Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Pe teritoriul României s-a dezvoltat de timpuriu o civilizaţie materială şi spirituală reprezentată de culturile paleolitice, mezolitice şi neoltice comparabile cu realizările culturale aparţinând altor civilizaţii europene. Cei mai îndepărtaţi strămoşi ai noştri au fost tracii. Tracii au reprezentat o populaţie de origine indo-europeană, iar ramura nordică a acestora a fost reprezentată de geto-dacii, care au trăit la Dunăre, Pont şi Carpaţi, începând din Hallstatt-ul mijlociu.

Denumirea de geţi o întâlnim pentru prima dată la „părintele istoriei” Herodot, care în lucrarea sa „Istorii”, vorbind la un moment dat despre campania lui Darius cel Mare din 514 î.Hr. împotriva sciţilor din N Mării Negre, precizează că „geţii au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Denumirea de daci este folosită cu certitudine pentru prima dată de Caesar în lucrarea „Războiul galic. Războiul civil”. În perioada premergătoare constituirii regatului geto-dac, aceştiau trăiau organizaţi în triburi şi uniuni tribale.

Cel mai de seamă conducător al g-d în sec I î.Hr. este Burebista (82-44 î.Hr). Potrivit lui Strabon, Burebista este un „bărbat get”. Iordanes, care menţionează sosirea lui Deceneu (marele preot) la una din reşedinţele ( încă neidentificate ) ale conducătorului militar ce avea să devină „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia” (potrivit inscripţiei de la Dionysopolis ), nu precizează etnia marelui preot. Statul lui Burebista a fost o monarhie militară , realizată prin unificarea triburilor g-d fie pe cale paşnică, fie pe cale războinică. Ajutat de Deceneu , Burebista şi-a îndemnat supuşii la „abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci”. Statul lui Burebista se întindea în N până la Carpaţii Păduroşi, în S- M-ţii Haemus, în V- confluenţa Dunării cu râul Marus ( Morava ), iar în E până la Nistru, Bug şi Marea Neagră. Un episod al politicii externe este legat de implicarea lui Burebista în războiul civil dintre Caesar şi Pompei, conducătorul d-g acordând ajutor ultimului. Se pare ca după această acţiune, Caesar ar fi plănuit o campanie de pedepsire a lui Burebista pe care nu a mai declanşat-o întrucât a fost asasinat la 15 martie 44 î.Hr. La scurt timp, Burebista a avut aceiaşi soartă. După moartea lui Burebista, statul se destramă în patru –cinci stătuleţe mai mici, după cum afirmă Strabon. Cea mai însemnată a fost cea din zona M-ţilor Şureanu, unde continuitatea conducerii este reconstituită pe temeiul izvoarelor narative şi epigrafice. Datorită prestigiului lor ca mari preoţi, Deceneu, Comosicus şi Coryllos ( Scorilo-la Frontinius) devin, succesiv, regi ai acestui „nucleu statal”.

Încă din timpul lui Burebista, romanii se conturaseră ca o ameninţare la adresa g-d. Contactele cu civilizaţia romană s-au accelerat în condiţiile în care Roma şi-a fixat hotarul pe malul drept al Dunării. Numeroase descoperiri arheologice demonstrează că lumea g-d era într-un activ proces de integrare a unor elemente materiale şi culturale romane. Acţiunile militare şi politice dovedesc faptul că g-d din acea vreme erau o forţă care putea da o anumită turnură situaţiei din această parte a Europei. Atacurile neîncetate ale g-d peste Dunăre în vremea

1

împăraţilor Vespasian ( 69-79 d.Hr. ) şi Domiţian ( 81-96 d.Hr.) încercau să elibereze statul g-d din încorsetarea pe care Roma o exercita după cucerirea Pannoniei (9-10 d.Hr.) în V , crearea provinciei Moesia, în (15 d.Hr.) în S şi a Dobrogei (46 d.Hr.), în E. Vespasian a instalat durabil cele dintâi trupe auxiliare între Dunăre şi M. Neagră, fapt care ne indică anexarea zonei respective la Moesia. La rândul său , Domiţian a reorganizat spaţiul moesian în 86 d.Hr. împărţindu-l în Moesia Superior şi Moesia Inferior . În felul acesta spaţiul danubiano-pontic a fost anexat Moesiei Inferior.

În aceste condiţii, aşa cum afirmă istoricul roman Dio Cassius, Duras, regele Daciei , prevăzând greutăţile prin care avea să treacă statul său şi socotindu-se bătrân, i-a cedat domnia lui Diurpaneus Decebal (87-106 d.Hr.)

În confruntările acestuia cu trupele romane ( 87d.Hr. Decebal îl învinge pe Cornelius Fuscus la Tapae; în 88 d.Hr. este înfrânt în acelaşi loc de Tetius Iulianus), conducătorul g-d a încheiat pacea cu Domiţian în anul 89 d.Hr. Această pace a avut caracterul unui compromis şi potrivit prevederilor tratatului încheiat, Decebal se recunoştea client al Romei în schimbul unor subsidii în bani şi a furnizării de meşteri. În Banat, Oltenia, Muntenia au început să staţioneze trupe romane care supravegheau orice mişcare a regelui dac. Situaţia s-a schimbat odată cu venirea la conducerea Romei a împăratului Marcus Ulpius Traianus ( 98-117d.Hr.), care a hotărât să rezolve definitiv problema dacică. În această perioadă de 12 ani de linişte, Decebal şi-a consolidat puterea armată, şi-a întărit administraţia, şi-a asigurat dezvoltarea economică a ţării şi a pregătit Dacia pt. o nouă confruntare militară. Complexul de fortificaţii dacice din M-ţii Orăştiei conceput de Burebista şi continuat de Decebal a cuprins cetăţile Sarmizegetusa Basileion-capitala Daciei, Grădiştea, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa etc. şi reflecta stadiul dezvoltări economice pe care l-a atins societatea g-d.

Geto-dacii au fost cuceriţi de împăratul Traian în urma celor două războaie din 101-102, 105-106. În felul acesta, Dacia a intrat sub stăpânire romană, iar odată cu transformarea ei în provincie imperială, s-a declanşat procesul de romanizare.

Romanizarea a fost procesul istoric complex prin care civilizaţia romană a pătruns în toate compartimentele vieţii unei provincii încât a dus la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Aşadar, componenta esenţială a romanizării este cea lingvistică. Procesul de romanizare a cunoscut mai multe etape şi a presupus anumite condiţii. Prin romanitate se înţelege spaţiul etnolingvistic care cuprinde popoarele romanice. Prin romanitatea românilor se înţelege descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană şi latinitatea limbii române, ceea ce presupune continuitatea geto-dacilor după războaiele daco-romane şi după retragerea aureliană, în perioada migraţiilor, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei, păstrarea esenţei romane de datini şi obiceiuri. Dovezile acestei continuităţi sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric. Romanizarea s-a realizat prin intermediul anumitor factori. În desfăşurarea procesului de romanizare a spaţiului locuit de geto-daci distingem mai multe etape.

2

Prima etapă – mijlocul secolului II î.Hr. - 43 î.Hr.- s-a caracterizat prin pătrunderea unor aspecte materiale romane pe cale neoficială, paşnică.

A doua etapă – 43 î.Hr. - 69 d.Hr. – s-a caracterizat prin relaţii paşnice, de colaborare economică. Relaţiile politico-militare au fost atât paşnice cât şi violente.

A treia etapă – 69-106 d.Hr. – geto-dacii din Dobrogea au fost supuşi romanizării oficiale , întrucât această regiune a fost inclusă în Imperiul Roman în anul 46 d.Hr. În aceste condiţii, se înmulţesc elementele de viaţă materială şi spirituală care pătrund la nord de Dunăre. În timpul lui Decebal se utiliza scrierea cu alfabet latin.

În a patra etapă – 106-271/ 275 d.Hr. , romanizarea are un caracter organizat, rapid şi ireversibil.

Pentru realizarea procesului de romanizare trebuiau îndeplinite câteva condiţii esenţiale: ocuparea teritoriului unui popor antic, integrarea acestui teritoriu în statul roman pentru câteva generaţii, existenţa unei populaţii neromane numeroase dar şi asigurarea de către statul roman a unei evoluţii paşnice în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale.

Factorii romanizării au fost: armata, administraţia (aceşti factori au avut caracter oficial şi acţiune permanentă), veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul, învăţământul în limba latină.

Administraţia romană a funcţionat în Dobrogea, cucerită din 28 î.Hr. şi inclusă în provincia romană Moesia în anul 46 d.Hr., dar şi în Dacia, după ce aceasta devine provincie romană în anul 106 d.Hr. Dacia romană era o provincie de rang consular (imperial), condusă de un guvernator de rang consular numit legatus augusti propraetore. Capitala Daciei romane se afla la Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Armata romană era organizată în legiuni şi trupe auxiliare. În Dacia romană au fost aduse numeroase trupe care staţionau în castre, aprox. 55.000 de soldaţi. Legăturile dintre soldaţii romani şi autohtoni au fost esenţiale pentru procesul de romanizare.

Veteranii se bucurau de respect prin spiritul de disciplină, ştiinţa de carte şi ordine. Ei erau latinofoni. După terminarea stagiului militar primeau bani şi ocupau diferite funcţii. Cei din trupele auxiliare primeau: cetăţenie romană, pământ în proprietate, dreptul de a se căsători în provincia respectivă.

Coloniştii . În Dacia colonizarea a fost masivă, organizată de către stat. Aceştia erau vorbitori de limbă latină şi acţionau în toate domeniile economiei. Tot pământul Daciei devenit ager publicus (pământ public) a fost distribuit coloniştilor sau trupelor.

3

Urbanizarea. Urbanismul a reprezentat o trăsătură a noului mod superior de organizare a societăţilor din spaţiile incluse în sistemul administrativ al Romei. Acestă trăsătură a fost evidentă şi în spaţiul daco-moesic. A existat o diferenţă între provinciile Moesia şi Dacia.

În Moesia, tradiţia urbană a fost anterioară cuceririi romane. Oraşele greceşti vest-pontice şi-au menţinut autonomia internă, instituţiile, magistraturile. În Dacia, civilizaţia oraşului a început numai datorită cuceritorilor. În Dacia oraşele aveau fie statutul de municipii: Napoca, Drobeta, Romula, fie de colonii : Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum. O altă trăsătură a civilizaţiei romane din spaţiul daco-moesic a fost dat de activitatea edilitară. Se remarcă Forul şi Amfiteatrul de la Ulpia Traiana, dar şi apeductele, sistemul de canalizare şi cel de încălzire, termele, depozitele, reţeaua de drumuri care ilustrază geniul ingineresc roman.

Religia ilustrează convingător sinteza spirituală daco-romană. Pe teritoriul Daciei romane au fost adorate divinităţi greceşti, romane şi orientale. A predominat adorarea divinităţilor romane şi s-a realizat un fenomen de sincretism religios (contopirea unor divinităţi asemănătoare, dar de origine diferită într-una singură). Este frecvent întâlnit şi fenomenul de interpretatio romana (adorarea sub nume romane a unor divinităţi dacice). Se practicau ambele rituri, atât incineraţia cât şi înhumaţia.

Dreptul roman clasic a favorizat întrepătrunderea etnolingvistică. În anul 212, în timpul împăratului Caracalla, s-a acordat dreptul de cetăţenie romană pentru toţi locuitorii imperiului. În acelaşi timp viaţa culturală romană a avut un rol decisiv în învăţarea limbii latine (cultura şcolară).

În anul 271 d.Hr., împăratul Aurelian a retras armata şi administraţia romană din Dacia, dar cea mai mare parte a populaţiei romanizate a rămas la N de Dunăre. Există numeroase dovezi care atestă continuitatea populaţiei daco-romane la N de Dunăre.

Astfel, aşezări daco-romane N-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă, cum ar fi centrele urbane: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. O parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări.

După retragerea aureliană a fost refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante. Dacii liberi au pătruns în interiorul arcului carpatic, iar daco-romanii au trecut la E şi S de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de romanizare.

O dovadă a continuităţii o reprezintă practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, meşteşugurile, exploatarea minelor, comerţul. Continuitatea ocupaţiilor oferă imaginea completă a unei civilizaţii locale unitare, superioară vieţii materiale a migratorilor. Aceştia convieţuiesc cu autohtonii de la care preiau elementele specifice modului lor de trai din aria romanităţii răsăritene.

4

Continuitatea este ilustrată şi de menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman după 271 d.Hr., interesat să controleze fosta provincie. În anumite perioade se realizează o adevărată „stăpânire” romană la N Dunării. În timpul lui Diocleţian (284-305 d.Hr.) s-au adoptat numeroase reforme: administrative, prin care Dobrogea a fost organizată ca provincie separată, cunoscută sub numele de Scythia Minor (cu reşedinţa la Tomis). Aceasta a rămas sub stăpânirea Imperiului până în anul 602 d.Hr. Diocleţian a reconstruit cetăţile de pe vechiul limes danubian.

Constantin cel Mare (306-337) a rezidit cetăţile Histria, Ulmetum, Tropheum Traiani. A ridicat basilici, terme, edificii publice la Tomis. El a reinstaurat stăpânirea romană la N Dunării: Tibiscum, Dierna, Drobeta. Anastasios şi Iustinian (527-565) au dus o politică asemănătoare.

Răspândirea creştinismului în limba latină demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor. Creştinismul la români a avut un caracter popular. S-a răspândit iniţial fără susţinerea politică a structurilor Bisericii. Primii creştini au pătruns în Dacia odată cu armatele şi coloniştii aduşi de Traian. Răspândirea creştinismului până în sec. al IV-lea a fost influenţată de politica împăraţilor romani. Unii i-au persecutat: Traian, Diocleţian, Galerius. Dovezi în acest sens sunt inscripţiile cu martiri descoperute la: Halmyris, Axiopolis, Noviodunum, Dinogeţia.

Creştinismul a fost susţinut de: Constantin cel Mare 313, prin Edictul de la Milano, care a acordat libertate de cult creştinismului şi Teodosius care a interzis cultele păgâne, proclamând religia creştină unica religie oficială a Imperiului.

Un rol important în răspândirea creştinismului l-au avut misionarii creştini: Teotim I – episcop de Tomis, Sfântul Ioan Cassian (a organizat viaţa monahală), Dionisie cel Mic (originar din Dobrogea), a iniţiat cronologia creştină, Ulfilas- care a predicat în greacă, latină şi gotă.

Pentru comunităţile daco-romane, majoritatea izvoarelor au confirmat răspândirea creştinismului în limba latină: donariul de la Biertan (Ego Zenovius votum posui) sau basilicile creştine de la Porolissum, Sucidava, Slăveni. Creştinismul în limba latină reprezintă o dovadă importantă a originii poporului român şi a limbii române, dar şi a continuităţii daco-romanilor. Din limba latină- provin şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică-basilica, Dumnezeu-Domine Deus, duminică-dies dominica, înger-angelus.

În concluzie, romanitatea din S şi N Dunării s-a cosolidat în sec. IV-VI, când autohtonii s-au integrat definitiv şi deplin latinităţii orientale.

Etnogeneza românească

Etnogeneza reprezintă procesul de formare al poporului român şi al limbii române. Întrebările fundamentale referitoare la etnogeneza românească sunt Cum? Când? Unde? s-au format poporul român şi limba română. Poporul român şi limba română s-au format în urma

5

sintezei dintre daci şi romani şi prin asimilarea slavilor, la N şi la S de Dunăre în spaţiul romanităţii orientale, în secolele II-VIII d.Hr.

În urma retragerii aureliene populaţia a rămas pe loc. În acest sens există numeroase dovezi. Cu toate că în spaţiul locuit de daco-romani au pătruns populaţii migratoare, acestea nu au modificat caracterul etnic al poporului român. În primele izvoare medievale referitoare la români, aceştia sunt menţionaţi cu numele de vlahi, valahi, volohi sau blachi.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini

Prin romanitatea românilor se înţelege în primul rând ideea despre descendenţa romană a românilor. Această idee e susţinută de stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii române, esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare, conştiinţa românilor despre originea lor romană. În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se va identifica cu poporul român.

Românii văzuţi de Orientali

Prima menţiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul. Numele sub care întîlnim poporul român este de vlahi. Următoarea menţionare datează din 1020, într-un act emis de acelaşi împărat.

La originea denumirii de vlah se află un trib celt (volcae) amintit de Cezar în „De bello Gallico”. De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud şi apus (valah-roman şi gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba germană o restrângere, referindu-se doar la locuitorii din Peninsula Italică (wälcher).

Slavii venind în contact nemijlocit cu lumea germană începând cu sec. IX, au preluat acest termen. Biograful apostolului slavilor Metodie a aplicat italienilor denumirea de Wlach, primită pe filieră germană. Vlah înseamnă un străin, un neslav de limbă romanică.

Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici, voloh la slavii răsăriteni, valachus în lumea latino-catolică apuseană, blach sau olach la unguri. Apariţia acestui nume dat românilor de către străini marchează sfârşitul etnogenezei române.

Tot în Imperiul Bizantin avem şi primele scrieri care afirmă răspicat originea română a poporului şi a limbii române.

Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), amintind de aşezarea slavilor în Balcani, înfăţişează întrepătrunderea lumii slave cu cea românească străveche, numindu-i pe cei din urmă romani, în timp ce pentru bizantini foloseşte denumirea de romei.

Tratatul geografului persan Gardizi intitulat „Podoaba istoriilor” scris pe la mijlocul secolului al XI-lea oferă informaţii despre originea poporului român.

6

Ioan Kynamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul, descrie o camapanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167. Vorbind despre participarea la această campanie, cronicarul spune despre vlahi: „se zice că sunt coloni veniţi demult din Italia”.

Românii văzuţi de occidentali

În corespondenţa dintre papa Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă cel frumos, ideea romanităţii românilor este un adevărat leit-motiv. Una dintre cele mai puternice afirmări ale originii romane a românilor a venit din partea cronicarilor maghiari Anonymus şi Simon de Keza. În aceste cronici, anterioare întemeierii ţărilor române, nu se poate sesiza un ton de ostilitate faţă de români. În această perioadă, statul ungar nu suprimase încă autonomiile locale, iar românii din Transilvania nu erau excluşi de la drepturi.

Începând cu veacul al XIV-lea, romanitatea N-dunăreană se va dezvolta într-un cadru politic propriu, statele feudale Ţara Românească şi Moldova. Datorită unor împrejurări externe, la solicitarea cărora ţările române au reacţionat, romanitatea orientală va intra în sfera unei întinse şi complexe zone a conştiinţei europene preocupate de pericolul expansiunii otomane.

Astfel romanitatea românilor este afirmată de umaniştii veacului al XV-lea. Au existat două motive în preocuparea umaniştilor faţă de români:

-Preocuparea occidentalilor de a stăvili ofensiva otmană

- preocuparea acestora pentru antichitatea clsică şi pentru tot ce acesta a lăsat în urma ei, fie vestigii materiale, fie crâmpeie vii, populaţii şi limbi de origine antică

- primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român este Paggio Bracciolini (1380-1459)

- El afirmă continuitatea elementului roman în ţările române, locuite de o populaţie romană de la Traian încoace şi care nu şi-a pierdut uzul limbii latine, transformate în limba română.

- De menţionat că era pentru prima oară când s-a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese din spaţiul românesc de cunoscători ai limbii latine

- Afirmarea originii române a poporului român reapare la Flavio Biondo (1392-1463), secretar apostolic şi erudit umanist

- - Umanistul italian care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre originea romană a poporului român a fost Enea Silvio Piccolomini, care între 1458 şi 1464 a fost papă sub numele de Pius al II-lea.

- În legătură cu textele referiotoare la ţările române,m amintim faptul că el şi-a cules informaţiile de la misionarii dominicani şi franciscani

- Pius al II-lea a influenţat, ca nimeni altul, opiniile despre originile romane ale poporului român.

- Ştirile despre români au continuat să apară şi la atenianul Demetrie Chalcocondil, stabilit în Italia împreună cu numeroşi conaţionali ai săi, în preajma cuceririi Constantinopolului. Fratele sau vărul acestuia, Laonic Chalcocondil, a dat ştiri mult mai ample despre români.

7

El a fost primul, care după veacuri de gândire tipic medievală, revine la teorie antică elină, care identifică limba cu neamul.

- Antonio Bonfini, umanist italian care a trăit ultimii ani ai vieţii la curtea maghiară (1486-1502), a amintit în câteva locuri originea romană a neamului românesc.

- Toate afirmaţiile lui Bonfini provind originea românilor au un element comun: românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat, ţinând la ea mai mult ca la propria lor fiinţă.

- Ca argumente, Bonfini invoca: ruinele şi inscripţiile romane, toponimele, Corvineştii şi numele poporului român

Politizarea ideii romanităţii românilor

Ideea romanităţii N-Dunărene s-a îmbogăţit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea. Primul este legat de începutul scrisului în limba română. Cel de-al doilea, de începutul politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a papalităţii, fie de cea a unor potentaţi laici. Şi unii şi alţii susţineau pretenţiile politico-spirituale.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar şi în cea a ideii romanităţii lor.

- Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuţi în întreaga Europă.

- Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii. Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica ca un caz tipic, cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612).

- Cuvinte duşmănoase la adresa românilor, după momentul Mihai Viteazul au existat şi la alţi cronicari maghiari ai vremii. Cert este faptul că reprezentanţii nobilimii maghiare de la cumpăna secolelor XVI-XVII au fost ostili românilor:

- Aceste poziţii obiective se întâlnesc, mai ales la autori maghiari din afara Transilvaniei, care nu considerau că românii ar ameninţa ştirbirea privilegiilor tradiţionale ale „naţiunii maghiare”. Aşa este cazul episcopului Nicolae Istvanffy, istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al II-lea.

- În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile despre români. În acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius (Lucic) în 1666 la Amsterdam.

- Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre.

Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor. Istoricul austriac I. Chr. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând însă, în bună parte prin

8

eliminarea afirmării stăruinţei elementului roman în Dacia post-aureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativă bulgară, adăugându-i-se nuanţa peiorativă din „teoria exilaţilor şi răufăcătorilor” lansată de istoriografia umanistă polonă.

La rândul său, F. I. Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece, susţinea într-o lucrare că românii nu se trăgeau din coloniştii romani şi că poporul român s-ar fi format în S Dunării, de unde ar fi imigrat în secolul al XII-lea.

- Aşa a apărut teoria imigraţionistă, care a fost sistematizată în secolul al XIX-lea de Robert Roesler. Datorită acestui fapt, a mai fost numită şi teoria roesleriană. Apariţia lucrării lui Roesler după realizarea dualismului austr-ungar evidenţiază caracterul interesat şi neştiinţific al acestei teorii.

- Teoria roesleriană aducea argumente ca: dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii; romanizarea nu ar fi fost posibilă în numai 165 de ani; toţi locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene; poporul român s-ar fi format la S Dunării unde ar fi primit influenţa slavă şi ar fi devenit ortodocşi; n-ar exista izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la N Dunării înainte de secolul al XIII-lea, deci românii ar fi venit după maghiari în Transilvania.

Teoria imigraţionistă a fost combătută în mod viguros de istoricii români, începând cu cei din Şcoala Ardeleană şi până azi, precum şi un însemnat număr de mari istorici străini ca: E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jung, C. Patsch. Lucrarea lui Roesler a fost combătută mai întâi de istoricul român A. D. Xenopol în lucrarea Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia traiană, cu următoarele argumente: elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român; peste această bază s-a suprapus elementul roman; migraţiile barbare au împins populaţia daco-romană spre munţi, prezenţa termenilor creştini de origine latină se explică prin permanentele legături între populaţia romanizată din dreapta Dunării cu cea din stânga ei; arheologia, toponimia, hidronomia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor şi a daco-romanilor; poporul român este o îmbinare a elementului tracic, roman şi slav din care cel roman este predominant şi fundamental.

Primul român care a susţinut unitatea de neam, limbă şi obiceiuri şi religie a românilor a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist de faimă europeană. Contribuţia lui Olahus la afirmarea romanităţii românilor trebuie apreciată la adevărata ei valoare, deoarece a avut înalte demnităţi religioase şi laice în Regatul Ungar.

Secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale româneşti emanciparea definitivă de slavonism şi desprinderea de tiparele bizantine. Această schimbare radicală în viaţa spirituală a românilor se poate constata şi în evoluţia ideii de romanitate. Asupra acestei idei şi-au exercitat o înrâurire decisivă, cronicari umanişti ai veacului al XVII-lea. Primul reprezentat de seamă al culturii umaniste în mediul românesc a fost cronicarul Grigore Ureche (1590-1647).

Afirmarea şi demonstrarea romanităţii românilor şi latinităţii limbii acestora a avut la bază serioasa sa educaţie din colegiile din Polonia, unde a învăţat limba latină.

9

Miron Costin (1633-1691) a acordat, la rândul lui, o deosebită atenţie originii românilor. În concepţia cronicarului moldovean, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian, care era considerat descălecătorul cel dintâi. La retragerea romanilor din Dacia nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas pe loc rezistând năvălirilor barbare. Din aceste elemente romane s-a născut poporul român. Originea sa era atestată, după cronicar, atât de numele pe care şi l-au dat înşişi românii din toate ţinuturile româneşti (Moldova, Transilvania, Maramureş, Muntenia, Ţara Olteniei), cât şi de numele dat românilor de către străini. Romanitatea românilor era dovedită, în opinia cronicarului, de latinitatea limbii lor din care reproducea o listă impresionantă de cuvinte, dar şi de urmele lăsate de către romani în fosta Dacie. Originea neamului său a fost preocuparea de căpetenie a cronicarului moldovean. Lucrarea De neamul moldovenilor, reprezintă în istoria literaturii române, ca şi în cea a ideii romanităţii românilor, primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii neamului.

Dimitrie Cantemir (1673-1723)

Lucrarea exclusiv destinată romanităţii românilor este Hronicul romano-moldo-vlahilor care avea 343 de foi în manuscris în varianta românescă. Faţă de cronicarii anteriori, Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în istoria universală. Elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre originea românilor sunt: Descendenţa pur romană din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”); stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlhilor în spaţiul carpato-dunărean.Revenind la Traian, Cantemir susţinea extirparea totală a dacilor din provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani.Cantemir susţinea însă cu tărie dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană. Hronicul lui Cantemir rămâne şi astăzi cea mai întinsă lucrare de analiză istorică de analiză a originii românilor. Ea a fost depăşită în detaliu, dar în ansamblul ei nu încă.

Ţara Românească a avut, la rândul ei, în epoca brâncovenească o producţie istoriografică de calitate. Figura dominantă a istoriografiei muntene este stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716). Lucrarea sa Istoria Ţării Româneşti a fost redactată cam în acelaşi timp cu opera majoră a lui Miron Costin. Ceea ce aduce nou stolnicul Cantacuzino, este exprimarea cea mai clară şi mai concisă a existenţei conştiinţei romanităţii la români. Astfel, istoricul susţine că ei, românii, ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă. Sinteza realizată în mod nuanţat şi gradat de către cronicarii români în ceea ce priveşte elucidarea problemei romanităţii românilor, a urmărit informarea conaţionalilor, dar şi amendarea teoriilor greşite apărute în străinătate. Astfel, cu ei se inaugurează seria de misionari naţionali ai romanităţii românilor. Acţiunea lor s-a desfăşurat în două direcţii: în sânul propriului neam şi în afara cadrului politico-geografic românesc.

Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii saşi din Transilvania, care în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a

10

venit de la identificarea dacilor cu goţii. Această teorie a fost desfiinţată cu argumente de comitele saşilor Valentin Frank von Frankenstein (1643-1697), după care a dispărut cu totul în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, istoricii saşi au continuat în lucrările lor să afirme originea latină a românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei origine romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzel (1697-1747). El a predat ani de-a rândul la universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate.

Afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări săseşti, ci şi în cele despre secui. Astfel, într-o scriere iezuită de la începutul secolului al XVIII-lea despre secui, afirmă în două rânduri că toţi românii din cele trei ţări române nu sunt alţii decât urmaşii romanilor.

Ideea romanităţii românilor în epoca modernă şi contemporană

În epoca modernă, ideea romanităţii românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările naţionale. Această etapă apare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la moştenitorii şi continuatorii lui Inochenţie Micu Klein, dar şi Ţara Românească şi Moldova în memoriile unor boieri.

În secolul al XIX-lea, această idee va apare simptomatic în momentele cheie ale luptei românilor pentru emancipare politică, unitate şi independenţă naţională. Secolul al XIX-lea aduce, la începutul său, contribuţia Şcolii Ardelene la afirmarea ideii romanităţii românilor. Continuându-l pe Cantemir, istoricii acestui curent nu acceptă decât pura obârşie romană a românilor. Această poziţie se poate explica prin analiza contextului situaţiei românilor din Transilvania. Militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi într-o stare de netă inferioritate faţă de elita conducătoare maghiară, corifeii Şcolii Ardelene foloseau ideea romanităţii ca pe o armă. Urmaşi ai stăpânilor lumii, a căror limbă era încă limba oficială în Ungaria şi Transilvania, românii nu mai puteau să accepte starea umilitoare de toleraţi şi excluşi de la drepturi politice şi culturale. De aceea, recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esenţial în lupta pentru emanciparea naţională a românilor la care s-au angajat urmaşii lui Inochenţie Micu. Astfel, reprezentanţii acestui curent invocau exterminarea şi alungarea dacilor din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mixte etc.

De remarcat că, în aceiaşi perioadă, istoriografia din principate, intrată, o dată cu domniile fanariote, în faza influenţei greceşti, aborda ca pe un fenomen natural, fuiziunea daco-romană. Acest punct de vedere se găseşte la istoricii greci stabiliţia în Principate, Daniel Philipide, Dionisie Fotino, dar şi la românii Ienăchiţă Văcărescu sau Naum Râmniceanu. Istoriografia românească a secolului al XIX-lea a evoluat însă pe coordonatele trasate de Şcoala Ardeleană. Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mulţi ardelenei ocupau poziţii importante în sistemul cultural de aici.

11

Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei şi care urmărea să „purifice” limba română pentru a o apropia cât mai mult de latina originară. Între 1871-1876 a apărut Dicţionarul limbii române care a constituit apogeul acestei tendinţe. A.T. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu româna autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului, a continuat să existe o unanimitate faţă de doar originea romană a românilor. Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi spiritului de sacrificiu al acestora. Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un elogiu lui Decebal, „cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.

Odată cu formarea statului naţional unitar român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impunerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare.

Începutul l-a constituit studiul lui B.P. Haşdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice, „împuţinarea barbarilor” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui Haşdeu şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie cu romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta aşadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate, depozitate în dicţionare, altele sunt însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din limba română, cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, ele se pierd aproape cu desăvârşire faţă de latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.

Cu toate acestea viziunea dominantă a istoricilor rămânea pe susţinerea faptului că dacii au avut o pondere limitată în sinteza românească. Pe această linie s-au situat Grigorie Tocilescu, Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga. Cel care a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele arheolog Vasile Pârvan, care prin temeinicia informaţiei a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani. Mai târziu, în 1935, C.C. Giurescu susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii şi că romanismul a biruit în Dacia pentru că el i-a câştigat pe autohtoni. Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate în care Dacia înainte de cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizaţii.

12

Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută postum în 1913, Dacia preistorică de 1200 de pagini, reconstituia istoria unui presupus „Imperiu Pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 ani î.Hr., s-ar fi extins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că de la Dunăre şi Carpaţi s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri immoriale, ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost preluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori naţionalişti.

În etapa prosovietică a comunismului din România, influenţa slavă a fost exagerată, cu toate că romanitatea românilor nu a fost negată. Mihail Roller, istoricul de clasă al perioadei staliniste a orientat cercetarea spre evidenţierea rolului statului Kievean în formarea statelor medievale româneşti.

Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii românilor. Importantele teze de istorie publicate îndeosebi după 1996 au evidenţiat cu argumente solide romanitatea românilor. O analiză extrem de onestă a fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească. Acesta susţine că „singura raportare incontestabilă la origini este oferită până la urmă de limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină într-un sens balanţa spre romani”.

13

Constituţiile din România

Constituţia din 1866

Problema realizării unei Constituţii, nerezolvată în timpul domniei lui Cuza, a devenit o necesitate după lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Se dorea ca noua lege fundamentală să creeze un cadru instituţional şi să inaugureze un regim politic de monarhie constituţională, bazat pe principiile fundamentale ale liberalismului. Prima Constituţie internă a României a fost adoptată destul de repede (1 iulie 1866), datorită pericolelor externe care impuneau găsirea unei soluţii de compromis în pofida diferenţelor de opinii dintre grupările liberale şi cele conservatoare.

La baza Constituţiei din 1866 s-a aflat Constituţia belgiană întrucât aceasta era o ţară de dimensiuni comparabile cu ale României, se afla, de asemenea, sub influenţa modelului francez, dar, mai ales, avea constituţia cea mai democratică de la acea dată. Textul rezultat din dezbaterile Adunării Constituante a fost o prelucrare a Constituţiei belgiene, care ţinea seama şi de tradiţia actelor fundamentale care funcţionaseră în spaţiul românesc în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Principii de bază. Constituţia avea la bază cele trei principii esenţiale ale ideologiei liberale: separarea puterilor; guvernarea reprezentativă; suveranitatea naţiunii. Principiul separării puterilor în stat a fost afirmat cu claritate, făcut efectiv prin modul în care a fost structurat sistemul instituţional şi respectat în practica politică a vremii.

Definirea statutului extern al ţării a dat dovadă de îndrăzneală, întrucât, deşi oficial România încă era provincie a Imperiului Otoman, nu se făcea nici o referire specială la acest aspect juridic internaţional, de depenednţă faţă de Poartă. Se preciza că la conducerea ţării trebuia să se afle un domn străin dintr-o dinastie domnitoare din Europa, ai cărui urmaşi vor moşteni tronul pe linie masculină, începând cu primul născut.

În articolele 2 şi 3 se vorbea despre inviolabilitatea teritoriului statului, care nu putea fi modificat decât în virtutea unei legi. Din punct de vedere administrativ, principalele unităţi în care era împărţit teritoriul ţării erau judeţele, plăşiile şi comunele.

Puterea executivă. Constituţia prevedea ca puterea executivă să fie împărţită între domn şi miniştrii. Domnul îl desemna pe primul ministru, care îşi alegea apoi cabinetul, pe care îl supunea aprobării principelui. Actele domnului aveau valabilitate doar dacă erau contrasemnate de un ministru (responsabilitate ministerială). Membrii familiei domnitoare nu puteau fi miniştrii.

