Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

1.1. 3. Istoriografia privind Basarabia în contextul relaţiilor româno-sovie- tice din Republica Moldova post-sovietică

Lucrările istorice apărute în Republica Moldova, de altfel, ca şi istoriografia din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), urmăresc predilect acele aspecte ale raporturilor României cu marile puteri din perioada interbelică, precum şi de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial (cu precădere acelea cu Uniunea Sovietică) doar în măsura în care acestea au ca punct de pornire problema Basarabiei. Tratarea unor aspecte care ţin de relaţiile României cu restul puterilor europene este sporadică şi apare, în special, în conţinutul unor articole ştiinţifice. Printre scrierile istorice recente care vizează problema Basarabiei menţionăm lucrarea Lidiei Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917—1934/20 şi cea a lui Octavian Ţâcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-romăne în perioada interbelică (1919—1939)m. Ambii autori, situându-se în categoria istoricilor de formaţie recentă, neafectaţi de spiritul ideologiei sovietice, pretind o viziune nouă asupra abordării problemelor de istorie interbelică a românilor. Primul şi cel mai important obiectiv pe care şi-1 propun autorii este acela de a trata problema Basarabiei cu precădere în cadrul relaţiilor româno-sovietice. Tendinţa este pe deplin argumentată prin însăşi natura istorică a raporturilor dintre România şi Rusia care au generat şi pus în discuţie ceea ce se va numi „problema Basarabiei".

Istoricul Lidia Pădureac, aşa cum rezultă din însăşi titlul lucrării, încearcă, de fapt, să pună în discuţie relaţiile politico-diplomatice propriu-zise dintre România şi statul sovietic în perioada anilor 1917-1934. Fără îndoială că acestea nu pot fi abordate exceptând diferendul asupra Basarabiei, care era pe ordinea de zi a raporturilor dintre cele două guverne. Lucrarea analizează diferitele aspecte ale vieţii internaţionale, precum şi a celei naţionale ale celor două state din perspectiva relaţiilor româno-sovietice. Astfel, sunt examinate consecinţele loviturii de stat bolşevice din Rusia asupra aceloraşi raporturi. Aceasta îşi are o explicaţie în reperele cronologice alese pentru cercetare, care pe de o parte, aşa cum tinde să prezinte însăşi autoarea, este un factor determinant în relaţiile româno-sovietice în cursul întregii perioade interbelice. „Lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917 de la Petrograd a destabilizat raporturile româno-ruse şi a creat o

2 Gabriel îvlicu

situaţie dezastruoasă pentru România la finele primului război mondial"132, scrie Lidia Pădureac. In continuare,Lidia Pădureac analizează şi modul în care a acţionat România în cadrul Micii înţelegeri. „Prin semnarea Pactului de organizare a Antantei Mici — notează Lidia Pădureac — s-a modificat structura politică a Balcanilor, factor care avea să contribuie, în anul 1934, la stabilirea relaţiilor diplomatice româno- sovietice'"32. O altă concluzie la care se ajunge este aceea că, în condiţiile unui context european general, care a determinat normalizarea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi România, fiecare dintre aceste state a rămas ferm pe poziţiile sale. Bucureştiul a făcut eforturi susţinute pentru asigurarea hotarului de est, iar Moscova pentru păstrarea situaţiei incerte şi a influenţei sale la Nistru.

O atentie deosebită merită acordată relaţiilor neoficiale dintre cele două > >

guverne, aspecte care sunt tratate într-un capitol aparte. Aceasta nu exclude, ab initio, subiectivismul, deoarece conţinutul acestuia este construit pe fondul părerilor neoficiale sau discuţiilor particulare ale oamenilor de decizie de atunci, însă aduce un bagaj considerabil de elemente utile în elucidarea şi cunoaşterea, dintr-o altă perspectivă, a problemelor care sunt de interes. „In cadrul convorbirilor particulare româno-sovietice autorităţile de la Moscova promiteau recunoaşterea oficială a hotarului pe Nistru. Aceste promisiuni erau făcute cu scopul de a atrage România în negocieri oficiale, pentru ca mai apoi să-şi modifice acţiunile şi să declare pe arena internaţională că oficialităţile române refuză reglementarea relaţiilor dintre cele două părţi (negocierile de la Viena, Riga etc.)'"33, concluzionează Lidia Pădureac.

Octavian Ţâcu, după cum însuşi mărturiseşte, a încercat „revoluţionarea" unor aspecte ale istoriei interbelice a Basarabiei, deoarece se simţea necesitatea revizuirii modului de abordare a problematicii date, atât în istoriografia românească, cât şi în cea sovietică. Spre deosebire de lucrarea prezentată anterior, aceasta are ca subiect de cercetare nemijlocit problema Basarabiei în contextul relaţiilor româno-sovietice.

Referindu-se la cazul Basarabiei — primul teritoriu românesc revenit la România — se spune că problema reunirii şi recunoaşterii acesteia nu a fost doar o problemă internă românească. Aceasta, privită prin prisma realităţilor istorice şi a conjuncturii relaţiilor de

132 Lidia Pădureac, op. cit., p. 56.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

pe arena politică europeană de atunci, avea o puternică rezonanţă internaţională, însă, mai înainte de toate, era vizată de către Uniunea Sovietică. Poziţiile celor două părţi, românească şi sovie-tică, în problematica basarabeană erau ireconciliabile. In perioada interbelică Kremlinul „a contestat permanent atât valabilitatea revenirii Basarabiei laRomânia, considerându-1 un act de forţă din partea acesteia, cât şi autoritatea diferitelor acte internaţionale care confirmau acest fapt"133.

Referitor la poziţia Rusiei în această problemă, se ajunge la concluzia că, exceptând perioada de debut a existenţei sale, atunci când „Rusia sovietică era dispusă, din motive de oportunism, să renunţe la pretenţiile sale asupra Basarabiei, Moscova a dorit în permanenţă să menţină deschisă această problemă pentru a o soluţiona în favoarea sa'"35, atunci când avea să apară un moment oportun pentru aceasta. Putem aprecia că, în momentul demarării sale, această problemă avea şanse pentru a ti soluţionată în favoarea Bucureştiului. „In condiţiile în care România nu avea intenţia de a ataca statul sovietic, iar şansele de a recupera tezaurul erau minime, ea ar fi renunţat la puţin în comparaţie cu semnificaţia internă şi internaţională pe care ar ti oferit-o recunoaşterea formală de către Rusia sovietică a frontierei Nistrului'"36, apreciază istoricul Octavian Ţâcu. Se constată că poziţia sovietică în problema Basarabiei avea să devieze într-o direcţie iremediabilă. Privind relaţiile româno-sovietice din

; jaceastă perspectivă, autorul concluzionează că, în ceea ce priveşte problema Basarabiei, perioada dintre cele două conflagraţii mondiale nu a fost decât „un lung armistiţiu între cele două părţi'"37. Referindu-se la cadrul internaţional al rezolvării acestei probleme, dar mai cu seamă la rolul marilor puteri, Octavian Ţâcu precizează că soluţionarea problemei Basarabiei a demarat în contextul unei politici ezitante a Aliaţilor occidentali. Chiar dacă Conferinţa de Pace de la Paris, care reprezenta începutul unei noi construcţii politice internaţionale, dădea câştig de cauză României în această problemă, Aliaţii occidentali nu puteau neglija un factor atât de important în relaţiile internaţionale cum era Uniunea Sovietică. Aşadar, chiar dacă erau de acord cu corectitudinea actului de unire a Basarabiei cu România, marile puteri occidentale

133 Octavian Ţâcu, op. cit., p. 216.

4 Gabriel îvlicu

nu doreau să provoace Uniunea Sovietică într-o problemă care intra în sfera sa de influenţă.

Ezitarea puterilor europene avea să fie din ce în ce mai pronunţată în contextul creşterii treptate a influenţei internaţionale a statului sovietic, revenit în prima scenă a politicii europene. In mediile politice şi diplomatice occidentale s-a statuat concepţia potrivit căreia o soluţionare diplomatică a problemei Basarabiei era tot mai dificilă, în condiţiile menţinerii pretenţiilor sovietice asupra acestui teritoriu, mai ales după 1924. „Politica de interese" a ţinut în frâu puterile europene, împiedicându-le să susţină România în problema Basarabiei. Acesta a fost şi motivul reticenţei marilor puteri în a-şi asuma un angajament faţă de frontiera de est a României.

