+ All Categories
Home > Documents > Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

Date post: 14-Feb-2015
Category:
Upload: eva85
View: 404 times
Download: 43 times
Share this document with a friend
Description:
Istoria Psihologiei
47
SCOPUL UNITĂŢII DE CURS · realizarea unei ample treceri în revistă a diversităţii modurilor în care a fost conceput de-a lungul timpului obiectul psihologiei. · familiarizarea cu principalele şcoli şi curente psihologice. Scoaterea în evidenţă a principalelor similarităţi, diferenţe şi controverse. · cunoaşterea principalelor personalităţi care au dat tonul în cercetarea psihologică şi înţelegerea condiţiilor specifice care au favorizat sau inhibat dezvoltarea diferitelor curente psihologice. OBIECTIVE OPERAŢIONALE · să cunoască importanţa istoriei psihologiei ca “memorie” organizatoare a faptelor din domeniul ştiinţei psihologice. · să deţină informaţii bine structurate privind principalele şcoli psihologice şi a principiilor pe baza cărora acestea şi-au construit teoriile. · să fie familiarizaţi atât cu principalele controverse dintre şcoli cât şi cu punctele lor de convergenţă care asigură continuitatea. · să utilizeze cu uşurinţă conceptele fundamentale puse în joc de principalele curente psihologice şi să cunoască multiplele modificări de semnificaţie a acestora de-a lungul timpului. EVALUARE · forma de evaluare este examenul scris: subiectele vor fi formulate pornind de la conţinutul cursului dar, Atenţie! , ele vor include şi activităţi din unităţile de curs. · aprecierea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a informaţiilor din curs şi de capacitatea de a le organiza coerent. · Nu este necesară prezentarea în formă scrisă a temelor şi activităţilor dar, pentru că pot deveni subiecte la examen, ele trebuie rezolvate individual pe baza bibliografiei. Indicaţii suplimentare privind posibilităţile de realizare a acestora vor fi date în cadrul întâlnirilor tutoriale.
Transcript
Page 1: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS · realizarea unei ample treceri în revistă a diversităţii modurilor în care a fost conceput de-a lungul

timpului obiectul psihologiei. · familiarizarea cu principalele şcoli şi curente psihologice. Scoaterea în evidenţă a principalelor

similarităţi, diferenţe şi controverse. · cunoaşterea principalelor personalităţi care au dat tonul în cercetarea psihologică şi înţelegerea

condiţiilor specifice care au favorizat sau inhibat dezvoltarea diferitelor curente psihologice.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE · să cunoască importanţa istoriei psihologiei ca “memorie” organizatoare a faptelor din domeniul

ştiinţei psihologice. · să deţină informaţii bine structurate privind principalele şcoli psihologice şi a principiilor pe baza

cărora acestea şi-au construit teoriile. · să fie familiarizaţi atât cu principalele controverse dintre şcoli cât şi cu punctele lor de convergenţă

care asigură continuitatea. · să utilizeze cu uşurinţă conceptele fundamentale puse în joc de principalele curente psihologice şi

să cunoască multiplele modificări de semnificaţie a acestora de-a lungul timpului. EVALUARE · forma de evaluare este examenul scris: subiectele vor fi formulate pornind de la conţinutul cursului

dar, Atenţie!, ele vor include şi activităţi din unităţile de curs. · aprecierea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a informaţiilor din curs şi de

capacitatea de a le organiza coerent. · Nu este necesară prezentarea în formă scrisă a temelor şi activităţilor dar, pentru că pot deveni

subiecte la examen, ele trebuie rezolvate individual pe baza bibliografiei. Indicaţii suplimentare privind posibilităţile de realizare a acestora vor fi date în cadrul întâlnirilor tutoriale.

Page 2: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

263

I. DESPRE CONSTRUIREA OBIECTULUI ŞI CLARIFICAREA

ROLULUI ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINĂ

I. 1. “LA CE BUN ” UN CURS DE ISTORIE A PSIHOLOGIEI? I.1.1. Cauze obiective şi subiective ce pot explica interesul încă scăzut pentru istoria psihologiei a) ”Care istorie?”, ar putea exclama unii, deoarece este larg recunoscut faptul că psihologia este

o ştiinţă tânără, având doar cu puţin mai mult de o sută de ani. Ştim că în viaţa unui om, perioada tinereţii este asociată cel mai adesea cu trăirea plenară a prezentului şi cu încercarea entuziastă de prefigurare a viitorului, concomitent cu aproape totala lipsă de entuziasm pentru trecut. Lucrurile par a sta la fel dacă privim psihologia ca pe o ştiinţă “tânără”.

Majoritatea psihologilor sunt complet “prinşi” în programe de cercetare şi psihologie aplicată, în construcţia şi susţinerea empirică a teoriilor. Pentru aceşti psihologi prezentul este timpul acţiunii, iar dezinteresul pentru istoria psihologiei este explicat prin faptul că domeniul cercetării şi al psihologiei aplicate este atât de vast şi este atât de mult de lucru încât unora li se pare că este păcat să iroseşti timp şi energie pentru cercetarea unui trecut încă firav şi inconsistent.

b) Tendinţa de a neglija sau chiar de a respinge istoria unei ştiinţe este accentuată şi de existenţa unui “mit al progresului ştiinţific”. Conform acestui mit, procesul cunoaşterii ştiinţifice are numai un sens ascendent, vechiul fiind continuu depăşit de nou: Este în afară de orice îndoială că paradigmele ştiinţifice sunt într-o continuă reaşezare şi reconstrucţie şi că adevărul ştiinţific este un adevăr relativ, ce-şi schimbă sau îmbogăţeşte conţinutul în urma dezbaterilor şi controverselor din sânul colectivităţii ştiinţifice.

Cu alte cuvinte, nimeni nu poate nega faptul că există un progres al cunoaşterii ştiinţifice, progres mărturisit cel mai pregnant de avansul tehnologic ce nu-şi are precedent în secolele anterioare secolului XX. Dar exagerarea conţinută în “mitul progresului” poate conduce la concluzia greşită că tot ceea ce nu aparţine timpului nostru este vetust, neadevărat în esenţă, perimat, fără valoare, iar dacă trecutul este declarat “mort” decurge de aici că cercetarea lui este o pierdere inutilă de timp.

De aceea unii psihologi se mulţumesc cu cunoaşterea unei istorii scurte, abreviate a psihologiei şi pun accentul mai degrabă pe cunoaşterea trecutului recent. Bibliografiile de la sfârşitul studiilor sunt de cele mai multe ori exemple de micro-istorii ale trecutului apropiat al unei probleme sau domeniu.

c) Dar cea mai importantă critică este aceea că a face istorie nu e un demers ştiinţific. Mai mult, ar fi trădate idealurile ştiinţei. Cum vom vedea mai pe larg, pe de o parte, a face psihologie în mod ştiinţific înseamnă punerea în joc a unei ipoteze, control riguros al proceselor cercetate, verificare, interpretare şi, în cele din urmă, predicţie.

Page 3: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

264

Pe de altă parte, a face istorie a psihologiei înseamnă plasarea într-un spaţiu pur teoretic, unde domneşte erudiţia şi unde este afirmată opţiunea nu atât pentru cercetare cât pentru interpretarea sintetică a rezultatelor cercetării, pentru o critică şi chiar o filosofie a ştiinţei. Pentru că o astfel de ambiţie presupune posibilităţi de mişcare pe spaţii oarecum mai largi, interdisciplinare, în ochii unora demersul istoric pare lipsit de profunzime, superficial, iar istoria psihologiei este percepută deseori ca fiind o simplă înşiruire cronologică a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a teoriilor derivate din această cercetare.

d) Până la un punct, lipsa de interes pentru istoria psihologiei este explicată şi prin faptul că demersul ştiinţific necesită o strictă specializare. Cursurile de introducere în psihologie şi de istoria psihologiei se fac în general în anul I, cu scopul mai mult sau mai puţin mărturisit de a-i ajuta pe studenţi să-şi contureze o idee generală despre psihologie. În anii următori însă, studenţii sunt presaţi spre o strictă specializare, ceea ce cu timpul îngustează cunoştinţele despre ansamblul dezvoltărilor din psihologie şi diminuează astfel şi interesul pentru istoria psihologiei.

e) In sfârşit, o ultimă cauză ce are ca efect un interes scăzut pentru istoria psihologiei derivă din propriile limite ale domeniului între care putem enumera: 1. insuficienta maturizare a acestuia; 2. relativa sărăcie a lucrărilor de istorie a psihologiei; 3. controversele privind modul de tratare a ei şi, nu în ultimul rând, 4. lipsa unor autentici specialişti în istoria psihologiei, unele cărţi din acest domeniu fiind scrise fie sub

presiunea momentului, fie la bătrâneţe de către cercetători care consideră că după ani mulţi de cercetare îşi pot permite, mai degrabă ca pe un moft sau ca pe un trofeu în plus, o lucrare de sinteză.