Puterea legislativă. Se exercita colectiv de către domn şi Parlament, format din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Fiecare se bucură de iniţiativă. După ce erau aprobate de Parlament,

14

proiectele de legi erau promulgate de domn; acesta putea refuza promulgarea şi retrimite spre discutare proiectul respectiv.

Domnul putea dizolva Parlamentul, cu condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maxim o lună. De asemenea, domnul avea drept de veto, dar nu absolut, întrucât trebuia să ţină seama de părerea deputaţilor şi senatorilor şi nu putea respinge definitiv un proiect de lege. Membrii Adunării aveau dreptul de a interpela guvernul, care era obligat să răspundă prin miniştrii săi. Senatorii şi deputaţii puteau cere desfăşurarea unor anchete asupra activităţii ministeriale. O sesiune parlamentară începea în noiembrie şi dura până la sărbătoarea Paştelui, însă putea fi continuată printr-o sesiune extraordinară, convocată de domn printr-un decret, dacă se considera necesar. Numai Senatul discuta legile referitoare la buget şi armată, iar deputaţii şi senatorii erau grupaţi în colegii, patru până în 1884 şi în trei după această dată, în funcţie de venitul anual al celor cu drept de vot.

Puterea judecătorească. Constituţia prevedea mai multe niveluri ale instanţelor de judecată, de la cele ordinare la instanţa supremă, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în numele domnului, singurul în măsură să pronunţe graţierile, mai puţin în cazul miniştrilor condamnaţi, pe care nici ei nu-i puteau absolvi de vină. Judecătorii erau inamovibili.

De asemenea, domnitorul mai avea şi alte prerogative precum: dreptul de amnistie în materie politică, numirea şi confirmarea în funcţii publice, dreptul de a bate monedă, încheierea de convenţii pentru comerţ şi navigaţie, era şeful armatei.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Constituţia prevedea dreptul la liberă asociere, libertatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului. Proprietatea privată era declarată sacră şi garantată de lege (expropierea era acceptată doar în caz de interes general), libertatea conştiinţei, a cuvântului şi a învăţământului primar fiind gratuit şi obligatoriu. Prin aceste prevederi şi principiile esenţiale care au stat la baza ei, Constituţia de la 1866 poate să fie considerată pe drept una dintre cele mai liberale ale epocii.

Actul fundamental de la 1866 organiza România ca o monarhie constituţională, guvernată în conformitate cu principiile liberale. Legea electorală prevedea existenţa a patru colegii, după criteriul averii şi al originii sociale (vot censitar).

Constituţia a fost modificată în 1884, ca urmare a schimbării sistemului de vot prin reducerea numărului colegiilor electorale. Modificările fuseseră impuse şi în urma Războiului de Independenţă, a tratatelor de la San Stefano şi Berlin, în urma cărora ţara noastră a primit Dobrogea şi a acordat dreptul de cetăţenie pentru locuitorii necreştini, iar România a fost proclamată regat. O altă modificare s-a produs în 1917 când a fost pregătit terenul pentru realizarea unei ample reforme agrare.

15

Constituţia din 1923

La 19 iulie 1917, în împrejurările excepţionale ale Primului Război Mondial, s-a realizat o revizuire a Constituţiei, care era însă incompletă. Pe de altă parte, după unirea cu Vechiul Regat a provinciilor româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania, se punea problema unei noi constituţii, pentru a reflecta noile condiţii politice, economico-sociale, etnice şi instituţionale. Devenise mai complexă problema minorităţilor naţionale, apăruseră confesiuni care anterior nu erau foarte importante din punct de vedere numeric în Vechiul Regat (greco-catolică, protestantă, catolică), iar prin tratatele de pace România era obligată, ca în 1878, să le garanteze drepturile.

Constituţia adoptată la 27 martie 1923 menţine principiile generale ale Constituţiei din 1866 şi reproduce în cea mai mare parte textul acesteia; forma publicată la 29 martie 1923 reprezintă o adaptare a vechiului act fundamental la noua situaţie politică, economică şi socială.

Noutăţi

Ţinând seama de realitatea politică la care se ajunsese în urma actelor de unire cu ţara a celorlalte provincii româneşti, dar şi ca o măsură de prevedere îndreptată împotriva posibilelor tendinţe separatiste, noua constituţie precizează clar caracterul statului: „Art. 1 Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil”.

Întrucât prin legi organice se trecuse la expropierea unei părţi a marilor moşii, în vederea realizării reformei agrare, în noua Constituţie dreptul de proprietate nu este unul absolut ca în 1866, ci este nunaţat prin referire la utilitatea socială. Astfel, bogăţiile subsolului sunt declarate propietate de stat (art. 19), iar căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile şi spaţiul atmosferic sunt incluse, la rândul lor, în domeniul public (art. 20). Apariţia şi dezvoltarea industriei, ca şi exemplele tulburărilor sociale din ultimii ani impun intervenţia statului în relaţiile dintre patroni şi muncitori, prin precizarea că toţi factorii producţiei se bucură de o egală ocrotire şi prin prevederea asigurării sociale a muncitorilor în caz de accidente (art. 21).

Textul legifera desfiinţarea sistemului electoral cenzitar, la care se renunţase deja prin introducerea votului universal pentru bărbaţii de peste 21 de ani. Drepturile cetăţeneşti în general, ca şi drepturile minorităţilor erau definite în conformitate cu noile tendinţe internaţionale, iar în cele din urmă şi în funcţie de tratatele de pace de la Paris. Astfel, articolele 5, 7, 10 (8), 26 (8), 27 (29), apare precizarea, impusă prin tratatele de pace: „fără deosebire de origine etnică, de limbă şi de religie”. Se preciza egalitatea între sexe, fără însă a se da dreptul de vot femeilor, cu precizarea că drepturile acestora vor fi reglementate prin legi speciale. Se garantează libertatea presei, dar şi responsabilitatea patronilor de publicaţii şi jurnaliştilor.

Se precizează că Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acordă un statut aparte Bisericii Greco-Catolice, privilegiată în raport cu alte culte (art. 22).

16

În ceea ce priveşte raporturile dintre puterile statului şi funcţionarea principalelor instituţii, revizuirile nu sunt de substanţă. Se menţine separarea puterilor în stat, se defineşte mai bine guvernul ca organism, se precizează limitele legislaturilor şi ale mandatelor senatorilor etc.

O noutate ar fin introducerea unui Consiliu Legislativ, care trebuia să avizeze legile, dar al cărui organism era consultativ, nu deliberativ.

În 1926, Constituţia a fost completată cu o nouă lege electotală prin care partidul care obţinea 40% din voturi ocupa jumătate plus 1 din locurile din Parlament.

În concluzie, prin această revizuire, Constituţia României, păstrează intact spiritul liberal al Constituţiei din 1866, printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative şi, într-un limbaj modernizat şi specializat, adaptează vechile texte la situaţia politică, economică şi socială din România Mare.

Constituţia din 1938

În urma crizei apărute în urma alegerilor din 1937, în care nici un partid nu reuşise să-şi asigure majoritatea şi în condiţiile în care regele Carol al II-lea dorea să instituie un regim de guvernare personală, la 20 februarie 1938 o nouă Constituţie era „înfăţişată” poporului de către rege printr-o proclamaţie. „Învoirea” poporului a fost exprimată printr-un plebiscit, în care votul s-a făcut prin declaraţie verbală, consemnată pe liste separate cu cei care votau pentru şi cei care votau contra. Noua Constituţie a fost promulgată de Carol al II-lea prin Decretul regal nr. 1045 din 27 februarie 1938, iar la o lună după aceea, regele avea să suprime şi partidele politice. Noua Constituţie reprezenta un abuz, nu mai emana de la Naţiune, ci de la puterea executivă şi nu fusese adoptată potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental.

Principiile noii Constituţii încetaseră de a mai fi liberale, aşa cum se observă din Titlul II, care tratând drepturile omului, vorbeşte mai întâi „Despre datoriile românilor”, şi de-abia apoi „Despre drepturile românilor”.

Prin Constituţia din 1938 era desfiinţată separarea puterilor în stat şi se producea o concentrare a puterii în mâinile regelui, care devenea capul statului. Puterea legislativă se exercita de către rege prin Reprezentanţa Naţională, iar puterea executivă era încredinţată tot regelui, care o exercita prin guvernul său. De asemenea, putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una şi le putea amâna lucrările. Parlamentul, chiar redus la un rol oarecum decorativ, era controlat şi prin numirea de către rege a unui mare număr de senatori. În fapt, exerciţiul puterilor constituţionale trecea în mâinile regelui. România devenea o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.

17

Constituţia din 1948

După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei, s-a pus problema adoptării unei noi Constituţii. În martie 1948, după autodizolvarea fostului Parlament, au fost organizate alegeri, pentru noul organ reprezentativ, numit de acum înainte Marea Adunare Naţională. Noua Constituţie era adoptată în unanimitate la 13 aprile 1948. Se consfinţea noua titulatură a statului, de Reapublica Populară Română şi se preciza caracterul său de „stat popular, unitar, independent şi suveran”, care „a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului”.

Aparent, legea fundamentală consfinţea principii democratice, precum suveranitatea poporului, votul universal: „întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului”, care „îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret”.

De asemenea, statua egalitatea în faţa legii pentru toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceştia puteau fi aleşi (la 23 de ani) şi puteau alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele statului.

Printre drepturile cetăţeneşti afirmate în Constituţie, se aflau dreptul la muncă, odihnă, învăţătură. Se stipula că femeia avea drepturi egale cu bărbatul, minorităţile naţionale se bucurau de toate drepturile; sănătatea publică era organizată de stat, se afirma protecţia de către stat a familiei. Teoretic, prin Constituţie erau afirmate libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă; libertatea individuală a cetăţeanului; libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor. Practic însă, toate afirmaţiile aparent democratice nu erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost, în marea lor majoritate, încălcate sistematic în timpul regimului comunist.

Constituţia din 1948 nu mai prevedea principiul separării puterilor în stat, întrucât Marea Adunare Naţională (MAN) devenea „organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române”, deci legislativul şi executivul se confundau. Prerogativele MAN erau: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale; formarea guvernului Republicii Populare Române; modificarea Constituţiei; stabilirea numărului, atribuţiilor şi denumirii ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau redenumirea celor existente; votarea bugetului, fixarea impozitelor şi a modului de percepere a lor; deciderea consultării poporului prin referendum; acordarea amnistiei.

Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era şeful statului român. Prezidiul convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de MAN; exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele; conferea decoraţiile şi medaliile Republicii Populare Române; reprezenta Republica Populară Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema, la propunerea guvernului, pe reprezentanţii diplomatici ai Republicii Populare Române; în intervalul dintre

18

sesiunile Marii Adunări Naţionale, numea şi revoca miniştrii la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştrii; stabilea gradele militare, rangurile diplomatice, la propunerea guvernului; în caz de agresiune, declara starea de necesitate (în intervalul dintre sesiunile MAN); ratifica sau denunţa tratatele internaţionale.

Puterea executivă (în fapt singura putere reală în stat) aparţinea Consiliului de Miniştrii, compus din preşedintele Consiliului de Miniştrii, din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştrii.Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale.

Puterea judecătorească era reprezentată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, dar independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin intervenţia factorului politic.

Deşi Constituţia susţinea garantarea propietăţii private „agonisită prin muncă şi economisire”, aceasta anunţa şi măsurile de cooperativizare, care aveau să fie puse în practică mai târziu.Legea fundamentală din 1948 nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea Partidului Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia.

În 1952, în condiţiile unor epurări în rândurile partidului, a fost promulgată şi o nouă Constituţie, care nu aducea însă modificări esenţiale celei din 1948.

Constituţia din 1965

În condiţiile în care începuse procesul de destalinizare şi venise la conducerea partidului unic Nicolae Ceauşescu, odată cu schimbarea denumirii ţării în Republica Socialistă România, la 21 august 1965, a fost adoptată şi o nouă Constituţie. Aceasta prevedea în mod explicit că forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român şi că scopul tuturor „oamenilor muncii” (nu se vorbea prea mult de naţiune) este construirea societăţii socialiste şi asigurarea condiţiilor pentru trecerea la comunism.

Constituţia din 1965 nu aducea modificări importante ale atribuţiilor Marii Adunări Naţionale, care reprezenta în continuare „organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România” (art. 42).

Guvernul îşi păstra numele de Consiliu de Miniştrii şi era definit ca organul suprem al administraţiei de stat. Tribunalele şi procuratura rămâneau subordonate factorului politic reprezentat de Partidul Comunist.

Constituţia consfinţea caracterul socialist (şi cooperatist) al propietăţii şi al economiei. Statul era propietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală; fabricile şi uzinele, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport, telecomunicaţiile de stat; fondul de clădiri şi locuinţe; baza materială a instituţiilor social-culturale de stat.

19

Prima modificare importantă a Constituţiei din 1965 datează din februarie 1968, când a avut loc reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la judeţe ca forme de administrare locală, în locul regiunilor şi raionaleor de inspiraţie sovietică, se introducea calitatea de municipii pentru oraşele mari.

Pe măsură ce puterea personală a lui Nicolae Ceauşescu creştea, a devenit necesară şi consfinţirea acestui proces prin modificări instituţionale. După ce a devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, fără a mai depinde de Comitetul Central, următorul pas pe calea consolidării sale a fost înfiinţarea funcţiei de preşedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constituţiei din 1965.

Prerogativele preşedintelui, ales de MAN, erau foarte largi: prezida Consiliul de Stat; reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale; era comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării RSR; prezida şedinţele Consiliului de Miniştrii, atunci când era necesar; stabilea măsurile de importanţă ce priveau interesele supreme ale ţării, care urmau să fie supuse, de către Marea Adunare Naţională, spre consultarea poporului, prin referendum; numea şi revoca, la propunerea prim-ministrului, viceprim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat; numea şi revoca preşedintele şi membrii Tribunalului Suprem; conferea decoraţii; încheia tratate internaţionale în numele Republicii Socialiste România; stabilea rangurile misiunilor diplomatice; proclama starea de necesitate în caz de urgenţă; emitea decrete prezidenţiale şi decizii.

Constituţia din 1991

După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, România a revenit la tradiţiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul marcat de evenimente care avuseseră loc pe plan mondial în ultimele decenii. Schimbarea politică majoră a societăţii româneşti a fost oglindită în Constituţia aprobată prin referendum în decembrie 1991 şi modificată în anul 2003. În această constituţie se subliniază că: „România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. De asemenea „România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ este Republica”, iar teritoriul ţării este inalienabil. Constituţia are la bază principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, Parlamentul bicameral este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Se acordă dreptul minorităţilor naţionale ale căror organizaţii nu întrunesc numărul de voturi necesar pentru a avea cel puţin un loc în forul legislativ al ţării de a fi reprezentaţi în Parlamentul României. Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor. Legile adoptate în Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României. Acesta veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Puterea judecătorească este exercitată de către instanţele

20

judecătoreşti. Acestea includ Curtea Supremă de Justiţie, care are un statut constituţional, celelalte instanţe urmând a fi stabilite prin lege.Principiul suveranităţii naţionale este menţionat în articolul 2: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”. Constituţia, pe lângă faptul că reintroduce principiile de bază ale funcţionării statului democratic, prevede o serie de drepturi noi: libertatea circulaţiei, iniţiativa legislativă a electoratului. Dreptul de vot este asigurat tuturor cetăţenilor cu vârsta de 18 ani şi este „universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 59).”

21

Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Secolul XX reprezintă atât perioada în care au triumfat principiile democratice, dar şi perioada în care s-au impus regimuri totalitare. Dacă democraţia a impus respectarea drepturilor omului, cele totalitare au însemnat încălcarea acestor drepturi. În statele în care democraţia de tip liberal s-a impus, drepturile omului au fost garantate prin lege şi aplicate de autorităţi, crescând prosperitatea cetăţenilor. Bazându-se pe experienţa primului război mondial, a evenimentelor din Rusia, totalitarismul s-a impus treptat ajungând la maturitate în preajma anului 1930 în Rusia, Germania şi Italia.

Ideologii şi practici totalitare.

Cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi răspândirii regimurilor totalitare. Aceste regimuri totalitare pot fi încadrate în două extreme: extrema dreaptă (reprezentată de fascism şi nazism) şi extrema stângă (reprezentată de comunism).

Regimurile totalitare s-au caracterizat prin controlul exercitat de către stat asupra societăţii. Libertatea individului era redusă, acesta fiind supus autorităţii statului. În cadrul regimurilor totalitare, liderul atotputernic şi partidul unic aveau un rol hotărâtor. Baza socială o reprezentau masele îndoctrinate politic cu ajutorul mijloacelor de propagandă. Totalitarismul a dominat toate sectoarele societăţii. Controlul economiei s-a realizat prin dirijism. Controlul partidului şi al statului s-a manifestat şi asupra culturii şi a societăţii civile. În menţinerea regimurilor totalitare un rol important a avut teroarea, bazată pe diverse mijloace de represiune (poliţia secretă).

Primul şi cel mai longeviv regim totalitar al secolului XX a fost cel comunist instaurat în Rusia ca urmare a revoluţiei şi contrarevoluţiei bolşevice din 1917. Ideologia care a stat la baza regimului comunist a fost marxism-leninismul care susţinea realizarea unei societăţi egalitariste. Omul trebuia să facă faţă intereselor colective înaintea intereselor particulare. Marx a prevăzut că faza preparatorie a comunismului va fi o democraţie în care producţia va fi organizată cu asociaţii libere şi egalitare de producători, stăpâni pe mijloacele de producţie şi pe ansamblul activităţilor economice şi sociale, această fază fiind numită „dictatura proletariatului”.

Rolul proletariatului era de a aduce la putere regimul comunist prin revoluţie. Dictatura comuniştilor era exercitată prin intermediul partidului lor, singura organizaţie politică legală. Punctele cheie ale regimului comunist erau propaganda şi teroarea, bazată pe un puternic aparat represiv în fruntea căruia se situa poliţia politică (CEKA, NKVD, KGB).

22

Într-o primă etapă, conducerea Rusiei sovietice i-a aparţinut lui Lenin (1917-1924), iar ulterior lui Stalin (1924-1953). În timpul lui Lenin a foat proclamată Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (1922). În timpul lui Stalin au avut loc epurări politice, prin care adversarii regimului au fost exterminaţi în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „Marea Teroare” (1936-1938).

După cucerirea puterii în Rusia de către bolşevici în 1917, au apărut numeroase partide comuniste pe toate continentele, însă până în 1945 doar în două ţări –Uniunea Sovietică şi Mongolia – au existat regimuri comuniste. Spere deosebire de partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelică formau o organizaţie politică bine integrată – Internaţionala Comunistă – coordonată din capitala sovietică. Aşa se explică de ce partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Dacă principalele regimuri fasciste – cel italian şi cel german – au fost învinse în al Doilea Război Mondial şi s-au prbuşit, victoria obţinută cu acest prilej de URSS şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi a Europei Centrale şi de răsărit au dus la instalarea, între 1944-1948, prin lovituri de forţă şi prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi în estul Germaniei. După 1944, comuniştii au preluat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără precedent a continentului nostru -politică, economică şi culturală. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi Republicii Democrate Germane, care alcătuiau limita către vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă de mii de Km de sârmă ghimpată, presărată cu posturi de observaţie şi menită să împiedic fuga în Germania de Vest sau în Austria a cetăţenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere – care a devenit şi un simbol al divizării Europei- l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în august 1961 de către autorităţile comuniste din Germania de Est, la presiunea URSS, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental – care nu făcea parte din Republica Democrată Germană – a cetăţenilor este-germani. În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”, până la 12500 de cetăţeni est-germani se refugiau săptămânal în Berlinul Occidental – enclavă capitalistă şi democratică pe teritoriul RDG.

Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în cele din urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană (1953), Polonia şi Ungaria (1956). În această din urmă ţară, revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În 1968, mişcarea de reformare a sistemului comunist, iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria şi Bulgaria. România, deşi stat comunist, nu a participat la această intervenţie militară.

23

Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia – unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste.

Aventura militară a URSS în Afganistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistă şi URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetăţenilor din statele Europei de Est a început să se risipească. În unele ţări, ca Polonia şi Ungaria, a început în 1989 un proces de negociere între forţele de opoziţie recent recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. În altele, precum Cehoslovacia şi Germania de Est, înlăturarea liderilor comunişti opuşi oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestaţii de stradă, care au avut loc în toamna anului 1989.

În România, dictatura proletariatului s-a manifestat, încă din 1948, prin monopolul puterii deţinut de către un partid unic, îngrădirea drepturilor cetăţeneşti; lichidarea prin teroare a vechilor elite politice şi culturale precum şi a oricărei opoziţii, inclusiv a celei dinlăuntrul partidului. Teroarea eficientă manifestată de comunişti explică neputinţa organizării unei rezistenţe active împotriva regimului. Aparent viaţa politică internă a cunoscut o relativă stabilitate, dominată de un partid totalitar. Stalinismul cultural a dus după proclamarea „democraţiei populare” la o radicală restructurare a vechiului sistem de valori şi a instituţiilor culturale pe care se întemeiază acestea. Partidul comunist şi-a fixat asemenea tuturor partidelor comuniste est-europene, ambiţiosul scop de construire a unui „om nou”, în consecinţă a fost nevoie de o masivă infuzie de valori marxist-leniniste, precum şi de o campanie activă de rusificare.

Stalinismul economic a urmărit organizarea economiei româneşti după modelul sovietic. Elementele esenţiale au fost naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, colectivizarea şi industrializarea după model sovietic. Punerea sub control a valorilor naţionale a mers paralel cu efortul inoculării unui nou gen de patriotism, socialist şi internaţionalist, care muta accentul de pe iubirea de ţară, de tradiţii, pe dragostea pentru marxism şi pentru Uniunea Sovietică. Principala formă de rezistenţă anticomunistă a fost rezistenţa din munţi, la care au participat

24

ţărani, foşti ofiţeri, studenţi şi chiar elevi; aceste mişcări de rezistenţă armată au fost lichidate oficial abia în 1961.

După 1965 Partidul Comunist Român a cultivat cu mare dibăcie imaginea unei forţe politice dornice de liberalizare, de creare a unui consens naţional. Între 1971-1974 existau tot mai numeroase semne de apariţie a cultului personalităţii şi de orientare spre un nou regim politic, cel prezidenţial. Neostalinismul românesc s-a caracterizat prin: existenţa unui cult al personalităţii, instaurarea unui socialism dinastic, de familie. Pe plan politic, Partidul Comunist unic conducea şi controla viaţa economică şi socială a cetăţenilor. Centralismul, planificarea şi dirijismul economic, ideologizarea culturii erau câteva caracteristici ale regimului totalitar care afectau viaţa cetăţenilor. Din punct de vedere economic statul totalitar a impus un regim de austeritate, materializat în raţionalizarea şi lipsa alimentelor de bază. Regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat şi printr-o flagrantă încălcare a drepturilor omului. Toate acestea au dus la înlăturarea comunismului în România în urma revoluţiei din 1989.

Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale poparelor pe care le inclusese cu forţa între graniţele sale, Uniunea Sovietică s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea.

Regimurile totalitare de extremă dreaptă au fost ilustrate de fascism şi nazism. Aceste mişcări au apărut mai întâi în ţările învinse în Primul Război Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemulţumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale şi politice obţinute în urma conflictului. Partide cu caracter fascist au apărut şi în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franţa. Toate aceste mişcări afişau un naţionalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele Partidul Naţional-Socialist în Germania, Partidul Apărării Rasei în Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail în România – erau antisemite. Partidele fasciste întrebuinţau în mod obişnuit violenţa în spaţiul public, iar unele aveau şi o componentă paramilitară. Violenţele de stradă şi asasinatul politic au fost practicate de toate mişcările fasciste.

În unele ţări, partidele fasciste au ajuns la putere între cele două războaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia, România sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler. Cu toate că practicile politice ale fasciştilor şi naziştilor erau asemănătoare, anticomunismul a fost una din caracteristicile esenţiale ale partidelor fasciste. Pe de altă parte, în sângeroasa confruntare a Războiului Civil din Spania (1936-1939), şi mai ales după eşecul alianţei dintre URSS şi Germania hitleristă din 1939-1941, partidele comuniste au reuşit să confişte tema luptei antifasciste.

De fapt, atât regimurile fasciste, cât şi cele comuniste au fost adversare declarate ale democraţiei şi pluralismului, ale drepturilor şi libertăţilor politice individuale. Toate regimurile

25

totalitare au suprimat aceste drepturi şi libertăţi, au lichidat orice formă de opoziţie, instituind dominaţia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin), au terorizat, închis şi exterminat adversarii politici, reali sau potenţiali. Controlul societăţii era asigurat de poliţia secretă (Gestapo în Germania), propaganda de stat, organizaţii oficiale de masă pentru înregimentarea şi îndoctrinarea politică a copiilor, tinerilor, femeilor muncitorilor şi intelectualilor.

Fascismul în Italia este legat de numele lui Benito Mussolini (Il Duce), care a preluat conducerea statului în 1922 în urma Marşului aspra Romei. Acesta a impus în Italia sistemul corporatist, încercând să reînvie gloria de odinioară a Romei antice. El a redus activitatea sindicatelor, libertatea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiuneamiliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile tribunalului înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici. Pentru atragerea maselor populare, „Il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia, a luat măsuri împotriva Mafiei. Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

În Germania, Adolf Hitler (Führer-ul) şeful Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania, a preluat conducerea Germaniei în mod democratic, devenind în 1933 cancelar, când pe baza rezultatelor alegerilor. Având majoritatea în Parlament, a obţinut puteri dictatoriale în martie 1933. Aceasta a semnificat sfârşitul republicii de la Weimar. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversari politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu excepţia partidului său, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adverasrii din propriul partid. În 1934, după moartea preşedintelui von Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia proclamându-se Fuhrer. Ideologia nazistă a fost fundamentată de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”, caracterizată prin naţionalismul exacerbat, rasismul şi antisemitismul.

Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Acaasta a fost învinsă în primul război mondial şi umilită prin Tratatul de la Versailles. Germanii considerau că li se impusese un „dictat”. Nazisştii au pus un mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurarea a onoarei naţionale.. Hitelr considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Din punctul său de vedere, singura soluţie era dictatura unui singur partid, condus de un lider providenţial care să pună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu – reich care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană considerată superioară. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi în special din antisemitism componenta esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea susţineau eliminarea lor prin exterminare. Astfel în 1935, prin legile de la Nurnberg, evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. Cultura a fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic

26

faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „tineretul hitlerist”. Controlul regimului a fost extins şi asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism – iubire şi respect faţă de aproapele tău – care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional socialişti.

Ideologii şi practici democratice.

Practica democraţiei liberale implică existenţa regimurilor constituţionale, a contractului social dintre popor şi putere. Constituţiile au fost fondate pe regimuri reprezentative şi pe separarea puterilor. Toate regimurile de democraţie liberală considerau că naţiunea este sursa suveranităţii. Pentru a pune în aplicare acest principiu constituţiile au prevăzut alegerea de către cetăţeni prin sufragiu universal a deputaţilor reuniţi în Adunări, care votează legile şi bugetul şi controlează activitatea puterii legislative.

Separarea puterilor în stat este un alt principiu fundamental al democraţiei liberale. Statele cu democraţie liberală au creat instituţii proprii care vegheau la respectarea legilor: Consiliul constituţional în Franţa şi Italia.

Democraţia liberală presupunea libertatea de expresie a opiniei publice. Această libertate de expresie se acompaniază natural cu libertatea de întrunire şi cu cea a presei. Partidele politice structurează şi organizează opinia publică. Propriu unui regim de democraţie liberală a fost şi existenţa în fiecare ţară a unor partide care au luptat între ele pentru cucerirea puterii şi se înfruntau periodic în alegeri.

În Europa, democraţia liberală a îmbrăcat forma regimului parlamentar. Puterea aparţine unui guvern care-şi trage legitimitatea din susţinerea majorităţii deputaţilor. Preponderenţa aparţine adunării legislative alese, puterea executivă este dirijată de către un şef de guvern responsabil în faţa acestei Adunări şi de şeful statului (regele sau preşedintele Republicii), care este obligat să reprezinte continuitatea statului, dar lipsit de o veritabilă putere. Acest regim a constituit substanţa democraţiilor liberale în Anglia şi Franţa (pentru aceasta din urmă până în 1958). Multe state de democraţie liberală folosesc astăzi un regim parlamentar. În toate aceste state Camerele Parlamentuluialese prin vot universal joacă un rol esenţial.

După al Doilea Război Mondial, deşi fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a Europei. Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, SUA au iniţiat, în 1947, politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această politică concepută de diplomatul american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a „a lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Una dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război.

27

Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să accepte ajutorul economic american.

Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europeide Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de SUA şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.

28

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XIII)

Pe parcursul primului mileniu al erei creştine, istoria românilor evoluează între Imperiul Noii Rome şi populaţiile migratoare. La sfârşitul acestei perioade, Bizanţul a oferit românilor, ca şi altor popoare din această arie geografică, modelul structurilor de stat şi de civilizaţie. Izvoarele istorice despre poporul român sunt mult mai rare, fapt consemnat şi în istoria altor popoare. În ciuda unei aşa zise „tăceri a surselor” venite din sudul Dunării prin sec. X-XIII, izvoarele arheologice atestă o permanentă locuire a românilor în spaţiul vechii Dacii. Ei sunt menţionaţi în izvoarele medievale, mai ales după ce încep să se organizeze în formaţiuni politice. Unele izvoare narative menţionează prezenţa românilor chiar la venirea unugurilor, la sfârşitul sec. al IX-lea. Impactul creat de valul migraţiilor şi constituirea regatelor barbare timpurii au reţinut atenţia autorilor antici şi medievali, care au relatat date şi fapte despre noile realităţi demografice de la N Dunării.

Aşa se explică faptul că pe teritoriul vechii Dacii, în locul romanicilor, izvoarele scrise semnalează aşa-numitele „imperii ale stepelor”, cu o existenţă efemeră ca Gothia, Gepidia, Avaria sau Cumania. Totuşi, Paulus Orosius, cronicar de la sf. sec. IV şi prima jumătate a sec. V, scrie despre Dacia ca realitate contemporană. Mileniul I al erei creştine a fost pentru romanitatea orientală, o perioadă caracterizată prin dezvoltarea şi consolidarea obştilor săteşti daco-romane şi apoi vechi româneşti, cu o organizare internă proprie, deosebită de a altor popoare. Cercetările arheologice au confirmat existenţa a numeroase aşezări. Numai pt. sec. VIII-XI au fost cercetate peste 1000 de locuinţe, care din punct de vedere arheologic se situează în complexul cultural Dridu. Cea mai veche formă incipientă a autonomiilor româneşti a fost reprezentată de sat. Acesta grupa familiile de ţărani, populaţie agricolă pastorală, care folosea în comun o parte din teritoriile aflate în stăpânirea sa. Mai multe sate au alcătuit obştile săteşti. Obştea sătească din mileniul I, incontestabil factor de continuitate a vieţii româneşti, era o comunitate de oameni având organizare social-economică proprie şi un teritoriu bine delimitat. Treptat obştea sătească de la nordul Dunării de Jos îşi va pierde trăsăturile ei gentilice străvechi, bazate exclusiv pe relaţii de rudenie, şi va căpăta un caracter teritorial, îndeplinind nu numai funcţia social-economică, ci şi politică, religioasă şi culturală, evoluând spre forma cnezatelor şi voievodatelor. În timp ce cnezatele reprezentau un organism politic care exercita puterea politică asupra unui grup de sate, în general în cadrul unor regiuni delimitate natural de mediul geografic, voievodatele au reprezentat deja o instituţie politică, rezultat al delegării atributelor de comandament militar superior de către cneji unui grup de cnezate.

O altă formă veche a autonomiilor româneşti a fost reprezentată de „ţară”. Aceasta cuprindea o zonă delimitată natural sau administrativ, individualizată prin tradiţii, cultură şi organizare politică în spaţiul românesc.

Premisele constituirii statelor medievale. În a doua jumătate a primului mileniu şi la începutul celui de-al doilea, în Europa s-au constituit statele medievale. Şi în zona c-d-p evoluţia internă a societăţii româneşti a condus spre constituirea statului. La aceasta au contribuit mai mulţi factori:

29

1. Creşterea demografică determinată de dărnicia pământului românesc, de bogăţiile solului şi subsolului, de configuraţia reliefului şi de prezenţa pădurilor, care au asigurat protecţia românilor în vremuri de restrişte.

2. Viaţa economică tot mai dinamică, stimulează accelerarea procesului de centralizare politică ( schimburi comerciale, circulaţia monedei etc.). Spaţiul românesc era străbătut de importante artere comerciale care porneau din N şi din centrul Europei, ajungând la gurile Dunării şi la Marea Neagră.

3. Începutul procesului de feudalizare favorizează desprinderea elementelor conducătoare din sânul obştilor, acei cnezi şi juzi care se situează în fruntea unor autonomii locale şi care vor fi promotorii acţiunilor politice de centralizare statală.

4. Contextul extern a influenţat procesele din interiorul societăţii româneşti. Cumanii de origine turanică şi mai târziu tătarii ( marea lor invazie din 1241-1242 ), au împiedicat extinderea stăpânirii Regatului Ungar dincoace de Carpaţi, oferind astfel populaţiei locale posibilitatea de a-şi crea structuri statale. În eliminarea puterii tătarilor ( Hoarda de Aur ) erau deopotrivă interesate Ungaria şi Polonia .

Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată şi de slăbirea puterii de presiune exercitată de coroana maghiară, ea însăşi confruntată cu dificultăţi: stingerea dinastiei Arpadienilor şi declanşarea luptelor pentru tron. În întreaga arie c-d-p procesul de formare a statelor medievale sintetizează trei elemente fundamentale: autohtonii români, dominatorii turanici şi influenţele slavo-bizantine.

În izvoarele medievale , românii sunt amintiţi sub diferite denumiri : valahi, volohi, vlahi, blahi. În sec. VII se consemnează cea dintâi atestare a elementului romanic la N de Dunăre în izvoarele medievale; este vorba despre tratatul militar bizantin Strategikon ( populaţia este desemnată cu numele de romani ). În sec. IX, geografia armeană a lui Moise Chorenati vorbeşte despre „Ţara Balak”. În acelaşi sec. , cronica turcă Ogüzname vorbeşte despre o „ţară a valahilor”( Ulak-ili ). În sec. X, Constantin Porfirogenetul în Despre administrarea imperiului menţionează populaţia romanică: „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astâzi”. În sec. XI-Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos-sunt amintiţi românii care trăiau în apropierea Dunării şi pe Sava. Gardizii în Podoaba istoriilor, precizează că românii sunt consemnaţi între Dunăre şi „un munte mare”- probabil munţii Carpaţi. În sec. al XII-lea-istoricul bizantin Ioan Kynamos care străbate ţinuturile românilor nord-dunăreni, scrie în cronica sa despre aceştia „Se zice că sunt veniţi de mult din Italia”. În sec. XIII, în corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos şi papă, originea latină a românilor ocupă un loc central. Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, Gesta Hungarorum ( Faptele ungurilor),furnizează cea mai bogată şi completă relatare medievală despre stările de lucruri găsite de unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de români.