O atenţie deosebită merită să fie acordată opiniilor aceluiaşi autor expuse într-o serie de articole apărute în reviste de specialitate din Republica Moldova şi din străinătate. Prin urmare, în unul din numerele revistei istorice Cugetul din anul 2003 apăreau două articole ale lui Octavian Ţâcu, care aveau ca tematică aceeaşi problemă, cea a Basarabiei. Intr-unul din articolele sale, Recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919—1920)m, este reluată problema recunoaşterii internaţionale a legitimităţii actului unirii. In cadrul unei ample analize este examinată întâi situaţia internaţională de dinaintea Conferinţei de Pace, favorabilă recunoaşterii Marii Unirii prin „avizul" pozitiv al marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, SUA), apoi modul în care aceasta s-a schimbat pe parcursul lucrărilor Conferinţei în funcţie de factorul rus/sovietic, ajungându-se la o inconsecvenţă în declaraţiile şi acţiunile de odinioară ale Aliaţilor occidentali. Analizând diferenţa opiniilor privind tranşarea problemei Basarabiei între Comisia pentru Probleme Române şi Jugoslave, instanţă în a cărei competenţă intra studierea condiţiilor istorice, etnice, geografice şi economice pentru soluţionarea problemelor teritoriale şi Consiliul Miniştrilor de Externe ai Puterilor Aliate, care reprezenta instanţa politică a Conferinţei, ajungem să constatăm faptul că în soluţionarea problemei Basarabiei delegaţia română a avut de înfruntat nu numai inconsecvenţa Consiliului Suprem Aliat, dar şi atitudinea pe care aceasta a adoptat-o faţă de aspectele care interferau cu interesele ruseşti134.

134 Ibidem, p. 33.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

Un alt aspect analizat în lucrare este acela cu privire la posibilitatea de a semna un acord cu Moscova. In ceea ce priveşte problema Basarabiei, atât atitudinea adoptată de Aliaţii occidentali faţă de Rusia sovietică, cât şi contextul internaţional indicau României faptul că este necesar să studieze posibilităţile restabilirii legăturilor diplomatice cu Rusia sovietică, începerea acestor tratative având să uşureze soluţionarea acesteia de către Consiliul Suprem135. Autorul consideră că, în afara convingerii justificate, recunoaşterea Basarabiei ar fi întârziat dacă nu ar fi început tratativele cu Rusia sovietică, mai exista şi o altă motivaţie pentru un acord cu Moscova. Era vorba de riscul propagandei subversive în interiorul României şi chiar posibilitatea unui atac armat din partea trupelor sovietice136.

Un alt articol al lui Octavian Ţâcu este „Chestiunea Basarabiei la Conferinţa de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922'J'"42, apărut în Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Republica Moldova în 2003. Acesta este semnificativ pentru istoriografia moldovenească în problema Basarabiei, deoarece aduce în dezbatere un aspect al acestei probleme mai puţin elucidat istoriografie. Autorul începe printr-o afirmaţie, reiterată apoi şi în lucrarea sa, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-romăne în perioada interbelica (1919—1939), prin care susţine că în anul 1920 recunoaşterea Basarabiei din partea sovieticilor putea fi obţinută în condiţiile unui tratat de neutralitate, precum şi prin abandonarea pretenţiilor faţă de Tezaurul depozitat la Moscova141. Făcând o paralelă cu opinia exprimată de Lidia Pădureac în această problemă, se poate observa o divergenţă majoră în interpretarea aceluiaşi eveniment istoric. Lidia Pădureac explică raţiunile pentru care România a refuzat ideea (propusă indirect de sovietici încă din mai 1919) de a se realiza o negociere prin care problema repatrierii Tezaurului românesc să fie abandonată de autorităţile de la Bucu-reşti, în schimbul acestui act Moscova urmând a recunoaşte unirea Basarabiei cu România. Autoarea argumentează justeţea refuzului autorităţilor române prin faptul că Bucureştiul nu privea Basarabia ca pe o regiune anexată, ci ca pe un teritoriu istoric românesc. Acceptarea tranzacţiei propuse ar fi permis ulterior guvernului de la Moscova să susţină că regiunea a fost cumpărată de statul

135 Ibidem, p. 36.136 Ibidem, p. 33.

6 Gabriel îvlicu

român, ceea ce ar fi constituit o denaturare flagrantă a adevărului istoric137.

Revenind la articolul lui Octavian Ţâcu, din conţinutul prezentat de autor reies poziţiile ireconciliabile pe care se situa Rusia în problema Basarabiei, chiar şi după semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920. Problema Basarabiei a influenţat decisiv politica externă românească faţă de URSS, însă este adevărat că şi partea sovietică şi-a demonstrat atitudinea faţă de România tot din perspectiva acestei probleme138. De asemenea, autorul caută să conducă discuţia şi asupra aceleiaşi stări ezitante a puterilor participante la lucrările Conferinţei de la Genova. „Către anul 1924, majoritatea statelor europene au recunoscut diplomatic statul sovietic, care revenea astfel în prima scenă a politicii europene şi mondiale. Recunoscută de puterile europene, Uniunea Sovietică şi-a fundamentat revendicările pe temeiul juridic. Din punct de vedere strict juridic, România nu obţinuse de la vreunul din guvernele ruseşti care s-au succedat recunoaşterea drepturilor sale asupra Basarabiei, aşa cum cerea litera dreptului internaţional. Acest fapt l-au conştientizat şi Puterile Aliate care au lăsat în convenţia basarabeană o portiţă, prin articolul 9, pentru reglementarea acestei situaţii. Puterile europene au sesizat interesele URSS în această problemă, de aceea au devenit precaute în a-şi asuma vreun angajament faţă de frontiera de est a României. Acest lucru a fost sesizat şi de presa europeană a vremii care considera că o asistenţă directă sau indirectă acordată României în problema Basarabiei era privită la Moscova ca un act neloial faţă de guvernul sovietic. Din perspectiva reluării relaţiilor cu guvernul sovietic, puterile europene, în special, Marea Britanie şi Italia, nu ar fi dorit o denaturare a relaţiilor sale cu Moscova din pricina susţinerii şi implicit a impunerii revendicărilor româneşti"14r', concluzionează Octavian Ţâcu.

O altă lucrare relevantă pentru tema de studiu o constituie cea a lui Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial1'1. Spre deosebire de lucrările prezentate anterior, această monografie are repere cronologice mult mai restrânse, plasate în cadrul limitelor celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, lucrarea este deosebită şi prin modul de abordare a problemei Basarabiei, pune accent pe participarea României la cel

137 Lidia Pădureac, op. cit., p. 142.138 Ibidem, p. 110.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

de-al Doilea Război Mondial, precum şi pe situaţia internă a Basarabiei aflată sub ocupaţie sovietică, iar apoi prezentând relaţiile dintre Basarabia şi România în timpul eliberării din perioada cuprinsă între iunie 1941 şi martie 1944. Lucrarea se încheie printr-o examinare a situaţiei României în faza finală a Războiului şi a problemei frontierei de est a acesteia. Autorul monografiei, ba2andu-se pe documente inedite descoperite în arhivele din România şi Republica Moldova, pe memoriile martorilor oculari ai evenimentelor, analizează etapele principale ale participării României la cel de-al Doilea Război Mondial, situaţia României din vara anului 1940, procesul de transformare a Basarabiei într-o regiune comunistă în anii 1940-1941, restabilirea administraţiei româneşti după 22 iunie 1941, activitatea acesteia în perioada 1941- 1944. Studiul lui Anatol Petrencu devine astfel prima lucrare din istoriografia Republicii Moldova în care este examinată, sub toate aspectele sale, activitatea Guvernământului Basarabiei (1941-1944). Pe baza unor documente inedite au fost descoperite unele aspecte necunoscute ale activităţii regimului bolşevic de la Chişinău din perioada 22 iunie — 26 iulie 1941. Lucrarea este inedită în felul său prin explorarea documentelor originale ale Guvernământului Basarabiei, luate de sovietici şi retrocedate apoi Republicii Sovietice Socialiste

54 Gabriel îvlicu

Moldoveneşti (RSSM). Este vorba de documentele poliţiei provinciale, de rapoarte şi alte informaţii ale Directoratelor Guvernământului Basarabiei, de corespondenţa întreţinută cu ministerele din Bucureşti.

