui Troţki Stalin avea în faţa sa un adversar de temut, dar fiind şi faptul că Stalin era şi un orator prost, care, pe de asupra mai vorbea şi prost ruseşte. Şi atunci el hotărî să formeze o secţie specială în VCK, care să se ocupe cu fenomenele

paranormale, cu scopul de a găsi o soluţie de influenţă asupra maselor. Conducătorul acestei secţii a fost numit un bun cunoscut de al său, Gleb Bokii, care şi până la revoluţie se ocupa de această problemă. Stalin, ca fost elev la colegiul teologic, auzise de puterile şamanilor, care în Rusia dominau mai la răsărit de râul Volga, unde populaţia nu aderase la creştinismul ruşilor impus uneori cu baioneta. Îşi aveau religiile lor legate de ocultism, şamanii cărora făceau uneori minuni. O temă deosebită a activităţii lui Bokii era Tibetul, pe atunci ţară independentă, şi India. Bokii a organizat şi a condus două expediţii în India. Totodată, colaboratorii săi colaborau intens cu şamanii din Siberia. Însă nu toţi şamanii vroiau să colaboreze cu ei. Şi atunci aceştia de regulă erau împuşcaţi. Şamanismul a furnizat mult material pentru cercetarea evenimentelor paranormale. …Spre anul 1929 secţia lui Bokii înregistrase succese vizibile în acest domeniu. Dar ceva lipsea. Acel ceva era nodul spre descoperirea mult râvnită de Stalin. Însă nimic nu se mişca din loc. Se formase parcă un adevărat perete peste care nu se putea trece. Pentru orice eventualitate, când va fi chemat de Stalin şi n-o să poată lămuri insuccesul, avea pregătită o idee, în care el nu credea, dar Stalin, care mai era şi superstiţios, putea să creadă. În asta vedea el, Bokii, o şansă de a nu fi împuşcat. Şi iatăl chemat şi stând în poziţie de drepţi în faţa lui Stalin. -Cum ne merg treburile, tovarăşe Bokii, Stalin îl privi atent, prietenos. În schimb lui Bokii i se tăiase răsuflarea. Aştepta această întrebare, era gata de răspuns, însă privirea lui Stalin, la prima vedere prietenoasă, nu promitea nimic bun. -Suntem la ultima etapă, tovarăşe Stalin, spuse el abia auzit.. -Când avem rezultatul final? -Tovarăşe Stalin, ne trebuie o expediţie în Tibet. -De ce n-aţi trimis-o? -Problema a apărut acum, la ultima etapă. Detaşamentul colaboratorilor mei fac ultimele pregătiri pentru expediţie. Cu ei vor merge şi colaboratori ai Academiei de Ştiinţe. -Care e scopul expediţiei? -Să ajungă în regiunea Şambala, unde până acum n-a călcat picior de străin. -Ce e cu Şambala asta? -Nu ştie nimeni precis. Se presupune că este o regiune în Tibet, în care se află concentrată toată înţelepciunea universală, şi unde sunt adunate într-un loc duhurile celor mai înţelepţi oameni. -Ce ne dă nouă asta? -Cine va ajunge la Şambala, şi va cunoaşte această învăţătură, îşi va putea supune întreaga lume, întreg Universul. Însă încolo pot ajunge numai câţiva călugări dintre localnici. -De ce? -Sunt şapte trepte de trecut pentru a ajunge acolo. Şambala se traduce din dialectul local ca „tărâmul nevăzut”, şi este păzită de duhurile ce se găsesc acolo. -Şi cum o să ajungă expediţia noastră acolo? -Nici nu se pune problema de a ajunge acolo. E imposibil! Scopul expediţiei este de a ajunge cât mai aproape de ea.

-Iarăşi îmtreb cu ce ne alegem dacă nimerim în Şambala? -Începând cu a treia treaptă, fiecare treaptă-şi are înţelepciunea sa, tainele sale. Cred că ajungând la treapta a patra, rezolvăm problema pusă. Nu cred că cineva din străini va ajunge cândva mai departe. -Spionii noştri din Germania au transmis că liderul Partidului Naţional – Socialist, care se bucură de o influenţă mare asupra nemţilor, un oarecare Şiklgruber, pregăteşte şi el o expediţie în Tibet. N-am acordat atenţie la această informaţie, dar după ce mi-ai spus ce e acolo, cred că şi el vrea să facă ceea, ce vrem şi noi. -Sunt convins! Vrea să pună mâna pe putere în Germania. -Trebuie să-l întrecem. Ai înţeles? -Da, tovarăşe Stalin. -Cu ce se poate ajunge mai repede încolo? -Alt mijloc mai rapid decât avioanele nu ştiu. Ajungem până la hotarele ţării noastre cu China, iar de acolo pe jos, cu măgarii, nu e departe. -Avioanele pot lua numai un om. Luaţi câte avioane vă trebuie. -Ordonaţi vă rog ca organele locale să pregătească măgarii, merinde şi pe cineva din localnici, care cunoaşte bine drumul spre Tibet. -Vei avea tot ce-ţi trebuie. -Ca expediţia să nu se reţină din diferite motive, am organizat trei detaşamente, care la un interval de o lună, vor merge pe urmele expediţiei precedente. Ultima expediţie o conduc eu. -De ce? -În caz de succes, trebuie lichidaţi toţi martorii. -Bravo, mi-ai ghicit gândurile. -Şi încă ceva. Trebuie reţinută cu orice preţ expediţia germană. -Structurile respective vor primi ordin. Expediţia nu a avut probleme. O adevărată armadă de avioane au dus membrii expediţiei şi toate echipamentele necesare la destinaţie, aterizând de nouăsprezece ori pentru a se alimenta cu combustibil. Organele locale făcuseră tot ce li se ordonase. Şi expediţia, în frunte cu un localnic, a trecut hotarele Chinei, fără să se întrebe de cineva. Drumul în munţi era anevoios. După un timp, produsele de hrană se terminase. Se hrăneau din ceea ce puteau vâna. Peste două luni au dat de o localitate unde au putut procura hrană. Încălţămintea se rupsese, dar localnicii nu aveau nici aşa. Au mai cârpit ce au putut. Călăuza, care cunoştea dialectul tibetan, întreba de toţi unde se află Şambala. Nimeni nu ştia nimic. Totuşi s-a găsit cineva care a arătat unde trăia un călugăr budist, care ştia ceva de ea. Pentru o recompensă destul de mare, acesta a consimţit să ducă expediţia până ce va depăşi treapta a doua. Mai departe a refuzat categoric să meargă. Însă conducătorul expediţiei, colaborator veci al VCK, care a trimis pe lumea cealaltă sute de oameni nevinovaţi, a râs în sinea sa, convins că dacă ajung la treapta a doua, călugărul va fi astfel „lucrat”, încât va fi bucuros să meargă, numai să scape de chinurile la care va fi supus. El era meşter la aşa ceva şi o făcea cu o plăcere greu de ascuns.

Peste o jumătate de an, ajunşi la a doua treaptă, la un moment dat membrii expediţiei şi-au dat seama că rămase fără călăuză. Parcă întrase în pământ, cu toate că era păzit de doi colaboratori cu experienţă. Primele două trepte nu dădeau nimic. Abia după a treia se deschidea ceva din secretele Şambalei. Ne ştiind încotro să meargă, au hotărât să meargă înainte, în munţi. Însă n-a trecut nici jumătate de oră când primul măgar s-a lăsat pe picioare, s-a întins şi a murit. Până s-au porăit cu primul măgar, să vadă ce a avut, a murit al doilea. Ceilalţi măgari s-au încăpăţinat şi nu s-au mai mişcat din loc, cu toate că erau bătuţi fără milă. Conducătorul ordonă membrilor expediţiei să ia fiecare numai ce era mai necesar şi să meargă mai departe. După ce au înnoptat, dimineaţa trei oameni nu se puteau mişca. Nu li se mişcau picioarele. O parte s-au trezit cu dureri de cap. Unul din cei ce nu se puteau mişca era şi conducătorul. Ştiind ce-l aşteaptă dacă nu îndeplineşte ordinul, el hotărî ca acei care se pot mişca, să plece mai departe. Aşa şi făcuse. Cei bolnavi, care cum a putut, s-au întors în vale, de unde porniseră fără călugărul autohton. Ajunşi acolo au observat că capul nu-i mai durea, iar cei ce nu se mişcau, s-au ridicat în picioare, de parcă nu se întâmplase nimic. Acest fapt ia mirat mult A doua zi s-au întors şi cei care plecase mai departe. Verdictul facit era unic: duhurile nu le permit acelor care nu cred în Dumnezeu, care şi-au bătut joc de biserici, de preoţime, să meargă mai departe, să ajungă şi să pângărească cu prezenţa lor lăcaşele sfinte. Au sosit şi celelalte detaşamente, conduse de acelaşi călugăr, care se făcuse invizibil Bokii porni el însuşi cu un mic detaşament dintre cei mai puternici, cei mai rezistenţi. Dar s-a întors cu acelaşi rezultat. A treia treaptă nu se lăsa cucerită. Însă Bokii cu disperare şi cu lozinca „Nu sunt aşa piedici, pe care să nu le poată trece bolşevicii”, se porni din nou. Însă acelaşi rezultat. Când a vrut să mai încerce odată, nu mai avea oameni sănătoşi. Toţi se văicărau, prefăcându-se că sunt bolnavi. La începutul anului 1931 expediţia a revenit la Moscova, fără să se apropie cât de puţin de scopul ei final. Ca să nu fie împuşcat, Bokii a pregătit urgent o dare de seamă folosind date obţinute din experimentele cu şamanii. Implicat serios în războiul cu troţkiştii, care au încercat să dea ultima luptă contra lui, Stalin uitase de Bokii şi expediţia lui. Bokii nu stătea degeaba. Se apucă să pregătească a patra expediţie, în fruntea căreia l-a pus pe Iacob Bliumkin, renumitul terorist, care în 1918 a aruncat o bombă şi l-a asasinat pe ambasadorul Germaniei în Moscova, von Meirbah. Mai apoi l-a ucis şi pe poetul rus, Serghei Esenin. Acum era conducătorul unei secţii a OGPU, cum se numea atunci VCK. Bliumkin era o persoană de sigură. De orice se apuca ducea totul până la capăt. Nimeni nu putea să spună că nu se ţinuse de cuvânt. Ca orice aventurier, făcea totul uşor, cu plăcere vădită. Şi cu cât mai grea era sarcina pusă în faţa lui, cu atât mai uşor o îndeplinea. Însă de data asta a avut ghinion. Expediţia a organizat-o prin India, unde trebuia mai întâi să strângă informaţia necesară despre Şambala. Procedase corect, şi a izbutit să adune suficientă informaţie pentru a merge mai departe şi pentru a putea îndeplini cu succes misiunea. Toată informaţia o concentrase la el. Adevărat că ceva ştia şi adjunctul lui. Dar ceva neînsemnat. Cum spuneam, a avut însă ghinion… A fost recunoscut de un agent secret german şi dat pe mâinile poliţiei indiene. Izbuti totuşi să ordone ca expediţia să plece,

cu gândul că o va ajunge din urmă. Dar lucrurile s-au agravat. Germania a cerut extradiţia lui în Germania, unde îl aştepta judecata pentru asasinarea ambasadorului von Meirbah. India era gata să-l predea. Însă Bliumkin a ucis doi poliţişti care îl păzeau şi a dispărut. Ajuns la Moscova, în1932, s-a apucat împreună cu Bokii de organizarea unei noi expediţii, a cincea la număr, care, după opinia lui, urma să aducă succes. Bliumkin dispunea de informaţii, pe care n-a vrut să le împartă cu Bokii. Cunoscând totuşi ce împuterniciri avea acela, ia dat ceva informaţie şi ia astupat gura. Bliumkin, dacă expediţia se încununa cu succes, nu avea de gând să se întoarcă în Rusia. Credea că cu ceea ce va obţine din expediţie, toată lumea era la picioarele lui. Hotărî să între prin China, căci alte căi îi erau închise. Îmbrăcat în veşminte de călugăr budist, cu care şi trecuse hotarul. Se opri într-un hotel de pe marginea drumului, aşteptând să se apropie expediţia. Însă trecu o săptămână, două, trei, dar expediţia nu se mai arăta. Porni înapoi. Ulterior află ce se întâmplase. Autorităţile chineze n-au permis expediţiei să treacă pe teritoriul ei, fiindcă serviciile de informaţii chineze fusese informate că această expediţie este organizată de Komintern, şi că avea drept scop propagandă anti-chineză. Se cunoştea mâna englezilor. Expediţia totuşi a trecut prin India, dar fără Iacob Bliumkin, S-a terminat, ca şi celelalte, fără succes. Peste un an Iacob Bliumkin a fost lichidat de OGPU, căci se pregătea să nu se mai întoarcă în Rusia. A fost trădat de femeia pe care o iubea, căreia i-a mărturisit ce intenţiona să facă. A murit fără să afle că femeia iubită era agent OGPU, şi delegată special lângă el. Astfel, informaţia de care dispunea el despre Şambala, a dispărut odată cu el. În 1937 la conducerea NKVD (fostului OGPU) Stalin l-a numit pe georgianul Lavrentii Beria, căruia nu i-a fost pe plac că un oarecare Bokii, nu i se supune, şi merge direct la Stalin. A găsit o modalitate şi i-a insuflat lui Stalin că Bokii nu numai că nu-l ajută, ci din contra, îl încurcă să-şi îndeplinească marea misiune de „tătuc al tuturor popoarelor”. Stalin n-a spus nimic, şi în trei zile Bokii a fost împuşcat. Secţia însă a rămas. Beria a mutat-o la Lubianka, şi-a pus în fruntea ei omul său, care, acum, înainte de a se duce la Stalin, intra la Beria şi îi spunea tot ce voia să-i spună lui Stalin. În acest fel Beria ştia ce urma să întreprindă Stalin, şi de multe ori propunea el primul măsurile pe care voia să le întreprindă el, cucerind simpatia şi încrederea tot mai mare a lui Stalin.

Anul 1930, Germania. În fruntea Partidului Naţional – Socialist se afla întemeietorul acestui partid Adolf Şiklgruber, care-şi luă pseudonimul Adolf Hitler. Cu fiece an acest partid se bucura de un sprijin tot mai mare a populaţiei. Programul lui, care prevedea reforme economice în folosul celor săraci, avea o mare popularitate. Dorinţa acestui partid de a se revedea şi anula rezultatele primului război mondial, care nu permiteau economiei naţionale să funcţioneze normal, fără să aibă armată şi flotă maritimă, era susţinută nu numai de păturile nevoiaşe, dar şi de aristocraţia germană, umilită după acel război. Mâna dreaptă a lui Hitler era Rom, conducătorul unităţilor paramilitare ale partidului, care se numea „şturm”, de la scurtele de culoare cafenie cu glugă, pe care le purtau. Ruşii pe urmă i-au numit „şturmoviki”, de la

cuvântul rus „şturmovati”, adică atacatori, folosind metode de asalt, de luptă în forţă directă. Aceşti tineri erau elita partidului, şi Hitler ţinea mult la ei. Pe la sfârşitul anului Hitler află că Stalin trimise în Himalai o expediţie ca să caute Şambala, regiunea unde se considera că ar fi concentrată toată înţelepciunea universală. A fost format de urgenţă un detaşament din elita partidului, compus din cei mai experimentaţi membri al acestor unităţi paramilitare, conduşi de ofiţeri experimentaţi din SD; întărit cu savanţi de specialitate. Acestui detaşament i-a mers, căci a ajuns până la treapta a cincia, de unde au adus un mic cavou ( o lădiţă de lemn, căptuşită cu fier). Se spunea că au avut noroc fiindcă ar fi fost credincioşi şi cinstiţi. Expediţia s-a întors în 1933, după ce Partidul Naţional-Socialist în frunte cu Hitler câştigase alegerile democratice din Germania. Cu toate că Kominternul condus de comunişti în frunte cu Stalin, au organizat provocări şi acte teroriste, ca incendierea Reieistagului de către bulgarul comunist Gheorghe Dimitrov, fapt care propaganda sovietică l-a dat drept acţiune a partidului lui Hitler, nimic n-a înpiedicat poporul german să-şi expună alegerea. Hitler a anulat condiţiile de pace impuse de Antanta în 1918, a început să formeze forţele militare, a terminat cu şomajul. Criza economică mondială n-a atins şi Germania, formal datorită politicii economice corecte promovatede Hitler. Germania a reînviat. Avea cel mai înalt nivel de trai din Europa. S-a restabilit industria grea, pentru a se crea astfel posibilităţi de înarmare a forţele militare. Astfel în scurt timp, flota militară maritimă a primit nave de luptă de prima clasă. Noile avioane germane militare n-aveau concurenţă în lume. În 1936, la Berlin au fost organizate jocurile olimpice de vară, care s-au desfăşurat cu mare alai şi la cel mai înalt nivel. Germania a arătat lumii întregi ce se poate obţine în scurt timp, dacă în fruntea statului se află un patriot şi un om deştept. Se spune că în acel cavou, adus din Tibet, şi se aflau sfaturile pe care l-ea urmat Hitler în procesul restabilirii în scurt timp a economiei naţionale, pentru prosperărea poporului german. Prin aceasta a uimit lumea civilizată, cucerind simpatia şi dragostea naţiunii germane.

x x x

Populaţia Tibetului după cum putu să observe Isus, era de rasă galbenă, şi oamenii de aclo semănau cu chinezii, avându-şi totuşi propria limbă, propria religie, numită Bon. În drum spre oraşul Lhasa, capitala Tibetului, Isus a auzit de la condrumeţii săi despre această religie, care îşi avea începutul din acele timpuri când oamenii, care trăiau în condiţii de turmă, au început să formeze mici asocieri, asemănătoare cu viitoarea familie. Părul încă nu le căzuse complet. Câte un mascul îşi lua femeia pe care o vroia, şi trăia cu ea deoparte de turmă, de comunitate, deşi în cadrul acesteia. Nu împărţea cu turma ce vâna ori pescuia, şi nici femeia nu şi-o împărţea cu alţi bărbaţi. Dar viaţa omului de atunci era plină de primejdii nu numai din cauza fiarelor sălbatice, dar şi din teama duhurilor, care stăpâneau Tibetul, din teama cataclismelor naturale.

Anume atunci şi a luat naştere religia Bon. Se spune că primul învăţător şi misionar al acestei religii Tonpa Şenrab a coborât din cer ca să înveţe oamenii cum să se apere de aceste forţe ale naturii, cum să le stăpânească, să le orienteze.. „Svastica”, ori crucea ariană, cum i se mai spune, simbolul Partidului Naţional-Socialist din Germania, a fost luată de germani de la religia Bon, care era simbolul acestei religii, considerat simbolul înţelepciunii Universale. Numai că în religia Bon svastica se rotea de la dreapta la stânga, fapt care simboliza dârzenia în lupta cu puterile naturii, rezistenţa opusă acestor cataclisme naturale, voinţa de fer a celor ce opuneau rezistenţă. Tocmai după ce oamenii au învăţat să ţină piept puterilor naturii, svastica a fost întoarsă, şi astfel se rotea de la stânga la dreapta, simbolizând mişcarea veşnică pe calea cea dreaptă, păstrând simbolul înţelepciunii Universale. Până şi în prezent în Tibet există localităţi, unde se păstrează religia Bon şi svastica. Pentru a dirija cu puterile naturii, sacerdotul (preotul păgân) al acestei religii se considera Dumnezeu şi folosind ritualuri care băgau în transe, în timpul cărora omul obţinea o experienţă mistică, care îi permitea să înţeleagă şi, aparent să-şi supună lumea cel înconjura, şi în primul rând pe sine însăşi. Pentru asta se cere o energie colosală, care se manifestă prin aducerea de jertfe şi practicarea de ritualuri sângeroase. Multe din aceste ritualuri sunt asemănătoare cu ritualele folosite de şamanii din toată lumea şi de vudu african. Din aceste considerente, religia Bon este socotită de unii ca „magie neagră”, iar de alţii „magie albă”. Religia Bon a opus o rezistenţă dârză răspândirii budismului în Tibet, şi, ca urmare, aceste două religii s-au contopit, îmbogăţindu-se reciproc.

Isus, ascultând istoria acestei religii, înţelese, că cel ce va izbuti să înţeleagă secretul, ca să aplice metodele de influenţă asupra maselor, asupra fenomenelor naturii, aşa cum fac sacerdoţii acestei religii, acela va conduce lumea, Universul. Acum scopul lui era să însuşească aceste metode, să afle aceste secrete. Dar, principalul, ştia cum să înceapă. Mai bine zis de unde să înceapă. Dar pentru asta trebuia să înveţe limba tibetană, să-şi găsească un loc de servitor într-o casă de rugăciune. Ori o altă ocazie de a se apropia de slujitorii acestei religii. La Lhasa condrumeţii s-au împrăştiat care şi unde. A rămas singur, fără adăpost, şi doar cu ceva bani în buzunar, neştiind limba. A umblat toată ziua prin oraş, căutând vre-un adăpost pe noapte şi studiind oraşul. Însă nu găsi nimic. Îşi amintise de un bordei ciobănesc pe care îl văzuse pe drum spre Lhasa. Şi se porni întracolo cu speranţa că va fi primit. Nu ajunsese la bordei când doi câni se repeziră la el. Ajunşi însă aproape de Isus aceştea, s-au oprit şi au început să deie îngăduitor din coadă. Ieşi ciobanul, un bătrân de o vârstă greu de apreciat. Spuse ceva, însă Isus nu înţelese nimic. A arătat că nu cunoaşte limba. Ciobanul tot nu ştia alta. Dar în bordei a fost primit. Au stat mult la taifas, lămurindu-se prin semne, prin mişcări, prin sunete. Isus hotărî să rămână la stână, să ajute ciobanul şi concomitent să înveţe limba. Avea astfel adăpost, hrană. Dar cum să-i lămurească ciobanului? Până la urmă a ieşit din încurcătură, şi cei doi s-au înţeles. Fiind capabil şi perseverent în ceea ce voia să facă, a învăţat repede limba. -Stăpâne, se adresă el odată ciobanului, aveţi pe aproape vreo casă de rugăciune?

