SUPORT DE CURS ISTORIE

CLASA a XII a

CUPRINS

1. UNIUNEA EUROPEANA2. ROMANIA IN SECOLULU XX3. DECOLONIZAREA4. GLOBALIZAREA5. DEZVOLTAREA STIINTEI SI CULTURII IN EPOCA

CONTEMPORANA6. ANUL 1989 IN ISTORIA CONTEMPORANA

UNIUNEA EUROPEANA

1. Scurt istoric

La baza Europei unite stau doua organizatii importante: Consiliul Europei ca organism politic si Comunitatea Economica Europeana ca organism economic.

Putem să spunem că ideea de Europă unită a fost lansată de Winston Churchill, care în decembrie 1946 a înfiinţat în Marea Britanie, United Europe Movement. Primul congres al Europei s-a desfasurat în mai 1948 sub preşedenţia lui Winston Churchill. Congresul a lansat “mesajul europenilor”, un act rezoluţie care a influenţat nemijlocit crearea instituţiilor europene.

În iulie 1948, din iniţiativa guvernelor francez si belgian s-a consituit Adunarea Consultativă Europeană, constituită din reperzentanţi ai Parlamentelor naţionale.La costituirea Adunarii Consultative Europene au existat divergenţe între Franţa Belgia de o parte şi Anglia de ceallata parte. Faţă de ideea franco-belgiană, care pleda pentru o adunare desemnată de parlamentele naţionale şi investită cu autoritate, Anglia vedea in aceasta o ”comisie de studiu” atent controlată. Rezultatul compromisului acestor idei a fost ca Consiliului Europei să fie constitui din doua institutii:-Adunarea Consultativă, compusă din “reprezentanţii fiecărei ţări membre”.-Comitetul de miniştri (al Afacerilor externe), organism al reprezentanţilor guvernelor, împuternicit cu luarea deciziilor.

Tratatul Constitutiv al Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai 1949 de 10 ţări: Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Novergia şi Suedia.

La sfarsitul celui de al doilea razboi mondial situatia economica a Europei era dezastruoasa. Prin planul Marshall SUA a intervenit decisiv, cu un ajutor economic masiv la reconstructia statelor din vestul Europei, profund afectate de razboi.

Pentru gestionarea acestui ajutor economic si pentru a crea legaturi economice puternice inte statele europene la 16 aprilie 1948 a fost creata Organizatia Europeana de Cooperare Economica. Dupa o activitate de noua ani in cadrul OECE, formula integrari a devenit foarte atractiva pentru Franta, Italia, Benelux si Germania, care in martie 1957 prin tratatul de la Roma infiinteaza Comunitatea Economica Europeana.

Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia folosind o formula de asociere, in ianuarie 1960, prin conventia de la Stockholm creaza Asociatia Europeana a Liberului Schimb. CEE s-a dovedit in timp o institutie viabila si numarul membrilor ei a crescut continuu ingloband in timp si tarile din AELS.

2. Instituţiile2.1. Consiliul de miniştri

-se ocupă (in conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională; -în economia Tratatului de la Maarstricht cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent, despre realizarea Uniunii europene, uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;

Al doilea mare grup de atributii ale Consiliului vizeaza aspectul competenţei normative de principiu si anume: -Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, aşa cum ar fi posibil să se inţeleagă la prima vedere), cel puţin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând regulamente şi directive; - unele atribuţii, în materie normativă au fost delegate de către Consiliul Europei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul unic european.

2.2 Comisia Europeană

Este cel de-al doile organ instituţional comunitar care s-a numit, la origine, “Înalta Autoritate” (în cadrul Tratului C.E.C.A.).

Scopul său pricipal este acela de asigura fiecărei Comunităţi – parte a Uniunii europene – identitatea sa proprie.

Comisia reprezintă elementul executiv al Uniunii Europene şi este compusă din 20 de memebri care au un statut de independenţă faţă de guvernele naţionale, deşi sunt numiţi de acestea.

Comisia funcţionează reunindu-se odată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar. Şedinţele Comisiei nu sunt publice. Tratatele comnitare atribuie Comisiei ca rol principal acela de a exprima interesul comunitar şi de asigura realizarea acestui interes.Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoarem din acest punct de vedere, în faţa Parlamentului European.

Un atribut esenţial ce revine Comisiei, este acela de a controla aplicarea tratatelor comunitare atât de către Consiliu, cât şi de către statele membre. În virtutea acestui atribut Comisia poate să declanşeze anumite proceduri juridice acre au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din tratate. Comisia dispune, de asemenea, şi de o procedură prin care poate să “urmărească” un stat comunitare care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin.Ca organism executiv, Comisia să ocupă de implementarea bugetului comunitar şi de administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.Sub aspectul activităţilor pe care le desfăşoară, Comisia nu dispune de liberate deplină, deoarece, potrivit statutului proprium, este obligată să acţioneze numai dacă interesele Comunităţii o cer. Limbile principale de lucru sunt: engleza, franceza şi germana, dar documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în totalitate, în toate cele 11 limbi oficiale (toate limbile statelor membre ale Comunităţilor europene) – daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza, spaniola şi suedeza.În domeniul extern, Comisia îndrumă negocierea acordurilor cu ţările terţe, iar în exercitarea mandatelor Consiliul reprezintă Comunităţile.

2.3. Parlamentul European

Încă de la început, organizarea prevăzută a se realiza între cele 6 state membre a avut în vedere aspectul reprezentării lor într-o formă reunită la nivelul Comunităţilor europene. Această reprezentare s-a realiza, la început, în cadrul Adunării Comunităţilor, în prezent Parlamentul european fiind organul destinat acestui scop.Parlamentul este singura instuţie căreia i-a sporit considerabil competenţele atât prin modificarea formală a tratatelor institutive cât, mai ales, prin acordurile instituţionale. În prezent Parlamentul european a reuşit să obţină pe lângă competenţe bugetare şi un rol important în materie legislativă şi în materie de relaţii externe.

I. Controlul politic reprezintă primul atribut al puterii.Această posibilitate pe care o are Parlamentul european se materializează, în primul rând, în dezbaterile organizate, ocazie cu care diferite organe de acţiune sunt chemate să-şi susţină activităţile şi orientarea în pla politic. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluţii prin care se face cunoscută poziţia faţă de o anumită problemă.Parlamentul european, organ deliberativ, poate sesiza orice problemă care consideră că se poate raporta la activitatea şi misiunile Comunităţilor , inclusiv cooperare politică.Instituţia Paralamentului european poate, de asemenea, pe calea unei moţiuni de cenzură să constrângă Comisia să demisioneze.

II. Competenţa bugetară ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului european şi îi permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la aegal cu Consiliul.Adunarea poate printr-o majoritatea a membrilor săi şi 2/3 din sufragii exprimate să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară ca un nou proiect să-i fie supus aprobării de către Consiliu.

III În materie legislativă Parlamentul european nu deţine atributele parlamentelor naţionate. Nu are nici competenţa de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici competenţa de decizie rezervată Consiliului.

IV. În materie de relaţii externe, în situaţia în care tratatele se limitează să prevadă intervenţia Parlamentului numai pentru acordurile de asociere sub forma unei consultări uletrioare, deci înainte de concluzia Consiliului, acesta a obţinut să fie informat în cusrul întregului proces diplomatic, atât cu acordurile de asociere, cât şi cu acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe.