Formarea voievodatului Transilvaniei

Constituirea statelor medievale româneşti a fost un proces de durată şi s-a realizat în două mari etape:

1.Unificarea formaţiunilor politice sub o autoritate centrală

30

2.Crearea instituţiilor interne necesare afirmării şi apărării statului.

Pentru sec. IX-XI, izvoarele narative menţionează în zona intracarpatică şi în Banat, existenţa mai multor voievodate. „Gesta Hungarorum”a cronicarului Anonymus, redactată spre sf. sec XII, dar cuprinzând informaţii pentru sec. IX , aminteşte următoarele formaţiuni:

-voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin

-voievodatul lui Gelu, în zona centrală a Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca; acesta avea calitatea de „duce”şi supuşii săi erau români şi slavi. Ei trăiesc într-un spaţiu caracterizat prin bunătatea sa, un pământ fertil, la roadele căruia Anonymus adăuga bogăţia în aur şi sare .

-voievodatul lui Menumorut, în Crişana, cu centrul în cetatea Biharea

Pentru sec XI, Legenda Sf.Gerard menţionează alte două formaţiuni:

-voievodatul lui Gyla (Gyula), în centrul Transilvaniei cu reşedinţa la Bălgrad

-voievodatul lui Ahtum în Banat

Aşezaţi în Câmpia Pannonică la sfârşitul sec. IX, ungurii, sub domnia lui Ştefan I, încoronat ca rege în anul 1001, au organizat cucerirea Transilvaniei. Aici procesul de organizare statală era în plină desfăşurare. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut. Pe măsura înaintării spre centrul şi S Transilvaniei, expansiunea maghiară a avut un caracter mai organizat şi mai eficace. Până în sec. XIII, procesul de cucerire al Transilvaniei era încheiat.Instituţile statale româneşti, în curs de formare au fost înlocuite cu instituţiile statului maghiar. Prezenţa în documente la 1111 şi 1113, a unui „Mercurius princeps Ultrasilvanus” reflectă tendinţa maghiarilor de a înlocui structurile politice tradiţionale româneşti. Rezistenţa românilor este dârză , din moment ce la 1176 este menţionat voievodul Leustachiu.

Din punct de vedere teritorial-administrativ, teritoriul Transilvaniei a fost împărţit de către maghiari în comitate regale şi nobiliare. Primul comitat a fost Bihorul, atestat în 1111. Acestuia i-au urmat, în acelaşi sec. Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiş, Satu-Mare, Caraş. În sec. XIII au fost organizate Aradul, Zarandul şi Târnava. În faţa presiunilor exercitate de cuceritori, românii s-au grupat în structuri social-economice şi politice autonome în zonele mărginaşe ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de „ţări”: Ţara Haţegului, Ţara Amlaşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Maramureşului. Totuşi, voievodatul Transilvaniei şi-a păstrat o autonomie în cadrul regatului Ungariei. Religia ortodoxă, deşi nerecunoscută oficial, era practicată de majoritatea populaţiei Transilvaniei, care era românească.

Impunerea stăpânirii ungare în centrul şi sudul Transilvaniei s-a făcut cu concursul secuilor şi saşilor colonizaţi de regii Ungariei, începând cu a doua jumătate a sec. al XII-lea, pe baza unor largi privilegii. Saşii şi secuii s-au organizat în scaune, bucurându-se de o largă

31

autonomie. Organizarea saşilor mai cuprindea şi două districte care, împreună cu cele şapte scaune au evoluat spre o adunare teritorial-politică numită universitatea saşilor .

La începutul sec. XIII, regalitatea maghiară a supus Ţara Oltului –devenită Ţara Făgăraşului şi apoi Ţara Haţegului. În 1211 regele Andrei al II-lea a instalat Ordinul Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei, cu dublu scop: stăvilirea invaziei cumanilor şi crearea premiselor expansiunii maghiare în ţinuturile extracarpatice. Ulterior, între teutoni şi regaliatea maghiară a izbucnit un conflict, în urma căruia teutonii au părăsit ţinuturile româneşti.

Spre sf. sec. XIII şi începutul sec. următor, s-au remarcat la conducerea Transilvaniei voievozii Roland Borşa ( 1288-1293 ) şi Ladislau Kan ( 1294-1315 ), care şi-au asumat prerogative sporite. Primul a convocat la Deva, în 1288, prima Adunare obştească ( Congregaţia generală ), la care au participat nobilii din cele 7 comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. Ladislau Kan a profitat de criza politică declanşată de stingerea dinastiei Arpadiene, pt. a-şi exercita atributele de şef al unui stat autonom. După ce conducerea Ungariei va fi preluată de dinastia de Anjou, Transilvania a fost readusă la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei. Dacă românii au fost acceptaţi în Adunările nobiliare la început, după 1366 , prin Diplomele lui Ludovic de Anjou, calitatea de nobil a fost condiţionată de apartenenţa la catolicism.

Vasalitatea Transilvaniei în cadrul regatului Ungariei s-a menţinut până în anul 1541, când Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Ţara Românească

Constituirea statului medieval Ţara Românească s-a realizat prin unirea formaţiunilor politice prestatale de la S de Carpaţi. Acest proces a fost stâns legat de faptul că în imediata vecinătate a ţinuturilor româneşti se afla regalitatea maghiară, ce urmărea să-şi extindă stăpânirea până în regiunile S carpatice. După marea invazie mongolă din 1241-1242, regii unguri au reluat planurile de colonizare în vederea apărării zonelor meridionale ale stâpânirii lor, îndeosebi Banatul şi S-V Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar obiectivul pp. al politicii externe : stăpânirea drumului spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Prin Diploma din anul 1247, Bela al IV-lea a dăruit Cavalerilor Ioaniţi, Ţara Severinului până la Olt. Colonizarea Ioaniţilor a fost efemeră, dar „contractul” care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ. Între altele atestă existenţa unor formaţiuni statale româneşti din spaţiul carpato-dunărean . Acestea au fost:

-voievodatul lui Litovoi, cuprindea Ţara Haţegului-S Transilvaniei şi N Olteniei- Depresiunea Tg. Jiu

-voievodatul lui Seneslau, cuprindea Ţara Făgăraşului-S Transilvaniei şi N Munteniei-Argeş, Muscel, Dâmboviţa

32

-cnezatul lui Farcaş, situat între cele două voievodate, la S de munţi-în Vâlcea

-cnezatul lui Ioan, localizat între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre- în judeţul Romanaţi de mai târziu.

Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, restul formaţiunilor politice erau controlate de regalitatea ungară, prin „banul” de Severin. Îndeosebi Litovoi, poate cel menţionat de Diplomă, poate un urmaş al său cu acelaşi nume, a încercat să anuleze acest raport de vasalitate faţă de coroana Arpadiană . Ucis în lupta cu armata regală, 1277, el a fost urmat la conducere de fratele său Barbat. Această transmitere ereditară a puterii denotă existenţa unor structuri social-politice bine închegate, o viaţă economică prosperă ( dovadă suma foarte mare plătită de Barbat pt. răscumpărarea din prizonierat), armata condusă de voievod, biserici coordonate de o episcopie ortodoxă.

Potrivit legendei, întemeietorul Ţării Româneşti ar fi Radu Negru Vodă care în contextul complicării situaţiei din Tansilvania, ar fi trecut Carpaţii şi s-ar fi instalat la Câmpulung şi Argeş.”Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de întemeierea ţării. Se pare că, apoi căpeteniile locale din teritoriile de la apus de Olt s-au închinat puternicului voievod din stânga râului.

La începutul sec. al XIV-lea este atestată ca stat Valahia N-dunăreană. Izvoarele menţionează titlurile conducătorului acestui stat: mare voievod (conducător militar) şi domn - stăpân al ţării. Denumirea statului românesc apare în izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor regi ai Ungariei, Angevinii, care au restabilit unitatea regatului maghiar. Începutul acestui proces datează chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou ( 1308-1342 ) care a fost sprijinit de papalitate. În acest context este menţionat conducătorul statului românesc de la S de Carpaţi: Basarab I (1310?-1352). Acesta se dovedea a fi un bun militar şi diplomat. În 1324, el a încheiat un acord prin care regele Ungariei recunoştea unitatea statului condus de „Basarab, voievodul nostru transalpin”. La rândul său, voievodul recunoştea suzeranitatea regelui Ungariei. Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui Basarab. A fost organizată campania din 9-12 noiembrie 1330, soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert de Anjou, la Posada. Cronica pictată de la Viena relatează despre această confruntare în urma căreia Ţara Românească a devenit independentă. Statul condus de Basarab cuprindea : Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi teritoriul smuls tătarilor care lua numele eliberatorului, adică Basarabia.

În vremea lui Ludovic de Anjou ( 1342-1382 ), Ungaria şi Ţara Românească au acţionat împreună împotriva tătarilor aflaţi la gurile Dunării şi la est de Carpaţi. Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru ( 1352-1364)şi-a asumat un rol însemnat în această luptă. În 1359, Nicolae Alexandru şi-a luat titlul de domn autocrat şi a întemeiat Mitropolia Ungro-Vlahiei. Fiul său, Vladislav –Vlaicu ( 1364-1376 ) a trecut cu pricepere peste conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I, a respins un prim atac otoman la Dunărea de Jos şi a organizat

33

instituţiile civile şi ecleziastice ale statului, a bătut monedă, în final intitulându-se „Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

Formarea statului medieval Moldova

Sub impulsul evenimentelor, la est de Carpaţi se va constitui statul independent Moldova „cea de-a doua libertate românească” (N. Iorga). Şi în această zonă, izvoarele menţionează existenţa unor formaţiuni politice prestatale. Acestea sunt menţionate sub numele de „ţări” (Ţara Vlahilor, Ţara Sipeniţului la E de Carpaţi; Ţara Haţegului), codrii (Codrii Cosminului, Codrii Herţei, Codrii Lăpuşnei, Codrii Orheiului sec IX-XI), câmpuri (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad), cobâle şi ocoale (localizate la Câmpulung şi Vrancea). Cronicile vechi ruseşti consemnează pentru sec. al XII-lea, o „ţară a berladnicilor”. Documentele papale sau cele emise de cancelaria Ungariei amintesc de „ţara brodnicilor” şi de „ţara volohilor” (românilor). O cronică rusească din sec. al XIII-lea scrie despre „ţara bolohovenilor”, aflată în N Moldovei. Încercarea lui Ludovic de Anjou (1342-1382) de a supune teritoriile est carpatice s-au lovit de rezistenţa deosebită a autonomiilor locale.

Din dorinţa de a anihila prezenţa tătarilor, regele Ludovic I înfiinţează o marcă de apărare, în fruntea căreia îl aşează pe voievodul maramureşean Dragoş (1345-1354). Acesta îşi avea reşedinţa la Baia. Această formaţiune se află sub suzeranitate maghiară şi sub urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc. O amplă revoltă împotriva Ungariei s-a produs în anul 1359. În fruntea mişcării se află un alt cneaz din Maramureş, Bogdan, care îi alungă pe urmaşii lui Dragoş, supuşi Regatului Ungar şi creează statul independent Moldova. În timpul domniei lui Bogdan I (1359-1365), dar şi sub urmaşii săi, Moldova rezistă tendinţelor de expansiune ale Regatului Ungariei, punând bazele unui stat independent potrivit Cronicii lui Ioan de Târnave.

În timpul lui Laţcu (1369-1377) a continuat politica de independenţă a statului, intrând în legătură directă cu papalitatea, care îi recunoştea titlul de duce al Moldovei, ţară despre care actul papal afirma că era o parte a naţiunii române, constatând astfel identitatea de origine a românilor din cele două ţări.

Moldova a cunoscut o dezvoltare deosebită sub Petru I Muşat (1376-1391). Încercând să anihileze presiunile exercitate de Regatul Ungar, Petru Muşat inaugurează tradiţia depunerii jurământului de credinţă (26 sept. 1387) faţă de regele Poloniei, Vladislav Jagello. Tot el a înfiinţat o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava, care însă nu a fost recunoscută de Patriarhia constantinopolitană. Desăvârşirea teritorială a Moldovei se va realiza sub Roman I (1392-1394), cel care va unifica teritoriile dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Mare formând „Moldova Mare”. El se va autointitula „stăpânitor al Ţării Moldovei de la munte până la mare”.

În vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere instituţional, economic şi cultural; în 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscută de patriarhul Constantinopolului.

34

Dobrogea

Şi în ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră, au existat formaţiuni politice prestatale în sec. X-XI. Astfel, în perioada 971-1204, bizantinii au organizat în regiune thema Paristrion. Alte formaţiuni politice din regiune sunt amintite de inscripţia de la Mircea Vodă, care îl menţionează pe Jupan Dimitrie în 943. Tot în sec. al X-lea, inscripţia de la Basarbi-Murfatlar îl aminteşte pe Gheorghe, conducătorul unei formaţiuni locale.

În sec. al XI-lea, în lucrarea Alexiada , a Annei Comnena, sunt amintite formaţiunile conduse de Tatos, Seslav şi Satza. În 1094 este amintit de izvoare un urmaş al vlahilor, Pudilă.

În secolul al XIII-lea, teritoriul danubiano-pontic a trecut sub stăpânirea vremelnică a Asăneştilor, apoi a conducătorilor celui de-al doilea Ţarat Bulgar. În acelaşi timp şi-au continuat existenţa şi structurile politice locale grupate în jurul Ţării Cavarnei (1230), situată între Mangalia şi Varna.

La începutul secolului al XIV-lea, teritoriul cu nucleul Ţara Cavarnei s-a constituit într-un principat independent condus de Balica. Urmaşul lui Balica, Dobrotiţă (1354-1386) a fost recunoscut ca „despot” de către Imperiul Bizantin. Acesta a unificat „ţările” dintre Dunăre şi Mare întemeind un nou stat Dobrogea. Fiul acestuia , Ioancu a preluat titlul de despot, dar a fost ucis în luptele cu turcii (1388).

Dobrogea a fost inclusă în componenţa Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân, iar în 1417 a fost inclusă în Imperiul Otoman.

Evoluţia lumii româneşti spre o structură statală autocrată este un fenomen general în spaţiul carpato-dunărean. În Transilvania şi Dobrogea, procesul este stopat prin cucerirea Transilvaniei de maghiari şi a Dobrogei de către Imperiul Otoman. Spre deosebire de acestea, Valahia şi Moldova s-au constituit în două domnii autocrate, reprezentând două sinteze politice locale.

Vlahii balcanici

Organizaţi în „ţări româneşti”, vlahii sud-dunăreni au fost integraţi în sistemul politic şi cultural bizantin şi sud-slav. Dintre vlahiile medievale, două nuclee de romanitate s-au ilustrat cu deosebire sub aspect politic: o Vlahie care cuprindea Grecia de Nord cu Thessalia şi una în Munţii Balcani.

Restabilirea dominaţiei bizantine asupra întregii peninsule în 1018 a fost însoţită şi în cazul vlahilor de agravarea fiscalităţii, fapt ce a provocat mai multe răscoale în care au fost antrenaţi şi bulgarii. Cea mai importantă mişcare a vlahilor a izbucnit în 1185 şi i-a avut în frunte pe fraţii Petru şi Asan, proveniţi dintr-o familie de mici nobili locali. Ei îi atrag şi pe bulgari, fiind sprijiniţi de cumani şi de românii nord-dunăreni. Victorioşi în faţa armatelor bizantine, răsculaţii au pus bazele unui stat propriu, Petru şi Asan proclamându-se „ţari ai bulgarilor şi

35

vlahilor”(1187). Le urmează la domnie Ioniţă cel Frumos (1197-1207). În faţa refuzului Constantinopolului de a-i recunoaşte titlul şi statul, acesta se orientează spre Roma pontificală, fiind proclamat de papa Inocenţiu al III-lea ca „rege al vlahilor şi bulgarilor”, în schimbul acceptării catolicismului (1204). Principalul succesor al lui Ioniţă a fost Ioan Asan al II-lea (1218-1241), cea mai mare personalitate a dinastiei Asăneştilor. În timpul acestuia se revine la confesiunea ortodoxă şi statul atinge apogeul. După moartea sa, ţaratul a intrat în declin, iar în 1257 s-a stins şi dinastia valahă.

Semnificaţii şi perspective ale autonomiilor româneşti

Ţările erau organisme care gravitau în sfera de influenţă a marilor puteri vecine sau instalate în spaţiul carpato-dunărean în sec. XII şi XIII: Imperiul Cumanilor, Regatul ungar şi Statul vlaho-bulgar.

Autonomiile româneşti din Nordul Peninsulei Balcanice şi din spaţiul carpato-dunărean au fost supuse unui puternic asalt cu tendinţă de anihilare în sec. XI-XIII din partea Imperiului bizantin în S, din partea Regatului ungar în N. Ameninţate să dispară, ele au reacţionat, marcând, în efortul lor de apărare, trecerea de la ţară, în cadrul politic tradiţional, la stat.

Instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII)

După constituirea statelor medievale, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în timparele generale ale monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, determinate de specificul societăţii româneşti.

Constituirea celor două state a însemnat şi un transfer de putere politică din partea cnezilor şi voievozilor locali în favoarea conducătorului ales, care şi-a asumat titlul de mare voievod.

Domnia

A reprezentat instituţia centrală în Ţara Românească şi Moldova. După întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei feudale, dar cu trăsături specifice societăţii româneşti. Succesiunea la conducerea ţării s-a făcut fie pe cale ereditară (în familia Basarabilor în Ţara Românească şi a Muşatinilor în Moldova), fie electivă prin alegerea domnitorului de către marea boierime din rândul familiei domnitoare. Pentru a limita amestecul marii boierimi în succesiune, domnii îşi asociau încă din timpul vieţii fiul la domnie. Domnia a apărut în evul mediul românesc şi s-a justificat prin originea sa divină.

În documentele de cancelarie conducătorul statului apare cu titlul de „mare voievod şi domn”, el cumulând atât funcţia politică supremă, cât şi pe cea militară. Calitatea de mare voievod presupunea concentrarea în mâinile domnitorului a funcţiei militare (era şeful oştirii).

36

Uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu coroana, semn al suveranităţii şi titlul de domn, având semnificaţia de dominus (singur stăpânitor) atribuit împăraţilor romani în epoca dominatului.

Atribuţiile domnului erau următoarele: dreptul de preemţiune asupra întregului fond funciar al ţării (dominum eminens), conducea întreaga administraţie a statului, având un aparat centralizat, în cadrul căruia Sfatul domnesc avea rolul principal; elabora politica internă şi externă împreună cu Sfatul Domnesc; emitea monedă; avea dreptul de confiscare a propietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de trădare (hiclenie, infidelitate). În virtutea funcţiei militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dar acesta era în general destinat plăţii tributului impus de puterile străine, declara război şi încheia pace şi tratate internaţionale; în caz de mare primejdie convoca oastea cea mare; reprezenta instanţa supremă de judecată.

Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, ceea ce le conferea întreaga putere în faţa supuşilor, poziţie întărită şi de formula „de sine stătător” (autocrator – în Bizanţ), formulă adoptată de Alexandru cel Bun.

Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a cuvântului Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirmă sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea centrală şi Biserică, coordonată fundamentală a vieţii politice româneşti, a avut în această ceremonie bizantină, expresia ei simbolică supremă.

După instaurarea dominaţiei otomane, a început să se afirme sisitemul numirii domnilor direct de către Poartă, fără consultarea boierimii. Numirile domnilor au devenit , cu vremea simple acte de administraţie ale Porţii, domnul depunea omagiul şi jurământul de credinţă sultanului.

Modificări în instituţia domniei

Ca urmare a creşterii influenţei Porţii, ideea de domnie a suferit o transformare notabilă în a doua jumătate a sec. al XVI-lea. Numirile şi confirmările de domnie se făceau ca în orice dregătorie în Imperiul Otoman, prin plata unor sume de bani. Practic domnia a devenit o funcţie administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porţii, ocupând un anumit grad în ierarhia administrativă otomană.

Caracteristica domniei de slujbă temporară la discreţia Porţii, rezultă din durata scurtă a domniilor. În aceste condiţii, atribuţiile externe ale domniei au fost limitate, domnii nemaiavând voie să ducă decât o politică externă conform intereselor Porţii.

37

Atribuţiile de politică internă ale domnului au rămas neschimbate: domnul concentra puterea asupra organelor de stat, armatei, justiţiei şi administraţiei, fiind căpetenia oştirii, judecătorul suprem al ţării şi şeful administraţiei.

În Transilvania, vechea instituţie a voievodatului, convertită de cuceritori în organ al puterii centrale, simbolizează autonomia ţării faţă de autoritate. Voievodatul se menţine până în sec. XVI. Voievozii concentrau în mâinile lor atribuţii militare, judiciare şi administrative şi îşi exercita autoritatea asupra comitatelor. Numiţi de voievozi, comiţii aplicau deciziile care asigurau guvernarea centralizată; ei împărţeau însă puterea, îndeosebi cea judecătorească, cu reprezentanţi aleşi ai nobilimii locale, juzii.

Cele mai importante transformări pe planul instituţiilor s-au petrecut în a doua jumătate a sec. XVI, când Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), ca urmare a prăbuşirii Ungariei după lupta de la Mohacs (1526). Începând cu 1541, Transilvania a fost condusă de un principe ales de Dietă. Amestecul Porţii în politica externă aducea o îngrădire importantă a unor prerogative care aparţineau de drept principelui. În politica internă principele deţinea, însemnate prerogative, asemănătoare celor exercitate de domnii Ţării Româneşti şi Moldovei. În sec. al XVII, domnii şi principii sunt aleşi de Stările privilegiate în momente de mai mare libertate de mişcare sau numiţi direct de Poartă; şi unii şi ceilalţi aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane.

În sec. XVII se desfăşoară o luptă permanentă între concepţia otomană despre cârmuirea Ţărilor Române, a numirii domnului de către Poartă şi a Stărilor Privilegiate care apără dreptul de numire al domnului.

Alte modificări intervin în organizarea instituţiei centrale adată cu instaurarea regimului fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească) şi a regimului habsburgic în Transilvania. Domnii sunt numiţi direct de către Poartă, greci sau români, fără asentimentul ţării, prin derogări de la formulele procedurale de alegere. Perioadele de domnie sunt scurte, domnii fiind degradaţi la nivelul unor funcţionari ai Porţii, schimbaţi dintr-o ţară în alta. Lipsiţi de iniţiativă în politica externă, ei ajung executori fideli ai însărcinărilor otomane în raport cu marile puteri. Acest statut antrenează declinul puterii militare. Limitările puetrii centrale şi presiunea otomană nu anulează însă autonomia Ţărilor Române.

Transilvania, potrivit Diplomei leopoldine (1691), a devenit o provincie a Imperiului Habsburgic condusă de împărat prin intermediul unui guvernator; acesta era ales de către Dietă şi confirmat de Curtea de la Viena.

Sfatul domnesc

Organul central al guvernării, era alcătuit iniţial din marii stăpâni de domenii, dar pe măsura consolidării puterii centralizatoare a domnilor, rolul cel mai important revine dregătorilor.

38

Format ca şi întreaga societate românească, în aria civilizaţiei bizantino-slave, aparatul de stat dezvoltat de domnia centralizatoare a purtat amprenta sursei sale de inspiraţie.

Atribuţiile Sfatului domnesc: asistau pe domn la scaunul de judecată, participau la încheierea tratatelor cu puterile vecine. Principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimţământul marilor boieri din Sfat. Un pas însemnat a înregistrat politica de centralizare a puterii în urma apariţiei cancelariei domneşti, în fruntea căreia s-a aflat marele logofăt. Afirmarea şi consolidarea prerogativelor judecătoreşti ale domniei şi-au găsit expresia în instituţia marelui vornic.

Gestiunea centrală a veniturilor domniei, adunate de visterie, se afla sub autoritatea marelui vistier. Activitate diplomatică, primirea solilor străini şi ceremonialul primirii lor se aflau în grija marelui postelnic, a marelui portar sau a marelui uşar. Atribuţii militare aveau spătarul în Ţara Românească şi hatmanul în Moldova.

Principalii dregători ai curţii erau: marele paharnic, marele stolnic, marele comis, marele clucer, marele sluger şi marele pitar. Dregătoriile centrale îşi aveau exponenţii în judeţe şi ţinuturi.

În a doua jumătate a sec. XV, o dată cu întărirea autorităţii centrale, în Sfatul domnesc au început să aibă o pondere tot mai mare dregătorii domniei, fiind eliminaţi treptat boierii fără dregătorii. Accentuarea dependenţei faţă de Poartă a făcut ca la sf. sec XVI Sfatul domnesc să fie numit divan.

În timpul domniilor fanariote numărul dregătoriilor a crescut foarte mult, iar dregătoria a devenit repede principalul mijloc de îmbogăţire. În ultimele două decenii ale sec. XVI, în Sfatul domnesc au pătruns elemente greco-levantine. În sec XVII Sfatul domnesc primeşte o nouă organizare, astfel că în afara Sfatului restrâns, alcătuit de marii dregători, funcţionează şi un Sfat mai larg cunoscut în vremea lui Dimitrie Cantemir sub numele de divan.

În Transilvania, Consiliul princiar a fost subordonat principelui în vremea absolutismului, câştigându-şi în momentele de declin ale puterii centrale un rol precumpănitor.

În timpul domninaţiei Habsburgice, Guberniul, instituţie administrativă organizată în 1693, a creat o reprezentanţă la Viena care se constituia în Cancelaria aulică a Transilvaniei, condusă de un cancelar aulic şi şase consilieri, îndeplinind atribuţiile unui adevărat guvern.

Adunările de Stări

Reprezintă o instituţie semnalată din sec. XV, purtând numele de Marea Adunare a Ţării în Ţara Românească şi Moldova. Adunarea Ţării se compunea din marii boieri, din clerul înalt, din boierimea mică şi mijlocie şi din curteni. Alegerea domnului era o atribuţie a Adunării, reprezentând un mijloc de a menţine pe cei aleşi în dependenţă faţă de alegătorii lor, care foloseau prilejul pentru a le impune condiţii şi a le limita prerogativele.

39

Întrunită numai când o convoca domnul, Adunarea Ţării nu a devenit o instituţie permanentă în Ţara Românească şi Moldova, ci una sporadică, din ce în ce mai frecventă în sec. XVI, când era vorba de alegerea domnului, declaraţii de război împotriva turcilor, încheierea păcii cu aceştia.

Adunarea Stărilor îşi defineşte atribuţiile în mai mare măsură, în vremea lui Matei Basarab, când apar deosebirile dintre Sfat-Sfatul sau Divanul domnesc, al marilor boieri, Soborul-feţele bisericeşti şi Adunarea a toată Ţara – care cuprindea pe reprezentanţii tuturor stărilor privilegiate îndreptăţite să participe.

În timpul regimului fanariot a scăzut semnificativ rolul acestor instituţii. Sub o formă modernizată, dar nu departe totuşi de vechile adunări de stări medievale, instituţia va renaşte între 1831 şi 1848 sub numele de Adunarea Obştească.

În Transilvania, statutul politic al românilor s-a degradat concomitent cu consolidarea poziţiei categoriilor privilegiate ale nobilimii maghiare, saşilor şi secuilor.

În cursul sec. XIV, procesul de constituire a păturilor privilegiate s-a accelerat. Cele trei autonomii ale privilegiaţilor – nobilii, saşi, secui au devenit factor de coguvernare a voievodatului prin mijlocirea organului lor de reprezentare, congregaţia generală a ţării. Românii erau înlăturaţi din acest for de reprezentare a intereselor stărilor privilegiate.

Convocate iniţial din iniţiativa voievozilor, pentru a dezbate diverse probleme, îndeosebi de ordin judiciar, congregaţiile generale au devenit tot mai mult în cursul sec. XV, adunări de stări nobiliare, care reuneau pe reprezentanţii categoriilor privilegiate ale nobilimii, saşilor şi secuilor.

Dieta Transilvaniei era alcătuită din reprezentanţii celor trei naţiuni politice privilegiate (maghairi, saşi, secui) şi ale celor patru religii recepte (catolică, luterană, calvină, unitariană), conducătorii unor cetăţi regale.

Dieta se întrunea periodic, având atribuţii permanente şi un statut bine precizat.

Armata

Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară, pe lângă serviciul feudal al membrilor claselor privilegiate care alcătuiau oastea cea mică, domnia putea dispune în situaţii de primejdie participarea la apărarea ţării a întregii populaţii, apte de serviciul militar, oastea cea mare.

După instaurarea domninaţiei otomane „oastea cea mare” nu a mai fost chemată sub arme. Oastea domnească era alcătuită, în primul rând din dregătorii domniei, apoi din curtenii şi steagurile din ţinuturi. Acestea erau alcătuite din mici propietari de pământ, care veneau la oaste sub comanda dregătorilor teritoriali. Un rol important în sistemul de apărare al Ţării Româneşti

40

şi al Moldovei l-au avut cetăţile de la hotare şi din interiorul ţării: în Moldova (cetăţile Neamţ, Suceava, Hotinul), în Ţara Românească (Giurgiu, Turnu, Severin) şi în Transilvania (Chioar, Unguraş, Ciceu, Cetatea de Baltă, Hunedoara).

Administraţia

În Transilvania începând cu sec. XII, regalitatea maghairă a trecut la impunerea propriilor instituţii administrativ-teritoriale. Comitatul regal, unitate administrativă şi militară, a fost instalat peste vechile ţări ale autohtonilor. În 1111 era constituit primul comitat, Bihorul, urmat de Crasna şi Dăbâca la 1164, Clujul, Alba şi Timişul (1175), iar în sec. XIII Aradul, Zarandul şi Târnava.

Ţările româneşti au rezistat în zonele de margine aflate în imediata vecinătate a Carpaţilor: Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, ţara haţegului, maramureşul, Lăpuşul. Comitatele, au devenit instituţii precumpănitor nobiliare. Pe baza vechilor privilegii s-au dezvoltat în această vreme comunităţile secuilor şi saşilor.

Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune, unităţi judiciar-administraive în fruntea cărora se aflau un căpitan şi un jude. Scaunele şi districtele saşilor din transilvania erau conduse de doi juzi.

Administraţia Ţării Româneşti şi a Moldovei se realiza prin intermediul unor dregători teritoriali, în cadrul judeţelor şi respectiv ţinuturilor. În ţinuturile din Modova, care aveau pe cuprinsul lor cetăţi, aceştia se numeau pârcălabi. În judeţele din Ţara românească, ei se numeau judeţi.

Organizarea judecătorească

În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul. Sfatul domnesc participa la scaunul de judecată, dar hotărârea aparţinea domnitorului. Justiţia orăşenească era împărţită de judeţ (în Moldova, de şoltuz) şi cei 12 pârgari.

În sec. XIV-XV, apar opere cu caracter juridic (mai ales traduceri din literatura bizantină) în Ţara Românească şi Moldova, iar în Transilvania Tripartitum-ul lui Werboczi.

Biserica

Înrădăcinată în fiinţa poporului care l-a slujit, Biserica a avut în Evul Mediu un important rol în domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române.

Dezvoltarea şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române s-a realizat sub oblăduirea Bizanţului, cunoscând totodată certe influenţe sud-slave. Românii s-au născut ca popor creştin, înregistrând o continuitate în organizarea vieţii ecleziastice.

41

În Ţara Românească, Mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru (1359) şi îşi avea sediul la Curtea de Argeş. Aceasta a fost recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care a acordat Mitropolitului Ţării Româneşti titulatura de „exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală şi asupra ortodocşilor din Transilvania). Alte mitopolii ortodoxe au mai fost înfiinţate la Severin 1370 ( în timpul lui Vladislav Vlaicu), dar şi la Râmnic şi Buzău.

În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată de Petru I Muşat, dar nu a fost recunoscută de Patriarhia din Constantinopol. Ea a fost legitimată abia în 1401 în timpul lui Alexandru cel Bun. Mitropolia îşi avea sediul la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a continuat în secolele următoare prin înfiinţarea în Moldova a altor două eparhii, Episcopia Romanului şi a Rădăuţilor.

În Transilvania a predominat ortodoxismul, religia majorităţii populaţiei, formată din români. Regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul. Astfel, în 1366, prin „Diplomele regale”, Ludovic de Anjou condiţiona calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. După reforma religioasă, în Transilvania a funcţionat sistemul religiilor recepte consfinţite prin Approbate şi Compilate (catolică, calvină, luterană şi unitariană). Potrivit acestui sistem, religia ortodoxă era tolerată.

În aceste condiţii, biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnitorii de peste munţi, care au ctitorit biserici şi au acordat danii generoase pentru bisericile ortodoxe.

Prin Diplomele Leopoldine din 1699 şi 1701 se recunoştea şi se organiza Biserica greco-catolică din Transilvania. Adepţii greco-catolicismului se bucurau de recunoaşterea de drepturi similare catolicilor. Înfăptuirea unirii religioase a permis clerului greco-catolic să aibă legături culturale cu Roma, stimulând astfel mişcarea de idei promovată în sec. XVIII de către Şcoala Ardeleană, cu un rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

În fruntea Mitropoliei se afla Mitropolitul, care era considerat întâiul sfetnic al domnului, încorona şeful statului şi era socotit al doilea demnitar în stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El era subordonat instituţiei centrale, în sensul că putea fi desemnat sau îndepărtat de domn. Era membru marcant al Sfatului Ţării şi asista la scaunul de judecată al domnului.

Biserica ortodoxă a avut un rol important pe plan cultural şi în domeniul justiţiei. De asemenea, biserica a menţinut unitatea spirituală a românilor, combătând prozelitismul catolic şi islamul.

42

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

Situaţia internaţională între sec. XIV-XVII

În evul mediu cele trei state medievale româneşti au fost tot timpul înconjurate de marile puteri creştine, care au manifestat tendinţe de hegemonie asupra spaţiului românesc; astfel, în această perioadă s-au afirmat: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei şi Cnezatul Moscovei şi al Lituaniei.