-Da, răspunse ciobanul, păstorul ia de la noi brânză şi lapte. -Eu l-am văzut? -Şi nu odată v-aţi salutat. E un om cinstit şi onest, nu se deosebeşte de alţi oameni. -El e sacerdotul vostru?. -Nu. Sacerdotul vine numai atunci când este chemat, când se întâmplă ceva ieşit din comun. Şi vine fireşte, la predicile pe care le ţine de două ori pe lună. -Dar unde locuieşte ? -Numai preotul ştie. -L-aţi văzut vreo dată fără mască? -Nu, şi nu ştiu cum arată. Poate că în fiecare zi mă întâlnesc cu el. Nu ştiu… -Pot să merg să văd casa de rugăciune? -Tu ai religia ta. -Da. Însă ea nu prea îmi place. -De ce? -Este prea dură cu oamenii şi-i laudă pe cei bogaţi. -Dacă vrei să vezi cum e a noastră, data viitoare te iau cu mine. Va veni un nepot să păzească turma. Casa de rugăciune nu se deosebea prin nimic de casele de rugăciune evreieşti. Nimic nou… -Ţi-a plăcut? întrebă la sfârşit stăpânul. -Nimic nou. Ca şi la noi. Pe mine mă interesează sacerdotul. -Nu te temi? Ai noştri majoritatea se tem. -De ce? -Poate să te prefacă în măgar, în cioară. În ce vrea el. -Interesant! Când vine la predică? -Îţi spun şi te duci dacă vrei atât de mult. La predică, deşi veniseră puţină lume, sacerdotul îşi făcea datoria. La început lui Isus îi veni să râdă de mişcările convulsive pe care le făcea sacerdotul. Însă încetul cu încetul începu să simte că i se face parcă mai uşor, că se rupe parcă de la podea, că e gata să zboare. Parcă se desprindea de ceva, parcă se elibera de o anumită greutate din interior. Nu se putea gândi la nimic, nu auzea nimic în afară de vocea sacerdotului, şi era gata să îndeplinească orice dorinţă a acestuia. Se simţea extraordinar de bine! Revenit la stână, nu se putu linişti. -Ţi-a plăcut predica? întrebă stăpânul. -Mult. Mă aflu încă sub influenţa ei. Aştepta cu nerăbdare următoarea predică. Şi primise aceeaşi plăcere de neuitat. Dar nu se apropie nici cu un pas de scopul său: să stăpânească aceste secrete, să le folosească în folosul oamenilor. Numai cunoştinţa cu sacerdotul şi consimţământul acestuia de a-l învăţa, îl apropia de scopul său final. Sacerdotul rămânea pentru el persoana necunoscută, care nu întra în contact cu nimeni, şi secretele acestei „meserii” se transmiteau din tată în fiu. Înţelegea, nu are nici o şansă, dar nu se dădu bătut. Ca să ajungă la scopul final, după părerea lui, trebuia să facă următoarele lucruri: să ajungă în anturajul sacerdotului, şi să-i cucerească încrederea. Dacă n-o să poată cuceri încrederea, va trebui să încerce să înţeleagă singur aceste secrete. Planul i s-a părut realizabil, şi se apucă să-l promoveze cu toată ardoarea în viaţă.

Ca să ajungă la sacerdot hotărî să-l folosească pe preot. În timp de jumătate de an a mers regulat la toate predicile preotului, se aşeza în primul rând ca să fie văzut. La stână îl ajuta să aleagă cea mai bună brânză şi i-o ducea acasă. S-au împrietenit. Nu trecu mult timp şi preotul l-a luat ca slujitor la casa de rugăciune. Nu, Isus nu-şi schimbase credinţa, rămase acelaşi iudeu, însă începu să aleagă ce era mai bun după opinia lui din această religie, cu gândul ulterior de a schimba ceva spre bine şi în iudaism. Executa cu plăcere tot ce i se poruncea. Plăcere şi mai mare avea din muncă, când pe aproape se afla şi fiica preotului, care se uita pe furişi la el. O chema Milarena şi avea şaptesprezece ani. Era o amestecătură de tibetan şi indiancă. De fapt avea o înfăţişare mai mult indiană: smoliţică, cu nişte ochi mari şi negri. Toată ziua se porăia prin gospodărie. Privirile ei îl făceau să roşească, inima începea să-i bată atunci mai tare. Voia să facă ceva ca s-o uimească. Însă viaţa se scurgea monoton. Împlinise deja douăzeci de ani. Era un tânăr înalt. Se evidenţia din orice mulţime, mai ales între tibetani ori chinezi. Munca fizică grea, pe care o făcuse de la şase ani, când o ajuta pe mama să aducă apă de la izvor, iar apoi îl ajuta pe tatăl său la dulgherie, drumul greu prin nisipurile Peninsulei Arabe, Irakului, Persiei şi Afganistanului, prin munţii şi junglele Indiei şi Chinei, prin munţii Nepalului şi Tibetului, i-au călit organismul, i-au întărit musculatura. Acum era un flăcău frumos, inteligent, cărturar, pe atunci o raritate. Avea o faţă pur europeană şi era bine educat. Aceste calităţi îl evidenţiau dintre toţi tinerii care se uitau la frumoasa Milarena, care era ca un fruct pârguit, gata de rupt. Gândul la ea nu-i dădea pace nici ziua, nici noaptea. Pentru o perioadă uită de scopul său principal. Era numai cu gândul la ea, la cea pe care el voia s-o vadă. Şi numai pe ea! La casa de rugăciuni veneau multe fete şi femei tinere şi frumoase. Rar care din ele nu se uita la acest tânăr şi frumos slujitor. Simţea asupra sa privirile fetelor, i-ar pe furişi şi a femeilor tinere. Însă pentru el nu exista alta decât Milarena. Numai pe ea o căuta privirea lui, numai pe ea voia mereu s-o vadă. La una din predicile sacerdotului s-au pomenit alături. În aceste momente, Isus uita de tot ce era împrejur. Era numai sacerdotul şi mişcările lui, cuvintele lui spuse cu un ritm rupt, dar bine calculat. Isus a atras atenţia că pauzele şi ritmurile aveau aproape aceeaşi lungime de vreme. Verificat printr-o metodă simplă: număra de la unu până la un număr la care se oprea sacerdotul, şi începea altă fază. Perioadele coincideau. Când constată acest lucru, mai nu sări în sus de bucurie: primul pas spre dezvăluirea secretelor era făcut! Însă repede şi-a dat seama că era abia primul pas. Câţi paşi îl aşteaptă înainte, nu ştia. Dar începutul era. Atunci fără să-şi dea seama ce face, o îmbrăţişă pe Milarena, care sta alături. Tot aşa o putea îmbrăţişa pe oricare altă fată care în acel moment ar fi stat lângă el. Ea însă înţelese asta cu totul altfel. Şi se lipise strâns de el. Se simţea bine la pieptul lui. Toată lumea întrase în transă şi nimeni nu observă nimic. Când sacerdotul i-a scos pe toţi din starea în care se aflau, privirile lor se întâlniră. Isus a citit pe faţa ei bucuria, pe care o simţea şi el. Voia s-o ţină în braţe cât mai mult, să-i simte mirosul părului, căldura sufletească, blândeţea ce i-o transmitea ea, însă în jur erau oameni. S-au dezlipit cu regret unul de altul. Şi până la sfârşitul predicii s-au uitat numai la sacerdot.. În drum spre casă Isus întreabă:

-V-a plăcut predica? -A fost cea mai interesantă din câte am auzit aici, răspunse ea, şi roşi. -M-ă stărui să înţeleg cum face sacerdotul toate minunile aceste. Dar nu pot.. Nu înţeleg mai nimic. -Chiar vă interesează acest lucru? -Foarte mult. În ţara mea, în părţile noastre nu se fac astfel de minuni. Aşi vrea să le stăpânesc. Ştiu că e imposibil. Această ştiinţă se transmite doar de la tată la fiu. -Aşa e. Însă eu pot face câte ceva din cele ce face sacerdotul. Isus o privi surprins. -Nu mă credeţi? îl întrebă ea amuzată. Dacă sunt femeie asta nu înseamnă că nu ştiu nimic. Pur şi simplu femeile n-au dreptul să se ocupa cu aşa ceva. -De unde aţi învăţat? -Chiar de la sacerdot -Cum s-a întâmplat? Sacerdotul şi-a destăinuit secretele faţă de o femeie? -Nu. După cum ştiţi, tata este prieten bun cu el. Fiind mică, deseori rămâneam să dorm la el. Mă jucam cu fiul lui, care e mai mare ca mine. Şi fără să vreau asistam la lecţiile pe care sacerdotul le da feciorului său. Am însuşit mai repede ca el. Sigur, nu tot. Numai ceea ce-i arăta când eram acolo. Apoi învăţam cu feciorul lui. ne antrenam.. -Ce puteţi face? -Pot să stopez gândirea omului şi să-l fac să facă tot ce spun, să creadă în tot ce spun eu. Acest lucru îl interesa mult mai mult decât metodele de intrare în transă, greu de realizat prin taina ritualurilor, şi prin multe alte metode şi taine, despre care Isus putea numai să presupună. -Puteţi face asta numai cu un om, ori cu mai mulţi odată? întrebă el. -Numărul nu contează. -Aş dori să însuşesc şi eu cât de puţin din ceea ce ştiţi, spuse el şi o privi direct în ochi.. -Mi-a face o mare plăcere să împart cu dumneata tot ce ştiu, şi la rândul ei, îl privi cu multă căldură, făcându-l să roşească. Îi trebui timp ca să-şi revină, apoi întrebă: -Când începem? -Vă spun când va fi momentul potrivit. Nu sunt sacerdot, şi nu mă pot concentra când doresc. Când va veni timpul şi… inspiraţia, atunci începem. Timpul trecea, însă ea nu spunea nimic. Dar nici el nu întrebă nimic. Ştia, că ea , ca şi el, dorea să fie împreună, şi dacă i-ar fi apărut inspiraţia, venea imediat la el. De aceea aşteptă cu răbdare acest moment. Continuau să meargă la predicile sacerdotului, tot acolo s-au mai îmbrăţişat involuntar de câteva ori, primind o plăcere nemaivăzută. Odată, când el lucra în curtea casei de rugăciune, veni în fugă Milarena, şi îl cheamă la ea în casă. Alerga după ea crezând că se întâmplase ceva. Ajungând în casă, după ce îşi reveni, trăgându-şi aerul, ea îl apucă de mână şi îi spuse: -Acum sunt gata de prima lecţie.

Această veste îl bucură nespus de mult, luă în braţe şi o roti prin casă. Ea se lipi strâns de el, şi astfel se simţi fericită. După ce o lăsă jos ea spuse: -Vino în faţa mea. Vreau să văd dacă ai capacităţile necesare pentru a influienţa şi stăpâni oameni necunoscuţi. Să ştii că nu toţi au aceste calităţi. De fapt, mai bine zis foarte puţini au acest dar de la Dumnezeu. Începu testarea pe care el o trecu cu succes. -Acum concentrează-ţi privirea într-un punct. Depune-ţi tot efortul, toată energia. După ce îndeplini ce-i spuse, ea începu să vorbească cu o voce lină, duioasă. Îi păru că vocea vine de sus, din ceruri, şi întra adânc în conştiinţa lui. La un moment dat pierdu controlul asupra situaţiei şi se scufundă într-o stare greu de explicat prin cuvinte. Cât a fost în această stare nu ştia, dar se trezi ca şi cum nu se întâmplase nimic. Avea conştiinţa clară, mişcările precise. -Ce s-a întâmplat? întrebă el după un scurt timp. -Nimic. Ai fost în starea când poţi face tot ce vrei cu omul, când omul îndeplineşte tot ce i se porunceşte, şi vede ceea ce i se spune. -Nu ţin minte nimic. Am făcut ceva? -Nu, nu ţi-am ordonat nimic să faci. -Vreau să încerc şi eu. -Ţi-am arătat cum se simte cel ce este hipnotizat. Această procedură se numeşte hipnoză. -Cu ce începem? -Cu concentrarea energiei proprii într-un punct. Alegi orice obiect ce te înconjoară. De regulă se ia omul pe care vreai să-l hipnotizezi. Dacă sunt mai mulţi oameni, îl alegi pe cei mai puternic. Şi te concentrezi asupra lui. -Cum apreciezi cine e mai puternic? -Când concentrezi propria energie treci cu privirea pe fiecare din cei adunaţi. Cel mai puternic îţi dă de ştire prin nivelul de concentrare lăuntrică a individului. Atunci începe să te doară tâmplele. -E nevoie de mult timp ca să depistezi subiectul. Şi cum poţi trece cu privirea peste două-trei mii de oameni. -Fugitiv, vorbind ceva. În timpul acestei comunicări izbuteşti să faci tot ce-ţi trebuie. Cei care au o energie puternică te deranjează şi îi depistezi uşor. -Hai să încercăm. -Cu cine? -Cu tine! -Cu mine nu poţi. Sunt mai puternică ca tine. Şi te supun eu. Dacă o să ajungi la nivelul cuvenit, îl supui pe oricare. -Păi… ce fac eu? -Te antrenezi cu alţi oameni. La piaţă, pe drum. Oriunde unde sunt oameni. Începu activ să se antreneze. Dar nu observă la nimeni nici o schimbare. Şi era sigur că făcea totul bine, cum trebuia să facă. Procedura îi făcea plăcere. Peste două zile se apropie de Milarena. -Gata. Am însuşit bine lecţia. Ea se iută la el mirată

-Ca să spui că poţi ceva trebuie să te antrenezi activ timp de cel puţin două luni. Două luni minimal, Isuse. Dar tu ai doar două zile. -Probabil că am capacităţi deosebite, spuse el fără să zâmbească.. -Vorbeşti serios? întrebă ea, privindu-l în ochi. Nu credea, însă văzându-i expresia hotărâtă, l-a pus la încercare. Nu voia să-l jignească prin neglijenţă. -Bun. Uite-ţi stau în faţă. Acţionează! Cu ea era într-adevăr greu. La un moment credzu că nu va izbuti. Totuşi până la urmă a reuşit şi a supus-o. Fapt care a mirat-o mult. Feciorul sacerdotului nu putea să facă asta vreo cinci luni, dar Isus a izbutit chiar a doua zi. Înţelese brusc că în faţa ei nu era un om obişnuit, ci o personalitate de rang mai superior ca toţi ceilalţi. Şi atunci se închină în faţa lui, determinându-l să roşească. -De ce faci asta?, întrebă el. Nu mai glumi aşa. Nu-mi place! -Nu glumesc. Simt în faţa mea o personalitate a Cerului, a Universului. Eşti un unicum! -Sunt ca toţi ceilalţi. -Nu, nu eşti. O să vorbesc cu tata să-ţi deschidă ceva din secretele Şambolei. -Ce e asta? -Este o învăţătură despre idealul Înţelepciunii. Ca să ajungi la ea, trebuie să parcurgi şapte trepte. Pe care nu le-a parcurs încă nimeni. -Chiar nimeni? -Nimeni. Însă tu cu capacităţile tale extraordinare poţi să încerci. Dar mai întâi terminăm ce am început, poate ţi-a fi de folos pe viitor. În două săptămâni a însuşit secretele hipnozei. După care Milarena l-a adus în faţa tatălui său. -Ce vrea fiica mea?, întrebă el zâmbind.. -Să-i povesteşti lui Isus de Şambala. Şi dacă poţi, dă-i te rog câteva sfaturi cum să ajungă la ea. -Aşezaţi-vă, copii, spuse în sfârşit preotul. Am mult de vorbit. Şi le povesti tot ce ştia despre Şambala, despre această ţară ascunsă în vârful munţilor. -Şambala nu e numai o ţară, ci şi o învăţătură care conţine toată înţelepciunea universală. Eu cred că Şambala este numai o învăţătură. -Dar ce e cu treptele? -Trepte sunt şi în înţelepciunea universală, nu numai în munţi. Cine însuşeşte treptele înţelepciunii, nu mai trebuie să se urce în munţi. Şi totuşi cred că aceste două noţiuni sunt legate între ele. Numai acolo în munţi, trecând treaptă cu treaptă, poţi înţelege şi simţi această înţelepciune. După această convorbire Isus s-a pus pe gânduri. La ce-i putea fi de folos înţelepciunea universală? Ca să trăiască pe acest pământ cu ceea ce ştia el, era prea destul. Poate că acea înţelepciune l-ar îndruma cum să facă ca şi cei săraci să trăiască mai bine? Să creadă şi ei în viitorul fericit şi chiar să se pregătească pentru el... Mai trecuse un an. În acest răstimp a aflat multe despre Şambala. Ştia deja că această învăţătura se baza pe un criteriu simplu: există înţelepciunea omenească fundamentală, care este în stare să rezolve toate problemele mondiale şi să înfiinţeze o societate cu o cultură şi civilizaţie pe măsură.

Isus, cu cât mai mult studia această învăţătură, cu atât mai mult vedea că în societate sunt necesare schimbări radicale, schimbări spre binele omului. Atunci, la douăzeci şi unu de ani de la naştere, îi veni ideea de a schimba această lume. Şi Şambala îi arăta drumul cum ar putea fi înfăptuită această idee. Se apucă serios de învăţătură, pentru a parcurge toate cele şapte trepte. Văzându-i râvna de a învăţa, de a cunoaşte tot ce era nou, preotul îl eliberă de orice lucru. Milarena, care îi refuzase pe mai mulţi flăcăi s-o ia de nevastă, se afla întotdeauna lângă el. Multe tractate, despre care el nu avea idee, căci erau legate direct de viaţa acestui popor, istoria căruia n-o cunoştea bine, acum le studiau împreună. Atingerea unul de altul îi făcea fericiţi. Însă nu treceau bariera.. La un moment dat s-au oprit. Mai departe învăţătura nu mergea. Cum nu încercau ei, nu izbuteau nimic. S-au adresat preotului, care a presupus că au ajuns la treapta a cincea. Ultimele două urmau să le parcurgă în munţi, unde îl aşteptau încercări mari. Şi Isus hotărî să urce în munţi, în pofida protestele preotului, pentru care Isus devenise ca un fecior. Şi mai ales ale Milarenei. Însă hotărârea fusese luată deja… S-au început pregătirile. Milarena, cu acordul preotului, hotărî să-l însoţească şi acolo. Nu se puteau despărţi. Preotul înţelegea, vedea relaţia lor. Şi îi compătimea. Căci nu aveau viitor comun: Isus nu-şi ascundea dorinţa arzătoare de a se întoarce acasă, la baştină. Iar religia Bon nu permitea unei femeii să-şi părăsească baştina. Un an-doi vor mai fi împreună, căci drumul spre Şambala era o enigmă, care cerea timp pentru cunoaştere. Nu se ştia când se vor întoarce, şi dacă în general se vor mai întoarce. Drumul spre Şambala îl aflau întrebând localnicii. Cu mult efort, dar au ajuns la treapta a cincea. Pe drum Milarena se îmbolnăvi, cu toate că se trata singură, folosind diferite ierburi, Isus o sprijinea, iar de multe ori o ducea în braţe. Vedea însă că şi puterile lui scad. Şi hotărî să-l aştepte la o casă de rugăciune, unde să se vindece până se întoarce. Isus plecă, iar ea începu să pregătească tot felul de mixturi. Nu numai pentru a se vindeca ea, dar şi pentru ai restabili puterile lui Isus, când se va întoarce. Cunoştea bine metodele strămoşeşti de a pregăti leacuri, învăţându-l câte ceva şi pe preotul local, care se arătă mirat de cunoştinţele ei. Trecuse trei luni, iar Isus nu se întorcea. Milarena începu să se neliniştească. Ştia din spusele localnicilor că nimeni din cei care au urcat în sus, nu s-a mai întors. Şi aşa o apucase un dor, căci nu-şi găsea locul. În fiecare zi ieşea la drumul îngust, care ducea în munţi. Isus nu se arăta. Peste jumătate de an, ieşind la drum, cum o făcea în fiecare zi, văzu pe cineva coborând la vale. Se duse spre drumeţ, fără să ştie cine e. Era Isus. Simţise că era el. Barba mare îi astupa faţa, ochii, gura. După mers, după miros l-a cunoscut. S-au îmbrăţişat. N-au scos nici o vorbă. Au stat mult aşa, până ea nu-şi dădu seama că el nu mai pleacă nicăieri. La casa de rugăciuni a găsit tot ce era necesar pentru bărbierit. Ea nu întrebă nimic, iar el nu spunea nimic. -Te odihneşti şi pornim la drum, spuse ea în sfârşit fericită. Tata cred că ne aşteaptă cu nerăbdare şi demult. Am pregătit aici o mixtură pentru reface puterile. Bea puţin şi dormi. Te vei scula odihnit.