Parlamentul primeşte din timp şi cu titlu oficial o informaţie asupra acordurilor internaţionale şi poate, astfel, să procedeze la o primă dezbatere de orientare în şedinţă plenară, înainte chiar de deschiderea negocierilor. Înainte de semnarea acrdosului, un reprezentant al Consiliului expune în Parlament rezultatele negocierilor.

2.4. Curtea de Justiţie

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada lucrirlor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris, instituind C.E.C.A. Partenerii prezenţi vedeau în Curtea de Justiţie un organism de control al legalităţii actelor emise de Înalta Autoritate şi Consiliul Special de Miniştri (organe ale C.E.C.A.).

În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluţii (înfiinţarea unei comisii de arbitraj sau recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicţie deja existent – Curtea Internaţională de Justiţie), dar nici una nu a fost adoptată. În cele din urmă s-a optat pentru o soluţie proprusă încă din anul 1950, de a înfiinţa o Curte de Justiţie proprie.

Curtea de Justiţie a fost concepută ca un organism comun al C.E.C.A., C.E.E. şi C.E.E.A. atât pentru raţiuni de ordin practic, cât, mai ales pentru facilitareas unităţii de aplicare şi interpretare a tratatelor şi pentru a favoriza rezolvarea eventualelorconflicte de competenţă dintre Comunităţi. Curtea este formată din 16 judecători asistaţi de 9 avocaţi generali. Şi unii şi ceilalţi sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre.

În ceea ce priveşte pe judecătorii, deşi nici o dispoziţia tratatelor nu prevede ca judecătorii să aibă naţionalitatea statelor membre, în practică s-a urmărie, ca, întotodeauna, Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare din statele membre. Judecătorii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani, fiind reînnoiniţi fără limitări. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători. Guvernele statelor membre nu pote revoca un judecător al Curţii în timpul exrcitării mandatului său, Curtea fiind singura în măsură să asigure controlul asupra activităţii şi disciplinei membrilor săi. Judecătorii desemnează, dintre ie, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de justiţie, pentru un mandata de 3 ani care poate fi reînnoit.

Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul statelor membre pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Rolul esenţial al avocaţilor generali se materializează în momentul punerii concluziillor

Din structura Curţii de justiţie, pe lângă judecător şi avocaţi generali, mai fac parte şi grefieri, raportrori adjuncţi şi referenţi.

2.5. Tribunalul de primă instanţă

Este o instituţie asociată Curţii de justiţie, fiind format din 15 membrii, aleşi pe o perioadă de 6 ani, cu posbilitatea reînnoirii mandatului la fiecare 3 ani. Ca şi mebrii Curţii de justiţie, ei sunt numiţi de comun acord de către guverbele statelor membre.Tribunalul este, în principal competent să se pronunţe în:- litigiile dintre Comunităţi şi agenţiilor, adică în toate problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire;- recursurile formulate împotriva unei instituţii a Comunităţilor de către persoane fizice.- recursurile formulate împotriva Comisie de către întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi.

Tribunalul este competent să se pronunţe, şi în recursurile în despăgubire care urmăresc repararea prejudiciilor provocate de o instituţie comunitară ca urmare a unui act sau a unei reţineri care face obiectul unui recurs în anulare.Tribunalul nu poate judeca niciodată un recurs prejudicial.

2.6. Curtea de Conturi

Este inclusă în rândul instituţiilor Comunităţilor europene prin Tratatul de la Maastricht din 1992 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament şi de Curtea de Justiţie.A fost creată la iniţiativa Parlamentului euorpeann prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 22 Iulie 1975, înlocuind, astfel, Comisia de control înfiinţată prin Tratatele C.E.E. şi EURATOM şi Comisarii (delegaţii) pentru conturi prevăzuţi în Tratatul C.E.C.A.

Curtea este formată de 15 membrii aleşi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliu cu majoritate de voturi, după consultarea Parlametnului. Comptenţele Curţii de Conturi sunt foarte mari. Se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor celor 3 Comunităţi, indiferent dacă sunt bugetare sau nu. Totodată, Curtea îşi exercită controlul şi asupra instituţiilor şi statelor membre, în măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare, cum ar fi: ajutor, servicii de vamă, etc. Atribuţiile sus menţionate se concretizează în rapoarte anuale, elaborate după încheierea exerciţiului financiar, rapoarte care sunt trimise psre informare şi examinare şi altor instituţii comunitare.

2.7. Banca europeană de investiţii (B.E.I.)

Banca europeană de investiţii (B.E.I.) este principala instituţie de împrumut a Comunităţilor. Finanţează dezvoltarea sigură şi echilibrată a Pieţei interne (Comune), având în vedere împrumuturi şi garanţii în toate sectoarele economice menite a asigura modernizarea şi dezvoltarea în domeniile importante, creând locuri de muncă noi şi favorizând (prin acordarea de asistenţă) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre ale Comunităţilor.

Teme de lucru:

Scrieţi litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Numărul de stele de pe steagul UE reprezintă: a) numărul de state fondatoare; b) perfecţiunea; c) numărul statelor din zona Euro; d) numărul de state membre în anul adoptării steagului UE;

2. Numărul stelelor de pe steagul Uniunii Europene este de: a) 15; b) 12; c) 27; d) 25; e) 20;3. Care este singura instituţie a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleşi prin vot de către cetăţenii europeni? a) Consiliul European; b) Parlamentul European; c) Comisia Europeană; d) Curtea de Conturi;

4. Care instituţie a Uniunii Europene reprezintă guvernele naţionale ale statelor membr a) Curtea de Justiţie; b) Parlamentul European; c) Comisia Europeană; d) Consiliul de Miniştri;

ROMÂNIA îN SECOLUL XX

Începând cu secolul al XV-lea România (împărţită în mai multe voievodate şi principate: Moldova, Ţara Românească (Valahia) şi Transilvania, au fost sub suzeranitatea Imperiului Otoman (în secolul XVI Transilvania trece în componenţa Imperiului Habsburgic, până în anul 1918), până în anul 1878, când la Congresul de la Berlin a fost recunoscută independenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti, sub denumirea generică de România. Noul stat a fost destul de slab, administraţia sa coruptă şi ineficientă, iar puterea moşierilor a rămas intactă. Acest lucru a condus la o serie de răscoale ţărăneşti în anul 1888 şi în anul 1907, care au fost reprimate cu brutalitate. În pofida fragilităţii interne, a reuşit să îşi mobilizeze forţele neceseare pentru a obţine controlul asupre Dobrogei de Sud, în defavoarea Bulgariei în anul 1913. Aliat al Germaniei şi al Austro-Ungariei încă din anul 1883 (deoarece regale României Carol I făcea parte din Fam. Hohenzzolern), a rămas neutră în primii doi ani ai Primului Război Mondial. Primul ministru Brătianu, preşedintele al PNL, a recunoscut însă că implicându-se în război împotriva Ungariei şi nu de partea ei ar fi putut recupera Transilvania. De aceea la 27 august 1916 Brătianu a declarat război Ungariei. Trupele româneşti însă au fost copleşite de armata germană şi bulgară, iar la 7 mai 1918 Brătianu a fost silit să cere pacea în numele României şi a regelui Ferdinand I.

România a reintrat în război la 9 noiembrie 1918, astfel că a beneficiat de statutul de stat victorios. La Conferinţa de Pace de la Paris a beneficiat de un tratament neobişnuit de generos, în efortul de consolidare a statutului împotriva Rusiei bolşevice, şi mai ale în defavoare Ungariei învinse. A obţinut controlul asupre Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei, adică mai mult de jumătate din teritoriul de atunci.