I.1.2. Argumente care susţin necesitatea studierii istoriei psihologiei Toate aceste cauze obiective sau subiective enumerate mai sus, au făcut ca mult timp istoria

psihologiei să fie tratată ca o cenuşăreasă în rândul celorlalte ramuri ale psihologiei. Din fericire pentru destinul acestei discipline, în favoarea ei pot fi invocate şi argumente puternice ce justifică creşterea interesului pentru acest domeniu în ultimii douăzeci de ani. Enumerăm câteva dintre aceste argumente:

1. Ştim deja după un curs de introducere în psihologie ce rol joacă memoria în viaţa unui om şi, în general, a oricărei fiinţe vii. Platon a făcut din reamintire (anamnesis) centrul întregii sale concepţii filosofice despre destinul omului şi al societăţii. Conform teoriei platonice, insuficienţa reamintirii este pe tărâmul cunoaşterii cel mai grav handicap ce poartă numele de agnoia: ignoranţă sau mai simplu, ne-cunoaştere.

Istoricii la rândul lor avertizează cât pot de des că “cine nu-şi cunoaşte trecutul este condamnat să-i repete greşelile”. Putem completa acest avertisment cu afirmaţia că în domeniul cercetării ştiinţifice, neproductivă nu este numai repetarea greşelilor ci şi a rezultatelor pozitive, efortul implicat în cercetare devenind inutil datorită redescoperirii unui adevăr ce a devenit de mult timp banal.

Istoria psihologiei joacă astfel rolul unei memorii organizate a faptelor semnificative petrecute pe terenul psihologiei, selectând, conservând, sistematizând şi aducând la cunoştinţa comunităţii psihologilor propriul ei trecut.

Page 4: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

265

2. Punctul de vedere istoric se dovedeşte a fi necesar şi datorită faptului că din ce în ce mai multe rezultate ale cercetării şi teorii ce integrează aceste rezultate se acumulează odată cu trecerea timpului. Faptul că tot mai puţini psihologi mai afirmă că psihologia este o ştiinţă tânără este o dovadă că avântul pe care l-a luat psihologia astăzi este perceput ca un semn al unei apropiate sau chiar deja realizate maturizări, iar o ştiinţă matură trebuie să ştie să-şi ia în primire propriul trecut şi să şi-l valorifice.

3. Dar, pentru că acumularea faptelor nu este doar cantitativă, iar progresul în psihologie nu este simplu şi liniar, istoria psihologiei se mai dovedeşte a fi necesară ca factor unificator al tendinţelor centrifuge ce se manifestă astăzi în domeniul psihologiei. Această viziune unificatoare propusă de istoria psihologiei vine să contrabalanseze nu doar tendinţele tot mai accentuate de strictă specializare a cercetării şi discursului psihologic, ci şi pretenţiile hegemonice, dominatoare ale unor ramuri ale psihologiei asupra altora sau chiar asupra întregului câmp al psihologiei. Un exemplu revelator al unor astfel de pretenţii este încercarea psihologiei cognitive de a reinventa psihologia şi de a o rescrie în întregime numai din punctul ei de vedere, cel cognitivist. Istoria psihologiei ne dă posibilitatea de a explica toate aceste tendinţe într-un cadru teoretic mult mai larg. Îndeosebi criza unor curente tradiţionale ce au dominat scena psihologiei decenii întregi (ex. behaviorismul), precum şi provocările lansate de noile teorii ce îşi caută locul în peisajul actual al psihologiei, au stimulat şi stimulează încercările istoriei psihologiei de a transcende pe cât posibil controversele şi tendinţele fracţionare şi de a crea o imagine unitară, dând sens dezvoltărilor trecute şi actuale în teritoriul psihologiei.

4. Eforturile istoriei psihologiei de a crea o imagine coerentă a evoluţiei acestei ştiinţe, îi conferă un rol principal în autoprezentarea psihologiei ca ştiinţă. Această autoprezentare este necesară datorită imensului impact pe care îl are actualmente psihologia asupra societăţii. Psihologul nu este izolat într-un turn de fildeş ci e prezent între oameni, preluând în parte rolul duhovnicului, completând eficient diagnosticul pus de medic, împărtăşindu-se din responsabilităţile părintelui, testând şi punând “note” cu autoritatea profesorului, beneficiind de recunoaştere şi respect ca specialist în delicatele şi complicatele probleme ale sufletului. Ritmul rapid de creştere a numărului de psihologi înscrişi în organizaţiile profesionale a condus pe un psiholog hâtru la afirmaţia că dacă se continuă aşa, în anul 2000 vor fi mai mulţi psihologi decât oameni. Interesul deosebit al publicului larg pentru realizările psihologiei, impun alcătuirea unei “cărţi de vizită” sintetică şi completă. Credem că istoria psihologiei îşi poate asuma o parte importantă din această sarcină.

5. Istoria psihologiei îndeplineşte o importantă funcţie critică. Rostul istoricului nu este doar acela de a reda desfăşurarea cronologică a faptelor. El evaluează făcând şi refăcând ierarhii, deconstruieşte mituri neviabile şi le dă un sens, prin interpretare, celor valoroase, depăşind astfel un rol pur narativ.

6. Nu în ultimul rând, istoria psihologiei este necesară deoarece prezintă atât modele de reuşită cât şi eşecuri răsunătoare, reînvie controverse celebre, prezintă idei forţă a căror ecou nu este încă stins sau care s-au adaptat unor cadre teoretice diferite de cele ce le-au dat naştere. În trecut descoperim întotdeauna destule învăţăminte pentru prezent şi suficiente avertismente pentru viitor.

A C T I V I T A T E

Încercaţi să găsiţi noi argumente pro şi contra susţinerii necesităţii studierii istoriei psihologiei ca disciplină.

Page 5: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

266

I.2. CONSTITUIREA ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINĂ DE SINE STĂTĂTOARE

Putem separa trei etape ale acestui proces în funcţie de anii în care au apărut scrierile majore în acest domeniu.

1. O primă etapă este cuprinsă între începuturile psihologiei ca ştiinţă şi 1929. Este o perioadă în care, în mod normal, lucrările de istorie a psihologiei sunt sporadice, apar întâmplător. Pot fi consemnate totuşi câteva încercări. Menţionăm în primul rând: a) o selecţie din psihologii clasici de la Anaxagoras la Wundt publicată de Rand în 1912. b) Apoi în acelaşi an începe publicarea unei istorii masive în trei volume de către Brett. Ultimul volum al acestei istorii a apărut în 1921. Ca mai toate lucrările din această perioadă şi lucrarea canadianului Brett este importantă mai degrabă pentru înfăţişarea psihologiei în contextele sale filosofice şi teologice. Ea poate servi ca o excelentă sursă pentru cunoaşterea începuturilor psihologiei. Deoarece cartea era prea masivă pentru a fi utilizată curent, ea a suferit o abreviere şi o revizuire, transformarea celor trei volume într-unul singur datorându-se lui Peters în 1953. c) Prima istorie a psihologiei scrisă de un american, Baldwin, apare în 1913, în două volume mici.

2. O a doua etapă este cuprinsă între anii 1929-1976 şi putem consemna aici rolul lui Edwin G.

Boring (1886-1968) şi a lui Robert I. Watson (1909-1980). E. Boring, profesor de psihologie la Harvard este unanim recunoscut ca fiind primul istoric

autentic al psihologiei datorită interesului constant pe care l-a manifestat de-a lungul întregii sale cariere pentru trecutul psihologiei. În anul 1929 el a publicat cartea “A History of Experimental Psychology”, carte ce a fost revizuită în 1950 şi care a avut o importanţă deosebită pentru constituirea istoriei psihologiei ca disciplină. Timp de aproape trei decenii ea a constituit principalul text de studiu în acest domeniu. E. Hilgard consemnează o anchetă desfăşurată în America şi publicată în 1962 care a arătat că 75% din cei ce au urmat un curs de istorie a psihologiei au utilizat cartea lui Boring ca principal text.

Deşi însuşi autorul a recunoscut unele limite ale cărţilor sale, concepţia sa asupra istoriei psihologiei a fost supusă unor critici deosebit de dure. I s-a reproşat faptul că a definit incorect psihologia experimentală, atribuindu-i un sens prea restrâns, că a folosit prezentul ca pe un cadru pentru înţelegerea trecutului, (a fost acuzat de prezenteism), şi că n-a ştiut să păstreze echilibrul între o istorie a personalităţilor şi una a “spiritului timpului”. Pe de altă parte, unii psihologi cer ca cei ce critică opera lui Boring să nu piardă din vedere rolul decisiv jucat de acesta în constituirea istoriei psihologiei. El este recunoscut astăzi ca întemeietor al acestei discipline.

Din fericire pentru destinul istoriei psihologiei ca disciplină, munca lui Boring a fost continuată de un alt psiholog ce s-a preocupat aproape exclusiv de scrierea acesteia, şi anume Robert I. Watson (1909-1980). Pe de o parte Watson a recunoscut deschis influenţa pe care a exercitat-o asupra sa E. Boring în alegerea acestui domeniu, iar pe de altă parte Boring însuşi a asistat la pregătirea primei cărţi importante a lui Watson: “The Great Psychologists”, apărută în 1963 şi republicată de patru ori până în 1978. Astfel, Watson poate fi considerat într-un anume sens succesorul lui Boring.

În constituirea istoriei psihologiei ca profesie în adevăratul sens al cuvântului, Watson a avut un rol hotărâtor:

Page 6: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

267

1. La Universitatea New Hampshire a creat un program special de doctorat în istoria psihologiei, primul de acest gen.

2. A organizat la nivelul Asociaţiei Psihologilor Americani (A.P.A.) Secţiunea 26, care se ocupă doar cu istoria psihologiei, devenind şi primul preşedinte al acestei secţiuni în 1966, cu sprijinul lui Boring care a renunţat la acest post în favoarea lui Watson.