-Când plecăm? -Cum te scoli, pornim la drum. Dormi însă mai mult de o zi şi o noapte. Cu puteri proaspete porniră la drum. Unde puteau se îmbrăţişau şi mergeau aşa. Vorbeau însă puţin. Milarena, cu tăria ei de caracter nu rezistă şi îl întrebă: -Ai ajuns la Şambala? şi se uită atentă la el. Şi cum arată ea? -Ca şi toate treptele pe care le-am parcurs. -Şi totuşi este vreo diferenţă, căci nimeni n-a ajuns la ea? -Diferenţa e în lupta pe care o duci cu sine însăşi şi cu duhurile ce te încearcă la fiecare pas. Însă duhurile, punându-te la încercare, şi primind un răspuns adecvat, te ajută să înţelegi această înţelepciune universală. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Am înţeles că viaţa de pe pământ e făcută de Dumnezeu numai parţial, iar partea cealaltă e făcută de Satana. De aceea lumea e împărţită în bogaţi şi săraci, în buni şi răi, în prieteni şi duşmani. Asta e se pare adevărul, ne place nouă ori nu. -Se poate schimbat ceva? -Da. Toată lumea e păcătoasă, şi pentru a scăpa de păcate, pentru ca să fie dreptate pe pământ, trebuie nimicit tot, şi creată o lume nouă, fără păcătoşi, fără adepţii lui Satana, fără bogaţi şi săraci. Să fie toţi egali şi să se roage numai lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îi va păzi. -Se va întâmpla asta cândva? întrebă Milarena. Şi lumea să nu se mai împartă în religii diferite, să existe doar o religie universală. Ca doi oameni fericiţi să poată fi împreună, să nu-i despartă dogmele religioase, rosti ea încet şi începu să plângă. Isus o linişti cu greu. Ceea ce spunea acum Milarena, aceste idei, îl preocupau demult şi pe Isus, care hotărâse acolo, la Şambala, că va lupta pentru aceste idei, că le va promova în viaţă. Era conştient că-l aşteaptă o luptă grea, o luptă pe viaţă şi pe moarte, că la început va fi singur, că n-o să aibă nici o susţinere de la nimeni, însă aceste idei vor cuceri lumea. La fiecare treaptă se odihneau. La ce-a de a doua au văzut un dezastru cumplit. Cadavre de oameni morţi, iar alţii de abia mai răspirau. Milarena înţelese ce e asta. -E o epidemie greu de tratat. -Ce se poate face? întrebă Isus, văzând cum mor oameni nevinovaţi. -Trebuie să încercăm. Ştiu să pregătesc leacuri care ar putea să ajute. Mă miră faptul că nimeni nu încearcă să se lecuiască. -Poate că nu ştiu cum? -Aici e nevoie nu numai de leacuri, pe care noi le vom pregăti repede, căci văd împrejur multe ierburi care sunt folosite în astfel cazuri, dar şi de voinţa acestor oameni, de un efort şi din partea lor. Au organizat două echipe - o parte adunau ierburi, iar alţii făceau focul şi aduceau apă. Milarena îi explica lui Isus simptomele acestei boli, modul de tratare. Cum se pregătesc leacurile, văzu singur. Pentru el cel mai interesant erau metodele folosite de Milarena pentru a sugera omului că organismul lui poate lupta cu boala. Asculta atent tot ce spunea ea. Şi se mira tot mai mult de cunoştinţele pe care le avea. -De unde le ştii pe atâtea, întrebă el vizibil încântat de minunile pe care le făcea. -Nu uita că sunt fiică de preot. Tata ştie mult mai mult ca mine. Şi mă învaţă. Iată de la cine va trebui să înveţi ceva şi tu, legat de lecuirea oamenilor.

O lună, zi şi noapte, au luptat pentru a îndepărta şi a nimici focarul acestei boli. Se aflau împreună şi erau fericiţi. Serile, după ce isprăveau ce aveau de făcut, se luau de mână şi se plimbau ceva departe de acel loc îngrozitor. Isus se tot mira de rezistenţa ei. Doar era o fiinţă firavă, un copil încă.În timp ce el, un bărbat puternic, trecut prin multe, care suportase nenumărate lipsuri în viaţă, seara, după o zi de muncă, se simţea extrem de obosit. Iar ea nu arăta nici un fel de semne de oboseală. Doar în timpul acestor plimbări se sprijinea de el, obosită. Nu s-a văicărat însă niciodată. -Ce am făcut noi acum, spuse ea la un moment dat, este prima mea faptă mai importantă în folosul oamenilor. Şi mă bucură foarte mult acest lucru, tăcu, şi îl privi, după care continue, mai ales că l-am făcut împreună, şi se lipi şi mai strâns de el. -N-am nici un merit în asta. Nu mă pricep la nimic. -Dacă nu erai tu, nu rezistam. Prezenţa ta mă făcea puternică, mă făcea să nu simt oboseala. Tu eşti acela care mi-a dat puteri şi voinţă şi tărie de caracter. Dar principalul e că ai însuşit la perfecţie tot ce făceam. Aşa că altă dată vei putea să te descurci, să lecuieşti şi singur. Poate că asta te va ajuta acolo, la ţara ta, şi lacrimile îi împlură ochii. Nu ştia cum s-o liniştească. Atunci o luă în braţe şi mergeau aşa. Nu-i simţea greutatea. Ea se ţinea strâns de gâtul lui, şi treptat se liniştea.

După ce s-au încredinţat că focarul acestei epidemii este stins, au pornit spre casă. La vale, pe drumul cunoscut era mai uşor să mergi. Noţiunea de drum avea sensul mai mult ca direcţie, căci mergeau prin văi frumoase, pe coline, pe cărări înguste, între munţi şi prăpăstii. Aproape un an au fost împreună, un an de încercări fizice, un an de lipsuri, un an de frământări, un an de trecere peste greutăţi enorme. A fost însă cel mai fericit an!

Isus a ajuns la Şambala, unde nu mai fusese picior de om, unde Dumnezeu părea că i-a destăinuit secretele înţelepciunii universale, cu toate că el nu era încă conştient de asta. A învăţat anumite secrete ale medicinii tibetane, cea mai dezvoltată medicină de pe vremuri. Sigur, însuşise doar o mică parte. Era însă tânăr, iar alături o avea pe Milarena, fiinţa pe care se putea baza, care îi destăinuise multe din secretele acestui pământ, ale acestei ţări, atât de interesantă şi de miraculoasă, şi cu care se simţea cel mai fericit om. Mergeau ţinându-se de mână, admirând frumuseţea acestor munţi unici, a acestor platouri întinse şi verzi. Trecuse pe o cărare îngustă, care după câte ţineau minte era destul de lungă. Pe de o parte se întindea o prăpastie adâncă, iar de cealaltă se înşirau munţi înalţi. Mai aveau de parcurs cam jumătate de cale, când de după o stâncă ieşi în întâmpinare un iac sălbatic, care urca în pantă.. Cărarea permitea trecerea, însă şi iacul şi ei se lipise de munte. Nu vroia nimeni să rişte, să treacă pe marginea prăpastiei. Iacul cu instinctul său de animal sălbatic, simţea primejdia. Milarena se sperie, văzând cum s-a încordat iacul, gata de atac, şi instinctiv s-a dat la spatele lui Isus, care înţelegând situaţia, nu se mişca din loc, privindu-l pe animal ţintă în ochi, parcă hipnotizându-l. Iacul se uita furios la el, treptat îşi coborî privirea, după care se întoarse şi porni la vale, evitând totuşi riscul de a trece pe marginea prăpastiei. Iacul e un animal de munte. După mărime e între berbec şi bizon. Laptele şi produsele din lapte de iac sunt extrem de folositoare, lecuiesc o sumedenie de boli. Părul lung îl protejează pe el şi pe drumeţul care îi portă blana de cele mai mari geruri şi viscole, care bântuie des în munţi. Iacul domestic e un animal blând, însă cei sălbatici sunt agresivi. În

afară de lapte, lână şi carne, pe care le o dă iacul, se mai foloseşte şi ca mijloc de transport în munţi. Este deosebit de rezistent, ducând încărcătură de trei ori mai mare ca măgarul. -Mă bucur că poţi face ce ţi-am arătat mai bine ca mine, spuse fata fericită, uitându-se cu dragoste la el. -Fără tine nu ştiam nimic. Îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat. -Acum, după ce ai ajuns la Şambala, după ce ai învăţat să lecuieşti oamenii, vei fi om mare în ţara ta. -Încă am mult de învăţat, Milarena, de studiat posibilităţile omului, ale medicinii voastre unice. -Faptul că eşti primul care a ajuns la Şambala, care a însuşit înţelepciunea ei, te va ajuta să înfăptuieşti lucruri pe care nu le-a înfăptuit nimeni. Eşti alesul. Să ştii asta! Mergeau încet, căci călătopria lor se apropia de sfârşit. Lhasa nu era departe. La un moment dat,, aruncându-şi o privire în urmă, zări că iacul, care mai nu-i aruncase în prăpastie, mergea în urma lor cu capul plecat. -Uite că ai supus prima fiinţă, fără să fi avut acest scop, spuse Milarena. Va veni timpul şi vei supune foarte, foarte mulţi oameni, care te vor urma supuşi ca şi acest iac. Preotul îi întâmpină cu lacrimi la ochi. -A trecut mai mult de un. Credeam că nu vă mai întoarceţi, că n-o să am cui să transmit tot ce ştiu, le spuse el după ce au întrat în casă. Iar acum povestiţi-mi pe unde aţi fost, ce aţi văzut. De altfel vă văd veseli, bucuroşi. -Întradevăr tată, suntem fericiţi că te vedem, că suntem acasă. Şi au povestit tot ce li s-a întâmplat, ce au cunoscut. Preotul rămase încântat de cele auzite. Se mândrea în sinea sa că a crescut o fată atât de deşteaptă. -Tată, dar ce facem cu iacul care aşteaptă la poartă? -Păi, îl dăm la stână. -Aşi vrea să cunosc bine medicina tibetană, spuse Isus, adresându-se preotului.. Cine mi-ar putea ajuta?? -Te învăţ eu. Însă se cere mare răbdare şi un termen mai îndelungat. De fapt, după cum o spune şi Milarena, deja ştii multe şi însuşeşti repede tot ce ţi se spune. Continua să îndeplinească îndatoririle de servitor la casa de rugăciune, ajutându-l pe preot să lecuiască oamenii veniţi din diferite colţuri ale Tibetului. Milarena era întotdeauna alături, învăţau împreună tot ce le spunea preotul. Continuau să se ţină de mână, să se îmbrăţişeze, când lumea nu-i vedea. Erau fericiţi. Preotul vedea ce e între ei, însă nu dezaproba.. Fiica îi era fericită, şi asta era principalul. Ştia de fapt ce va urma, şi-i permitea fiicei să facă ce credea ea că e mai bine, ca Isus să rămână în viaţa ei ca ceva curat, sfânt. La rugămintea lui Isus, împreună cu Milarena frecventau şi predicile sacerdotului. Voia să însuşească metodele de a cufunda mulţimea în transă. Însă aşa şi n-a putut afla acest secret. Sacerdotul păstra tăcere şi se pare că nu voia să se împartă cu secretele acumulate de strămoşii lui. În afară de pregătirea mixturilor din diferite ierburi, medicina tibetană se baza pe starea sufletească a omului, pe posibilităţile lui psihologice de a rezista la boală, pe capacitatea de a impune omul să creadă că se poate vindeca. E se pare baza fundamentală a medicinii tibetane, atât de răspândită astăzi în toată lumea. Şi pe care foarte puţini din cei ce încearcă o pot adapta la psihologia occidentală.

Încercările de a însuşi metodele de cufundare a mulţimii în transă a eşuat. Studiase destul medicina tibetană, a fost la Şambala, însuşind câte ceva din înţelepciunea universală, cunoscând hipnoza, influenţa ei asupra maselor de oameni. Era destul şi acum tot mai des se gândea la ţara sa, la poporul său pe care voia să-l scoată din anumite dogme ale iudaismului. Tot mai des şi mai des se gândea că lumii i-ar trebui o religie nouă, o religie pură, care să-i apere la fel pe cei bogaţi şi pe cei săraci. Şi în religia Bon, pe care el o considera mult mai avansată ca iudaismul, cel mai mult şi mai des se rugau oamenii săraci. Dar tot săraci rămâneau. Cei bogaţi se rugau cu mult mai rar, iar bogăţiile lor nu scădeau. Ca şi în iudaism. Avea adesea în faţa ochilor fachirul, care purta pe palmă fetiţa, care dădea din baston şi omul se ridica în spaţiu fără să se sprijine de ceva. Secretele levitaţiunii, incombustibilităţii, invizibilităţii, morţii aparente, îngropării de viu – iată ce-l interesau acum. Îl întrebă din nou pe preot cine putea să-l ajute. -Nu ştiu pe nimeni care să te poată ajuta la noi, îi spuse acesta. Aceste lucruri se fac însă şi se cunosc în India. Budismul, religia lor,ioga practicată în această ţară sunt acolo practici curente. -Aşi vrea să învăţ ceva din toate aceste ştiinţe, spuse oricum visător Isus. -Dacă eşti hotărât s-o faci, îţi spun la cine să te duci în oraşul Calcuta. Însă nu sunt convins că vei reuşi să însuşeşti aceste ştiinţe, căci se învaţă în zeci de ani. Poţi chiar să-ţi pierzi toată viaţa şi la urmă să nu te alegi cu nimic. Trebuie să fii pregătit şi pentru asta. -Sunt gata de orice, exclamă el bucuros, că avea şansa să studieze aceste învăţături şi practici. Despărţirea de oamenii care l-au adăpostit, care l-au primit în casa lor, care l-au învăţat atâtea lucruri bune, care l-au îndruma o bucată de viaţă, a fost foarte grea. Cea mai grea a fost fireşte despărţirea cu Milarena. În ajunul plecării s-au plimbat până dimineaţa, ţinându-se de mână, şi amintindu-şi de tot ce au făcut împreună, ce a învăţat de la ea, călătoria spre Şambala, de toate îmbrăţişările lor, de dorinţa de a fi împreună, conştienţi că poate nu se vor maivedea vreodată. Ea înţelegea că Isus îşi avea calea lui, prescrisă de Cel de Sus. Şi nimeni şi nimic nu trebuia să-l împiedice.

x x x

Pleca cu durere în suflet, fiind însă convins că face ceea ce trebuia să facă, ceea ce îi era prescris de soartă.. Îl aştepta din nou un drum necunoscut, oameni necunoscuţi. Anii petrecuţi în Tibet îi vor rămâne pe toată viaţa ca o amintire plăcută, căci acolo trăiau oameni iubiţi, cei care îl iubeau cu adevărat. Cu desaga în spate şi o măciucă în mână porni spre India. Merse mult singur până ajunse din urmă o ceată de tineri care ca şi el, plecau în India. La primul popas îşi împărţi egal la toţi toate merindele pe care i le puse în desagă Milarena. Era mai uşor de mers, dar la următorul popas a rămas flămând, căci nimeni din cei prezenţi nu i-au oferit ceva. Mai avea însă bani, dar n-avea de unde să cumpere. Popasul era în munţi. A doua zi tot flămând se porni la drum. Spre seară ajunse la un cătun, de unde putu să procure ceva. Şi iarăşi împărţi la toţi. Şi la următorul popas iarăşi rămase flămând. Nu se supără însă pe nimeni. Îl

mira doar faptul că oamenii pot proceda în acest fel, că nu-l compătimesc pe cel rămas flămând, suferind, de indiferenţa lor faţă de alt om, de necazurile şi suferinţele altora. Faptul îl la întărit în gândul că în lume trebuie schimbat ceva, ca oamenii să se ajute reciproc la nevoi, să împartă ultima fărâmătură de pâine cu cel de alături, cu cel care nu are, cu cel ce suferă… Aceste gânduri nu-i dau pace acestui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, care păşea alături de condrumeţii săi, care nici nu bănuiau ce se petrece în sufletul acestui tânăr atât de ingenios. În Nepal câţiva din condrumeţi au rămas cu treburile lor, iar ceilalţi au pornit mai departe. Însă aproape de hotarele Indiei au fost arestaţi şi duşi la o puşcărie, aflată într-o peşteră. Nimeni nu a înţeles de ce. Tocmai a treia zi veni cineva, care i-a învinuit că au violat o femeie. Conform legilor acestei ţări, această infracţiune era pedepsită cu moartea. Şi toţi au fost condamnaţi la moarte. Încercările lor de a lămuri ceva, de a protesta, nu schimbă nimic. Tipul venit le-a citit doar sentinţa. Peste o zi urmau să fie decapitaţi. Isus era convins că nimeni din condrumeţii săi, ce se aflau cu el în închisoare, nu făcuse ce li se incrimina. Au fost tot timpul lângă el, nimeni nu s-a dus nicăieri. Era mare probabilitatea că cineva din foştii lor condrumeţi să fi făcut ceva, şi cineva să-i fi văzut împreună. Acum dintr-o greşeală, viaţa lui, tot ce gândea el, toate visurile de a schimba această lume, erau în pericol. Hotărî să fugă din închisoare. Însă la uşă se aflau zi şi noapte doi străjeri tăcuţi. Caută o altă ieşire din peşteră, însă nu găsi. Puşcăria, peştera se aflau în munţi de piatră. Cel mai vulnerabil loc era uşa, legată cu un fel de funie. Însă acolo stăteau străjeri înarmaţi. A doua zi trebuiau să fie executaţi, însă nu găsi nici cale de a scăpa. Tocmai spre seară lui Isus îi veni ideea de a încerca să folosească ce îl învăţase Milarena. Dar străjerii nu vroiau să se apropie şi să converseze cu el. Se sfătui cu condrumeţii săi. Unul dintre ei avea un inel foarte frumos. Cu acest inel au hotărât să-i atragă pe străjeri mai aproape de uşă, să se târguiască cu ei, iar Isus să încerce ce-şi puse în gând. Văzând inelul, străjerii s-au apropiat de uşă. Le-au cerut ca pentru inel să le aducă apă şi mâncare. Au fost de acord. Peste câtva timp unul din ei s-a întors cu apă şi mâncare. Şi tot vorbind au adormit. Deţinuţii au tăiat funia de la uşă, au luat mâncarea, şi la propunerea lui Isus s-au împrăştiat câte unul, cu direcţia spre India. De străjerii adormiţi se va da tocmai abia dimineaţa. Aşa că aveau la dispoziţie o noapte ca să treacă hotarele Nepalului. Dimineaţa l-a găsit pe Isus departe de hotar, în drum spre Calcuta. Religia principală din India era budismul, şi după cum ştia Isus, care cutreerase cu caravana toată ţara, era o religie blândă, înţeleaptă orientată spre om, în folosul omului. Cu multe peripeţii şi dificultăţi ajunse la Calcuta. Isus nu mai văzuse până atunci un oraş mai mare. Oamenii forfoteau ca furnicile în toate direcţiile. Pe bătrânul Capur l-a găsit cu greu printre puzderia de cocioabe mizerabile. S-a prezentat şi a fost poftit să ia loc pe o rogojină aşternută pe podea. -Cum se simte prietenul meu? începu lent stăpânul. Ce mai face frumoasa Milarena ?

-Se simte bine, şi vă doreşte de asemenea multă sănătate şi prosperare. Milarena este o fată foarte deşteaptă şi foarte frumoasă. Mai frumoasă ca ea nu mai sunt prin împrejurimi. Şi nici mai deşteaptă. -Cum ai ajuns acolo, şi ce ai căutat le el ?