La acestea se adaugă Imperiul otoman, a cărui expansiune în Peninsula balcanică începe în sec. XIV, el consolidându-şi treptat poziţia în zonă, lucru favorizat de: luptele interne din Bizanţ, divizarea ţaratelor bulgare. Astfel, va ajunge la linia Dunării. Până în sec XVI, când atinge apogeul, Imperiul otoman se impune în zonă prin cuceririle făcute, făcând treptat parte din concertul politic european (Franţa fiind primul stat care a recunoscut acest lucru încheind un tratat cu Imperiul în 1536, aplicând principiul raţiunii de stat).

În timpul sultanului Soliman Magnificul, Imperiul Otoman reuşete să cucerească: Belgradul în 1521, Ungaria în urma bătăliei de la Mohacs, iar în 1541 se formează paşalâcul de la Buda, Transilvania devenind principat autonom sub suzeranitate otomană. Astfel la mijlocul secolului al XVI, Imperiul Otoman ajunge să-şi impună suzeranitatea asupra celor trei Ţări Române.

Situaţia Ţărilor Române în a doua jumătate a sec. XVI a fost influenţată de mai mulţi factori.

Constituirea unui sistem politic european, în cadrul căruia acţiunile tuturor statelor erau într-o interdependenţă permanentă. În contextul creşterii forţei Porţii, aceasta instaurează în Ţările Române regimul dominaţiei otomane, ceea ce însemna creşterea dependenţei economice, dar şi amestecul turcilor în numirea domnilor.

Pe fondul creşterii puterii Imperiului Otoman, s-a format Liga Creştină sau Liga Sfântă, din care făceau parte Habsurgii, statul papal, Spania, ducatele Mantua, Toscana, Ferrara şi Ţările Române.

Afirmarea Habsburgilor, care devin principalii rivali ai Imperiului Otoman pentru dominaţie în centrul Europei (care în sec. XVII reuşesc să se impună în Transilvania) şi atitudinea Poloniei, care era ostilă Habsburgilor, prudentă faţă de turci şi cu interese directe în Ţările Române, în special în Moldova au influenţat situaţia din spaţiul românesc.

În aceste condiţii, Ţările Române au dus o politică de echilibru, alternând conflictele militare atât cu puterile creştine, cât şi cu Imperiul Otoman, cu diplomaţia şi cu semnarea

43

tratatelor de pe poziţii de egalitate sau supunere, prin care era recunoscută suzeranitatea puterilor creştine sau a Porţii. Obiectivul lor principal a fost menţinerea fiinţei statale.

Relaţia Ţărilor Române cu puterile creştine (catolice) vecine în sec. XIV-XVI s-au concretizat atât prin relaţii de apropiere, cât şi conflictuale.

Relaţiile de apropiere au fost generate de pericolul reprezentat de Imperiul otoman, fapt care a generat o apropiere de Polonia şi Ungaria. Tipul de război purtat de Ţările Române cu Imperiul Otoman poate fi înadrat în categoria unui război asimetric. Statele române nefăcând faţă unui conflict direct, recurg la un război de uzură datorat inferiorităţii armatei române. Stategia lor a fost una defensivă, de apărare, recurg la tactica pământului pârjloit şi a otrăvirii fântânilor, chiar dacă acest lucru însemna pentru ele distrugeri economice uriaşe. Succesul depindea de forţa militară şi de angajarea tuturor factorilor interni, socio-politici, precum şi de sprijinul extern acordat de marile puteri, dar şi de sprijinul pe care boierimea îl dădea de regulă domnitorului, chiar dacă au fost momente când acesta prefera soluţia diplomatică în locul conflictelor.

Relaţiile cu puterile creştine au fost şi conflictuale, datorită faptului că marile puteri doreau să-şi impună dominaţia, chiar şi indirectă asupra spaţiului românesc. Domnitorii români au au participat la cruciadele târzii împotriva Porţii, alături de puterile creştine.

Mircea cel Bãtrân ( 1386 –1418 )

În timpul acestuia, Ţara Românească a cunoscut cea mai mare întindere teritorială. A fost primul domn român care a dus o politicã de cruciadã şi a iniţiat politica “blocului românesc” ce viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. La începutul domniei a încheiat o aliantã cu Polonia pentru a preveni o actiune ostilã din partea Ungariei . Astfel, prin intermediul lui Petru Muşat, Mircea a încheiat în condiţii de deplină egalitate cu regale Poloniei, Vladislav Jagello, un tratat la Radom (10 decembrie 1389) şi ratificat la Lublin (20 ianuarie 1390). Acest tratat era îndreptat împotriva lui Sigismund de Luxemburg.

Când turcii si-au extins statul pânã la Dunãre , Mircea cel Bãtrân si-a reorientat politicã externã . Astfel , el s-a aliat cu regele Ungariei , Sigismund de Luxemburg , împotriva turcilor, semnând tratatul de la Braşov din 7 martie 1395 de la Braşov. Acesta a fost primul tratat de alianţă antiotomană din istoria S-E Europei. Tratatul era încheiat în condiţii de deplină egalitate, Sigismund de Luxemburg recunoscându-i lui Mircea titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate.

Preluarea Dobrogei (1388), care asigura iesirea la mare , si sprijinirea tarului de la Vidin a atras interventia armatã a turcilor . Bãtãlia decisivã s-a dat la Rovine , localitate neidentificatã , aflatã undeva în zona mlãstinoasã din sudul Tãrii Românesti . Data bãtãliei este incertã : unii istorici au sustinut data de 10 octombrie 1394 , altii pe cea de 17 mai 1395 . La Rovine , turcii

44

au suferit o grea înfrângere , fiind nevoiti sã se retragã . Desi victorios , Mircea îsi pierde temporar tronul ca urmare a unui complot boieresc, care puseserã în fruntea tãrii pe Vlad Uzurpatorul . Pentru a si-l recupera , el va fi nevoit sã cearã sprijinul lui Sigismund.

Victoria de la Rovine a încurajat Ungaria si statele occidentale sã organizeze o nouã cruciadã antiotomanã în 1396 . De aceastã datã însã , turcii obtin victoria , la Nicopole (26 septembrie 1396) , si îsi consolideazã stãpânirea în Peninsula Balcanicã . Experienţa dobândită de Mircea în luptele cu turcii nu a putut fi valorificată, cavalerii apuseni preferând să declanşeze ei atacul. Dezastrul de la Nicopole a fost uriaş, însuşi sultanul fiind surprins de rapiditatea succesului său.

În aceste conditii , atentia lui Mircea se îndreaptã spre recuperarea domniei, reusind , la scurt timp dupã bãtãlia de la Nicopole , reocuparea tronului si îndepãrtarea lui Vlad Uzurpatorul . Acest lucru a fost facilitat si de faptul cã Baiazid , desi învingãtor , nu a mai întreprins nici o campanie împotriva Tãrii Românesti , iar 20 iulie 1402 , acesta a fost înfrânt si capturat de cãpetenia mongolã Timur Lenk, în urma bătăliei de la Ankara. În Imperiul Otoman se va declansa lupta pentru putere între fiii lui Baiazid. Mircea a intervenit în aceste lupte, susţinând pe rând pe Musa, apoi pe Mustafa, ambii înfrânţi de Mehmet, devenit sultan din 1413.

Acesta a reluat politica lui Baiazid , iar în noile conditii , Mircea cel Bãtrân a acceptat , spre sfârsitul domniei sã încheie pace cu turcii si sã le plãteascã tribut . Dobrogea a fost pierdutã în favoarea turcilor în 1417 . Mircea a murit la 31 ianuarie 1418 , fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia .

Alexandru cel Bun (1400-1432)

Lunga domnie de 32 de ani a lui Alexandru cel Bun a corespuns unei perioade de linişte şi stabilitate, graţie abilei politici de echilibru între Polonia şi Ungaria. Prin recunoaşterea suzeranităţii Poloniei (12 martie 1402), reînnoită în câteva rânduri, Alexandru cel Bun s-a pus la adăpost de intenţiile lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungară asupra Moldovei şi mai ales, de a controla Chilia.

Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate şi-a găsit expresia în tratatul de la Lublau (15 martie 1412), care prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta antiotomană, împărţirea statului său. Oastea moldovenilor s-a remarcat în bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea poloneză împotriva teutonilor, reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi „o pradă uriaşă”.

Cu ocazia expediţiei otomane din anii 1419-1420 are loc şi prima implicare a Moldovei în frontul antiotoman. Atacate de pe mare, Chilia şi Cetatea Albă sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru cel Bun (1420).

45

Iancu de Hunedoara ( 1441 -1456 )

Iancu de Hunedoara a fost implicat în ultimele mari cruciade împotriva expansiunii otomane. Prin acţiunile sale militare cu un pronunţat caracter ofensiv, dar şi prin diplomaţie, el a reuşit să întârzie pătrunderea turcilor în Europa Centrală, dovedindu-se un apărător al creştinătăţii.

Iancu de Hunedoara era fiul lui Voicu , un cneaz roman din Tara Hategului care primise castelul si domeniul Hunedoarei de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ca recompensa pentru srviciile aduse .

Fiind un militar destoinic, in 1438 Iancu devine ban de Severin, iar in 1441, voievod al Tansilvaniei. Iancu a fost principalul organizator al rezistentei antiotomane. Contextul international era favorabil, datorita implicarii energice a populatiei si a uniunii dintre regatele Ungariei si Poloniei, sub conducerea regelui Vladislav Jagello. Se contura astfel posibilitatea coalizarii tuturor fortelor din zona , iar Iancu era considerat potrivt pentru a indeplini acest obiectiv indraznet .

In 1441 , el incepe campaniile pentru alungarea turcilor de la hotarele tarii sale, invingand pe beiul de Semendria in Serbia . In anul urmator , turcii intra in Transilvania si il infrang pe Iancu la Sântimbru ( langa Alba –Iulia ) . Revenindu-si repede si organizandu-si mai bine oastea , acesta ii urmareste si obtine o victorie decisiva langa Sibiu . Trece apoi in Tara Romaneasca si instaleaza un domn fidel , favorabil unei campanii antiotomane . Ulterior, in septmbrie 1442, obtine o noua victorie , pe raul Ialomita .

Pericolul turcesc fiind indepartat pentru moment de la hotare , Iancu incepe organizarea unei cruciade cu scopul de a-i alunga definitiv pe otomani din Europa .

Desi avea multe promisiuni de sprijin , el nu-l are alaturi decat pe regele Vladislav , iar acest lucru a facut ca scopul urmarit sa nu fie atins . In ciuda lipsei unei forte militare adecvate , in « campania cea lunga » ( 1443-1444 ) au fost cucerite orasele Niş si Sofia doar venirea iernii determinand retragerea cruciatilor . Este obtinuta o pace avantajoasa , semnata la Seghedin, în iulie 1444 . Aceasta pace a fost insa rupta de catre regele Ungariei la solicitarile papei , iar noua expeditie la sud de Dunare avea sa se termine tragic pentru crestini, la Varna, la 10 noiembrie 1444, cand insusi regele a murit pe campul de lupta . In 1446, Iancu este numit guvernator al Regatului Ungariei, demnitate pe care o va exercita pana in 1452. In anul 1453 va primit titlul de « capitan suprem » al armatei regale. In acest rastimp el reluase actiunile impotriva turcilor la Dunare eliberand cateva cetati importante. O noua incercare de a-i alunga pe turci esueaza la Kossovopolje ( Campia Mierlei ) in 1448, cand Iancu este infrant .

46

Iancu nu abandoneaza lupta si, la Belgrad, la 4-21 iulie 1456, obtine o stralucita victorie impotriva lui Mahomed al II –lea, cuceritorul Constantinopolului. La vestea acestei mari victorii, papa a trimis o scrisoare in care l-a numit pe Iancu « atletul cel mai puternic – unic al lui Christos ». Apogeul lui Iancu a coinicis cu sfarsitul sau, la 11 august 1456 a murit de ciuma in tabara de la Zemun. A fost înmormantat in catedrala de la Alba Iulia, iar pe mormantul sau sta scris « s-a stins lumina lumii ».

Vlad Ţepeş ( 1448 ; 1456 -1462 ; 1476 )

Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, rolul de aparator al crestinatatii la Dunarea de Jos a fost asumat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Romaneşti .

În 1459, papa Pius al II- lea a încercat să relanseze cruciada împotriva turcilor. În înţelegere cu regele Ungariei, Matei Corvin ( fiul lui Iancu de Hunedoara ), Vlad Ţepeş a refuzat plata tributului . Apoi l-a prins şi l-a tras în ţeapă pe Hamza, paşa de la Vidin, care trecuse Dunărea şi încercase să-l prindă într-o cursă. În iarna anului 1461 -1462, Vlad Ţepeş a făcut o incursiune fulgerătoare pe malul drept al Dunării, distrugand dispozitivul militar turcesc din zonă.

Reactia turcilor a fost imediată. Cu o armată numeroasă, Mahomed al II –lea a pornit împotriva lui Vlad Ţepeş. În tabăra turcească se afla şi Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, care crescuse la curtea sultanului. Domnul muntean s-a retras, pustiind teritoriul şi hărţuind adversarul. Astfel, în noaptea de 16 / 17 iunie 1462, în apropiere de Targovişte, Ţepeş pătrunde cu ostaşii săi în tabăra turcească, producand o mare panică şi încercand să dea o bătălie decisivă, mizand pe superioritatea lor numerică, dar neizbutind acest lucru, sunt nevoiţi să se retragă la sud de Dunăre.

Campania iniţiată de sultan s-a încheiat cu înscăunarea lui Radu cel Frumos, sprijinit de o parte dintre boieri, care îl abandonează pe Vlad Ţepeş. Sperand să obţină ajutor de la Matei Corvin, acesta se retrage în Transilvania, dar cade pradă si aici unui complot influenţat de negustorii saşi, adversari ai domnului muntean, şi nedorind pentru moment să reînceapă lupta cu turcii, regele Ungariei îl închide pe Vlad la Vişegrad, lângă Buda. Ţara Românească rămânea astfel să plătească din nou tribut turcilor .

Abia în 1476, Vlad Ţepeş este eliberat – la cererea lui Ştefan cel Mare – şi reînscăunat pentru a continua lupta antiotomană. Un ultim complot boieresc avea să-l scoată definitiv din scenă câteva luni mai târziu, prin uciderea sa .

47

Ştefan cel Mare ( 1457 –1504 )

Expansiunea otomanã a continuat si în a doua jumãtate a secolului al XV – lea, iar spatiul românesc avea sã sufere din plin din cauza acestui lucru. Interesati de bogatele resurse ale Tãrilor Române si dornici de a-si asigura puncte de sprijin al actiunii lor ( gurile Dunãrii si cetãtile din zonã : Chilia si Cetatea Albã ), turcii au vizat si obtinerea suzeranitãtii asupra Moldovei. Lor li se opuneau Polonia si Ungaria, puteri catolice cu interese speciale în aceastã regiune . În acest context international extrem de complicat, Stefan cel Mare, domnul Moldovei, a reusit sã mentinã echilibrul si sã asigure tãrii sale o existentã politicã autonomã. Obiectivele politicii externe duse de Stefan cel Mare urmãreau închegarea unui sistem de relatii capabile sã mentinã integritatea si neatârnarea Moldovei. Din punct de vedere strategic, Stefan a urmãrit sã nu se confrunte cu doi dusmani în acelasi timp . La început, Stefan a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, pentru a-l elimina pe Petru Aron, domnul care închinase tara turcilor în 1456. Prin tratatul semnat la Overchelăuţi la 4 aprilie 1459, Ştefan accepta suzeranitatea regelui polonez, iar acesta îl recunoştea ca domn pe Ştefan şi se angaja să nu îi permită lui Petru Aron să se apropie de hotarele Moldovei. Petru Aron era unchiul lui Stefan cel Mare si cel care îl ucisese pe Bogdan al II-lea, tatãl voievodului moldovean. Cu autoritatea întãritã, Stefan a refãcut integritatea statului, cucerind în 1465 cetatea Chilia, în care se afla o garnizoanã maghiarã încã de pe vremea lui Iancu de Hunedoara. Urmarea a fost expeditia regelui Matei Corvin, care a fost înfrânt la Baia la 15 decembrie 1467. Această victorie a marcat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei.

Conflictul cu Radu cel Frumos început în 1470 a inaugurat o direcţie în strategia politică a lui Ştefan: instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fidel atitudinii sale antiotomane. Aceste încercări s-au dovedit zadarnice, întrucât Laiotă Basarab, Basarab Ţepeluş, Vlad Călugărul au trecut de partea turcilor, iar Vlad Ţepeş a fost ucis în confruntarea cu acelaşi Laiotă Basarab. Al doilea obiectiv al politicii externe a lui Stefan cel Mare a fost înlãturarea suzeranitãtii otomane. Contextul era favorabil, deoarece otomanii se aflau concomitent în conflict si cu alte state. Stefan a încheiat astfel un sistem de aliante cu Venetia si, nelimitându-se doar la spatiul crestin, cu statul turcmen din Asia Centralã. Apoi a încetat sã mai plãteascã tributul si a intrat în Tara Româneascã unde l-a înlocuit pe Radu cel Frumos cu Laiotã Basarab, în ideea de a atrage acest stat în coalitia antiotomanã. Se ajungea astfel la confruntare deschisã cu otomanii: o puternicã armatã, condusã de Soliman Pasa, este trimisã în Moldova, dar este zdrobitã de oastea lui Stefan la 10 ianuarie 1475 la Vaslui. Tactica pământului pârjolit şi atragerea duşmanului într-un loc strâmt şi mocirlos a dat din nou roade. Vestea marii izbânzi a făcut înconjurul Europei. Papa, principii şi monarhii vremii se întreceau în laude la adresa lui Ştefan, dar acesta li se adresează direct prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitându-le sprijinul, deoarece se aştepta la o nouă campanie otomană împotriva sa.

Politica pontică a Imperiului Otoman viza Chilia şi Cetatea Albă. În 1475, turcii cuceresc Caffa şi Mangopul. Întelegând necesitatea luptei unite împotriva turcilor, Matei Corvin a încheiat un tratat de aliantã cu Stefan cel Mare la 12 iulie 1475. Regele Ungariei promitea ajutor militar şi

48

refuzul de a acorda azil politic duşmanilor domnitorului. La rândul său, Moldova promitea libertatea comerţului pentru negustorii unguri.

În vara anului 1476, Moldova era supusã unei invazii fãrã precedent. La început, tãtarii efectuarã raiduri devastatoare, cu greu respinse de Stefan. Acesta a trebuit sã-si disperseze fortele si a fost nevoit sã dea bãtãlia de la Valea Albã ( Rãzboieni ), la 26 iulie 1476. Moldovenii au fost înfrânti, dar cetãtile lor au rezistat eroic, permitându-i lui Stefan sã-si refacã armata si sã continue lupta. Cum din Transilvania venea o oaste în sprijinul domnului Moldovei, sultanul Mahomed al II-lea era nevoit astfel sã dea semnalul de retragere fãrã sã-si atingã scopurile militare si politice initiale. Situatia dificilã a Imperiului Otoman nu a fost însã exploatatã. Mai mult,Venetia (1479), Ungaria si apoi Polonia au încheiat pace cu turcii. Dupã ce sultan al turcilor a devenit Baiazid al II-lea, otomanii au reluat politica ofensivã si în 1484 au ocupat cetãtile Chilia (14 iulie) si Cetatea Albã (5 august), ce aveau un rol economic si strategic foarte important. În aceste condiţii, Ştefan a depus omagiu de vasalitate regelui polonez Cazimir, la Colomeea (15 septembrie 1485). Ultimele confruntări cu turcii au avut loc la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485) şi Şcheia (6 martie 1486). Descurajat şi dezamăgit de politica vecinilor săi creştini (Unagaria şi Polonia), Ştefan a încheiat pace cu turcii, obligându-se la plata tributului în valoare de 3.000 de florini elveţieni, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sultanului.

Spre sfârşitul domniei, relaţiile cu Polnia se deteriorează, mai ales după moartea regelui Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege Ioan Albert reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova, dar, în bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (12 iulie 1499). Prin acest tratat, cele două părţi îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi “linişte şi pace veşnică” între cele două regate.

Stefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 si a fost înmormântat la Putna, ctitoria sa .

Mihai Viteazul (1593 – 1601)

Şi în secolul XVI, ţările române au fost angrenate în disputele politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgică şi Polonia. La începutul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai mare forţă militară din Europa, atingând apogeul în vremea lui Soliman Magnificul ( 1521-1566 ). Prezenţa austriecilor în vecinătatea Ţărilor Române a determinat apropierea acestora de Monarhia Habsburgică, cea mai importantă putere din regiune.

Pe de altă parte, Ţările Române s-au menţinut în continuare în sfera intereselor economice ale Porţii, suzeranitatea otomană devenind tot mai evidentă. Conflictele turco-habsburgice au adus Ţările Române în planul politicii europene în amurgul cruciadei târzii. A doua jumătate a sec. al XVI-lea a însemnat totodată şi afirmarea Poloniei, care revine la politica pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman, acutizată în ultimele decenii ale sec. al XVI-lea, s-a răsfrânt şi asupra Ţărilor Române, conducând la agravarea

49

dominaţiei otomane . Această situaţie a determinat o sporire fără precedent a obligaţiilor tradiţionale ale Ţărilor Române faţă de Poartă, haraciul şi peşcheşurile.

În plan politic, amestecul Porţii este tot mai evident prin nesocotirea tradiţiei dinastice şi introducerea arbitrariului în numirea domnilor. Desele schimbări de domnie, cumpărarea tronului cu sume în continuă creştere şi-au pus amprenta asupra condiţiei economice a ţărilor româneşti, prin destabilizarea gospodăriei libere ţărăneşti şi accentuarea rumâniei, consecinţă a fiscalităţii excesive.

În preajma ocupării tronului de către Mihai Viteazul, se produc importante mutaţii şi în exercitarea puterii politice. Boierimea este confruntată cu un fapt fără precedent: pătrunderea boierilor greci în instituţiile reprezentative ale statului. Alături de boierimea de veche tradiţie se cristalizează o boierime nouă, potrivnică elementului grecesc şi colaborării cu turcii. Aceasta a constituit suportul domniei, mai ales prin atitudinea ostilă manifestată faţă de Poartă. Ascensiunea lui Mihai Viteazul s-a întemeiat pe boierimea nouă, pe legăturile cu boierii olteni, de care se simţea ataşat prin relaţii de rudenie, cât şi prin interese.

Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, când presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român, Mihai Viteazul, urcat pe tron în 1593 a manifestat un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianţelor apte să conducă la întărirea puterii domneşti în interior şi pe plan internaţional.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a unei alianţe sub numele de Liga Sfântă, la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria, Toscana, Modena şi Ferrara. Anglia şi Polonia şi-au manifestat rezerva faţă de politica de cruciadă iniţiată de Papă.

Un rol aparte în planurile antiotomane trebuia să-l joace Ţările Române care, prin poziţia lor, erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La această alianţă a aderat şi Transilvania, considerată un factor primordial în atragerea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-l atragă pe Aron Vodă, domnul Moldovei, care a încheiat un tratat cu împăratul la 16 sept. 1594. Adeziunea Ţării Româneşti s-a realizat din iniţiativa lui M. Viteazul, care a avut acordul boierimii. Când Mihai Viteazul a luat domnia cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, situaţia Ţării Româneşti era dintre cele mai critice.

Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiototmană care a izbucnit la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti şi care s-a soldat cu suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Valorificând conjunctura favorabilă creată de nimicirea turcilor din Bucureşti, Mihai porneşte o ofenivă generală împotriva otomanilor, îndreptându-se spre Dunăre, unde atacă cetăţile turceşti de o parte şi alta a fluviului ( Giurgiu, Hârşova, Silistra ). După victoriile asupra tătarilor şi turcilor ( Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti ), Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a ars Rusciukul, provocând mari pierderi otomanilor. Exemplul domnului muntean a fost urmat şi de Moldova.

50

Această unitate de acţiune a fost primejduită de ambiţiile hegemonice ale principelui transilvănean Sigismund Bathory, pe care Aron Vodă şi apoi Ştefan Răzvan l-au recunoscut ca suzeran. Pentru reglementarea raporturilor munteano-transilvănene, o delegaţie de boieri condusă de mitropolitul Eftimie, a semnat la Alba – Iulia ( 20 mai 1595 ) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul. Domnul valah devenea un locţiitor în propria sa ţară, al principelui Transilvaniei, în timp ce puterea revenea, în fapt, Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri. Aceştia se aflau la adăpost de primejdia de a-şi pierde capetele sau averile, întrucât condamnarea lor la moarte şi confiscarea bunurilor nu puteau fi pronunţate de domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei. Singurul aspect cu care domnul muntean era de acord se referea la dependenţa Bisericii române din Transilvania de Mitropolia din Târgovişte. Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul nu-şi putea îngădui deteriorarea raporturilor cu Transilvania şi a acceptat noua situaţie.

Confruntarea cu trupele otomane era iminentă. Cu o armată de cca 16.000 de oameni, la care se adăugau cei 7000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul îi înfruntă pe turci la Călugăreni ( 13 / 23 august 1595 ), unde obţine victoria, dar nu suficientă pt. a face faţă invaziei otomane. El se retrage spre munţi ( la Stoeneşti ) unde aşteaptă ajutorul lui Sigismund . Polonezii au intervenit în Moldova şi l-au înlăturat pe Ştefan Răzvan, înlocuindu-l cu Ieremia Movilă. Cu ajutorul transilvănean şi moldovean, Mihai Viteazul a reuşit să elibereze, pe rând oraşele Târgovişte ( 5-8 oct. 1595 ) şi Bucureşti ( 12 oct. 1595 ), obţinând apoi la Giurgiu o strălucită victorie ( 15-20 octombrie 1595 ) .

Pierderile suferite în această campanie, distrugerile provocate de ocupaţia otomană, au adus Ţara Românească în pragul prăbuşirii. În aceste condiţii, visteria ţării era golită şi pentru evitarea unei crize de proporţii, domnul pune în aplicare aşezâmântul sau legătura lui Mihai, prin care rumânii rămâneau pe moşia pe care se aflau, nemaiavând dreptul se a se strămuta; măsura a avut mai mult un caracter fiscal decât unul social.

După alte confruntări la linia Dunării, Mihai Viteazul a început negocierile cu turcii, pe care le-a finalizat printr-o pace ( 1597-1598 ) prin care , în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi plăţii tributului, Poarta recunoştea domnia pe viaţă pt. voievodul nostru. Paralel, Mihai Viteazul s-a orientat spre Habsburgi, încheind cu ei un tratat la Mănăstirea Dealu ( 30 mai / 9 iunie 1598 ), orientat împotriva turcilor. Prin această dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică, el se emnacipa practic , de consecinţele tratatului din 20 mai 1595 .

Unirea politică a Ţărilor Române

Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameninţat. Instalarea lui Ieremia Movilă, ataşat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coaliţie. Pe de altă parte, ezitările lui Sigismund Bathory care s-au concretizat în renunţarea la tron în favoarea lui Andrei Bathory ( şi el un interpus polonez ), au agravat situaţia. Intenţia lui Ieremia Movilă şi a cancelarului

51

Zamoisky de a-l instala pe Simion Movilă pe tronul Ţării Româneşti, l-au făcut pe Mihai Viteazul să sesizeze pericolul destrămării coaliţiei antiotomane şi să adopte „planul dacic”, foarte îndrăzneţ, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei ţări române. Pentru aceasta avea nevoie de încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea, motiv pentru care trimite o solie la Praga, în iulie 1599. La sfârşitul aceluiaşi an pătrunde în Transilvania şi, după victoria asupra lui Andrei Bathory, obţinută la Şelimbăr ( 18 / 28 oct. 1599 ), îşi face intrarea triumfală în Alba –Iulia, la 1 nov. 1599. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei, realizând astfel, unirea celor trei ţări române. Într-un document din 6 iulie 1600, el se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.

Mihai Viteazul a luat unele măsuri de consolidare a Unirii: adoptă aceeaşi stemă, construieşte o biserică ortodoxă românească la Alba – Iulia, acordă unele înlesniri preoţilor şi iobagilor români, numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de Prislop.

Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza în împrejurări externe deosebit de complexe, interesele puterilor vecine fiind în totală contradicţie cu schimbările petrecute în Ţările Române. Habsburgii îşi vedeau serios ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera lor de influenţă. Polonia nu accepta ideea pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se împăca cu gândul renunţării la Ţările Române în favoarea rivalilor săi . La acestea se adaugă ostilitatea manifestată de nobilimea maghiară, nemulţumită de măsurile întreprinse de Mihai Viteazul în Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea şi creşterea rolului românilor în viaţa politică şi religioasă. Tentativa de a înfrânge revolta nobililor maghiari sprijiniţi de generalul imperial Gheorghe Basta, eşuează în confruntarea care se dă la Mirăslău ( 18/ 28 sept. 1600 ), ceea ce echivalează cu pierderea Ardealului. Şi Moldova este pierdută şi va fi redată Movileştilor. În faţa pericolului extern, Mihai va încerca să salveze Ţara Românească ameninţată de oştile polone. Rezistenţa opusă de trupele muntene este, rând pe rând, anihilată în luptele de la Năieni şi Ceptura ( 11-13 oct. 1600 ), de la Bucov ( 20 oct. 1600 ) şi Curtea de Argeş ( 25 noiembrie 1600 ). Simion Movilă este instalat pe tronul Ţării Româneşti. În această situaţie extremă, lui Mihai Viteazul nu i-a mai rămas decât drumul pribegiei, în speranţa obţinerii sprijinului împăratului habsburgic Rudolf al II-lea . În condiţiile revenirii în Transilvania a lui Sigismund Bathory, împăratul promite ajutorul mult aşteptat de voievodul valah. Oştile reunite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului Basta obţin victoria de la Gurăslău ( 3 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory. Prin alungarea lui Simion Movilă din Ţara Românească şi înfrângerea principelui transilvan la Gurăslau, se deschidea perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Împăratul Hhabsburg nu putea fi de acord cu această perspectivă şi pune la cale lichidarea domnitorului român. Generalul Basta ordonă uciderea lui Mihai, crima săvârşindu-se la 9/ 19 august 1601, pe câmpia de la Turda. Astfel, se încheia viaţa marelui voievod care şi-a pus sabia în slujba neamului său. Unul dintre căpitanii săi a reuşit să ia capul viteazului domnitor, pe care Radu Buzescu îl va înmormânta în Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte.

52

De ce n-au cucerit otomanii, Ţările Române?

Factorii care i-au determinat pe turci să nu cucerească Ţările Române pot fi stabiliţi şi în funcţie de anumite perioade de timp.

Sf. sec. XIV-începutul sec. XV

Marile puteri din regiune aveau interesul de a le păstra şi ca state tampon între ele şi Poartă. Domnitorii români opuneau rezistenţă în faţa otomanilor. Ţările Române erau tangenţiale la direcţia de înaintare a Imperiului Otoman, spre centrul Europei, pe direcţia Belgrad-Viena.

Aceste elemente fac ca Ţările Române să devină vasale Imperiului Otoman, plătind tributul, iniţial în schimbul răscumpărării păcii. Acest lucru a fost stabilit prin statutul de jurământ – ahd, pe care Ţările Române l-au depus faţă de turci.

Ţara Românească a fost prima care a plătit tribut turcilor, apoi Moldova în 1456, iar Transilvania după 1541.

Sec al XVI-lea până în a doua jumătate, reprezintă perioada de apogeu a Imperiului Otoman, ceea ce aduce modificări importante în ceea ce priveşte raporturile Ţărilor Române cu Imperiul Otoman. Acesta preferă varianta dependenţei economice faţă de o dependenţă politică a Ţărilor Române faţă de ea, având nevoie de provizii pe care le putea obţine de aici. Clasicului tribut, acceptat de Ţările Române, încă din sec. XV, i se adaugă şi alte obligaţii ca peşcheşurile, mucarerul şi noi obligaţii de aprovizionare, transport şi muncă.

Statutul juridic al Ţărilor Române faţă de Poartă

Din punctul de vedere al dreptului islamic, Ţările Române făceau parte din Casa Păcii (situată între Casa Islamului şi Casa Războiului).

Actul legământ a reprezentat modelul juridic al statutului Ţărilor Române. Acesta simboliza respectarea autonomiei, neamestecul în treburile interne dar şi intangibilitatea teritoriului supus autoconducerii în schimbul unor obligaţii economice din partea Ţărilor Române (tributul precum şi unele obligaţii militare).

Acest statut era fixat prin capitulaţii, firmane, porunci, jurăminte verbale (care aveau valoare legală). Capitulaţiile erau acte, documente care prevăd în mod expres autonomia în schimbul unor obligaţii; termenul vine de la latinescul capitula-articol, iar în articolele juridice musulmane apare cu numele de iahdname.

53

Firmanele erau acte elaborate de cancelaria otomană cu privire la un stat vasal, semnate de marele vizir şi având pecetea sultanului.

Regimul economic al dominaţiei otomane

A constat într-un sistem de obligaţii economice ale Ţărilor Române faţă de Poartă, care presupune plata mai multor obligaţii ca:

Haraciul- care iniţial era o răscumpărare a păcii, pentru ca mai apoi să devină simbolul suzeranităţii otomane (iar după instaurarea dominaţiei otomane să se transforme într-un simplu impozit asemănător birului).

Peşcheşurile – daruri oficiale pentru sultan şi marii dregători.

Mucarerul – pentru confirmarea domniei

Obligaţii de aprovizionare – vânzări preferenţiale către Imperiul otoman

Obligaţii militare

Obligaţii în muncă, de transport

La acestea se adăugau obligaţiile neoficiale – ruşfeturi, care uneori se ridicau la sume foarte mari, se ofereau cu diferite ocazii şi cu timpul, unui număr tot mai mare de demnitari otomani.

Teritorii româneşti sub administraţie otomană.

Pe perioada exercitării suzeranităţii otomane, au fost momente în care Poarta şi-a impus stăpânirea efectivă asupra unor teritorii româneşti pentru a supraveghea acţiunile domnitorilor români şi a controla punctele strategice şi economice de mare însemnătate pentru menţinerea dominaţiei otomane în zonă.

Astfel, vor fi sub stăpânire efectivă a Imperiului Otoman: Dobrogea; Chilia şi Cetatea Albă (pierdute de Ştefan cel Mare în 1484 şi transformarea Mării Negre într-un „lac otoman”); Cetatea Tighina (cucerită în 1538, după campania lui Soliman Magnificul în Moldova şi transfromat-o într-un complex militar aflat sub dominaţie otomană); Turnu, Giurgiu, Brăila (transformate în raiale); Timişoara (cucerită în 1552, care va fi transformată în paşalâc în sec.XVI, la fel ca şi Oradea).