În pofida intenţiilor sale iniţiale, unificarea tuturor zonelor în care se afla populrul român a dus mai mult la slăbirea decât la consolidarea statului. Noile minorităţi care reveneau României includeau comunităţi numeroase de ruşi, unguri, tătari, truci, germani şi evrei. Integrarea permanentă şi paşnică a acesotr grupuri a depăşit mijloacele de care dispunea un stat fragil precum România, chiar dacă aceasta a fost intenţia elitelor conducătoare. În ciuda intenţiilor aceste elite nu au acordat atenţia necesară minorităţilor, pentru că majoritatea sunt foştii inamici din Primul Război Mondial. Românii din noile teritorii şi-au păstrat caracterul distinct simţindu-se înstrăinaţi într-un stat cu obiceiuri politice şi administrative diferite. Aceste tensiuni s-au generalizat în momentul adoptării Constrituţiei din anul 1923, care a creat un stat centralizat deşi descentralizat ar fi fost unul mult mai potrivit. Credibilitate statului a scăzut şi mai mult ca urmare a slabei gestiunări economice. Datorită unei serii de politici contradictorii, investiţiile străine s-au redus drastic, dar industrializarea a fost totuşi încurajată. A fost promovată agricultura dar totuşi s-au impus anumite taxe vamle pentru exporturile de produse alimentare. În anul 1928 liberalii care se aflau la conducerea României de 8 ani, au fost înlanturaţi de la putere de un guvern naţionalist condus de Iuliu Maniu. Iuliu Maniu însă a înşelat

aşteptările electoratului şi a ratat ocazia de a opera rerforme, datorită propriilor ezitări, precum şi neînţelegerilor dintre partide. Incapacitatea partidelor politice de a găsi o soluţie coerentă pentru declinul datorat de Marii Crize a înlesnit dezvoltarea extremei dreapta. În cele din urmă ascensiunea “Gărzii de Fier” (Legiunea Arhanghelului Mihail) a fost ţinută în frâu, însă numai prin aplicarea unor metode dictatoriale, iniţial de regale Carol al II-lea, iar mai apoi de Gen.Ion Antonescu.

Adevărata fragilitate a ţării s-a dovedit însă în anul 1940, când pe parcursul a doar câteva săptămâni a pierdut Basarabia în favoarea URSS, o parte din Transilvania în favoarea Ungariei şi Cadrilaterul în favaoarea Bulgariei. Toate aceste pierderi au fost datorate ca urmare a Pactului Hitler-Stalin, pact de neagresiune între Germania Nazistă şi URSS. În Al Doilea Război Mondial, România a fost aliat al Germaniei Naziste, fiind cel mai important furnizor de petrol prin intermediul rafinăriilor de la Poloieşti şi de pe Valea Prahovei şi prin , şi de asemenea acordând ajutot militar acestui stat. România a intrat în război după data de 22 iunie 1941 când Hitler a început punerea în aplicare a Planului “Barbarossa”, invazia URSS. România a pierdut efective importante în Bătălia de la Stalingrad şi mai apoi în contraatacul sovieticilor (lupte desfăşurate mai ales în nordul Mării Negre şi în Pen.Crimeea). În perspective unei înfrângeri iminente la 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu este arestat (executat după două zile) iar România întoarce armele împotriva Germaniei devenind aliata URSS şi a SUA. Astfel Adolf Hitler a fost privat de principala sursă de petrol pentru maşinăria de război, iar Germania s-a întreptat spre un sfârşit de război rapid. Sovieticii care au ocupat Bucureştiul au impus un regim communist, primul conducător communist fiind Ghorghe Ghorghiu Dej, care a distrus opoziţia, l-a obligat pe regale Mihai I să abdice la 30 decembrie 1947 şi a proclamat Republica Populară România. Proprietatea privată a fost desfinţată, astfel încât până în anul 1960, 98%din firme şi 80% din ferme au fost naţionalizate. Gheorghe Gheroghiu Dej a instaurat un regim nemilos cu ajutorul serviciilor secrete ale URSS (NKDV si KGB) şi cu ajutorul forţelor proprii de ascnesiune. Liderii opoziţiei au fost închişi, hăituiţi sau ucişi, fiind introdusă totodată cenzura presei. Pentru că România avea o graniţă extinsă cu URSS, Gheorghe Ghorghi Dej s-a asigurat că regimul său este pe placul lui Iosif Stalin, mai ales pentru că România era ocupată încă de trupele Armatei Roşii.

În anul 1958, URSS şi-a retras trupele ca şi un gest de bunăvoinţă pentru că România a acordat sprijin militar în înfrângerea Revoluţiei de la Budapesta. Aceste lucru a permis lui Nicolae Ceauşescu, următorul lider comunist al României, să poate opera cu o mai mare independenţă faţă de URSS în comparaţie cu ale state din Europa de Est. România era astfel prima ţară din Europa, în afară de URSS care a iniţiat relaţii diplomatice cu Germania de Vest (RFG) şi singura ţară ce a aderat la Pactul de la Varşovia (o replică pentru NATO) şi nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile din 1967. Popularitatea de care se bucura România în Occident creştea în continuu, lucru care s-a materializat prin finanţarea a tot mai multe investiţii spre industria grea cu ajutorul unor ţări din Occident şi astfel România devine prima ţară est – europeană care este membră FMI. Situaţia dezastruasă a economiei sale a fost de multă vreme mascată de bogăţia resurselor de petrol. Până în anii ’80 însă aceste resurese au fost în mare parte epuziate, ceea ce a făcut exterm de dificilă restituirea împrumuturilor. România a fost totodată a fost atinsă şi de şocul preţului petrolului din anul 1979, care a afectat pe rând toate ţările participante la Pactul de la Varşovia şi a provocat o stare

vecină cu falimentul în industrie, iar în anul 1982 a fost introdusă raţia alimentelor. Pentru a face faţă nemulţumirii tot mai accentuate a populaţiei, inevitabilă în această stare de fapt, forţele de securitate au luat măsuri extreme de dure, care au fost înăsprite pe măsura accentării megalomaniei lui Nicolae Ceauşescu. În anul 1981, de pildă, s-a dat ordin ca toate maşinile de scris particulare să fie înregistrate la miliţie pentru a eviuta transmiterea unor scrisori de nemulţumire ambasadelor străine din ţară. Nici măcar aceste măsuri însă nu au putut evita înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989, după căderea comunismului în RDG, Ungaria şi Polonia. Ceauşescu a fost arestat şi în urma unui process sumar este executat prin împuşcare la data de 25 decembrie 1989. Segmentele importante ale vechilor structuri politice s-au menţinut însă la putere, astfel încât revoluţia anticomunsită din România a fost practic ineficientă în comparaţie cu cele din Cehoslovacia (Revoluţia de catifea), RDG sau Polonia.