-Călătorind prin India şi China am auzit de multe minuni care se întâmplă în Tibet. Multe minuni am văzut cu ochii mei. Şi am plecat încolo să le învăţ. -Multe ai învăţat ? -Multe, însă nu tot. De aceea şi sunt aici. Vreau să-mi continui studiile. -Ştii tot ce ştie prietenul meu ? -După spusele dumnealui, da. -Ştii cât timp îţi trebuie ca să înveţi tot? -Aproximativ. Şi sunt gata de orice greutate. -Eşti primul pe care prietenul meu l-a trimis la mine. Înseamnă că ai capacităţi deosebite. Îmi place să lucrezi cu oameni deosebiţi. Atunci parcă întineresc, simt necesitatea de a trăi. Odihneşte-te, căci începem chiar de mâine. Ceru învoire să meargă în oraş, să facă cunoştinţă cu acest oraş uriaşi. Peste tot fete, femei frumoase… Însă el vedea numai chipul Milarenei, chipul celei mai frumoase fete de pe pământ. Se gândise la ea tot timpul. Şi acum păşind pe aceste străzi aglomerate, îi părea că o avea alături pe Milarena, fiinţa care era gata să jertfească tot pentru el. Cum şi el pentru ea. Însă ea era departe… A doua zi se trezi înaintea stăpânului. Era nerăbdător să înceapă lecţiile. Dar stăpânul l-a trimis mai întâi după apă, lămurind unde e izvorul şi spunându-i cu ce să aducă. Era un ulcior mare din lut ars. L-a pus pe umăr, cum văzuse că se duc asemenea vase. Imediat îi simţi greutatea. Mergând spre izvor avu grijă să ţină minte calea înapoi. Cu greu găsi izvorul, la care era un rând destul de mare. Pornit spre casă cu ulciorul plin, care se făcuse acum extrem de greu, şi orientându-se după semnele memorate, ajunse acasă spre amiază. Se simţea obosit ca atunci, când urcase spre Şambala. Eri, când de abia sosi, ceru să se spele după drum. Vărsă multă apă. A prins privirea stranie a stăpânului, însă nu înţelese nimic. Acum îi era clar. Apa se aducea cu un efort enorm, şi trebuia consumată cu socoteală.. Nu ca în Tibet, unde erau râuleţe la fiecare pas. -De azi uită de carne, brânză, ceai şi de tot felul de băuturi cu alcool. Iar azi nu mănânci îndeobşte nimic. Seara mai aduci un urcior cu apă, şi-i arată care urcior urma să-l ia. Era unul şi mai mare. Când seara se întoarse cu ulciorul plin, mai nu căzu de oboseală. Cu toate că avea un corp puternic, bine antrenat, rezistent la greutăţi. Acţiona şi foamea. Voia să ia măcar o fărâmătură în gură, însă stăpânul îl preîntâmpinase că dacă încalcă ce i se spune, va fi gonit imediat. Spre dimineaţă părea că n-o să reziste, că nu mai are puteri să rabde foamea. Şi-a adunat toată voinţa şi ca să nu se gândească la mâncare, luă alt ulcior şi porni din nou spre izvor. Apa rece pe care o bău, îi păru că îi mai uşură foamea. Şi ulciorul îl duse mai uşor, lucru, care îl miră. -Ca să vedeţi, se adresă el stăpânului, ulciorul care l-am adus azi, mi s-a părut mai uşor. -Mă bucură ce spui, îi răspunse acesta Iar acum mergi şi ajută pe vecinul nostru să-şi ducă căruciorul cu marfă la piaţă. Căruciorul era mare şi bine încărcat, iar vecinul de-abia îşi târa picioarele. Acasă se întoarse la amiază. Şi îndată fu trimis de stăpân la izvor după apă, de la care se

întoarse tocmai seara. Stăpânul îl chemă la el şi îi dădu două linguri de boabe de orez fiert. -Mănâncă încet câte unul. Strict câte unul. Nu te grăbi. Abia după aceea să bei o gură de apă. Dacă văd că te grăbeşti, sau că mănânci câte două-trei boabe de-odată, nu vei mânca trei, apoi cinci zile la rând. Ai înţeles ? -Da stăpâne. În acest ritm au trecut două săptămâni: apă de la izvor de două ori pe zi, iar dimineaţa şi seara căruciorul vecinului. O dată la două zile urmau două linguri de orez, mâncate fără grabă. Însă organismul în loc să-i slăbească, se călea tot mai tare, se făcea tot mai rezistent. -Ce ai făcut tu până acum a fost o mică introducere în practica ioga. Noi însă vom studia, vom cunoaşte amănuntul filozofia ascetică şi mistică indiană. Trecu o zi, apoi o săptămână, însă stăpânul, ori învăţătorul, cum îi mai spunea el, nu zicea nimic. Isus continua să-şi îndeplinească obligaţiile de fiecare zi. Şi aştepta cu răbdare când învăţătorul îl chemă să continue învăţătura mai departe. Într-o bună zi învăţătorul îl chemă -De azi începem antrenamentele pentru o probă simplă: continuarea păstrării conştiinţei clar în somn. Însă şi ea cere eforturi maxime şi aproximativ şase – şapte luni. Apoi vom trece la ceva mai complicat. Îţi vei alege singur ce vrei, în dependenţă de cât timp vei dispuine. Începură antrenamentele pentru însuşirea metodelor de ritmare a respiraţiei. -La prima vedere pare o metodă simplă. Vei vedea şi vei simţi pe pielea ta însă, că nu e atât de simplă şi de uşoară. Însă ea se va folosi şi la alte antrenamente, pentru a atinge şi alte secrete. Dacă nu însuşeşti metodele de ritmare a respiraţiei, termină învăţătura. Ai înţeles? -Da stăpâne. Îmi voi depune toată silinţa.. -În filosofia ascetică şi în mistica indiană se foloseşte cifra şapte ca bază. Ea poate fi înmulţită de câteva ori, însă nu se împarte la nici un număr. Noi vom lucra la început cu cifra paisprezece. Dar dacă va fi nevoie, vom folosi şi cifra douăzeci şi unu. Totul depinde de capacităţile tale, făcu o pauză, apoi adaugă, nimeni nu te scuteşte însă de obligaţiile tale de până acum. Isus dădu afirmativ din cap. Ardea de nerăbdare să înceapă ceea, pentru care timp de două săptămâni a muncit din greu, şi a tras foame. -Primul exerciţiu: învaţă să respiri aerul în paisprezece secunde. Fix paiprezece. Nici o sutime de secundă mai mult ori mai puţin. -Cum să ştiu câte secunde ? -Deocamdată număr eu. Caută să însuşeşti strict ritmul număratului meu. Apoi îţi vei număra singur. Ai înţeles ? Principalul, e ritmul meu. Fii foarte atent ! Timp de o oră Învăţătorul număra, iar el învăţa să perceapă ritmul număratului şi căuta să inspire aer după ritmul dat. Veni ora prânzului. Primi aceiaşi cană cu boabe de orez, pe care o mânca în fiecare zi după ce trecuse cu bine prima testare. Era rata cu care trăia douăzeci şi patru de ore. Însă niciodată nu spuse nimic. Încercarea cu foamea continua, şi el se deprinsese să suporte. După ce luă masa, puse, ca întotdeauna, ulciorul pe umăr şi la izvor.

-Cu cât revii mai curând, cu atât vom putea învăţa mai mult, spuse Învăţătorul. Şi Isus o luă fuga spre izvor. Dar acolo rândul era mare de tot. Înapoi, cu ulciorul plin cu apă, era greu să fugi. Însă câştigă ceva timp şi era bucuros. Lucră un timp cu Învăţătorul, după care acesta îi spuse: -Isuse, acum încearcă să-ţi numeri singur, păstrând ritmul pe care cred eu, de fapt l-ai însuşit. Fii atent. Eu doar voi vedea cum faci, vei supraveghea doar şi se dădu la o parte, lăsându-l să se concentreze. Dar cu tot efortul depus, nu se putea adapta la ritmul cerut. Atunci Învăţătorul opri antrenamentele şi îl trimise la culcare. Dar nu înainte de ai spune următoarele: -Mâine te scoli mai dimineaţă şi pleci după apă, iar până vecinul îşi împle căruciorul, ne antrenăm. Sper ca totul să fie bine. Aşa şi au făcut. După ce duse căruciorul vecinului, au continuat antrenamentele. Spre amiază începu încetul cu încetul să între în ritm. Lucru care îl bucură extrem de mult. După masă au continuat. Învăţătorul rămase mulţumit de rezultate. -Trei zile te antrenezi singur, apoi te verific şi fac concluzii. Învăţătorul era bine dispus. Totuşi după trei lucrurile nu arătau prea bine. Învăţătorul începu să numere din nou. În final au izbutit parcă. Dar abia peste o lună şi jumătate începu să fie totul bine. Elementul principal, ritmul, era însuşit la perfecţie. Fapt ce îl bucură mult pe Învăţător. -N-am mai avut un elev ca tine, mărturisi la un moment dat Învăţătorul. Acum începem a doua etapă, care constă în capacitatea de a reţine respiraţia exact paisprezece secunde. Şi iarăşi au urmat antrenamente legate de ritm. Acum însă îşi număra singur. Învăţătorul a rămas mulţumit. Antrenamentele au durat o lună. -Acum în curs de o lună – două ritmează inspiraţia şi reţinerea, ori pauza cum o mai numim noi. Lucrează atent, căci dacă încalci regulile, începem din nou. Totuşi a făcut greşeli. Însă Învăţătorul surprins de capacităţile lui, nu l-a întors de la început. Îl controla însă mai des. Până la urmă s-a descurcat aşa cum cerea Învăţătorul. Au urmat iarăşi zile şi săptămâni fără a însuşi ceva nou. Se ocupa cu munca de toate zilele, pentru care era hrănit şi avea adăpost. Totuşi practica de sine-stătător, antrenând inspiraţia şi reţinerea. Să nu uite, să nu piardă ce însuşise. Se pricepu ce procedură urma. Era ceva firesc că ce ai inspirat, trebuie expirat, scos afară. Şi tot cu aceleaşi condiţii. -Cred că ai priceput ce vom face mai departe. -Da stăpâne. Exspiraţia. -Corect. Ştii ce trebuie să faci. Începe. -Pot să vă întreb: de ce nu s-a putut să începem mai înainte ? Mi se pare că am pierdut am pierdut destul timp. -Isuse, era necesar un răgaz fizic. Şi astfel ţi-am probat şi starea psihică. Eşti destul de răbdător. O calitate care te face mai puternic şi fizic, şi spiritual.

Timp de o lună s-a antrenat cu dârzenie. Urma iarăşi pauza pe care o ura. Însă Învăţătorului nu i-a spus nimic. Aşteptă şi Isus ce va fi mai departe. În sfârşit Învăţătorul îl chemă. Se aşezară amândoi pe rogojină, după obiceiul indian. -Ai însuşit procedee pe care le cunosc câţiva oameni în lume. Ce o să urmeze nici eu nu ştiu. Şi nu ştiu dacă aceste urmări sunt bune sau rele. Nu cunosc rezultatul, care poate fi pozitiv, sau negativ. Aşa că înainte de a începe următoarea etapă gândeşte-te bine. Ai la dispoziţie trei zile. -Sunt gata să începem imediat, răspunse uşor infantil Isus. -Nu, ai trei zile. Dacă refuzi, nu-i nimic. Ce am învăţat o să-ţi servească oricum spre bine în viaţă. Organismul tău are deja un reflex bun ca urmare a antrenamentelor. -De ce pot să mă tem, stăpâne? întrebă el. -Cunoşti bine hipnoza, care însă nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu ce va urma. Din hipnoză omul, peste un timp relativ scurt, poate ieşi şi singur. Dar ceea ce va urma, însă nu-i nici o garanţie că te poţi întoarce înapoi. Iar dacă şi te întorci, poţi avea cu totul alt fel de a vedea lumea. ne caracteristică omului. E cea mai mare primejdie. Dar vorbim peste trei zile, spuse şi plecă. Au fost trei zile de frământări. La sfârşit spuse hotărât „da”. -Focul, începând de la lumea primitivă este simbolul Cerului şi al Pământului. Lui i se închinau, lui i se aduceau jertfă animale sau oameni. Acum vei lucra şi cu focul. Faci următorul lucru: ritmezi inspiraţia, reţinerea şi expiraţia uitându-te neclintit la foc. Ceea ce se numeşte meditaţie. Focul poate fi o lumânare, jeratic sau altceva. Îţi fixezi privirea şi mintea asupra flăcării lumânării, încercând să pătrunzi esenţa focului, să-i regăseşti locul în întreg universul, reducând la ea infinitatea de arderi care alcătuiesc laolaltă Universul şi fiecare organism în parte la acelaşi element incandescent din faţa ochilor tăi. Acest exerciţiu poate avea urmări deloc plăcute: te doare cumplit capul, ai tot felul de stări de slăbiciune. -Sunt gata pentru orice fel de urmări, spuse hotărât Isus. -Atunci începe. Tot ce vei simţi, îmi spui imediat. În primele zile nu simţi însă nimic. Era o practică obositoare. Simţi dureri de cap, însă suportabile. De fiecare dată simţea însă că adoarme. Lupta cu această stare de somn. Totuşi odată se pomeni dormind. Era însă un somn aparte: fără să fi adormit aşa cum dormea de obicei. Corpul lui, şi simţurile i se scufundase într-un somn tot mai adânc, fără însă ca mintea să-şi întrerupă măcar pe-o clipă activitatea. Adormise, amorţise totul în el, în afară de luciditate. Continua să mediteze cu privirea orientată asupra focului, dându-şi în acelaşi timp seama, într-o stare nelămurită, că lumea din jurul lui se schimba. După ce ieşi din această stare, îi povesti Învăţătorului tot ce a simţit, tot ce a văzut. -Ai izbutit să treci peste o piedică ce se numeşte continuitatea conştiinţei, adică ai trecut de la conştiinţa stării de veghe la conştiinţa stării de somn. Nimeni nu-şi păstrează continuitatea fluxului mental când adoarme, şi nimeni nu-şi continuă, lucid, gândirea în somn, căci conştiinţa omului normal este divizată brutal prin somn, spuse Învăţătorul.

-Cel mai mult mă înspăimântă, spuse Isus, că mă aflu treaz în somn. Mi-e foarte greu să apreciez cum simt această schimbare, pentru că mintea era trează, şi concentrată asupra focului, în timp ce simţurile îmi sunt adormite. Am avut impresia că mă aflu în alt spaţiu, unde nu era nevoie să priveşti ca să poţi vedea. -Bine. Înseamnă că tot ce am făcut noi e corect. Mă bucur nespus de mult. Continue mai departe. -De altfel priveam ţintă focul, însă nu ca un pretext de transă hipnotică, pentru că ştiu bine hipnotismul cunosc tehnica şi efectele. Privind focul spuneam, mă gândeam la el, îl asimilam, pătrunzând astfel cu mintea în propriul meu corp. Nu era o gândire înţepenită, ci o gândire unică, ne fărâmiţată în diferite direcţii. -Şi focul? Întrebă gazda. -Această gândire avea în foc doar nu punctul de sprijin. Şi cu ea pătrundeam pretutindeni unde trebuia să identific focul. Deci hipnoza era exclusă : ştiam cine sunt, de ce mă aflu în asemenea poziţie, de ce-mi ritmez respiraţia, în sfârşit de ce meditez parcă asupra focului. În acelaşi timp aveam impresia că mă aflu în alt spaţiu, în altă lume. Nu-mi simţeam deloc corpul. Lucrurile păreau că curg, straniu era însă că, aceste lucruri se apropiau şi se depărtau fără voia lor. Totul semăna cu viziunea pe care o poate avea un om privindu-şi din colţul unei odăi întreaga casă. Nu vede prin perete, şi totuşi vede tot ce se află în toată casa, ori în orice odaie a ei, fără să aibă senzaţia că vede prin perete. -Dragul meu Isus, dacă mai continuăm experienţa, vei descoperi şi afla lucruri extrem de neobişnuite şi interesante. Însă scopul nostru, descoperind posibilităţile ritmării respiraţiei, pe care o vom folosi şi în alte experienţe, a fost atins. Şi iarăşi zilele treceau fără a face ceva interesant, fără experienţe. Învăţătorul nu zicea nimic, de parcă nici nu existau testările şi testele care trebuiau însuşite. Tocmai când i se păru că Învăţătorul uitase de el, fu chemat. -De azi începem ceva serios. Eşti gata? -Sigur ! ochii îi străluceau. -Inspiraţia, reţinerea şi expiraţia se prelungesc până la douăzeci şi una de secunde. Asta e cifra maximă pe care o poate ritma omul. De azi treci iarăşi la regim ascetic. Vei mânca din nou câte două linguri de boabe orez o dată în două zile, muncind însă ca şi mai înainte. După două săptămâni organismul era deja pregătit de încercări mai mari. Îşi începu antrenamentele cu inspiraţia. Era aceeaşi tehnică yogistică, ca şi la paisprezece minute, numai că mai greu de înfăptuit. Se încurca la numărat. Învăţătorul a fost nevoit să numere el două zile, până s-a adaptat la acest număr. Antrenamentul mergea greu. Mai ales la reţinerea respiraţiei. De multe ori adormea, şi atunci începea totul din nou. Muncă irosită în zădar. Însă el continua să se antreneze. În trei luni însă se descurcă, lucru pe care îl observă şi Învăţătorul. -Acum spune ce ai simţit ? -Nimic. Însă am impresia că dacă ar fi nevoie pot să mă ridic în aer fără sprijin, că pot pur şi simplu să zbor. -E tocmai ceea ce trebuia să simţi. În direcţia aceasta şi ne vom antrena. Altceva nu simţi nimic? - Dar am impresia că pot citi gândurile oamenilor.

-Eşti întra-devăr foarte capabil. Nimeni din discipolii mei n-au ajuns la acest stadiu. Însă trebuie să verificăm acest fenomen. Eşti gata? -Da, Maestre, spuse el puţin tulburat. -Sunt încântat de viteza cu care le înveţi pe toate. Însă citirea gândurilor se poate face mai simplu, printr-o maximă concentrare mentală. dar voi, europenii, aveţi o mentalitate deosebită de cea orientală. Mistica indiană nu vă este cunoscută. Ca să nu mai experimentăm, te-am supus acestui antrenament greu, care te va ajuta la atingerea scopului nostru - levitaţiunea. -Ce mai trebuie pentru asta? -Trebuie să-ţi simţi tot corpul. Europenii, cei dintre ei, care încearcă să practice tehnica yogă, îşi simt corpul numai până undeva lângă diafragmă. Mai jos nu-l simt. Însă dacă nu simţi tot corpul, nu te poţi apuca de practicarea tehnicii yogistice, care este în primul rând o filozofie, o filozofie ascetică şi mistică pur orientală, în primul rând indiană. Tu ştii şi poţi aplica multe din această filozofie. Însă nu destul. Vom termina cu studierea misticismului, care, împreună cu antrenamentele la care ai fost supus, ne va ajuta să ajungem la scopul final, la levitaţiune şi invizibilitate. Vom studia tradiţiile oculte indiene curenţii energetici care străbat corpul omenesc şi pe care doctrinele yogine le aseamănă cu Luna şi Soarele. -Când începem? întrebă nerăbdător Isus. -Fiul meu, nu-mi place că-ţi pierzi controlul asupra dorinţelor tale. Până acum n-am observat aşa ceva la tine. Concentrează-te asupra răbdării, care este un element strategic în filosofia yoga. Tu dispui de o răbdare fenomenală. Păstreaz-o şi cultiv-o! Isus lăsă ochii în jos şi nu mai spuse nimic. Se simţi ruşinat. -Un rol principal în procesul prin care îţi supui corpul dorinţelor, pornirilor tale, este poziţia corpului în timpul meditaţiei yoga, practicarea exerciţiilor respiratorii sau practicii ascetice. Două luni a dus o viaţă ascetică cu antrenamente de meditaţie în diferite poziţii. La început era foarte greu să stea ore întregi, neclintit, în una şi aceeaşi poziţie. Nu rezista şi îşi schimba poza, căci simţea o durere acută în tot corpul. Şi atunci era impus de Învăţător să repete. Nu putea depăşi prima poziţie. Toate încercările eşuau. Căzu într-o stare de disperare, căci fără prima poziţie nu urmau celelalte. Analizându-şi fiecare mişcare, dându-şi seama clar de ceea ce simţea, înţelese că numai concentrându-şi toată voinţa de care era capabil putea ieşi din impas. Altfel nu izbutea nimic şi nu mai ajungea la scopul final. Şi a izbutit. Atunci i se păru că a fost uşor. Şi-a împărtăşit gândul cu Învăţătorul. -Te-am lăsat intenţionat în starea ceea ca să poţi învinge singur. Dacă te ajutam eu, dar eu puteam să te ajut, apoi niciodată nu aveai să simţi această uşurinţă în corp, lucru foarte important pentru levitaţiune. Acum eşti pregătit, şi celelalte poziţii le vei însuşi uşor. Aşa şi a fost. A trecut uşor toate încercările legate de meditaţie. Urma acum să însuşească procedeeile de respiraţie. Cu ceva greutăţi, însă trecu şi această probă. Sosi clipa hotărâtoare. Intră în transă meditând şi ritmându-şi respiraţia. Peste un timp, deodată simţi în jurul său rarefiindu-se atmosfera, i-ar trupul său pierzând din greutate. Fără să înţeleagă ce se petrece începu să se înalţe, deprinzându-se de pardoseală. Încercă intuitiv să se apuce de obiectele din jur, însă nu izbuti. Viteza

ridicării se mărea. Se lovi puternic cu capul de tavan. Atunci îl prinse o frică teribilă, frica de a nu cădea jos. De unde se luase această spaimă nu înţelegea, însă ea îl invadă cu întreg corpul. Fără să se apuce de ceva plutea în toată camera, în locurile unde voia creerul său, fără să înţeleagă sensul acestor deplasări. Pierduse definitiv controlul asupra situaţiei şi se lăsase în voia soartei. Cât timp a plutit nu ştia, însă s-a trezit din transă aflându-se pe podea, iar alături era Învăţătorul. Încă nu-şi dădu seama ce s-a întâmplat, privind surprins în jurul său, văzându-l numai pe Învăţător. Alte obiecte nu vedea în cameră, însă le simţea foarte clar prezenţa. Care obiect şi unde se afla. -Am izbutit, fiule, auzi exclamările pline de bucurie ale Învăţătorului. -Ce s-a întâmplat ? întrebă Isus, care încă se mai afla în acea stare, când nu înţelegi unde te afli şi în ce stare eşti. -Ai fost în stare de levitaţie şi se pare că s-a întâmplat fără voia ta, datorită forţelor pe care le-a trezit contemplaţia. -Da…a fost ceva grozav ! Şi aşi vrea să mai repet încerc o dată. -Ţine minte te rog, când careva care încearcă să dobândească stăpânirea asupra însuşirilor oculte nu izbuteşte, să-şi păstreze luciditatea şi voinţa întreagă la un moment dat riscă atunci să cadă pradă forţelor magice dezlănţuite chiar de meditaţia sa. Cele mai cumplite primejdii îl aşteaptă pe yoghin nu la începutul, ci la sfârşitul desăvârşirii sale. Când devine stăpânul unor forţe distrugătoare. Cei care au căzut cel mai jos au fost tocmai cei care au izbutit să se apropie cel mai mult de dumnezeire. Orgoliul luciferic este şi el o formă a forţelor obscure pe care le dezlănţuieşti prin propria-ţi desăvârşire şi care la urmă izbutesc să te strivească. -Şi ce e de făcut, Maestre ? -Nu mai poţi face nimic. Trebuie să foloseşti aceste forţe extranaturale pe care le poţi trezi şi stăpâni numai în cazuri excepţionale. Să ţii minte întotdeauna de riscul la care te expui pe tine şi îi expui pe cei din jur. Poate că ne terminăm învăţătura ? Gândeşte-te bine ! îl întreabă Învăţătorul. Aceste cuvinte l-au pus pe Isus pe gânduri. La ce îi trebuie această învăţătură, care la un moment dat poate să te strivească pe tine însuşi. Poate că într-adevăr să renunţe cât nu-i târziu? Ştie deja destul de multe din tehnica yoga, metodele de a intra în transă, poate citi gândurile oamenilor, a însuşit tehnica levitaţiei. Poate e destul ? Nu era hotărât. Învăţătorul înţelese. -Ai o săptămână să-îmi răspunzi. Hotărârea va fi numai a ta. Acum odihneşte-te. Într-adevăr se simţea extrem de obosit. Levitaţia l-a stors complet de puteri. Da… era primejdios ceea ce face. Însă o primejdie şi mai mare îl putea aşteapta la etapele următoare. Hotărî însă că era primejdios dar extrem de interesant! Îşi aminti cum mergea pe pereţii verticali, cum lovea cu capul tavanul. Treceau zilele. Se ocupa ca şi mai înainte de misiunile date din prima zi. Se linişti însă, căci a decis ferm să continue învăţătura, cu speranţa că va izbuti să facă totul fără urmări grave. Peste o săptămână se apropie de Învăţător - Maestre, sunt gata să-mi continui antrenamentele. Am hotărât definitiv. -Bine, îi spuse neutru Învăţătorul. Ce ai vrea să înveţi pentru început ?

