+ All Categories
Home > Documents > Istoria Totalitarismului in Secolul Xx

Istoria Totalitarismului in Secolul Xx

Date post: 27-Sep-2015
Category:
Upload: micuadria
View: 80 times
Download: 7 times
Share this document with a friend
Description:
history of totalitarism
117
ISTORIA TOTALITARISMULUI IN SECOLUL XX Obiective Cursul abordeaza o problema de mare importanta, cea a fenomenului totalitar. Principalul avantaj rezida in faptul ca subiectul este bine tratat de literatura de specialitate, atat sub latura lui teoretica, cat si in privinta abordarilor punctuale. Totusi, necesitatea unui astfel de curs se justifica cu atat mai mult in Romania tocmai datorita faptului ca tara noastra a experimentat ambele fenomene totalitare: de dreapta si de stanga, motiv pentru care cazul romanesc va beneficia de o atentie speciala. Totalitarismul -; o abordare teoretica Istoria omenirii a cunoscut, din cele mai vechi timpuri, dictatura. Epoca contemporana a adus ceva nou si anume factorul ideologic. Numerosi specialisti considera, de altfel, ca elementul politic de maxima importanta al timpurilor noastre il constituie tocmai un regim de tip totalitar. Totul se bazeaza pe elemente simple la baza, definite genial de lordul Acton atunci cand scria ca: „Orice putere corupe, puterea absoluta corupe in mod absolut.” Pentru a ramane pe aceleasi coordonate introductive ale discutiei noastre, consideram ca este momentul potrivit pentru a sublinia si observatia vizionarului George Orwell: „Cine controleza trecutul, stapaneste viitorul.” Autorul celebrelor romane 1984 si Ferma animalelor, adevarate manifeste antitotalitare, surprinde una din laturile fundamentale ale fenomenului. El nu face decat sa confirme teoria lui Jean Jacques Rousseau potrivit careia inainte de a caracteriza un mecanism de guver- nare trebuie avute in vedere o serie de elemente ce caracterizeaza fiecare popor in parte si anume istoria, obiceiurile, religia, baza economica si, desigur, nivelul de educatie. In fine, pentru a intelege si mai bine apelul la citatele din lordul Acton si George Orwell, vom arata ca un politolog de talia lui Jean François Revel atragea atentia asupra faptului ca: „Cea dintai dintre toate fortele care conduc lumea este minciuna.” Un remarcabil observator al fenomenului totalitar in veacul XX, de altfel unul din marii ganditori ai secolului, Raymond Aron, era de parere ca regimul nu devine totalitar printr-o chemare progresiva, ci el pleaca de la o intentie originala, anume dorinta de a transforma in mod fundamental ordinea existenta in functie de o ideologie. Astfel, introducem in discutie un alt element de baza al totalitarismului. Este interesant de subliniat faptul ca ideologia a fost dominata de teroare. Spre deosebire insa de revolutia franceza, care prin dictatura iacobina poate fi considerata un prototip al terorii totalitare, in regimurile comuniste ori fasciste nu se mai urmarea doar exterminarea adversarului, ci ea devenea chiar o metoda de guvernare. Daca ar fi sa apelam la istorie, am observa faptul ca dictatura comunista, de exemplu, isi trage esenta inca de la Babeuf. Analistii considera ca prima tentativa de instaurare a comunismului utopic cu ajutorul puciului public ar fi tocmai conspiratia egalilor. De atunci apare si sintagma dictatura proletariatului. Jean François Revel ne scuteste insa de o analiza mai aprofundata 1
Transcript

ISTORIA TOTALITARISMULUI IN SECOLUL XX

ISTORIA TOTALITARISMULUI IN SECOLUL XXObiective

Cursul abordeaza o problema de mare importanta, cea a fenomenului totalitar. Principalul avantaj rezida in faptul ca subiectul este bine tratat de literatura de specialitate, atat sub latura lui teoretica, cat si in privinta abordarilor punctuale. Totusi, necesitatea unui astfel de curs se justifica cu atat mai mult in Romania tocmai datorita faptului ca tara noastra a experimentat ambele fenomene totalitare: de dreapta si de stanga, motiv pentru care cazul romanesc va beneficia de o atentie speciala.

Totalitarismul -; o abordare teoretica Istoria omenirii a cunoscut, din cele mai vechi timpuri, dictatura. Epoca contemporana a adus ceva nou si anume factorul ideologic. Numerosi specialisti considera, de altfel, ca elementul politic de maxima importanta al timpurilor noastre il constituie tocmai un regim de tip totalitar. Totul se bazeaza pe elemente simple la baza, definite genial de lordul Acton atunci cand scria ca:Orice putere corupe, puterea absoluta corupe in mod absolut. Pentru a ramane pe aceleasi coordonate introductive ale discutiei noastre, consideram ca este momentul potrivit pentru a sublinia si observatia vizionarului George Orwell:Cine controleza trecutul, stapaneste viitorul.Autorul celebrelor romane 1984 si Ferma animalelor, adevarate manifeste antitotalitare, surprinde una din laturile fundamentale ale fenomenului. El nu face decat sa confirme teoria lui Jean Jacques Rousseau potrivit careia inainte de a caracteriza un mecanism de guver- nare trebuie avute in vedere o serie de elemente ce caracterizeaza fiecare popor in parte si anume istoria, obiceiurile, religia, baza economica si, desigur, nivelul de educatie. In fine, pentru a intelege si mai bine apelul la citatele din lordul Acton si George Orwell, vom arata ca un politolog de talia lui Jean Franois Revel atragea atentia asupra faptului ca:

Cea dintai dintre toate fortele care conduc lumea este minciuna. Un remarcabil observator al fenomenului totalitar in veacul XX, de altfel unul din marii ganditori ai secolului, Raymond Aron, era de parere ca regimul nu devine totalitar printr-o chemare progresiva, ci el pleaca de la o intentie originala, anume dorinta de a transforma in mod fundamental ordinea existenta in functie de o ideologie. Astfel, introducem in discutie un alt element de baza al totalitarismului.Este interesant de subliniat faptul ca ideologia a fost dominata de teroare. Spre deosebire insa de revolutia franceza, care prin dictatura iacobina poate fi considerata un prototip al terorii totalitare, in regimurile comuniste ori fasciste nu se mai urmarea doar exterminarea adversarului, ci ea devenea chiar o metoda de guvernare.Daca ar fi sa apelam la istorie, am observa faptul ca dictatura comunista, de exemplu, isi trage esenta inca de la Babeuf. Analistii considera ca prima tentativa de instaurare a comunismului utopic cu ajutorul puciului public ar fi tocmai conspiratia egalilor. De atunci apare si sintagma dictatura proletariatului. Jean Franois Revel ne scuteste insa de o analiza mai aprofundata asupra cauzelor care au dus la aparitia fenomenului, ca si la esecul lui. Reputatul politolog observa cu temei:Utopiile mor asa cum se nasc, fara o cauza reala.Pentru a caracteriza fenomenul totalitar, Raymond Aron a oferit, in exceptionala analiza Dmocratie et totalitarisme, un tablou care cuprinde un numar de cinci elemente. Intrucat acesta a devenit, oarecum, clasic il prezentam in continuare si noi:1. Drumul spre totalitarism incepe cu involutia spre un partid care monopolizeaza viata politica.2. Acesta este animat de o ideologie care devine adevar oficial de stat, ceea ce ii confera o autoritate absoluta.3. Pentru a raspandi acest adevar, statul isi rezerva monopolul mijloacelor de forta si de persuasiune.4. Majoritatea activitatilor economice si profesionale sunt subsumate statului si devin chiar o parte a statului.5. Toate activitatile statului sunt supuse ideologicului, astfel ca un fapt economic devine automat si ideologic.Pe aceleasi coordonate cu Raymond Aron se situeaza un alt specialist de marca, sovietologul Leon Poliakov. La randul sau, discu- tand pe marginea modelului oferit de politologul francez, acesta gaseste tot cinci elemente principale caracteristice pentru fenomenul totalitar, respectiv:

1. Totalitarismul intervine intr-un regim controlat de un singur partid.2. Partidul unic este animat si armat cu o ideologie ce este adevar de stat si ii confera deci autoritate absoluta.3. Pentru aceasta statul isi rezerva monopolul asupra mijloacelor de forta si de persuasiune. Intreaga activitate mass-media este contro- lata de stat.4. Statul controleza majoritatea activitatilor economice si profe- sionale, care datorita rolului ideologicului devin si ele adevar oficial.5. O greseala in activitatea economica sau profesionala este simultan una ideologica. De aici politizarea si ideologizarea, interventia statului politist si cresterea rolului serviciilor secrete.Dupa cum se poate observa, in fapt atat Raymond Aron, cat si Leon Poliakov, in consonanta cu majoritatea specialistilor, cad de acord ca pentru a vorbi de regim totalitar avem nevoie de cel putin cateva elemente esentiale, respectiv de partidul unic, de ideologie, de planificare si, bineinteles, de teroare.Un astfel de sistem odata nascut, dupa cum observa cu justete Isaac Deutscher, pe masura ce devine stabil si permanent, capata propria dinamica. Discutand pe marginea acestor elemente de baza, un alt sovietolog recunoscut pentru profunzimea analizelor sale, Alain Besanon, va atrage atentia asupra faptului ca ideologia nu este un mijloc al totalitarismului, ci dimpotriva ca totalitarismul este conse- cinta politicului, incadrarea in viata sociala a ideologiei, care apare, in mod cronologic si logic, prima.Istoria a consemnat ca instaurarea unui regim de tip totalitar se poate produce printr-o multitudine de cai, deci ca nu exista un model absolut. Daca Lenin a ajuns la putere in urma unei revolutii, Hitler si-a asumat controlul deplin asupra Germaniei dupa de a castigat alegerile din 1933. Interesanta este insa trista remarca pe care o facea Nichifor Crainic, el insusi o figura remarcabila, teoretician al dictaturii de dreapta, victima a comunismului:Revolutia vine intotdeauna in numele unor principii rationale, dar pana la statornicirea lor se dezlantuie pasiunile, si pasiunile primului moment nu stau sa aleaga.Am dori sa mai remarcam alte doua observatii generale, de ansam- blu, asupra subiectului in discutie. Prima se refera la faptul ca regimurile totalitare desi nu se declara infailibile au gasit totusi o supapa usor de controlat pentru a scadea presiunea pusa pe sistem de cei nemultumiti.

Este vorba despre o recunoastere periodica (fara ca intervalul sa fie constant) a greselilor trecutului. Aici se impun insa doua accente: acestea au fost savarsite de fostii conducatori si nu exista nici o garantie ca ele nu se vor mai repeta.Cealalta observatie are in vedere varsta la care s-au lansat in politica clasicii totalitarismului. Hitler, Mao, Mussolini sau Stalin au intrat de tineri in tumultul activismului, primii trei avand chiar de suferitla debutul carierei.In privinta sfarsitului sistemelor totalitare credem ca Jean Franois Revel are dreptate atunci cand atrage atentia ca slabiciunile unui sistem nu conduc automat la caderea lui daca nu exista o forta capabila sa exploateze momentul. In acest sens, prabusirea Uniunii Sovietice este un argument solid. Desigur insa ca, si la acest capitol, nu exista un scenariu general valabil, specificul national si contextul international avand un cuvant important de spus.

ComunismulDupa cum aratam deja, comunismul si fascismul (fiecare cu nuantele de rigoare) si-au pus amprenta asupra secolului XX. Prin durata fenomenului si implicatiile sale, inclusiv razboiul rece, comunismul detine prim-planul.