Ion Iliescu a stabilit “noul” regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimilizat desprinderea de regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare masură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În anul 1990 preşedintele Ion Iliescu a chemat de trei ori minerii din Valea Jiului pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşi şi ale opoziţiei (aceste fenomene au fost cunoscute sub numele de “mineriade”). După anul 1992 unii indicatori ai economiei s-au îmbunătăţit, ca de pildă rata inflaţiei care a scăzut de la 2600% la mai puţin de 50% în 2001. În anul 1996 partidul condus de Ion Iliescu a pierdut putere în favoarea partidelor de centru-dreapta, care l-au desemnat la preşedinţie pe Emil Constantinescu. Convenţia Democratică din România (CDR) a obţinut cel mai mare număr de mandate în Parlament, ceea ce reprezenta însă numai o treime din fotolii. Situaţia politică a fost marcată de o profundă instabilitate, mai ales că CDR, ea însăşi o mişcare alcătuită din 17 grupări politice, a fost silită să se angajeze într-o serie de coaliţii într-un sistem politic extrem de fragmentat. Obiectivul lui Constantinescu ce viza acceptarea României la U.E. ca membru cu drepturi depline s-a dovedit mult prea ambiţios în condiţiile în care economia României s-a aflat într-un decline continuu în epoca post-comunistă. În anul 2000, Ion Iliescu şi PSD au revenit la putere iar la sumitul de la Praga din anul 2002, România, datorită importanţei sale geo-politice, a trecut pen liste viitoarelor candidate la NATO. La 29 martie 2004 la Washington DC a avut loc ceremonia depunerii instrumentelor de ratificare a protocoalelor de aderare la NATO de către 7 state prinntre care şi România. În urma alegerilor din noiembrie 2004, fosta opoziţie din România, revine la putere, Alianţa D.A. (alianţă între PNL şi PD) obţinând şi funcţia de preşedinte prin intermediul Traian Băsescu. În decembrie 2004 s-au încheiat negocirile pentru aderarea României la UE, iar în final de la 1 ianuarie 2007 România a devenit membru cu drepturi depline a Uniunii Europene.

DECOLONIZAREA

În 1914, imperiile europene din Asia şi Africa erau puternice, iar administratorii imperiali erau siguri că fac o treabă bună aducând civilizaţia în rândul popoarelor pe care le stăpâneau. În Imperiul Britanic, controlul exercitat de ,,ţara mamă’’ a fost înlocuit cu autoguvernarea proprie-o implicare mai mare sau mai mică în dirijarea propriilor afaceri - în comunităţi în care coloniştii albi se aflau în majoritate. Dintre acestea, Canada, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă deveniseră deja cunoscute sub numele de dominioane, ceea ce însemna că acestea sunt parteneri independenţi în cadrul imperiului.

După Primul Război Mondial, coloniile Germaniei şi Turciei, care fuseseră înfrânte au fost împărţite între aliaţi, însă nu au devenit posesiuni absolute. În schimb acestea au devenit tutele ale Ligii Naţiunilor. După ce le-a făcut unele promisiuni arabilor în timpul războiului, Marea Britanie a înfiinţat regatele Irak-ului şi Transiordanului, iar în 1932, Irak-ul a ignorat suveranitatea britanică şi a devenit independent. De asemenea, Marea Britanie a promis că va crea o ,,Casă Naţională’’ pentru evrei, dar în curând a întâmpinat dificultăţi în îndeplinirea obligaţiilor faţă de arabi şi evrei.

O şi mai gravă consecinţă asupra imperiului s-a produs după al doilea război mondial, în special în Orientul Mijlociu şi Asia. Suveranitatea colonială fusese sfidată în multe zone, iar imperiile coloniale, epuizate în urma războiului, li se părea imposibil să o ia de la capăt. Franţa a abandonat Libia şi Siria, colonia libiană a Italiei, care fusese înfrântă, a devenit regat independent, la fel ca şi Iordanul, iar în Palestina, Mare Brianie a renunţat pur şi simplu la mandat, retrăgându-se în 1948, lăsând Naţiunile Unite să se confrunte cu problema arabilor şi evreilor.

În Asia, victoriile japonezilor au umbrit imaginea superiorităţii europene. Un episod dramatic a fost predarea celor 60 000 de militari britanici şi imperiali, care apărau Singapore. Când în sfârşit japonezii au plecat, naţionaliştii au preluat Indiile de Est olandeze, iar în Indochina franceză, un grup de comunişti şi naţionalişti au proclamat independenţa Vietnamului cu capitala la Hanoi. Olandezii au luptat pentru controlul fostei lor colonii până în 1949, când acesta a devenit independentă sub numele de Indonezia. Francezii au avut mai mult succes în Indochina; ei au recuperat Hanoi, dar s-au confruntat cu o rezistenţă formidabilă.

1. IndiaEvenimentele din India britanică au urmat un curs stabilit cu mult înainte de

război. Îndemnat de principala mişcare politică naţională, Congresul Naţional Indian, guvernul britanic a declarat în 1917 că India ar trebui să se îndrepte spre autoguvernare, dar nu s-a făcut referire la statutul de dominion. Asemenea ,,progrese’’ lente însă nu-i satisfăceau pe naţionalişti.

În următorii ani s-au înregistrat progrese importante – indienii au preluat guvernul local şi o mare parte a serviciului civil – însă relaţiile dintre conducători şi supuşi erau

tensionate. Cel mai grav incident a fost masacrul de la Amristar din 1919, când gloanţele trupelor britanice au făcut aproape 400 de victime. Şi indienii erau violenţi, dar cele mai eficiente campanii susţinute de Congres şi conduse de Mahatma Gandhi, avocatul devenit lider religios, aveau la bază principiul acţiunii masive(nonviolenţă). Principala tactică era nesupunerea faţă de autorităţi, însă fără opunere fizică; de exemplu, demonstranţii refuzau să se deplaseze, dar nu luptau atunci când erau împrăştiaţi cu forţa. Această tactică era atât de eficientă, încât este folosită adesea de manifestanţi în întreaga lume.

2. Tulburări interne Situaţia se complica datorită deselor suspiciuni dintre hinduşi şi musulmani, care s-au dedat la acte grave de violenţă în anii 1920. Aceste două comunităţi au convieţuit în multe zone ale Indiei britanice, însă hinduşii erau peste tot în majoritate, cu excepţia nord-vestului şi nord-estului; şi în 1930 unii musulmani au cerut ca, după dobândirea independenţei, aceste zone să formeze un stat musulman separat. Acest antagonism a fost parţial promovat de politica britanică şi a fost intensificat de aranjamentele politice în cadrul cărora hinduşii şi musulmanii erau întotdeauna reprezentaţi separat. Acesta a fost continuat în Guvernul din 1935 al Actului Indian, care acorda multe drepturi de autoguvernare indienilor. Congresul Naţional Indian a refuzat orice concesie în faţa Ligii Musulmane, principalul reprezentant al comunităţii islamice, prăpastia dintre cele două adâncindu-se treptat.

În timpul celui de-al doilea război mondial Marea Britanie era pregătită să recunoască independenţa Indiei, cu condiţia ca indienii să coopereze cu englezii împotriva japonezilor, dar indienii îşi doreau libertatea imediată. Congresul a lansat o mişcare de eliberare a Indiei care a fost înăbuşită însă un lider mai radical, Subhas Chanda Bose, a organizat o Armată Naţională indiană care a luptat împotriva britanicilor.