-Moartea aparentă. Am auzit de ea în Tibet. Însă tehnica ei de realizare n-o cunoştea nimeni de acolo. -Nu e complicată. Mai ales că ai deja o anumită pregătire prealabilă, care este cu mult mai grea decât această tehnică, cunoscută şi în alte ţări orientale. -De ce nu e cunoscută în Tibet ? -În Tibet predomină religia Bon. O cunoşti bine. Tehnica morţii aparente este de fapt filozofie budistă, care nu are nimic cu religia Bon. Tehnica morţii aparente este răspândită în ţările unde religia principală este budismul. De aceea zic să începem cu însuşirea principalelor canoane budiste. Budismul, ca religie, se păru cu mult mai interesantă ca iudaismul. Era un fel de religie benevolă, fără constrângere, care nu-l impunea pe om să facă ce nu dorea. Era o religie mai mult spirituală decât materială. Studie cu plăcere canoanele budiste, înţelepciunea acestei religii. Fiind iudeu, şi cunoscând bine iudaismul, făcea comparaţie între aceste religii. Acum se gândea că şi la el în ţară trebuie schimbat ceva, că poate trebuie înlocuită religia iudaică cu o alta, ceva poate mai blândă, care să se întoarcă cu faţa şi spre cei săraci, pătimiţi, spre umiliţii acestei lumi. Cu cât studia mai adânc budismul, cu atât devenea tot mai ferm în hotărârea sa de a crea o religie nouă. Începu să se gândească tot mai mult la ea, uneori zi şi noaptea. Dar mai avea multe de învăţat. În sfârşit fu chemat de Învăţător. -Eşti destul de versat în budism. Cred că e timpul să trecem la ceva mai concret. Moartea aparentă este o ieşire din timp. Altfel nu poţi explica de ce după o transă de treizeci sau de o sută de zile, corpul îşi păstrează greutatea, iar obrazul proaspăt bărbierit rămâne tot atât de curat. Sunt nişte stări care transcend categoric condiţia umană, şi despre ele nu putem avea nici un fel de idee. Nici cea mai bogată închipuire nu poate intui cum se produce o asemenea ieşire din timp. -Cu ce începem, Maestre ? -Trebuie intrăm în transa cataleptică. Prima dată pentru 14 ore, a doua pentru 28, a treia pentru 42 de ore. Înainte de a provoca transa respectivă, te bărbiereşti curat şi vei vedea că după 42 de ore te trezeşti tot proaspăt bărbierit. Asta înseamnă că deşi spiritul rămâne activ, corpul nu mai participă la curgerea timpului. E firesc ceea ce se întâmplă. Căci timpul este perceput de om prin ritmul său respiratoriu. La orice om, între inspiraţie şi respiraţie se scurge un anumit număr de secunde: viaţa coincide în om cu timpul. În cele paisprezece ore de transă cataleptică corpul zace fără nici cea mai mică respiraţie. Aspiraţia de aer de la începutul transei, continue prin expiraţia de la sfârşitul transei. În acest interval corpul este scos din timp, adică exact e în stare de moarte aparentă. Şi în acest răstimp corpul nu îmbătrâneşte, viaţa e oprită fără a se vătăma ceva în organism. Acum începem, spuse, şi se uită ţintă la el, să vadă dacă nu are spaimă, ca astfel să poată interveni chiar de la începutul transei. Se întâmplă întocmai ceea ce spusese Învăţătorul. Însă transa cataleptică stoarce corpul de putere. A dormit trei zile şi trei nopţi fără să se trezească, fără să mănânce, fără să bea ceva. A avut un somn adânc.

Înainte de a se trezi o visă pe Milarena. Revăzu drumul lor anevoios spre Şambala, bucuria ei când el s-a întors viu şi sănătos de acolo, lupta cu boala care nimicise jumătate din populaţia acelui cătun. O vedea cum pregătea mixturile, cum avea grijă de cei bolnavi, muncind toată ziua, iar seara cădea de oboseală. Şi totuşi boala a fost biruită. Îşi aminti de iacul care le ieşise în cale pe cărarea cea îngustă de munte şi care se legase de ei şi merse cu ei acasă. Îi simţi apoi mirosul părului negru şi frumos, un miros de neuitat. Apoi îi simţi pe faţă mâinile gingaşe. Brusc se trezi, ieşi din starea de după moartea aparentă. Pe pat, lângă el stătea Milarena, care îl mângâia pe obraji. S-au îmbrăţişat ca doi prieteni vechi, bucuroşi de întâlnire. -Numai ce te-am visat, spuse el şi o privi mirat. Parcă ai apărut din somn lângă mine. -Am sosit numai ce. Sunt cu tata. Te-am dorit mult şi l-am rugat pe tata să venim încoace. Mă gândeam tot timpul la tine. Ştiu, că vei pleca degrabă în ţara ta, aşa ţie destinul, dar oricum am ţinut să vin. -Cum aţi ajuns ? -Uşor… Ţii minte iacul acela care se luase după noi ? -Da. L-am visat şi pe el adineaori. S-a domesticit? -Da, şi s-a făcut frumos, înalt şi puternic. Când mă vede lasă totul şi vine la mine, cerând parcă să-l mângâi. Dar tu cu ce te ocupi aici ? -Cu ce mi-am pus ca scop, pentru ce am venit încoace. -Tata mi-a spus că acest lucru e foarte periculos. Poţi dispare şi nimeni nu te va putea întoarce pe lumea asta. Şi am hotărât că până nu te-ai făcut invizibil să te mai văd o dată, râse uşor. Râse şi el amuzat de râsul ei glumeţ. -Invizibilitatea încă n-am încercat-o. E următoarea experienţă. După asta plec acasă. -Ce bine îmi pare că am dovedit, spuse bucuroasă ea, şi te văd aşa cum o să-mi rămâi în memorie pe toată viaţa. După ce ne întoarcem acasă mă mărit. Mirele mă aşteaptă. -Şi cine e norocosul, întrebă el calm, însă inima începu să-i bată puternic. Nu se aştepta la această veste, spusă de Milarena atât de simplu. Înseamnă că totul era hotărât deja. Acum parcă se rupsese ceva în el, se topise. Avu chiar impresia că nu mai vorbea cu Milarena, ci cu altă fată, cu o altă femeie, pe care n-o cunoştea. -Nu-l cumoşti, fu răspunsul ei simplu. Şi eu l-am văzut abia atunci, când a înnoptat la noi. -Dar ce căuta la voi ? -Veni din Lhasa să mă vadă. I-a vorbit cineva despre mine. Părinţii s-au împăcat şi …acum mă mărit . Aşa e soarta fetelor pe la noi. Nu noi alegem, noi suntem alese, îl privi uşor mâhnită. -Dar dacă rămâneam, te măritai cu mine ? -Sigur, răspunse ea imediat, şi începu să plângă Tata te iubea şi m-ar fi lăsat să mă mărit cu tine. Însă el a întrevăzut în tine calităţi deosebite, dumnezeeşti şi mi-a spus că pe tine te aşteaptă un viitor mare. Oricum şi eu şi el ne vom mândri cu tine, ne vom mândri că ai fost prietenul nostru, iar eu că te-am iubit. -Cât staţi aici ? încercă el să schimbe subiectul.

-Cred că vreo lună. Aşa că avem timp să ne vedem înainte de a ne despărţi definitiv. -Mergi să-ţi arăt oraşul ? îi propuse el brusc şi se saltă cu uşurinţă din pat. -O, văd elemente de levitaţie! Greşesc? -Nu. Să mergem… -Bine, să mergem. -Da. Şi ce citesc în gândul tău mă înspăimântează. Preotul se arată încântat văzând cât de mult se maturizase. Rămase însă acelaşi Isus pe care în ştia: educat, cald, blând, deschis.. Plimbăndu-se prin oraş, Isus îi arătă drumul spre izvor, drum pe care, îi spuse el, îl face în fiecare zi de două ori, piaţa unde duce şi aduce marfa vecinului. Ea întrebă: -Şi cu cât te plăteşte vecinul ? - Cu nimic. E plăcerea mea. E şi un fel de a-mi menţine condiţia fizică. Cel puţin aşa consideră Învăţătorul şi stăpânul meu. Ajutând un bătrân mă simt parcă mai destoinic de a mă numi Om. -Te-ai făcut şi mai matur, parcă ai mai crescut, eşti mai înalt. -Şi tu te-ai făcut mai frumoasă, mai gingaşe. Aşa cum te văd eu în vis. -Dacă mă visezi, înseamnă că nu mai uitat definitiv, spuse ea bucuroasă şi se lipi mai strâns de el. -Te voi iubi până mă voi înălţa în ceruri. -Dacă te înalţi în ceruri n-o să mă mai iubeşti ? întrebă ea sfioasă, uitându-se cu aceeaşi gingăşie la el. -Atunci voi iubi toată lumea ! -La mine n-o să te gândeşti ? -Probabil că nu. Vei fi ocupat de problemele celor săraci şi umiliţi, acelor care toată viaţa aşteaptă să li se acorde un ajutor, să se uite cineva la ei. -Mai bine cei săraci şi umiliţi vor face singuri ceva în viaţă, dar nu să aştepte să vină cineva să le aducă. Prea s-a înmulţit această categorie de oameni care aşteaptă să cadă tot din cer, fără să depună ei ceva eforturi. Nu-ţi pare ? -Poate că e aşa. Şi cred că e aşa. Însă misia mea e să-i ajut. Cât de leneşi n-or fi ei. -De unde ai luat-o că asta e misia ta ? -Simt în mine puteri nepământeşti, puteri cereşti. Nu-ţi pot lămuri. -De fapt şi tata a observat la tine această forţă supraomenească. -Nu demult am început s-o simt clar. -De acolo, din ceruri, când te-ai uita la acest pământ păcătos, o să vezi undeva în Tibet o fiinţă, care te iubeşte, care va aştepta să întorci privirea ta dumnezeiască spre ea. Şi va fi fericită. Odată se plimbau pe renumita piaţă orientală din Calcuta, ţinându-se de mână, ce nu era tipic pentru indieni. Însă ei nu erau induşi, nu erau budişti, iar atingerea unul de altul le făcea plăcere. Le amintea de călătoria lor spre Şambala, când erau singuri, când se îmbrăţişau cât vroiau şi când vroiau. În mijlocul pieţei văzuseră o mulţime de oameni, care ba oftau, ba strigau ceva. Pricepuse ce era. -Am ocazia să verific ce mai învăţat în hipnoză, spuse Isus. -Poate nu trebuie ? se iută la el îngrijorată, te-am învăţat pentru a face fapte bune. Nu e chiar frumos să te amesteci în lucrul fachirului.

-Dar e un şarlatan care înşeală oamenii simpli ! -Dacă un om înşeală o mulţime de oameni, nu ţi se pare că ei însăşi vor să fie înşelaţi ? Isus se gândi la cele spuse de Milarena. Şi s-a mai convins o dată că era o fată de excepţie. Îi zâmbi.

Despărţirea a fost grea. Şi-au spus multe cuvinte frumoase. Ea a plâns. Isus avea o dispoziţie extrem de proastă. Parcă s-a rupt ceva din inima lui. Însă îşi aminti de misia sa, şi încetul cu încetul începu să uite de toate. Vroia să se întoarcă mai curând în ţara sa, să-şi adune adepţi, şi să înfăptuiască ceea ce i-a prescris Dumnezeu. Însă mai vroia să însuşească şi tehnica invizibilităţii, cea mai complicată şi cea mai primejdioasă. Fusese un moment când vru să refuze, din teama că nu se va mai întoarce în vizibilitate. Şi toate planurile lui nu se vor mai înfăptui. Începu din nou antrenamentele de intrare în transa cataleptică. Se temea totuşi să nu i se întâmple să între complet în această stare şi să nu se facă invizibil, să nu poată reveni la starea iniţială. Îl întrebă în acest sens pe Învăţător. -Stăpâne, garantaţi că mă întorc în vizibilitate ? Învăţătorul se gândi destul de mult. Apoi răspunse: -Cred că nu vom risca. Te învăţ tehnica de a te face invizibil, fără însă să încercăm. Cu talentul tău o vei însuşi bine. Şi la nevoie o vei folosi. E cu mult mai complicată ca moartea aparentă, dar sunt sigur că te vei descurca. Te învăţ totodată şi metoda de a ieşi din această stare. Însuşirea acestei stări îi luă multe forţe. După fiecare antrenament cădea la pământ de oboseală şi se culca imediat. Anume după cele mai grele antrenamente o visa pe Milarena, care îl susţinea, îl făcea să meargă mai departe, să înfrunte toate greutăţile dobândirii acestei stări. După noaptea în care o visa pe ea, se trezea proaspăt şi dornic de a-şi continua exerciţiile. Atunci când îi era cel mai greu, o simţea lângă el, dându-i puteri şi speranţă în calea grea pe care a ales-o. Trecu toate testările şi acum Învăţătorul spuse: -Eşti gata în orice moment să întri în starea de invizibilitate. Ai însuşit-o cum n-a mai însuşit-o nimeni până acum. Mă mândresc că ţi-am fost Învăţătorul. Însă evită cât poţi aplicarea ei. Era gata de plecare în patria sa. S-a dus să caute o caravană cu care putea pleca. Şi iarăşi la piaţă dădu de fachirul care distra oamenii adunaţi în jurul său, arătându-le minunile bine cunoscute de Isus, şi necunoscute de mulţime. Isus s-a apropiat cât se putea mai aproape. Fachirul se pregătea s-o înţepenească pe fată. De fapt era prima treaptă de catalepsie. Împietrirea, încleştarea muşchilor. Se uită ţintă la fachir, care începu să dea semne de nelinişte. Isus vedea cum încerca s-o treacă în starea care-i trebuia, însă nu izbutea. Fachirul începu să privească buimac în mulţimea ce îl înconjura. Dădu cu ochii de Isus. Îşi aţinti privirea asupra lui. Isus simţi o căldură bruscă la tâmple, însă rezistă la presiunea privirii fachirului, care însă peste câteva clipe începu să se zbată în convulsii. Isus înţelese că el este pricina. Îşi aminti de vorbele Milarenei, că nu e frumos să încurci altora. Ieşi din mulţime şi s-a dus să caute caravana. Avu noroc. A doua zi o caravană mare pleca spre Europa.

Ajuns acasă, îl întrebă de Învăţător de ce fachirul nu izbutea să facă nimic, şi de ce apoi avu starea de şoc. -Fiindcă tu ai fost mai puternic ca el. În astfel de cazuri cel mai slab nu izbuteşte nimic. Pe tine nu te putea hipnotiza. Dacă măcar pe unul din mulţime nu-l poate hipnotiza, atunci fachirului eşuează .El devenise de fapt robul tău. Puteai să-i ordoni orice, şi el ar fi executat imediat. -Nu am ştiut. Regret că l-am împiedicat. -Nu retrăi. Cum numai ai plecat, şi-a revenit şi a continuat. Aşa-i întotdeauna. Când a venit, Milarena, i-a adus o desagă plină de ierburi medicinale uscate, pe care acum le luă cu el. Stăpânul i-a dat nişte bani, pe care îi câştigase ducând căruciorul vecinului. Îşi luă rămas bun de la Învăţător, îi mulţumi din toată inima, şi porni înapoi spre patria sa pe care o părăsise cu cincisprezece ani în urmă, încă un copil de doisprezece ani. Oare cum arată ea acum, ţara lui? Avea mult de mers. Dacă respectiva caravană nu se va reţine prea mult nicăieri, acasă urma să ajungă cam peste un an şi jumătate – doi. Îl vor recunoaşte oare fraţii, mama, verişorii lui drepţi, cu care se împăca foarte bine. Mai bine decât cu fraţii săi drepţi… Caravana era mare, şi se mişca încet. La popasuri, unde trebuiau adăpate animalele era întotdeauna înbulzeală. Noaptea răcneau măgarii, urlau lupii care se adunau în jurul caravanei în aşteptarea prăzii. Isus mergea cu caravana fără să fie angajatul cuiva. Însă îl ajuta din proprie iniţiativă pe un arab din Palestina, din patria sa. Şi acela îl chema întotdeauna la masă. Mergea în componenţa grupului lui. Recolta ierburi medicinale, pe care le usca din mers, legându-le de sacii cu marfă. Se uscau repede. Era cald. Făcea acest lucru cu mare dragoste, căci ştia că ierburile adunate puteau vindeca şi chiar salva pe mulţi de la moarte, de boli infecţioase, care-i pot paşte pe drumeţi la orice pas. Şi în Palestina va avea nevoie de ele.. Caravana era păzită de călăreţi bine înarmaţi. Şi totuşi şeful pazei trimitea întotdeauna iscoade să cerceteze drumul din faţă. Mai ales la popasuri. Cineva, venind dinspre apus aduse vestea că nişte tâlhari de drumuri mari, au atacat o caravană. Erau în număr mare. Au divizat caravana în două părţi. Partea din urmă au luat-o cu ei, ucigând toţi oamenii. Isus se afla tocmai în partea din urmă a caravanei lor, mai prost păzită, căci era compusă din negustori mai săraci. Tâlharii, ştiind de asta, întotdeauna atacau coada caravanei. Însă şeful pazei de la caravana cu Isus, s-a dovedit a fi un militar de carieră, care hotărî să nu lase tâlharilor nici o şansă. La unul din popasuri se apropie de Isus. -Tinere, ai auzit ce se face în calea noastră? întrebă el cu o voce răguşită, aşezându-se obosit alături. -Da. Şi nu-mi place. -Eşti băiat voinic. Demult te urmăresc. Am mai vorbit cu vreo douăzeci de tineri ca tine, gata să ia arma în mână ca să apere caravana. Tu ce zici? -Sunt gata. Însă n-am ţinut niciodată o arma în mână. -Împreună cu ceilalţi tineri o să vă antrenez eu personal. Pentru a mânui bine sabia este nevoie de mult timp pentru antrenamente. Noi însă nu-l avem. Mâine rămânem tot la popasul acesta şi ne antrenăm. Veţi învăţa cum se trage cu arcul. E cel

mai simplu exerciţiu. Iar în luptă e arma cea mai bună, dacă fireşte, nimereşte în mâini pricepute. A doua zi caravana a rămas pe loc, iar tinerii aleşi s-au apucat de antrenamente. Peste o oră Isus era cel mai bun arcaş. Şeful îl chemă la el: -Eşti un arcaşi înnăscut. Vreau să te învăţ să mânuieşti sabia. Poate treci în componenţa pazei mele? -Nu. Nu e destinul meu. Lecţia de mânuire a sabiei i-a plăcut. Între-adevăr, era nevoie de antrenamente speciale de lungă durată. Luând sabia în mână, orice bărbat se simte mai puternic. Aşa se simţi şi Isus. Toţi tinerii aleşi pentru antrenamente au primit câte un arc şi săgeţi, care nu erau suficiente. Urmau să facă şi altele în pădurile prin care treceau. . . .Cu toată prudenţa şefului pazei, tâlharii i-au atacat totuşi prin surprindere. Au primit însă o ripostă neaşteptat de dârză şi s-au retras, lăsând mulţi morţi şi răniţi, pe care străjerii îi omorau pe loc. Luat prin surprindere, ca şi toţi ceilalţi, Isus nu putea nicidecum scoate săgeata din tolbă, pentru a se apăra de un tâlhar care venea spre el. Însă dovedi în ultimul moment să întindă coarda arcului. Tâlharul căzu la pământ, la un pas de Isus. Apoi a mai tras şi în alţi tâlhari. Starea de fâstâcire, i-a trecut repede. Acum trăgea liniştit. Şeful pazei îi anunţă că au nimicit anume acea bandă, care atacase caravana precedentă. Acum puteau merge liniştiţi. Vestea că această bandă mare a fost distrusă se va răspândi repede peste tot. Mulţi răniţi au fost şi în rândurile străjerilor. Însă nimeni nu ştia cum să-i lecuiască, şi riscau să moară. Isus se oferi să-i ajute. A pregătit leacuri, diverse altfel, din ierburile aduse de Milarena. Rănile au început să se prindă. Autoritatea lui crescu vizibil. Şi aici, invizibil, Milarena era cu el, cu ierburile pe care le-a adus şi prin cunoştinţele primite de la ea în medicină. Au ajuns în pustiurile Persiei. Caravana se mişca tot mai încet. Ajungeau cu greu de la un popas la altul. Apa devenea tot mai murdară, iar hrana pentru animale tot mai proastă. Într-o zi, după un popas, cămilele care au mers în fruntea caravanei, nu se puteau ridica de jos. Toate încercările de a le pune pe picioare au eşuat. Se răspândi zvonul că s-au îmbolnăvit de o boală, legată de apa murdară. Această boală se putea transmite şi altor cămile. Începu panica. Caravana nu s-a mişcat din loc. Cămilele bolnave au fost izolate. Stăpânii caravanei, văzând ce făcuse pentru oamenii răniţi, i s-au adresat lui Isus. -Tinere, n-ai putea să ne ajuţi să lecuim şi cămilele. Vei fi bine plătit. Străjerii răniţi spun că faci minuni. Dacă nu luăm măsuri urgente, boala poate trece şi la oameni. Se uită cu mirare la aceşti oameni, care până mai ieri nici nu-l observau. -Îmi pare rău, dar nu ştiu să lecuiesc animalele, le răspunse Isus. La oameni mă mai pricep puţin, dar la animale n-am încercat niciodată. -Te rugăm să încerci. Nu vei păţi nimic dacă nu izbuteşti. Încearcă, l-au îndemnat ei din nou. Îţi permitem să faci totul. Orice dorinţă de a ta va fi îndeplinită imediat. Luând toate măsurile de precauţie, să nu se molipsească de la animale, începu tratamentul. S-a uitat mai întâi atent în ce stare se aflau animalele. Începu să le trateze