3. La Universitatea din Akron a iniţiat şi susţinut crearea Arhivelor de Istorie a Psihologiei Americane. 4. A fundat o societate internaţională pentru istoria ştiinţelor sociale şi comportamentale numită Cheiron

după numele unui centaur înţelept din mitologia greacă. Principala sa operă, în două volume masive a apărut în 1974. În primul volum, de 470 de pagini

intitulat: “Eminent Contributors to Psychology: a Bibliography of Primary Sources”, Watson a numit surse primare scrierile majore a 538 de psihologi care au fost selectaţi ca eminenţi de un grup de 9 evaluatori. În volumul al doilea, mai ambiţios, de 1158 pagini, au fost selectate sursele secundare, adică scrierile altor psihologi care se referă la operele celor 538 din primul volum.

Watson a mai propus şi 18 criterii pentru evaluarea unui sistem psihologic constând în polarităţi: determinism-indeterminism, empirism-raţionalism, monism-dualism etc., dar nu a explicat suficient de clar cum pot fi utilizate aceste criterii în organizarea unui sistem psihologic.

3. Ultima etapă în constituirea istoriei psihologiei cuprinde ultimele două decenii, din 1976 până în

zilele noastre. Această perioadă este marcată de o activitate efervescentă în domeniul istoriei psihologiei. Este

suficient să amintim că mai mult de jumătate din scrierile de istorie a psihologiei au fost publicate în ultimele trei decenii. Au apărut pe lângă multe cărţi scrise în mod tradiţional de unul sau doi autori, şi cărţi la care contribuie mai mulţi specialişti în diferite domenii ale psihologiei şi care fac istoria domeniului lor. O astfel de lucrare este cea editată de Kimble & Schlesinger în 1985, în două volume, în care sunt prezentate nu mai puţin de 17 domenii ale psihologiei.

Când vorbim de statutul psihologiei astăzi, trebuie să menţionăm şi structurile instituţionale care o susţin. Astfel, după modelul secţiunii de istorie a psihologie a A.P.A. s-au constituit secţiuni similare în asociaţiile psihologilor englezi (1984), canadieni (1988), germani (1989), şi o asociaţie europeană interesată de istoria psihologiei: European Cheiron Society (1982).

De asemenea au apărut jurnale specializate precum: Journal of the History of the Behavioral and Social Sciences (1965, S.U.A.), Revista de Historia de la Psicologia (1980, Spania), Storia e Critica della Psicologia (Italia), sau secţiuni de istorie a psihologiei în cadrul unor jurnale de prestigiu precum: American Journal of Psychology sau Psychological Sciences.

Şi mai important este faptul că au apărut programe prin intermediul cărora studenţii se pot specializa în istoria şi teoria psihologică, cum ar fi cel de la Universitatea New Hampshire (S.U.A.), iniţiat aşa cum am mai arătat de R. Watson în 1967 şi cel mai recent, de la York University (Canada, 1981).

În legătură cu numărul de lucrări de istoria psihologiei publicate, Hilgard susţine că o bibliografie de limbă engleză alcătuită de un istoric al psihologiei în 1988 numără peste 180 de titluri. Acest fapt evidenţiază o dată în plus că s-a scris şi se scrie mult în acest domeniu.

Page 7: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

268

După trecerea în revistă a tuturor acestor date cred că iese clar în evidenţă că istoria psihologiei ca disciplină de sine stătătoare, deşi se află încă în curs de constituire, devine un domeniu de specializare din ce în ce mai interesant. Din păcate, în România sunt foarte rare cărţile ce tratează explicit acest domeniu.

I.3. CONTROVERSE METODOLOGICE PRIVIND MODUL DE SCRIERE A ISTORIEI PSIHOLOGIEI Până acum ne-am ocupat de statutul istoriei psihologiei sau de modul în care poate fi privită

evoluţia acestei discipline şi am văzut că domeniul nu este încă definitiv conturat, dar că prezintă multiple resurse de dezvoltare şi că interesul pentru acest domeniu se înscrie pe o traiectorie puternic ascendentă. Acum ne vom situa în mijlocul unor aprige dispute legate de modul în care poate fi concepută o istorie a psihologiei.

O primă dispută s-a născut în jurul continuităţii sau discontinuităţii dezvoltării istorice. Această problemă este considerată ca fiind de interes central în istoria ştiinţelor şi a fost impusă de influenta carte a lui Kuhn, “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, apărută în 1962. În timp ce cercetătorii istoriei presupun existenţa unei anumite continuităţi între trecut şi prezent, Kuhn consideră această idee ca fiind o prejudecată. Departe de a se desfăşura lin, continuu, istoria ştiinţei, (deci şi istoria psihologiei), ar fi marcată de convulsii, rupturi radicale, adevărate revoluţii ştiinţifice.

Recent, această critică a continuităţii dintre trecut şi prezent pare să se fi radicalizat. Roger Smith, în articolul său “Are istoria psihologiei un subiect?”, publicat în 1988, consideră că “istoria psihologiei ar trebui abandonată deoarece nu pare posibil să conceptualizăm un subiect continuu şi unitar pentru o astfel de istorie”. Soluţia în concepţia lui Smith ar fi să renunţăm la a scrie istorii ale psihologiei în favoarea publicării unor studii care să ne releve multitudinea de moduri în care s-a făcut psihologie de-a lungul timpului. Similar, Danziger (1990) pune sub semnul întrebării prezumpţia că termeni ai psihologiei precum senzaţie, percepţie, motivaţie, ar avea aceeaşi semnificaţie în epoci istorice diferite. Înţelegem acum de ce unii autori au rezerve în a-şi intitula operele “Istoria psihologiei”, preferând titluri precum “Teorii şi sisteme psihologice”.

Criticile aduse istoriei psihologiei de pe poziţiile celor ce văd trecutul ca un ansamblu de fapte fără nici o continuitate au făcut ca cercetătorii să fie mai atenţi la existenţa diferenţelor dintre trecut şi prezent şi la posibilităţile de a privi trecutul dintr-o nouă perspectivă. Au fost stimulate astfel căutările pentru găsirea unor noi posibilităţi de a cerceta şi de a scrie istoria ştiinţei.

O altă controversă importantă este legată de alte două modalităţi contradictorii de abordare a trecutului: cea prezenteistă şi cea istoricistă. Istoricii psihologiei nu au căzut încă de acord dacă istoria psihologiei trebuie interpretată din perspectiva prezentului, a propriului nostru timp şi spaţiu sau, din contra, dacă trecutul trebuie reflectat cât mai fidel posibil şi interpretat în proprii lui termeni.

În încercarea de a rezolva această controversă, unii istorici ai psihologiei evită să se înscrie în vreuna din cele două tabere, propunând un model echilibrat de scriere a istoriei psihologiei, astfel încât acesta să fie şi fidelă trecutului, dar şi utilă prezentului.

Controversa dintre prezenteişti şi istoricişti ridică inevitabil o nouă întrebare. Trebuie să adoptăm faţă de trecut o atitudine profund critică sau dimpotrivă , una de justificare, de legitimare a acestuia?

Page 8: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

269

Cei ce propun o atitudine critică faţă de trecut argumentează că atitudinea celor ce trec cu vederea greşelile trecutului conduce la crearea “miturilor originare”, adică a unor povestiri, doar în parte adevărate, ce au pretenţia să identifice unele persoane şi evenimente ca fondatori sau factori determinanţi pentru unele teorii sau domenii. Un astfel de apetit pentru crearea cu orice preţ a “miturilor originare” poate conduce demersul justificativ la ignorarea unor detalii mai semnificative şi mai interesante. Adepţii punctului de vedere critic în abordarea trecutului caută să deconstruiască iluziile şi miturile nefondate, având o orientare mai realistă, mai analitică şi mai puţin apologetică.

O problemă ce suscită de asemenea interes în rândul istoricilor psihologiei este aceea a cauzelor responsabile de dezvoltarea gândirii ştiinţifice. Punctul de vedere tradiţional al istoriei ştiinţei accentuează rolul factorilor interni în evoluţia acesteia. Conform acestui punct de vedere, factorii non-ştiinţifici au o foarte mică influenţă în dezvoltarea ştiinţei, ideile şi metodele ştiinţifice generându-se unele pe altele într-un mod mai mult sau mai puţin progresiv.

În ultima vreme însă, tot mai mulţi istorici ai psihologiei opun modelului tradiţionalist, care ia în considerare doar cauzele interne ale dezvoltării ştiinţei, un nou model care pune accentul pe rolul determinant al factorilor externi în dezvoltarea ştiinţei, adică a celor socio-culturali, între care o pondere însemnată o au factorii economici şi chiar cei politici. Cu alte cuvinte, aceştia consideră că originea ideilor ştiinţifice este în mare parte socială. În 1982 şi 1987, S. Asch propunea chiar realizarea unei “istorii sociale a ideilor”. Deşi mai puţin ponderaţi decât Asch, cercetători ca Burnham (1987), Young (1985) şi alţii, pun şi ei în evidenţă, legătura vitală dintre evoluţia ştiinţei şi a celorlalte domenii ale vieţii sociale.