După război, Marii Britanii i-ar fi fost greu să refuze independenţa Indiei; însă alegerile generale din 1945 au rezolvat această problemă, deoarece noul guvern laburist britanic a promis retragerea. De fapt, britanicii preocupaţi de propria lor ţară devastată de război , erau nerăbdători să plece. În 1946, majoritatea musulmanilor au votat în favoarea ligii prin urmare violenţa intercomunală a izbucnit, iar Congresul, confruntat cu două alternative:război civil sau împărţire teritorială, a adoptat-o în silă pe a doua. Aceasta a avut consecinţe violente, cu multe victime, iar aproape 2 milioane de oameni din rândurile minorităţilor au emigrat pentru a fi alături de cei de aceeaşi religi. În noaptea dintre14 şi 15 august 1947, India, şi Pakistan au devenit independente. Ambele au ales să rămână în cadrul Commonwealth-ului britanic, cum era numit acum vechiul imperiu, iar în Mare Britanie se vorbea despre viitorul rol ala cestuia ca asociaţie între naţiuni libere şi independente.

3. Asia de sud-est Britanicii s-au retras şi din Ceylon(Sri Lanka) şi Birmania. Evenimentele din

Malaya s-au complicat din cauza unei minorităţi comuniste înarmate, care a condus o campanie teroristă din adâncul junglei între 1948-1960. Ei au fost înfrânţi la începutul anilor 1950, iar independenţa din 1957 a fost urmată de lărgirea Federaţiei Malaeziei în 1963.

În Malaya, comunismul se identifica cu minoritatea chineză, dar în Vietnam gruparea comunistă a ajuns să reprezinte rezistenţa naţională împotriva imperialismului. Încercarea francezilor de a redobândi controlul în Indo-China s-a sfârşit printr-in

dezastru, în lupta de la Dien Bien Phu. După retragerea francezilor, Vietnamul a fost împărţit în nordul comunist şi sudul pro-occidental. Sudul, atacat de gherilele comuniste ce primeau ajutor din nord, era sprijinit de SUA. Acesta era începutul unei implicări care s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru Vietnam şi demoralizatoare pentru SUA.

4. Africa Stăpânirea colonială părea să dureze mult mai mult în Africa, unde economia era

în general mai puţin dezvoltată, iar conflictele dintre triburi adesea divizau populaţia. Multe colonii nu aveau nici o origine geografică sau etnică coerentă, de vreme ce graniţele lor nişte simple linii drepte trasate de negociatori în numele puterilor europene rivale pe timpul ,,Luptei pentru Africa’’ din anii 1880. Naţionalismul avea o influenţă puternică doar în rândurile grupurilor relativ restrânse de intelectuali negri şi angajaţi civili.

Totuşi, aceste două grupuri au devenit treptat active în anii 1950, iar atitudinile autorităţilor şi a populaţiilor africane a început să se schimbe. În Kenya, britanicii au distrus societatea secretă Mau Mau, care a desfăşurat o campanie teroristă împotriva coloniştilor albi care ocupau pământurile cele mai fertile; însă acest conflict nu era tipic. În 1957, campania politică militantă de tip occidental, condusă de Kwane Nkrumah, a determinat Marea Britanie să recunoască independenţa Coastei de Azur, devenită cunoscută sub numele de Ghana. Orice iluzie a Marii Britanii de a fi o putere mondială a fost spulberată de criza Canalului de Suez din 1956, când Marea Britanie şi Franţa s-au folosit de un război israeliano-egiptean pentru a reocupa Canalul de Suez, fiind apoi forţate să se retragă umilitor sub presiunea SUA. Cuvintele ,,imperialism’’ şi ,,colonialism’’ au ajuns să desemneze abuzul unui sistem de dominaţie învechit.

De asemenea, devenea clar că decolonizarea nu afecta interesele economice ale Marii Britanii în Africa. Prin urmare, discursul din 1960 al primului ministru britanic Harold Macmillan în care acesta vorbea despre ,,vântul schimbării’’ care bătea prin Africa, a anunţat intenţia Marii Britanii de a se retrage de pe continentul african. Acest vânt al schimbării era prezent şi în Jamaica, precum şi în multe alte insule colonizate din Caraibe.

5. Franţa face concesiiPentru Franţa, decolonizarea a fost un proces mai dureros. Ea a renunţat la

protectoratele asupra Marocului şi Tunisiei fără prea multe dificultăţi, în 1956, dar Algeria şi alte colonii conduse direct, făceau practic parte din Franţa. Şi mai important era că în Algeria existau peste un milion de oameni cu strămoşi francezi – coloniştii – care nu doreau să se despartă de Franţa, respingând totodată ideea de a deveni o minoritate într-un stat dominat de arabii musulmani. Revolta naţionalistă arabă ce a izbucnit în 1954 s-a transformat într-o luptă sălbatică care a fost atât revoltă colonială cât şi război civil.

6. De Gaulle cedează Mulţi lideri ai armatei franceze simpatizau cu coloniştii, iar în 1958, când

imaginea politicienilor francezi a fost zguduită de război aceştia au înscenat o revoltă care l-a adus pe generalul Charles de Gaulle la putere în Franţa. Însă, ei s-au înşelat crezând că fostul lider, patriotic înflăcărat, din timpul războiului, va continua să lupte. Cu

un realism neaşteptat, de Gaulle a recunoscut în cele din urmă independenţa Algeriei şi, odată cu ,,vântul schimbării’’ al Marii Britanii, a pus capăt stăpânirii coloniale a Franţei în întinsele teritorii din sudul Saharei.

Adaptându-se la evenimentele în curs Belgia s-a retras şi ea din Congo în 1960, fără o pregătire prealabilă, fapt pentru care ţara a intrat imediat într-un război civil dur şi de lungă durată.

O singură putere colonială a refuzat să cedeze: Portugalia, condusă de un regim de tip fascist, s-a unit cu coloniile ei africane (Guineea, Angola, Mozambic) împotriva forţei gherilelor. Abia după succesul revoluţiei din 1974 din Portugalia, independenţa coloniilor sale a fost rapid obţinută.

7. Africa de SudCa şi în Algeria, existenţa unor minorităţi largi în Africa de Sud a complicat

decolonizarea acesteia. În Rhodesia de Sud independenţa a fost declarată de albii aflaţi la conducere, în pofida guvernului britanic. În ciuda asprelor embargouri comerciale internaţionale, Rhodesia a supravieţuit până când economia sa zdruncinată a generat noi negocieri şi transformarea Rhodesiei ,,albe’’ în multirasiala Zimbabwe.

Africa de Sud nu a fost o colonie, dar societatea dominată de albi era o moştenire colonială. De asemenea, ea avea propria sa colonie: aflat în trecut sub dominaţie germană, sud-vestul Africii a fost încredinţat Africii de Sud de către Liga Naţiunilor. Acesta a devenit independent abia în 1990 sub numele de Nambia, când au avut loc schimbări majore în Africa de Sud.

8. Ultimele avanposturi Impactul colonialismului - din punct de vedere politic, economic, lingvistic şi

cultural - a fost şi este imens. Fostele imperii europene au dispărut, însă câteva zone restrânse păstrează încă legătura cu o ,,ţară mamă’’ îndepărtată. Şi acestea sunt încă adesea disputate.

Revendicările asupra insulelor Falkland, zonă a Americii de Sud din punct de vedere geografic, dar locuită de oameni cu descendenţă britanică, au dus la izbucnirea unui război teribil între Marea Britanie şi Argentina în 1982. Iar soarta unei alte colonii britanice, Hong Kong –revendicată de guvernul chinez în 1997 –a generat de asemenea controverse intense, demonstrând că istoria dureroasă a decolonizării nu s-a terminat definitiv.