Sovietologul G. R. Urban observa intr-o analiza pertinenta, pe buna dreptate, ca esenta oricarui sistem comunist o constituie conducerea monopolista a societatii de catre partid. Pentru explicarea doctrinei sovietice se poate apela la un silogism cat se poate de logic:1. Pentru asigurarea bunastarii omenirii este necesara victoria prole- tariatului.2. Aceasta depinde de instaurarea dictaturii Partidului Comunist.3. Dictatura proletariatului poate functiona doar prin dictatura liderilor.Acest model poate fi completat avand in vedere dictatura comu- nista. Potrivit ideologiei partidului, in special cu referire la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, corolarul revolutiei ar fi trebuit sa insemne trecerea de la socialism la comunism si disparitia statului.Revolutia bolsevica din Rusia anului 1917 constituie prototipul revolutiei comuniste, care a condus la proclamarea primului stat socialist din istorie, Uniunea Sovietica. Aici trebuie avuta in vedere contributia teoretica a lui Lenin, care a stiut sa exploateze atat conditiile oferite de primul razboi mondial, cat si slabiciunile regimului tarist. Printr-o analiza pertinenta, Lenin i-a contrazis pe Marx si Engels si a tras concluzia ca socialismul poate sa invinga in cea mai slaba veriga a lantului capitalist. La acest capitol este de subliniat legatura care exista intre Rusia tarista si cea sovietica. Intr-o analiza remarcabila, Alain Besanon releva existenta in acest caz a doua tipuri de relatii: normale si exceptionale.Daca in prima categorie intrau spatiul geografic, efectivul uman si organizarea sociala (intr-ucat, observa politologul francez, taranimea, muncitorimea si intelectualitatea nu puteau fi lichidate prin decret), rela- tiile de tip exceptional ofera explicatii interesante. Astfel, este vorba despre un anume mod de recurs la istorie atunci cand este judecat faptul sovietic, prin invocarea trecutului ca martor intr-un proces in care nu s-a cazut de acord asupra materialitatii faptelor. Tot Besanon atrage atentia ca justificarea prezentului sovietic se facea prin apelul la patru legende:- vechiul regim;- revolutia;- contrarevolutia;- socialismul.Revolutia bolsevica a degenerat destul de repede in teroare, fapt care nu este unic in istorie (exemplificarea clasica fiind dictatura iaco- bina), dar care da de gandit daca observam ca revolutia din octombrie s-a soldat cu o mie de morti, in timp ce numai in anii marii terori au murit milioane de oameni. Poate ca Stalin nu facea decat sa puna in practica gandirea lui Lenin care sustinea ca este imposibil ca revolutia sa reu- seasca fara teroare.De altfel, instaurarea unui regim totalitar este imposibila fara a corela teroarea si indoctrinarea, pentru ca, dupa cum atragea atentia Nikolai Berdiaev:Marxismul crede ca binele se infaptuieste pe cararile raului si ale beznei.Un rol extrem de important l-a avut Partidul Comunist al Uniu- nii Sovietice, care, dupa cum au atras deja atentia specialistii, nu este un fenomen politic, ci chiar motivul sistemului de conducere. Partidul avea in frunte activistii sau cadrele care constituiau, potrivit lui Stalin,fondul de aur. Rolul principal il avea insa nomenklatura.Autorul unei monografii clasice asupra fenomenului, Michael Voslensky, este de parere ca dictatura nomenklaturii conduce la o subor- donare a statului care nu face decat sa-i reproduca optiunile si ordinele. Astfel, toate posturile importante din institutii sunt ocupate de membrii nomenklaturii. Insa, si in interiorul acesteia exista o ierarhizare bazata pe liste. Este vorba de trei tipuri:- a functiilor;- a candidatilor la functii;- de rezerva.Astfel, totul era in mana partidului, el era cel care repartiza slujbe si distribuia privilegii. Acestea erau din cele mai diverse, de la deplasarile peste hotare, la atribuirea de masini si accesul la magazinele cu circuit inchis, facilitati prin care membrii nomenklaturii isi demonstrau superio- ritatea fata de restul societatii.In plan economic, dictatura comunista se baza pe centralism, plan si industrializare rapida (uneori chiar fortata). Intreaga activitate industriala, agricola, comerciala s.a.m.d., se desfasura sub strictul control al condu- cerii partidului care decidea ce si cat sa se produca. Desigur, de cele mai multe ori, fara a interveni reglajul pietei, al cererii si ofertei, domina latura de acumulare in dauna consumului, efectul fiind scadea nivelului de trai tocmai intr-o societate care clama grija fata de popor.Latura sociala este oferita de celebra lupta de clasa. Aceasta se baza de rolul conducator atribuit in teorie clasei muncitoare, care isi gasea principalul aliat in taranime, intelectualitatea si restul profesiunilor liberale situandu-se la periferia interesului partidului. Insa, cu toate acestea, desi comunismul s-a dovedit a fi un sistem puternic ca stat si ca aparat represiv, el a fost incapabil sa creeze o societate viabila.Exista numeroase opinii privind cauzele prabusirii sistemului in Uniunea Sovietica. Jean Franois Revel considera ca Gorbaciov atunci cand a dorit sa salveze socialismul prin reforme nu a facut decat sa-i puna capat. Aceasta pentru ca slabiciunea decisiva a fost generata de esecul intern, economic in primul rand. Aici Revel crede chiar ca totul putea fi grabit daca statele democratice ar fi fortat nota:Occidentul nu doar ca nu l-a crezut posibil, sau ca l-a vazut vremelnic si superficial, dar a si incercat de mai multe ori sa-l remedieze! Fara ajutorul economic occidental, fara indulgenta Occidentului fata de represaliile politice cele mai atroce, pe scurt, fara incapacitatea Occiden- tului de a specula fragilitatea inerenta a sistemelor comuniste, prabusirea acestora s-ar fi produs mult mai devreme.Un punct de vedere interesant ofera un alt specialist de marca, istoricul francez Franois Furet, in Trecutul unei iluzii:Si totusi comunismul s-a autodistrus. Ne-o demonstreaza si un alt semn, ulterior caderii sale: nu mai raman dupa el decat oamenii care, fara sa fi fost invinsi, au trecut de la o lume la alta, reconvertiti la alt sistem, partizani ai economiei de piata si ai alegerilor libere, sau reciclati in nationalism.In fine, am apela si la un citat din Michael Voslensky care sur- prinde cu exactitate, vizionar am putea spune, urmarile caderii comunis- mului in Europa:Totalitarismele, dictatura nomenklaturii, nu sunt urmate nici de himere, nici de societati imaginare produse ale unei ideologii. Ele vor fi urmate de o forma de societate bine cunoscuta: democratia parlamentara. Daca modelul de baza al comunismului l-a oferit Uniunea Sovietica, dupa cel de-al doilea razboi mondial fenomenul a cunoscut o largire considerabila a ariei sale. In primul rand, aplicand crezul lui Stalin potrivit caruia Armata Rosie poate fi un propagandist mai bun decat Kominternul, Kremlinul a reusit sa impuna regimuri de tip comunist in mai multe state est-europene, care s-au mentinut atat timp cat Uniunea Sovietica s-a dovedit viabila ca si constructie politica. Este vorba despre Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana, Iugos- lavia, Polonia, Romania si Ungaria. De remarcat ca perioada 1947-1989 a fost marcata de evenimente care au demonstrat ca populatia din lagarul sovietic est-european nu accepta cu usurinta sistemul impus de Mos- cova. Amintim aici doar momente semnificative, precum revolta ungara din 1956, grevele din Polonia care au culminat in 1980 cu formarea sindicatului liber Solidaritatea, primavara de la Praga din 1968, ridicarea zidului Berlinului si, ca un corolar, revolutia din decembrie 1989 din Romania.Tot dupa razboi, Asia a devenit un camp de afirmare pentru comunism. Aici modelul de baza a fost cel chinez, partidul condus de Mao Tze-dun (Zedong) reusind sa se impuna dupa un lung razboi civil o data cu proclamarea Republicii Populare Chineze la 1 octombrie1949. Fortele nationaliste conduse de Cian Kai-Shi au fost nevoite sa se refugieze in insula Taiwan. Fenomenul comunist chinez ramane in actualitate, supravietuind caderii Uniunii Sovietice. Cu precadere ultimele evolutii din China, reformele economice derulate sub lozincao tara, doua sisteme, vor face obiectul a numeroase studii si vor oferi, cu siguranta, multe surprize si dezbateri aprinse. De asemenea, va fi interesant de vazut cum se va acomoda acest regim la realitatile debutului de secol.Tot in Asia, Coreea de Nord si Vietnam se construiesc inca regi- muri de tip comunist, dupa cum Cuba lui Fidel Castro reprezinta inca idealul comunist in America. Nu au lipsit astfel de experimente nici pe continentul african, aici totul fiind complicat si de lupta pentru pro- clamarea independentei fostelor colonii, mai ales a celor portugheze. Cu toate acestea, se poate considera ca, exceptand China, care prin imensul potential uman cu toate problemele aferente ce decurg de aici, este un exemplu demn de urmarit, ideea comunista in varianta ei clasica nu mai are sanse de succes. Desigur insa ca nu este exclusa orice evolutie, cunoscut fiind faptul ca orice sistem politic se poate adapta si perfectiona in conditii propice.

FascismulO alta dimensiune a fenomenului totalitar a constituit-o fascismul, cu formele lui de manifestare din Italia, una clasica am putea spune, Germania -; nazismul, precum si din alte state europene, intre care Spania, Portugalia, Ungaria, Croatia, Norvegia etc. Pentru specialisti nu sunt lipsite de interes nici evolutiile din Japonia. De altfel, intre Germania, Italia si Japonia se va forma o alianta militara si politica, Axa, care va sta la baza agresiunilor ce vor declansa cel de-al doilea razboi mondial.Fenomenul s-a nascut in Italia, iar numele sau este indisolubil legat de numele lui Benito Mussolini. Un reputat analist al fenomenului, F. W. Deakin, atragea insa atentia asupra unui fapt deosebit de important atunci cand privea retrospectiv fenomenul:Fascismul italian nu a reusit niciodata sa devina totalitarism si destinul sau a fost decis finalmente de enclavele in care, timp de 20 de ani, nu a reusit sa patrunda: curtea, armata, societatea civila si chiar politia.Tabloul general al Italiei anului 1917 este unul confuz. Pe fundalul unor nereusite evidente pe front au loc manifestatii si agitatii bolsevice. La 13 august, la Torino, la o adunare se va striga deja Traiasca Lenin, dupa care s-a declansat greva generala. In timpul verii lozinca Toata puterea in mana sovietelor este una tot mai des auzita, desi interventia armatei duce la inabusirea grevei generale cu pretul a 50 de morti. Este tabloul care permite debutul politic al lui Benito Mussolini.Fiu al unui militant socialist, el insusi membru in Partidul Socialist, Mussolini paraseste partidul in 1914 pronuntandu-se pentru intrarea Italiei in razboi, contrar dispozitiilor date de Internationala Socialista. El se va manifesta ca un jurnalist de talent, dand dovada si de calitati de tribun, fiind, in acelasi timp, un actor innascut. Reuseste sa se evidentieze in dauna comunistilor, mai ales prin accentul pe care il pune pe termenul natiune.