O ultimă controversă pe care o consemnăm aici are la bază distincţia între rolul marilor personalităţi şi cel al “spiritului timpului” (Zeitgeist), distincţie propusă de Boring în 1950. În alţi termeni, aceeaşi distincţie este făcută şi de D. Schultz între modul personalist sau naturalist de a scrie istoria.

Conform primei concepţii, cea personalistă, istoria ştiinţei trebuie să pună accentul pe indivizii extrem de inteligenţi şi de creativi care au avut puterea şi şansa de a produce schimbări radicale care au reorientat cursul istoriei (ex. Newton, Darwin, Einstein, etc.). Pe scurt, omul face istoria.

Există suficiente argumente care pot susţine această concepţie. Marile personalităţi ale ştiinţei pot fi asemănate exploratorilor care au descoperit şi au dat nume unor ţinuturi complet necunoscute până la ei. Ei sunt deschizători de drumuri, iar după ei urmaşii, ca nişte albine conştiincioase au doar sarcina de a cartografia şi de a lua metodic în stăpânire acel ţinut, bucăţică cu bucăţică.

Am dat deja exemplul lui Watson, care a separat în volume diferite psihologii eminenţi ale căror scrieri sunt considerate “surse primare”, de psihologii comentatori care continuă munca primilor aprofundând intuiţiile lor, dar ale căror scrieri nu pot fi luate în calcul de către istoria psihologiei decât ca “surse secundare”. Punctul de vedere personalist accentuează însă prea mult meritele indivizilor, impunând istoriei psihologiei un caracter biografic exagerat.

De aceea, punctul de vedere contrar diminuează mult rolul personalităţilor în istoria ştiinţei susţinând că activitatea acestora este de fapt determinată, cerută de “spiritul timpului” (Zeitgeist). Studiile recente scot în evidenţă influenţele multiple suferite de mari personalităţi precum Freud, Watson şi alţii, în încercarea de a arăta că marile personalităţi nu sunt întru totul originale şi nu şi-au creat teoriile din nimic, aşa cum susţin apologeţii lor. Mai mult, se accentuează că spiritul sau climatul

Page 9: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

270

intelectual al timpului este cel ce dă valoare teoriilor şi decide dacă un individ devine personalitate sau va fi ignorat.

Tendinţa actuală este de a încerca integrarea atât a factorilor individuali cât şi a celor sociali într-un model mai dinamic şi realist de scriere a istoriei psihologiei.

Existenţa tuturor acestor controverse în câmpul istoriei psihologiei demonstrează preocuparea permanentă a psiho-istoricilor în reflectarea cât mai adecvată a trecutului. Afirmăm încă o dată că istoricul acestei ştiinţe nu este un simplu cronograf. Departe de a nara pasiv evenimentele trecute, el are o atitudine activă, reconstruind trecutul prin interpretare, criticându-i erorile şi chiar prezicând dezvoltări ulterioare într-un domeniu sau altul al psihologiei.

A C T I V I T A T E

Luând în calcul controversele expuse mai sus şi presupunând că doriţi să scrieţi un volum intitulat „Istoria psihologiei”, din ce perspective îl veţi scrie, ce poziţie veţi adopta în aceste controverse? Argumentaţi alegerile făcute.

I.4. DEOSEBIRI ESENŢIALE ÎNTRE PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ, PSIHOLOGIA TEOLOGICĂ ŞI PSIHOLOGIA FILOSOFICĂ

La întrebări precum: “De ce a apărut psihologia atât de târziu?” şi “A constituit psihicul o problemă de reflecţie până la apariţia psihologiei?”, răspunsul este destul de simplu: oamenii n-au aşteptat secolul al XIX-lea pentru a fi preocupaţi de cunoaşterea realităţii numită psyche (suflet), dar modalităţile prin care au încercat să cunoască sufletul uman au fost diferite de cele ale ştiinţei. Putem uşor constata că interesul pentru cunoaşterea sufletului a fost puternic şi constant de-a lungul întregii istorii umane. Acest interes al omului obişnuit pentru cunoaşterea sufletului este explicabil, crede Jung, prin faptul că psihicul este singura realitate la care avem acces direct, nemijlocit.

Înmormântările rituale ce încep din epocile cele mai timpurii ale pietrei, continuând cu somptuoasele morminte ale egiptenilor, sumerienilor sau etruscilor, până la ritualurile de înmormântare ale zilelor noastre, ca şi istoria numeroaselor scrieri ce privesc sufletul, începând cu Cartea Facerii din Vechiul Testament sau Epopeea lui Ghilgameş şi trecând prin scrierile despre suflet ale filosofilor greci până la teoriile psihologice actuale, aduc numeroase argumente în favoarea acestui interes constant pentru soarta sufletului.

Dar această preocupare constantă a omului pentru cunoaşterea sufletului nu s-a manifestat niciodată unitar sub acelaşi stindard. Logos-ul, termen luat aici în sensul său larg de cunoaştere sau discurs, poate exista sub cel puţin trei înfăţişări diferite: discurs filosofic, discurs teologic şi discurs ştiinţific, astfel încât şi psiho-logos-ul, discursul despre suflet, poate fi regăsit sub aceeaşi întreită înfăţişare. Cele trei tipuri de discurs au la bază atitudini diferite faţă de una şi aceeaşi realitate, psihicul uman.

1. Discursul teologic priveşte sufletul individual ca fiind o creaţie a Zeului. Din aceasta decurge că sufletul în esenţa sa este de natură divină şi că principalele sale atribute: nemurirea, conştiinţa şi, legată indisolubil de aceasta, libertatea de a alege, aparţin cu necesitate unei alte lumi decât cea direct observabilă. Marcat de consecinţele păcatului originar, care în mai toate religiile este răzvrătirea

Page 10: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

271

împotriva propriului Creator, sufletul uman este prizonierul unei lumi vizibile, (natura), căreia nu-i aparţine de drept decât prin trup, (“lut”).

Este normal ca, în toate concepţiile teologice, tendinţa fundamentală a sufletului să fie considerată aceea de a scăpa, de a se elibera de chingile acestei lumi imperfecte pentru a-şi recăpăta locul în lumea ideală. Înţelegem de ce religiile Indiei, de la hinduism la budism, consideră lumea vizibilă ca fiind iluzie (maya), iar în vechiul Testament, Ecclesiastul afirma că în lumea noastră “deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”.

Şi mai tranşantă ne pare a fi afirmaţia Sf. Ap. Pavel din Noul Testament: “Noi, (creştinii), nu suntem dintre acei ce cred în cele ce se văd ci în cele ce nu se văd”. Conform teologiei, calea regală a cunoaşterii nu este experimentul, ca în cazul ştiinţei, ci credinţa în existenţa şi cuvântul Zeului. Celebra afirmaţie a lui Iisus: “Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide”, nu este o invitaţie la cercetarea analitică a naturii, ci la comuniunea prin credinţă cu Dumnezeu.

De aceea, teologul va cerceta sufletul uman numai pentru a afla, pe de o parte, care sunt rădăcinile păcatelor şi formele sub care se înfăţişează ele, deoarece ele rup legătura dintre om şi Zeu şi, pe de altă parte, care sunt virtuţile prin care omul poate reface legătura cu lumea divină.

2. Discursul filosofic despre suflet pare a fi la prima vedere identic cu cel teologic. Majoritatea covârşitoare a filosofilor cred şi ei în existenţa unei lumi “ideale”, o lume a principiilor, care ar sta la baza ordinii din lumea vizibilă. Platon vorbeşte despre eidos-uri (forme), Aristotel opune fizicii o meta-fizică în care determinant este Primul Motor, Leibniz consideră că adevăratele realităţi sunt monadele, (la fel de indivizibile ca şi atomii dar, spre deosebire de aceştia, ele sunt entităţi psihice), Hegel vede desfăşurarea întregii istorii ca pe o autorealizare a Ideii Absolute.

Problema sufletului este şi aici abordată în funcţie de modul în care filosoful concepe lumea transcendentă, de dincolo de vizibil. Şi pentru filosofi, lumea observabilă prezintă un interes secund. În celebrul mit al peşterii din dialogul Republica, Platon îi consideră pe cei preocupaţi numai de cercetarea lumii observabile ca fiind condamnaţi să cunoască doar o lume fără consistenţă, o lume a umbrelor. Similar, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului nostru, Heidegger, susţine că în timp ce omul obişnuit este interesat doar de lumea aceasta şi de altceva nimic, filosoful, dimpotrivă, este interesat de acest altceva care este Nimicul şi, în funcţie de cum este definit acesta, capătă sens şi lumea observabilă.

Deşi par a fi identice, există o deosebire esenţială între discursul teologic şi cel filosofic. În timp ce teologul este obligat să pornească de la un corp de scrieri sacre care exprimă voinţa Zeului, (Biblia, Coranul, etc.), şi să le interpreteze atent pentru a nu deveni eretic, filosoful este liber de această constrângere. Fiecare sistem filosofic diferă de celelalte, fiind o construcţie subiectivă. A face filosofie, spunea filosoful român Nae Ionescu, înseamnă “a deforma realitatea sensibilă şi a încerca să o pui de acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos”. În concluzie, atitudinea filosofului este una personală, existând atâtea concepţii despre suflet câţi filosofi sunt.