Teme de lucru:

Citiţi cu atenţie următoarea listă; ea cuprinde cauze ale migraţiilor contemporaneŞomaj crescut; război civil; cerere de mână de lucru; educaţie mai bună; libertatea de exprimare; teama de persecuţii din motive religioase, politice sau etnice; slujbe mai bine plătite; siguranţa dată de sistemul legislativ; hrană suficientă pentru toată lumea; sărăcie; puţine şanse pentru o viaţă decentă; suprapopulare; război cu un stat vecin;

Selectaţi din listă două cauze cu caracter economic şi două cauze cu caracter politic.

Selectaţi din listă două cauze care determină migraţia forţată.

Prezentați situația politică și economică actual a unei foste colonii din Africa folosind informații din presă sau de pe internet!

GLOBALIZAREA

Globalizarea reprezinta procesul prin care distanta geografica devine un factor tot mai putin important in stabilirea şi dezvoltarea relatiilor transfrontaliere de natura economica, politica şi socioculturala . Retelele de relatii şi dependente dobindesc un potential tot mai mare de a deveni internationale şi mondiale.

Globalizarea apare definita diferit in opinia unor analisti ai fenomenului. Astfel, Schimnuitov considera “ dincolo de milioane de cuvinte folosite pentru a descrie globalizarea, avem datoria de a recunoaste ca ne aflam in fata unui colonialism modern …” ; Martin Allrow - “ globalizarea se refera la toate acele procese prin care popoarele lumii sun incorporate intr-o singura societate mondiala, societatea globala.”; Anthony Gidees - “ globalizarea poate fi definita ca intensificarea relatiilor sociale in lumea intreaga care leaga intr-o asemenea masura localitatile indepartate, incit evenimentele care au loc sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile departare şi invers.“ ; Emanuel Richter - “globalizarea este reteaua globala care a adunat laolalta comunitati pe aceasta planeta, altadata dispersate şi izolate , intr-o dependenta mutuala şi o unitate ale unei singure lumi .“.

Globalizarea ofera oportunitati extinse pentru o dezvoltare reala la nivel global, dar se manifesta printr-un progres inegal pe regiuni . Unele tari devin din ce in ce mai integrate in economia mondiala, cu o viteza mult mai mare decit altele. Tarile care au reusit sa devina parte a sistemului unic global pe cale sa se contureze se bucura de cresteri economice mult mai insemnate şi de o reducere mult mai importanta a saraciei. Pe de alta parte, trebuie precizat şi faptul ca in anii 1970 şi 1980, cind multe tari din America Latina şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economica a acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescator şi s-au inregistrat cresteri impresionante ale saraciei cu valori ridicate ale inflatiei. In momentul de fata, au loc mari transformari in privinta cresterii veniturilor şi schimbarii politicilor. Incurajarea terendului este cel mai bun curs pentru promovarea cresterii economice, dezvoltarea şi reducerea saraciei. Totusi, crizele inregistrate de pietele emergente in anii 1990 au demonstrat ca oportunitatile asociate procesului de globalizare presupun şi riscuri provenite din miscarile volatile de capital, la care se adauga riscul de ordin social, economic şi de degragarea mediului inconjurator care sunt determinate de acentuarea saraciei.

In patru domenii – ecologie, societate civila, identitate şi cunoastere – o evaluare a efectelor negative este contrabalansata de noi posibilitati de actiune. Globalizarea a contribuit la deteriorarea naturii şi secarea resurselor neguvernabile. Dar a creat şi posibilitatea unor campanii mondiale şi a oferit concepte şi metode, ca de exemplu, dezvoltarea durabila, recunoscute cvasiuniversal. Societatile civile au o mai putina eficienta in fata factorilor globali, ce nu pot fi trasi la raspundere, precum guvernele sau companiile ancorate in teritoriu, vizibile şi abordabile. Dar ele dovedesc o mare propensiune spre globalizare, pe care o folosesc in aspiratia la o societate civila globala deja emegenta.

Identitatea individului sau agrupului este amenintata de fluiditatea şi ritmul globalizarii. Dar exista şi orizontul nou al unei identitati din reflexivitatea oferita de sansele globalizarii. In sfirsit, cunoasterea este avantajata de fluxul de informatii, productia şi circulatia ei necontenita şi setea de cunostinte a civilizatiilor contemporane.Din pacate, corul celor care sunt impotriva globalizarii devine din ce in ce mai puternic. Globalizarea, afirma unii, creeaza o lume a invingatorilor şi a perdantilor. Globalizarea nu este in opinia tuturor un fel de panaceu, capabil sa videce toate bolile de care sufera planeta noastra. Din acest punct de vedere, euforia de care dau dovada unii nu se justifica intru totul. Mai mult decit atit, numerosi observatori ai vietii economice internationale considera ca ea este intretinuta in mod artificial tocmai de cei ce beneficiaza de pe urma ei şi mai putin de cei ce au inregistrat pierderi sau au fost pur şi simplu marginalizati.

Un punct de vedere interesant cu privire la globalizare a fost exprimat de primul ministru al Malaeziei, dr. Mohathir Mohamad, la Conferinta Liderilor Lumii a Treia, care a avut loc la Kuala Lumpur in 24 iunie 1996. Caracterizind-o de la inceput ca un “ proces incontrolabil “ , dr. Mohamad a spus ca “ … tarile dezvoltate interpreteaza globalizarea ca o demolare a granitelor in calitaea lor de bariere in calea exploatarii. Drept rezultat, fiecare tara bogata sau saraca, ar trebui sa aiba acces la oricare alta tara, toate beneficiind. In realitate, globalizarea lasa tarile aflate in curs de dezvoltare totalmente expuse şi in incapacitate de a se proteja.”. Concluzia desprinsa de primul ministru malaezian este nu numai pesimista, dar şi drastica.Cu prilejul Conferintei UNCTAD – IX tinuta la Midrand, Africa de Sud, citiva lideri ai tarilor aflate in curs de dezvoltare au descris modul cum globalizarea şi liberalizarea au inlaturat companiile locale din afaceri, marginalizind economiile lor. Totodata, ei au aratat cum liberalizarea comertului sau deschiderera economiilor lor marfurilor şi companiilor straine (urmind politicile impuse de institutiile creditoare precum Banca Mondiala şi FMI) au condus adesea la rezultate dezastruase .In acest cadru, presedintele Tanzaniei, Benjamin Mkapa, a subliniat ca tarile care au dat curs liberalizarii şi privatizarii sub indemnul Bancii Mondiale şi FMI au suferit imense costuri sociale (incluzind pierderea de locuri de munca, degradarea sanatatii şi educatiei), concomitent cu instalarea unei “ mari instabilitati “. “ Deschiderea economiilor noastre – adauga el – constituie o mare problema, iar perspectivele integrarii tarilor noastre in economia globala sunt extrem de diminuate.” Mai mult decit atit, “ industriile afectate masiv de importuri, treptat sunt scoase din circuitul afacerilor. Aceasta echivaleaza cu o dezindustrializare a tarilor noastre.”