Principatele Române ca miză a problemei Orientale

Context internaţional

Termenul de problemă orientală este folosit pentru a defini problemele provocate în S-E Europei de decăderea puterii Imperiului otoman şi de afirmarea unor noi forţe de putere, care a influenţat

54

şi statutul politico-juridic al Ţărilor Române. Acestea se aflau la confluenţa a trei mari imperii, care manifestau tendinţele hegemonice asupra spaţiului românesc.

Sec XVII – începutul sec XVIII aduc mari modificări în ceea ce priveşte contextul internaţional din zonă, în care evoluează Principatele Române.

Astfel, se afirmă Imperiul Ţarist (Rusia) ca şi o nouă putere în zonă. De asemenea, la sf. secolului Imperiul Habsburgic reuşeşte să-şi impună stăpânirea în Transilvania, înlocuind astfel suzeranitatea otomană – după ce Imperiul Otoman ajunge până la porţile Vienei în 1683, în 1699 se încheie pacea de la Karlowitz, care consacră pierderea de către turci a Ungariei şi Transilvaniei în favoarea habsburgilor, ceea ce determină mutaţii semnificative în Europa centrală şi răsăriteană.

În acest context, Ţările Române au promovat o politică axată pe diplomaţie, pentru a contracara tendinţele de expansiune manifestate în continuare de marile puteri. Se afirmă în această perioadă domnitori ca: Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir (în Moldova), Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (în Ţara Românească). Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de recâştigare a independenţei prin apropierea faţă de Imperiul habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnitorului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative în avantajul ţării. În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană, având ca principii directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia autoritară şi ereditară. În preajma păcii dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război aniotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor, presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia. Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat împreună cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări politice internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către austrieci. În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă la războiul ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul domnului moldovean în Rusia. Timp de peste un secol, Ţările Române vor fi conduse de domnitori străini (fanarioţi).

Datorită politicii domnitorilor români de apropiere faţă de puterile creştine, la începutul sec. XVIII, Imperiul otoman a instaurat în Principate regimul fanariot, înlocuindu-l pe cel al domniilor pământene, regim care va dura peste un secol: (1711-1821 în Moldova şi 1716-1821 în Ţara Românească).

55

Totodată, în aceiaşi perioadă, sec. XVIII-XIX, se constată modificări importante în ceea ce priveşte contextul european, raporturile dintre Imperiul Otoman, Rusia şi puterile Europei Occidentale, Franţa şi Marea Britanie fiind profund modificate de mişcările revoluţionare europene, de războaiele napoleoniene şi de cele ruso-turce. La acestea se adaugă lupta de eliberare naţională a poparelor din Balcani, cu care românii se arătaseră solidari.

Principatele Române în problema orientală: un câmp de luptă

Evoluţia Principatelor Române în sec. XVIII-XIX, se va realiza sub influenţa mişcărilor revoluţionare europene, care vor influenţa şi politica din Principate. La acestea se adaugă rivalitatea dintre puterile vecine, mai ales după afirmarea Rusiei ca mare putere, Principatele fiind, în continuare, la interferenţa acestora.

Epoca modernă va aduce şi amestecul puterilor occidentale în problemele spaţiului S-E european, pe de o parte pentru a-şi proteja anumite interese politice şi economice în Balcani –Franţa şi Anglia au intervenit tot mai activ în susţinerea Imperiului otoman, dar şi pentru păstrarea principiului echilibrului de forţe, accentuat după războaiele napoleoniene (se dorea limitarea forţei rusiei în zona balcanică şi păstrarea integritărţii Imperiului Otoman).

Principatele vor fi afectate în sec. XVIII şi de conflictele ruso-austro-turce, care se desfăşoară aproape continuu în această perioadă şi care le influenţează politic şi teritorial. Astfel, Principatele Române devin uneori teatru de război, suferă importante pierderi teritoriale şi cunosc perioade de ocupaţie militară a forţelor străine, ruseşti, în special. Războaiele ruso-austro-turce sunt determinate şi de dorinţa Rusiei de a se considera protectoarea creştinilor aflaţi sub suzeranitatea otomană, dar şi dorinţa de expansiune.

În urma unui astfel de conflict se încheie pacea de la Kuciuk-Kainargi, care consacră: posibilitatea Rusiei de a interveni în teritoriile creştine din Imperiul Otoman, precum şi ocuparea hanatului Crimeei, a teritoriului dintre Bug şi Nistru (Moldova devine astfel vecină cu Rusia), precum şi dreptul de navigaţie pe Marea Neagră şi Strâmtori. Prin această pace, se instaurează, de facto, protectoratul rusesc asupra Ţărilor Române, care se va păstra până în 1856 (iar de jure, el se instaurează odată cu Tratatul de la Adrioanopol din 1829).

În contextul acestor conflicte, există o serie de încercări externe de organizare ale Principatelor Române: proiectul dacic şi proiectul grecesc.. Primul a fost elaborat de Ţarina Ecaterina a II-a şi propunea crearea unui stat-tampon, independent, numit Dacia, aflat între cele trei mari imperii, condus de un principe creştin ortodox. Proiectul grecesc viza refacerea Imperiului Bizantin şi împărţirea posesiunilor europene ale Imperiului otoman între Rusia şi Austria. Însă niciunul din aceste proiecte nu a fost transpus în practică.

O altă importantă urmare a războaielor ruso-austro-turce din sec. XVIII-XIX şi care influenţază situaţia teritorială a Principatelor Române este dată de pierderile teritoriale pe care le

56

suferă acestea. În 1775 Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina, în 1812, prin pacea de la Bucureşti, Rusia a anexat teritoriul dintre Prut şi Nistru (cunoscut sub numele de Basarabia).

Statutul politic al principatelor va fi modificat şi în urma acestor conflicte, iar Principatele au devenit în sec. XIX, subiect de discuţie în dezbaterile internaţionale între Marile Puteri. Între 1774-1802 Poarta a emis unele firmane şi hatişerifuri care au modificat statutul juridic al Principatelor Române; toate aceste acte au confirmat vechile privilegii ale Ţărilor Române, prevăzute în capitulaţii, iar Imperiul otoman era constrâns să ţină seama în exercitarea drepturilor sale de putere suzerană, de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine.

Principalele tratate şi convenţii încheiate pe fondul conflictelor ruso-turce, au fost:

1. Convenţia de la Akkerman (1826) care prevedea că domnii erau aleşi pe o perioadă de 7 ani, se specifica libertatea comerţului după aprovizionarea Constantinopolului, scutirea de impozite pe 2 ani. Nerespectarea acestei convenţii a dus la un conflict (1828-1829), în timpul căruia Principatele sunt ocupate militar de armatele ţariste.

2. Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în urma războiului din 1828-1829, izbucnit datorită faptului că nu au fost respectate prevederile convenţiei de la Akkerman, prevedea: păstrarea suzeranităţii otomane, la care se adăuga instaurarea protectoratului ţarist, eliberarea raialelor Giurgiu, Turnu şi Brăila, avantaje economice pentru Rusia, care obţinea libertatea comercială în Strâmtori. Reorganizarea Principatelor revenea ruşilor care se angajau să respecte noile Regulamente Organice care trebuiau elaborate şi care prevedeau situaţia internă a Principatelor.

3. Convenţia de la Balta Liman (1849), semnată după înfrângerea revoluţiei de la 1848 prevedea că: domnitorii români erau aleşi de Rusia şi de Poartă pe o perioadă de 7 ani, Adunările Obşteşti deveneau divanuri cu membrii numiţi de domni şi de Poartă.

După înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, majoritatea revoluţionarilor au luat calea exilului, dar nu au abnadonat cauza românească.

4. Regulamentele Organice erau noile regulamente elaborate de comisiile de boieri moldoveni şi munteni sub supravegherea consulului rus Pavel Kisselef. Acestea au intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Ele au avut rolul de constituţii până în 1858. Prevedeau pentru prima dată în spaţiul românesc separarea puterilor în stat, domnul trebuind să fie ales de o Adunare obştească extraordinară. O primă încălcare a regulamentelor era făcută de cele două puteri protectoare şi suzerană, pentru că primii domni regulamentari u fost numiţi în Moldova Mihail Sturdza (1832-1849), în Ţara Românească Alexandru Ghica (1831-1842), nu aleşi, aşa cum spuneau regulamentele.

Principatele între diplomaţie şi război

57

Între 1853-1856 a avut loc Războiul Crimeeii, dintre Rusia şi Imperiul otoman, ceea ce marchează o nouă fază a problemei orientale. În acest conflict au intervenit şi puterile occidentale Franţa şi Anglia, ceea ce va duce la înfrângerea Rusiei.

Congresul de Pace a avut loc la Paris în 1856, unde au participat cele 7 mari puteri. A fost luată în discuţie problema unirii Principatelor Române, ridicată de reprezentantul Franţei, contele Walewski, constituindu-se două tabere: Franţa, Sardinia, Prusia, Rusia (prounioniste) şi Austria, Turcia, Anglia (antiunioniste). Congresul de pace de la Paris a decis înlăturarea protectoratului rusesc, Principatele Române fiind puse sub garanţia colectivă a celor 6 mari puteri europene cu menţinerea suzeranităţii otomane. S-a mai decis: retrocedarea către Moldova a S Basarabiei (cu trei judeţe Cahul, Bolgrad, Ismail), înfiinţarea Adunărilor ad-hoc, libertatea navigaţiei pe Dunăre, trimiterea în Principate a unei comisii de delegaţi. Prevederile Congresului de la Paris, au permis, ca în următorii trei ani, românii să-şi accentueze lupta pentru unire, fapt realizat în 1859. Marile Puteri vor recunoaşte unirea Principatelor Române şi pe Al. I. Cuza drept domn al acestora. În 1866 a avut loc abdicarea lui Cuza şi aducerea la tronul României a prinţului Carol I de Hohenzollern. Aducerea acestuia ascundea miza geopolitică majoră, în care Rusia devine puterea din balcani în ascensiune faţă de Poartă.

58

Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari. (secolele XVIII-XX)

a. Proiecte de realizare a statului român modern (sec. al XVIII-lea-1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate atât de transformările suferite de societatea românească în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, cât şi de conjunctura politică internaţională în care „problema orientală” s-a transformat într-un factor de echilibru european.

„Problema Orientală” – cadru pentru emanciparea românilor. După asediul Vienei (1683), decăderea Imperiului Otoman se accentuează iar vechea „problema orientală” dobândeşte un nou conţinut. În secolul al XVII-lea concurenţa dintre Habsburgi şi Romanovi pentru moştenirea „omului bolnav” al Europei a generat războaie care au marcat S-E European şi au obligat Imperiul Otoman la importante cedări teritoriale. Teatrul acestor războaie a fost de cele mai julte ori teritoriul Principatelor Române, pe care un cercetător le caracteriza ca nişte corăbii în furtună. Deşi românii se închinaseră turcilor prin tratate „nu ca învinşi ci ca învingători”, Principatele au făcut parte din proiectele de împărţire a Imperiului Otoman.Această conjunctură politică a oferit românilor posibilitatea să acţioneze pentru modificarea statutului internaţional al Principatelor. Sec. XVIII-XIX au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei istorice. Elitele politice româneşti constituite în „partida naţională” au înaintat memorii marilor puteri prin care se încerca emanciparea teritoriului românesc de sub dominaţie străină.

Transilvania

Şi în Transilvania românii au devenit tot mai activi, în condiţiile în care instaurarea dominaţiei habsburgice nu a schimbat cu nimic situaţia populaţiei majoritare. Prin Diploma Leopoldină din 1691, s-a menţinut sistemul bazat pe cele trei naţiuni privilegiate, românii fiind excluşi din viaţa politică; se recunoşteau cele patru religii, în timp ce confesiunea ortodoxă rămânea marginalizată. În aceste condiţii, Imperiul Habsburgic a sprijinit Unirea unei părţi a românilor ortodocşi cu Biserica Romei, promiţându-le recunoaşterea statutului de „fii ai patriei” şi a drepturilor de care se bucurau celelalte naţiuni.

Un moment semnificativ s-a înregistrat în 1692, când împăratul Leopold recunoştea clerului ortodox care accepta unirea cu Roma, aceleaşi drepturi de care se bucura clerul romano-catolic. După lungi dezbateri, în 1697 Sinodul de la Alba-Iulia accepta Unirea cu Roma. Acest act confirmat prin Diploma Leopoldină din 1699, a deschis un câmp mai larg de acţiune pentru lupta naţională a românilor.

59

Împotriva unirii cu Roma au avut loc mari mişcări ale orodocşilor conduşi de Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara. Pentru a pune capăt acestor conflicte religioase , împărăteasa Maria Tereza(1740-1780) a recunoscut ortodoxia, prin edictul din 1759. Curtea de la Viena a încurajat pe românii greco-catolici (uniţi). Dincolo de anumite interese politice – Viena se baza pe principiul „Divide et impera”- rămâne faptul că, prin politica şcolară ( Ratio Educationis, 1777), au fost sprijiniţi românii greco-catolici. Astfel s-a format o elită intelectuală instruită în universităţi catolice la Roma sau Viena, care promova idei în avantajul emancipării naţionale.

Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) a emis Edictul de toleranţă (1781), ce asigura liberul exerciţiu pentru religiile necatolice, fără a atenta însă la primatul catolicismului, apoi a desfiinţat iobăgia (1785), după ce în prealabil fusese înfrântă răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784). Reformele sale au marcat un pas substanţial spre integrarea monarhiei habsburgice în lumea modernă. După moartea lui Iosif al II-lea s-a declanşat o puternică ofensivă a nobilimii manifestată prin revocarea reformelor şi evident, recâştigarea poziţiilor pierdute. S-a încercat şi s-a reuşit revenirea la viaţa constituţională a regimului bazat pe stările privilegiate. În Dieta Transilvaniei din 1790 reprezentarea era următoarea: 90% maghiari şi secui, 10% saşi , în timp ce românii aveau un singur reprezentant, în persoana episcopului greco-catolic Ioan Bob

În absenţa unei nobilimi naţionale în Transilvania, conducerea luptei românilor pentru drepturi politice a fost asumată în secolul al XVIII-lea de către cler.

În fruntea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania s-a aflat episcopul unit Ioan Inochenţie Micu (1692-1768). Ţelul mişcării sale era acela de a obţine un nou statut politic şi social pentru românii din Transilvania. În petiţiile şi memoriile pe care le-a trimis Curţii de la Viena, el critica sistemul politic existent, cerând anularea legilor discriminatorii pentru români. Ca membru al Dietei Transilvaniei revendica dreptul la guvernare al populaţiei româneşti majoritare, declararea naţiunii române ca a patra naţiune receptă, desfiinţarea iobăgiei, dreptul la învăţătură, dreptul de a practica toate meşteşugurile, scutirea preoţilor de taxe. Ioan Inochenţie Micu a reuşit să prezinte dimensiunile reale ale problemei româneşti, punând în discuţie dreptul natural (românii constituiau majoritatea populaţiei din Transilvania) şi argumentaţia istorică a vechimii, continuităţii şi originii latine a românilor.

În memoriul intitulat Supplex Libellus (1744) înaintat Mariei Tereza, episcopul Micu oferă o imagine cuprinzătoare a stării naţiunii române, evidenţiind condiţia socială şi politică a românilor şi cerând drepturile care li se cuvin. Supus unor presiuni şi ameninţări din partea Curţii imperiale se vede nevoit să ia calea exilului spre Roma, în speranţa obţinerii ajutorului papei. Moare departe de ţară cu speranţa neîmplinită.

Şcoala Ardeleană, curent cultural promovat de o elită intelectuală, a fundamentat ideologia naţională românească mai ales în forma sa politică. În paralel, s-a amplificat şi mişcarea socială, cu puternice accente naţionale. Marea răscoală ţărănească din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a cuprins o mare parte a Transilvaniei. În acest context a apărut

60

Supplexul din 1791. Această mişcare de emancipare naţională iniţiată de episcopul Ioan Inochenţie Micu a fost susţinută şi dezvoltată de Supplex Libellus Valachorum din 1791, veritabil act de naştere al naţiunii române, în care, pe baza noului spirit modern, au fost afirmate drepturile românilor.

Operă de colaborare naţională, Supplex Libellus Valachorum a fost elaborat de reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu Molnar, Iosif Meheşi. Principalele revendicări româneşti cuprinse în memoriu au fost:

- ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor civile

- clerul, nobilimea şi plebea să se considere la nivelul stărilor care constituie uniunea celor trei naţiuni

- reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţii- unităţilor administrative cu majoritate românească să li se acorde denumiri româneşti sau

mixte. Deşi a fost respins atât de împăratul dela Viena, cât şi de Dieta de la Cluj, Supplexul a

reprezentat primul program politic modern al românilor din Transilvania.

Proiecte politice

Principala preocupare a programelor elaborate de boieri a vizat problema formei de guvernământ a Principatelor. Între 1716-1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu domni aleşi de ţară, repetându-şi cererile la Constantinopol, Viena sau Paris.

În aceste proiecte politice, boierii au propus diferite forme de guvernământ pentru Principate. În 1769, partida naţională, condusă de mitropolitul Gavril Calimachi al Moldevei, propunea instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri. Dumitrache Sturdza a elaborat în 1802 un proiect: Planul de oblăduire republicească şi aristo-democrăticească prin care a propus ca formă de guvernământ republica şi solicită separarea puterilor în stat.

Marele vistier Iordache Rosetti-Rosnoveanu a scris 1817-1818 nu mai puţin de 8 proiecte de reformă, propunând instaurarea unui regim politic în care domnia să fie un simplu organ de supraveghere şi control, puterea reală trecând în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime. Din punct de vedere social, programele boiereşti nu aduceau nimic nou, situaţia ţărănimii nu era uşurată, pentru sate exploatarea pământeană putea fi tot atât de grea ca şi cea fanariotă.

Din punct de vedere juridic, primul cod de legi fanariot s-a tipărit în 1780 din iniţiativa lui Alexandru Ipsilanti, Pravolniceasca condică, care se va aplica în Ţara Românească până în preajma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, când a fost înlocuită cu legiuirea Caragea (1818).

61

Codul Callimachi (1817) şi Legiuirea Caragea s-au redactat din iniţiativa domnilor fanarioţi Scarlat Callimachi în Moldova şi Ioan Caragea în Ţara Românească.

Prin revendicările sale, Tudor Vladimirescu a reuşit să solidarizeze întregul corp social al naţiunii.

În primăvara anului 1821, Ţara Românească s-a confruntat cu o situaţie extrem de complexă, determinată de amplificarea mişcării sociale şi naţionale. După moartea domnului fanariot Alexandru Şuţu, a izbucnit în Oltenia o mişcare preponderent ţărănească, în fruntea căreia s-a aflat Tudor Vladimirescu. Ţelul său era să aducă unele prefaceri politico-economice în folosul micii boierimi şi a ţăranilor. Urmărind aceste obiective a ajuns într-o stare conflictuală cu marea boierime. Tudor Vladimirescu a stabilit legături cu Eteria, dar nu a acceptat subordonarea mişcării sale faţă de cea grecească iniţiată de Alexandru Ipsilanti. Pentru a câştiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia către ţară, la Padeş ( 23 ianuarie 1821) prin care promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al Adunării Norodului, organ reprezenativ, împuternicit să funcţioneze spre binele poporului.

Ajuns în Bucureşti, Tudor Vladimirescu spera în înfăptuirea unor reforme sociale şi economice formulate în Cererile norodului românesc, principalul document programatic al revoluţiei. Suveranitatea poporului se desprinde din însăşi titulatura programului: cererile sunt ale poporului (norodului), reprezentat de Adunarea Norodului şi reclamau anularea legilor abuzive adoptate fără acordul acesteia; domnul trebuia ales de ţară, alte prevederi:

- desfiinţarea privilegiilor boiereşti (dregătoriile să nu mai fie date pe bani, iar promovarea să se facă după merit)

- reforma justiţiei (legile trebuiau să fie o emanaţie a voinţei norodului)- reforma administrativă: promovarea în funcţii după merit şi desfiinţarea unor dregătorii

socotite inutile şi jefuitoare ale poporului- reforma armatei (instruirea unei armate regulate a ţării formată din 4000 de panduri şi

200 de arnăuţi cu „leafa uşoară” pe cheltuială mănăstirilor)- reforma şcolară (extinderea reţelei şcolare pe cheltuiala bisericilor)- reforma fiscală (revenirea la darea în patru sferturi, desfiinţarea scutelnicilor şi a

posluşnicilor)- desfiinţarea vămilor interne (facilitarea liberului schimb şi formarea pieţei naţionale

unice).- De asemenea, Tudor a mai emis două proclamaţii către popor. Cea din 16 martie 1821, de

la Bolintin, în apropiere de Bucureşti, prin care anunţa locuitorii oraşului de intenţiile sale. De asemenea, la 20 martie 1821 emite Proclamaţia de la Cotroceni, tot în apropiere de Bucureşti prin care insista asupra cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: pierderea privilegiilor noastre şi jafurile nesuferite. Mai mult ca oricând solicita unirea tuturora pentru redobândirea dreptăţilor pierdute. Intervenţia trupelor otomane a pus capăt acestor tendinţe reformatoare. Suspectat de o

colaborare cu turcii, Tudor a fost arestat din ordinul lui Ipsilanti, dus la Târgovişte şi executat (mai 1821). Moartea conducătorului a grăbit sfârşitul revoluţiei. Deşi înfrântă, revoluţia de la

62

1821 a creat premisele modernizării societăţii româneşti şi a alimentat mişcarea naţională pentru independenţă. De aceea ea poate fi considerată începutul renaşterii naţionale. În toamna anului 1821 erau numiţi ca domni pământeni Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească.

Boierimea mică şi mijlocie a avut iniţiativa unor proiecte politice în condiţiile unei aprige confruntări de interese între puterile vecine pentru supremaţie politică în S-E European.

În 1822, Ionică Tăutu elaborează Constituţia cărvunară prin care prezintă revendicări ale micii boierimi inspirate de ideile revoluţiei franceze: domn pământean adică „monarhie mărginită şi moştenitoare”, Adunare obştească, autonomie faţă de Poartă, organizare administrativă, judecătorească, financiară, drepturi şi libertăţi.

Tot în 1822 e elaborat Aşezământul politicesc al lui Simion Marcovici prin care solicita organizarea statului pe baza separării puterilor în stat.

În această perioadă mai este elaborat proiectul lui Eufrosin Poteca prin care se solicita: instituirea impozitului pe venit, libertatea tiparului şi a ocupării funcţiilor administrative.

Dinicu Golescu în lucrarea Însemnare a călătoirie mele (1826) susţinea unirea tuturor provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.

Gruparea naţională din Ţara Românească din jurul lui Ion Câmpineanu, cunoscută şi sub numele de Societatea filarmonică, a elaborat în 1938 două documente referitoare la organizarea Ţării Româneşti. Primul era intitulat Act de unire şi independenţă, în care solicita înlăturarea protectoratului ţarist şi a suzeranităţii otomane, unirea principatelor într-un regat al Daciei, alegerea unui domn ereditar. Al doilea act era un proiect de constituţie, Osăbitul act de numire a suveranului românilor; prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, completate cu votul universal şi rezolvarea problemei agrare prin abolirea clăcii şi instituirea libertăţii de învoieli între ţărani şi propietari.

În 1843 apare sub numele de Fraţia, societatea în care au activat N. Bălcescu, Cristhian Tell, Ion Ghica, C.A. Rosetti. Îşi propunea unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa acestora, emanciparea clăcaşilor, egalitatea în faţa legii. Au participat la organizarea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească.

Anul 1848 a fost un an revoluţionar pentru întreaga Europă. Declanşarea revoluţiilor burghezo-democratice ( „primăvara popoarelor” ) în Franţa, statele germane, statele italiene, Imp. Habsburgic a avut un puternic impact şi asupra mişcării naţionale româneşti, a cărei expresie a fost revoluţia de la 1848, parte integrantă a revoluţiei europene. Societatea românească la jumătatea secolului al XIX-lea era în plină transformare. Se afirmă o nouă elită politică şi culturală reprezentată de N. Bălcescu, Eftimie Murgu, Vasile Alecsandri, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Eudoxiu Hurmuzaki etc.

63

Cauzele şi obiectivele revoluţiei române au fost în egală măsură politice, naţionale şi social-economice.

Cauzele politice. Amestecul puterii protectoare în probleme de guvernare a generat nenumărate nemulţumiri în rândul boierimii reformatoare. În Moldova, Mihail Sturdza a instituit un regim autoritar . Se urmărea adoptarea unor constituţii, obţinerea de drepturi şi libertăţi individuale, desfiinţarea cenzurii. În Transilvania, românii erau în continuare lipsiţi de drepturi politice, nefiind reprezentaţi în Dietă, justiţie, administraţie. Ei urmăreau obţinerea egalităţii în drepturi cu restul naţiunilor conlocuitoare.

Cauze naţionale. Menţinerea Ţărilor Române în sfera de interese a Marilor Puteri şi exercitarea dominaţiei străine asupra unor teritorii româneşti reprezentau pp. obstacol în calea constituirii statului naţional român. Impunerea Regulamentului Organic şi amestecul tot mai flagrant al Rusiei în Principate au determinat ştirbirea autonomiei lor, motiv pt. care forţele novatoare ( boierii liberali, intelectualii) cereau înlăturarea regimului regulamentar şi a protectoratului ţarist (obiectiv minimal), emanciparea de sub suzeranitatea otomană, ceea ce echivala cu obţinerea independenţei (obiectiv maximal). Românii din Imp. Habsburgic erau lipsiţi de drepturi politice, naţionale şi confesionale. Pt. românii din Transilvania exista pericolul anexării acestei provincii la Ungaria, iar integrarea Banatului în graniţele aceluiaşi stat şi a Bucovinei la Galiţia, însemna practic accentuarea divizării politice. De aceea, nu este deloc surprinzătoare acţiunea concertată a românilor dîn timpul revoluţiei de la 1848, de a realiza unirea într-un singur stat ( obiectiv maximal).

Cauze social-economice. Agravarea stării de nemulţumire a ţărănimii prin menţinerea relaţiilor agrare învechite ( claca şi iobăgia ), a privilegiile feudale şi lipsa de pământ, constituiau premisele participării celei mai numeroase categorii din populaţia ţării la revoluţie, cu propriile revendicări: emanciparea de servituţiile feudale şi împropietărirea cu teren arabil. Toate categoriile sociale erau nemulţumite de menţinerea rânduielilor învechite ce constituiau o frână în calea progresului. Diferenţele de concepţie şi atitudine dintre noua şi vechea boierime erau adesea surprinzătoare. Noii boieri erau preocupaţi de viitor şi menţineau doar o slabă legătură cu valorile vechiului regim, în timp ce majoritatea marilor boieri continua să dea o înaltă preţuire stilului oriental. Mulţi dintre tinerii boieri plecaţi la studii în Apus, o dată întorşi acasă, nu mai erau de acord cu rânduielile existente şi mai ales cu mentalităţile părinţilor lor.

Procesul de îmburghezire manifestat încă de la începutul sec. al XIX-lea, s-a accentuat în preajma revoluţiei de la 1848. Micii boieri erau nerăbdători să dezvolte comerţul, să modernizeze agricultura, mulţi au investit în mici întreprinderi industriale. Astfel, ei erau cei mai apropiaţi de valorile şi aspiraţiile clasei mijlocii, contribuind la formarea burgheziei liberale care, ulterior, a reuşit să pună capăt dominaţiei marilor boieri.

Slaba putere de cumpărare a marii mase a populaţiei, lipsa căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport adecvate, inexistenţa unor facilităţi bancare şi de credit elementare au

64

împiedicat dezvoltarea pieţii interne. Burghezia în curs de formare dorea libertatea comerţului, desfiinţarea vămilor, dezvoltarea industriei, crearea unei reţele de bănci naţionale.

Caracteristicile revoluţiei române au fost determinate de : ideologia daco-românismului, care urmărea unirea tuturor românilor într-un regat al Daciei; organizarea unor adunări populare cu caracter plebiscitar; colaborarea între lideri; participarea activă a boierimii liberale alături de o burghezie slab conturată, ţărănime, intelectualitate. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti reies din cadrul programelor revoluţionare adoptate.

Desfăşurarea revoluţiei. Rev. din Moldova. A izbucnit la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iaşi, unde a fost organizată o Adunare condusă de Grigore Cuza. La Adunare au luat parte personalităţi precum: V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza, C. Negri etc. Revoluţia a avut un caracter moderat care reiese din însuşi programul revoluţiei numit „Petiţiunea-Proclamaţiune” (35 de puncte) redactat de V. Alecsandri. Astfel, teama de intervenţia armată a Rusiei a determinat proclamarea ca prim punct al programului revoluţionar „Sfânta păzire a Regulamentului Organic”. Programul revoluţionar solicita, între altele, siguranţa personală, grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni, reforma şcoalelor, ridicarea pedepselor trupeşti înjositoare, ridicarea morală şi socială a clerului, ridicarea cenzurii. Programul a fost înaintat domnitorului M. Sturdza, care a respins petiţia şi i-a arestat pe revoluţionari. Unii dintre aceştia au reuşit să se refugieze în Transilvania şi Bucovina unde au redactat noi programe al căror conţinut este mai radical.

Astfel, Costache Negri şi V. Alecsandri au redactat la 12 mai 1848 la Braşov , programul „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” în care se solicita : desfiinţarea clăcii, împropietărirea ţăranilor cu pământ fără nici o răscumpărare, desfiinţarea tuturor privilegiilor şi era revendicată unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent. La rândul său, M. Kogălniceanu, refugiat în Bucovina, a redactat la Cernăuţi, în august 1848, „Dorinţele partidei naţionale în Moldova” prin care solicita unirea Moldovei cu Ţara Românească, unire care reprezenta „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”.

Revoluţia din Transilvania. A fost strâns legată de revoluţia maghiară care se declanşase în martie şi care urmărea refacerea regatului medieval maghiar. În condiţiile în care Dieta de la Pojon a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria, s-a declanşat protestul românilor care în aprilie 1848 au convocat Adunarea de la Blaj şi care a decis convocarea unei noi Adunări naţionale. În aceste condiţii, s-a ajuns la organizarea în zilele de 3-5 mai 1848, a Adunării Naţionale de la Blaj care a avut un caracter reprezentativ şi naţional. La Adunare au luat parte personalităţi precum: Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Alexandru papi Ilarian, Andrei Şaguna, dar şi revoluţionari din Modova şi Ţara Românească. Revoluţia paşoptistă din Transilvania a avut un caracter radical care reiese şi din programul elaborat de Simion Bărnuţiu, „Petiţia naţională” (16 puncte). În cadrul acestui program se solicita independenţa naţiunii române din Transilvania şi era respinsă anexarea acesteia la Ungaria; se cerea împropietărirea ţăranilor cu pământ fără nici o despăgubire; desfiinţarea cenzurii, libertate personală, şcoli româneşti în toate satele şi oraşele.

65

Din considerente tactice era exprimată fidelitatea faţă de împărat. Participanţii la Adunare au strigat „noi vrem să ne unim cu ţara”.

S-au format două delegaţii care au plecat la Cluj şi Viena pt. a prezenta programul revoluţionar. La scurt timp , la Sibiu s-a constituit Comitetul Naţional Român, condus de Andrei Şaguna. Adevăratul lider era însă Simion Bărnuţiu. Pt. a învrăjbi mişcările revoluţionare, română şi maghiară, împăratul Austriei a sancţionat unirea Transilvaniei cu Ungaria. În aceste condiţii, s-a decis convocarea în septembrie 1848 a celei de-a treia Adunări de la Blaj. În cadrul acesteia a fost votată o rezoluţie prin care era respinsă „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria. Tot acum s-a trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei, provincia fiind împărţită în 15 prefecturi apărată de 15 legiuni.

Cuprinsă de valul revoluţionar, în cadrul Imp. Habsburgic a fost adoptată în martie 1849 o nouă Constituţie prin care se recunoştea autonomia Transilvaniei şi se admitea existenţa naţională a românilor. Ca urmare a adoptării acestei Constituţii, guvernul maghiar a apelat la generalul polonez Iosif Bem să conducă armata Ungariei. Acesta a reuşit să cucerească cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia Munţilor Apuseni apăraţi de Avram Iancu. Victoriile obţinute de maghiari au fost urmate de represiuni împotriva românilor şi de organizarea „tribunalelor de sânge”. În primăvara anului 1849, în condiţiile în care Habsburgii urmăreau să lichideze mişcările de pe cuprinsul imperiului, au fost iniţiate tratative româno-maghiare, care au eşuat din cauza armatei ungureşti. Austria a solicitat sprijin Rusiei, pentru a lichida revoluţiile. Aceasta a generat noi negocieri între români şi maghiari. Tratativele au avut loc în iulie 1849 la Debreţin între Lajos Kossuth şi N. Bălcescu. Acestea s-au finalizat prin încheierea „Proiectului de pacificare”, semnat la Seghedin, prin care se recunoşteau unele drepturi ale românilor.

Înţelegerea româno-maghiară era tardivă, pentru că în august 1849, armata maghiară capitula la Şiria şi în felul acesta se încheia şi revoluţia din Transilvania.

Revoluţia din Bucovina. Şi în aceasta provincie românească au avut loc acţiuni revoluţionare coordonate de familia Hurmuzachi. Astfel, în aprilie –mai 1848 s-au format gărzi naţionale şi comitete de acţiune. La 20 mai 1848, a avut loc, la Cernăuţi, o Adunare populară condusă de Eudoxiu Hurmuzachi. Acesta a redactat programul „Petiţia Ţării” în care solicita autonomia Bucovinei, liberatatea persoanei, autonomia bisericii ortodoxe.

Revoluţia din Ţara Românească. Revoluţionarii din Ţara Românească au organizat în aprilie 1848 mai multe adunări în cadrul societăţii secrete Frăţia, unde a fost ales un Comitet revoluţionar. Pentru a împiedica reprimarea bruscă a revoluţiei s-a decis ca aceasta să izbucnească în mai multe puncte deodată: Telega, Islaz, Bucureşti, Ocnele Mari. În cele din urmă, revoluţia a izbucnit la 9 iunie 1848, la Islaz. Aici s-a dat citire programului redactat de N. Bălcescu şi I.Heliade Rădulescu, intitulat „Proclamaţia de la Islaz”( 22 de puncte ). Acest program a avut caracter liberal şi solicita: egalitatea drepturilor politice, libertatea tiparului, împropietărirea ţăranilor cu pământ cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, instrucţie atât pt. băieţi

66

cât şi pt. fete, desfiinţarea pedepsei cu moartea, emanciparea izraeliţilor, emanciparea mănăstirilor închinate, alegerea unui domn responsabil pe 5 ani, înfiinţarea unei gărzi naţionale, , etc. Tot la Islaz s-a format primul guvern revoluţionar. La 11 iunie 1848, izbucneşte revoluţia şi în Bucureşti. Sub presiune, domnitorul Gheorghe Bibescu aprobă programul revoluţiei, dar la 13 iunie fuge din ţară, temându-se de reacţia Rusiei.