In martie 1919, la Milano, deci tot in nordul dezvoltat, Mussolini pune bazele Fasciilor italiene de lupta. Este prilejul cu care el va face o declaratie fulminanta:Ne vom permite luxul sa fim aristocrati si democrati, conservatori si progresisti, reactionari si progresisti, legalisti si ilegalisti, urmand circumstantele de timp, loc si imprejurari.Totusi, bilantul nu este unul grozav la finele anului. Fasciile numarau doar 17.000 de membri in toata Italia. Explicatia rezida in faptul ca exaltarea nationalista si tema revansei era captata de Gabriele dAnnunzio. Din acest motiv Mussolini se va afla la un pas de a renunta la lupta, luand in calcul chiar ipoteza emigrarii ori solutia de a incepe sa scrie romane.Totusi, in1920, situatia se va schimba. Italia era, practic, in pragul revolutiei bolsevice. Marile proprietati agrare erau ocupate cu forta de tarani, care formau cooperative, in timp ce muncitorii puneau stapanire pe fabrici. Ceea ce a lipsit Italiei in acel moment a fost un Lenin, respectiv un lider autentic al revolutiei. Mai mult, armatanu a cazut in plasa bolsevica, controland situatia si oferind victoria reactiunii, fortelor con- servatoare. Este momentul interventiei fasciilor impotriva bolsevismului, astfel ca la inceputul lui 1922 Mussolini conducea circa un milion de oameni si miscarea lui se transforma in partid de masa.Benito Mussolini exploateaza la maxim situatia si, in octombrie1922, organizeaza marsul asupra Romei in fruntea a circa 40.000 decamasi negre. Efectul este imediat. La 30 octombrie, regele Victor Emanuel III il desemneaza pe Mussolini in fruntea guvernului pentru a stopa prelungita criza parlamentara.Din acest moment, avand la dispozitie birocratia si intregul aparat de stat, Mussolini incepe sa-si consolideze pozitiile. In 1923 el crea militiile fasciste si Marele Consiliu Fascist. Succesul este deplin in 1925. In iunie, liderul socialist Giaccomo Matteotti ataca dur metodele fasciste motiv pentru care dupa cateva zile este asasinat. La 24 decembrie, Mussolini era deja pregatit sa schimbe titlul de presedinte al Consiliului in cel de sef al guvernului, asumandu-si puteri autoritare, mult largite. Practic, dictatura era instaurata.Un rol esential l-a jucat pozitia favorabila a regelui Victor Emanuel III fata de fascism, precum si cea a Vaticanului. In schimb, in 1929, Mussolini introduce -; conform acordului cu Statul Papal -; invatamantul religios in scoli.Statul condus de Mussolini era unul corporatist, autoritar si degenerat. El va beneficia in primii ani de prestigiu international, iar in plan intern nu vor lipsi succesele. Este echilibrat bugetul, se dezvolta industria si sunt ameliorate conditiile de lucru ale muncitorilor. Mussolini initiaza construirea de autostrazi, fiind imitat de Hitler in Germania. El impune chiar un nou stil arhitectonic menit sa individualizeze regimul fascist in istoria Italiei.Pe masura ce trece timpul se accentueaza si cultul personalitatii lui Mussolini, supranumit Il Duce (este un fapt comun in cazul adeptilor totalitarismului de dreapta in a-si atribui astfel de titluri; de exemplu, Hitler era fhrer, Franco era Caudillo, Zelea Codreanu era Capitanul). Au loc mari parade si betia puterii il cuprinde pe conducator. Fascizarea societatii se accentueaza, iar lozinca Mussolini are intotdeauna dreptate spune totul. Un rol important il are politia secreta O.V.R.A., precum si tribunalele speciale infiintate dupa 1926. Totusi, spre deosebire de Germania nazista, nu se poate vorbi de o represiune masiva impotriva opozitiei italiene.Desigur, nu lipsesc marile teme caracteristice fenomenului totalitar, inclusiv rolul acordat femeii, care, la fel ca si in Germania nazista, este chemata sa dea nastere la cat mai multi fii pentru patrie. Interesanta este si relatia dintre Mussolini si Hitler, prima intalnire dintre cei doi din iunie1934, de la Venetia, fiind un esec. Abia dupa ce Ducele va decide, in august 1934, sa duca o politica externa mai agresiva, concretizata in declansarea atacului din Etiopia, la 2 octombrie 1935, situatia se va schimba. Faptul este confirmat de succesul celei de-a doua discutii dintre Fhrer si Mussolini, din septembrie 1937.Modelul fascist italian a fost, in buna masura, preluat si perfectat in Germania. Nazismul este legat de numele lui Adolf Hitler. Nascut la Braunau, la 20 aprilie 1889, el si-a petrecut tineretea la Viena pana in1913, dupa care a plecat in capitala Bavariei, Mnchen. Pe parcursul primului razboi mondial s-a inscris soldat voluntar si a luptat pe frontul din Belgia unde s-a evidentiat si a fost decorat cu Crucea de fier si avansat la gradul de caporal.In octombrie 1918 este ranit pe front, isi pierde temporar vederea, motiv pentru care este evacuat la Berlin. Dupa capitularea Germaniei, se intoarce la Mnchen unde revolta bolsevica era in plina desfasurare. Este terenul prielnic pe care Hitler incepe sa se manifeste acuzand tradarea din noiembrie, cutitul pe la spate infipt armatei aflate pe front, termenii din tratatul de la Versailles. Mai mult, el isi poate manifesta deschis profundul antisemitism, gasind numerosi adepti gata sa-i urmeze. La 24 februarie 1920, la Mnchen, in fata a doua mii de persoane,Hitler anunta infiintarea N.S.D.A.P. (Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani), la scurt timp alegand zvastica drept emblema a miscarii, precum si salutul Heil. La inceput, unul din aliatii sai de baza va fi Ernest Rhm, cel care va infiinta sectiunile de asalt, S.A., ale partidului. Treptat Hitler isi castiga notorietatea in Bavaria.Tintind insa tot mai sus, in acest sens un rol important jucandu-l modelul Ducelui, al carui bust il avea in birou, Hitler organizeaza, la 9 noiembrie 1923, puciul de la Mnchen. Impreuna cu Hermann Gring, avand si sprijinul maresalului Ludendorff, viitorul dictator al Germa- niei va esua, fiind arestat de autoritati. Procesul se va transforma insa intr-un succes pentru Hitler, motiv pentru care cazul este mutat la Leipzig. Condamnat la inchisoare, el va fi eliberat destul de repede, in decembrie 1924.De perioada scurtei detentii este insa legata redactarea lucrarii teoretice de capatai a nazismului, Mein Kampf. Continand si o parte autobiografica, cartea dezvolta o conceptie de istorie universala ce ar putea fi sintetizata in imaginea luptei cosmice dintre principiul binelui si cel al raului. Evident, in viziunea autorului, germanii care erau principalii exponenti ai rasei ariene, rasa pura, intruchipau lucrarea Domnului, in timp ce evreii erau, desigur, exponentii fortelor raului. Evreii nu erau singura subrasa, alaturi de ei figurand negrii, slavii, mongolii etc. In privinta obiectivelor politice imediate Hitler vorbea despre un razboi de revansa, primul inamic vizat fiind Franta in vederea unei reglari de conturi. O alta chestiune majora, cea a spatiului vital trebuia rezolvata prin extinderea spre est, Drang nach osten, in spatiul euro-asiatic.Visul lui Adolf Hitler a devenit realitate la 30 ianuarie 1933 atunci cand presedintele Oskar von Hindenburg l-a desemnat cancelar, motiv pentru care va depune juramantul de credinta fata de Republica de la Weimar. In foarte scurt timp planul lui Hitler s-a transformat in realitate. Un moment de maxima importanta l-a constituit episodul incendierii Reichstagului de catre comunistul olandez Marinus van der Lubbe la 27 februarie 1933. A doua zi, urmare apresiunilor exercitate de Hitler, batranul presedinte Hindenburg a semnat un decret privind protectia poporului si statului german, care va deveni legea fundamentala a celui de-al treilea Reich. Ca efecte imediate amintim suprimarea libertatilor individuale, a dreptului de reuniune si asociere, a inviolabilitatii domiciliului, a secretului postei, precum si a a drepturilor civile. A doua zi, Partidul Comunist German era scos in afara legii. Practic, majoritatea istoricilor considera ca teroarea bruna a inceput atunci.Un exemplu elocvent este constituit de noaptea cutitelor lungi,30 iunie 1934. Atunci unul principalii sai colaboratori, Ernest Rhm, va fi asasinat, impreuna cu alti colaboratori apropiati. Metoda va fi folosita si pentru eliminarea cancelarului austriac Dolfuss, la 25 iulie1934, episod ce a starnit chiar protestele lui Mussolini.La 2 august 1935 batranul presedinte Hindenburg a murit. Din acest moment ultimul obstacol, chiar formal, din calea lui Hitler, a disparut. El va promulga o lege potrivit careia va cumula functiile de fhrer si prese- dinte, iar a doua zi armata ii jura credinta din noua postura. Practic, nimic nu mai statea in calea visurilor de marire ale dictatorului. Tot ce a urmat, incalcarea sistematica a prevederilor tratatului de la Versailles, inclusiv declansarea celui de-al doilea razboi mondial nu faceau decat sa confirme viziunile din Mein Kampf. Este demn de mentionat faptul ca Hitler va fi insotit in aceasta aventura teribila de o intreaga echipa care ii va transpune himerele in realitate. Abia cu prilejul procesului de la Nrnberg toti acesti colaboratori vor reveni la realitate.Italia si Germania vor constitui modele de urmat si pentru alte state europene. Amintim aici numele unor dictatori. Intre acestia, cei mai cunoscuti, poate si datorita faptului ca regimurile pe care ei le-au instaurat au supravietuit celui de-al doilea razboi mondial, sunt generalul Franco din Spania si portughezul Antonio Salazar. De o notorietate aparte s-a bucurat norvegianul Vidkun Quisling, numele sau devenind sinonim cu cel al colaborationismului. Au existat desigur si alte initiative, intre acestea amintind falanaga lui Primo de Rivera din Spania, Crucile cu sageti din Ungaria, Ante Pavelici si ustasii in Croatia sau miscarea legionara din Romania.Intregul tablou se deruleaza pe fondul nemultumirilor generate de situatia existenta la sfarsitul primului razboi mondial in Europa, criza economica din anii 1929-1933 fiind si ea generatoare de conditii propice pentru discursurile radicale. Dupa venirea lui Hitler la putere in Germania, mai ales dupa ce el incepe sa incalce sistematic prevederile tratatului de la Versailles si declanseaza cel de-al doilea razboi mondial, o multime de imitatori.Dupa cel de-al doilea razboi mondial acest fenomen a disparut practic, desi in intreaga lume s-au instaurat numeroase regimuri dictato- riale. Ultimul deceniu consemneaza insa o recrudescenta a miscarilor de tip nationalist extremist in Europa, explicatiile fiind multiple si fenomenul inca sub lupa politologilor.

Cazul Romaniei.