Anatol Petrencu susţine că, până la începerea războiului germano-sovietic, în România a existat o polemică cu privire la viitorul Basarabiei. Personalităţi reprezentative ale refugiaţilor basarabeni pledau pentru constituirea unei organizaţii a basarabenilor capabilă să preia în viitor conducerea Provinciei139. Unele aspecte pozitive ale acestor propuneri au fost luate în calcul de către conducerea antonesciană. Referindu-se la aspectele interne ale revenirii administraţiei româneşti, autorul concluzionează că populaţia provinciei, precum şi o bună parte a grupurilor etnice, au salutat cu entuziasm şi încredere revenirea administraţiei româneşti, ştiind-o competentă, incoruptibilă şi că a promovat o politică axată pe dreptate şi echitate. Desigur că nu este exclusă din prezentare nici nemulţumirea unei categorii a populaţiei faţă de revenirea administraţiei româneşti, aceasta însă, afirmă autorul, era „nesemnificativă"14'J. Referitor la etapa finală de participare a României în Război, Anatol Petrencu conchide prin a evidenţia contribuţia României la victoria asupra Reich-ului, pe care o apreciază ca fiind considerabilă. Cu toate acestea, la Conferinţa de Pace de la Paris autorul apreciază că au fost comise multe nedreptăţi faţă de România în privinţa problemei Basarabiei.

O altă lucrare apărută la Chişinău consacrată problemei Basarabiei este cea a lui Veaceaslav Stavilă, De la Basarabia Românească, la Basarabia Sovietică (1939-1945)m. Deşi lucrarea menţionată are limitele cronologice cuprinse în intervalul 1939-1945, autorul nu ezită să plaseze într-un capitol aparte studiul chestiunii Basarabiei în raporturile româno-sovietice, începând cercetarea de la anul 1918. După un amplu studiu istoriografie pe problema Basarabiei, prezentat în introducere, Veaceaslav Stavilă pretinde o tratare echidistantă a problematicii în cauză. Cu toate acestea, pe parcursul lucrării se fac simţite accentele unei retrăiri a nedreptăţilor comise faţă de Basarabia. Raportând această lucrare la fondul general al istoriografiei moldoveneşti din perioada independenţei, constatăm apartenenţa acesteia la acea categorie de lucrări care au ca element central de analiză condamnarea actelor de nedreptate săvârşite la adresa Basarabiei prin prisma

139 Ibidem, p. 166.

55 Gabriel îvlicu

unui cadru emoţional, care are în cele mai multe cazuri drept ţintă Rusia sovietică. Lucrarea la care se face referire reprezintă o tentativă de sintetizare a situaţiei interne din Basarabia anilor 1939-1945. Deşi limitat doar la câteva aspecte, subiectul are o importanţă aparte pentru înţelegerea particularităţilor social-economice ale acestei regiuni româneşti.

Studiul la care se face referire îşi propune să prezinte problema Basarabiei şi în conexiune cu cele două conflagraţii mondiale. In acest context, autorul încearcă să sintetizeze raporturile româno-sovietice între 1918-1945 în problema Basarabiei, precum şi rolului pe care 1-a avut teritoriul disputat în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Reluând problema Basarabiei din momentul anului 1918, autorul susţine faptul că situaţia ar fi prezentat unele schimbări în favoarea României, în urma semnării Protocolului de la Paris din 28 octombrie 1920140. In realitate, se pare, totuşi, că este vorba de o schimbare dejure care nu modifica poziţia de facto a Rusiei în această problemă şi nici recunoaşterea noii stări de lucruri. In conţinutul aceluiaşi capitol sunt prezentate realizările diplomaţiei româneşti în cadrul unor eforturi internaţionale conjugate. Este vorba de Pactul Briand-Kellogg, Protocolul de la Moscova şi Conferinţa de la Londra de definire a agresorului. Falimentarea acestor acţiuni este prezentată în aceeaşi manieră de condamnare emotivă a acţiunilor sovieticilor şi nu în temeiul realismului vieţii internaţionale. Despre retragerea administraţiei române din Basarabia autorul opinează că această acţiune a avut loc pentru a nu avea aceeaşi soartă cu Polonia, dar în sens invers — invadată de sovietici, mai întâi, şi de germani, în urmă, părere susţinută şi de unii autori din România. Readucând în discuţie atitudinea marilor puteri faţă de problema Basarabiei în perioada anilor 1943 şi 1944, Veaceaslav Stăvilă atenţionează asupra lipsei de consecvenţă şi coordonare a acţiunilor acestora, care a putut fi constatată pe întreaga perioadă interbelică. Esteevidentiată, de asemenea, atitudinea deosebită a americanilor fată

de această j > ' >

problemă. „Dacă englezii, legaţi de clauzele secrete ale Tratatului de Amiciţie din 1942, considerau că victoriile ruseşti au reglat în bună măsură problema Basarabiei, şi altceva nu mai era de făcut, - partea americană se plasa pe o poziţie diferită"132, apreciază Veaceaslav Stăvilă.

140 Ibidem, p. 22.

56 Gabriel îvlicu

I. 2. Istoriografia universală despre problema basarabeană

I. 2.1. Istoriografia sovietică privind relaţiile româno-sovietice

Studierea relaţiilor româno-sovietice este importantă prin faptul că aduce o contribuţie la clarificarea problemei Basarabiei, teritoriu care a marcat raporturile României cu marile puteri pe tot parcursul perioadei propuse spre cercetare. Această problemă a suscitat opinia clasei politice româneşti tot timpul, încă din momentul pierderii Basarabiei. Insă, începând cu ajunul Primului Război Mondial şi până la cel de-al Doilea Război Mondial, această problemă a atins nivelul de intensitate maximă. In această etapă, raporturile Bucureştiului cu Moscova au fost marcate de „angajarea" capacităţii politico- diplomatice în vederea realizării cadrului teritorial.

Trebuie să constatăm, în primul rând, faptul că raportul dintre cele două părţi presupune un aspect multidimensional al punctelor de vedere asupra acestei probleme. Realizând un studiu sumar al istoriografiei sovietice pe problema relaţiilor româno-sovietice, constatăm că aceasta reprezintă mai curând un conglomerat de opinii diferite decât un monolit istoriografie. O contribuţie deosebită în această problematică o are Octavian Ţâcu153, care menţionează că există discrepanţe în interpretarea unor probleme referitoare la natura relaţiilor sovieto-române, care diferenţiază istoriografia interbelică sovietică de istoriografia postbelică. Unele diferenţe mai puţin evidente au existat şi între istoriografia din RSSM şi cea din restul URSS. Acelaşi lucru, menţionează autorul, este valabil şi pentru istoriografia românească, unde cunoaştem perioade bine definite în care abordarea problemei Basarabiei s-a făcut în funcţie de situaţia politică'34. Justificând politica externă a Uniunii Sovietice, istoriografia sovietică a urmărit în permanenţă să ascundă realităţile, prezentându-le într-o formă denaturată. Este vorba despre omiterea intenţionată a surselor documentare ale timpului sau, în cele mai bune cazuri, prezentarea acestora într-o formă trunchiată, tendenţioasă.

în continuare, perioada restructurării şi democratizării societăţilor post- comuniste a permis o reevaluare a multor evenimente istorice, inclusiv a celor care ţin de perioada interbelică şi, cu atât mai mult, a unor aspecte care dădeau naştere la polemici, cum sunt cele care se referă la relaţiile României cu URSS, Franţa, Germania etc. Unii autori din grupul cercetătorilor

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

de formaţie recentă insistă asupra faptului că în prezent accesul la multe din arhivele care nu au putut fi consultate în perioada sovietică a permis cercetarea şi aprecierea evenimentelor în baza documentelor timpului, fără restricţii de ordin ideologic sau politic. Fără îndoială că aceste afirmaţii conţin un mare adevăr, însă accesul la documente nu a adus implicit şi eliminarea din „noile scrieri istorice" a oricăror interpretări tendenţioase. Desigur că lucrările care ies acum de sub tipar s-au eliberat de povara cenzurii comuniste, însă unele lucrări apărute după anul 1990 continuă să slujească altor interese şi ideologii şi nicidecum adevărului istoric.