ca pe oameni. O făcea din două motive: nu ştia să lecuiască animale şi avea ierburi doar numai pentru a lecui oamenii. Ceru să i se dea doi oameni în ajutor. Aprinse un foc mare, şi în cazane mari pregăti mixturile, dar pe care le făcu mai puternice ca la oameni. Ceru să i se aducă apă de izvor curată. Dar pe aproape nu existau izvoare cu apă curată. Au fost trimişi în toate părţile călăreţi, şi în timp de trei ore avea la dispoziţie suficientă apă de izvor. Se temea să nu greşească. Începu cu animalele care au mers în urma celor bolnave. O idee care plăcu la şefi. Apoi trecu la animalele bolnave. De prima dată le dădu o doză de două ori mai mare decât consideră că ar fi fost normal. Metoda a dat efect peste trei zile, când cămilele s-au sculat în picioare, gata să meargă mai departe. Deveni eroul caravanei. Primi mulţumiri din toate părţile şi o sumă bună de bani. Conducerea caravanei l-a invitat să se deplaseze cu ei, în fruntea caravanei, pe o cămilă personală, şi să ia masa cu ei. Isus însă refuză categoric, stârnind o uşoară nedumerire. -Sunt un om simplu, răspunse el. Am făcut ce am putut şi ce trebuia să fac… Şi şi-a continuat drumul în coada caravanei, aşa cum porni din India. Drumurile Persiei erau anevoioase. Tocmai undeva la hotarele cu Irakul, ori Babilonul, cum îl numeau toţi, în jurul unui oazis mare, cu apă curată şi iarbă mustoasă, s-au oprit la un popas de trei zile. Au descărcat marfa de pe cămile şi măgari, dându-le posibilitate să se odihnească. Pentru timpul nopţii şeful pazei întări posturile de supraveghere. Detaşamentul de voluntari făcea de serviciu împreună cu străjerii. Ziua animalele păşteau în voie, iar noaptea şeful pazei le aranja să doarmă, în formă de cerc, iar în mijloc se odihneau membrii caravanei. Era ca o mică fortăreaţă, care nu permitea atacul prin surprindere. Se aplica de fapt o tactică veche, folosită de armatele romane, unde apărătorii aveau prioritate, adăpostindu-se după animale. Paza se schimba la fiecare două ore. Pentru a treia noapte Isus primi postul de la ora două dimineaţa. Era o linişte profundă, specifică pustiului. Se auzea doar sunetul scos de diveriţi greieri de pustiu. Era muzica pustiului. La un moment i se păru că aude un foşnet care nu era în acord cu liniştea şi sunetele pustiului. Pentru orice eventualitate luă arcul în mână, puse săgeata. Ascultă atent. Însă era linişte. Nimic nu tulbura liniştea pustiului. Totuşi având în vedere că vântul bătea din spatele său, în defavoarea lui, hotărî să fie mai prudent. Peste un timp sunetul se repetă mai clar şi mai aproape. Şi iarăşi se făcu linişte. Când cele două umbre, parcă răsărite din pământ, s-au năpustit cu cuţitele asupra lui, nici nu dovedi să tragă coarda arcului. Însă se adăposti intuitiv după gâtul cămilei, care, ca şi el, nu înţelegea ce se întâmplă şi continua să rumege alene. În clipa următoare sări în picioare şi cu o lovitură puternică îl puse la pământ pe unul din atacanţi. Al doilea însă lovi, dar cuţitul trecu pe alături, atingându-i puţin umărul. Tâlharul lovise cu toată puterea, şi cuţitul lui, negăsind sprijin în corpul lui Isus, căzu din mână. Tâlharul îşi pierdu echilibrul. Isus îl lovi. Însă primi o lovitură în spate de la tâlharul care căzu primul. Se prăvăli peste al doilea tâlhar, care era deja lungit. Însă dovedi să se întoarcă cu faţa spre cel care l-a atacat, gata să se apere. Dar tâlharul căzu peste el, primind o lovitură de la străjerii care venise în ajutor.

Isus deveni eroul zilei. Tâlharii prinşi tăceau până în momentul, când şeful pazei scoase din foc o suliţă roşie. După asta nu-i putea opri. Banda lor, nevăzută de străjeri, de vre-o cinci zile urmărea această caravană bogată. Aşa caravane pot să treacă odată în trei-patru ani. Hotărâse să atace în ultima seară, crezând că străjerii nu vor fi atât de precauţi ca în primele zile. Ei au fost trimişi să lichideze santinela din această parte, iar apoi, trecând uşor prin lagăr, să lichideze şi pe celelalte santinele. Fără zgomot. Luaţi prin surprindere, străjerii nu puteau opune o rezistenţă destoinică. În planul lor era să ia numai o parte din caravană, înţelegând că pe toată nu erau în stare s-o ascundă. Tâlharii au fost lichidaţi. Şeful pazei, aflând de la tâlharii prinşi unde se află banda, hotărî s-o atace şi s-o nimicească. Însă o parte din tâlhari au scăpat cu fuga. Primejdie pentru caravană nu mai prezentau. Cu cât se apropia mai aproape de Palestina, cu atât mai tare i se zbătea inima. Mai este oare vie mama? Ce mai face? Ce fac fraţii şi surorile? Îşi mai aminteşte cineva de el? Îl vor recunoaşte oare?

X X X

Când caravana se apropie de Nazareth, urcă pe o colină bine cunoscută şi privi spre orăşelul natal. Nu văzu construcţii noi, orăşelul nu se schimbase cu nimic. Aceleaşi cocioabe prăpădite, lipite una de alta, aceleaşi străzi înguste şi strâmbe. Păşea încet pe uliţa sa, pe care a mers ultima oară cu şaisprezece ani în urmă. Viaţa curgea ca şi atunci. Nicăieri nici o schimbare. Nimeni nu-l cunoştea, cum nu cunoştea nici el pe nimeni. Casa în care şi-a petrecut copilăria nu se schimbase însă cu nimic. Tot aşa arăta şi ograda. Acolo despica lemne o femeie, iar un tânăr sta tolănit la umbră sub vechiul copac, ce creştea în ogradă. Nimeni nu i-a acordat nici o atenţie. Femeia îl privi, după care îşi văzu de treabă. Flăcăul nici nu ridică capul. În femeie o recunoscu pe mamă-sa, cu toate că acum arăta bătrână. Inima începu să-i bată puternic, avea impresia că o să-i sară din piept. Nu se încumeta să se apropie de mama, cu toate că ardea de dorinţă s-o cuprindă în braţe, s-o privească în ochi, să-i sărute mâna care cândva l-a mângâiat, care i-a dat o bucată de pâine să nu moară de foame. Acum picioarele parcă i se lipiseră de pământ, nu se putea mişca din loc, iar gândurile, gândurile…îl purtau în trecut, în momentul despărţirii de maică-sa, care rămase acolo, unde s-au despărţit mult timp în urmă, cu ochii plini cu lacrimi, uitându-se în urma caravanei care îl ducea pe feciorul ei mai mare într-o lume necunoscută, la un drum necunoscut şi anevoios, fiind conştientă că poate îl vedea ultima oară. Caravana dispăruse într-o vale, iar când se urcă din nou pe o colină, se uită în urmă şi văzu că toţi cei ce petrecuse caravana se împrăştiase, şi numai figura mamei sale se vedea stând singuratică acolo, unde ei s-au despărţit. Într-un târziu femeia se uită din nou la el şi întrebă: -Căuţi pe cineva, tinere, auzi el graiul său natal. Vocea mamei însă n-o recunoscu. Se vede că o uitaseră. Doar atâţi ani au trecut din momentul când o auzi ultima oară ! Nu era în stare să deschidă gura. Femeia continua să-l privească mirată, aşteptând un răspuns. Flăcăul de sub copac aşa şi n-a mai ridicat capul. -Mamă, sunt eu, rosti în sfârşit. Sunt eu, Isus.

-Care Isus ? întrebă femeia. Veni mai aproape. -Feciorul mai mare, spuse el, revenindu-şi. Am plecat de mic de acasă. Femeia a stat câteva clipe pe loc, apoi s-a aruncat în braţele lui. -Vai, băiatul mamei…izbucni în plâns. De câte ori m-am rugat la Dumnezeu să te ajute, să te ocrotească de cele rele, să te apere de duşmani. -Rugăciunile matale au ajuns la bunul Dumnezeu şi el m-a ocrotit. Nu m-a lăsat să mor în drum, şi m-a îndrumat să merg acasă, să mă apuc de lucruri mari şi necesare omenirii. Au stat mult timp îmbrăţişaţi. Tânărul de sub copac ridică capul la vorbele lui Isus, dar continua să stea cum stătuse. Nu scoase nici o vorbă, nu făcu nici o mişcare. -Dar unde-mi sunt fraţii? Surorile? întrebă el peste un timp. -Surorile tale sunt măritate, iar fraţii…, iar fraţii tăi sunt însuraţi. Doar el a rămas. Şi arată spre băiatul care stă tolănit sub copac. Un leneşi fără pereche. Vezi, nici nu s-a sculat să te vadă. Nu mai ştiu ce să fac cu el. -Bine mamă, vedem noi ce facem cu el. Ştiu însă, că cel care nu lucrează, nu trebuie nici să mănânce, Isus vorbi special mai tare ca cel de sub copac să-l audă. Au întrat cu mama în casă. Nici aici nu se schimbase nimic. Aceeaşi sobă făcută încă de Iosif, tatăl lui, aceleaşi ţoale pe care dormeau cândva cu toţii, aceeaşi masă rotundă, la care luau masa când aveau ce lua, făcută tot de Iosif. S-au aşezat la masă, pe scăunele mici, tot uitându-se unul la altul şi povestindu-şi ce se întâmplase în aceşti şaisprezece ani de când el plecase, scăpând familia de foame. Între timp întră în casă şi flăcăul care stătuse tolănit sub copac. -Dă-mi ceva să mănânc, i se adresă el femeii. Nu reacţiona nici într-un fel la prezenţa lui Isus. De parcă nici nu era în cameră. Mama vru să se ridice să îndeplinească dorinţa celui intrat, însă Isus o apucă de mână şi zice: -Mamă, nu ştiu cum îl cheamă pe băiatul ăsta, dar de azi în casa asta poruncesc numai eu, ca fiind cel mai mare dintre fraţi. Cred că această tradiţie se mai păstrează? -Da fiule, răspunse mama bucuroasă. Ştia că Isus va proceda după dreptate. -Iar tu, i se adresă el fratelui, du-te şi despică toate lemnele din ogradă. Apoi vom sta de vorbă. -Dar cine eşti tu ? întrebă el cu răutate, ca să porunceşti aici. Aici numai eu poruncesc ! -Ce, auzi prost ? Doar am lămurit cine sunt. Şi ce te aşteaptă dacă nu îndeplineşti porunca mea. În casa asta de azi cine nu lucrează, nu mănâncă. Mergi şi fă ce ţi-am poruncit, ridică puţin glasul Isus şi se uită aspru la el. Deşi vru să protesteze, flăcăul ieşi cu capul plecat şi se apucă imediat de lucru. -Doamne sfinte, ridică ochii spre cer mama, iată că sosi şi momentul când acest leneşi s-a apucat să facă şi el ceva. Nu-mi vine să cred ! -De azi va fi numai aşa, mamă. Va îndeplini orice poruncă. Eu am darul de a impune oamenii să facă bine. Chiar şi pe cei mai răi. Maică-sa îl privi încântată: -Nu-mi vine, zău, să cred. Se mândrea că are aşa fecior. De fapt cel mai iubit fecior, căci nimeni ca el, nu s-a sacrificat pentru binele familiei

-Mamă, vă las o parte din banii pe care îi am. Mă odihnesc puţin. Iar apoi plec prin ţară, să văd oamenii, să-i ajut şi pe ei dacă voi putea, poate vor fi puţin mai buni, mai blânzi, nu se vor mai duşmăni aşa. -La ce-ţi trebuie, Isuse? îl întrebă ea uşor nedumerită. Oamenii sunt răi. Să nu păţeşti ceva. -Vreau ca pe cei răi să-i fac mai buni, iar pe cei buni şi mai buni. Poate că avem nevoie şi de o altă credinţă, una care să ne facă mai miloşi, mai buni, mai cu suflet. Lumii îi trebuie o religie nouă, să fie bună şi pentru cei mulţi, şi pentru cei puţini. Vreau să dau lumii o astfel de religie. Dar am nevoie de ajutor, de oameni care să se sacrifice ca şi mine pentru această cauză. Mă pot sprijini pe fraţii mei? Sper că nu sunt toţi ca acesta? -Adevărat, nu sunt ca acesta, însă n-o să te urmeze. N-ai fost niciodată o autoritate pentru ei. Te ţin minte ca pe un ursuz, care numai muncea. -Pentru ei munceam, mamă. Să nu moară de foame! -Au uitat de asta, fiule. Aşa sunt unii oameni. Şi în calea pe care vrea-i s-o urmezi ai să întâlneşti mulţi de aceştia. Va trebui să te păzeşti de ei. Sunt foarte periculoşi. -Dar unde sunt verişorii mei primari? -Ai să-i vezi. Sunt băieţi de treabă. Numai ei şi întrebau de tine. -Ei tot acolo locuiesc? -Împreună cu mătuşa ta, Maria. Încă nu s-au însurat. A doua zi, după ce i-a arătat fratelui mai mic ce să facă, amintindu-i că cine nu lucrează nu mănâncă, şi că personal va controla calitatea lucrului, porni spre casa verişorilor săi primari, Iacov şi Iuda. Străzile, căsuţele lipite una de alta, nu s-au schimbat cu nimic. Aceeaşi sărăcie şi mizerie. Însă casa verişorilor n-a recunoscut-o. Era reconstruită, ograda avea gard, ce era o raritate. În ogradă se cunoştea mână de gospodar. Totul era pus la loc, ograda măturată. Bătu la poartă. Din casă ieşi un tânăr cam de statura lui Isus, se apropie, însă nu-l recunoscu. -Vă trebuie ceva? întrebă el. -Tu cine eşti, Iacov sau Iuda? întreabă Isus zâmbind. Am uitat cum arătaţi. Tânărul se uită nedumerit, încercând parcă să-şi amintească ceva. -Da cine sunteţi că ştiţi cum ne cheamă, dar nu ştiţi cum arătăm. -Sunt Isus, verişorul vostru primar, şi privi cum se schimba la faţă flăcăul. -Dar eu simţisem ceva, m-am gândit dacă nu eşti tu, însă am dat la o parte aceste gânduri. Nimeni nu ştia unde eşti şi dacă mai eşti viu, deschide portiţa şi cei doi verişori se îmbrăţişară. -Eu sunt Iuda, iar Iacov e în casă. Mergem, îl invită el. În casă era curat, iar la masă sta un tânăr, care cu puţin se deosebea de Iuda. Isus şi flăcăul de la masă se uită unul la altul. Însă nimeni n-a spus nimic. -Iacov, asta-i Isus, verişorul nostru cel pierdut. Iacov se uită câteva clipe la cel întrat, se scoală, şi cei doi verişori s-au îmbrăţişat. Se mirau cu toţii cât de mult s-au chimbat. -Au trecut şaisprezece ani, ce mai vreţi, spuse încântat Iacov, povesteşte pe unde ai fost, ce ai văzut.

-Am fost în India şi Tibet. Prin Persia, Babilon şi China, numai am trecut. Şi povesti pe scurt ce făcuse în aceşti şaisprezece ani. -Da, grea şi anevoioasă viaţă ai avut. Însă atât de interesantă! exclamă Iacov, care tot timpul dădea întrebări şi se mira ca un copil. -Din toate ţările pe care le-ai numit am auzit, dar de Tibet nu. În ce parte a lumii se află? întrebă Iuda. Isus le povesti mai amănunt despre frumuseţea naturii, munţilor, lacurilor şi râurilor mari, ce se aflau în această ţară miraculoasă. De oamenii de acolo, buni la inimă, blajini. -Dar mătuşa Maria unde-i? întrebă Isus. -E dusă la o vecină. Nici ea n-o să te cunoască. Ali, când s-a întors, a spus că ai rămas să înveţi nu ştiu ce şcoală. Ai învăţat? -Despre asta vorbim mai târziu. Acum spuneţi-mi ce se mai întâmplă în ţara noastră? Apoi o să-mi povestiţi cum aţi trăit, ce aţi făcut în aceşti ani. -Se vorbeşte că în pustiul Iudeei, pe malul Mării Moarte, un oarecare Ioan, care a stat mult timp în pustiu singur, un profet, duce predici foarte interesante şi botează oameni în râul Iordan. Mulţi de la noi au fost şi s-au botezat. -Dar voi de ce n-aţi fost? întrebă curios Isus. -Am vrut, printre primii, însă mama e bolnavă şi n-avem cu cine s-o lăsăm. În acest timp întră o femeie. Se uită atentă la Isus, se salută şi trece în altă cameră. -Ce ţi-am spus eu? spuse bucuros Iacov căci s-a întâmplat aşa cum a presupus el. Acum o chem. -Mătuşă Maria, sunt eu , Isus, rosti el cam fâstâcit când ea se ivi în uşă. -Credeam că nu te mai vedem, se apropie şi îl îmbrăţişă, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Multe lacrimi a vărsat sora mea, de jalea ta. Numai eu ştiu. -Băieţii o să vă povestească totul. Iar acum spuneţi-mi ce vă doare? -La ce-ţi trebuie ţie? întrebă Maria mirată, doctorul a fost şi a spus că nu se poate face nimic. Aşa şi mă chinui. Nu mi-a mai rămas mult. Totuşi îi povesti ce o doare. El ştia simptomele acestei boli, şi ştia cum se lecuieşte. -De mâine ne apucăm să lecuim această boală, spuse ferm Isus, şi peste două săptămâni n-o să simţiţi nici o durere. Vă garantez. -Să dea Dumnezeu, spuse fără entuziasm Maria, care n-a crezut în spusele lui, dar nici nu voia să-l jignească. -Vreau să mă sfătui cu voi în privinţa reparării casei părinteşti, spuse Isus. Am adus puţini bani. Cine poate face acest lucru? Fraţii se uitară unul la altul. -Dacă nu te superi, o reparăm noi. Gratis. Ca verişori la verişor. Iar tu, dacă poţi, ajut-o cu ceva pe mama. Să nu sufere aşa. -Doar am promis că o lecuiesc fără nici un fel de condiţii. Să fiţi liniştiţi. Se apucă serios de repararea casei împreună cu verişori şi cu fratele său, care îndeplinea orice poruncă a lui şi a mamei. Paralel o lecuia pe mătuşa sa. Folosea medicina tibetană, folosind mixturi din ierburi, şi elemente din filosofia budistă,

insuflându-i că tratamentul va fi efectiv numai dacă ea singură va crede în puterile sale. Lucra împreună cu toţii, ajutându-şi verişorii, care erau meşteri buni. În timp de o săptămână au terminat reparaţia. Casa primise o înfăţişare plăcută. Mama era fericită că fiul ei cel mare este acasă şi o ajută, că cel mic, sub influenţa lui Isus, ori de frica lui, dar s-a apucat de treabă, se domolise, nu mai ridica glasul la ea. Verişorii vedeau cum mama lor cu fiece zi se simţea tot mai bine. Serile, se adunau ori la Isus, ori la ei, şi începeau vorba de libertatea sufletului, de minunile botezului făcut de Ioan. Luase hotărârea ca, după ce Isus o lecuieşte pe Maria, ei pleacă cu toţii la Ioan, în Iudeea. Peste două săptămâni, cum şi promise Isus, Maria se vindecase complet. Prin Nazaret s-a pornit zvonul despre acest caz, orăşelul fiind mic, toţi ştiau unul de altul. Vindecarea Mariei Cleofas au luat-o drept minune, făcută de acest tânăr. Acum cu el se salutau aplecându-şi capul şi cei mai în vârstă şi cei tineri, şi săraci şi bogaţi. Începuse să primească invitaţii în casele bogate, lucru, care se socotea ca o mare cinste. Însă el refuză la toţi, stârnind nedumerire în societatea, pentru care bogăţia era ceva sfânt, iar cei bogaţi erau cei mai stimaţi oameni. Isus, urmând visurilor sale, născute încă în Tibet, se stăruia să lămurească oamenilor, că cei săraci şi cei bogaţi trebuie să fie egali în faţa lui Dumnezeu, că lumea nu trebuie împărţită în săraci şi bogaţi. Luând în consideraţie darul lui de a convinge oamenii, totuşi, o parte din ei nu erau de acord cu el. Lucru care l-a amărât. Acest, la prima vedere un mic şi neînsemnat conflict, i-au adus lui Isus o popularitate în rândurile celor săraci, celor din alte pături sociale, care vroiau să schimbe ceva în societate. Au apărut primii lui adepţi, cu care el hotărî să plece la Ioan, în Iudeea, să se boteze. Maria Cleofas, mătuşa lui Isus, inspirată de minunile ce le făcea Isus vindecând oamenii, a fost captivată de visurile lui măreţe de a da lumii o religie nouă. Şi împreună cu feciorii săi l-a urmat pe Isus în toate, fiind primii lui adepţi fideli, primind apoi denumirea de „fraţi ai Domnului”. O ceată nu prea mare în frunte cu Isus, se porni din orăşelul Nazaret spre Iudeea, la Ioan, ca să fie botezaţi. În întâmpinare veneau oameni care povesteau despre botez, despre predicile înflăcărate ale lui Ioan.