Miscarile extremiste, fie ele de stanga ori de dreapta au jucat un rol important in Romania interbelica. Acestea au aparut si s-au dezvoltat in cadrul oferit de democratia parlamentara burgheza, pe care mai apoi au negat-o. Explicatiile sunt multiple. Trebuie avute in vedere problemele generate de indecizia, incompetenta si coruptia manifestata de o parte a clasei politice, dupa cum prezenta Uniunii Sovietice la granita de rasarit, dublata de nationalismul pasionat care prezenta evreii si marxistii drept un pericol pentru existenta statului unitar va favoriza nasterea unei miscari organizate antisemite. Aceasta se va bucura de aderenta mai ales in Moldova, expresia institutionalizata constituind-o infiintarea, in 1923, a Ligii Apararii National Crestine. Liga era condusa de profesorul univer- sitar A.C. Cuza, redutabil orator parlamentar, cel care infiintase Partidul Nationalist impreuna cu Nicolae Iorga, in 1910. Principalul colaborator al lui Cuza, patriarhul antisemitismului romanesc, se va dovedi Corneliu Zelea Codreanu, iar cheia de bolta a miscarii o reprezenta antisemitismul. Extrema dreapta va fi insa cel mai bine ilustrata nu de profesorul Cuza, ci de discipolul sau. Corneliu Zelea Codreanu, nascut la 13 septembrie 1899, era inzestrat cu o deosebita capacitate de atractie asupra mase-lor si s-a plasat pe pozitiile unui radicalism extrem. Codreanu s-a remarcat prin asasinarea, in octombrie 1924, a prefectului de Iasi, Constantin Manciu. Procesul nu a facut decat sa consolideze o imagine deja de legenda. Achitat de curtea de la Turnu Severin, el va fi primit in triumf la Craiova si Bucuresti, iar in drumul spre Iasi si-a facut o intrare spectaculoasa in Focsani, calare pe un cal alb. In timpul detentiei de la Vacaresti el vazuse o icoana a Sfantului Mihail doborand demonul care va deveni simbolul miscarii infiintate in 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail.Desprins de A.C. Cuza, Codreanu a fost favorizat si de un context international favorabil dreptei, astfel ca miscarea lui s-a dezvoltat incet, dar sigur. Asemenea lui Mussolini si Hitler, Corneliu Zelea Codreanu si-a luat numele de capitanul. Profitand si de erodarea partidelor traditio- nale, in 1930, el a pus bazele sectiei politice a Legiunii, Garda de Fier. Au fost adoptate mesaje politice directe, populiste, cu impact in randul unui electorat debusolat si nemultumit de efectele marii crize economice. Lozinci precum Omul si pogonul sau Romania romanilor au avut un succes remarcabil. Desi dizolvata, Garda si-a continuat activitatea sub denumirea Gruparea Corneliu Zelea Codreanu si, mai apoi, Partidul Totul pentru Tara.Fiind un partid de esenta voluntarista, vizand finalmente instaurarea propriei ideologii, programul sau a fost gandit in consecinta. Bazandu-se in special pe puterea de patrundere a ortodoxismului in randurile tara- nimii, legionarii au accentuat latura mistica, mergand pana la exaltare. Barbara Jelavich, reputat specialist in istoria Balcanilor, analizand progra- mul si activitatea legionarilor in cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut concluziona ca:Garda de Fier a fost singurul partid politic din Balcani cu un program asemanator cu al miscarilor fasciste europene, care a fost capabil sa atraga o masa de sustinatori.Din pacate, miscarea nu a reusit sa foloseasca mijloacele oferite de cadrul constitutional pentru a-si propaga ideile, preferand sa foloseasca atentatul ca arma politica. Eliminarea prin forta a adversarilor dovedeste, mai mult decat orice, neadaptarea la jocul politic democrat. Asasinarea primului ministru liberal Ion Gh. Duca la Sinaia, la 29 decembrie 1933, privita din acest unghi, nu poate fi justificata doar ca o riposta la o actiune ostila a premierului fata de Garda.Cu toate acestea, legionarii vor produce o surpriza la alegerile din 20 decembrie 1937, atunci cand Partidul Totul pentru Tara a obtinut circa o jumatate de milion de voturi, respectiv 15,58% din total. Rezultatul a fost de natura sa-l ingrijoreze pe regele Carol II, care incercase in pre- alabil sa manevreze legionarii in favoarea lui. De aceasta data, miscarea era pe locul trei in optiunile electoratului, dupa marile partide demo- cratice, National-Taranesc si National-Liberal. Daca luam in calcul si faptul ca pe locul patru, cu 9,15% din voturi, se situa Partidul National- Crestin, condus de Octavian Goga si A.C. Cuza, tot cu o orientare de extrema dreapta, avem imaginea unei noi optiuni a populatiei dezamagite de o propaganda care nu se materializase in opera de guvernare.Privita in ansamblu, miscarea de extrema dreapta din Romania, fara a constitui un bloc unitar, recrutandu-si propagandistii cu predilectie din randurile preotilor de tara si a studentilor, a crescut lent, dar constant. La inceputul anilor 40 ea era cu adevarat demna de luat in seama. Fara a fi extremisti, romanii au fost atrasi de un program cu lozinci simple si comprehensibile si, nu in ultimul rand, de anumite realitati economico- sociale. La toate acestea trebuie adaugata si charisma lui Corneliu Zelea Codreanu, mai ales in mediul rural el avand numerosi adepti.

In privinta miscarii comuniste, aceasta a fost de la inceput influ- entata de lupta dintre diversele grupari din Partidul Socialist. Divizarea a afectat si efectivele care au scazut de la circa 150.000 de membri cat numara Partidul Socialist in 1919, la 45.000 anuntati la Congresul din mai1921, apoi la doar 3.000 in octombrie 1922, la Congresul II de la Ploiesti. Principalele motive sunt lipsa unui discurs atractiv si erodarea increderii in partid chiar a muncitorilor. La aceasta au contribuit si o serie de actiuni subversive, condamnate de opinia publica, asa cum s-a intamplat in cazul sangerosului atentat de la Senat. Tonul acestor actiuni teroriste fusese dat in Basarabia de revolutionari de profesie, precum Pavel Tcacenko.Congresul de constituire a Partidului Comunist din Romania, caSectie a Internationalei III Comuniste de la Moscova, s-a desfasurat intre8 si 11 mai 1921. Lucrarile au fost intrerupte in momentul votarii afilierii la Komintern, autoritatile arestandu-i pe cei 438 de delegati care se pro- nuntasera pentru afilierea neconditionata. Procesul celor 279, desfasurat la Bucuresti, in aprilie 1922, a dezvaluit conexiunile dintre Moscova si filiala din Romania. Istoricul american Robert R. King nota, in sinteza privind activitatea Partidului Comunist Roman ca romanii percepeau partidul drept instrumentul unei puteri ostile, ceea ce se va constitui in principalul obstacol in calea dezvoltarii sale. De altfel, intre 1924 si 1944, comunistii si-au desfasurat activitatea in afara legii.Amenintat deopotriva de comunisti si legionari, regimul democrat din Romania va fi doborat de regele Carol II. Alegerile din decembrie1937 i-au oferit suveranului sansa oportuna pentru a-si pune in practica planurile mai vechi de instituire a unui regim personal. Numindu-l in fruntea guvernului pe Octavian Goga, regele a manevrat astfel incat sa apara ca un salvator al democratiei. Calitatile si defectele sale, puternica lui personalitate i-a fascinat pe contemporani, astfel ca George Duca avea sa-l caracterizeze in memorii ca fiind:un om plin de contradictii, a fost un bizantin autentic -; primul produs al dinastiei impamantenite.Pragmatismul suveranului este pus in lumina chiar de momentul ales pentru lovitura de palat din 10 februarie 1938. Cercurile diplomatice din Franta, Anglia si Statele Unite erau deja alertate de politica antisemita a guvernului Goga -; Cuza, care la 22 ianuarie 1938 emitea un decret privind revizuirea dreptului de cetatenie obtinut de evrei, interzicand cotidienele Adevarul, Dimineata si Lupta. Astfel, destituirea lui Octavian Goga a trecut in prim-plan, umbrind faptul ca regele suprimase regimul parlamentar.Pregatita temeinic, lovitura de stat a fost chiar salutata de cercurile internationale. Numirea patriarhului Miron Cristea in fruntea unui guvern de uniune nationala era, de asemenea, o miscare bine gandita. Rapiditatea cu care a fost textul noii Constitutii, la 21 februarie, pregatit de reputatul jurist Istrate Micescu, ca si desfasurarea imediata a referendumului pentru adoptarea ei, la 24 februarie, merita subliniate. Fara indoiala, regele a stiut sa speculeze conjunctura internationala, sa stimuleze orgolii, dovedind ca stapanea bine regulile jocului politic.Carol II a desfiintat partidele politice si, pentru prima data in Romania, era instituit sistemul partidului unic prin infiintarea Frontului Renasterii Nationale, la 15 decembrie 1938, singura formatiune acceptata(in 1940 Frontul se va transforma in Partidul Natiunii). Orice demnitate publica va fi conditionata de inscrierea in Front. Regimul de autoritate monarhica a dat o prima si puternica lovitura ideii de democratie in Romania, inaugurand o serie.Numit in fruntea guvernului intr-o situatie disperata, generalul Ion Antonescu a ales o solutie extrema. El l-a fortat pe Carol II sa abdice in favoarea fiului sau, Mihai I, caruia i-a rezervat un rol decorativ. Astfel, la 6 septembrie 1940, era inaugurata dictatura militaro-legionara. Dupa 24 ianuarie 1941, prin eliminarea legionarilor din structurile puterii, Antonescu va prelua intreaga povara a guvernarii.Statul national-legionar, desi nu a durat nici cinci luni, a marcat o restrangere a drepturilor democratice, deja afectate de legislatia anterioara. Mariajul dintre Antonescu si Legiune s-a dovedit de la inceput unul de circumstanta, excesele savarsite de gardisti, rafuielile cu fostii adversari, au generat un sentiment de neliniste in randul populatiei, socata de asasinarea unor savanti de talia lui Nicolae Iorga si Virgil Madgearu.Dupa rebeliunea din ianuarie 1941, Antonescu a inaugurat un regim de dictatura militara, specific perioadei de razboi. Partidele politice erau pe mai departe interzise, iar drepturile si libertatile cetatenesti drastic diminuate. Totusi, merita a fi subliniata toleranta maresalului fata de venerabilii presedinti ai Partidului National Taranesc si Partidului National Liberal, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, pastrati ca o rezerva in cazul renuntarii la alianta cu Germania. Atragem atentia asupra faptului ca practic, atat regimul carlist, cat si cel antonescian nu pot fi caracterizate drept fasciste.

In privinta dictaturii comuniste din Romania, instituita in perioada1948-1989, caracteristicile sale principale se contopesc cu cele ale siste- mului impus de Moscova in intreaga Europa de Est. Tara noastra a parcurs etapa democrat -; populara respectand, in linii generale, planul con- ceput si pus in practica de Kremlin pentru tot spatiul controlat cu ajutorul Armatei Rosii. Practic, intr-un interval relativ scurt, orice forma de opozitie a fost inlaturata, evenimentele precipitandu-se dupa semnarea tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947. Dupa ce partidele mari, national -; taranesc si liberal au fost reduse la tacere si s-a renuntat la colaborarea cu gruparea dizidenta a lui Gheorghe Tatarescu, abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947 a venit oarecum firesc. Proclamarea Republicii Populare Romane deschidea un nou capitol din istoria Romaniei.Desigur, rolurile jucate de Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu dau culoare aparte cazului romanesc. Dupa ce in primii ani regimul de la Bucuresti s-a remarcat prin aplicarea fara cracnire a unui stalinism dur, marcat de arestarea in masa a opozantilor si de masurile luate in sfera economica si sociala, situatia se va schimba treptat prin aplicarea unei noi linii politice. Independenta afisata in raport cu Uniunea Sovietica dupa retragerea Armatei Rosii in 1958, manifestata prin declaratia din aprilie 1964 si eliberarea detinutilor politici ii va oferi lui Gheorghiu-Dej posibilitatea sa se afirme si ca un lider reformator. Moartea conducatorului, suspecta pentru multi, il va propulsa in fruntea partidului pe Nicolae Ceausescu.Dornic de afirmare, acesta va continua in primii ani linia initiata de Gheorghiu-Dej, manifestand o deschidere remarcabila in relatiile cu tarile occidentale si Statele Unite. Romania era primul stat socialist care sta- bilea relatii cu Germania Federala si era vizitata de presedintii american Richard Nixon si francez Charles de Gaulle, mentinand relatii cordiale atat cu Israelul, cat si cu tarile arabe. Condamnarea interventiei trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia, in 1968, reprezinta o culme a carierei politice a lui Nicolae Ceausescu.Desigur, o atentie aparte trebuie acordata manierei in care s-a ajuns la falimentul regimului Ceausescu, la involutia acestuia de la statutul de lider rebel in lagarul socialist la cel de opozant deschis fata de reformele initiate de Gorbaciov dupa 1985. Totul a inceput imediat dupa momentul 1968, anul 1971 -; dupa vizita lui Ceausescu in China si Coreea de Nord -; fiind considerat de multi specialistii momentul ce a consemnat inceputul declinului ireversibil. Decizia luata in 1981 de a plati datoria externa a tarii, cifrata la circa 11 miliarde de dolari, nu a facut decat sa accentueze caracterul nepopular al regimului, rolul jucat de Elena Ceausescu contribuind la precipitarea sfarsitului dictatorului.Scopul principal al unui astfel de curs nu poate fi decat acela de a trage concluziile de rigoare, dupa analizarea cauzelor si a consecintelor instaurarii regimurilor totalitare, astfel incat democratia -; dincolo de toate neajunsurile ei -; sa fie inteleasa si aplicata in cunostinta de cauza.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Banu, Florian, Liviu Taranu, Aprilie 1964 -; Primavara de la Bucuresti. Cum s-a adoptat Declaratia de independenta a Romaniei?, Bucuresti, 2004.Berdiaev, Nikolai, Originile si sensurile comunismului rus, Cluj-Napoca, 1994. Bruhis, Mihail, Rusia, Romania si Basarabia. 1812. 1918. 1924. 1940,Chisinau, 1992.Ciuperca, Ion, Totalitarismul -; fenomen al secolului XX, Iasi, 1995. Campeanu, Pavel, The genesis of the stalinist social order, New York, 1988. Collotti, Enzo, Germania nazista, Bucuresti, 1969.Djilas, Milovan, The new class. An analyses of the communist system, Londra, 1966.Dumitrescu, Constantin, Cetatea totala. Comunismul despuiat de legende, Mnchen, 1982.Fest, Joachim, Stapanii celui de-al treilea Reich, Bucuresti, 1969. Frunza, Victor, Istoria comunismului in Romania, Bucuresti, 1999.Ioanid, Radu, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998. Ionescu, Ghita, Comunismul in Romania, Bucuresti, 1994.Onisoru, Gheorghe, Instaurarea comunismului in Romania, Bucuresti, 2002. Tismaneanu, Vladimir, Noaptea totalitara. Crepusculul ideologiei radicale in secolul XX, Bucuresti, 1995.