Revenind la istoriografia sovietică, trebuie precizat faptul că unele aspecte ale raporturilor româno-sovietice din perioada respectivă au fost tratate pe cât de amplu, pe atât de părtinitor. In acest sens, au fost publicate numeroase monografii, culegeri de studii, memorii, articole cu caracter propagandistic. In această imensă producţie istoriografică aspectele cruciale din istoria româ-nilor au fost falsificate prin subordonarea faptelor istorice unor imperative ideologice. începând cu anii '90, istoriografia sovietică a fost supusă unei analize detaliate atât în Republica Moldova, cât şi în alte ţări, evidenţiindu-se rolul unor istorici în justificarea politicii externe sovietice.

Printre protagoniştii procesului de falsificare poate fi menţionat autorul sovietic V. Dembo, care încearcă să prezinte relaţiile Moscovei cu Bucu- reştiul plecând de la teoria cuceririi ţinutului Basarabiei de către România, făcând aluzii la adjudecarea nejustificată a acestui ţinut. In perioada interbelică această „ipoteză" a fost reiterată şi de alţi autori, cum ar fi M. Pavlovici, S. Bantke, Cristian Rakovski etc., care au încercat să formuleze un punct de vedere coerent asupra relaţiilor sovieto-române de pe poziţiile Moscovei. In linii generale, însă istoriografia sovietică interbelică a fost mai puţin coerentă în interpretarea relaţiilor sovieto-române şi nici numărul lucrărilor apărute nu impresionează. In mare măsură, lucrările de referinţă apar în cadrul revistei oficiale a organizaţiei „Obşcestvo Bessarabţev" (Asociaţia Basarabenilor) — Krasnaja Bessarabija (Basarabia Roşie

Istoriografia oficială sovietică a urmărit mereu să trateze relaţiile româno- sovietice prin prisma problemei Basarabiei şi exclusiv pe principiul apartenenţei acestui tinut la Uniunea Sovietică. In această viziune s-au evidentiat cu j > >

58 Gabriel îvlicu

precădere două idei. O primă abordare prezintă faptul că Basarabia a intrat în componenţa Imperiului Rus în 1812, iar mai apoi în cea a Uniunii Sovietice în iunie 1940, în urma unui proces nu numai progresist, de dezvoltare a societăţii moldoveneşti, dar şi a unui proces istoric obiectiv, căci Basarabia aparţine de drept spaţiului rusesc/sovietic15f'. Cel de-al doilea punct de vedere desprins din afirmaţiile mai multor istorici comunişti demonstrat şi validat de întreaga istoriografie sovietică, se referă la faptul că puterea sovietică a fost instaurată la sfârşitul anului 1917 - începutul lui 1918, iar în iunie 1940 a fost doar rein- staurată. Asupra caracterului sovietic al regiunii s-a insistat într-o culegere de articole apărută în 1939, în care se releva faptul că în Basarabia, la 1918 a fost instituită puterea sovietică'1". Această teză avea să fie preluată şi vehiculată de întreaga istoriografie sovietică. Autorii din această perioadă încercau să acrediteze faptul că autorităţile române ar fi fost cele care au boicotat permanent negocierile cu Uniunea Sovietică. Speculaţii se făceau şi pe marginea dreptului de apartenenţă al acestei regiuni, invocându-se apartenenţa Basarabiei la statul sovietic.

A fost vehiculată şi o altă ipoteză, care încerca să scoată în evidenţă caracterul conspirativ al evenimentului unirii Basarabiei cu România, asigurat de autorităţile de la Bucureşti. Astfel, încă din perioada 1939-1941 au apărut mai multe publicaţii care tratau tematica puterii sovietice în Moldova. După răpirea din iunie 1940 a Basarabiei şi nordului Bucovinei, istoricii sovietici s-au străduit să demonstreze, prin interpretări nerealiste, faptul că în anul 1918 armatele române au ocupat Basarabia şi „au forţat Sfatul Ţării să voteze unirea'"38 şi că „guvernul sovietic, până în 1940, a încercat să rezolve acest litigiu teritorial pe cale paşnică"141. Astfel, un alt autor al perioadei respective, A. Manusevici, în lucrarea Istoria %ahvata Bessarabii Rumyniei (Istoria acaparării Basarabiei de către Româniafm, apărută în 1940, acuză oficialităţile române de agresiune asupra statului sovietic şi de refuz permanent de începere a tratativelor româno-sovietice pe marginea problemei Basarabiei. O constatare asupra acestui fapt o face şi Wilhemus Petrus van Meurs în studiul deja menţionat asupra istoriografiei acestei probleme din perioada comunistă, în lucrarea Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă.

141 Ibidem.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

Incoerenţa şi interpretarea tendenţioasă a discuţiilor privind problema Basarabiei în contextul relaţiilor sovieto-române de către istoriografia sovietică interbelică îşi are explicaţia în contrastul care a existat între politica reală promovată de Moscova faţă de România şi imaginea unei politici externe sovietice principiale şi consecvente. Faptul că în unele momente Kremlinul din oportunism a acceptat recunoaşterea Basarabiei făcea disfuncţională o descriere detaliată a evoluţiei relaţiilor diplomatice între România şi URSS142.

în perioada de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial s-a înregistrat un repaus în istoriografia din RSSM în ceea ce priveşte problematica în cauză. In lucrarea sa, Wilhemus Petrus van Meurs constată că în perioada 1941-1955 istoricii din RSSM au abordat doar tangenţial chestiunea raporturilor româno-sovietice, concentrându-şi atenţia asupra unui curs de istorie a Moldoveiir'2. In deceniile VI-VIII ale secolului trecut a revenit în actualitate interesul pentru lucrările destinate analizei relaţiilor româno-sovietice pentru perioada de dinainte de război. Acestea, similar perioadei precedente, au continuat să fie denaturate şi falsificate. Este de notat faptul că lucrările apărute în această etapă aparţin în cea mai mare măsură peniţei lui A. A. Şeveakov16', I. M. Kopanski1

r'4 şi A. M. Lazarev1(b. Concluziile la care ajung autorii nu sunt mai puţin antiromâneşti, însă argumentarea este mult mai elocventă. Unul dintre cei mai „fertili" autori în elaborarea istoriei relaţiilor româno-sovietice a fost A. A. Şeveakov, care în lucrarea Sovietsko-rumînskie otnoşenia i problema evropeiskoi be-^opasnosti (1932—1939), editată la Moscova în anul 1977, pe lângă izvoarele păstrate în arhivele sovietice a cercetat mai multe documente diplomatice germane, britanice şi franceze ale perioadei, astfel, încât raţionamentele sale ar putea convinge pe oricine care nu este avizat.

Relansarea postbelică a istoriografiei sovietice, cu precădere a celei din RSSM, a apărut ca o reacţie de răspuns la redeschiderea problemei Basarabiei în istoriografia română. Astfel, în 1955 iese de sub tipar lucrarea unui grup de autori sub coordonarea lui S. Trapeznikov şi N. Mohov, Istoria RJ'J' Moldoveneşti'^6. In acest volum relaţiile româno-sovietice au fost tratate în complexitatea aspectelor lor. Din conţinutul lucrării pot fi desprinse patru idei principale: a) imperialiştii americani şi anglo-francezi au organizat

142 Octavian Ţâcu, op. cit., p. 7.

60 Gabriel îvlicu

intervenţia antisovietică în Basarabia; b) în martie 1918 a fost încheiat un acord româno- sovietic prin care România se obligă să-şi retragă armata din Basarabia; c) în legătură cu stabilizarea situaţiei interne şi internaţionale a Uniunii Sovietice, Guvernul român a fost nevoit să accepte convocarea unei conferinţe la Viena în problema Basarabiei; d) stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două state în 1934 a fost o urmare a creşterii puterii şi autorităţii internaţionale a Uniunii Sovietice143. Wilhemus Petrus van Meurs explică situaţia în care nişte directive politice apar drept postulate ştiinţifice prin faptul că un istoric sovietic, mai ales dacă se ocupa de problema relaţiilor româno-sovietice, trebuia să-şi definească poziţia în raport cu o serie de evenimente politice şi să manifeste o atitudine negativă faţă de Occident, în general, şi faţă de România, în particular144.