3. Discursul ştiinţific despre suflet se deosebeşte radical de celelalte două tratate până acum, prin faptul că nu ia în calcul decât lumea observabilă. Ştiinţa este interesată doar de relaţiile cauză-efect care sunt măsurabile, au un caracter legic, adică sunt generale, necesare şi repetabile. Ştiinţa îşi delimitează întotdeauna cu grijă obiectul de cunoscut şi îl atacă cu metode precise în cadrul cărora observaţia sistematică şi experimentul ocupă un loc principal. Ceea ce nu se circumscrie definiţiei pe

Page 11: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

272

care o ştiinţă o dă obiectului ei şi nu poate fi abordat cu metodele specifice acelei ştiinţe nu prezintă interes.

Psihologia, ca ştiinţă, îşi propune deci, să observe sistematic, să testeze, să chestioneze, să experimenteze, să măsoare şi să verifice proprietăţile psihicului, devenit obiect al cercetării riguroase, sistematice. Descoperirea unor legi obiective, chiar dacă au un caracter statistic, îi dau psihologului puterea de a anticipa, de a prezice cursul fenomenelor pe care aceste legi le reglează. Probleme precum cea a nemuririi sufletului, a libertăţii şi a moralităţii lui sau a legăturii pe care sufletul o are cu lumea divină, transcendentă, nu se supun unei cercetări de tip ştiinţific, nu pot fi analizate sistematic şi nu conduc la legi, de aceea aceste probleme sunt cercetate şi astăzi tot de teologie şi filosofie, deoarece discursul lor nu consideră ca necesară verificarea empirică a afirmaţiilor, ci numai realizarea unei coerenţe logice interne a interpretărilor propuse de ele.

Page 12: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

273

II. CREAREA CONDIŢIILOR PENTRU APARIŢIA

PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

II.1. PRECURSORI AI PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE: DISPUTA DINTRE EMPIRISM ŞI RAŢIONALISM Deşi este vorba despre o dispută între filosofi, pe tărâmul teoriei cunoaşterii, rezultatele acestei

controverse au influenţat şi încă influenţează dezbateri între importante teorii psihologice, (ca exemplu putem da disputa dintre behaviorism şi gestaltism sau cea dintre J. Piaget şi Noam Chomski).

II.1.1. Empirismul englez. Empiriştii englezi au utilizat aceleaşi principii ale asociaţiei care au fost sugerate cu multe secole

înainte de către Aristotel. El afirma că acele cunoştinţe care sunt similare, contradictorii sau în contiguitate (adică apar împreună în acelaşi spaţiu şi timp), tind să se asocieze unele cu altele. Ultimul principiu, cel al contiguităţii este aproape universal acceptat. Dacă două sau mai multe obiecte sunt percepute la scurt timp unul după altul şi în acelaşi spaţiu, ele se vor asocia. Asocierile prin similaritate sau contrast sunt acceptate de unii şi respinse de alţii.

Francis Bacon (1561-1626) - este cel ce a pregătit terenul pentru apariţia empirismului. El a criticat sever silogismul aristotelic, adică raţionamentul deductiv, considerând că acesta nu poate conduce la progresul cunoaşterii. Bacon afirmă că în concluzia unui silogism nu putem afla nici o informaţie care să nu fie cuprinsă în premise, de aceea prin metoda deductivă noi nu putem afla mai mult decât ceea ce deja ştim. Tocmai de aceea, ca răspuns la Organon-ul aristotelic, el va răspunde scriind “Noul Organon”, lucrarea lui cea mai importantă prin care propune filosofiei o nouă metodă, metoda inductivă. Singurul plus de informaţie îl putem primi în concepţia lui Bacon, numai din analiza sistematică a realităţii concrete. Raţionamentele noastre trebuie să aibă ca suport numai informaţiile pe care le primim prin observarea directă a fenomenelor naturii. Toţi ceilalţi empirişti vor fi de acord cu această afirmaţie a lui Bacon: Experienţa senzorială stă la baza tuturor cunoştinţelor noastre.

Thomas Hobbes (1588-1679) - a considerat că succesiunea ideilor este responsabilă pentru întreaga gândire şi acţiune umană şi a explicat această succesiune în termenii asociaţiei prin contiguitate. Dacă o idee urmează imediat alteia, cu un alt prilej, apariţia uneia va tinde să fie urmată şi de apariţia celeilalte.

John Locke (1632-1704) - este considerat în mod obişnuit fondatorul empirismului englez de Bacon şi Hobbes l-au precedat. După douăzeci de ani de reflecţie, Locke a publicat în 1690 faimoasa lui carte “Eseu asupra intelectului uman”.

Principala sa preocupare a fost problema validităţii cunoaşterii. Locke afirmă că întreaga cunoaştere provine din experienţă, fie direct din simţuri, fie prin reflecţia asupra datelor senzoriale.

Page 13: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

274

Acest empirism reprezintă o reîntoarcere la ideea aristotelică a cărei expresie în limba latină, “tabula rasa”, face referire la starea intelectului copilului nou născut. Prin celebra frază: “Nimic nu este în intelect fără să fi fost mai înainte în simţuri”, Locke a atacat în mod direct credinţa lui Descartes în existenţa ideilor înnăscute, (credinţă împărtăşită în fapt de toţi raţionaliştii).

Totuşi, el nu a accentuat convingător pe asociaţie ca un principiu universal ce determină conexiunea ideilor. Locke a crezut mai degrabă ca ideile sunt în mod obişnuit înlănţuite prin conexiuni “naturale” şi a considerat că principiile asociaţioniste sunt utile în primul rând pentru explicarea conexiunilor anormale.

David Hume (1711-1776) - a preluat empirismul lui Locke criticându-l însă pe acesta că nu a acordat mai multă atenţie mecanismelor ce stau la baza asociaţiei. Hume este cel ce va defini riguros cele mei importante legi ale asociaţiei ideilor: asociaţia prin asemănare şi asociaţia prin contiguitate. Punând accent pe combinarea prin asociere a ideilor, Hume a criticat puternic ideea de cauzalitate. Conform legii asociaţioniste a contiguităţii, succesiunea repetată a două evenimente creează în noi o obişnuinţă, o asociaţie în virtutea căreia ne aşteptăm ca primul eveniment să fie urmat de cel de-al doilea. Cauzalitatea, după Hume, nu este un fapt obiectiv, ci o convingere cu fundament pur psihologic.

Dacă John Locke considera tipurile de asociaţie drept determinări pur întâmplătoare, la începutul secolului al XIX-lea, James Mill va considera legile asociaţiei drept principii absolut necesare ale conexiunii ş aceasta nu numai pentru domeniul psihicului ci şi pentru cel al conduitei, al acţiunii.

Observăm că importanţa empirismului englez pentru evoluţia ulterioară a psihologiei este legată în principal de definirea legilor asociaţiei. În acelaşi timp, este necesar să arătăm că asociaţionismul nu se reduce doar la empirismul englez, deşi acestuia din urmă i-am acordat mai multă atenţie deoarece constituie modelul cel mai apropiat de ideea de “şcoală asociaţionistă”.

Unii istorici ai psihologiei au tratat asociaţionismul ca pe o şcoală psihologică, dar astăzi este larg recunoscut faptul că asociaţionismul este mai degrabă un principiu decât o "şcoală". Principiile asociaţioniste pot fi regăsite în formă implicită sau explicită în operele multor psihologi, chiar contemporani, psihologi ce au orientări foarte diverse.

Ideile asociaţioniste au influenţat structuralismul american, cercetările asupra memoriei realizate de Ebbinghaus, se regăsesc in teoria fiziologică a lui Pavlov care a înlocuit asocierea dintre stimul si răspuns, şi în aproape toate teoriile învăţării de la Thorndike la Skinner. Datorită faptului că principiile asociaţioniste sunt atât de larg utilizate în teoriile psihologice, psihologii cu adevărat “asociaţionişti” trebuie selectaţi numai in acord cu tendinţa lor de a utiliza numai sau în primul rând principiile asociaţioniste.

II.1.2. Raţionalismul filosofic În rândurile raţionaliştilor îi putem aşeza pe Descartes, Spinoza, Leibniz şi Kant. Ei se opun

empirismului si tezei sale fundamentale că “nu există în intelect nimic care să nu fi fost mai înainte în simţuri”. Aceşti gânditori resping ideea că simţurile ne-ar putea conduce la o cunoaştere sigură şi cu o valoare de necesitate, universalitate şi certitudine şi manifestă o încredere totală în raţiune şi capacitatea acesteia de a cunoaşte realitatea. Gândirea nu reflecta în mod pasiv realitatea, datele experienţei fiind asimilate şi ordonate în structuri proprii gândirii, structuri care sunt independente de experienţă. Astfel, universalitatea legilor asociaţiei provenite din experienţă este puternic contestată, în

Page 14: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

275

locul acestor legi fiind acceptată numai existenţa legilor logico-matematice, legi înnăscute, imuabile, independente de orice experienţă.