Puterea Politica

Puterea este un concept central al stiintei politice, desi esenta sa este greu de definit si trimite la o multitudine de situatii si ipostaze extrapolitice (puterea parintilor asupra copiilor, puterea sociala -; ca modalitate de control a indivizilor etc.) Termenul este utilizat in mai multe acceptii (cetatean versus Putere, puterea poporului, Putere -; ca guvernamant -; versus Opozitie, puteri publice -; sinonime cu organele statului etc.). f4c17cd B. de Jouvenel defineste puterea pura prin comandamentul existent in sine si pentru sine. Puterea se poate evidentia si in cadrul unei relatii intre doua sau mai multe persoane, puterea asupra cuiva. Aceasta perspectiva interactionista se originizeaza intr-o definitie celebra avansata de Max Weber: puterea este sansa de a face sa triumfe in sanul unei relatii sociale propria vointa, chiar in pofida rezistentelor; prea putin conteaza pe ce trebuie sa se sprijine aceasta sansa. Puterea asupra cuiva este puterea de a face ceva. Este o capacitate de actiune fie materiala (a munci, a face o lucrare), fie juridica (a dispune de o competenta recunoscuta de drept). In realitate puterea de a face ceva nu se insereaza neaparat intr-o relatie cand ramane doar o aptitudine fizica sau intelectuala susceptibila de a se realiza intr-un proiect.

A. Exercitiul puterii

In conceptia interactionista accentul este pus pe relatia disimetrica invederata de putere. Mai intai puterea presupune prezenta a cel putin doua persoane, Apoi puterea nu este o esenta imuabila si nici o natura abstracta. Ea este o practica, o experienta sociala. In fine, exercitarea puterii suscita o reactie depistabila in comportamentul politic. Este de retinut definitia politologului american R. Dahl: A exercita o putere asupra lui B in masura in care obtine de la B o actiune Y pe care acesta din urma n-ar fi efectuat-o altfel. Aceasta abordare permite stabilirea unei legaturi intre notiunea de putere (sau competenta juridica) si cea de responsabilitate. Cel ce exercita puterea are sau trebuie sa aiba responsabilitatea actelor sale sau a consecintelor acestora, indiferent ca in anumite situatii actele sunt comise de executanti ce-i indeplinesc ordinele. Imputarea puterii -; este un proces de comunicare care adesea deformeaza sau simplifica exagerat realitatea. De exemplu cand autorul aparent nu este autorul real sau cand procesul decizional complex este atribuit de o maniera totalmente personalizata unui singur individ. Pe de alta parte, exercitiul puterii se poate manifesta in absenta oricarei decizii, in conditii de invizibilitate a oricarei imputari. Exercitarea unei puteri poate produce nu numai comportamente observabile ci si non-decizii si cu cat este mai intensa poate provoca absenta oricarei contestatii vizibile. Procesul de reducere la tacere sau anihilare a eventualei contestari este foarte complex, combinand elemente de ordin juridic, psihologic, psihic, sociologic si cultural. Exercitarea puterii se soldeaza cel mai adesea cu limitarea libertatii individului. In acest context problema consimtamantului celor asupra carora se exercita puterea devine de cea mai mare importanta. Daca B consimte sa aiba un comportament sugerat de A putem, oare spune ca B este supus puterii lui A? Pragul intre constrangere si consimtamant nu este totdeauna clar definit. B poate consimti sa se comporte intr-un anume fel la sugestia lui A din interes (bine sau rau inteles), din ignoranta sau necunoasterea datelor exacte a situatiei, ori chiar din orbire. Contextul social si psihologic al consimtamantului trebuie stabilit si cunoscut pentru a se repera din punct de vedere sociologic o relatie de putere efectiva. Indivizii prefera sa creada ca ei se supun voluntar sau ca sunt constransi sa se subordoneze. Dar si cel ce exercita puterea se poate iluziona in chip similar. O relatie de putere se poate prezenta ca un comandament in masura in care cel asupra caruia se exercita are de ales intre a se supune ordinului sau a risca sa fie sanctionat (ex. ordinul dat de un ofiter altui militar de rand). Injonctiunea este o conditie necesara si suficienta a comportamentului prescris? Injonctiunea autentica se releva atunci cand cel ce se supune ordinului are de ales intre doua atitudini: sa se plieze in fata comenzii adoptand un comportament prescris sau sa se expuna unei pedepse. Aceasta din urma poate viza privarea in mod autoritar de un avantaj scontat, producerea unui prejudiciu (privare de libertate sau de bunuri materiale). Nesupunerea duce la deteriorarea conditiei subordonatului. In cazul unei relatii de putere care se exercita de o maniera necoercitiva si care este cunoscuta sub numele de influenta individul se afla plasat in fata unei alternative diferite, sau adopta comportamentul sugerat, beneficiind de anumite avantaje (recompensa materiala sau simbolica, favoruri din partea unui personaj influent), obtinand o gratificatie psihosociala (mai putina anxietate, stima de sine, stabilitatea propriei conditii) sau nu adopta comportamentul sugerat si se priveaza singur de o recompensa, suferind implicit o deteriorare a situatiei de care dispune. Relatia de influenta exclude constrangerea si se bazeaza pe seductie sau persuasiune. Manipularea constituie o varianta de persuasiune care invedereaza un caracter clandestin. A il influenteaza pe B, fara ca acesta sa constientizeze directia sau scopul catre care se indreapta la sugestia lui A. Manipularea presupune o maniera neloiala de a abuza de increderea indivizilor, refuzandu-le sa examineze atent situatia si sa ia o decizie autonoma, in cunostinta de cauza.B. Specificul puterii politice

Natura politica a puterii nu se reveleaza de o maniera obiectiva absoluta ci rezulta dintr-o actiune de atribuire si imputare contextualizata, destinata a face recunoscut rolul conducatorului (ex. un rege pe care nimeni nu-l mai considera rege nu mai exercita nici o putere). La originea puterii politice exista conflicte si tensiuni ce se manifesta in orice societate umana si care necesita rezolvari corespunzatoare. Exista forme arhetipale de conflict intre generatii, intre semintii diferite (triburi, clanuri, populatii sedentare si nomade etc.). Exista un conflict intre indivizi si grupuri care se afla in situatii de inegalitate. Penuria obiectiva sau negativa va general intotdeauna sentimente de frustrare si resentimente. In fine o amenintare prezumtiva din partea unui inamic exterior, perceput in termenii alteritatii si ostilitatii difuze, obliga de asemenea la o mobilizare sociala ce consolideaza fundamentele puterii. Conflictele contureaza raporturi de forte, ierarhii care cu timpul devin mize sociale alimentand competitia politica. Puterea politica devine in aceste circumstante o instanta reglatoare a disputelor si disensiunilor, a raporturilor conflictuale dintr-o societate.Sarcina puterii nu este de a face sa dispara inegalitatile, disimetriile din societate si viata politica, ci de a crea un cadru in care acestea sa devina suportabile, deci acceptabile. Puterea politica se defineste prin efectele sale (G. Balandier). Ea apara o societate de propriile imperfectiuni si excese, lupta contra entropiei, a factorilor perturbatori si a situatiilor de dezordine, protejand comunitatea sociala de pericolele exterioare reale sau presupuse. Nu in ultima instanta, sursa puterii rezida in teama. Oamenii au trait dintotdeauna sub spectrul unor amenintari sau terori (spirite, prevestiri rele, razboaie, molime, cataclisme, saracia). G. Burdeau preciza ca societatile sunt fricoase iar reprezentarile lor despre putere sunt mai putin redutabile decat cele despre astfel de terori imaginare sau efective. Miturile fondatoare consacra victoria contra haosului si tenebrelor. Puterea politica, asemenea magiei, reprezinta o solutie pentru a stapani incontrolabilul.Teama potenteaza disponibilitatea oamenilor de a se supune unei instante conducatoare politic, chiar si atunci cand frica este subliniata si exorcizata

Opinia publica si mass media: Walter Lippmann si Jacques Ellul Opinia publica si mass media: Walter Lippmann si Jacques Ellul Exista doi autori de notorietate, provenind din spatii culturale deosebite, avand formatiuni diferite, care leaga opinia publica -; chiar existenta si particularitatile ei -; de prezenta si rolul media in societatea contemporana.

Ei se numesc Walter Lippmann si Jacques Ellul. Interpretarile pe care le ofera asupra opiniei publice au avut un mare impact; dovada ca si astazi, dupa 80 si, respectiv, 40 de ani de la aparitie, lucrarile lor, impreuna cu interpretarile pe care le propun, sunt citate cu real respect profesional. De aceea, gasim de cuviinta sa insistam asupra lor nu numai pentru ca avem de- a face cu lucrari de referinta, ci si pentru ca au propus interpretari de rasunet ale opiniei publice vazute in relatia sa cu media.