Aderând la postulate lansate de S. Trapeznikov si N. Mohov, istoricii sovietici I. Kopanski şi I. Levit au mers mai departe în lucrarea lor Poliţia korolevskoj Rumynii po voprosu o ^aklucenii pakta o nenapadenii c SSSR ipodpisanii konvenţii ob opredelenii agressora (Poliţia României regale în problema încheierii pactului de neagresiune cu URSS şi semnării convenţiei de definire a agresorului)145''', apărută în 1968, învinuind România de pregătirea unui atac împotriva Uniunii Sovietice. Afirmaţia menţionată este argumentată prin refuzul Bucureştiului de a semna cu Moscova un pact de neagresiune. Potrivit aceloraşi autori, semnarea convenţiei de definire a agresorului nu poate fi interpretată în sensul că Uniunea Sovietică ar fi. renunţat la teritoriul dintre Nistru şi Prut146.

Raliindu-se tezelor de mai sus, concluziile la care ajung istoricii sovietici A. Surilov şi N. Stratulat în cartea O naţionalino-gosudarstvennom samoopredelenii moldavskogo naroda (Despre identitatea naţional-statală a poporului moldovenesc)'7' sunt că „România a fost un cap de pod al imperialiştilor pentru distrugerea statului sovietic'"72. La concluzii asemănătoare ajunge şi K. Sluckaja

143 Ibidem, voi. II, p. 62, 273 - 277.144 Wilhemus Petrus van Meurs, op. cit., p. 179.145I. Kopanski, I. Levit, Pofida korolevskoj Rjimynii po voprosu o ^aklucenii pakta

o nenapadenii r iXTR i podpisanii konvencii ob opredelenii agressora (Poliţia României regale in problema încheierii pactului de neagresiune cu URSS şi semnării convenţiei de definire a agresorului), Balkanskij istori- cheskij sbornik, Chişinău, 1968.

146 Ibidem.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

în lucrarea sa Boiiba apobedu socialisticeskoi revolucii v Moldavii (Lupta pentru victoria revoluţiei socialiste în Moldova) '7J, la care mai adaugă un lucru care reiese din însăşi caracterul lucrării, anume că „România s-a implicat activ în lupta împotriva forţelor revoluţionare'"74.

> 5O teză tendenţioasă a istoricilor sovietici care a fost vehiculată

deosebit de ?frecvent în istoriografia sovietică este aceea că România a transformat Basarabia într-un obiect pentru negocierile politice în relaţiile sale cu URSS. In zilele noastre este evident scopul urmărit de lansarea acestei teze. Fără îndoială că s-a dorit distrugerea oricărei speranţe în sufletele acelora al căror spirit rămăsese, în ciuda procesului de deznaţionalizare la care a fost supusă populaţia de origine română, apropiat de valorile româneşti şi care mai credeau că Bucureştiul nutrind aceleaşi sentimente naţionale va încerca să se achite de obligaţia morală pe care o avea faţă de Basarabia. încercând o generalizare a principalelor teze care au dominat istoriografia sovietică pe parcursulanilor '50—'70, Lidia Pădureac evidenţiază următoarele elemente

definitorii: > ?

• „Autorii menţionaţi au acuzat România că pregătea un atac armat asupra Uniunii Sovietice, încercând astfel să justifice atât concentrarea de trupe bolşevice la hotarul românesc, cât şi provocările organizate de mişcarea subversivă comunistă.

• Informaţiile prin care România a fost etichetată „stat agresor" nu erau argumentate prin documente şi, în consecinţă, au fost puternic dogmatizate.

• Se insistă cu tendenţiozitate asupra faptului că România a profitat de conjunctura internaţională defavorabilă guvernului sovietic pentru a obţine concesii politice din partea acestuia.

• Istoricii sovietici, în concluziile lor certate cu logica, se bazau prioritar pe directivele formulate oficial de Uniunea Sovietică în politica sa externă, pentru a justifica astfel agresiunea acesteia din 1940 împotriva României'"75.

După cel de-al şaptelea deceniu al secolului al XX-lea, aprecierile istoricilor sovietici au devenit şi mai radicale, calificând actul de la 27 martie 1918 ca un război început de România împotriva Rusiei sovietice. S-au înteţit criticile istoriografice la adresa istoricilor români al căror discurs în problema Basarabiei era diferit de cel de la Moscova. De altfel, trebuie menţionat faptul că în această etapă

62 Gabriel îvlicu

s-a schimbat propriu-zis concepţia asupra „chestiunii Basarabiei". Istoriografia sovietică a încercat în această perioadă să lanseze teoria potrivit căreia „problema basarabeană" ar fi fost inventată de marile puteri, idee care, de altfel, era în contradicţie totală cu afirmaţiile anterioare ale istori-

' ' î 5

cilor sovietici, demonstrând astfel (dacă mai era cazul) faptul că istoriografia, în realitate, nu era decât un instrument politic al regimului de la Kremlin. De o importanţă istoriografică deosebită în această perioadă s-a bucurat lucrarea monografică a lui A. M. Lazarev, Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennosti i bessa- rabskii vopros (Statalitatea moldovenească sovietică şi problema basarabeană)17fi. Esteautorul care a lansat teza conform căreia relaţiile româno-sovietice sunt

?

privite prin prisma actului de la 4 ianuarie 1918, care este interpretat ca o decizie de pornire a unui război nedeclarat al Bucureştiului împotriva Rusiei. Concluziile autorului sunt de aceeaşi natură, anume că România a fost statul care a organizat primul intervenţia împotriva statului sovietic şi nicidecum vreuna din puterile europene1". Astfel, încercând să justifice acţiunile ulterioare ale Rusiei sovietice împotriva României, A. M. Lazarev cataloga statele în „prieteni" sau „duşmani" ai URSS, în funcţie de atitudinea acestora faţă de aşa-numita chestiune basarabeană, concluzionând că acele ţări care îşi ameliorau relaţiile cu Uniunea Sovietică erau, în mod indirect, împotriva „ocupării Basarabiei de către România"147.

Una dintre monografiile apărute spre sfârşitul perioadei sovietice este şi cartea lui I. M. Kopanski, Diplomaţia sovietică în lupta pentru soluţionarea echitabilă a problemei basarabene (1918—1940)m, care, independent de contextul apariţiei sale în perioada de „perestroikă" şi „glasnosti", continuă să trateze relaţiile româno-sovietice la fel de denaturat şi ideologizat ca şi doctrina comunistă. Potrivit autorului, „chestiunea Basarabiei" ar fi fost inventată intenţionat de „imperialiştii străini" pentru a destabiliza graniţele apusene ale statului sovietic. Această lucrare aduce un exemplu elocvent despre modul în care o situaţie politică concretă influenţează istoriografia sovietică. întrucât raporturile dintre România şi Uniunea Sovietică la acea etapă se îmbunătăţiseră,

147 Lidia Pădureac, op. cit., p. 7.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

Kopanski prezintă „problema basarabeană" ca un instrument de presiune al „imperialiştilor occidentali" nu numai împotriva URSS, dar şi asupra României148. Putem concluziona faptul că istoriografia sovietică din perioada anilor 1970 şi până la sfârşitul anilor '80, a emis următoarele teze de referinţă: 1) România în 1918 a început un răsfoi de agresiune împotriva Uniunii Sovietice; 2) „problema basarabeană" afost inventată de marile puteri, te^ă care contravine afmnaţiilor anterioare făcute în istoriografia sovietică, 3) ţările care stabileau relaţii cu guvernul sovietic nu recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriilor dintre Vrut şi Nistru.