x x x În Palestina, în anii 28 – 29 era noastră, istoria n-o spune cu exactitate, se răspândea reputaţia unui oarecare Iohanan sau Ioan, un tânăr ascet plin de impetuozitate şi de pasiune. Făcea parte din tagma sacerdoţilor şi era născut la

Hebron, oraş situat la doi paşi de pustiul Iudeei, şi la câteva ore de marele deşert al Arabiei. Încă din copilărie Ioan a fost nazir, adică supus prin legământ unor anumite abstinenţe. Deşertul, cu care era învecinat l-a atras. A dus viaţa unui yoghin din India, înveşmântat în piei de animale, sau cu stofe din păr de cămilă, alimentându-se cu lăcuste şi miere de albine sălbatice. Împărtăşindu-i viaţa şi meditând la cuvântul lui cutezător, un anumit grup de discipoli s-au adunat în jurul lui. La un moment dat naţiunea evreiască s-a apucat cu disperare să reflecteze asupra destinului ei. Ne având profeţi puternici contemporani, privirile gânditorilor la destin s-au îndreptat spre profeţii din vechime. Cel mai mare din aceştea era Ilie. Ducând o viaţă aspră în singurătate, împărtăşind viaţa animalelor sălbatice, locuind în peşteri naturale, de unde ieşea cu un trăsnet pentru a mirui şi detrona regi, acest uriaş al profeţilor devenise, prin transformări succesive, un fel de fiinţă supraumană, când vizibilă, când invizibilă, şi care nu cunoscuse moartea. Evreii credeau că Ilie se va întoarce să restaureze Marele Israel. Oricine aspira la o mare influenţă asupra celor mulţi, urma să-l imite pe Ilie. Şi cum viaţa în singurătate fusese trăsătura esenţială a acestui profet, se obişnuia să fie considerat „omul lui Dumnezeu”. Oamenii îşi imaginau că toate personajele sfinte şi-au avut zilele lor de sacrificiu în pustiu, de viaţă agrestă, plină de reţineri austeritate. Retragerea în pustiu devenise astfel condiţia şi preludiul destinului celor ce voiau să influenţeze mase mari de oameni, să se ridice la o treaptă socială şi spirituală mai superioară ca ceilalţi. Botezul sau scufundarea completă în apă era practica fundamentală care i-a conferit un caracter aparte şi de la care i s-a tras şi numele sectei. Ca în toate religiile din Orient, abluţiunea era deja un lucru familiar pentru evrei. Esenienii îi conferiseră însă o dezvoltare deosebită. Cu toate acestea, înainte de Ioan, niciodată nu se dăduse scufundării această importanţă şi nici această formă. Ioan îşi fixase zona de activitate în acea parte a deşertului Iudeei care se învecinează cu Marea Moartă. Pentru botez folosea râul Iordan. Acolo, mulţimi considerabile, veneau la el şi primeau botezul. Astfel, în câteva luni, el a devenit unul dintre oamenii cei mai influenţi din Iudeea, şi toată lumea trebuia să ţină cont de el, şi de sfaturile lui. Poporul îl considera un profet, şi mulţi credeau că era însuşi Ilie reînviat. Credinţa în aceste reînvieri era foarte răspândită, oamenii se gândeau că Dumnezeu îi va înălţa de prin mormintele lor pe unii din vechii profeţi pentru a servi de călăuze Israelului spre destinul lui final. Alţii îl socoteau pe Ioan că ar fi însuşi Mesia, cu toate că el nu pretindea la această titulatură. Totuşi spunea: „Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu se apropie”. Tonul general al predicilor lui Ioan era laconic şi dur. Discipolii săi duceau o viaţă deosebit de austeră, posteau în mod frecvent. În acelaşi timp începuseră să promoveze ideea posesiunii în comun a bunurilor. Pornind de la premiza că ar fi fost normal şi bine ca cel bogat să se împartă din ceea ce are şi celui care nu avea. Astfel reieşea că săracul trebuie să beneficieze primul de împărăţia lui Dumnezeu. Iudeea era centrul acţiunilor lui Ioan. Însă numele lui a pătruns repede şi în Galileea şi a ajuns până la Isus, care, datorită faptelor sale, îşi formase deja în jurul său un mic cerc de adepţi.

Luând ca bază Vechiul Testament, Isus, prea puţin înclinat spre raţionamentele desfăşurate până la consecinţe, şi-a concentrat doctrina în aforisme concise şi cu o formă expresivă, adesea enigmatică şi bizară. Totuşi el a dorit perfecţiunea în tot ce făcea. Toate virtuţile, de umilinţă, de iertare, de caritate, de abnegaţie, de asprime faţă de sine însuşi – mai apoi au fost numite virtuţii creştine, pe bună dreptate. Însă înţelepciunea veche „Nu-i face altuia ceea, ce nu vrei să ţi se facă ţie” nu era suficientă pentru el. El mergea mult mai departe de ea, prin aforismele lui proprii: „Dacă cineva îţi dă o palmă pe obrazul drept, întoarceţi-l şi pe celălalt. Dacă cineva vrea să-ţi ia tunica, tu abandonează-i şi mantaua”. „Iubiţi-vă duşmanii, faceţi bine acelora care vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei care vă persecută.” „Nu-i judecaţi pe alţii, şi nici voi nu veţi judecaţi niciodată.” „Iertaţii pe alţii, şi ei vă vor ierta la rândul lor”. „Fiţi milostivi cum este Tatăl vostru cel din ceruri”. „Să dai este mai important decât să primeşti”. „Cel care se umileşte va fi înălţat, iar cel care se înalţă va fi umilit.” „Nu săpa groapă altuia, căci vei nimeri singur în ea” Isus dădu acestor aforisme un accent plin de vorbire dulce, adăugând la creştinism noţiuni despre pomană, milă, fapte bune, blândeţe, înclinare în favoarea păcii. Bucurându-se deocamdată de puţină autoritate, şi împins de dorinţa de a vedea un Învăţător ale cărui învăţături aveau destule asemănări cu propriile sale idei, Isus părăsi Galileea şi s-a dus cu mica sa ceată la Ioan. Noii veniţi au fost botezaţi ca toată lumea. Ioan l-a primit bine pe Isus şi pe ceata lui. Cei doi Învăţători aveau multe idei comune, se iubeau şi se combăteau în faţa publicului cu stimă reciprocă, iar având aceeaşi duşmani, au făcut cauză comună şi s-au sprijinit unul pe altul. Ioan avea un grad mult mai înalt ca a lui Isus, şi pe parcursul întregii perioade pe care a petrecut-o în preajma lui, Isus l-a recunoscut ca superior. Botezul fusese ridicat de Ioan la mare rang şi mare cinste. Isus s-a crezut obligat să-i urmeze exemplul, a botezat, iar discipolii săi au botezat şi ei. Iordanul s-a împlut astfel de botezători, discursurile lor însă aveau mai puţin succes. …Isus, care se considera ucenicul lui Ioan, îl întrecu pe Învăţător. Botezul lui era foarte căutat. Discipolii lui Ioan au venit să i se plângă de succesele în creştere ale tânărului galileean, al cărui botez, după opinia lor, urma să-l înlocuiască curând pe al lor. Cei doi Învăţători au rămas însă mai presus de gelozia şi teama discipolilor. Superioritatea lui Ioan era, de altfel, cu totul de necontestat pentru ca Isus, încă puţin cunoscut, să fi visat să-l combată. El voia doar să se afle în preajma lui, şi, pentru a cuceri mulţimea, se credea obligat să însuşească şi să folosească mijloacele ritorice care i-au adus lui Ioan atâta popularitate. În discursurile sale, se regăsesc textual multe alte expresii ale lui Ioan. La moartea lui Ioan, Isus, ca un confrate de încredere, a fost primul anunţat. Până în vara anului 29, era noastră, Isus n-a părăsit împrejurimile Mării Moarte şi ale Iordanului. Şederea în deşertul Iudeei era considerată, în general, ca o pregătire

pentru înfăptuirea unor fapte mari, ca un fel de retragere înaintea executării unor activităţi de mare importanţă.. Isus s-a supus exemplului altora şi a petrecut patruzeci de zile fără altă companie decât aceea a animalelor sălbatice, ţinând un post aspru. Despre arestarea lui Ioan Botezătorul, Isus a aflat când s-a întors din deşertul Iudeei. Nu mai avea nici un rost şederea sa în această ţară străină pentru el. S-a înapoiat în Galileea, adevărata lui patrie, maturizat printr-o experienţă importantă şi după ce îşi descoperise, prin contactul cu un mare om, sentimentul propriei originalităţi. De fapt, din acest moment, el începe să predice cu mult mai multă forţă şi să se impună mulţimilor cu autoritate. Un lucru important pe care i-l datora lui Ioan, erau lecţiile de predicaţie şi de acţiune în popor, maturizarea ideilor comune despre „împărăţia cerului”. Isus nu va mai fi doar moralistul fermecător, aspirând să cuprindă în câteva aforisme memorabile, pătrunzătoare şi scurte, nişte adevărate lecţii sublime, ci va fi revoluţionarul transcendental care încearcă să reînnoiască lumea şi să întemeieze pe Pământ idealul pe care îl concepuse. „Să aştepţi Împărăţia lui Dumnezeu” va fi sinonim cu a fi discipolul lui Isus.

x x x

Considerăm din capul locului că evenimentul capital din istoria lumii este revoluţia prin care cele mai nobile părţi ale omenirii au trecut de la vechile religii, cunoscute sub numele de păgânism, la o religie bazată pe unitatea divină, treimea, pe întruparea fiului lui Dumnezeu. Noua religie a avut nevoie, pentru a se forma, de cel puţin trei sute de ani. La începutul acestor ani a trăit o persoană curajoasă care, prin iniţiativa ei cutezătoare şi prin iubirea pe care a ştiut s-o inspire, a creat obiectul şi a fixat punctul de plecare al credinţei viitoare a omenirii. Cum s-a născut Isus şi cine a fost tatăl lui adevărat ştiu toţi creştinii. Însă nu toţi cred în asta, deoarece există mai multe legende. Una din ele, care e răspândită între iudei, ori răspândită de ei, spune că Isus este feciorul unui bătrân preot evreu, rabin, şi tânăra lui servitoare Maria, care era măturătoare la sinagogă. De aici, chipurile, se trage mintea lui ageră, darul de a convinge pe cei, care îl ascultau. Se are în vedere că toată înţelepciunea de la bătrânul rabin a trecut la Isus. Cred că nu e cazul să continuăm cu legendele, odată ce noi ştim adevărul. Fie şi relativ…

Galileea pe timpul lui Isus, era populată în majoritate de ne evrei(fenicieni, sirieni, arabi, greci), care se amestecaseră între ei. Însă majoritatea populaţiei adoptaseră iudaismul ca religie. Este deci imposibil să se pună problema naţiunii ori rasei şi să se caute ce sânge a curs prin vinele acelui care a contribuit cel mai mult la ştergerea din omenire a deosebirii de sânge. Aşa că presupunerea că Isus era evreu nu are la bază nici o dovadă. Mama lui se numea Maria, prenume, care nu se întâlneşte la evrei, decât extrem de rar.

Ştim acum că Isus este fiul lui Dumnezeu, dar atunci toţi îl ştiau ca feciorul lui Iosif, dulgherul, şi al Mariei, care erau oameni de condiţie modestă, trăind de pe urma muncii lor, şi aparţinând acelei stări sociale, atât de comună în Orient, care nu este nici a îndestulării dar nici chiar a mizeriei. Oraşul Nazaret, după diferite descrieri, nu prea s-a schimbat de atunci. Străzile pe care s-a jucat el, copil, le vedem în aceste cărări pietroase sau în aceste răspântii dintre căsuţele sărăcăcioase. Casa lui Iosif se asemăna mult cu aceste dughene nevoiaşe, luminate numai prin deschizătura porţii, servind deopotrivă ca tejghea, bucătărie, dormitor, fiind mobilate cu o rogojină, câteva perne puse pe jos, căci dormeau cu toţii pe podele. Familia lui Isus, care provenea din mai multe căsătorii, era destul de numeroasă. Isus mai avea patru fraţi şi surori, el fiind cel mai mare. Toţi au rămas obscuri, nimeni din ei nu l-a urmat. Despre ei nu se ştie nimic. De mama lui s-a aflat tocmai după ce el murise. De asta au avut grijă discipolii cei mai devotaţi a lui Isus, Iacov şi Ioan Zevedeu. Mama lui, Maria, mai avea o soră dreaptă, tot Maria, căsătorită cu un oarecare Cleofas, prenume care nu ne spune nimic, care au avut mai mulţi feciori ce au jucat un rol considerabil printre primii discipoli al lui Isus. Aceşti veri primari, care au aderat la tânărul învăţător, pe când adevăraţii lui fraţi l-au respins, au primit numele de „fraţi ai Domnului”. Surorile lui s-au măritat în Nazaret, unde şi-a petrecut şi el copilăria. Ca toate târguşoarele evreieşti din epoca aceea, oraşelul arăta ca o îngrămădire de case zidite fără stil, şi avea acest aspect uscat şi sărman pe care îl au încă şi localităţile rurale din ţările orientale. De altfel, împrejurimile sunt fermecătoare şi s-ar putea crede că nici un alt loc în lume n-a fost atât de bine făcut pentru visurile de fericire absolută. Chiar şi în zilele noastre, Nazaretul mai este încă un popas încântător. Populaţia este prietenoasă şi generoasă, grădinile sunt răcoroase şi verzi. Vechea fântâna, în jurul căreia se concentrau altădată viaţa şi veselia familiilor din micul orăşel, este distrusă, conductele ei sparte nu mai aduc decât o apă tulbure. Însă frumuseţea femeilor care se adună în jurul ei seara, acea frumuseţe care a fost remarcată încă în secolul şase de Antonin Martirul, şi care se credea că este un dar al Fecioarei Maria, se păstrează într-un mod frapant şi până în prezent. Este de fapt tipul sirian de feminitate, în întreaga lui graţie, plină de langoare. Nu este nici o îndoială că Maria a fost şi ea pe acolo aproape în fiecare zi, avându-şi şi ea locul ei, cu ulciorul pe umăr, stând la rând printre compatrioatele sale rămase obscure. Antonin Martirul observă că femeile evreice, în altă parte dispreţuitoare faţă de creştini, aici sunt pline de amabilitate. Chiar şi azi duşmăniile religioase sunt în Nazaret mai puţin aprinse decât în alte părţi. Isus, fără îndoială, a deprins să citească şi să scrie, după metoda din Orient, care consta din a pune în mâna unui copil o carte pe care el o repeta în cadenţă, împreună cu micii săi camarazi, până ce o ştia pe de rost. În micile oraşe evreieşti învăţătorul şcolii era hazzanul, care, totodată, era şi cititorul din sinagogă. Isus a frecventat puţin şcolile mai avansate ale scribilor, căciNazaretul nici nu avea astfel de şcoli, şi nu a avut nici unul din acele titluri care, în ochii celor

de rând, ofereau dreptul de a şti, de a cunoaşte. Totuşi, ar fi o mare greşeală să ne imaginăm că Isus a fost ceea ce noi numim un ignorant. Delicateţea manierelor şi fineţea spiritului nu are, în Orient, nimic comun cu ceea ce noi numim educaţie aleasă. Dimpotrivă, cei ce trec drept pedanţi şi prost crescuţi sunt oamenii cu şcoală. Ignoranţa, care la noi condamnă omul la un statut de inferioritate, este la această stare socială, condiţia faptelor mari şi a marii originalităţi. Se spunea că Isus ar fi ştiut greaca. În afara celor ce participau la guvernare şi a oraşelor locuite de păgâni, cum era Cezareea, oraş împărătesc, această limbă era prea puţin răspândită în Iudeea. Limba în care vorbea Isus era dialectul sirian amestecat cu ebraica ce se vorbea atunci în Palestina. Cu atât mai mult nu a avut nici o cunoştinţă de cultură grecească. Această cultură era recomandată de cărturarii palestinieni, care învăluiau în acelaşi blestem „ pe acela care creşte porci şi pe cel care îşi instruieşte fiul cu ştiinţa grecească.” În orice caz ea nu pătrunsese în orăşele mici ca Nazaret. În afară de iudaism, el nu a cunoscut nimic, spiritul său păstrându-şi acea naivitate sinceră pe care o cultură vastă şi variată o slăbeşte întotdeauna. Chiar şi în sânul iudaismului, el a rămas străin faţă de multe eforturi care erau adesea paralele cu ale sale. De o parte, viaţa evlavioasă a esenienilor sau terapeuţilor, pe de alta, frumoasele tentative de filozofie religioasă făcute de şcoala evreiască din Alexandria, şi căreia Philon, contemporanul său, îi era interpretul ingenios, i-au fost necunoscute. Spre fericirea lui, el nu a cunoscut nici scolastica bizară care se preda la Ierusalim şi care curând urma să constituie Talmudul. Dacă unii farisei o aduseră deja în Galileea, el n-a frecventat-o, şi când mai târziu vine în contact cu această cazuistică bizară, nu-i va inspira decât dezgust. Adevăratul învăţător al lui Isus a fost Hillel, care cu mulţi ani înainte a rostit aforisme care aveau destul de multă analogie cu ale lui, care se manifesta prin sărăcia suportată cu smirenie, prin blândeţea caracterului său, prin opoziţia pe care şi-o manifesta faţă de ipocriţi şi faţă de preoţi. O mare impresie a produs asupra lui lectura cărţilor Vechiului Testament. Canonul cărţilor sfinte se compunea din două părţi principale: Legea, adică Pentateucul, şi Profeţii, aşa cum noi le mai avem şi astăzi. Cum s-a convins că poate face mai bine, Legea n-a mai avut pentru el nici un farmec. Dar poezia religioasă a psalmilor s-a aflat cu sufletul lui liric într-un minunat acord, şi vor rămâne pentru toată viaţa „alimentul” şi susţinerea sa spirituală. Adevăraţii lui dascăli au fost profeţii, îndeosebi Isaia, cu strălucitoarele lor visuri de viitor, cu elocvenţa lor impetuoasă, cu invectivele lor amestecate cu evocări încântătoare. A citit fără îndoială multe din lucrările apocrife, adică dintre acele scrieri destul de moderne, ale căror autori, pentru a-şi crea o autoritate care nu mai era acordată decât scrierilor foarte vechi., se ascundeau sub numele unor profeţi sau ale unor patriarhi. Cartea lui Daniel, un evreu exaltat, care şi-a luat pseudonimul unui vechi înţelept, era rezumatul spiritului epocilor recente. Autorul ei a încercat pentru prima dată să vadă, în mişcarea lumii şi în succesiunea

imperiilor, doar o serie de fapte subordonate destinelor poporului evreu. Chiar din primele momente de citire, Isus a fost pătruns de aceste înalte speranţe! Mai apoi a făcut cunoştinţă cu cărţile lui Henoch, pe atunci cinstite ca şi cărţile sfinte, precum şi alte scrieri de acelaşi fel, care întreţineau o mare frământare în imaginaţia populară. Venirea lui Mesia, înconjurat de glorie şi de teroare, naţiunile prăbuşindu-se unele peste altele, cataclismul cerului şi a pământului – au fost hrana obişnuită a imaginaţiei sale, şi cum aceste revoluţii erau considerate ca foarte apropiate, această viziune i-a apărut lui la început ca fiind perfect naturală şi simplă, ca rezultat a necunoaşterii lumii. El nu auzise de „lumea romană”, nu avea nici o idee precisă despre puterea romană, doar numele de „Cezar” ajunsese la el. În Galileea şi în împrejurimi el vedea zidindu-se Tiberiada, Iuliada, Diocesareea, Cesareea, lucruri pompoase ale Irozilor, care, prin aceste construcţii magnifice, încercau să-şi dovedească admiraţia pentru civilizaţia romană şi devotamentul faţă de membrii familiei lui Augustus. El a văzut, de asemenea, şi Sevasta, opera lui Irod cel mare, oraş de paradă, ale cărui ruine te fac să crezi că a fost adus acolo gata făcut, ca o maşinărie pe care nu trebuie decât s-o montezi la faţa locului. Această arhitectură ajunsă în Iudeea, cu sute de coloane de acelaşi diametru, ornamente sofisticate neînţelese, iată ce înţelegea el prin „împărăţiile lumii şi toată gloria lor” Însă tot acest lux de comandă, această artă administrativă şi oficială - i-au displăcut. Satele sale galileene, amestec confuz de colibe, ogrăzi şi crame, tăiate direct în stâncă, fântâni, smochini şi măslini – este tot ce a văzut el în copilărie, iată ce iubea el. Societatea aristocratică nu şi-a imaginat-o altfel, decât o făcea un tânăr să care privea lumea prin prisma naivităţii sale. Nu era la curent cu ideile noi, create de ştiinţa grecească, baza a oricărei filosofii şi pe care ştiinţa modernă a confirmat-o plenar, idee a excluderii forţelor supranaturale cărora credinţa naivă a epocilor vechi le atribuia guvernarea Universului. Asupra acestui punct Isus nu se deosebea cu nimic de compatrioţii săi. Pentru el miraculosul nu era un lucru excepţional, ci o stare de normalitate. Omul căruia îi este străină orice idee a fizicii, cel care crede că rugându-se poate schimba mersul norilor, opri boala şi moartea, acela nu află în miracol nimic extraordinar, pentru că întregul curs al lucrurilor este pentru el rezultatul voinţei libere a Divinităţii. Aceasta a fost întotdeauna condiţia intelectuală a lui Isus. Însă în sufletul lui, o asemenea credinţă a produs efecte cu totul opuse acelora la care ajunge omul de rând, pentru care credinţa în acţiunea specifică a lui Dumnezeu favorizează o credulitate neghioabă şi înşelătoriile şarlatanilor. În cazul lui, ea ţine de o noţiune profundă a raporturilor familiare dintre om şi Dumnezeu şi de o credinţă exagerată în puterile omului, erori frumoase care au contribuit fundamental la sporirea forţei sale de care nu a dispus nici un individ nici înainte şi nici după el. În copilărie, legendele îl înfăţişează cu un caracter deosebit, revoltându-se împotriva autorităţii paterne şi ieşind în afara căilor comune pentru a-şi urma propria vocaţie. Relaţiile de rudenie n-au însemnat mare lucru pentru el. Familia sa nu pare să-l fi iubit, şi el pare să fi fost dur, la adresa ei, în anumite momente. Ca toţi cei preocupaţi în exclusivitate de o idee Isus a ajuns să nu prea ţină seama

de legăturile de sânge. Numai legătura de idei este recunoscută de acest fel de oameni. Foarte dură în anumite privinţe dominaţia romană, însă destul de netracasantă în altele, îngăduia multă libertate. Aceste mari dominări brutale, teribile când era vorba de represiuni, nu erau suspicioase aşa cum sunt forţele care au de apărat o dogmă. Până în ziua în care credeau că trebuie să intervină, până atunci te lăsau să faci orice.