2.1. Opinia publica -; un despot modern si capricios

Cel mai talentat si influent comentator politic american din secolul al XX-lea, cum il numea Michael Curtis (Introduction, W. Lippmann, Public Opinion), Pontiful presei, cum il aprecia Herbert Altschull (From Milton to McLuhan. The Ideas Behind American Journalism, p. y4o12ob307), Lippmann a fost in primul rand politolog. Preocuparile sale in domeniul comunicarii par sporadice, prilejuite mai curand de puseuri alimentate de situatii favorabile. O privire atenta asupra operei, cat si asupra a ceea ce timpul a retinut din creatia sa, este de natura sa releve ca Walter Lippmann reprezinta un autor de referinta in domeniul opiniei publice si, prin extensie, in cel al comunicarii sociale. Lucrarea Public Opinion, publicata in 1922, reprezinta primul mare studiu de sine statator despre opinia publica, o intreprindere de pionierat care anunta teme, formuleaza judecati, ridica intrebari de o actualitate ce nu poate fi pusa la indoiala. De aceea, si cele mai multe studii cu caracter istoric despre opinia publica, mass media etc. citeaza frecvent aceasta lucrare, ca un moment esential de cristalizare a unei viziuni coerente despre opinia publica si rolul ei in societate.E limpede ca autorul american a fost marcat adanc de experienta primului razboi mondial. Ainteles cateva lucruri foarte importante din perspectiva comunicarii. In primul rand, ca faptele pot fidistorsionate. Distorsionate nu pentru ca cineva doreste sa le prezinte astfel, ci pentru ca parcurg un traseu mai complicat, de-a lungul caruia intelesul lor se modifica.Lippmann isi da seama, in acelasi timp, ca oamenii actioneaza nu in functie de realitate, ci pe baza modului cum isi reprezinta ei aceasta realitate, a imaginilor pe care le poarta in minte. Experienta din timpul razboiului era instructiva in aceasta privinta si unele scene sunt prezentate in lucrarea Public Opinion. Intr-o insula locuita de o populatie pestrita din punct de vedere etnic -; francezi, englezi, germani etc -; posta venea o data la saizeci de zile. Razboiul izbucnise (realitatea propriu- zisa se modificase), dar locuitorii insulei traiau ca si inainte, produceau bunuri pe care nu aveau sa le exporte niciodata, planificau cariere ce nu aveau sa se mai implineasca. Desi, repetam, conflictul mondial care tocmai izbucnise ii opunea, transformand radical pozitiile lor anterioare. O alta intamplare de la sfarsitul conflagratiei ilustreaza influenta presei in formarea opiniei si declansarea atitudinilor (tema ce va fi dezvoltata mai tarziu). Pe 6 noiembrie 1918, presa publica o stire despre incheierea armistitiului, cu cinci zile mai devreme de semnarea sa. Pe baza unei descrieri false a realitatii, oamenii se bucurau, marcau in diverse feluri incetarea cosmarului, in timp ce pe front inca se mai murea.Perioada imediat de dupa razboi prilejuieste un proces de gestatie ideatica, atestat de unele marturisiri facute in corespondenta. Intr-o scrisoare din 7 aprilie 1919, Lippmann vorbeste de descoperirea care il preocupa, anume ca opinia poate fi fabricata, ceea ce plaseaza intr-o lumina noua libertatea de gandire si libertatea cuvantului, ridica noi probleme (M. Curtis, Introducere la W. Lippmann, Public Opinion). Pe 18 noiembrie, acelasi an, intr-o scrisoare catre Oliver Wendell Holmes, marturiseste ca se afla intr-o mare incurcatura, datorita muncii si adevarurilor care i se relevau pe marginea opiniei publice. Deci, Public Opinion, publicata in 1922, este rodul acestor meditatii sistematice, al unui efort de elaborare care se intinde pe cativa ani.Dupa aparitia lucrarii, autorul nu abandoneaza preocuparile in domeniul comunicarii sociale. In 1925 scrie The Phantom Public, in care intalnim o alta teza, potrivit careia cetateanul obisnuit traieste intr-o lume pe care nu o intelege suficient de bine pentru a examina si decide asupra problemelor de conducere la nivel national. A vorbi despre un public in masura sa directioneze activitatea guvernantilor inseamna a vorbi de o fantoma. Astazi, cetateanul obisnuit a ajuns sa se simta asemenea unui spectator surd aflat in randul din spate, care e nevoit sa priveasca la un spectacol misterios, abia abtinandu-se sa nu adoarma (W. Lippmann, The Phantom Public, p. 13). Publicul nu face decat, cel mult, sa aprobe sau sa se opuna celor care ar putea sa ia deciziile.Cu trei decenii mai tarziu, revine asupra acestor teme in lucrarea The Public Philosophy, in care opinia publica este incadrata intr-o alta ecuatie, de o mai mare gravitate. Am inceput sa scriu aceasta carte, marturiseste autorul, din nevoia de a ma lamuri eu insumi de unde provine slabiciunea alarmanta a democratiilor liberale occidentale in a face fata realitatilor acestui secol (W. Lippmann, The Public Philosophy, p. 11). Exista, potrivit lui Lippmann, o adanca dezordine in societatile occidentale, care nu trebuie pusa in legatura cu masinatiunile dusmanilor sau ale adversarilor, ci cu dezechilibre interne generate de o criza de guvernare, asociata si cu ascensiunea opiniei publice, ca actor principal al vietii moderne.

2.2. Lumea din afara si imaginile din mintile noastre

Lippmann este contemporan cu reprezentantii Scolii de la Chicago. Cu seful acestei scoli, John Dewey, a avut chiar relatii mai apropiate in timpul anilor de studentie de la Harvard, unde acesta i-a fost profesor. Nu putem vorbi, insa, de un transfer de notiuni intre Scoala de la Chicago si opera lui Lippmann. Exista, totusi, o similitudine, o trasatura de unire care nu poate fi subestimata, reprezentata de ideea ca oamenii construiesc imaginile cu care opereaza. Ca aceste imagini sunt elaborari mentale, care pornesc de la o realitate anume, dar care nu constituie oglinda acelei realitati, ci cu totul altceva, o reprezentare subiectiva a unei situatii date.Ca si Dewey, Lippmann nu exprima o simpla observatie, ci isi propune o elaborare avalorii de adevar, cum am spune astazi, a reprezentarilor cu care operam. El se intreaba: ce cunoastem noi din faptele pe care le relatam? Care este deosebirea dintre faptul propriu-zis si imaginea noastra despre acel fapt? In acest context, sunt formulate o serie de concepte cheie:imaginile din mintea noastra (engl. pictures in our heads), mediul de fictiuni (pseudo- environment), faptele nevazute (unseen facts), stereotipurile si pattern-urile stereotipurilor, codurile si activitatea de codificare a diverselor evenimente, experiente etc. Oamenii iau drept fapte nu ceea ce sunt ele in realitate, ci ceea ce percep ei ca sunt acele fapte. Autorul opereaza o distinctie intre environment, realitatea propriu-zisa si pseudo-environment, reflectarea acestei realitati, o adevarata insertie intre om si mediul sau fizic de existenta.

Pseudo-environment-ul si pictures in our heads sunt notiuni intersanjabile, deoarece amandoua se refera la reprezentarea lumii pe baza careia oamenii actioneaza (M. Curtis, Introducere la W. Lippmann, Public Opinion). Aceasta reprezentare poate fi adevarata, falsa sau o combinatie intre cele doua.Intreaga viziune a lui Lippmann porneste de la raportul dintre doua realitati: lumea exterioara si reprezentarea noastra despre aceasta lume. Primul capitol al lucrarii Public Opinion se si intituleaza: The World Outside and the Pictures in Our Heads. Mediul in care traim este prea extins si foarte greu de cuprins intr-o viziune unitara. Pur si simplu, omul nu este echipat pentru a intelege acest mediu in toata complexitatea sa si in nuantele pe care le solicita o reprezentare adecvata. De aceea, este nevoit sa-l reconstruiasca in cadrul unui model mai simplu.Intre om si mediul in care traieste apare un mediu artificial, pseudo-environment, un mediu de fictiuni. Prin fictiuni, Lippmann nu intelege minciuni, lucruri false, ci o reprezentare a mediului propriu-zis care, intr-o masura mai mare sau mai mica, este construita de omul insusi (W. Lippmann, Public Opinion, p. 15).Raspunsul omului reprezinta o reactie la acest mediu de fictiuni si nu la realitatea propriu- zisa. Consecinta comportamentului apare, insa, in realitatea efectiva. Ia nastere, in felul acesta, o relatie triunghiulara intre scena actiunii, imaginea omului despre aceasta scena si reactia determinata de aceasta imagine, dar care are loc in realitatea propriu-zisa (W. Lippmann, Public Opinion, p. 17).Ca sa traversezi lumea, trebuie sa dispui de hartile globului; ca sa intelegi mediul in care traiesti, trebuie sa porti in minte o harta a sa. Fiecare om dispune de un atlas mental. Fiinta umana va actiona in functie de principalii vectori ai propriei harti mentale. Numai ca imaginile din capul oamenilor nu corespund automat cu lumea exterioara. Aceasta diferenta rezulta mai intai din modul cum iau nastere imaginile: prin raportare la situatii, fapte, evenimente pe care le cunoastem intr-o maniera partiala si, in cele mai multe dintre cazuri, indirecta. De aceea, ele pot conduce oamenii intr-o directie gresita. Imaginile reprezinta, in acelasi timp, simplificari cognitive ale realitatii, proces de-a lungul caruia, cum vom mai vedea, are loc o anumita distorsionare, prin selectarea prioritara a unor date si elemente in defavoarea altora, prin combinarea si evaluarea lor intr-o maniera care traduce seturi de interese si valori diferite.Exista un temei suplimentar ca omul sa creada mai mult in imaginile din mintea sa decat in realitatea propriu-zisa. Fiinta umana considera aceste imagini ca fiind ale sale, manifesta un atasament afectiv si psihologic fata de ele; in plus, intervine un element de natura psihologica, ceva ce tine de comoditate. Omul este mai atasat de ceea ce construieste si elaboreaza el, fie si pentru ca recunoaste si opereaza mai usor cu ceea ce ii apartine. Toate acestea il indeamna sa se sprijine mai ales pe imaginile din propria sa minte.Eseist si analist, autorul american evita sa recurga la definitii. El foloseste cu deosebire caracterizarea, ca mod de fixare a intelesului unor notiuni. Un exemplu il reprezinta chiar modul in care defineste opinia publica. Imaginile din mintea oamenilor, imagini despre ei insisi, despre altii, despre nevoile, scopurile si relatiile dintre ei reprezinta opiniile publice. Imaginile construite de catre grupuri de oameni sau de catre persoane ce actioneaza in numele unor grupuri alcatuiesc ceea ce autorul numeste Opinia Publica cu litere mari (W. Lippmann, Public Opinion, p. 29).Analiza modului in care iau nastere reprezentarile noastre despre lumea din afara ii releva autorului si alte cauze mult mai adanci si mai putin sesizabile ale distorsionarii perceptiei, cu implicatii mai profunde asupra veridicitatii acestor imagini. In acest punct, Lippmann vorbeste de existenta unor adevarate tipare, a unor cenzori, care filtreaza informatia inainte de a fi analizata, evaluata si prezideaza procesul de modelare a atitudinii noastre. Este vorba despre stereotipuri si structurile de stereotipuri din mintea noastra.2.3. Percepem ceea ce suntem pregatiti sa percepem

Ce anume selectam din lumea cu care venim in contact? Ce retinem din ea? Percepem, spune autorul american, ceea ce suntem pregatiti sa percepem. Intampinam multimea de fapte si situatii noi cu anumite cunostinte, cu un fond cultural si de experienta, de cele mai multe ori condensate in stereotipii de natura intelectuala, prin intermediul carora privim si incercam sa intelegem realitatea. In cele mai multe dintre situatii, noi nu vedem mai intai si apoi definim, ci mai intai definim si apoi vedem (W. Lippmann, Public Opinion, p. 81). Acelasi fapt va fi vazut si interpretat diferit, uneori complet diferit, de catre doua persoane, in functie de pregatire, de credinta politica, de experienta profesionala. In plus, fiecare dintre noi ne raportam la o situatie in spiritul culturii careia ii apartinem, cu structurile mentale pe care un spatiu cultural sau altul le modeleaza in persoana noastra. Selectam ceea ce cultura noastra a definit pentru noi si tindem sa percepem ceea ce cultura noastra, intr-o forma stereotipa, a ales pentru noi (idem).De aceea, atunci cand dorim sa intelegem pozitia sau comportarea unei persoane nu este suficient sa cunoastem informatiile de care beneficiaza, ci si ceva din formatia intelectuala a respectivei persoane, pentru a ne da seama cum au fost filtrate si evaluate informatiile respective. Stereotipurile desemneaza astfel acele structuri mentale care selecteaza si stocheaza informatia, acele tipare care prefigureaza raspunsul.Stereotipul este ca un majordom la un bal mascat, care judeca daca invitatii au venit intr-o tinuta adecvata (W. Lippmann, Public Opinion, p. 98). Prin urmare, stereotipul intra in functiune pe traseul informatiei catre structurile noastre de evaluare, reprezentand un gen de filtru care opereaza o selectie inainte ca informatia propriu zisa sa ajunga a fi analizata. El se asociaza cu evidenta in chiar procesul de probare a acestei evidente ? (p. 99).Intreaga selectie pe care o indeplineste stereotipul are o puternica semnificatie valorica, el receptand si evaluand totul prin aceasta prisma. O structura a stereotipurilor nu este neutrala. Nu este doar o cale de a ordona o lume confuza si greu de cuprins. Nu este doar o modalitate de simplificare. Ea reprezinta toate aceste lucruri si ceva pe deasupra. Este garantia respectului fata de noi insine; este proiectia asupra lumii a constiintei propriei valori, a propriei pozitii si propriilor drepturi. Stereotipurile sunt, de aceea, puternic incarcate de sentimentele pe care le asociem cu ele. Ele reprezinta fortareata traditiei noastre si la adapostul zidurilor sale de aparare continuam sa ne simtim protejati in existenta noastra (p. 96).Cu o asemenea structura cognitiva, exista putine sanse ca omul sa-si reprezinte in mod adecvat lumea in care traieste. El proiecteaza imaginea comandata a lumii, o imagine in care se regasesc, convietuind, obisnuintele noastre, gusturile, confortul si sperantele noastre, intr-un cuvant subiectivitatea noastra.In perceptiile noastre, multe dintre datele si caracteristicile realitatii nu sunt sesizate, alteori sunt deliberat lasate de-o parte; mai important este ca sensul constructiei ca atare este dat de setul de valori ale individului sau ale grupului. Imaginea din mintile noastre reprezinta, in ultima instanta, o transfigurare care face apel la date si informatii din lumea inconjuratoare doar ca elemente de constructie si de inspiratie pentru reprezentarea cu care noi urmeaza sa operam. Contururile de ansamblu ale acestei reprezentari sunt creionate de valorile pe care le impartasim. Nu este de mirare ca fiinta umana, ca si grupurile sociale de altfel, confunda propria imagine asupra realitatii cu realitatea propriu-zisa, iar orice tulburare a stereotipurilor noastre este asimilata cu o zdruncinare a bazelor intregului univers (echivalata cu o prabusire a lumii). Putina lume reuseste sa se sustraga influentei perceptiilor dominante asupra unor evenimente, situatii etc. Sunt acele persoane care, fie datorita unei cunoasteri mai amanuntite, fie unui spirit critic mai accentuat, dobandesc o perceptie noua, care este apoi copiata la nesfarsit, pana cand devine si ea un stereotip.