I. 2. 2. Istoriografia sovietică privind raporturile României cu marile puteri

Referindu-se la Pactul Ribbentrop-Molotov, istoriografia sovietică şi cea occidentală apreciază în mod diferit consecinţele acestuia, raportate la o scară globală, desigur. Este de remarcat faptul că istoriografia sovietică reflectând, evident, punctul de vedere al Kremlinului, precizează faptul că iniţiativa încheierii tratatului sovieto-german a aparţinut părţii germane149.

La o analiză mai amplă a istoriografiei sovietice, în ceea ce priveşte relaţiile României cu Uniunea Sovietică şi restul marilor puteri, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial observăm lipsa de consecvenţă a diferiţilor autori din diferite perioade în formularea tezelor acestora. Astfel, în lucrarea Stranî Centralinoi i iugo-vostocnoi Evropî vo Vtoroi mirovoi voine („Ţările Europei Centrale de Sud-Est în cel de Al Doilea Război Mondial")150, apărută sub coordonarea Institutului de Istorie Militară a URSS, actul comis de Uniunea Sovietică la 26 iunie 1940 este apreciat ca fiind rezultatul agravării relaţiilor româno-sovie-tice de către forţele reacţionare din România care în mai 1940 au mobilizat

j >

mai mult de un milion de rezervişti şi, în plus, au cerut ajutorul Germaniei pentru edificarea la graniţele sovieto-române a aşa numitului „val oriental", care urma să atace în cele din urmă Uniunea Sovietică. In aceste condiţii conducerea URSS-ului la 26

148 Ibidem, p. 71-72.149 Istoria vnesnei politiki SSSR (1917- 1980), voi. I, Moscova, p. 381150Stranî Centralinoi i iugo-vostocnoi Evropî vo Vtoroi mirovoi voine (Tarile

Europei Centrale de Sud-est în cel de-al Doilea Război Mondial), Moscova, 1972.

64 Gabriel îvlicu

iunie 1940, afirmă autorii, a fost nevoită să ceară retrocedarea Basarabiei, smulsă cu forţa de la Rusia Sovietică în 1918151.

Intr-o altă lucrare, care prin conţinutul său poate fi calificată ca reprezentând culmea denaturării evenimentelor istorice, Rumynia 1939-1940, stenograma lekcii,procitanoj v Vysejpartijnoj scole pri CK V1KP (b) (România în anii 1939-1940, stenograma lecţiei citite la Şcoala superioară de partid, pe lângă CC al PCU (b))1u, autor S. I. Samojlov, actul de la 26 iunie 1940 este prezentat în logica evenimentelor declanşate în 1939 şi a pericolului eminent pentru URSS, cum afirma acesta, care venea din partea Germaniei. Astfel, S.I. Samojlov precizează faptul că în această conjunctură Molotov a prezentat guvernului român cererea de retrocedare a Basarabiei răpite de la statul sovietic în 1918. „La 27 iunie 1940 Armata Sovietică a intrat în Basarabia şi prin aceasta s-a încheiat procesul de formare a frontului estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră"152, concluzionează S.I. Samojlov. Prin urmate, observăm că un obiectiv al istoriografiei sovietice a fost acela de a prezenta actul de agresiune comis de Uniunea Sovietică, care contravenea oricăror principii de drept internaţional, ca fiind un act „nedorit", impus de conjunctura internaţională creată, în condiţiile căruia Basarabia putea deveni uşor un cap de pod pentru atacul împotriva URSS, fapt care a determinat „luarea sub control" a regiunii date, motivând că aceasta a fost „nedrept răpită" la 1918 de la statul sovietic.

O altă tendinţă de mistificare a adevărului istoric de către ideologii sovietici a fost aceea de a prezenta într-o formă denaturată relaţiile româno-germane şi de a invoca fascizarea statului român, prin aceasta evidenţiind „caracterul în esenţă antisovietic" al României. Din momentul instaurării dictaturii monarhice la conducerea României s-au succedat câteva guverne: guvernul patriarhului Miron Cristea 1-a succedat în martie 1939 pe cel al naţional-ţărănis- tului Armând Călinescu, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an guvernarea a fost preluată de Gheorghe Tătărescu. In opinia exprimată în tezele sovietice fiecare dintre aceste guverne constituiau o nouă etapă în avansarea fascizării ţării şi apropierea de Germania lui Hitlerw'. întreaga activitate a celor două partide româneşti care s-au succedat la guvernare în perioada interbelică, naţional- ţărănişti şi naţional-liberali, notează

151 Ibidem, p. 192.152 Ibidem, p. 5.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

autorul, a fost orientată spre pregătirea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi instaurarea dictaturii fasciste în ţară. De asemenea, anularea politicii de neutralitate a României a fost interpretată în istoriografia sovietică ca un act ele cotitură în politica externă a Bucureş- tiului, care a semnat apropierea hotărâtă şi definitivă a României de blocul fascist153. Revenind la problema Basarabiei, autorii cărţii Strany Centralinoj i iugo — vostocnoj Evropy vo vtoroj mirovoj voine (Ţările Europei Centrale de Sud-Est în cel de Al Doilea Război Mondial)™ menţionează faptul că soluţionarea paşnică a conflictului (se au în vedere notele ultimative şi retragerea armatei române din Basarabia) a creat condiţii prielnice pentru cooperarea româno-sovietică, iar guvernul sovietic a depus mari eforturi pentru edificarea unor relaţii normale cu România. „însă guvernanţii acestei ţări (România — n.n.) au continuat apropierea de Germania fascistă"154, apreciază autorii lucrării menţionate mai sus.

Raptul Basarabiei din vara anului 1940 a fost apreciat în istoriografia sovietică ca un act justificat, însă, în acelaşi timp, autorii condamnă raptul Transilvaniei de nord-vest de la România de către Germania prin Dictatul de la

Viena, caracterizând acest act drept şantajate şi ameninţare a României155. Argumentaţia autorilor caută să explice evenimentul

prin aceea că s-a produs

cu J>£zir7p3 /-t^e-jizr J>J ji <rcrcuj-j7ar^zsTtsyy^j?/^caZz-zsS sSt-

sico**?acestuia, u/tenojr utrnancfsa compenseze aceste cedări din

contul viitoare/orcotropiri a pământurilor sovietice156.

Referindu-se la relaţiile marilor puteri cu România, Samojlov precizează faptul că politica trădătoare a anglo-francezilor şi refuzul securităţii colective propuse de Uniunea Sovietică în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial au dat o grea lovitură statelor mici din Europa Centrală şi de Sud-Est şi au permis ocuparea lor de către Germania157. De asemenea, se vehiculează în scrierile istorice sovietice faptul că guvernul

153 Stranî Centralinoi i iugo-vostocnoi Evropî vo Vtoroi...., p. 191.154 Ibidem, p. 192.1551,0 S. I. Samoilov, op. cit., p. 6.156 Stranî Centralinoi i iugo-vostocnoiEvropî vo Vtoroi...., p. 192.1,2 S. I. Samoilov, op. cit., p. 5.

66 Gabriel îvlicu

sovietic ar fi sesizat că acţiunile diplomaţiei franceze şi a celei britanice din vara anului 1939 sunt o farsă. „Ruperea tratativelor cu Moscova de către anglo-francezi a pus Uniunea Sovietică în faţa alegerii de a rămâne în izolare în faţa pericolului german sau, epuizând toate posibilităţile semnării unui acord cu Marea Britanie şi Franţa, de a încheia un tratat de neagresiune cu Germania. Circumstanţele au impus-o pe cea de-a doua'"93, apreciază istoricul D. M. Proăctor.

I. 3. Scrieri istorice occidentale de referinţă cu privire la relaţiile româno-sovietice

Trebuie menţionat, de la bun început, faptul că unul din handicapurile istoriografiei occidentale interbelice, precum şi a celei postbelice, 1-a constituit restricţionarea accesului la sursele documentare sovietice, totală sau parţială, pentru cercetătorii occidentali. Un alt impediment 1-a constituit neregulari- tatea publicării datelor statistice din Uniunea Sovietică. Situaţia menţionată a determinat imposibilitatea elaborării unui studiu complex comprehensiv asupra problemei analizate în ceea ce priveşte relaţiile româno-sovietice.

înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în Occident au apărut multe articole şi chiar câteva cărţi foarte bine documentate despre relaţiile României cu marile puteri, tratate prin prisma problemei Basarabiei. în istoriografia occidentală din anii imediat premergători revoluţiei ruse şi mai apoi unificării Basarabiei cu România, problema relaţiilor sovieto-române a fost abordată în contextul perioadelor istorice respective. în acest sens, într-una din lucrările apărute în Occident, „The Soviets in World Affairs: A History of the Kelations

157195 D. M. Proăctor, Vojna v Europe 1939- 1941 (Războiulîn Europa■), Moscova, 1963, p. 14.

67 Gabriel îvlicu

betrnen the Soviet Union and tbe Rest of the World 1917-29'"'M, autorul L. Fischer menţiona faptul că până în anul 1924 Kremlinul nu avea o viziune univocă în chestiunea Basarabiei. Iniţial, Lev Troţki şi Maksim Litvinov nu excludeau, ba chiar erau dispuşi să „cedeze" Basarabia, ceea ce mai târziu Cristian Rakovski a considerat ca fiind de neconceput o asemenea soluţie. Autorul afirmă faptul că erau şi forţe mai radicale, care propuneau întreprinderea unor acţiuni armate împotriva României pentru a soluţiona problema în favoarea puterii sovietice.

Istoricul Wilhemus Petrus van Meurs apreciază în lucrarea sa de analiză că unii autori din Occident, în mare măsură, au acceptat argumentele aduse de istoriografia română interbelică, mai ales în ceea ce priveşte atitudinea pacifistă a României faţă de guvernul sovietic158. Trebuie menţionat faptul că în istoriografia occidentală există un fenomen aparte. Pe lângă istoriografia occidentală propriu-zisă, există o istoriografie occidentală marcată de disidenţa română care, stabilită în Occident după instaurarea regimului comunist, a încercat să ofere continuitate discursului istoriografie românesc asupra relaţiilor ruso/ sovieto-române.

Importanţa concluziilor privind aspectele legate de istoria relaţiilor sovieto- române reiese din continuitatea şi coerenţa constatată din istoriografia occidentală asupra interpretării problematicii Basarabiei, ceea ce face indispensabilă utilizarea acestor lucrări pentru crearea unei imagini reale a subiectului159. Aceasta a fost posibilă în primul rând datorită interpretării neutre, nepărtinitoare a caracterului relaţiilor sovieto-române şi a problemei Basarabiei. Consecvenţa istoriografiei occidentale în tratarea problematicii de referinţă denotă imparţialitatea cu care a fost abordată, atât în perioada premergătoare războiului, cât şi în perioada postbelică. Evident că în anii '80 şi mai ales după 1989, s-a înregistrat o revigorare a studierii problematicii în scrierile istorice, nu numai în Republica Moldova, România şi Federaţia Rusă, dar şi în Occident. In acest sens, lucrările occidentalilor au devenit mult mai complexe şi mai comprehensive, bazându-se pe accesul la multe din sursele documentare neaccesibile până atunci din cauza secretomaniei care domina conducerea sovietică.

Trebuie amintite, în primul rând, lucrările generale referitoare la problematica de interes. In afară de studiul deja menţionat al

158155 Wilhemus Petrus van Meurs, op. cit., p. 288.1591,6 Octavian Ţâcu, Problema Basarabiei..., p. 12.

istoricului L. Fischer, respectiv The Soviets in World Affairs, apărut în 1931 şi care se referă mai mult la relaţiile româno-sovietice din perioada interbelică, un interes deosebit îl reprezintă lucrările istoricilor D. J. Dallin, Russia and Postwar Europe'sau cea a lui J. B. Duroselle, Les frontieres europeens de Iţ'URSS dans le mondes (1917- 1941)™. In aceste lucrări, deşi autorii se referă mai mult la politica externă sovietică din perioada interbelică şi premergătoare războiului, prin prisma enunţării principiilor sovietice de politică externă, se aduc în general elemente noi cu privire la modul în care aceste principii s-au răsfrânt asupra relaţiilor cu România. Printre lucrările apărute în perioada postbelică merită a fi menţionate: Histoire de relations internationales''J'J de P. Renouvin, apărută în 1957, cea a lui S. Marks, The illusion ofPeace. International Relations in Europe2nt) şi, desigur, lucrarea lui J.B. Duroselle, „Histoire diplomatique de 1919 a nosjours2"' din 1978. Printre studiile mai vechi se numără lucrarea lui M. Mourin, apărută la Paris în 1939, Histoire de Grandes Puissances depuis la guerrf"2. Deşi au o tentă universalistă, aceste cărţi nu trec cu vederea disputa româno-sovietică cu privire la Basarabia20'. Lucrările evocă rolul deosebit pe care 1-a avut problema Basarabiei în evoluţia relaţiilor României cu marile puteri şi, mai ales, cu puterea de la Kremlin şi consecinţele acestora asupra relaţiilor internaţionale în perioada interbelică.

Cercetătorii din Occident, pe lângă subiectele istorice propriu-zise, au manifestat un viu interes şi pentru scrierile de referinţă ale colegilor de ştiinţă sovietici. O serie de lucrări occidentale analizează istoriografia comunistă ca un fenomen aparte, fiind luate în dezbatere unele scrieri referitoare la raporturile româno-sovietice160. Astfel, M. J. Rura în Reinterpretation of History as a Method of Vurthering Communism in Rumanicr05 constata că în anii '50 unele cărti referitoare la Basarabia au fost interzise. In acest sens, atenţionează si

? ' ? j

Wilhemus Petrus van Meurs în lucrarea sa, pe care deja am menţionat-o, iar Kenneth Jowitt sesiza schimbările intervenite în anii '70 în istoriografia sovietică şi în cea română, influenţate de modificările determinate de imaginea de

1602to M. J. Rura, Reinteipretation of History as a Method of Vurthering Communism in Riimania, Washington D. C, Georgetown U. P., 1961.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

Beetwen Est and West2". Unele aspecte ale raporturilor României cu marile puteri în perioada la care se referă lucrarea noastră sunt reliefate în lucrările lui N. I. Arnăutu, Dou^e inva-fions russes eu Roumanie161 şi cea a lui M. Manoliu- Manea, The tragic plight of border area: Bessarabia and Bucovina162". Istoriografia occidentală a fost mai dură în aprecierea pactului Ribbentrop-Molotov şi a vinovăţiei Kremlinului în parafarea acestuia. Potrivit părerii exprimate de sovietologii Michel Heller şi A. M. Nekrich, la 23 august 1939 s-a produs realmente o cotitură în istoria Europei şi a lumii, deoarece „Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului semnând pactul cu Germania"163.

Lista lucrărilor istorice nu se încheie aici. Istoriografiile românească şi universală sunt extrem de bogate. Analiza istoriograftcă întreprinsă mai sus nu pretinde că a epuizat lista exhaustivă a lucrărilor dedicate problematicii raporturilor României cu marile puteri în timpul celor două războaie mondiale, în timpul cărora a fost polemizată cea mai sensibilă problemă a României, cea a teritoriilor naţionale. Bibliografia acestui capitol, cum s-a menţionat, este extrem de vastă şi oricât de mult am dori un simplu capitol rezervat retrospectivei şi analizei istoriografiei problemei Basarabiei, acesta nu ar putea cuprinde în întregime lucrările consacrate acestei problematici. S-a urmărit însă prezentarea lucrărilor de referinţă, aceasta fără a stabili o ierarhie, în care principiul intuitiv a fost singurul criteriu de orientare, ceea ce nu exclude însă importanţa şi actualitatea lucrărilor care nu au fost menţionate aici pentru elaborarea studiului pe care l-am propus spre cercetare.l2'' Lidia Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917— 1934), Editura Prut

Internaţional, Chişinău, 2003.130 Octavian Ţâcu, Problemei Basarabiei şi relaţiile sovieto-romăne în perioada

interbelică (1919—1939), Edihira Prut Internaţional, Chişinău, 2004.132 Ibidem,p. 98.133 Ibidem, p. 144.135 Ibidem, p. 217.136 Ibidem.137 Ibidem.