Unul din cei mai aprigi critici ai globalizarii este David Korten, presedinte al People – Centered Development Forum cu sediul in New York, autor printre multe alte lucrari, şi al cartii “ When Corporations Rule the World “ ( tradusa in romana “ Corporatiile Conduc Lumea “ ). Acesta considera ca “ celor care suporta costurile disfuctionalitatilor sistemului li s-a luat puterea de decizie şi sunt mentinuti intr-o stare de confuzie privind cauza nenorocirilor, de catre o mass - media dominata de corporatii…”. Aceasta ne reasigura in mod constant ca “ … globalizarea este atit un proces istoric inevitabil, cit şi un avantaj pentru specia umana. De fapt, toate acestea sunt mituri, propagate ca sa justifice lacomia dezmatata şi sa mascheze masura in care transformarea globala a institutiilor umane a devenit o consecinta a complicatelor, binefinantatelor şi deliberatelor interventii ale unei elite cu mijloace financiare care ii dau posibilitatea sa traiasca intr-o lume de iluzii, separat de restul omenirii “.

Criticii care nu menajeaza mersul contradictoriu al globalizarii considera ca “ in masura in care o schimbare structurala se naste din miscare şi tensiune, globalizarea detine un potential transformativ inalt “ şi ca “ telul unei deschideri istorice mai radicale este disponibil.”

Trecind in revista doar o mica parte din opiniile pro şi contra globalizarii, este extrem de greu sa ne pronuntam transant spre care din cele doua tabere inclina balanta. Argumentele optimistilor sunt contracarate de cele ale pesimistilor, deocamdata, cu mult mai numerosi. Optimistii tin sa remarce faptul ca, in ultimii 50 de ani, speranta medie de viata a crescut pe glob de la 46 de ani la 66 de ani. Datorita progresului inregistrat in domeniul sanatatii, oamenii de stiinta prezic ca, spre sfirsitul secolului XXI, oamenii vor putea trai 200 de ani. Pe de alta parte, pesimistii atrag atentia ca, de aceste remarcabile cuceriri ale stiintei, se va bucura doar o mica parte de populatia Terrei. Pina acum, cel putin, ele nu s-au reflectat in cresterea bunastarii tututora.

Teme de lucru:

Citiţi textele de mai jos şi transcrieţi 3 consecinţe pozitive şi 3 consecinţe negative ale globalizării

A: „Unii argumentează că ameninţarea de a trăi într-o societate unică integrată cu modele de comportament social şi cultural standardizate ne-ar condiţiona să mâncăm aceeaşi mâncare, să ascultăm aceeaşi muzică sau să privim aceleaşi filme, indiferent unde trăim şi care este naţionalitatea noastră. Această situaţie ar nega specificitatea fiecărei ţări şi ar viola dreptul nostru de a ne bucura de propriile noastre culturi.”( Rui Gomes, Repere. Manual de educaţie pentru drepturile omului) B : „Creşterea mobilităţii şi comunicaţii mai rapide ne dă ocazia să împărtăşim şi să învăţăm unii de la alţii şi de la alte culturi, învăţând să fim mai toleranţi şi să ne respectăm mai mult.” C: „A devenit deja obişnuit să vorbim despre lume ca despre un sat mondial. Globalizarea este asociată în general cu posibilităţi şi riscuri sporite pentru comerţ, cooperare şi comunicare. Dar adevărata provocare a globalizării rămâne dezvoltarea unei conştiinţe universale a cărei principală valoare sunt drepturile omului, democraţia pluralistă şi egalitatea tuturor oamenilor.” ( Walter Schwimmer ) D „Globalizarea reprezintă trimful economic al occidentului. Liberalizarea pieţelor, inclusiv circulaţia neîngrădită a fluxurilor de capital, a înlesnit pătrunderea firmelor occidentale pe pieţe până de curând inaccesibile.” ( Christian Mititelu, „Globalizarea şi patriotismul economic”, articol din „Evenimentul zilei” )

DEZVOLTAREA STIINTEI SI CULTURII IN EPOCA CONTEMPORANA

1. Caracteristica generală a culturii mondiale în epoca contemporană.

Comunitatea uman contemporană,contituită din mii de popoare,din sute de state şi din mai mult de 5 mlrd. De oameni are o cultură unitară.Pe baza culturilor naţionale oamenii au ajuns la formele generale de concepere a lumii,adoptă principii general umane,care determină interacţiunea şi interdependenţa diferitor popoare.Acest fenomen se datoreşte tendinţei spre integrare în procesul de dezvoltare a economiei mondiale şi apariţiei a unor aşa probleme globale ca menţinerea păcii,echilibrul ecologic. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a schimbat radical condiţiile materiale şi modul de viaţă a oamenilor,mai ales din ţările industrial dezvoltate. La dezvoltarea culturii a contribuit substanţial explozia informaţională.Datorită inovaţiilor tehnice (radioul,televiziunea,presa cinematograful,aparatura audio şi video,banda magnetică,faxul,poşta electronică),informaţia circulă rapid,pătrunzînd în toate domeniile vieţii sociale. Mass-media (presa,radioul,televiziunea.),fac accesibile oamenilor atît valori culturale universale,cît şi cele naţionale ale fiecărui popor. O artă de masă a devenit cinematograful.Producţia de filme a studioului din Holiywood ( S.U.A.) a fost pusă pe baze industriale.Mari studiouri se află în Italia,Franţa,Rusia.Sînt cunoscuţi în toată lumea regizorii John Attehborough,Stevn Spielberg,Luis Bunuel,Andrei Waida,Francesco Felini,Andrei Tarkovschi.

Noile valori culturale,mutaţiile profunde din viaţa spirituală au oferit oamenilor posibilităţi de a practica diverse forme de activitate.Un salt nou calitativ face învăţămîntul:creşte numărul tinerilor cu studii superioare,care ocupă un loc important în structările societăţii contemporane,este organizată instruirea permanentă a oamenilor de ştiinţă şi cultură,a persoanelor care participă la producerea bunurilor materiale,la dirijarea producţiei.Ştiinţa se transformă în forţă nemijlocită a producţiei.

În cultura contemporană şi-au găsit o largă reflectare idealurile general uman,moral,estetic,se cultivă sentimentele de mîndrie faţă de valotile naţionale,de datorie faţă de Patrie,simţul răspunderii pentru soarta lumii,simţul frumosului,egalităţii.S-a constituit cultura politică a ţărilor dezvoltate,care au acceptat să se călăuzească de ,,Declaraţiile generale ale drepturilor omului,, , adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite.Deşi aceste principii deseori au fost încălcate totuşi s-a creat o opinie a comunităţii internaţionale,care condamnă tentativele de violare a lor.

Afirmarea culturii de masă este însoţită de procese ce oglindesc diverse confruntări ale societăţii umane contemporane,care este dezorientată,incapabilă să soluţioneze multitudinea de probleme stringente.Aşa numita cultură ,,de consum,, ,propagă cultul forţei ,alte vicii umane, ceea ce denotă lipsa unei perspective clare în procesul de concepere a umanităţii şi a principiilor ei etico-morale.

2. Curentele artistice şi filosofice

O direcţie tradiţională în literatură a continuat să fie realismul,care,tinzînd să zugrăvească veridic realitatea,redă mentalitatea,ideile filosofice şi politice dominante ale epocii.Curentul realist şi-a găsit expresie în operele scriitorilor M.Andersen,R.Rolland,T.Mann,E.Hemingway. În fosta U.R.S.S. curentul realist a fost supus intereselor partinice de promovare a idealurilor comuniste.Această direcţie era numită realism-socialist,printe reprezentanţii fiind K.Simonov.A.Tvardovski,M.Şolohov,E.Bucov,A.Lupan. Mulţi scriitori contemporani sunt în căutarea unor noi modalităţi de abordare a problemelor umane.În operele lor ei redau frecvent fenomenul alinării omului,adică al transformării produselor activităţii umane în forme străine lui,al denaturării relaţiilor personale din cauza banilor,reprezentării deformate a realităţii.O deosebită atenţie se acordă psihicului aman,problemelor integrării omului în societate.