Puterea a fost preluată de un guvern revoluţionar format din personalităţi paşoptiste precum: I.H. Rădulescu, Gh. Magheru, A.G. Golescu, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, I. Odobescu. În fruntea guvernului a fost numit mitropolitul Neofit , recunoscut pt. atitudinea sa antirevoluţionară, dar totuşi numit în această funcţie pt. a obţine recunoaşterea din partea Rusiei.

Guvernul revoluţionar a încercat să aplice prevederile Proclamaţiei. S-a adoptat steagul tricolor, a fost adoptată lozinca Dreptate şi frăţie, au fost desfiinţate rangurile boiereşti. Pentru a rezolva problema ţărănească, s-a înfiinţat Comisia Propietăţii, care s-a întrunit în mai multe şedinţe. În cele din urmă aceasta s-a dizolvat, fără a rezolva problema ţărănească. Guvernul revoluţionar nu a fost recunoscut de turci, iar în aceste condiţii, el a fost înlocuit de o locotenenţă domnească formată din I.H. Rădulescu, Chr. Tell şi N. Golescu. Rusia a făcut presiuni asupra Turciei să intervină militar pentru a înăbuşi mişcarea revoluţionară.

Turcia trimisese în Ţara Românească pe Suleiman Paşa, a cărui atitudine era considerată de ruşi prea tolerantă. În consecinţă, Imperiul Otoman îl înlocuieşte pe acesta cu Fuad Paşa sau Fuad Efendi, spirit reacţionar. Armata otomană pătrunde în Bucureşti şi lichidează revoluţia. O ultimă rezistenţă s-a înregistrat pe Dealul Spirii, unde un detaşament de pompieri, condus de Pavel Zăgănescu s-a confruntat cu turcii ( 13 septembrie 1848 ).

Revoluţia din Banat. Această provincie românească a fost integrată Ungariei la sfârşitul secolului al XVIII-lea. La 15 iunie 1848 a avut loc la Lugoj o Adunare prezidată de Eftimei Murgu, adept al unirii cu Transilvania. Acesta a redactat programul „Petiţia nemului românesc din Ungaria şi Banat” prin care solicita autonomia acestei provincii şi respectarea naţionalităţii române.

Revoluţia de la 1848-1849 a avut o deosebită importanţă pt. că a contribuit la accelerarea procesului de modernizare în Principate şi a conturat direcţiile de acţiune pt. crearea României moderne.

Urmările revoluţiei. În Ţara Românească şi Moldova s-au reintrodus Regulamentele Organice, iar autonomia le-a fost grav încălcată prin semnarea în 1849 , a Convenţiei de la Balta-Liman, între turci şi ruşi.

Transilvania a ajuns direct dependentă de Curtea de la Viena. Prin Constituţie , s-a stabilit ca Bucovina să devină ducat autonom , iar Banatul a fost unit cu Voievodina sârbească. Generaţia paşoptistă şi Proiectul liberal

67

Fruntaşii revoluţiei române de la 1848, reprezentaţi de personalităţi ca N. Bălcescu, A. Iancu, M. Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, V. Alecsandri, Alexandru G. Golescu, Ştefan Golescu, Ion C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, au intrat în istoria neamului sub numele de revoluţionari paşoptişti, iar curentul reprezentat de ei se numeşte paşoptism.

Plecaţi la studii în străinătate, tinerii români au cules în Apus atât învăţătură, cât şi soluţii pt. construirea unui stat naţional, modern. Trecerea multora dintre ei prin lojile masonice franceze, contactele stabilite cu cercurile politice radicale şi chiar socialiste, legăturile pe care le-au avut cu ilustre personalităţi europene ( Jules Michelet, Edgar Quinet ) i-au ajutat să se alinieze politic la Europa înaintată a vremii.

Aceşti tineri intelectuali entuziaşti erau animaţi de un singur ideal, acela de a scoate ţara din starea ei de înapoiere şi de a o integra în circuitul valorilor occidentale. În prim planul preocupărilor lor s-a aflat idealul naţional: libertatea naţională şi unirea într-un stat propriu independent. Paşoptiştii uneau într-un singur tot libertatea naţiunii cu cea a individului şi vedeau posibile libertăţi democratice într-un stat eliberat de amestecul străin în treburile lui interne, bucurându-se de o autonomie de care, în trecut, conform „capitulaţiilor”, beneficiau Principatele Române.

Principalul obiectiv social era emanciparea maselor ţărăneşti şi împropietărirea cu pământ. Adepţi ai democraţiei, paşoptiştii considerau posibilă realizarea acesteia numai în condiţiile unei noi forme de stat –republica.

Aceste proiecte paşoptiste din care îşi va trage seva doctrina liberală de mai târziu, erau în parte ideliste. Generaţia paşoptistă nutrea credinţa nestrămutată în progresul uman, în capacitatea nelimitată a oamenilor de a-şi îmbunătăţi condiţia printr-o reformă instituţională. Ea milita pentru transformarea rapidă şi profundă a societăţii. Derularea evenimentelor a demonstrat însă că aceşti tineri au apreciat greşit ritmul schimbării în istorie. Năzuinţele lor se vor împlini de-a lungul mai multor decenii.

În deceniul care a urmat revoluţiei paşoptiste s-au amplificat acţiunile românilor pentru unire duse în emigraţie şi în ţară. Activitatea desfăşurată în emigraţie, îndeosebi în Franţa, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicaţii ca „România viitoare” (1850-Paris), „Junimea română” (1851); afilierea la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii europene; memorii către Napoleon al III-lea – împăratul Franţei şi către Palmerston – premierul britanic; constituirea la Paris a unui comitet cu deviza „Dreptate! Frăţie! Unitate!”; sprijinul unor personalităţi marcante (Jules Michelet, Edgar Quinet etc.)

După înfrângerea revoluţiilor din Modova şi Ţara Românească, Poarta şi Rusia au încheiat în aprilie 1849, Convenţia de la Balta Liman, care afecta grav autonomia Principatelor. Astfel, au fost restabilite Regulamentele Organice, domnitorii erau din nou numiţi pe o perioadă de 7 ani şi erau consideraţi înalţi funcţionari ai Porţii, activitatea fiindu-le controlată de cele două

68

puteri. Obiectivele celor două mari puteri erau de a menţine stabilitatea politică şi de a împiedica răspândirea ideilor liberale şi naţionale.

În baza Convenţiei, au fost numiţi ca domnitori Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova. Aceştia au desfăşurat o semnificativă activitate reformatoare.

Gr. Alexandru Ghica a permis revoluţionarilor exilaţi să revină în ţară, unii dintre ei fiind numiţi în funcţii importante. Lupta pentru unire s-a intensificat şi în Principate prin constituirea Comitetelor Unirii la Iaşi şi la Bucureşti (1856); editarea unor organe de presă ca „România literară”, „Steaua Dunării” (Iaşi), „Românul” (Bucureşti).

Pe plan internaţional a avut loc o nouă etapă a „crizei orientale”, generat de războiul Crimeii (1853-1856), izbucnit între Rusia şi Turcia susţinută de Anglia, Franţa şi Sardinia. Războiul a fost câştigat de Turcia, iar condiţiile păcii au fost discutate în cadrul Congresului de pace de la Paris (1856) . În cadrul acestei Conferinţe a fost abordată şi problema unirii Principatelor. În această privinţă cele şapte mari puteri au avut atitudini diferite, în funcţie de propriile interese: în favoarea Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia (care, ulterior şi-a schimbat atitudinea), iar împotrivă Austria şi Turcia. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris ( 18 / 30 martie 1856 ) , prevedeau înlăturarea protectoratului ţarist şi intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a celor 6 mari puteri europene la care se adăuga suzeranitatea otomană, revizuirea statutului de organizare internă, dreptul la armată naţională; libertatea navigaţiei, a comerţului, a cultelor; retrocedarea către Moldova a celor trei judeţe din S Basarabiei : Cahul, Bolgrad şi Ismail. În privinţa unirii s-a decis convocarea unor divanuri ad-hoc prin care românii să se pronunţe asupra viitorului lor politic. Hotărârile Adunărilor ad-hoc urmau să fie comunicate unei comisii internaţionale şi apoi conferinţei marilor puteri organizată la Paris. Adunările ad-hoc urmau să aibă un caracter reprezentativ şi consultativ. Hotărârile luate la Paris au încurajat elita politică paşoptistă şi boierimea cu vederi liberale în dezvoltarea unei noi practici politice: mişcarea unionistă.

Alegerile pentru Adunările Ad-hoc au evidenţiat disputa dintre partizanii unirii („partida naţională”) şi forţele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei şi Turciei. După moartea lui Teodor Balş, antiunioniştii au fost conduşi de Nicolae Vogoride. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacamul Nicolae Vogoride, a creat o stare de tensiune internă şi internaţională. În august 1857, prin întâlnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria, situaţia s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri în Moldova (în care forţele unioniste au obţinut victoria), iar Franţa renunţa la principiul unirii depline sub un principe străin. Cum era firesc, cele două Adunări ad-hoc au exprimat hotărârea de unire a Moldovei şi Munteniei într-un singur stat sub numele de România, respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţiilor încheiate cu Poarta, prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moştenitorii în religia ţării, neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat, Adunare legislativă şi guvern constituţional reprezentativ,

69

sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Semnificaţia Adunărilor ad-hoc rezultă chiar din conţinutul hotărârilor adoptate.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Adunări, puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris (7/ 19 august 1858) care îndeplinea rolul unei Constituţii şi prin care se stabilea noul statut politico-juridic al Principatelor. Aceasta conţinea mai multe prevederi.

Se adopta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sub suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a celor şase mari puteri europene.

Se prevedea separarea puterilor în stat:

- puterea executiva urma să aparţină domnitorului şi guvernului, separat pentru fiecare ţară- puterea legislativă aparţinea domnitorului şi Adunării legislative, separat pentru fiecare

ţară- puterea judecătorească revenea Înaltei Curţi de Justiţie şi de Casaţie de la Focşani

(instituţie comună); o altă instituţie comună urma să fie Comisia Centrală tot cu sediul la Focşani

Domnitorii, urmau să fie aleşi pe viaţă, prin vot cenzitar; ca atribuţii : numea şi revoca miniştrii, sancţiona legile, dizolva Adunarea . Erau prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti precum: egalitatea tuturor în faţa legilor, impozitelor şi promovării în funcţii publice; desfiinţarea privilegiilor şi rangurilor boiereşti, revizuirea relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. Prevederile Convenţiei de la Paris au reprezentat un pas important pe drumul realizării unirii Principatelor şi exprima susţinerea politică, în primul rând a Franţei . Actul constituţional adoptat la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor. Rămânea ca după ce „Europa ne-a ajutat” să „ne ajutăm noi înşine” (Vasile Boerescu).

Pe baza Convenţiei de la Paris, la 5 ianuarie la Iaşi şi la 24 ianuarie 1859 la Bucureşti a fost ales ca domn Alexandru Ioan Cuza, cunoscut revoluţionar paşoptist. Aceasta în condiţiile în care Adunarea electivă a Moldovei era dominată de unionişti, iar cea din Ţara Românească era dominată de conservatori. Pentru a realiza unirea românii s-au folosit de „o omisiune a Convenţiei de la Paris” care nu preciza că aceiaşi persoană nu poate ocupa funcţia de domnitor în ambele Principate. În felul acesta românii au aplicat „tactica faptului împlinit”, după cum afirma Iorga.

Ziua de 24 ianuarie 1859 are o deosebită importanţă pentru ca , în această zi istorică s-au pus bazele statului naţional român modern.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

În timpul domniei lui Cuza s-au pus bazele României moderne, s-au diversificat şi consolidat instituţiile, s-a întărit autonomia în raporturile cu Poarta şi Marile Puteri.

70

Consolidarea Unirii . În primii ani (1859-1866), Cuza a desfăşurat o intensă activitate pentru recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi înfăptuirea unirii politico-administrative. El a adoptat un plan de reforme menit a moderniza societatea românească.

În martie 1859, Franţa, Anglia, Rusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere a lui Cuza. Austria şi Turcia şi-au dat acordul abia în septembrie 1859, în cadrul Conferinţei marilor puteri, organizată la Paris. Aceste două state au recunoscut dubla alegere doar pentru perioada domniei lui Cuza.

Pe plan intern, a fost iniţiat un amplu program de consolidare a unirii: s-au contopit serviciile de vamă şi telegraf, s-au unificat armatele şi cursul monetar. Capitala a fost stabilită la Bucureşti, s-a adoptat o nouă stemă (vulturul şi zimbrul), s-a extins administraţia românească în cele trei judeţe din S Basarabiei; pentru uniformizarea legislaţiei, Comisia Centrală de la Focşani a elaborat un proiect de Constituţie şi proiecte de lege agrară şi electorală; au fost organizate judecătorii săteşti, s-a generalizat capitaţia.

Pe plan extern, Cuza a iniţiat diverse acţiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita să fie de acord cu constituirea la Bucureşti a guvernului şi Adunării unice. În septembrie 1860 a efectuat o vizită la Constantinopol, unde a fost primit ca un veritabil suveran. Ca urmare, puterile europene reunite în cadrul Conferinţei de la Constantinopol ( sept. – decembrie 1861 ), au recunoscut deplina unire politică a Principatelor, dar numai pe timpul domniei lui Cuza. Ca urmare a acestei recunoaşteri , Cuza a proclamat la 11 decembrie 1861 unirea naţiunii române. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic condus de conservatorul Barbu Catargiu, iar peste două zile şi-a deschis lucrările prima Adunare legislativă, dominată de conservatori. La 24 ianuarie 1862, Principatele Unite şi-au luat numele de România.

Marile reforme. Adoptarea unor reforme moderne, radicale era greu de realizat datorită conservatorilor care dominau Adunarea. În primăvara anului 1862, conservatorii au prezentat un proiect de lege rurală care lăsa practic neatinse bazele marii propietăţi funciare, Aceasta preconiza împropietărirea ţăranilor cu loturi egale, iar terenurile să provină din domeniul public. Liberalii moderaţi, în frunte cu M. Kogălniceanu au prezentat un contraproiect, care prevedea emanciparea clăcaşilor şi împropietărirea ţăranilor în mod diferenţiat.

Cuza a refuzat să sancţioneze proiectul conservatorilor. Mai mult decât atât, la 23 iunie 1863 , Barbu Catargiu a fost asasinat, ceea ce a determinat sfârşitul proiectului propus de conservatori.

În perioada iunie 1862-octombrie 1863, România a fost condusă de un guvern al liberalilor moderaţi, în frunte cu Nicolae Kretzulescu. Acesta a adoptat mai multe măsuri administrative, care vizau realizarea unirii depline: unificarea serviciilor sanitare, formarea Consiliului Superior al instrucţiunii publice, constituirea Direcţiei generale a arhivelor statului.

71

La începutul anului 1863 s-a constituit o alianţă politică eterogenă (liberali radicali şi conservatori ), denumită de Iorga „monstruoasa coaliţie”, al cărei singur obiectiv comun era înlăturarea lui Cuza şi instalarea unui prinţ străin.

În perioada octombrie 1863 – ianuarie 1865, în fruntea guvernului român s-a aflat Mihail Kogălniceanu care a întreprins cele mai importante reforme. Astfel, la 25 decembrie 1863 a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti. În martie 1864 a început în Adunare dezbaterea chestiunii rurale. Conservatorii s-au menţinut pe vechile poziţii şi au respins proiectul propus de Kogălniceanu (emanciparea clăcaşilor şi împropietărirea cu loturi diferenţiate). Mai mult decât atât, conservatorii au dat un vot de neîncredere guvernului. Drept urmare, Kogălniceanu şi-a prezentat demisia , care a fost respinsă de către domnitor.

Pentru a pune în aplicare reformele, Cuza o organizat o lovitură de stat la 2 mai 1864, în urma căreia a fost dizolvată Adunarea legislativă şi s-au adoptat prin plebiscit o Constituţie ( numită Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris) şi o nouă lege electorală. Se trecea la un regim autoritar, în care atributele puterii executive ale domnitorului erau sporite: avea iniţiativă legislativă, drept de veto, numea pe preşedintele Camerei (Adunării) şi pe membrii Senatului.

Prin Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, se introducea Parlamentul bicameral prin înfiinţarea Senatului numit Corp Ponderator, se creea Consiliul de stat care elabora legile. Legea electorală prevedea în continuare votul cenzitar, dar se mărea numărul alegătorilor, care erau împărţiţi în două categorii: alegători primari şi direcţi.

Noua lege fundamentală era recunoscută de Marile Puteri în iunie 1864. Cea mai importantă reformă elaborată în timpul lui Cuza a fost legea rurală adoptată la 14 august 1864. Aceasta prevedea împropietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de vite ( forţa de muncă ). Emanciparea clăcaşilor se realiza prin despăgubire, plătibilă în 15 ani. Pământul obţinut de ţărani nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani.

Legea rurală a avut o deosebită importanţă, contribuind la dezvoltarea agriculturii şi la uşurarea situaţiei ţărănimii. Au fost împropietăriţi aproximativ 460.000 de familii de ţărani cu cca. 1.800.000 ha, astfel încât propietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30 % din suprafaţa arabilă şi păşuni. Reforma rurală a avut şi unele limite generate de întinderea mică a loturilor şi de faptul că un mare număr de ţărani au rămas neîmpropietăriţi.

În timpul lui Cuza au mai fost adoptate şi alte legi. În plan juridic, au fost adoptate: Legea pt. organizarea Curţii de Casaţie, Legea pt. organizarea judecătorească, Codul penal şi de procedură penală, Codul Civil. În domeniu administrativ, au fost adoptate Legea pt. organizarea administrativă şi Legea comunală. În plan economic, s-a înfiinţat Casa de depuneri şi consemnaţiuni, s-a introdus sistemul metric de măsuri şi greutăţi, a fost adoptată Legea contabilităţii.

72

În decembrie 1864 a fost adoptată Legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu. Au fost înfiinţate Universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). A fost înfiinţat ministerul de externe şi s-au constituit primele agenţii diplomatice româneşti din străinătate. S-au încheiat convenţii vamale, poştale şi de comerţ, s-a limitat jurisdicţia consulară. În ianuarie 1865, relaţiile dintre Cuza şi Kogălniceanu s-au deteriorat. Primul-ministru şi-a prezentat demisia , care a fost acceptată de domnitor. Monstuoasa coaliţie a organizat un complot în urma căruia, Al. I. Cuza a abdicat în noaptea de 10-11 februarie 1866.

Independenţa României

Preliminarii politico-diplomatice

Principalul obiectiv al românilor după realizarea unirii a fost obţinerea independenţei. Carol I era interesat în realizarea acestui deziderat. El a ridicat deschis această problemă în faţa guvernului în 1873.

În 1876 se considera că problema orientală poate fi rezolvată doar prin destrămarea Imperiului Otoman. Clasa politică din România dorea realizarea acestui obiectiv, dar existau păreri diferite asupra căilor şi metodelor prin care România îşi putea schimba statutul politico-juridic.

Astfel, liberalii, reprezentaţi de I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, V. Boerescu, susţineau că doar alianţa cu Rusia ar fi permis României o acţiune deschisă împotriva Imperiului Otoman. Rusia era interesată în destrămarea Imperiului Otoman şi controlul Stâmtorilor.

Conservatorii vedeau în Rusia un pericol („pericolul slav”). Ei considerau că obţinerea independenţei depindea de relaţiile diplomatice cu Germania şi Austro-Ungaria.

În 1875 s-a redeschis „Problema Orientală” prin mişcările antiotomane în Bosnia şi Herţegovina, fapt care a generat în 1876 declnşarea unui război sârbo-muntenegreano-otoman. Pe de altă parte, în 1876 s-a declanşat răscoala antiotomană în Bulgaria, în timp ce chiar pe cuprinsul Imperiului Otoman se declanşează revoluţia junilor turci.

Astfel, România alege tactica expectativei şi a neutralităţii pentru a evita transformarea teritoriului său în teren de operaţiuni. Se desfăşoară o activitate diplomatică intensă. În ianuarie 1876 este emisă nota diplomatică a guvernului Catargiu care susţinea menţinerea stării de neutralitate pentru România. În iunie 1876, guvernul liberal înaintează un memoriu către Poartă şi Puterile garante, prin care se solicita, între altele, recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România, dar şi paşapoartele româneşti.

Rusia se pregătea de război în condiţiile în care Imperiul Otoman refuza orice mediere a Marilor Puteri în criza din Balcani.

În vara anului 1876 a avut loc, la Reichstadt, întâlnirea între împăratul Austro-Ungariei şi ţarul Alexandru al II-lea, prin care se realizează un compromis între cele două puteri: Austro-Ungaria primea Bosnia şi Herţegovina şi se declara neutră în cazul unui conflict ruso-otoman. Acest acord a fost parafat prin Convenţia secretă de la Budapesta, din ianuarie 1877.

În România s-a format un guvern liberal, prezidat de I.C. Brătianu, care a iniţiat tratative directe cu Rusia la Livadia, în Crimeea pentru a reglementa problema trecerii trupelor ruse pe teritoriul românesc (august 1876). Acestea au fost finalizate la 4 aprilie 1877 prin Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin România. Convenţia prevedea ca Rusia să respecte şi să menţină integritatea teritorială a României şi „drepturile politice ale statului român”; se obliga să suporte cheltuielile ce rezultau prin trecerea trupelor ruse prin ţara noastră, acesta din urmă fiind

73

trasat în detaliu. La rândul ei, România, lua măsuri de organizare a apărării (mobiliza armata- 100.000, din care forţa operativă – 58.000; unităţile militare erau dispuse în S ţării pentru apărare).

La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porţii. În consecinţă, armata otomană a bombardat localităţile de pe malul stâng al Dunării. Artilieria română a ripostat, bombardând Vidinul. În realitate, s-a creat o stare de război între România şi Poartă. La 9 mai 1877, la interpelarea lui N. Fleva, M. Kogălniceanu a răspuns prin declararea independenţei României.

Participarea României la războiul din 1877-1878

În iunie 1877, armata rusă a ajuns la Dunăre şi a înaintat pe trei direcţii: în S- spre Târnovo-Şipka-Stara Zagora peste Balcani; în V- spre Nicopole; în E- spre Biala-Rusciuk. Înaintarea a fost oprită la Plevna, care constituia cheia operaţiunilor din Balcani. Plevna avea o poziţie strategică importantă, fiind formată dintr-un complex de fortificaţii – 14 redute.

Primele asalturi ale ruşilor au fost respinse cu mari pierderi. În aceste condiţii, arhiducele Nicolae, comandantul frontului din Balcani îi cere lui Carol I sprijinul. Nu s-a încheiat o convenţie militară de colaborare, ci doar o înţelegere verbală. Armatele ruso-române din faţa Plevnei au fost comandate de Carol I, care a propus asedierea Plevnei . Asediul are succes şi la 28 noiembrie 1877, Comnadantul care apăra Plavna, Osman Paşa s-a predat colonelului Cerchez. În februarie 1878 s-a semnat armistiţiul ruso-otoman, după care s-a organizat Conferinţa de la San Stefano. Hotărârile adoptate aici au nemulţumit Marile Puteri. Anglia era nemulţumită de consolidarea poziţiilor Rusiei în Balcani, iar Austro-Ungaria nu primea Bosnia şi Herţegovina, aşa cum negociase la Reichstadt şi Budapesta.

României, îi era recunoscută independenţa, dar nu i se recunoştea contribuţia militară. Mai mult decât atât, Rusia prelua de la turci Dobrogea şi Insula Şerpilor, pe care le ceda României, în schimbul celor trei judeţe din S Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Aceste judeţe au fost pierdute de Rusia la sfârşitul războiului Crimeei.

La iniţiativa Germaniei, au fost reluate negocierile în cadrul Congresului de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878). Tratatul final din 1 iulie 1878 stabilea: recunoaşterea independenţei Serbiei şi Muntenegrului, intrarea Bosniei şi Herţegovinei sub „administrarea” Austro-Ungariei, principatul Bulgariei era redus teritorial până la Balcani, la S de acesta fiind organizată Rumelia Orientală în timp ce Anglia primea insula Cipru.

Pentru România, independenţa era condiţionată de: modificarea art. 7 din Constituţia din 1866 privind acordarea dreptului de cetăţenie pentru locuitorii necreştini şi acceptarea schimbului teritorial propus de Rusia.

Obţinerea independeţei de stat a avut o deosebită importanţă, creând pe plan intern condiţiile întăririi regimului politic şi accelerării modernizării, iar pe plan extern a permis ţării noastre să devină suverană, cu drepturi depline în relaţiile internaţionale. O altă consecinţă a independenţei a fost proclamarea României ca regat şi a lui Carol ca rege, la 14/26 martie 1881. Independenţa României şi proclamarea ca regat au influenţat şi lupta românilor din teritoriile româneşti aflate sub dominaţie străină mai ales mişcarea naţională a românilor din Transilvania.

Proiectele partidelor politice în epoca modernă

Începuturile liberalismului şi conservatorismului în spaţiul românesc

74

Sistemul politic al României moderne a avut la bază Constituţia din 1866, care a fundamentat regimul democratic. România devine monarhie constituţională, în cadrul căreia regele este arbitrul vieţii politice şi factor de echilibru. Se aplică principiul „Regele domneşte, dar nu guvernează”.În acest interval de timp, s-au consolidat principalele partide politice: Partidul Naţional Liberal (P.N.L.) şi Partidul Conservator (P.C.). Din anul 1895 a fost inaugurată rotativa guvernamentală, prin care cele două partide politice guvernau România alternativ.

Ideologia liberală era inspirată din ideile revoluţiei franceze şi din practica liberalismului occidental, se întemeia pe tradiţiile naţional-culturale şi politice româneşti. Promovau constituţionalismul şi pluralismul politic bazat pe libertatea de exprimare, spirit de toleranţă. Îşi propuneau să emancipeze poporul de orice servitute înzestrându-l cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Pe lângă agricultură, pe care o considerau aptă de dezvoltare prin crearea unor instituţii de credit, liberalii se pronunţau pentru intervenţia statului în accelerarea procesului de dezvoltare a industriei naţionale. Statul urma să protejeze dezvoltarea industriei naţionale, iar profiturile urmau să fie investite în ţară. Conceptul prin noi înşine, reprezenta deviza liberalilor, formulată de Ion C. Brătianu, prin care îşi propuneau valorificarea tuturor resurselor şi energiilor naţionale care să contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti. Erau vizate în special: industria naţională, capitalul şi comerţul românesc, proprietatea privată. Doctrina liberală pune accentul pe libertatea presei, pe dreptul de asociere şi exprimare, deci pe garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

După înţelegerea realizată între liberalii radicali şi cei moderaţi de la Concordia din 1867, în anul 1875 a luat fiinţă, în mod oficial PNL, care a avut ca nucleu Coaliţia de la Mazar Paşa. De-a lungul timpului la conducerea liberalilor s-au aflat: I.C. Brătianu (1875-1891), D.A. Sturdza (1892-1909) şi Ion I. C. Brătianu (1909-1927).

Programul partidului adoptat în 1875 reflecta punctul de vedere al moderaţilor din jurul lui M. Kogălniceanu. Acesta cuprindea idei progresiste referitoare la modernizarea statului român prin: respectarea legii, reforma armatei, descentralizarea administraţiei. În politica externă militau pentru pace şi respectarea tratatelor. Congresul PNL din 1892 a elaborat un nou program al partidului bazat pe necesitatea respectării legilor, desfăşurarea alegerilor în mod liber, măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei sătenilor, sprijinirea românilor din afara graniţelor. În 1913 partidul a anunţat înscrierea în program a două reforme fundamentale: agrară şi electorală.

Ideologia conservatoare avea la bază doctrina junimistă centrată în jurul dictonului lui Titu Maiorescu: „formă fără fond”. În concepţia acestora, noul cadru juridic şi instituţional creat în România nu corespundea structurii social-economice a ţării. În activitatea politcă susţineau tactica „paşilor mărunţi” a progresului în conformitate cu tradiţiile istorice. În problema agrară se pronunţau pentru menţinerea marii propietăţi.

În 1880 un grup de oameni politici printre care Lascăr Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Titu Maiorescu, puneau bazele Partidului Conservator. În intervalul 1880-1899,

75

partidul a fost condus de Lascăr Catrgiu. La începutul sec. XX partidul a fost reorganizat de Take Ionescu. După moartea lui Gh. Grigore Cantacuzino şi hotărârea lui Petre P. Carp de a se retrage definitiv din viaţa politică, Titu maiorescu a fost ales preşedinte al Partidului Conservator, urmat din 1914 de Alexandru Marghiloman.

În 1884 s-au opus revizuirii Constituţiei. Potrivit concepţiei lor nu drepturile politice le lipseau românilor, ci situaţia lor materială lăsa de dorit. Considerau că orice reformă politică era zadarnică cât timp oamenii asupra cărora se aplica nu ştiau nici să scrie sau să citească şi nu aveau posibilitatea de a judeca interesele publice.

Ideile prezentate de Petre P. Carp în 1910 vizau: elaborarea unor măsuri în favoarea ţăranilor şi meseriaşilor, care erau consideraţi baza edificiului social. Alte reforme vizau domeniul administrativ prin care administraţia urma să câştige o mai mare autonomie în raport cu partidele politice.

Guvernări liberale: 1876-1888; 1895-1899; 1901-1904; 1907-1910; 1914-1918

Guvernări conservatoare: 1871-1876; 1888-1895; 1899-1901; 1904-1906; 1910-1913

Etapele constituirii României Mari

România în timpul primului război mondial

Ideea de unitate statală a însoţit istoria românilor, afirmându-se ca una din aspiraţiile lor fundamentale. Înfăptuită pentru scurt timp de către Mihai Viteazul (1600), speranţa de unire s-a afirmat cu putere în epoca modernă: în 1859 s-au pus bazele statului naţional român, prin unirea Moldovei cu Muntenia. Ulterior, în cadrul României s-au integrat Dobrogea (1878) şi Cadrilaterul (1913). Lupta dusă de românii din teritoriile aflate sub dominaţie străină, se înscria, la începutul sec. XX, în aspiraţia popoarelor europene de a avea state naţionale.

Izbucnirea primului război mondial la 15/28 iulie 1914 a pus România în faţa unei întrebări fundamentale: cu care dintre cele două tabere politico-militare să se alieze (Antanta sau Puterile Centrale) pentru a-şi realiza unitatea statală? O hotărâre greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din Antanta) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania şi Bucovina.

La 21 iulie / 3 august 1914, Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată. Hotărârea a fost acceptată de regele Carol I şi de urmaşul său, Ferdinand I. Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că ţara trebuia bine pregătită pentru război, iar opţiunea militară să fie decisă în funcţie de evoluţia evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea teritorială.

În septembrie 1914, România a încheiat o convenţie cu Rusia prin care, în schimbul unei „neutralităţi prietenoase”, i se recunoştea dreptul de a-şi uni teritoriile stăpânite de Austro-Ungaria. Tot acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări să se

76

informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu celelalte ţări din Antanta (Franţa, Anglia). În anii 1914-1916 cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au încercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică dar şi pe importantele resurse de petrol şi cereale.

Opinia publică susţinea intrarea ţării în război alături de Antanta, remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae Iorga, Barbu Delavrancea, Octavian Goga. Un rol important îl avea Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor prin articole în presa, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi un curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu), care, invocând pericolul rus şi tratatul din 1883, solicita intrarea în lupta alături de Puterile Centrale. În schimb, socialiştii se pronunţau pentru neutralitate definitivă.

În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei pentru război: economia a fost orientată spre producţia militară.

După îndelungi tratative, guvernul Brătianu a semnat cu Antanta, la 4/17 august 1916, tratatul de alianţă şi convenţia militară. În baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse modalităţi: trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să participe la apărarea Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele aliate de la Salonic trebuiau să angajeze o puternică ofensivă care să reţină o parte a armatei austro-ungare. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, Antanta angajându-se să respecte integritatea teritorială a statului român. România urma să aibă aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi la Conferinţa de pace. La rândul său, România urma să declare război Austro-Ungariei şi se angaja să nu încheie pace separată.

Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 a decis intrarea ţării noastre în război alături de Antantă.

Armata română se îndreaptă spre Transilvania şi în câteva săptămâni preia controlul asupra acesteia. Ofensiva a fost de scurtă durată, pentru că Puterile Centrale au declanşat contraofensiva, iar armata română a fost nevoită să se retragă pentru a apăra sudul ţării. Atacaţi dinspre nord şi dinspre sud, românii au fost înfrânţi în bătălia de la Turtucaia (24 august 1916). Românii neprimind ajutor militar au fost înfrânţi şi în Dobrogea. În bătăliile de la Jiu s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu. Prinsă ca într-un cleşte armata română a trebuit să se retragă din faţa adversarilor, iar în aceste condiţii, Bucureştiul este ocupat de trupele Puterilor Centrale conduse de von Mackensen la 6 decembrie 1916.

Cauzele care au dus la înfrângerile armate au fost determinate de mai mulţi factori. În primul rând obiectivele armatei române au fost nerealiste în condiţiile în care aceasta era slab echipată şi lipsită de experienţă. Lungimea frontului era foarte mare – 1700 de Km, iar noi eram înconjuraţi din trei părţi de duşmani. În plus, aliaţii nu şi-au respectat angajamentele.

77

Puterile Centrale au ocupat două treimi din ţară, unde au instaurat un regim de ocupaţie militară foarte dur. Astfel, guvernul, autorităţile, armata şi o parte a locuitorilor s-au retras în Moldova, frontul stabilindu-se în sudul acesteia. Capitala a fost mutată la Iaşi, unde s-a format un guvern de uniune naţională la 11 decembrie 1916.

În cursul anului 1917, principalele obiective ale guvernului au fost legate de modificarea unor articole din Constituţie care să permită înfăptuirea a două reforme majore: agrară şi electorală. Regele Ferdinand a remis în martie 1917 o proclamaţie către armată prin care a promis realizarea celor două reforme.

Până în mai 1917 armata a fost reorganizată (Armata I şi Armata II- aproximativ 460.000 de oameni). În iulie războiul a fost reluat pe frontul din Moldova, armata română obţinând victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (iulie –august 1917). În felul acesta eşua palnul Puterilor Centrale de a ocupa Moldova.