1. DESCARTES (1596-1650) este considerat unul din precursorii de seamă ai fiziologiei şi psihologiei ştiinţifice. Principala lui contribuţie a fost considerarea sufletului şi a corpului ca fiind două entităţi distincte. Descartes a considerat că în timp ce corpul are drept principal atribut întinderea, sufletul are ca principală dimensiune raţionalitatea, cogito-ul. Dacă între cele două realităţi, numite de el “res extensa” (în traducere aproximativă - lucru ce are întindere) şi “res cogitans” (lucru ce cugetă), există o deosebire de natură, înseamnă că ele alcătuiesc obiectul a două ştiinţe diferite. Pe de o parte, Descartes consideră că trupul se supune legilor mecanicii, îndeosebi legilor mişcării, şi că trebuie studiat de ştiinţele mecaniciste între care este cuprinsă şi fiziologia, iar pe de altă parte, sufletul se supune legilor raţiunii ce pot fi descoperite numai prin îndoială metodică.

În ceea ce priveşte problema cunoaşterii, Descartes se opune oricărui tip de empirism. Datele simţurilor sunt cel mai ades înşelătoare, ele neputând conduce niciodată la vreun adevăr absolut. Dimpotrivă, criteriul adevărului se află doar în raţiunea însăşi. Există în structura raţiunii umane idei înnăscute precum ideea de suflet. Aceste idei înnăscute reprezintă primele principii pe care raţiunea le poate descoperi în ea însăşi numai prin intuiţie. “Înţeleg prin intuiţie, spune Descartes, nu o mărturisire nestatornică a simţurilor, …, ci un concept al spiritului pur şi atent, atât de simplu şi de distinct încât nu mai rămâne absolut nici o îndoială asupra a ceea ce înţelegem… Intuiţia ia naştere numai din lumina raţiunii”.

Ideile înnăscute, pe care raţiunea le găseşte în interiorul ei cu ajutorul intuiţiei, îi permit intelectului să gândească astfel încât, prin deducţie să ajungă la concluzii din ce în ce mai îndepărtate. Observăm astfel că nu numai afirmarea ideilor înnăscute se opune concepţiilor empiriste despre stadiul incipient de “tabula rasa” al intelectului uman, dar şi metoda carteziană, deductivă se opune metodei inductive propusă de Fr. Bacon şi preluată de ceilalţi empirişti. În timp ce Descartes trasează drumul gândirii pornind de la ideile înnăscute spre lucrurile concrete, empiriştii susţin constituirea intelectului pornind de la datele senzoriale şi avansând spre idei din ce în ce mai abstracte.

2. GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716) - răspunde empiristului J. Locke prin publicarea lucrării “Noi eseuri asupra intelectului uman”, lucrare în care completează teza empiristă: “Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri”, cu nu mai puţin celebrele cuvinte: “…în afară de intelectul însuşi”. Cu alte cuvinte, este adevărat că datele provenite de la simţuri alcătuiesc conţinutul intelectului şi au un caracter clar dobândit, dar intelectul, cu rolul lui de organizator al acestor date senzoriale, este înnăscut. Ca şi la Descartes, idei precum cea de substanţă, existenţă sau identitate sunt înnăscute şi nu au nevoie decât de un impuls de la simţuri pentru a se dezvolta. Miile de senzaţii şi de percepţii care ne asaltează continuu nu au un sens în ele însele. Singură raţiunea, prin capacitatea ei de a înţelege le poate conferi un sens, le poate conştientiza. Cunoaşterea umană, crede Leibniz, este posibilă datorită existenţei unui acord prestabilit între structura realităţii şi structura raţiunii umane.

3. IMMANUEL KANT (1724-1804) - este de departe cel mai important filosof raţionalist şi va influenţa întreaga dezvoltare ulterioară a teoriei cunoaşterii, datorită încercării lui ingenioase de a depăşi controversa empirism-raţionalism prin reconcilierea empirismului cu raţionalismul radical. În lucrarea sa fundamentală “Critica raţiunii pure”, Kant nu se va mai limita la recunoaşterea şi enumerarea ideilor înnăscute ale intelectului, cum au făcut ceilalţi raţionalişti.

Page 15: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

276

Considerând că există două feluri de cunoştinţe: unele a priori, înnăscute şi altele a posteriori, avându-şi izvoarele în experienţă, va merge mai departe şi va arăta că nu doar activitatea intelectului este determinată de existenţa ideilor înnăscute ci şi activitatea organelor de simţ este predeterminată. Chiar şi datele pe care ni le furnizează organele noastre de simţ sunt organizate de două forme a priori, specifice sensibilităţii: spaţiul şi timpul, în timp ce activitatea intelectului este organizată de alte forme a priori: categoriile, între care enumerăm categoria de substanţă, existenţă, cauzalitate, posibilitate, etc. Astfel, deşi Kant recunoaşte că orice cunoaştere începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea provine numai din experienţă.

Poziţia kantiană relativ la problema cunoaşterii este cea mai echilibrată dintre toate cele expuse până acum, deoarece el s-a străduit să depăşească disputa dintre raţionalism şi empirism. Formele a priori ale sensibilităţii şi intelectului sunt puţine la număr şi apar rar în formă pură în cadrul judecăţilor. Soluţia propusă de Kant este încercarea de a demonstra că majoritatea judecăţilor cuprind în formă sintetică atât concepte înnăscute cât şi concepte provenite din experienţă, progresul cunoaşterii fiind posibil datorită acestei împletiri dintre cunoştinţele raţionale şi cele empirice în judecăţile pe care le facem.

A C T I V I T A T E

Comparaţi poziţia empiriştilor faţă de cunoaştere cu cea a raţionaliştilor. Încercaţi să descoperiţi printre teoriile psihologice prezentate în acest curs teorii de orientare empiristă şi teorii de orientare raţionalistă.

II.2. AUGUSTE COMTE ŞI NAŞTEREA POZITIVISMULUI

În prima jumătate a veacului al XIX-lea gânditorul francez A. Comte a publicat un curs de “filosofie pozitivă” în şase volume. În această lucrare el a formulat “legea celor trei stadii” ale dezvoltării istorice progresive a gândirii umane: stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul pozitiv sau ştiinţific. În concepţia lui Comte stadiul teologic al cunoaşterii umane a corespuns epocii feudale şi el a fost distrus şi înlocuit de stadiul metafizic ce corespunde epocii iluministe.

La rândul lui, şi stadiul metafizic este eliminat şi depăşit de vârsta pozitivă, ştiinţifică. Acest ultim stadiu, cel pozitiv sau ştiinţific reprezintă pentru Comte stadiul maturităţii inteligenţei umane. Pornind de la maxima “a şti înseamnă a prevedea pentru a putea”, Comte a considerat că omenirea în acest ultim stadiu ar trebui să renunţe total la ipoteze speculative de tip teologic sau metafizic ce nu pot fi verificate şi să se preocupe doar de enunţarea legilor ce vor permite omului să intervină eficient şi să controleze lumea. Doar cunoaşterea eficientă este cunoaştere pozitivă.

Lui Comte i se datorează şi prima încercare de clasificare a ştiinţelor. Ideile pozitiviste enunţate de Comte vor suferi de-a lungul timpului serioase modificări, dar ele vor exercita o influenţă majoră asupra evoluţiei teoriei cunoaşterii ştiinţifice.

II.3. CONSTITUIREA BIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

La mijlocul secolului al XVIII-lea a apărut ideea de gen şi specie şi pe baza acesteia suedezul Carl von Linne a propus prima clasificare a plantelor şi animalelor, clasificare care s-a menţinut în

Page 16: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

277

botanică şi zoologie cu unele modificări până în zilele noastre. La începutul secolului al XIX-lea, datorită perfecţionării microscopului a apărut embriologia care a evidenţiat existenţa unor asemănări frapante în dezvoltarea embrionară a organismelor aparţinând unor specii diferite. Tot acum, francezul Jean Baptiste Lamarck impune în 1802 noul termen de biologie şi formulează primele principii ale transformismului. Organismele vii sunt supuse de-a lungul timpului unor transformări, datorită faptului că unele caractere dobândite se transmit ereditar. Alături de ipoteza evoluţiei, Lamarck a avansat de asemeni şi ipoteza unei înrudiri între toate fiinţele vii.

Darwin (1809-1882), a completat cele două ipoteze ale lui Lamarck cu altele două: ipoteza strămoşului comun şi cea a selecţiei naturale. Prima ipoteză susţine că toate organismele vii au un strămoş comun, deci şi organismul uman a evoluat dintr-un animal, iar cea de a doua ipoteză afirmă că natura selectează organismele cele mai bine înzestrate pentru a supravieţui, astfel că unele caractere dobândite de acele organisme în timpul vieţii lor se transmit la urmaşi îmbunătăţind performanţele adaptative ale speciei în timp ce exemplarele neadaptate sunt eliminate.

Ideile lui Darwin au avut un impact major asupra psihologiei, determinându-i pe mulţi psihologi să-şi definească propriul obiect, psihicul, ca fiind rezultatul unui proces evolutiv natural. Spre exemplu, funcţionaliştii americani vor insista asupra faptului că procesele psihice, îndeosebi conştiinţa, sunt rezultatul unui îndelungat proces de selecţie ce are ca scop ultim adaptarea, în timp ce behavioriştii vor prefera să studieze comportamentul animal considerând că procesul evolutiv a făcut din om un animal mult prea sofisticat şi că, din această cauză, legile universale ale comportamentului ar putea fi descoperite mult mai uşor la rudele omului,(pisicile, câinii, şoarecii sau porumbeii). Şi în epistemologia genetică a lui Jean Piaget, ca de altfel şi în teoriile multor alţi psihologi, conceptele de adaptare şi evoluţie impuse de Darwin în biologie ocupă un loc central după ce au fost rafinate şi “adaptate” discursului psihologic.