X X X … În lumea asta, aşa cum este ea, răul este cela care domneşte. Satana este „regele acestei lumi” şi totul i se supune. Profeţii sunt ucişi de regi. Preoţii nu fac ei, ce poruncesc altora să facă. Cei drepţi sunt persecutaţi, partea celor buni nu este alta decât plânsul. În modul acesta „lumea” este duşmana lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi, dar Dumnezeu se va supăra şi îi va răzbuna pe sfinţi. Ziua ceea este aproape, căci ticăloşia a atins culmea. Dar îi va veni rândul şi binelui să domnească ! Venirea acestei domnii a binelui va fi o mare transformare a lumii. Lumea va părea atunci schimbată complet, starea actuală fiind rea, pentru a ne imagina viitorul, este suficient să ne imaginăm contrariul a ceea ce există.” Cei din urmă vor fi cei dintâi”! O ordine nouă va guverna omenirea. Acum binele şi răul sunt amestecate aşa cum sunt într-un lan neghina şi boabele bune de grâu. Stăpânul le lasă să crească împreună, dar va veni şi ceasul separării lor obligatorii. Germenele acestei mari schimbări va fi la început greu de recunoscut. O serie de parabole, adeseori obscure, vor fi menite să exprime semnele acestei veniri neaşteptate. Pe Isus îl frământa întrebarea principală: cine va întemeia această domnie a lui Dumnezeu ? A avut mai multe idei. Revenea însă din nou şi din nou la ideea principala : El, Isus din Nazareth, este fiul lui Dumnezeu, intimul Tatălui său, executorul voinţei acestuia. Convingerea că el va institui domnia lui Dumnezeu îi acaparase spiritul într-un mod absolut. Se considera reformatorul universal. Cerul, pământul, natura în întregimea ei, boala şi moartea, nu sunt pentru el decât nişte instrumente. În pornirea lui de voinţă eroică, prea sigur de sine, se credea atotputernic. Dacă Pământul nu se învoieşte pentru această transformare supremă, atunci Pământul va fi nimicit, purificat prin flăcări şi prin suflul lui Dumnezeu. Un cer nou va fi creat, o altă lume va popula acest Pământ, lume curată, care vor fi sfinţii lui Dumnezeu. Aşadar, ideea fundamentală a lui Isus a fost o schimbare, o transformare radicală, cuprinzând până şi natura. Din acest moment renunţă la politică. Nu s-a revoltat niciodată contra romanilor care îi ocupaseră ţara Supunerea lui faţă de autorităţi, aparentă în fond, era în ceea ce priveşte forma, completă. Pentru a nu provoca scandal, plătea Cezarului tributul pretins. Dreptatea şi libertatea nu erau din această lume, şi atunci de ce să-şi tulbure viaţa zădarnic Dispreţuind pământul, convins fiind că nu merită să te îngrijorezi pentru lumea prezentă, s-a refugiat în imperiul său ideal, a fondat această mare doctrină a dispreţului transcendent, adevărata doctrină a libertăţii sufletelor, singura ce îţi dă liniştea totală.

Adesea, tentaţii dintre cele mai ciudate îi traversau, îi copleşiseră sufletul. În pustiul Iudeei Satana îi propusese împărăţiile pământului. Dar el a refuzat, punându-şi întrebarea supremă:” Împărăţia lui Dumnezeu se va realiza prin forţă sau prin blândeţe, prin revoltă sau prin răbdare?” Luând în consideraţie că Dumnezeu face numai bine, ori nu face nimic când nu poate face nimic, iar Satana numai rău. Cu toate că Satana momentan era mai puternic decât Dumnezeu, el nu s-a îndoit nici o clipă că viitorul va fi de la Dumnezeu.

…În unele legende despre Isus se spune că oamenii simpli din Galileea au vrut să-l facă rege. Atunci el a plecat în munţi şi a stat o vreme singur acolo. Remarcabila sa fire l-a ferit şi de greşeala care ar fi făcut din el un agitator sau un şef de rebeli. Schimbarea pe care a vrut s-o facă a fost întotdeauna o schimbare, o revoluţie morală. Mai voia încă să acţioneze asupra oamenilor şi prin însâşi oamenii. Despre ceea ce întemeia el, adică Împărăţia lui Dumnezeu, se poate spune : împărăţie a spiritului, şi dacă Isus îşi va vedea lucrarea fructificând în istorie, el va putea să spună cu toată siguranţa şi dreptatea: „Iată ceea ce am vrut”. Doctrina libertăţii sufletelor este ceea ce Isus a întemeiat, ceea ce va rămâne în eternitate ca fiind de la El, abstracţie făcând de imperfecţiunile care se amestecă în tot ceea ce realizează omenirea. Pentru Isus libertatea este Adevărul. Isus nu ştia atâta istorie încât să înţeleagă cât de mult o atare doctrină era potrivită la timpul său, în momentul când se sfârşea libertatea republicană. Însă instinctul adevărat profetic pe care îl avea privitor la misiunea sa l-au îndrumat cu o siguranţă uimitoare. Prin această expresie „Daţi Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” el a creat ceva străin de politică, un refugiu pentru suflete din mijlocul imperiului forţei brutale. Idealismul său perfect este ceea ce îl deosebeşte, de fapt, pe Isus de agitatorii din vremea sa şi de cei care l-au urmat în toate secolele. Din anumite puncte de vedere Isus este un fel de anarhist, pentru că nu are nici o idee despre guvernarea civilă, care i se pare un abuz. Aici el vorbeşte ca o persoană din popor, care habar n-are de politică şi de metodele prin care se conduce un stat, prevenindu-şi discipolii săi de eventualitatea unor certuri cu autorităţile, fără a se gândi că este ceva ruşinos. Isus vrea să distrugă bogăţia şi puterea şi nu să le acapareze. Predică discipolilor săi acceptarea de persecuţii şi suplicii, dar nici măcar o singură dată nu lasă să se întrevadă ideea unei rezistenţe armate. O teză importantă a lui este teza că eşti atotputernic prin suferinţă şi resemnare, că triumfi asupra forţei prin puritatea inimii. Isus nu este un spiritualist, el este un idealist desăvârşit, materia nefiind pentru el decât semnul ideii, iar realul expresia vie a ceea ce nu apare. Pe cine să se bazeze pentru întemeierea domniei lui Dumnezeu ? În acest sens, gândirea lui n-a ezitat niciodată. Oamenii de rând vor fi întemeietorii Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu cei bogaţi, nu cei învăţaţi, nu preoţii, ci femeile, oamenii din popor, cei umiliţi, cei mici. Semnificaţia maximă a lui Mesia este „bunavestire adusă celor sărmani”. Firea uşor idilică şi blândă a lui Isus îşi lăsa amprenta…

Avea aproape treizeci de ani. Micul grup de însoţitori care l-au însoţit pe lângă Ioan Botezătorul se mărise considerabil. După moartea lui Ioan, discipolii acestuia s-au alăturat lui Isus, văzând în el o fiinţă deosebită, o figură marcantă. Tocmai acestui prim nucleu al Bisericii sale îi spuse el la întoarcerea sa în Galileea „ Bunavestire a Împărăţiei lui Dumnezeu” Această împărăţie urma să vină, şi el era, el Isus, acel „fiu al omului” pe care Daniel, în viziunea sa, l-a văzut drept trimisul divin al ultimei şi supremei revelaţii. Locuitorii acestui ţinut frumos şi roditor nu se adunau la un loc decât sâmbăta, ziua pe care a ales-o Isus pentru predicile sale. Fiecare localitate pe atunci avea propria sinagogă, propriul său loc de adunare. Pe atunci în Galileea existau puţin farisei, discuţiile împotriva lui nu atingeau acel grad de aprindere şi acel ton arţăgos, care, la Ierusalim, l-au oprit brusc, îndată după primii paşi. Aceşti buni galileeni nu auziseră niciodată un cuvânt atât de conform cu închipuirea şi gândirea lor. Îl admirau, îl răsfăţau, socoteau că vorbeşte bine şi că argumentele lui erau convingătoare. Obiecţiile cele mai dificile le rezolva cu multă siguranţă, farmecul cuvântului său şi al persoanei sale le captivau pe aceste mulţimi, pe care încă nu le secătuise pedantismul unor cărturari iudei. Autoritatea tânărului învăţător creştea cu fiece zi, şi, în mod natural, cu cât alţii credeau mai mult în el, cu atât mai mult credea şi el în el însuşi. Ţinutul din jurul lacului Tiberiada, care era unul dintre cele mai mari lacuri pline cu peşte din împrejurime, era populat de o populaţie care trăia în completă armonie, plină de un vesel şi tandru sentiment al vieţii. Familiile de pescari alcătuiau o societate blândă şi paşnică, activă şi onestă. Viaţa lor ce era puţin ocupată de treburi curente, le lăsa toată libertatea să-şi dea frâu nestrunit imaginaţiei Capharnahum, un orăşel mic de pe malul acestui lac deveni „cetatea sa”, cum obişnuia să spună Isus. Aici, într-o casă a găsit adăpost, acest oraş ia oferit discipoli devotaţi. Era casa fraţilor Ionas, unul din ei se numea Simon, supranumit Cephas sau Petru, iar al doilea era Andrei. Simon - Petru era căsătorit şi avea copii. Andrei fusese unul din discipolii lui Ioan Botezătorul, pe care Isus îl recunoscu. Ei îl urmară pe Învăţător, însă continuau să-şi facă meseria de pescari. Familia pescarului Zevedeu, care era proprietar a mai multor bărci, l-a primit pe Isus cu multă ospitalitate. Zevedeu avea doi feciori :Iacov, care era mai mare, şi Ioan, care mai târziu a jucat un rol decisiv în istoria creştinismului, care tocmai se năştea. Soţia lui Zevedeu, Salomeea, a fost de asemenea foarte legată de Isus şi l-a însoţit până la moarte. Anume aceste cinci persoane şi cei doi verişori primari, au fost cei mai fideli adepţi a lui Isus. Femeile l-au primit şi ele cu toată dragostea. El a folosit faţă de ele acele maniere rezervate ce fac cu putinţă o foarte blândă uniune de idei între membrii celor două sexe, a lichidat separarea între femei şi bărbaţi, dându-le drepturi egale. Trei sau patru galileene devotate îl însoţeau întotdeauna pe tânărul învăţător şi îşi disputau bucuria de a-l asculta şi de al îngriji rând pe rând. În noua religie, ele aduceau un element de entuziasm şi de miraculos fără precedent.

Una din ele, Maria din Magdala, ori cum îi zicea însoţitorii lui Isus, Maria Magdalena, ceea ce a făcut ca să fie atât de celebru numele orăşelului ei atât de sărăcăcios, era o persoană deosebit de exaltată, şi după cum se spunea, era posedată de şapte demoni, adică afectată de boli nervoase inexplicabile. Prin frumuseţea lui curată şi blândă, Isus a calmat însă această constituţie tulburată, folosind metodele medicinii tibetane. Magdalena i-a fost credincioasă până pe Golgota, iar a doua zi după moartea lui va juca un rol de prim rang, pentru că ea a fost intermediatorul principal prin care s-a stabilit credinţa în înviere, prima anunţând învierea lui Isus. Ioana, soţia lui Khouza, şi altele care au rămas necunoscute, l-au urmat fără încetare şi l-au slujit pe Isus. Unele din ele erau bogate, şi, prin averea lor, l-au ajutat pe tânărul profet să poată trăi fără grija bucăţii de pâine, să-şi îndeplinească nestingherit misia. Suzana, soţia negustorului Bezema, o femeie frumoasă de vre-o treizeci de ani, ascultându-i odată predicile, s-a apropiat de el şi i-a spus: -Isuse, am auzit multe predici, mulţi predicători au fost prin orăşelul nostru, dar aşa predică frumoasă, care să-ţi împle inima, să-ţi mângâie sufletul, încă n-am auzit. -Mă bucură faptul, soră, spuse el. -Vreau să vă însoţesc peste tot, să vă ascult predicile încântătoare. -Poftim, noi îi primim pe toţi. Nu alegem pe nimeni. Dar ce va zice soţul? -Este plecat cu caravana în China. Se va întoarce peste trei-patru ani. -Faceţi cunoştinţă cu puţinele noastre femei, care sunt femei de treabă. Astfel, una dintre cele mai bogate femei din Palestina, deveni adepta lui Isus Nazariteanu, însoţitoarea lui până la moarte. Ea avea grijă ca hainele, încălţămintea lui să fie întotdeauna curate, îi cumpăra tot ce trebuia, numai ca el să-şi îndeplinească misia fără griji, pe banii ei cumpărau produse pentru numeroasa ceată care îl însoţea. Mulţi alţii l-au urmat pe tânărul Învăţător. De exemplu, Matei, care mai apoi a devenit stâlpul creştinismului, Memoriile sale, sunt o parte bună din sursa ceea ce ştim despre învăţătura lui Isus. Toma, care mai pe urmă va fi numit „necredinciosul”, care nu a fost de faţă la învierea Domnului şi s-a încredinţat de aceasta abia după ce i-a pipăit rănile cauzate de cuie. Maria Cleofas, sora mamei sale şi mama verişorilor lui primari, Iacov şi Iuda, a fost şi ea printre cei care l-au urmat până la moarte. Numai mama şi fraţii lui nu l-au urmat. Abia după moartea lui Isus, Iacov şi Ioan Zevedeu, o găsesc pe mama lui şi o ridică la rangul de sfântă. Avea în jur o mulţime prietenoasă, însă Isus avea desigur şi preferinţe, un cerc restrâns de oameni. Cei doi fii a lui Zevedeu, Iacov şi Ioan, făceau parte din acest cerc. Erau plini de zel şi pasiune. Tocmai din cauza zelului lor excesiv, Isus i-a poreclit cu umor „fii ai tunetului”, pentru că dacă ar fi avut la îndemână un fulger, ar fi abuzat folosindu-l prea des. În evangheliile sinoptice se spune că Petru, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, au format un grup intim pe care Isus îl convoca în anumite momente de îngrijorare, îndoială pentru credinţa şi de puterea de înţelegere a unora. Afecţiunea lui Isus pentru Petru era profundă. Caracterul acestuia din urmă, drept, sincer, gata oricând să reacţioneze prompt, îi plăcea lui Isus, care însă uneori lăsa să-i scape care un surâs pentru modul prea hotărât de a reacţiona a acestuia.

Despre Ioan - tinereţea lui, aleasa lui căldură sufletească, imaginaţia lui vie îi dădea mult farmec. Însă adevărata personalitate a acestui om extraordinar, care a imprimat creştinismului primitiv o schimbare în bine, atât de viguroasă, se va împlini mai târziu. În această religie, în curs de formare nu exista nici o ierarhie. Toţi se numeau „fraţi”. Isus interzise în mod categoric titlurile de superioritate ca rabbi, ce însemna „stăpân”, „domn”. Numai el era învăţător şi numai Dumnezeu era tatăl. Cel mai mare trebuia să fie servitorul celorlalţi. Numai Simon Barjona, adică Petru, se deosebea între egalii săi, printr-un grad special de importanţă. Isus locuia la el, în barca lui îşi expunea învăţăturile, casa lui era centrul predicărilor evanghelice. Era privit ca un şef al grupului. Simon a fost primul care l-a recunoscut pe Isus drept Mesia. Isus i-a acordat în cadrul Bisericii sale o anumită prioritate, şi i-a dat supranumele sirian de Kepha, ce însemna piatră, adică Petru, vrând să spună prin asta că va face din el piatra de temelie a religiei sale. La un moment dat i-a promis chiar „cheile Împărăţiei cerului”, şi i-a acordat dreptul de a pronunţa aici, pe Pământ, sentinţe care vor fi întotdeauna recunoscute în lumea veşnică. Fără îndoială că faptul acesta de prioritate a lui Petru stârnea o anume invidie printre discipolii săi. Invidia, o anumită tensiune se aprindeau îndeosebi cu privire la viitor, când se vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu, când toţi discipolii vor sta aranjaţi, la dreapta şi la stânga Învăţătorului. Se întrebau cine va sta atunci cel mai aproape de El, reprezentând într-un anumit fel primul său ministru sau pe succesorul său. Cei doi fii a lui Zevedeu aspirau la acest rang. Preocupaţi de un atare plan, ei şi-au împins în faţă mama, pe Solomeea, care într-o zi l-a luat la o parte pe Isus şi i-a cerut cele două locuri de onoare pentru fii ei. Isus a respins cererea invocând principiul său fundamental că cel care se ridică pe sine în slăvi va fi umulit, şi că împărăţia cerului va aparţine celor sărmani. Acest fapt a provocat în comunitate o anumită tensiune, a existat chiar o anumită iritare împotriva lui Iacov şi Ioan. Aceeaşi rivalitate se simte de fapt şi în Evanghelia lui Ioan, unde îl vedem declarând fără încetare că el a fost discipolul iubit, căruia Isus murind, i-a încredinţat-o pe mama sa în grijă, şi străduindu-se să se plaseze în preajma lui Petru, adesea se punea chiar înaintea lui. Toţi discipolii lui Isus proveneau din societatea de jos. Excepţie a fost Matei, părinţii căruia au fost vameşi. Deşi tot din vameşi de rang inferior.

Toate succesele sale Isus credea că provin de la duhurile sfinte care au vorbit cu el şi l-au îndreptat pe calea dreaptă acolo, în Şambala, unde l-a trimis Dumnezeu, de nenumărate ori mulţumindu-i în gând Milarenei, care nu s-a temut şi l-a însoţit pe acest drum greu, şi a fost cu el până la capăt. Metodele de lecuire, pe care le-a însuşit de la ea, cu care a vindecat sute de oameni, i-au adus lui Isus faima unui făcător de minuni. Cu ajutorul hipnozei îşi exercita influenţa asupra mulţimilor şi a adepţilor săi. Experienţa acumulată în Tibet şi India i-a oferit superioritate absolută asupra lui Isus, fiul lui Siriach sau Iuda Gaulonitul, acestor renumiţi şi experimentaţi profeţi şi predicători din timpul său, care într-un fel şi erau concurenţi.

Împreună cu discipolii săi, Isus trăia mai mult în aer liber. Din când în când se urca într-o barcă pescărească şi vorbea de acolo auditoriului său, care se înghesuiau pe mal, ba se instala cu traiul în munţi, unde era un aer nespus de curat. …Veselă şi rătăcitoare, ceata credincioasă îl urma culegând astfel inspiraţiile Învăţătorului chiar de pe buzele acestuia. Principalele lui predici erau: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci lor le va aparţine Împărăţia cerurilor !”. „Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi !”. „Fericiţi cei îngăduitori, pentru că ei vor stăpâni pământul!”. „Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, căci ei vor fi îndestulaţi!” „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor obţine îndurarea!”. „Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!”. „Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei se vor numi copii ai lui Dumnezeu!”. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci împărăţia cerurilor va fi a lor!” Predica lui era suavă şi blândă, plină toată de natură şi de parfum câmpenesc. Iubea florile şi îşi parfuma cu ele pildele cele mai fermecătoare. Expunerile sale erau de întindere mică, dar care, lipite una lângă alta, au alcătuit mai apoi acele discursuri lungi relatate de Matei. Isus excela îndeosebi în stilul parabolei. În realizarea acestui gen admirabil, nimic din ceea ce constituie iudaismul nu i-a fost model. Este un gen pe care l-a promovat cu talent. În cărţile budiste, pe care le-a studiat pe când se afla în India, se găsesc parabole exact cu acelaşi sens şi de aceeaşi factură cu parabolele evanghelice. Că sunt din acelaşi izvor, e suficient să se observe spiritul de blândeţe şi profunzimea sentimentului care animă deopotrivă creştinismul care tocmai se năştea, şi budismul, care deja avea tradiţii seculare..

O imensă schimbare, prin care rangurile nemeritate vor fi anulate, prin care tot ceea ce este oficialitate exagerată în această lume, vor fi supuse umilinţei. Lumea, mulţimea nu-l va crede, lumea, mulţimea îl va ucide, ca apoi să se întoarcă tot cu faţa spre el, rugându-se să fie iertată. CEA CE FAC ŞI EU ! ! !