În dramaturgie se manifestă curentul absurdului,la baza lui aflîndu-se teza filosofiei existenţionaliste despre absurditatea existenţei.Arta absurdului vede în viaţa înconjurătoare lipsa unei logici,a legăturilor între cauză şi efect.Cei mai de seamă artişti ai teatrului absurdului sunt Eugen Ionescu şi Samuel Beckett.

În artele plastice a continuat să se afirme vechiul curent realist,ai căror exponenţi erau F.Mazerel,D,Ribeira,A.Fugeron.R.Gunnso.Totodată s-a dezvoltat arta postmodernă. În operele artiştilor plastici şi ale arhitecţilor sunt înfăţişate elementele esenţiale ale subiectului propus prin trăirile sufleteşti ale personalităţii.Datorită stilizării excesive,combinaţiei de forme şi culori,Pablo Picasso,Salvador Dali,Henry Moore,au revoluţionat artele plastice.

Veritabile capodopere de artă au fost realizate în arhitectură,care se disting prin particularităţi specifice de stil,colorit original.Se dezvoltă mult arhitectura industrială şi cea urbană.Tehnologia modernă,îmbinarea principiilor tradiţionale ale arhitecturii cu cele moderne,folosirea în construcţie a aluminiului,sticlei şi a betonului armat au făcut posibilă proiectarea şi construirea unor edificii moderne,reconstrucţia centrelor,oraşelor.Se impun prin originalitatea lor,spre exemplu,aşa realizări arhitecturale ca oraşele satelite japoneze,cartierul ,,Le Defence ,,(Paris),complexul ,,Sity,,(Londra).

Numeroase lucrări de valoare au fost realizate în domeniul muzicii,sunt create lucrări de amploare,evoluează arta interpretativă,se impun tipuri specifice de comoziţie şi interpretare.

Arta contemporană este influenţată mult de diferite direcţii artistice ce îşi au obîrşia în curentul abstracţionist,care,în ultimii 100 de ani reptezintă un fenomen artistic general.În ce privaşte arta abstractă pînzele lui V.Kandinski,M.Russel,Malevici.

La începutul anului 1960 a apărut curentul pop-art .Reprezentanţii lui încearcă să înlocuiască arta abstractă cu un nou realism,folosesc în compoziţiile lor obiecte din viţa

cotidiană,reproduceri din reviste,ilustrate,fotografii,ridicînd la nivel de concepţie artistică combinaţiile unite întîmplător.

Diversitatea modalităţii de exprimare şi-a găsit expresia ăi în alte forme de manifestare artistică.Astfel curentul conceptualist are drept scop de a demonstra procesul de creaţie,amestecînd diverse imagini şi înscripţii,fără a cunoaşte forma finală,care apare în urma acestei activităţi.

În filosofie,ca rezultat al deprecierii valorilor tradiţionale,al deziluziei şi înstrăinării oamenilor în interiorul societăţii, s-au constituit curentele neopozitivist şi existenţialist.Primul curent, deşi consideră filosofia disciplină ştiinţifică,neagă posibilităţile de a cunoaşte problemele conceptuale şi reduce scopul ei la analiza logică a limbajului ştiinţei.Al doilea curent,negînd în general caracterul ştiinţific,propagă o concepţie pesimistă asupra existenţei filosofiei,situiază pe prim plan problema omului,a psihicului uman şi a realizării lui spirituale.O trăsătură caracteristică a spiritualităţii contemporane este revigorarea religiei şi tendinţa de adoptare a învăţăturii creştine tradiţionale la noile valori umane (teologii:Papa Ioan al XXIII-lea,Papa Ioan Paol al II-lea. În anii ce au urmat după prăbuşirea regimurilor totalitare comuniste în U.R.S.S. şi Europa de Est mulţi adepţi ai ateismului revin la valotile spirituale creştine.

Teme de lucru:

Alegeți o personalitate a culturii românești și realizați o scurtă descriere a acesteia.

ANUL 1989 IN ISTORIA CONTEMPORANA

Anul 1989 a fost presimtit, poate, inca din deceniile VI si VII cand, asa cum am vazut, popoarele aflate in sfera de dominatie sovietica au manifestat impotrivire fata de regimurile comuniste impuse de Uniunea Sovietica. Premisele concrete au fost puse insa odata cu activitatea de reforme – “perestroika” – promovata in 1984 de conducatorul sovietic Mihail Gorbaciov. “Perestroika” urmarea reformarea sistemului comunist de guvernare, aducerea unor schimbari de structura vachiului sistem din timpul lui Stalin.Fireste, Gorbaciov n-ar putea fi acuzat de gandul lichidarii comunismului in Uniunea Sovietica. Era un fel de “despotism luminat” de pe vremuri, care, fara sa atinga bazele absolutismului, cauta ca prin reforme sa imbunatateasca sistemul si sa aduca societatea spre epoca moderna. Gorbaciov socotea ca acel comunism totalitar de tip stalinist era depasit de epoca istorica de sfarsit a secolului XX si ca, mentinut in aceste forme conservatoare, putea compromite definitiv ideea de comunism. Autorul “perestroikai” urmarea, asadar, imaginea unui neocomunism “cu fata umana”. Pentru asemenea intentii dar si realizari, Gorbaciov a si fost rasplatit prin acordarea premiului Nobel pentru pace.

In mod indirect, Gorbaciov a inlesnit deci procesul de obtinere a independentei reale de catre multe popoare, printre care primul loc il ocupa tarile din sud-estul Europei: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Romania. Aceasta politica, inaugurata si in R.D.G., a avut darul de a contribui si mai mult la procesul apropierii dintre cele doua state germane si de a conduce pana la urma la reunificarea Germaniei si, de curand, la retragerea ultimelor trupe de ocupatie de pe teritoriul Germaniei unificate.Romania cunoscuse in anii 1947-1989, timp de patru decenii de la proclamarea republicii si cucerirea puterii de catre comunisti, o perioada grea, de regim totalitar aservit Moscovei. Acest regim a cunoscut mai intai guvernarea comunista a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a liderilor comunisti Ana Pauker si Vasile Luca si a unei nomenclaturi comuniste faurite cu multa abilitate de conducerea partidului. Din 1965, de la moartea lui Gheorghiu-Dej, puterea a fost preluata de Nicolae Ceausescu. La inceputul conducerii sale, Ceausescu a afisat preocuparea de a iesi din sfera de dominatie sovietica si a prezentat unele initiative in acest sens.

“Epoca Ceausescu” a continuat procesul inceput in timpul lui Gheorghiu – Dej de distrugere a intelectualitatii, a valorilor nationale, a operelor si a bunurilor, sub pretextul necesitatii aplicarii dictaturii proletariatului si a luptei de clasa.Impotriva unor astfel de stari de lucruri s-au ridicat s-au ridicat romani in zilele de 16-22 decembrie 1989 si, in fapt, pentru inlaturarea lui Ceausescu si o data cu el a comunismului din Romania.

Tema de lucru:

Realizati un eseu (maxim o pagina) cu titlul-Anul 1989 in Romania.Cerinte pentru realizarea eseului:

- izbucnirea revolutiei din 1989- desfasurarea revolutiei- aparitia partidelor politice democratice- urmarile revolutiei