Cu toate că eram victorioşi pe front, situaţia s-a complicat în urma loviturii de stat bolşevice din Rusia de la 25 octombrie 1917, în urma căreia comuniştii au pus mâna pe putere. Aceştia au anunţat că vor să iasă din război, fapt care a generat dezorganizarea armatei ruse pe frontul din Moldova.

Rusia încheie pacea cu puterile centrale la Brest-Litovsk, în martie 1918, obligând indirect şi ţara noastră să procedeze la fel. După unele preliminarii la Buftea, România a semnat pacea la Bucureşti la 24 aprilie 1918. Această pace a fost semnată de Alexandru Marghiloman, care devenise între timp prim-ministru. Prin această pace se impuneau României condiţii foarte grele: Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale, era dispusă demobilizarea armatei, iar Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul Carpaţilor. Pacea de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand a refuzat să o semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului român.

În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul C. Coandă, învestit la 6 noiembrie 1918, a proclamat mobilizarea generală şi armata română a reintrat în război (10 noiembrie 1918). Pacea de la Bucureşti a fost considerată ca un act nul, iar în felul acesta finalul primului război mondial (11noiembrie 1918) a găsit România în tabăra învingătoare.

La 18 noiembrie/ 1decembrie 1918, într-o atmosferă de entuziasm, regele Ferdinad şi regina Maria au revenit la Bucureşti, fapt care simboliza împlinirea idealului de întregire naţională.

Marile pierderi suferite de poporul român în acest război au arătat spiritul de jertfă şi dorinţa nestrămutată de înfăptuire a Marii Uniri.

78

Unirea din 1918

Contextul intern şi internaţional. Realizarea României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei, şi Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, survenită pe fondul dezmembrării Imperiului Ţarist şi Austro-Ungar. Pe plan internaţional a reprezentat afirmarea principiului autodeterminării şi a principiului naţionalităţilor. În cazul românilor distingem trei etape în realizarea unirii: autonomia, independenţa naţională şi unirea propriu-zisă.

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România - act cu caracter democratic şi plebiscitar. Prima provincie care s-a unit cu patria mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Ţarist, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărţirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. În 1917 s-a constituit în provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul „Cuvânt moldovenesc”.

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/ 8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul Ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al său a fost ales Ioan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 oct./ 7 nov 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la Iaşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în S Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relaţiile diplomatice cu România.

În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat la rândul său, la 4 februarie 1918, independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor -138deputaţi- a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume, Bucovina şi Transilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale.

Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie

79

de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional . Lider politic a fost ales Iancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainiene l-a determinat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.

În aceste împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume, ai reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, „unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”. Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria - mamă a tins să se radicalizeze odată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional.

În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar, s-au produs la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.

În acelşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai existau mulţi oameni politici occidentali , în S.U.A. şi Marea Britanie , care cereau menţinerea Austro-Ungariei. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedenţia lui Take Ionescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, care publica ziarul „La Roumanie”.

În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tututror forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 sept/ 12 oct. 1918, o declaraţie ce proclama „independenţa naţiunii române” din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de

80

asemenea numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.

Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 oct/ 12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central ( C.N.R.C )din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român- Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr – şi şase ai Partidului Social Democrat – Ioan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.

Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918, au avut loc la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei condusă de Karoly. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-Iulia. Ziarul „Românul" din 8/21 noiembrie 1918: publica manifestul „Istoria ne cheamă la fapte”.

Adunarea naţională de la Alba-Iulia a avut loc la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 de delegaţi aleşi şi peste 100.000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea „acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membrii. Actul de la Alba –Iulia a consfinţit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.

Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele ameninţări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armatei maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta.

Desăvârşirea statului naţional unitar a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de pace de la Paris din 1919-1920.

Statul democratic în România interbelică

81

La baza regimului democratic din România interbelică a stat Constituţia din 1923. Sistemul politic românesc era alcăuit din: monarhie, Parlament, guvern şi partidele politice.

Monarhia

Şi în perioada interbelică, regele era elementul cheie al vieţii politice. După moartea lui Carol I, la conducerea României a venit nepotul său de frate, Ferdinand I (1914-1927). Acesta a respectat limitările impuse de Constituţie, domnind ca un monarh constituţional. El a contribuit la creşterea prestigiului monarhiei datorită rolului avut în perioada Războiului ca şi datorită faptului că în perioada domniei sale a fost relizată Unirea.

La 15 octombrie 1922, alături de regina Maria, Ferdinand a fost încoronat la Alba-Iulia ca suveran al României Mari. Prerogativele monarhului erau largi, fiind stabilite pe baza Constituţiei din 1923.

Asupra regelui a exercitat o puternică influenţă şeful PNL, Ion I.C. Brătianu. Prestigiul monarhiei a fost afectat de „criza dinastică”, declanşată de moştenitorul tronului, prinţul Carol. Acesta, în decembrie 1925 a renunţat la preorgativele de moştenitor al tronului, fugind din ţară cu Elena Lupescu.În aceste condiţii, la 31 decembrie 1925 Consiliul de Coroană a luat act de această decizie pe care a acceptat-o.

La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a ratificat actul de renunţare şi l-a proclamat ca moştenitor al tronului pe Mihai, fiul lui Carol al II-lea. În acelaşi timp, s-a decis formarea unei regenţe alcătuită din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Curţii de casaţie Justiţie, care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că Mihai ajungea pe tron înainte de vârsta majoratului.

În 1927, au murit atât regele Ferdinand cât şi Ion I.C. Brătianu. Această situaţie a generat agitaţii din partea opoziţiei care a acţionat în favoarea revenirii lui Carol. Se formase un curent care-l prezenta pe Carol ca „salvator” al ţării.

La 6 iunie 1930, Carol a revenit în ţară, iar la 8 iunie 1930, Parlamentul anulează legile din 4 ianuarie 1930 şi îl proclamă rege pe Carol (Perioada Restauraţiei 1930-1940).

Domnia lui Carol al II-lea a reprezentat o nouă etapă în evoluţia monarhiei, acesta urmărind încă de la început preluarea efectivă a puterii în stat şi înlocuirea regimului bazat pe partidele politice.

Domnia lui Carol al II-lea poate fi împărţită în două etape: 1930-1938 a condus ca monarh constituţional; 1938-1940 a condus ca monarh autoritar, unii istorici numind perioada aceasta ca perioada dictaturii regale.

El nu a fost tocmai un model pentru societatea românească. În plan politic a încercat să compromită partidele politice, guvernează peste acestea (formând guverne de uniune naţională), se înconjoară de o „camarilă regală”. Cu toate acestea a fost preocupat de modernizarea societăţii româneşti, a armatei şi de dezvoltarea culturii. În anul 1940, pe fondul agravării situaţiei internaţionale datorită izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi a destrămării României Mari, Carol al II-lea a fost obligat să abdice, rege al României devenind Mihai I.

Parlamentul

82

Conform Constituţiei din 1923, reprezenta puterea legislativă în stat. Principala atribuţie era de a vota, abroga şi modifica legile. Avea drept de interpelare a guvernului, astfel controla puterea executivă. În perioada interbelică s-a guvernat şi prin decrete-legi, ceea ce a diminuat rolul Parlamentului, adevărata putere în stat fiind reprezentată de puterea executivă.

Guvernul

Deţinea puterea executivă alături de monarh. Era alcătuit din miniştrii responsabili pentru actele lor în faţa Parlamentului, în realitate însă, practica politică democratică făcea ca puterea executivă să o controleze pe cea legislativă. În perioada interbelică, se constată o mare instabilitate guvernamentală, datorată aplicării vechii tactici politice.

Sistemul partidelor politice

Se caracterizează prin pluripartidism, ceea ce demonstra faptul că statul român era unul democratic. Rolul cel mai important pe scena politică îl aveau două partide: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. O altă caracteristică a fost dată de dispariţia Partidelor Conservatoare, rămase fără susţinere odată cu introducerea votului universal.

Pe scena politică românească în perioada interbelică apar partidele de extremă stângă sau dreaptă, pe fondul climatului european tulbure, care permite ascensiunea unor astfel de forţe politice. După Marea Unire, eşicherul politic românesc este completat şi de existenţa partidelor provenite din provinciile unite cu România, la care se adaugă numeroase partide mici, care nu au o mare susţinere populară. De exemplu: Partidul Naţionalist Democrat condus de N. Iorga şi care reprezintă interesele intelectualităţii; Liga Poporului condusă de generalul Alexandru Averescu, Partidul Naţional Agrar al cărui lider era Octavian Goga, Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache.

Mişcarea socialistă

Aceştia vizau instaurarea socialismului în România şi recunoşteau principiu luptei de clasă, dar se pronunţau pentru dezvoltarea democraţiei. Socialiştii criticau oligarhia (marea burghezie). Baza socială era reprezentată de muncitori şi unii intelectuali cu vederi de stânga. Ca ideolog al socialiştilor s-a remarcat Şerban Voinea, iar printre conducători George Grigorovici, Ilie Moscovici, Iosif Jumanca, Constantin Titel Petrescu.

Mişcarea socialistă a luat naştere în 1921 când liderii social-democraţi au părăsit Consiliul General al Partidului Socialist. În 1922 s-au pus bazele Federaţiei Partidelor Socialiste din România (care reunea PSDR şi partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina). În 1927, cele două grupări s-au unificat formând Partidul Social Democrat. Mişcarea socialistă controla indirect sindicatele din România care aveau aproximatic 200.000 de membrii.

Partidul Naţional Liberal – PNL

Poziţiile liberale s-au consolidat la sf. primului război mondial. Ca doctrină politică au avut neoliberalismul care susţinea că România se găsea la începutul capitalismului, iar progresul era

83

condiţionat de dezvoltarea industriei naţionale. România întrunea condiţiile necesare industrializării, întrucât deţinea resurse de materii prime, specialişti, capital, forţă de muncă şi o bună piaţă internă. Erau adepţii concepţiei „prin noi înşine”. Liberalii susţineau că industrializarea condiţionează modernizarea generală şi independenţa naţională. Pe plan social urmăreau întărirea poziţiilor burgheziei, iar în plan politic, democraţia parlamentară.

Baza socială a liberalilor a fost reprezentată de burghezia industrială şi financiară, elemente orăşeneşti: funcţionari, avocaţi, ingineri, medici, profesori, meseriaşi.

Teoreticienii partidului au fost Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu, Mihail Manoilescu.În fruntea PNL s-au aflat: Ion I.C. Brătianu, care a dominat viaţa politică în intervalul 1918-

1928 decada brătienistă, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, C.I.C. Brătianu.PNL a fost cel mai important partid al perioadei interbelice. În politică au condus autoritar,

folosind toate mijloacele pentru a câştiga alegerile. În economie măsurile autoritare au fost luate pentru realizarea pp. obiective: industrializarea şi realizarea infrastructurii moderne.

Guvernele PNL au condus ţara în perioada 1922-1926, 1933-1937, rezolvând problemele dificile ale organizării noului stat. Printre măsurile adoptate în timpul guvernărilor PNL amintim: unificarea României pe plan administrativ şi legislativ, refacerea economică, protejarea economiei, aplicarea reformelor.

După 1930, partidul a trecut printr-o profundă criză.

Partidul Naţional Ţărănesc

Doctrina acestora a fost ţărănismul. Economic, PNŢ considera că România evolua pe o cale diferită de cea a statelor occidentale, iar capitalismul românesc era o imitaţie. Sugerau că România se afla pe „a treia cale”, între comunism şi capitalism. Susţineau că trebuie realizat statul ţărănesc, în cadrul căruia agricultura urma să aibe rolul pp. Ţărăniştii se pronunţau pentru dezvoltarea acelor ramuri ale industriei care aveau la bază materii prime din ţară. Până în 1928 au fost adepţii „porţilor deschise” faţă de capitalul străin, iar după 1931 au devenit adepţi ai protecţionismului. Erau adepţii democraţiei parlamentare.

Baza socială era reprezentată de burghezia mică şi mijlocie, ţărănime şi intelectuali. Teoreticieni au fost Constantin Stere, Gheorghe Zane şi Virgil Madgearu.

Liderii PNŢ au fost Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. PNŢ s-a format în 1926, în urma fuziunii dintre Partidul Ţărănesc cu Partidul Naţional

Român din Transilvania. În plan politic au promis completarea Constituţiei şi descentralizarea administrativă, drepturi pentru muncitori, realizarea „statului ţărănesc”. În economie au susţinut agricultura şi au acordat credite pentru sprijinirea ţărănimii şi burgheziei rurale. După 1931 au aplicat o politică vamală protecţionistă.

Au guvernat în perioada 1928-1931; 1931-1933. Liderii lor, deşi admirabili din punct de vedre moral, erau lipsiţi de abilitatea politică a liberalilor. Ei au comis multe greşei tactice: au susţinut reîntoarcerea în ţară a principelui Carol (1930) şi au încheiat pactul de neagresiune electorală cu legionarii (1937).

L.A.N.C. şi legionarii

Au reprezentat extrema dreaptă.L.A.N.C.

84

Aceştia au avut la bază o doctrină antisemită, antidemocratică şi anticomunistă, care susţinea eliminarea evreilor din viaţa politică şi educarea tineretului în spirit creştin şi naţionalist.

Baza socială a acestora era formată din tineri, studenţi, preoţi, o parte a burgheziei române cu vederi antisemite.

Ca lideri LANC s-au afirmat A.C. Cuza şi Nicolae Paulescu, iar ca teoreticieni, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi Dan Botta.

Liga Apărării Naţional Creştine (LANC) a fost înfiinţată în 1923 de către A.C. Cuza. Ei s-au manifestat prin presă, broşuri de propagandă, întruniri, unele acţiuni violente împotriva evreilor. Şi-au organizat formaţiuni paramilitare „lăncierii”.

În 1935, LANC a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar, formând Partidul Naţional Creştin.

LegionariiAceştia susţineau că societatea românească postbelică este bolnavă. Legionarii se considerau

exponenţii generaţiei războiului care aveau sarcina de a constitui un nou stat român. Ei promovau tradiţionalismul şi naţionalismul xenofob, intolerant şi agresiv. Se considerau singurii capabili să asigure renaşterea naţională. Pe plan politic susţineau instaurarea unui regim totalitar.

Baza socială a fost reprezentată de tineri de la oraş, ţărani, preoţi de ţară, elemente ale muncitorimii şi burgheziei, dar şi elemente aflate la periferia societăţii. Cei mai de seamă lideri ai acestora au fost Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima. Ca partid politic s-au organizat în 1927 când C.Z. Codreanu se desprinde de LANC şi înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită în 1930 Garda de Fier. În 1935, şi-au luat denumirea de Partidul Totul pentru Ţară.

Ca mijloc de acţiune au folosit terorismul politic, apelând la asasinate pentru eliminarea adversarilor. În acest scop, ei au organizat „echipele morţii”. În 1933, legionarii îl asasinează pe I.G. Duca, iar spre sfârşitul perioadei interbelice pe Armand Călinescu. În septembrie 1940-ianuarie 1941 ajung la putere, iar România devine stat naţional legionar.

Partidul Comunist Român

A reprezentat extrema stângă, doctrina sa fiind marxismul în variantă leninistă. Obiectivul esenţial al comuniştilor era instaurarea prin revoluţie a dictaturii proletariatului şi realizarea societăţii comuniste. Ei urmăreau să realizeze naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi să lichideze regimul politic existent. Comuniştii susţineau lozinca autodeterminării naţionalităţilor până la despărţirea de statul român a Basarabiei. Baza socială a fost restânsă, fiind formată din o parte a lucrătorilor industriali (în 1944 aveau cca. 1000 de membrii). Ca lideri ai comuniştilor s-au remarcat Gheorghe Cristescu, Marcel Pauker, Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu. P.C.R. a fost înfinţat în mai 1921, fiind afiliat la Internaţionala a III-a comunistă. Din cauza ideiilor susţinute, PCR a fost scos în afara legii în 1924 şi şi-a desfăşurat activitatea clandestin, acţionând ca o secţie a Cominternului. Majoritatea secretarilor generali ai PCR au fost impuşi de Comintern şi nu erau români.

Partidul va fi scos din ilegalitate şi propulsat la putere de Armata Roşie, odată cu evenimentele de la 23 august 1944.

85

România şi concertul european; de la „Criza Orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Poziţia României ca stat independent în relaţiile internaţionale. Sisteme de alianţă.

Evenimentele din timpul războiului pentru independenţă şi de la Congresul de la Berlin au atras atenţia României asupra necesităţii afilierii la un sistem de alianţe care putea să promoveze interesele de politică externă ale ţării.

Aderarea României la Tripla Alianţă a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria, datat 18/30 octombrie 1883. Regele Carol şi Ion I.C. Brătianu au insistat ca acordul să fie ţinut secret, având în vedre că politicienii şi opinia publică erau în majoritate profrancezi. Românii au urmărit şi evoluţia alianţei franco-ruse după 1891 şi apropierea dintre Marea Britanie şi Franţa, semnalată de Antanta Cordială din 1904. În primăvara anului 1914, apropierea dintre România şi Antanta, era un fapt real. În condiţiile izbucnirii Primului Război Mondial, în 1914 Consiliul de Coroană a hotărât starea de neutralitate (1914-1916). Schimbarea condiţiilor a determinat semnarea convenţiilor politice şi militare cu statele Antantei la 4/17 august 1916.

La Conferinţa de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, obiectivul principal urmărit de Ion I. C. Brătianu a fost acela de a obţine recunoaşterea internaţională a noilor graniţe ale ţării sale.

Acestea condiţionau recunoaşterea unirii de semnarea unui tratat separat privind statutul minorităţilor în România. În cadrul Conferinţei de la Paris s-au semnat tratate cu Germania (Versailles), Austria (Saint-Germain), Bulgaria (Neuilly sur Seine), Ungaria (Trianon) şi cu Turcia (Sevres; iar mai târziu la Lausanne). Prin tratatele de pace de la Paris s-a recunoscut unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România, Ungaria şi Austria fiind nevoite să recunoască hotărârile adunărilor plebiscitare. Frontiera româno-bulgară rămânea cea prevăzută în Tratatul din 1913. La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România. În 1933 s-au adăugat şi SUA.

În concepţia diplomaţiei româneşti alianţele regionale au fost o modalitate esenţială de păstrare a echilibrului de forţe în sud-estul Europei şi de menţinere a tratatelor de pace de la Paris. După ce în ianuarie 1920, ţara noastră lua parte la fondarea Ligii Naţiunilor, în 1921, graţie activităţii lui Take Ionescu, s-au pus bazele Micii Înţelegeri, care reunea România, Iugoslavia şi Cehoslovacia.

În 1921, România a încheiat o alianţă cu Polonia. S-au adăugat alianţele semnate cu cu Franţa (1926) şi Italia. În 1928, România a aderat la Pactul Briand-Kellogg prin care războiul era interzis ca mijoloc de rezolvarea a diferendelor între state. Acest pact a fost completat în anul următor de Protocolul de la Moscova.

În cursul anului 1930, Nicolae Titulescu a fost ales preşedintele sesiunii a XI-a a Societăţii Naţiunilor. De asemenea, ţara noastră a luat parte la Conferinţa de dezarmare de la Geneva (1932). În 1934, graţie strădaniei lui N. Titulescu, s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Din nefericire, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri, în special între Marea Britanie şi Franţa

86

şi politica revizionistă a Germaniei şi a URSS au dus în final la eşecul sistemelor de alianţe regionale.

Relaţiile internaţionale în perioada interbelică au fost marcate şi de faptul că în cursul anului 1935, ţara noastră a fost aleasă membră permanentă în Consiliul Ligii Naţiunilor, iar în 1936 s-a semnat la Montreaux un protocol româno-sovietic care deschidea drumul unei posibile încheieri a unui pact de asistenţă mutuală între cele două state.

În perioada interbelică URSS a perseverat în privinţa nerecunoaşterii unirii Basarabiei cu România. De fapt, deşi îşi afirma dorinţa de pace, I.V. Stalin critica mereu tratatele de la Paris şi făcea toul pentru stimularea divergenţelor dintre Marile Puteri, în speranţa izbucnirii unui război care să îi prilejuiască extinderea influenţei sovietice în Europa. În cadrul negocierilor cu URSS din perioada interbelică, România a dorit să obţină o normalizare a relaţiilor cu vecinul de la răsărit şi recunoaşterea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat. Acest obiectiv a fost urmărit în tratativele de la Copenhaga, Viena (1924) şi Riga (1932), în tratativele din anii '30, purtate de Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS. Însă demiterea ministrului de externe român a lăsat nerezolvată această chestiune şi a marcat sfârşitul unei epoci în diplomaţia românească.

După 1933, cercurile conducătoare de la Bucureşti au înţeles că Franţa şi Marea Britanie nu se vor opune planurilor revizioniste ale Germaniei. De aceea, România a căutat să afle o cale proprie de înţelegere cu Germania, care vedea în România un important furnizor de cereale şi petrol.În 1938, situaţia internaţională s-a agravat. Germania a provocat criza cehoslovacă, revendicând regiunea sudetă locuită de germani. Guvernul român a adoptat în acelaşi an o notă diplomatică adrestă Moscovei. Dictatul de la München, din 29 septembrie 1938 a deschis calea Germaniei către sud-estul Europei.

La 23 martie 1939, s-a semnat acordul economic româno-german. Partea română spera că Germania va deveni, pe lângă un partener economic important, garantul integrităţii sale teritoriale.

Aceasta nu a însemnat însă abandonarea relaţiilor de alianţă tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie. La 13 aprilie 1939, cele două puteri occidentale au promis României sprijin în cazul unor posibile agresiuni.

În vara 1939, apropierea dintre cele două mari puteri revizioniste ale Europei – URSS şi Germania – a ajuns la apogeu. La 23 august 1939, s-a încheiat Pactul de neagresiune sovieto-german, care a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul URSS de a ocupa Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi ascensiunea puterilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relaţii bune, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea.

87

România este nevoită să renunţe la garanţiile engleze la 1 iulie 1939, iar pe 4 iulie Carol al II-lea a dus la putere un cabinet progerman condus de Ion Gigurtu. Guvernul şi-a declarat dorinţa de a adera la Axa Roma-Berlin şi la 11 iulie el a anunţat retragerea României din Liga Naţiunilor. Antonescu a pus bazele noului rol pe care România avea să-l joace într-o Europă de Sud-Est dominată de Germania, întărind legăturile militare şi economice cu Germania.

Până în primăvara anului 1944 forţele politice se uniseră în efortul de a scoate ţara din război. Figura centrală era Iuliu Maniu, conducătorul opoziţiei democratice.

Celălalt canal românesc spre Moscova trecea prin Stockolm, unde între decembrie 1943 şi ianuarie 1944, ministrul român Frederic Nanu a avut convorbiri cu oficialii de la legaţia sovietică în ceea ce priveşte interesul exprimat de anumite cercuri din România de a negocia retragerea României din război.

Armistiţiul semnat în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, Între România şi URSS, cerea guvernului român să se angajeze în efortul de război aliat cu cel puţin dousprezece divizii de infanterie, să permită deplasarea liberă a Armatei Roşii pe teritoriul său şi să sprijine militar şi logistic operaţiile militare ale Aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei.

România îşi asuma povara de a plăti despăgubiri care se ridicau la 300 de milioane de dolari către URSS. Singurul punct favorabil pentru România era abrogarea dictatului de la Viena şi redobândirea Transilvaniei de N-V.

Conflicte militare

Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918) s-a făcut în slujba idealului naţional. Dezintegrarea imperiilor multinaţionale şi impunerea principiului naţionalităţilor a favorizat formarea statului naţional unitar român în 1918.

Al Doilea Război Mondial

În politica externă, generalul Antonescu a decis intrarea României în război alături de Germania, împotriva URSS-ului din 22 iunie 1941. Antonescu a urmărit prin aceasta să elibereze Basarabia şi N Bucovinei şi să lupte împotriva comunismului. Până la 27 iulie 1941, aceste teritorii au fost reintegrate în graniţele României. După această dată, România a continuat războiul dincolo de Nistru. Această atitudine a ţării noastre a generat starea de război între România şi statele Coaliţiei Naţiunilor Unite: Marea Britanie (decembrie 1941), SUA (iunie 1942). Participarea armatei române la război nu a avut la bază o convenţie militară cu Germania. Armata română a cucerit Odessa (octombrie 1941) şi a luat parte la luptele din Crimeea (octombrie 1941-iunie 1942) şi Stalingrad (septembrie 1942-februarie 1943). Participarea la război a generat mari pierderi umane şi materiale, armata română fiind nevoită să se retragă împreună cu cea germană. Trupele sovietice, după ce au respins armatele germane, au început să înainteze spre România. Astfel, în martie 1944 ruşii au ajuns la Nistru, iar în aprilie în N Moldovei. Mai mult decât atât, Bucureştiul a fost bombardat de aviaţia americană la 4 aprilie 1944.

88

În condiţiile în care se profila pericolul mutării războiului pe teritoriul României, oficialităţile şi Opoziţia au căutat soluţii pentru ieşirea din alianţa cu puterile Axei. Până în aprilie 1944, România pierduse peste 600.000 de militari.

Încă din 1943, când se profila înfrângerea Germaniei, au început tratativele cu Naţiunile Unite pentru ieşirea ţării noastre din război. Acestea s-au desfăşurat în perioada 1943-1944 şi au fost duse atât de reprezentanţi ai guvernului antonescian, cât şi din partea opoziţiei, dar au eşuat. Astfel, au acţionat Mihai Antonescu, ministrul de externe român, dar şi Iuliu Maniu, reprezentatnt al opoziţiei. Tratativele au eşuat atât din cauza faptului că aliaţii au impus formula „capitulării necondiţionate”, cât şi din cauza înţelegerilor dintre URSS, Marea Britanie, SUA, privind împărţirea sferelor de influenţă.

Pe plan intern, în intervalul 1943-1944 s-a discutat despre încheierea unui acord între forţele politice din opoziţie. Acestea s-au concretizat la 20 iunie 1944, când PNŢ, PNL, PCR şi PSD au creat Blocul Naţional Democrat. Scopul acestuia era de a-l înlătura pe Antonescu, pentru a se reveni la un regim democratic, dar şi pentru a se încheia un armistiţiu cu Naţiunile Unite.

La 23 august 1944, regele Mihai şi BND au organizat o lovitură de stat în urma căreia Antonescu a fost arestat. Pe plan intern s-a format un guvern prezidat de generalul C-tin Sănătescu, compus din militari, dar şi reprezentanţi BND. În cursul aceleiaşi zile a fost difuzată Proclamaţia regelui către ţară în care se anunţa noua orientare externă şi sfârşitul dictaturii. A fost reintrodusă Constituţia din 1923 şi au fost proclamate decrete-legi referitoare la amnistia generală, desfiinţarea lagărelor de muncă şi eliberarea deţinuţilor politici.

Pe plan extern, România s-a implicat în război alături de Naţiunile Unite, armata ţării noastre începând luptele împotriva trupelor germane şi maghiare. Cu forţe proprii a fost eliberat S ţării. În felul acesta frontul hitlerist din Balcani s-a prăbuşit.

La 12 septembrie 1944, România a încheiat armistiţiul cu Naţiunile Unite.

Pierderi teritoriale

La 1 septembrie 1939, se declanşa cel de-al doilea război mondial, Germania obţinând succese importante în cadrul „războiului-fulger”. În iunie 1940 Franţa a capitulat, iar România era izolată.

Pierderea Basarabiei. La 26-28 iunie 1940, guvernul român a primit două note ultimative din partea URSS-ului, prin care i se cerea cedarea Basarabiei şi a N Bucovinei. Consiliul de Coroană a fost obligat să cedeze în faţa ameninţărilor sovietice. Trupele sovietice au ocupat Basarabia, N Bucovinei şi ţinutul Herţa, în total o suprafaţă de aproximativ 50.000 Km² şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori.

Ultimele două teritorii nu făceau parte din înţelegerea germano-sovietică din 1939, acesta fiind primul moment de criză între cele două puteri. După aceste pierderi teritoriale, politica externă a României a suferit modificări. Carol al II-lea i-a cerut lui Hitler să trimită o misiune militară germană în România. Ungaria şi Bulgaria, susţinute de Germania au fost încurajate în acţiunile lor antirevizioniste.

Pierderea N-V Transilvaniei. Sub presiunea Germaniei şi Italiei, România a acceptat tratativele de la Turnu-Severin cu Ungaria (16-24 august 1940). Acestea au eşuat datorită poziţiei delegaţiei maghiare care a emis pretenţii exagerate. În aceste condiţii, Germania şi Italia au convocat la Viena pe reprezentanţii celor două ţări. În cadrul discuţiilor desfăşurate la Palatul Belvedere, României i-a fost impus dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care N-V

89

Transilvaniei a fost cedat Ungariei. În total, era cedată către Ungaria o suprafaţă de 43.492 Km² cu o populaţie de peste 2.600.000 de locuitori.

La 7 septembrie 1940, România a cedat Bulgariei, sudul Dobrogei (Durostor, Caliacra), ce formau regiunea numită Cadrilater. Acesta avea o suprafaţă de cca. 6.900 Km² şi o populaţie de aprox. 410.000 locuitori.

Ca urmare a pierderilor terioriale din vara anului 1940, România a cedat o suprafaţă de peste 100.000 Km² cu o populaţie de 6,7 milioane de locuitori. Acestea au avut importante efecte de ordin economic, social, demografic, etnic şi cultural. Au dus la slăbirea capacităţii de luptă a ţării şi a accentuat criza regimului instaurat de Carol al II-lea ducând la abdicarea acestuia.

90

România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

A. România postbelică. Partidul Comunist Român între preluarea şi menţinerea puterii în România

Regimul comunist a fost instaurat în România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică obţinând acordul tacit al aliaţilor şi folosindu-se de un instrument, Partidul Comunist Român. În 1944 număra mai puţin de 1000 de membrii. Astfel putem vorbi de acţiunea acestuia pentru preluarea puterii în România şi apoi măsurile luate pentru menţinerea ei. În acest sens, Partidul Comunist acţionează sistematic şi organizat.

Mecanismele de preluare a puterii de către Partidul Comunist Român (Ascensiunea comuniştilor la putere)

Impunerea noului regim s-a realizat în mai multe etape:

1. Acţiuni diplomatice

Conjuctura internaţională a fost extrem de favorabilă. Conform înţelegerilor dintre marile puteri, România a fost lăsată în sfera de influenţă a Moscovei. Astfel, prin Acordul procentajelor din octombrie 1944, dintre Churchill şi Stalin, România este lăsată în proporţie de 90 % în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.

Convenţia de armistiţiu este transformată de Uniunea Sovietică într-un cadru legal pentru a-şi atinge obiectivele politice în România.

2. Prezenţa Armatei Roşii în România

Armata Roşie, care ocupase România după 23 august 1944, dar era considerată „armată eliberatoare”, a jucat un rol esenţial în instaurarea regimurilor de „democraţie populară”, în statele din S-E Europei, folosindu-se de comunişti.

Odată ajunsă în România, Armata Roşie va recurge la abuzuri şi violenţe împotriva populaţiei civile, precum şi la îndepărtarea liderilor anticomunişti, interzicând totodată legătura cu armata română aflată pe front.

La 28 februarie 1948, adjunctul ministrului de externe al URSS, Andrei Vîşinski, a sosit în România şi a făcut presiuni pentru a se instaura în România un guvern prosovietic, astfel, guvernul generalului Nicolae Rădescu a fost înlocuit de către regele Mihai, cu un guvern comunist condus de Petru Groza, la 6 martie 1945.

3. PCR a fost folosit ca element esenţial în politica lui Stalin, prin:

91

Crearea unor coaliţii, cu dizidenţe ale partidelor democratice. Astfel, va fi înfiinţat BND – Blocul Naţional Democrat, care includea şi dizidenţe ale Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc. Iar în octombrie 1944, va fi înfiinţat Frontul Naţional Democrat (FND) coaliţie politică promovată de PCR, care cuprindea: PCR, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, partidele istorice refuzând să participe la guvernare. Acesta determină căderea primului guvern Constantin Sănătescu, în octombrie 1944 şi intră în al doilea guvern Sănătescu, unde vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii a fost Petru Groza, precum şi în guvernul Rădescu, prin deţinerea unor ministere cheie în guvernele democratice (justiţia, internele).

Crearea „coaliţiei false” la 6 martie 1945. Se formează guvernul lui Petru Groza, controlat de comunişti, guvern format la presiunea URSS şi sub prezenţa lui A. Vîşinski în România. Pentru a obţine susţinerea populară, la 23 martie 1945, guvernul înfăptuieşte reforma agrară. El va primi legitimitate internaţională prin recunoaşterea sa de către Marea Britanie şi SUA, în februarie 1946.

Recurge la o serie de schimbări, invocând argumentul epurării fasciste: numirea unor prefecţi comunişti, înfiinţarea tribunalelor populare, arestări, condamnări şi deportări pentru „colaboraţionism”, precum şi dezmembrarea partidelor democratice.

Acţiunile finale pentru instaurarea regimului comunist, au vizat pericolele care ameninţau regimul comunist, partidele democratice şi monarhia, astfel s-a recurs la:

- falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, care „dau câştig de cauză” BND (Blocul Partidelor Democratice: PCR, PSD, PNL- Gh. Tătărăscu, PNŢ- Anton Alexandrescu, Partidul Naţional Popular ), cu 70% din totalul voturilor;

- eliminarea din viaţa politică a partidelor democratice: PNŢ, PNL;

- îndepărtarea din guvern a „tovarăşilor de drum”;

- înlăturarea monarhiei – la 30 decembrie 1947

4. Manipularea opiniei publice

- Se realizează păstrându-se aparenţele, acţiunile ilegale fiind păstrate secrete; de exemplu: alegerile din noiembrie 1946, despre care, după 1989 s-au găsit documente că au fost câştigate de PNŢ, nu de BND. Dar prin aceste alegeri se formează un Parlament favorabil comuniştilor, care obţin astfel şi puterea legislativă.

5. Înlăturarea ultimelor instituţii ale regimurilor democratice

Monarhia reprezenta un pericol pentru comunişti, pentru că putea să devină un centru de opoziţie (în noiembrie 1945 fuseseră manifestaţii anticomuniste şi promonarhiste). Totoodată, regele manifestase o atitudine reticentă faţă de comunişti, iar din august 1945 până în ianuarie 1946, recurge la „greva regală”, prin care refuză să ratifice actele guvernului, dar fără consecinţe reale.

92

La 30 decembrie 1947, regele va fi obligat să abdice, prin Legea nr. 363 se va recurge la abolirea monarhiei şi în aceiaşi zi a fost proclamată Republica Populară Română.

Mecanismele Partidului Comunist Român de menţinere a puterii

După înlăturarea tuturor elementelor democratice, în România s-a trecut la instituţionalizarea comunismului, prin aplicarea modelului stalinist, punându-se bazele statului totalitar şi a controlului total asupra societăţii.