II.4. CONTRIBUŢIILE ADUSE DE FIZIOLOGIE LA NAŞTEREA PSIHOLOGIEI

Cercetarea fiziologică a fost determinantă în transformarea psihologiei în ştiinţă experimentală. Primele investigaţii asupra comportamentului reflex au fost realizate de Marshall Hall

(1790-1857), care, urmărind sistematic mişcările animalelor decapitate a conchis că variatele forme de comportament depind de diferitele părţi ale creierului şi ale sistemului nervos. Hall a constatat că mişcările voluntare depind de creier, mişcările reflexe de măduva spinării, iar mişcările involuntare depind de stimularea directă a musculaturii.

Continuându-l pe Hall, Pierre Flourens (1794-1867), a distrus sistematic diferite părţi din creierul şi măduva spinării unor animale pentru a descoperi cât mai multe din funcţiile sistemului nervos şi pentru a le localiza. Deşi constatările lui Hall şi Flourens sunt în mare parte valide şi azi, meritul lor constă în primul rând în introducerea metodei extirpării. Această tehnică, constă în investigarea unei anumite părţi de creier prin modificarea sau distrugerea completă a ei şi observarea schimbărilor intervenite în comportamentul animalului.

În 1861, Paul Broca dezvoltă o altă metodă de investigare a creierului, numită metoda clinică. El a făcut autopsia unui om ce n-a putut vorbi inteligibil mulţi ani şi a descoperit o leziune în a treia circumvoluţiune a lobului frontal. Broca a localizat în acel loc centrul vorbirii. Metoda clinică este

Page 17: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

278

considerată a fi complementară metodei extirpării, fiind adecvată şi studiului funcţiilor creierului uman, după instalarea morţii pacientului cu tulburări de comportament.

Dar cea mai productivă tehnică pentru studierea funcţiilor creierului este cea a stimulării electrice introdusă de G. Fritsh şi E. Hitzig, în 1870. Metoda implică explorarea scoarţei cerebrale cu ajutorul curenţilor de mică intensitate. Fritsh şi Hitzig au observat că stimularea electrică a unor arii corticale produce răspunsuri motorii. Astăzi, echipamentul de cercetare prin stimulare electrică a creierului este ultra sofisticat.

Cele mai importante contribuţii la impunerea metodei experimentale în psihologie le-a adus însă fiziologia germană prin reprezentanţii ei: Johannes Müller, Hermann vom Helmholtz şi Gustav Fechner.

În timpul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea fiziologia a devenit o disciplină experimentală îndeosebi datorită activităţii desfăşurate de Johanes Müller (1801-1858). Numit ca profesor de fiziologie la Berlin, Müller a susţinut puternic aplicarea metodei experimentale în fiziologie. Importanţa lui Müller atât pentru fiziologie cât şi pentru psihologie este legată în principal de doctrina lui asupra energiilor specifice ale nervilor senzitivi. Cercetările lui Müller privind organele de simţ şi natura senzaţiei au stimulat puternic cercetările ulterioare în acest domeniu.

Hermann von Helmholtz a fost elev al lui Müller, dar interesul lui n-a fost captat numai de fiziologie. Beneficiind de o energie debordantă, Helmholtz a publicat în mai multe domenii precum matematica, fizica şi chiar muzica. Din perspectiva istoriei psihologiei sunt importante cercetările efectuate de Helmholtz în domeniul vizualului, auditivului şi al vitezei impulsului neuronal.

În ceea ce priveşte viteza impulsului neuronal, Helmholtz a realizat prima măsurătoare empirică a acesteia. Până la el se considera că stimularea şi reacţia musculară se realizează instantaneu sau că viteza impulsului neuronal este oricum prea mare pentru a putea fi măsurată. Helmhotz a risipit această prejudecată realizând un montaj experimental ingenios. El a ataşat un nerv motor la muşchiul de la piciorul unei broaşte (aşa-numitul preparat nerv-muşchi).

Lucrând cu diferite lungimi ale nervului, el a înregistrat intervalul dintre stimularea nervului şi reacţia muşchiului. Astfel, rezultatele lui au arătat că viteza impulsului neuronal nu este una fantastică, ci este destul de moderată, în jur de 27,5 m/s. Încercarea de a studia circuitul complet de la stimularea organelor de simţ la răspunsul motor pe subiecţi umani a condus însă la eşec, datorită enormelor diferenţe pe care le-a găsit între indivizi şi chiar între două încercări ale aceluiaşi subiect. Oricum, Helmholtz n-a fost interesat de implicaţiile psihologice ale cercetărilor lui, dar a fost una din primele demonstraţii că este posibilă experimentarea unor procese psiho-fiziologice.

O deosebită influenţă au avut cercetările lui Helmholtz în domeniul vederii şi al auzului. El a studiat coordonarea mişcările muşchilor oculari externi şi interni şi a extins teoria publicată în 1802 de Thomas Young asupra vederii colorate, iar în domeniul auzului a studiat percepţia tonurilor combinate şi individuale, natura armoniei disonanţei şi a publicat o teorie a rezonanţei. Contribuţiile lui Helmholtz la dezvoltarea teoriilor despre auz şi văz sunt în continuare incluse în textele contemporane de psihologie.

Totuşi, deşi influenţa lui Helmholtz asupra psihologiei a fost mare, el n-a considerat psihologia o disciplină ştiinţifică independentă, ci a aliat-o aşa cum a făcut-o şi Kant cu filozofia.

Ernest Weber (1795-1878) – a studiat la Leipzig anatomia şi fiziologia fiind interesat tot de fiziologia organelor de simţ. Spre deosebire de Helmholtz însă, Weber a explorat alte senzaţii decât cele vizuale şi auditive, în special pe cele musculare şi cutanate. A aplicat în mod ingenios metodele

Page 18: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

279

experimentale ale fiziologiei la probleme de natură psihologică. Două contribuţii majore a adus Weber în domeniul psihologiei. Prima dintre acestea implică determinarea experimentală a discriminării corecte a două atingeri pe piele. Weber a măsurat distanţa necesară dintre două puncte înainte ca subiecţii să confirme două senzaţii distincte. Cercetarea lui Weber a constituit prima demonstraţie experimentală, sistematică a conceptului de prag senzorial, un concept larg utilizat în psihologie de la începuturile ei şi până astăzi.

O a doua contribuţie a lui Weber este statuarea primei legi cu adevărat cantitative în psihologie. Căutând să determine care este cea mai mică diferenţă dintre două greutăţi care poate fi discriminată, el a găsit că această diferenţă poate fi exprimată printr-un raport constant de 1:30. Weber a demonstrat şi influenţa simţului muscular intern asupra discriminării greutăţilor observând că subiectul poate discrimina mai fin dacă greutăţile ce trebuie apreciate sunt mişcate de el, decât dacă îi sunt plasate direct în mână. Deşi Weber, ca şi Helmholtz, n-a intuit importanţa pe care cercetările sale fiziologice le va avea pentru cunoaşterea psihicului, demonstraţia lui, că “distanţa” dintre două senzaţii poate fi măsurată, a avut un rol hotărâtor asupra constituirii psihologiei ştiinţifice.

Gustav Theodor Fechner (1801-1887)- a rămas în istoria psihologiei ca psiho-fizician. A studiat medicina, apoi fizica şi matematica tot la Leipzig şi a fost preocupat ca şi ceilalţi fiziologi germani tot de problema senzaţiei. Dar, spre deosebire de ei, Fechner a pornit de la o teză filosofică.

Preocupat de relaţia dintre suflet şi corp, el a decis că cele două sunt identice, sunt aspecte ale aceleiaşi unităţi fundamentale. În încercarea de a demonstra această teză cu mijloace ştiinţifice, Fechner a formulat ceea ce el a considerat a fi, legea conexiunii dintre suflet şi corp, dintre senzaţie şi stimul, (S= K × log E + c). Legea descoperită de el demonstra că intensitatea senzaţiei, (o calitate mentală), depinde de intensitatea stimulării, (o calitate fizică).

Astfel, Fechner a considerat ca fiind demonstrat faptul că legătura dintre cele două lumi: cea fizică şi cea mentală, pot fi exprimate prin legi cantitative. Ştiinţa care trebuia să se preocupe de descoperirea relaţiilor cantitative dintre suflet şi corp, şi de exprimarea lor în formule matematice s-a numit psiho-fizică.

Fechner a eşuat în încercarea lui de a constitui filosofia ca o ştiinţă exactă, în schimb a infirmat prin descoperirea relaţiei cantitative dintre senzaţie şi stimul, afirmaţia lui Kant, făcută la începutul secolului al XIX-lea, că psihologia nu va putea constitui niciodată ca ştiinţă, datorită imposibilităţii de a măsura şi experimenta fenomenele şi procesele psihice. Cercetările lui Fechner privind posibilitatea de a cerceta psihicul cu metodele cantitative ale ştiinţelor naturale au influenţat puternic credinţa lui Wundt în posibilitatea conceperii psihologiei ca ştiinţă experimentală.