161G. Ciorănescu, Bessarabia, Disputed Land Beetwen Est and West, Editura Institutului Cultural Român,, Bucureşti, 1993.162N. I. Arnăutu, Dou^e invasions riisses en Roumanie, Buenos Aires, 1956. M. Manoliu-Manea, Tbe tragic plight of border area: Bessarabia and Bucovina, Humboldt Univer- sity Press, Los Angeles, 1983.163M. Heller, A. Nekrich, Histoire de Lfntopie aupouvoir. Histoire de L URSS de 1917 â nosjours, Calmann-Levy, Paris, 1982, p. 271-303.

138 Idem, Recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 - 1920), în Cugetul\ nr. 1, 2003, p. 29.

142 Idem, Chestiunea Basarabiei la Conferinţa de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922), în Analele

Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova, Chişinău, 2003, passim.143 Octavian Ţâcu, Chestiunea Basarabiei ..., p. 110.146 Ibidem, p. 113.14/ Anatol Petrencu, România şi Basarabia in anii celui de-al Doilea Război Mondial\

Editura Epigraf, Chişinău, 1999.149 Ibidem, p. 167.150 Veaceaslav Stavilă, De la Basarabia 'Românească la Basarabia Sovietică (1939 — 1945), Chişinău,

Tipografia Centrală, 2000.152 Ibidem, p. 30.

1,3 Octavian Ţâcu, Problema Basarabiei..., p. 5.134 Ibidem.155 A se vedea Wilhemus Petrus van Meurs, op. cit., p. 182.156 Iulian Chifu, op. cit, p. 21.

157 Sovetskaia Moldavia. Sbornik statei (Moldova Sovietică. Culegere de articolej, Tiraspol, 1939.158 Lidia Pădureac, op. cit., p. 5."'" A. Manusevici, Istoria 3ahvata Bessarabii Rumyniei (Istoria acaparării Basarabiei de către Româniaj,

1940.162 Wilhemus Petrus van Meurs, op. cit., p. 210-212.163 A. A. Şeveakov, Sovietsko-rumînskie otnoşenia i problema evropeiskoi

be^opasnosti (1932—1939) (Relaţiile sovieto-române şi problema securităţii europene (1932—1939), Moscova, 1977.

164 I. M. Kopanski, I. E. Levit, „Sovetsko-rumînskie otnoşenia. 1929—1934 " (Relaţiile sovieto-române. 1929—1934), Chişinău, 1973; I. M. Kopanski, Tradiţiile internaţionale ale luptei pentru reuniunea Basarabiei (1918—1940), Chişinău, 1975; I. M. Kopanski, Diplomaţia sovietică in lupta pentru soluţionarea echitabilă a problemei basarabene (1918—1940), Chişinău, 1985.

1(0 A. M. Lazarev, Moldavskaja sovetskaiagosudarstvennosti i bessarabskii vopros (Statalitatea sovietică moldovenească şi problema Basarabiei), Chişinău, 1974.

"'6 S. Trapeznikov, N. Mohov, Jstorija Moldavskoi J\TR (Istoria RSS Moldoveneşti), voi. I-II, Chişinău, 1955.

171 A. Surilov, N. Stratulat, O nacionalino-gosudarstvennom samoopredelenii moldavskogo naroda (Despre identitatea naţional-statală a poporului moldovenescj, Chişinău, 1967.

172 Ibidem, p. 63-64.173 K. Sluckaja, Boriba ~a pobedu socialisticeskoi revoliuţii v Moldavii (Lupta

pentru victoria revoluţiei socialiste în Moldova), Chişinău, 1957.174 Ibidem.175 Lidia Pădureac, op. cit., p. 7.176 A. M. Lazarev, op. cit., p. 91.177 Ibidem.179 I. M. Kopanski, Diplomaţia sovietică..., p. 89.

Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri (1914-1947)

184 S. I. Samojlov, Rumynia 1939 — 1940, stenograma lekcii, procitanoj v Vysej partijnoj "scole pri CK VKP (b) (România în anii 1939 — 1940, stenogra?na lecţiei citite la Şcoala superioară de partid, pe lîngă CC al PCU (b)), Mosova, 1945.

186 Ibidem, p. 3.188 Ibidem.1,4 Louis Fischer, The Soviets in World Affairs: A Histoij of the Relations between the Soviet Union

and the Rest of the World 1917-29, Royal Institute of International Affairs, London, 1952.

197 D. J. Dallin, RUJsia and Postwar Europe, New Haven: Yale, 1943.198 J. B. Duroselle, Lesfrontieres europeens de l'URSS dans le mondes (1917-1941), Paris, 1957.199 P. Renouvin, Histoire de relations internationales, voi. Y-YII, Librairie Hachette,

Paris, 1959- 1960.20n Sallv Marks, The Illusion of Peace: International Relations in Europe (1918-1933), Palgrave

Macmillan, New York, 2003.201 J. B. Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 a nosjours, Paris, 1971.21.2 M. Mourin, Histoire de Grandes Puissances depuis la guerre, Payot, Paris, 1939.21.3 Octavian Ţâcu, op. cit., p. 12.21.4 Lidia Pădureac, op. cit., p. 8.

liberal a lui Nicolae Ceauşescu206. Dintre autorii occidentali care au abordat o problematică restrânsă a relaţiilor româno-sovietice merită a fi reţinuţi W. M. Bacon20' şi Sherman David Spector208. Deşi în lucrările lor şi-au concentrat atenţia asupra perioadei care nu se înscrie în limitele cronologice ale tematicii noastre, merită menţionate întrucât dezvăluie o proiectare cronologică a relaţiilor româno-sovietice din perioada care a precedat anul 1939 şi prezintă o altă viziune asupra aspectelor spinoase care au marcat această relaţie, creând o imagine generală asupra conţinutului acestor relaţii. In anul 1969 cercetătorul englez Norman I. Pounds a încercat să stabilească o legătură între aspectele internaţionale ale raporturilor Moscovei cu Bucureştiul şi consecinţele asupra statutului intern al Basarabiei în cadrul României209.

Lucrările disidenţilor români în străinătate pot fi atribuite în egală măsură atât şcolii naţionale istoriografice, cât şi curentului occidental istoriografie în tratarea problemei raporturilor

României cu marile puteri după 1918. Efortul autorilor români de a prezenta în Occident adevărata natură a conflictului sovieto-român privind Basarabia merită a fi remarcat, cu atât mai mult cu cât acesta a constituit liantul surselor celor două istoriografii occidentală şi românească. Unul din promotorii cercetării istoriei relaţiilor româno-sovietice şi a problemei Basarabiei în Occident a fost George Ciorănescu.

In anul 1967, sub îndrumarea lui Ciorănescu, un grup de istorici români edita la Paris cartea Aspects de relations rnsso-ronmanies. Retrospective et orientation$2W. Având la bază un vast material documentar, autorii prezintă în toată complexitatea lor relaţiile româno-sovietice din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. O atenţie deosebită se acordă unui alt aspect, puţin eclipsat până atunci, contextul istoric al creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM). Autorii sesizează mişcările subversive ale sovieticilor în Basarabia şi regiunea autonomă nou creată în vederea pregătirii dezlipirii ţinutului dintre Prut şi Nistru de România. O altă lucrare al lui Ciorănescu, care are în atenţie pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele asupra României, precum şi contextul deciziei politice referitoare la reacţia faţă de notele ultimative din 26-27 iunie 1940, este Bessarabia, Disputed Land

2m Wilhemus Petrus van Meurs, op. cit., p. 251.207 W. M. Bacon, Secretpapers on the failure ofRomanian- Soviet negotiations (1931 — 1932), Stan-

ford, Hoover Institution Press, 1979. 20S Sherman David Spector, România şi Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomaţia lui Ion IC.

Brătianu, Institutul European, Iaşi, 1995. 209 Octavian Ţâcu, op. cit., p. 12.2111 Aspects de relations russo-roumanies. Retrospective et orientations, Paris, 1967.