2.4. Traim in aceeasi lume, dar simtim in lumi diferite

Felul in care oamenii isi reprezinta realitatea influenteaza ceea ce vor face ei in continuare. La originea reactiilor si initiativelor lor se afla mediul de reprezentari, pseudo-environment-ul, care modeleaza interpretarile si pozitiile noastre. Inclusiv comportamentul si atitudinile politice. De aceea, cu toate ca traiesc in aceeasi lume exterioara, oamenii gandesc si simt in lumi diferite (lumile trasate de mediul lor de reprezentari, de propriile fictiuni, chiar de propriile prejudecati).Cand discuta diferenta, uneori discrepanta dintre lumea exterioara si propriile noastre imagini despre ea, autorul nu are in vedere o activitate deliberata de selectare si interpretare partizana; atentia noastra este chemata de acele fapte, de acele situatii care se afla intr-un raport de compatibilitate cu credintele si optiunile topite in structurile noastre mentale. In felul acesta, apare un mare risc: lumea si intreaga noastra experienta sunt codificate potrivit unor structuri mentale, culturale si personale, iar atunci cand incercam sa descriem realitatea nu facem decat sa prezentam lucrurile potrivit codurilor noastre, oferind astfel versiuni distorsionate ale realitatilor la care ne referim. Teoria clasica sustine ca opinia publica reprezinta o judecata morala asupra unui grup de fapte. Teoria pe care o sugerez arata ca opinia publica este, in primul rand, o versiune codificata si moralizata a faptelor. Ceea ce incerc sa argumentez este ca structura stereotipurilor, aflata in centrul codurilor noastre, determina in mod substantial ce grupuri de fapte vom vedea si in ce lumina le vom privi (W. Lippmann, Public Opinion, p. 125).Sunt stereotipurile neaparat negative? Ele prezinta multe deficiente, dar absenta lor arimpovara viata umana. Ceea ce face cu deosebire sa avem obiectii este legatura dintre stereotipuri si prejudecata, faptul ca ele favorizeaza prejudecata, o reprezentare deformata a realitatii.Un rol important in crearea si mentinerea stereotipurilor mentale au miturile si simbolurile. Lippmann se refera la simboluri din unghiul de vedere al actiunii politice si al principalului sau actor, liderul. Intr-o serie de contexte, simbolurile joaca un rol extrem de important, ele fiind practic de neinlocuit. Virtutea de baza a simbolului este ca, datorita particularitatilor sale, conserva unitatea. Fiind un adevarat depozitar de emotii, de intelesuri istoriceste acumulate, el favorizeaza perceptii si interpretari comune, raportari similare, reactii identice, unifica prin estomparea sau stergerea deosebirilor dintre idei, judecati si evaluari. De aceea, avertizeaza autorul, dezintegrarea simbolului intrerupe transferul emotiei de la individ la simbolul institutional (W. Lippmann, Public Opinion, p. 235), stimuleaza individualismul, disputele dintre diverse grupuri sociale. Este semnul ca o perioada de prefaceri si rasturnari se apropie.Functia simbolului se releva cu deosebire in doua situatii tipice, remarca autorul american. Mai intai, in momente dificile, critice, presante, cand este mai important sa actionezi decat sa intelegi, cand actiunea va inregistra un esec daca se asteapta acordul fiecaruia (p. 236), intrucat este nevoie de reactie rapida si de unitate. In asemenea imprejurari, opinia gresita poate provoca mult rau, dar opiniile aflate in conflict se pot dovedi dezastruoase, pentru ca dizolva unitatea.La fel de util este simbolul in perioadele in care masele de oameni trebuie sa coopereze intr-un mediu nesigur si exploziv. In acest context, simbolul apara securitatea, chiar in absenta unui consens real. El confera maselor mobilitate, desi imobilizeaza personalitatea (p. 238). Rolul sau in aceste momente este de a ajuta masele sa scape de propria inertie, inertia indeciziei, ajutandu-le sa se plieze pe zigzagurile unei situatii complexe.In orice contexte ar fi prezente, simbolurile directioneaza emotia catre o tinta comuna, sorb emotia din idei distincte, reprezentand un mecanism de solidaritate si unul de exploatare (p.236). Granitele dintre aceste roluri sunt foarte fine si oricand rolul pozitiv al simbolului poate trece intr-un registru manipulator. Modul cum este folosit simbolul ar reprezenta, dupa opinia lui Lippmann, un indiciu pentru a diferentia demagogul de omul politic veritabil. Primul nu face decat sa apeleze la emotii pentru a descarca o acumulare de tensiune; cel de-al doilea nu va stimula decat acele emotii care sa poata fi orientate catre un program menit sa le capteze energia si sa le ofere, in timp, un sentiment de implinire.Utilizat cu masura si buna credinta, simbolul este un instrument esential in conducerea unei comunitati umane; supralicitat si folosit in scopuri straine naturii sale, el se poate transforma intr-un obstacol intre om si acele blestemate fapte (engl. damn facts) de care vorbeste Lippmann, intr-o forma de indepartare a fiintei umane de mediul sau real de existenta.In acest context, autorul american afirma ca fiecare oficial este intr-o anumita masura un cenzor, vrand sa sugereze ca tentativele de manipulare se asociaza mai mult cu cei care au interesul sa controleze accesul la fapte.

2.5. Presa -; tribunalul opiniei publice deschis zi si noapte

Lippmann se deosebeste de reprezentantii Scolii de la Chicago si in ceea ce priveste rolul pe care presa il joaca in societate. Scoala de la Chicago vedea presa drept un instrument de informare si educare a publicului. Lippmann, dimpotriva, considera ca presa contribuie la aparitia si permanentizarea unor boli ale opiniei publice. El se indoieste ca omul obisnuit ar avea capacitatea de a cunoaste si judeca faptele nevazute. Dewey argumenteaza ca problema nu este incompetenta opiniei publice, ci, mai degraba, absenta unor metode adecvate pentru comunicarea si dezbaterea publica. Mijloacele fizice de colectare a informatiei au depasit cu mult faza intelectuala de cercetare si de organizare a rezultatelor (J. Dewey, The Public and Its Problems, p. 180). Fondatorul Scolii de la Chicago crede cu putere ca societatea americana care se dezvolta exploziv va ajunge cu ajutorul comunicarii sa reprezinte o comunitate. Lippmann este sceptic si considera ca Marea Societate nu va deveni niciodata Marea Comunitate ceruta de o democratie adevarata.Viziunea lui Lippmann asupra presei este una critica. In asprimea atitudinii sale intalnim nuante si contexte care ar putea constitui explicatii pentru faptul ca un jurnalist de mare calibru impartaseste opinii severe cu privire la domeniul care l-a consacrat ca personalitate publica. Ni se pare ca doua ar fi planurile principale de analiza.Viziunea lui Lippmann despre presa se inscrie in conceptia sa mai larga despre modul cum se formeaza o opinie, despre rolul stereotipurilor, al codurilor si chiar al prejudecatilor in aceasta privinta. In mod firesc, atat jurnalistul, ca persoana, cat si presa, ca institutie, cunosc constrangerile formarii unei opinii infatisate mai sus. Analiza intreprinsa de autorul american penduleaza intre doi poli. Primul este constituit din afirmatia: Adevarul despre problemele complexe si pe care le cunoastem direct nu este evident prin sine (W. Lippmann, Public Opinion, p. 319). Cel de-al doilea din precizarea: Stirile si adevarul nu sunt totuna (p. 358).Lippmann pune sub semnul intrebarii credinta veche si persistenta a oricarei democratii ca adevarul ar fi relevat, inspirat, furnizat si nu construit, descoperit, castigat in urma unui efort de durata. Aceasta credinta atribuie presei rolul de a releva adevarul, functia de principal mijloc de contact cu mediul pe care nu-l cunoastem direct, raspunderea ca in fiecare zi sau chiar de doua ori pe zi sa infatiseze tabloul adevarat al intregii lumi.Puterea enorma a presei provine din rolul pe care il indeplineste -; acela de a organiza pentru societate informatiile, de a usura, dar si de a orienta perceptia sociala a diverselor fenomene.Reporterii nu pot acoperi si nu pot reflecta tot ceea ce se intampla in lume; in plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selectii privitoare la ce fapte se dau publicitatii, in ce forma, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de standarde obiective, ci de evaluarile fiecarei publicatii. Mai important, spune autorul, este ca stirile nu reprezinta o oglinda a situatiilor sociale, ci infatisarea unui aspect al acestora care se impune de la sine (p. 341). Versiunea reporterului asupra adevarului este propria lui versiune, iar opinia pe care o infatiseaza este construita pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri si sub presiunea interesului propriu. El priveste lumea prin lentile subiective (p. 360). De aceea, reaminteste Lippmann, trebuie sa facem o clara distinctie intre informatie si adevar.Al doilea registru de evaluare a rolului presei ni se pare mai putin frecventat. Si prin aceasta, intr-un fel mai actual. Este vorba despre raporturile in care se afla presa cu institutiile unei comunitati sociale. Ascensiunea presei este interpretata de catre Lippmann si ca o dovada a slabiciunii acestor institutii, a esecului lor de a organiza o adevarata masinarie a cunoasterii. In schimb, actionand asupra fiecarui om timp de 30 de minute, in fiecare zi, presa castiga teren strategic si creeaza o forta mistica, numita Opinia Publica, o forta care va profita de slabiciunea institutiilor publice. In felul acesta, presa a ajuns sa fie privita ca un organ al democratiei directe, insarcinata in fiecare zi cu raspunderea care i se atribuie unui referendum. Ea a devenit tribunalul opiniei publice, deschis zi si noapte, care sacrifica legea pentru orice, in fiecare moment (p. 363).Aceasta situatie nu ar putea duce decat la dezordine, intrucat, asa cum repeta Lippmann, noi cunoastem natura stirilor si ele nu opereaza cu adevarul. In acest context, autorul american propune formarea unor echipe de experti care sa analizeze obiectiv si neutru faptele si sa contribuie la construirea unor opinii publice sanatoase, a unor imagini realiste despre mediul pe care nu il cunoastem in mod direct. Asemenea echipe ar trebui sa reprezinte principalul mijloc de legatura cu acest mediu, si nu presa. Lumea reprezentarilor este prea importanta pentru a fi lasata pe mana reporterilor si a presei in general, considera autorul.Rolul social al expertului este o alta problema in care Lippmann se deosebeste de Dewey. Ambii realizeaza importanta muncii desfasurate de experti pentru corectarea unor erori sau slabiciuni ale democratiei. Dewey nu propune insa o restructurare a capacitatii de expertiza, ci optimizarea comunicarii intre experti si public, inclusiv prin intermediul presei. Nevoia esentiala consta in imbunatatirea metodelor si conditiilor de dezbatere, discutare si persuasiune. Aceasta este problema publicului (J. Dewey, The Public and Its Problems, p. 208). Acelasi lucru avea sa-l exprime si Lasswell in 1941: Democratia are nevoie de o noua modalitate de a discuta public(citat in V. Price, Public Opinion, p. 19).Lippmann sesizeaza, credem, un lucru real, anume ca nici guvernele, nici presa, nici institutiile de invatamant nu actioneaza pe baza unei imagini demne de incredere asupra lumii. Asa se explica de ce, in opinia sa, se fac asa de putine progrese in fata celei mai evidente slabiciuni a democratiei, slabiciunea care ia forma uneori a violentei, adesea a apatiei si nu de putine ori a trivialitatii curioase. Judecatile aspre la adresa presei formulate de Lippmann se cer intelese in acest context. Autorul american sesizeaza ca presa se substituie opiniei publice, mai mult, devine Tribunalul acesteia, rapind celorlalte institutii si puteri din rolul lor legitim. Intrebarea este daca presa invadeaza acest teren sau alte institutii il cedeaza.