Pentru ca statul român să fie cu adevărat unul comunist, nu doar prin instituţii impuse, se vor urmări mai mulţi paşi:

1. Înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic, astfel că la 4 februarie 1948 va fi semnat cu URSS, un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc.

2. Consolidarea partidului unic, ca şi partid de masă:

- la Congresul din februarie 1948 a fost înfiinţat partidul unic, ceea ce a însemnat de fapt înglobarea PSD de către PCR, formându-se astfel PMR (Partidul Muncitoresc Român);

- secretar general a fost ales Gheorghe Gheorghiu Dej;

- se manifestă rivalitatea dintre cele două ramuri ale partidului, existând o dualitate a puterii, care va duce lupte pentru putere. Era linia moscovită cei care susţineau că evoluţia României trebuia să urmeze în totalitate linia impusă de Moscova: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Theohari Georgescu şi linia naţională, reprezentată de cei care susţineau că statul român trebuia să urmeze propria cale de dezvoltare a socialismului: Lucreţiu Pătrăşcanu. Nici regimul viitor, al lui Nicolae Ceauşescu, nu opreşte acţiunile de epurare.

- G. Gheorghiu-Dej se va impune şi va trece la lichidarea opoziţiei interne, precum şi a foştilor aliaţi, pentru a putea să preia singur puterea (era aplicarea modelului stalinist) Astfel: a lichidat linia moscovită profitând de politica antisemită iniţiată de Stalin – în 1952, iar Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat în 1948 şi executat în închisoare în 1954;

- în 1952, G. Gheorghiu-Dej a preluat şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştrii, cumulată cu cea de secretar general al partidului;

- vor fi înfiinţate instituţii cu rol represiv, care să poată controla mai bine populaţia şi să stopeze o posibilă opoziţie faţă de regim: Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) – înfiinţată în 1948 şi condusă de Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko) şi de Alex Nikolski (Boris Grunberg), agenţi NKVD. Securităţii i se alătură Miliţia, înfiinţată în 1952, la care se adăugau o reţea de informatori şi turnători. Printre măsurile luate de aceste instituţii represive au fost: înfiinţarea închisorilor morţii, unde se recurgea la teroare, deportările etc.

93

3. Adoptarea Constituţiei RPR, în aprilie 1948 şi introducerea sistemului judecătoresc sovietic, asigura baza juridică a noului regim. Aceasta a fost modificată în 1952, folosindu-se ca şi model constituţia stalinistă din 1936. Se menţiona rolul conducător al partidului unic, iar exercitarea puterii se făcea prin intermediul organelor de stat, cuprinse într-un sistem centralizat: Marea Adunare Naţională era considerată „organul suprem al puterii de stat”, Consiliul de Miniştrii era organul executiv suprem. Toate instituţiile erau subordonate faţă de partid.

Regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1947-1965) a cunoscut două etape:

1. 1947-1960 se caracterizează prin supunerea totală faţă de Moscova, ceea ce va duce pe plan intern la stalinizarea ţării, iar pe plan extern România se remarcă prin susţinerea politicii Mocovei faţă de mişcările de dizidenţă sau anticomuniste din statele satelit (disidenţa iugoslavă a lui Tito, revoluţia din Ungaria din 1956, ambele condamnate de Dej). Ca o consecinţă, în 1958 au fost retrase trupele sovietice din România în 1958.

2. În perioada 1960-1965, s-a realizat o relativă îndepărtare de Moscova şi o reorientare a politicii interne şi externe. Astfel, pe plan intern, are loc o relativă liberalizare a învăţământului şi culturii şi vor fi eliberaţi ultimii deţinuţi politici (1962-1964), iar în planul politicii externe, vor fi reluate legăturile cu Occidentul. În aprilie 1964, va fi făcută Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, prin care România proclamă principiile suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecului în treburile interne, avantajului şi respectului reciproc.

Regimul lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

A reprezentat iniţial o schimbare, pentru că se anunţa continuarea procesului de liberalizare şi desprindere de Moscova.

1. Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin acapararea unor funcţii importante, în 1967 Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat.

- Pe plan intern, în cadrul Congresului al IX-lea al PCR, se afirmă principiul conducerii colective. Prin Constituţia din 1965, va fi proclamată Republica Socialistă România.

- Este promovată o politică de destindere şi susţinerea unor noi categorii sociale (intelectuali, tehnocraţi).

- Pe plan extern, este continuată politica de independenţă faţă de URSS. Acest lucru va fi exemplificat prin reluarea legăturilor cu Republica Federală Germania, păstrarea unor bune relaţii cu Israelul în 1967. Probabil cel mai important moment al independenţei faţă de URSS, are loc în 1968, când se manifestă opoziţia faţă de invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, pentru înăbuşirea Primăverii de la Praga. Consecinţele au fost foarte importante: creşterea prestigiului României şi a lui Ceauşescu pe plan extern, consolidarea puterii în raport cu

94

adversarii interni, statele democratice considerând România o breşă importantă în blocul comunist.

2. Perioada 1971-1989 aduce o schimbare radicală a atitudinii statelor occidentale faţă de România, datorită faptului că Nicolae Ceauşescu a instaurat regimul personal, punându-se accent pe cultul personalităţii, încetând astfel perioada de liberalizare. Schimbarea majoră a avut loc după vizitele lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord.

-Prin Tezele din iulie 1971, era lansată „revoluţia culturală”, prin care se trece la ideologizarea tuturor sectoarelor vieţii sociale. Măsuri luate în această perioadă: Ceauşescu deţine toate funcţiile importante în stat, devenind preşedinte al RSR, secretar general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Apărare Naţională; a fost introdusă cenzura absolută asupra sferelor politice, culturale, ştiinţifice, sistemul rotirii cadrelor, cultul personalităţii, care atinge cote maxime, iar măsurile economice falimentare afectează viaţa populaţiei (de exemplu raţionalizările la alimente).

- După 1985 se petrec mai multe schimbări pe plan internaţional: la conducerea URSS vine Mihail Gorbaciov, care promovează o politică reformistă respinsă de regimul de la Bucureşti.

B. Impactul regimului comunist asupra societăţii

Politica economică: Industrializarea şi colectivizarea

În economia românească a fost preluat modelul stalinist, axat pe industrializare şi colectivizare. Acesta a reprezentat modalitatea de a controla toate resursele umane şi materiale, subordonate autorităţilor comuniste şi care funcţionau în favoarea Uniunii Sovietice.

- măsuri:

- Naţionalizarea, care a avut un caracter de confiscare. La 22 iunie 1948, a fost votată legea naţionalizării întreprinderilor industriale, de transport, de asigurări şi bancare, fiind naţionalizate 1060 de astfel de întreprinderi; au fost elaborate planurile cincinale (primul între 1951-1955) şi a fost înfiinţat Comitetul de stat al Planificării, care se bazează pe centralism economic, adică sistem de decizie al unei autorităţi centrale în economie.

- Industrializarea forţată – după modelul sovietic. Direcţiile procesului de industrializare: electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producţiei, dezvoltarea industriei constructoare de maşini.

În privinţa industrializării se poate vorvi de mai multe etape:

- în perioada 1945-1964, s-a urmărit realizarea industrializării pe cale extensivă (trebuia să se producă mult, dar nu conta calitatea). România devine membră a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Producţia românească este însă afectată de înfiinţarea sovromurilor (întreprinderi mixte româno-sovietice).

95

- 1964-1980, are loc accentuarea industrializării, dar şi reluarea schimburilor comerciale cu statele occidentale, care investesc în economia românească, ceea ce va duce la creşterea nivelului de trai.

- 1980-1989 – începe criza economică caracterizată prin axarea investiţiilor în industria grea, infrastructură şi proiecte grandioase: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Hidrocentrala Porţile de Fier. Efortul pentru plata datoriei externe va determina o accentuată scădere a nivelului de trai, recurgându-se la raţionalizare. Aceste aspecte duc la izolarea economică a României.

- Colectivizarea agriculturii a început în 1949 şi a fost declarată oficial ca încheiată în 1962, când 96% din suprafaţa agricolă a ţării a fost inclusă în structuri colectiviste.

- consecinţele acesteia au fost deosebit de grave: a distrus structurile tradiţionale ale satului românesc, a fost desfiinţată chiaburimea (ţărănimea înstărită), accentuarea migraţiei de la sate la oraş;

- metode: brutalităţi, arestări, confiscări, izolare, etc. Iar rezistenţa ţăranilor s-a manifestat prin:

Răscoale, revolte, mişcări de rezistenţă în munţi, refuzul de a preda recoltele;

- după realizarea confiscărilor se va trece la o politică de transformare graduală, urmărindu-se trecerea la gospodăriile colective (prin faza intermediară a întovărăşirilor);

- au fost înfiinţate GAC (Gospodării Agricole Colective, devenite CAP – Cooperative Agricole de Producţie şi GAS – Gospodării Agricole de Stat). Acestea erau conduse de către stat, care indica tipurile de cultură şi fixa preţurile produselor agricole.

Impactul regimului comunist asupra culturii

Caracteristici:

„Realizările” culturale ale perioadei reflectă concepţiile materialiste asupra lumii (ideologia dominantă a fost marxism-leninismul); Prin intermediul activiştilor se urmărea impunerea controlului asupra tuturor sectoarelor vieţii, scopul fiind crearea „omului nou” de tip sovietic şi proslăvirea URSS.

Mijloace de realizare:

- impunerea prin forţă a noii direcţii în cultura română, întreruperea legăturilor intelectualilor români cu Occidentul, desfiinţarea Academiei Române (iunie 1948) şi înfiinţarea Academiei RPR, subordonată partidului; instituirea controlului asupra:

- învăţământului prin noua lege din 1948, prin care învăţământul mediu şi superior era organizat după modelul sovietic;

- bisericii – astfel că în 1948, prin Legea cultelor, era desfiinţată Biserica greco-catolică

96

- cenzura – urmărindu-se scoaterea în afara legii a unui număr mare de scriitori (peste 8.000 de titluri au fost trecute la Indexul Publicaţiilor Interzise).

În ceea ce priveşte introducerea monopolului comunist asupra culturii, au existat şi aici mai multe etape:

- perioada 1948-1958 s-a caracterizat prin:

- intensa campanie de rusificare a culturii române – caracterizată şi prin falsificarea ideilor naţionale, a istoriei, relevant în acest sens fiind manualul de Istorie a României scris de Mihai Roller în 1947

- preluarea de către cultura română a aspectelor specifice culturii sovietice ca: introducerea limbii ruse în şcoli ca şi limbă obligatorie, scoaterea religiei din şcoli şi înlocuirea ei cu istoria PCUS (Partidului Comunist din URSS), economia, filosofia, sociologia fiind aproape desfiinţate, în schimb au fost înfiinţate biblioteci, muzee, edituri româno-ruse;

- proletcultismul – formă de negare a valorilor naţionale realizată prin politruci, elemente ale intelectualităţii care proslăveau noul regim, ca Maria Banuş, Dan Deşliu.

- perioada 1958-1965 reprezintă:

- perioada în care Dej impune „linia naţională” a comunismului, lucru reflectat şi în cultură; astfel, are loc un aşa-numit proces de derusificare, Institutul „Maxim Gorki”, Muzeul Româno-Rus şi unele edituri şi librării (Cartea Rusă) fiind închise în 1963.

- 1965-1974 este perioada în care România este deschisă spre Occident, învăţământul cunoscând o perioadă de modernizare, revenindu-se la o relativă „normalitate”, istoria este rescrisă, sociologia este reabilitată.

- perioada 1974-1989:

- este cea mai grea perioadă cunoscută de cultura română, odată cu introducerea cultului personalităţii de către Nicolae Ceauşescu;

- este lansată revoluţia culturală (odată cu Tezele din iulie 1971) prin care se urmărea ideologizarea tuturor sectoarelor vieţii sociale (de exemplu istoria este falsificată grosolan);

- a fost înfiinţată Academia „Ştefan Gheorghiu” care monopolizează sociologia, ştiinţele politice şi jurnalistica şi care creează noi activişti de partid (era un nou tip de intelectual), care trebuiau să dedice toate activităţile culturale şi ştiinţifice clasei conducătoare şi cuplului prezidenţial.

Impactul regimului comunist asupra vieţii private şi a valorilor umane:

s-a caracterizat prin:

97

- planificarea tuturor aspectelor vieţii (de exemplu raţionalizările alimentare, ale apei, gazului, căldurii, benzinei, electricităţii etc.);

- sistematizarea localităţilor (prin reconstrucţia oraşelor, dărâmarea bisericilor, sistematizarea satelor);

- încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului prin măsuri ca: subordonarea vieţii intelectuale directivelor de partid, legarea cetăţenilor de locul de muncă, interzicerea avorturilor, rezolvarea problemei mâinii de lucru în agricultură prin folosirea elevilor, studenţilor, soldaţilor, în aşa numita practică agricolă, închiderea caselor memoriale, înregistrarea maşinilor de scris (de teama manifestării unei opoziţii anticeuşiste), intens proces de alfabetizare (teoretic)etc.

Dizidenţa anticomunistă

- s-a manifestat în mod special în primii ani ai regimului, când membrii rezistenţei sperau înlăturarea regimului comunist;

- în perioada 1949-1956 s-a manifestat o puternică rezistenţă anticomunistă armată în munţii Carpaţi, unde existau grupuri de rezistenţă ca: haiducii Muscelului, haiducii lui Iancu etc;

- grupări active existau şi în marile oraşe ale României: Cluj, Timişoara, Craiova, Piteşti, Braşov;

- rezistenţa intelectualilor români din exil care duc o intensă campanie împotriva regimului: Paul Goma, Vlad Georgescu;

- rezistenţa se manifestă în condiţiile destinderii şi a semnării Acordurilor de la Helsinki din 1975. Astfel, în 1977, grupul din jurul lui Paul Goma cerea alegeri livere şi alte revendicări democratice. Tot atunci are loc o amplă acţiune de protest, manifestată prin greva minerilor din Valea Jiului (tot în 1977);

- mişcarea de rezistenţă a intelectualilor s-a manifestat şi în spaţiul românesc, remarcându-se astfel protestele dizidenţilor: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu.

- dizidenţa a avut ca forme de manifestare: critici aluzive şi directe, idei ce scapă de cenzura comunistă (apar în cărţi sau presă), apella Europa liberă, BBC, Vocea Americii, texte ale dizidenţilor religioşi (predicile părintelui Gh. Calciu Dumitreasa în 1979), demonstraţii ale muncitorilor, cum a fost cea de la Braşov din 1987;

- opoziţia s-a manifestat după 1971 şi din rândul unor foşti importanţi activişti de partid care criticau măsurile luate de regim, sistematizarea, pierderea prestigiului câştigat de România pe plan internaţional şi încălcarea drepturilor omului;

- 1989 – Scrisoarea celor 6 (Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Răceanu, C-tin Pârvulescu, Ghe. Apostol) adresată lui N. Ceauşescu.

98

Construcţia democraţiei postdecembriste

Prăbuşirea regimului comunist în România

Anul 1989 a marcat prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa. Treptat regimul comunist a fost înlăturat în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, R.D. Germană şi mai apoi Bulgaria. În România, acţiunile împotriva regimului comunist s-au declanşat la Timişoara în ziua de 16 decembrie 1989. Sfidarea lui Laszlo Tokes a reprezentat catalizatorul exprimării solidarităţii ce a generat revolta populară împotriva lui Ceauşescu. Timişorenii au ieşit în stradă şi au luat cu asalt instituţiile simbol ale regimului comunist. Întors dintr-o vizită din Iran, pe care nu o anulase, pentru a lăsa impresia că ţine situaţia sub control, Nicolae Ceauşescu a decis să se întâlnească cu bucureştenii într-un miting, pentru a critica situaţia de la Timişoara. Scânteia revoltei s-a aprins la Bucureşti în cadrul acestui miting de „adeziune”. Revolta nu a mai putut fi oprită. Dictatorul a părăsit capitala la 22 decembrie, fiind capturat la Târgovişte şi deţinut într-o unitate militară din acest oraş. Puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale avându-l drept preşedinte pe Ion Iliescu. Au urmat câteva zile de confruntări interne soldate cu numeroase victime. Circulaţia unor informaţii neverificate a creat confuzie, provocând haos în luarea deciziilor. Forţe necunoscute, numite „terorişti”, au atacat instituţii publice, unităţi militare, televiziunea, etc. Motivându-se că atacurile teroriste urmăreau să-i elibereze pe soţii Ceauşescu, nucleul de putere care se crease a decis executarea celor doi foşti conducători.

Evoluţia spre democraţie

Semnificaţia evenimentelor din decembrie 1989 nu poate fi pusă la îndoială. Aceste evenimente au deschis perspectiva reinstaurării democraţiei, a sistemului politic, a revenirii la economia de piaţă şi reintegrării României în spaţiul politic şi cultural european. Prin Decretul- lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 s-a autorizat funcţionarea partidelor politice, revenindu-se, după aproape cinci decenii de guvernare a partidului unic, la pluralism. Au fost reactivate vechile partide politice şi, de asemenea, a apărut un număr mare de partide noi care s-au confruntat în primele alegeri libere fixate pe data de 20 mai 1990. Dezbaterea a fost tensionată în condiţiile lipsei de experienţă politică. S-a contestat legitimitatea anumitor partide sau grupări politice şi dreptul unor persoane de a candida la funcţia de preşedinte. De fapt, în aceste două luni, s-au conturat cele două forţe specifice democraţiei: puterea, reprezentată atunci de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională şi opoziţia, având în frunte fostele partide istorice: Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢCD). Evoluţia spre un sistem democratic a trecut prin momente dificile, precum conflictul etnic de la Târgu-Mureş, din martie 1990 sau evenimentele de la Bucureşti din 13-15 iunie 1990, care au alterat atmosfera politică internă şi au afectat credibilitatea externă a României. Alegerile din 20 mai 1990, primele alegeri libere din istoria postbelică a României, au fost câştigate de Frontul Salvării Naţionale, care şi-a asigurat o majoritate confortabilă în Parlament, iar liderul acestei formaţiuni politice, Ion Iliescu, a devenit primul preşedinte al României după decembrie 1989.

99

Adoptarea Constituţiei. Parlamentul ales în mai 1990, format din Camera Deputaţilor şi Senat s-a transformat în Adunare Constituantă având drept obiectiv adoptarea unei noi Constituţii. Procesul de elaborare a Legii Fundamentale precum şi dezbaterea în reprezentanţa Naţională au durat peste un an. Multe dintre articolele Legii Fundamentale au constituit subiect de polemică între putere şi opoziţie, precum şi subiect de dezbatere publică prin intermediul mass-media. Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată printr-un referendum la 8 decembrie 1991, Constituţia României reglementează funcţionarea statului de drept. Acesta are ca principiu fundamental separarea puterilor în stat: executivă, legislativă, judecătorească. Preşedintele ţării exercită, alături de guvern, pueterea executivă. El veghează la respectarea Constituţiei, exercită medierea între puterile statului. Este ales prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un mandat de patru ani. Are prerogative legate de numirea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, poate să dizolve, în anumite condiţii, Parlamentul, este comandantul forţelor armate, încheie tratate, poate organiza referendumuri, promulgă legile şi emite decrete care trebuie contrasemnate de primul-ministru. Guvernul exercită conducerea administraţiei şi asigură realizarea politicii interne şi externe a statului; este responsabil în faţa Parlamentului.

Parlamentul, unica autoritate legislativă a ţării, format din Camera Deputaţilor şi Senat, este ales prin vot universal la un interval de patru ani. Exercită controlul asupra Guvernului, are dreptul de autoconducere, de interpelare şi anchetă. Puterea judecătorească este deţinută de instituţiile juridice. Judecătorii sunt inamovibili şi nu pot avea alte funcţii, cu excepţia acelora de profesori universitari. Potrivit Constituţiei, România este un stat naţional unitar, suveran şi independent. Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă, iar statul o ocroteşte. Constituţia acordă libertăţile şi drepturile cetăţeneşti.

Viaţa politică

Începând din 1990, s-au conturat pe plan intern două forţe politice, care s-au confruntat în vederea obţinerii puterii şi pentru impunerea propriei căi de evoluţie a societăţii româneşti. Frontul salvării Naţionale, care a preluat puterea în decembrie 1989, a guvernat ţara şi după alegerile din mai 1990. A fost o formaţiune eterogenă în care s-au reunit personalităţi din diverse orientări şi convingeri politice care luptaseră împotriva regimului Ceauşescu sau în timpul revoluţiei. Această formaţiune s-a scindat în 1992 în două partide. O grupare condusă de Ion Iliescu a înfiinţat un partid nou, numit ulterior Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR); a doua grupare, al cărei lider a fost Petre Roman, s-a numit Partidul Democrat. Principalele probleme cu care s-au confruntat toate guvernele post-decembriste au fost cele legate de democratizarea reală a societăţii, restructurarea economiei, privatizarea acesteia şi, pe aceste baze, crearea economiei de piaţă. Declaraţia-program a guvernului condus de Petre Roman, guvern rezultat după alegerile din 20 mai 1990, insistă pe restructurarea şi privatizarea industriei, pe reforme care să favorizeze trecerea la economia de piaţă, liberalizarea preţurilor etc. Pe plan legislativ au fost adoptate, în anii 1990-1996, o serie de legi importante care au pus bazele unei noi economii: legea fondului funciar, care a restabilit dreptul de proprietate al ţărănimii, legea caselor naţionalizate, legea privatizării etc. Procesul restructurării s-a dovedit

100

însă deosebit de dificil. Programele destul de ambiţioase s-au lovit, în procesul de aplicare, de multiple greutăţi determinate de lipsa exeprienţei, de menţinerea unor vechi mentalităţi, de lipsa de responsabilitate a clasei politice româneşti. Cea de-a doua forţă politică conturată în această perioadă a fost Convenţia Democrată, care a reunit forţele politice de dreapta, între care PNŢCD, PNL etc. Constituirea opoziţiei a fost dificilă. Pe de o parte, partidele „istorice” au acţionat separat, iar pe de altă parte a existat o reacţie de respingere din partea populaţiei, care îşi formase o imagine negativă despre aceste partide. S-au vehiculat lozinci precum: „vin moşierii!”, „nu ne vindem ţara!” – aluzie la retrocedarea propietăţilor funciare şi la procesul de privatizare cu ajutorul investitorilor străini. De aceea, opoziţia nu a reuşit, în 1990 să obţină decât un procent nesemnificativ de voturi. În timp, ea s-a consolidat atât în Parlament cât şi în afara acestuia. Printr-o critică dură la adresa guvernării PDSR, acuzată ca fiind „neocomunistă”, printr-un program electoral care răspundea speranţelor poporului confruntat cu problemele tranziţiei, Convenţia Democrată a obţinut la alegerile din 1996 un număr semnificativ de voturi şi, împreună cu PD şi UDMR, au format guvernul. Alegerile prezidenţiale au fost câştigate de reprezentantul Convenţiei, Emil Constantinescu. Rezultatul alegerilor din 1996, evidenţiind dorinţa de schimbare resimţită de o parte importantă a populaţiei, a asigurat alternanţa la putere, o regulă existentă în toate regimurile democratice autentice. După alegeri, populaţia ţării, în marea ei majoritate, era favorabilă reformelor interne şi integrării în structurile euro-atlantice. Noua putere rezultată din alegeri a adus modificări legilor propietăţii, a căutat să accelereze restructurarea şi privatizarea economiei. Rezultatele acestui proces au fost modeste. Negocierile îndelungate pentru formarea guvernului după alegeri, desele confruntări între membrii coaliţiei, şi în special între PNŢCD şi PD au lăsat impresia că, de fapt, nu există un program autentic, ci mai ales dorinţa de a deţine puterea. În perioada 2001-2004, guvernarea a fost exercitată de PSD, iar la sfârşitul lui 2004, alegerile prezidenţiale au fost câştigate de Traian Băsescu care a adus la putere Alianţa DA.

101

România în timpul „Războiului rece”

Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă care s-a dezvoltat după al Doilea Război Mondial între două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse:

- într-un grup se aflau URSS şi aliaţii săi

- celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor

- la nivel politico-militar a fost o confruntare între NATO şi Pactul de la Varşovia

- „Războiul Rece” a dominat politica externă a SUA şi URSS încă din 1947 şi până la căderea Uniunii Sovietice în 1991

Relaţiile cu URSS şi blocul statelor comuniste

- Perioada 1948-1953 s-a caracterizat prin supunerea politicii externe româneşti Moscovei la fel ca a celorlalte ţări comuniste din S-E Europei

- În februarie 1948, România a semnat cu URSS un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală valabil pe 20 de ani, urmat de înţelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.

- Tratatul încheiat cu Iugoslavia a fost denunţat după excluderea acesteia din Cominform. Poziţia României faţă de acest eveniment rezultă din poziţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care s-a angajat într-o campanie prin care critica atitudinea lui Tito.

- Evenimentele din Ungaria din (octombrie-noiembrie 1956) au pus în evidenţă opoziţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de destalinizare.

- Comuniştii români au arătat ostilitate faţă de I. Nagy şi au susţinut represiunea sovietică. Pe de altă parte, în decembrie 1956, ei vorbeau despre o cale românească de construire a socialismului şi cereau ajutor economic sporit din partea Moscovei. Îndepărtarea de Moscova după 1958 a fost vizibilă şi în planul relaţiilor cu statele vecine.

- În 1963, Dej a vizitat Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier. După 1965 limitele toleranţei sovietice au fost puse la încercare. Românii şi-au continuat neutralitatea în conflictul ruso-chinez, apropiindu-se de Iugoslavia. Legăturile dintre N. Ceauşescu şi Leonid Brejnev au cunoscut o oarecare îmbunătăţire după 1974. Cu toate acestea, apropierea româno-sovietică nu a fost de durată, existând neînţelegeri în probleme cum ar fi:

- integrarea militară în cadrul Tratatului de la Varşovia

- integrarea şi coperarea economică în cadrul CAER-ului

102

- Izolarea lui Ceauşescu îl va face vulnerabil în lumina glasnost-ului şi perestroikăi. Elita conducătoare a României a condamnat restructurarea, comuniştii români respingând în mod special ideea creşterii propietăţii private şi a pieţii, interzicând orice discuţie pe această temă.

România în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER)

- Din punct de vedere economic, România era inclusă în sfera de interese sovietice din mai 1945. CAER a luat naştere ca ripostă la aplicarea „Planului Marshall” şi ca alternativă la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. În proiectul trimis de sovietici liderilor est-europeni, cu scopul de a constitui baza discuţiilor asupra noii organizaţii, era invocată pentru fondarea acestui organism „lipsa unor legături permanente de coordonare a politicii economice a ţărilor de democraţie populară şi URSS în legăturile comerciale cu alte state”.

La propunerea Moscovei ţările fondatoare urmau a fi Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria. Această organizaţie includea doar statele aflate în totală subordonare faţă de URSS. Obiectivele stabilite de către CAER în 1949 au vizat: lărgirea schimbului de mărfuri între ţările membre ale CAER în anii 1949-1950, comerţul cu ţările capitaliste, îndeplinirea planurilor şi măsurilor de colaborare economică preconizate, politica de preţuri.

Colaborarea tehnico-ştiinţifică trebuia intensificată, considerau reprezentanţii CAER, prin intermediul schimbului reciproc de documentaţie tehnică. În cadrul sesiunilor CAER, se considera a fi extrem de importantă disuctarea unor proiecte de mare amploare: construcţia marilor hidrocentrale, a sistemelor de irigaţii şi canalelor de transport, a construcţiei marilor combinate şi uzine. Crearea CAER, la 8 ianuarie 1949, era destinată fluidizării relaţiilor comerciale şi colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice dintre ţările fondatoare.

Între 1950-1953, în presa sovietică s-a acordat prea puţină atenţie activităţii Consiliului, dovadă a lipsei de interes din partea sovieticilor pentru acest organism. În 1950 într-o şedinţă a Consiliului s-a hotărât, la sugestia lui Molotov, construirea unui pod peste Dunăre între Bulgaria şi România, la care să contribuie toate ţările „lagărului socialist”. Podul de la Giurgiu-Ruse, reprezintă un prim rezultat al activităţii CAER. Opoziţia în creştere a României faţă de încercările de a da CAER-ului o altă destinaţie decât aceea pentru care fusese creat a înregistrat maximul de intensitate între anii 1963-1964, prelungindu-se şi după 1965.

Bătălia pentru o mai mare autonomie economică a României faţă de URSS a culminat cu Declaraţia din aprilie 1964 a Partidului Muncitoresc Român, moment care a marcat apogeul opoziţiei româneşti faţă de tentativele conducerii de la Kremlin. Poziţia aparte a României în cadrul lumii comuniste a avut la origine refuzul conducerii de la Bucureşti de a accepta poziţia URSS-ului referitoare la „diviziunea socialistă a muncii”.

România a respins propunerea Moscovei de a dezvolta în principal industria petrolieră şi agricultura. Schimbarea în politica externă a României s-a produs în 1964, odată cu Planul Valev. Potrivit acestui plan se avea în vedere constituirea pe teritoriul României, Bulgariei şi în S

103

URSS a unui complex economic interstatal. Planul a fost respins de către guvernul de la Bucureşti, pe motiv că ducea la dezmembrarea economiilor naţionale şi a teritoriului naţional. Relaţiile cu Moscova s-au agravat în primul rând din cauza insistenţei cu care ruşii urmăreau să transforme CAER-ul într-un organism economic supranaţional, în cadrul căruia nordul urma să producă produse industriale, iar sudul să furnizeze materii prime şi agricole.

România şi Pactul de la Varşovia

Pactul de la Varşovia, creat la 14 mai 1955, este răspunsul comuniştilor la Alianţa Nord Atlantică. În cadrul Pactului de la Varşovia, rolul şi poziţia URSS-ului au fost considerabile. Această alianţă militară nu a fost doar un instrument de apărare. Ea avea ca misiune internă a blocului sovietic „apărarea cuceririlor socialismului”. Din punct de vedere militar, dominaţia sovietică s-a manifestat prin ocuparea militară a ţării, care a durat până în 1958 dar şi prin încadrarea României faţă de Pactul de la Varşovia. Retragerea trupelor sovietice trebuie înţeleasă şi în contextul internaţional al acelui moment:

Valoarea strategică a României scăzuse considerabil după semnarea tratatului de pace cu Austria, iar Hruşciov a socotit că se poate dispensa de ocuparea unei ţări înconjurate şi aşa de sateliţi. România a fost singura membră a Pactului de la Varşovia care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei în 1968. În această perioadă comuniştii români au refuzat să participe la manevrele militare ale Pactului de la Varşovia şi să îngăduie astfel de manevre pe teritoriul ţării, susţinând în paralel ideea desfiinţării simultane a blocurilor militare. România a refuzat să semneze declaraţia din noiembrie 1978 prin care pactul condamna negocierile de pace israelo-egiptene, refuzând de asemenea să accepte creşterea cheltuielilor militare. Pactul de la Varşovia a fost reînnoit în 1985 pentru încă 20 de ani dar transformările politice din Europa Centrală şi de Est de la sfârşitul anilor 80 au detrminat dispariţia alianţei, care s-a dizolvat oficial în anul 1991.

Relaţiile României cu Europa Occidentală

România s-a preocupat de promovarea relaţiilor cu statele din afara blocului comunist:

În 1955 a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite; în 1959 a fost aleasă vicepreşedinte a celei de a XIV-a sesiuni a Adunării Generale a ONU.

- după 1958, comerţul românesc a fost reorientat treptat spre Occident, în timp ce firmele apusene se anunţau dispuse să acorde credite României. După 1960 constatăm o reorientare a politicii externe româneşti:

- România a încheiat cu principalele guverne apusene acorduri de compensare pentru bunurile naţionalizate în 1948, înlăturând o piedică juridică în calea unor legături economice normale. În planul relaţiilor diplomatice, legaţiile Angliei şi Franţei la Bucureşti au fost ridicate la rang de ambasadă, iar în 1963 a fost anul în care la ONU, România a votat pentru prima dată

104

altfel decât Uniunea Sovietică şi aliaţii săi. Perioada 1965-1974 a fost martora unor iniţiative diplomatice româneşti care au sporit prestigiul României pe scena internaţională:

Preşedintele Franţei, Charles de Gaulle a vizitat România în 1968. S-a stabilit contacte la nivel înalt cu SUA, care au culminat cu vizita la Bucureşti a preşedinţilor americani, Richard Nixon în 1969 şi Gerald Ford în 1975. Apropierea de Bonn şi stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania în 1967, într-un moment în care nici o ţară socialistă nu avea astfel de legături, precum şi menţinerea relaţiilor diplomatice cu Israelul după războiul de şase zile din 1967, au fost acţiuni care au determinat simpatia Occidentului faţă de România.

Orientarea diplomatică spre Apus a fost dublată de o restructurare a legăturilor comerciale extrene. Astfel, primele acorduri economice cu Germania au fost semnate în 1966, urmate de altele cu principalele ţări capitaliste dezvoltate. Tratativele pentru aderare la GATT au început în 1968 şi s-au încheiat în 1971. În acelaşi an au început la Washington discuţiile privind aderarea României la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială, devenind membra celor două organizaţii în 1972. În aceiaşi perioadă, delegaţii români cereau şi Pieţei Comune un regim preferenţial, acordat în 1973. Acordul de la Helsinki din 1975 a deschis uşa către examinarea internaţională a evenimentelor din România.

Acordul a marcat o cotitură prin importanţa dată de comunitatea internaţională respectării drepturilor omului şi, prin extensie drepturilor minorităţilor. Respectarea acestor drepturi a devenit o preocupare legitimă a comunităţii internaţionale şi, în practică a condiţionat creditele şi comerţul de performanţele unei ţări în acest domeniu.

Impunerea cultului personalităţii, nerespectarea acordurilor de la Helsinki şi încălcarea drepturilor omului au răcit considerabil relaţiile cu SUA în timp ce impunerea taxei de emigrare a avut un efect similar asupra legăturilor cu Bonnul, Ierusalimul şi desigur Washingtonul. În preajma anului 1980 relaţiile cu Occidentul sunt mult mai reci. SUA au votat pentru suspendarea clauzei naţiunii celei mai favorizate în raporturile comerciale cu România. Românii au pierdut statutul preferenţial în 1988.

Deteriorarea situaţiei interne din România şi atacurile din partea guvernelor occidentale împotriva politicii lui Ceauşescu de nerespectare a drepturilor omului a dus la izolarea internaţională a României concretizată prin înrăutăţirea relaţiilor cu statele occidentale şi diminuarea schimburilor economice.

105