2.6. Imensa putere a opiniei de masa

Perspectiva din care se raporteaza Lippmann la opinia publica nu este una epistemologica. In alti termeni, autorul american nu procedeaza la examinarea modului in care iau nastere opiniile si reprezentarile noastre despre lumea exterioara pentru a detasa unele principii gnoseologice. Lippmann este preocupat de functionarea democratiei. El este urmarit de intrebarea pe care Secolul Luminilor a evitat sa o puna, anume cea a infailibilitatii opiniei publice, tip de abordare care s-a prelungit, dupa aceea, in toate analizele despre democratie. Tendinta celor care au formulat idei despre democratie, tendinta cercetatorilor, oratorilor, editorilor a fost aceea de a se raporta la Opinia Publica, la fel cum oamenii din alte timpuri se raportau la fortele supranaturale carora le atribuiau ultimul cuvant in orientarea evenimentelor (W. Lippmann, Public Opinion, p. 255).S-a preluat, astfel, tipul de abordare potrivit caruia vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, ceea ce a facut din opinia publica o prezenta misterioasa si, oricum, putin studiata. Cel mult, democratiile inceputului de secol au avut in vedere pregatirea unor organizatori de opinie, care au inteles suficient de bine acest mister pentru a crea majoritati confortabile in perioada alegerilor.Scopul marturisit al lui Lippmann este de a examina lumea reprezentarilor, pentru a vedea daca ele prilejuiesc un bun suport pentru functionarea democratiei. Autorul american considera ca slabiciunea democratiei consta in faptul ca este excesiv, daca nu chiar exclusiv preocupata de corectitudinea castigarii puterii si nu de eficienta exercitarii ei. Dupa parerea autorului, interesul crucial trebuie sa fie reprezentat de rezultatele guvernarii democratice. Cetateanul obisnuit nu poate evalua cum se cuvine acest lucru, pentru ca are cunostinte putine si o experienta incompleta. Chiar daca ar dispune de informatii, el este marcat de propria subiectivitate, limitat de cercul stereotipurilor, al prejudecatilor, al propriilor coduri care impiedica sau limiteaza tratarea rationala a lucrurilor.Din acest punct de vedere, democratia se afla la un fel de rascruce. Daca ea nu va face eforturi sa ajunga la un tip de raportare si examinare rationala a lucrurilor, atunci va cadea iremediabil in subiectivismul alimentat de caracterul limitat al experientei umane. Democratia este concava, spune Lippmann, vrand sa sugereze o anumita opacitate fata de mediul in care activeaza, fata de abordari rationale, ghidate de intelepciune, o anumita tendinta de a se inchide in sine, in propria prejudecata. A merge la radacina lucrurilor in problema democratiei, spune autorul american, inseamna nu a schimba procedee electorale, a perfectiona mecanisme, ci a lichida structurile care distorsioneaza faptele, a conecta opiniile cu mediul nostru real de existenta. Cand oamenii actioneaza in acord cu principiul inteligentei, ajung sa descopere faptele si sa-si dezvolte intelepciunea. Cand il ignora, se intorc spre sufletele lor si gasesc doar ce este acolo. Ei isi elaboreaza propriile prejudecati in loc de a spori cunoasterea (p. 397).Nu putem cere de la oameni mai multa intelepciune politica decat se afla in sufletele lor, spune Lippmann. Prin urmare, problema fundamentala este de a spori intelepciunea fiintei umane si a societatii in ansamblul ei. Si acest lucru nu se poate face decat daca vom lichida structurile mentale care distorsioneaza faptele, daca vom dobandi o imagine adecvata asupra mediului nostru de existenta. Solutia preconizata de autorul american consta in formarea unor cercuri de experti care sa ofere interpretari rationale si sa ajute oamenii sa iasa din cercul propriilor prejudecati. In inlocuirea Opiniei Publice universale, care se pronunta asupra oricarui subiect, cu opinii publice utile, realiste, inspirate de adevarul unei situatii. Fireste, recunoaste Lippmann, ca nu putem impovara fiecare cetatean cu responsabilitatea elaborarii unor opinii asupra tuturor problemelor. Esential este ca aceasta raspundere sa fie preluata de experti, care sa defineasca diverse situatii intr- un mod neutru si obiectiv, precis si fara echivoc.In acelasi sens, autorul vorbeste despre educatie ca despre supremul remediu. Numai prin educatie s-ar putea diminua sau chiar inlatura sistemul de stereotipii, cel care predispune iremediabil la raportari, judecati si evaluari subiective. Prin educatie, tanarul ar putea capata deprinderea de a examina sursele de la care obtine informatie, de a descoperi provenienta unor erori. Adesea, cum spune autorul, studiul erorii nu numai ca este in cel mai inalt grad profilactic, dar serveste ca o minunata introducere la studiul adevarului. Fiinta umana are nevoie de o asemenea educatie, are nevoie de o multime de discipoli ai metodei lui Socrate care sa-l ajute mai intai sa-si dea seama cat de importanta este inlocuirea structurilor mentale care genereaza prejudecata, cat de riscanta este formarea unor reprezentari centrate doar in jurul eului si al propriului camp de valori si interese.Daca in Public Opinion demersul se focalizeaza pe problema adevarului cuprins in reprezentarile noastre despre realitatea exterioara, in The Public Philosophy, Lippmann semnaleaza un dezechilibru, o perturbatie morbida care afecteaza capacitatea de guvernare a democratiilor. Este vorba despre ascensiunea opiniei de masa in spatiul public, insotita de o presiune asupra executivului, care ar contribui la slabirea fortei de reactie a acestuia, la amanarea unor decizii extrem de importante, cerute mai ales in momente critice si in contexte incordate.Desi inceputa inaintea celui de-al doilea razboi mondial -; o prima varianta fiind gata in timp ce Franta era invadata -; lucrarea este publicata dupa incheierea conflagratiei (1959). In paginile ei descoperim si o parte din zbuciumul autorului, generat de slabiciunea, vecina cu paralizia, a capacitatii de guvernare a democratiilor, de declinul catastrofal si precipitat al societatilor occidentale (W. Lippmann, Public Philosophy, p. 19). Anumite accente nu pot fi intelese daca le detasam de acest context, de interogatiile severe ale unui spirit neindoielnic lucid in fata ascensiunii atat de amenintatoare a celor doua totalitarisme.Lippmann gaseste explicatia in deteriorarea raportului dintre opinia de masa, care a devenit dominanta, si guvernare, slabita si nevoita sa se justifice in permanenta. S-a dezvoltat in acest secol o perturbare functionala a relatiei dintre masa de oameni si guvern. Oamenii au dobandit o putere pe care nu sunt capabili sa o exercite, iar guvernantii pe care ii aleg au pierdut puteri pe care trebuie sa le recupereze daca vor cu adevarat sa guverneze (W. Lippmann, Public Philosophy, p.19). In alti termeni, autorul american ridica problema granitei, a limitelor pana la care se poate extinde puterea cetatenilor. Ei pot alege guvernul. Il pot inlocui. Pot aproba sau nu performantele sale. Dar ei nu pot administra guvernarea Masa nu poate guverna (idem).Pe masura ce opinia de masa a dobandit o imensa putere in acest secol, devenind un adevarat stapan al deciziilor, puterea de guvernare a democratiilor a slabit, pentru ca s-a pierdutputerea de a decide. O evolutie sanatoasa este legata acum de refacerea raportului initial, de regasirea echilibrului, fara de care declinul nu mai poate fi stopat. Totul ar putea degenera intr-o disputa intre puteri constitutive ale ordinii democratice. Speranta mea este aceea ca libertatea si democratia pot fi pastrate inainte ca una sa o distruga pe cealalta (W. Lippmann, Public Philosophy, p. 19).Lippmann considera ca opinia de masa prezinta cateva erori tipice de apreciere. In primul rand, reactia sa este mai lenta decat cea a realitatii la care se raporteaza. Opiniile de masa sunt prin excelenta inertiale, pentru ca, asa cum spune si autorul, este nevoie de mai mult timp sa schimbi mai multe minti decat cateva. Reactiile inertiale sunt mai evidente atunci cand se ivesc situatii noi care au nevoie de abordari noi, de analize si solutii noi. Sub presiunea evenimentelor, in cele din urma opinia se schimba, numai ca, intre timp, este posibil ca situatia propriu-zisa sa se fi prefacut ea insasi. De-abia dupa ce se pune in miscare, opinia de masa poate descoperi ca se raporteaza la o situatie care nu mai exista (W. Lippmann, Public Philosophy, p. 24).Aceasta lentoare este cu deosebire riscanta in conjuncturi critice, cand guvernantii suntobligati sa faca greseli, pentru ca ei vor fi nevoiti sa intervina prea tarziu si prea putin, in functie de consimtamantul smuls opiniei publice. Mai ales in aceste momente, opinia de masa are tentatia de a spune NU, de a-si exprima dreptul de veto. Fara sa spuna deschis, apare limpede ca Lippmann are aici in vedere dificultatea reala a oficialilor americani de a obtine acordul populatiei pentru a implica SUA in razboi, precum si reactia extrem de lenta si putin prevazatoare a democratiilor vest- europene fata de ascensiunea fascismului. Nu este vorba numai de faptul ca, in felul acesta, se incalca principii constitutive al regimurilor democratice, ci si ca se diminueaza ponderea unei puteri esentiale in stat, ea fiind, in plus, supusa unei forte capricioase. Oficialii sunt ca niste ministri ai unui despot incapatanat si capricios, opinia publica. Ia nastere, astfel, dereglarea morbida de care aminteam la inceput; fara stoparea ei, societatea occidentala se poate prabusi, deoarece lipseste ceva esential pentru o democratie, capacitatea de a decide.

2.7. Intemeietor de camp problematic nou

Daca suntem de acord ca istoria unor discipline este nu doar istoria raspunsurilor, ci mai ales a intrebarilor ridicate -; care ulterior au cunoscut dezlegari diferite -; atunci Walter Lippmann figureaza ca unul dintre cei mai importanti autori aflati la inceputurile studiului opiniei publice.Este extrem de important sa subliniem ca Lippmann se afla la inceputul unei gandiri critice despre ceea ce cunoastem cu adevarat din realitatea cu care operam. Cum, de asemenea, se afla la inceputurile unei gandiri critice despre raportul dintre opinia publica si modelul democratic de organizare soc


Recommended