II.5. ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR GERMAN ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Apariţia psihologiei ca ştiinţă este legată indisolubil de spaţiul german din mai multe motive: 1. În primul rând se pare că aşa-zisul temperament german s-a potrivit perfect cu observaţia

sistematică a fenomenelor, cu descrierea minuţioasă şi clasificarea riguroasă cerută de biologie şi fiziologie. În timp ce Franţa şi Anglia erau favorizate modelele deductiv-matematice de a face ştiinţă, germanii au optat pentru colectarea atentă a faptelor observabile, favorizând modelul inductiv-clasificator.

Page 19: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

280

2. În al doilea rând, germanii au construit ştiinţa dându-i un sens foarte larg. În timp ce francezii şi englezii s-au limitat la fizică şi chimie, ştiinţe care se pretau cel mai bine unei observări cantitative, în Germania, pe lângă acceptarea în familia ştiinţelor a biologiei şi fiziologiei, au mai fost incluse o multitudine de alte domenii precum: filologia, istoria, arheologia, estetica, logica şi chiar analiza critică a literaturii. Având o arie atât de largă de preocupări, nu este de mirare că germanii n-au avut prea multe prejudecăţi care să-i împiedice să exploreze şi să măsoare complexitatea minţii umane cu instrumentele ştiinţei.

3. Nu în ultimul rând, aportul oamenilor de ştiinţă germani la constituirea psihologiei ca disciplină ştiinţifică a fost posibil şi datorită unei organizări deosebit de eficiente a universităţilor germane, în special cu privire la ştiinţă. Universităţile germane au îmbinat funcţia de predare a cunoştinţelor cu cea de cercetare. În cadrul lor profesorii şi studenţii îşi puteau exprima liber ideile, fără a fi supuşi unor constrângeri de natură religioasă.

Spre deosebire de situaţia din Germania, în Anglia şi Franţa, din diferite motive, oamenii de ştiinţă au lucrat în afara sistemului educaţional, deoarece universităţile din aceste ţări nu au încurajat cercetarea, ci au considerat ca principală vocaţie a lor doar predarea cunoştinţelor. În aceste condiţii, universităţile germane vor deveni pentru universităţile occidentale ale secolului al XIX-lea un model de organizare cu atât mai mult cu cât acest avânt fără precedent al învăţământului superior german a fost foarte puternic susţinut cu bani şi resurse de către stat.

Implicarea puternică a structurilor statale germane în susţinerea financiară a dezvoltării universităţilor a avut drept principal scop crearea unei elite culturale. Littman(1979) afirma pe bună dreptate că în universităţile lor, “germanii au industrializat procesul de achiziţionare şi aplicare a cunoaşterii”. Tendinţa cercetătorilor germani de a se deschide spre crearea de noi discipline ştiinţifice a condus astfel şi la naşterea psihologiei.

A C T I V I T A T E

Încercaţi să descoperiţi care sunt cauzele care au făcut ca psihologia să se constituie ca ştiinţă atât de târziu, mult în urma altor ştiinţe.

Page 20: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

281

III. WILHELM WUNDT (1832-1920) ŞI PROCESUL DE NAŞTERE A PSIHOLOGIEI

III.1. CARIERA LUI WUNDT

La prima vedere viaţa şi activitatea lui Wundt nu pare să difere prea mult de cea a predecesorilor lui. El a făcut ca şi ceilalţi studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi medicină, conform tradiţiei încetăţenite în universităţile germane în acea epocă. A studiat o scurtă perioadă fiziologia cu Johannes Müller şi, după ce şi-a luat doctoratul în fiziologie în 1856, a devenit asistentul lui Helmholtz la Heidelberg, din 1858, până în 1864. Acest curs al evenimentelor părea să-l îndrepte pe Wundt spre o strălucită carieră de fiziolog, numai că experimentele făcute în laboratorul de fiziologie a lui Helmholtz i-au părut lui Wundt a fi o sarcină insipidă, plictisitoare, o muncă de rutină. Astfel, interesul lui Wundt se va deplasa treptat spre un nou domeniu de cercetare, psihicul uman. Pentru prima dată Wundt foloseşte termenii de psihologie experimentală în cartea “Contribuţii la teoria percepţiei”, publicată pe secţiuni între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu “Elemente de psihofizică” a lui Fechner, publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe, psihologia.

În 1863, Wundt publică o carte mai importantă, “Prelegeri despre sufletul oamenilor şi al animalelor”, care conţine unele probleme ce vor fi în atenţia psihologilor experimentalişti o bună perioadă de timp. Începând din 1867, Wundt a ţinut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs ce a stat la baza cărţii considerată de mulţi psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei, “Principii ale psihologiei fiziologice”, carte apărută în două părţi în 1873 şi 1874.

În această carte Wundt îţi trasează drept scop să “delimiteze un nou domeniu al ştiinţei”, stabilind ferm că psihologia trebuie să fie o ştiinţă de laborator cu propriile probleme şi metode de experimentare. Wundt a proclamat alianţa dintre psihologie şi fiziologie, utilizând în psihologia sa metodele de cercetare dezvoltate în fiziologie.

Cea mai importantă perioadă a carierei lui începe în 1875, după ce a fost numit profesor de filosofie la Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt şi-a stabilit vestitul său laborator la o dată ce este subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei consideră că Wundt şi-a deschis laboratorul în 1875, anul sosirii lui la Leipzig, alţii susţin că dovezi sigure despre activitatea acestui laborator nu sunt decât din anul 1879. Controversa nu e lipsită de o oarecare importanţă, deoarece anul înfiinţării acestui laborator este unanim considerat drept anul naşterii psihologiei experimentale.

Faima laboratorului lui Wundt a atras un mare număr de studenţi din Europa (inclusiv din România) şi chiar din America . Prin aceşti studenţi, laboratorul de la Leipzig a exercitat o imensă influenţă asupra dezvoltării psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi laboratoare, care au apărut în diferite părţi ale lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

În anul 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a fost revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.

Prin toate aceste contribuţii aduse la constituirea psihologiei ştiinţifice, Wundt este primul om din istoria psihologiei care poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei, Este adevărat că ne putem întreba de ce istoria psihologiei nu l-a reţinut pe Fechner drept întemeietor al psihologiei, din moment ce majoritatea istoricilor sunt de acord că psihologia n-ar fi apărut fără contribuţia lui, Wundt

Page 21: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

282

însuşi recunoscând că cercetările lui Fechner au reprezentat primele descoperiri în psihologia experimentală. Răspunsul este simplu. Indiferent de importanţa pe care au avut-o cercetările lui Fechner, el nu şi-a propus niciodată să întemeieze psihologia ca pe o disciplină de sine stătătoare aşa cum a făcut-o Wundt.

A funda o nouă disciplină este un act deliberat, intenţionat care cere unele aptitudini şi caracteristici care implică mai mult decât rezultate ştiinţifice deosebite. Böring, în 1950 afirma: “când ideile centrale sunt toate născute, o persoană le preia, le organizează, adaugă ceea ce i se pare ei esenţial, le publică şi atrage atenţia insistând asupra lor şi, pe scurt, fundează o şcoală”.

Acest lucru îl aşează şi pe Wundt deasupra lui Fechner. El a organizat şi integrat o mare cantitate de cercetări anterioare lui, apoi a publicat şi promovat materialul în noua lui organizare. În 1874, în Principii de psihologie fiziologică, Wundt afirma ferm că, “lucrarea pe care o prezint acum publicului, este o încercare de a delimita un alt domeniu al ştiinţei”. Astfel, Wundt a fost primul interesat nu numai în cercetare, ci şi în promovarea ideii de psihologie, ca o ştiinţă independentă, şi pe drept este considerat ca fondator al psihologiei ştiinţifice.

Este un fapt interesant că neîncrederea în capacitatea metodei experimentale de a surprinde caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt să neglijeze în bună măsură activitatea laboratorului. În ultima parte a vieţii el a fost preocupat de scrierea şi publicarea unei lucrări numită Völkerpsychologie (în traducere aproximativă, Psihologie populară), apărută între 1900 şi 1920. Această a fost consecinţa directă a neîncrederii lui Wundt în capacitatea ştiinţei de a studia procesele psihice complexe şi a credinţei lui că ele pot fi studiate numai prin intermediul metodelor non-experimentale ale sociologiei şi antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar fi condiţionate de obişnuinţe lingvistice şi alte aspecte ale antrenamentului cultural.

Unii istorici ai psihologiei consideră această lucrare drept prima scriere de psihologie socială, dar credem că se exagerează puţin. Chiar dacă am fi de acord cu această afirmaţie, trebuie subliniat că această psihologie socială propusă de Wundt este complet non-experimentală. I s-ar mai putea reproşa lui Wundt dogmatismul, autoritatea ca care a impus studenţilor propria viziune, deci şi propriile limite.

Nu trebuie însă uitat, atunci când îl criticăm pe Wundt, că un timp el a fost singura autoritate în domeniul psihologiei experimentale. Meritul de a fi fundat psihologia ca disciplină academică independentă şi de a-şi fi pus energia creativă în slujba promovării acestei noi discipline timp de aproape şaizeci de ani, trebuie să ne determine să privim limitele lui Wundt ca fiind inerente începutului. Important este şi faptul că el a fost creatorul primei teorii expusă sistematic privind psihicul, teorie numită structuralism şi că multe din problemele pe care le-a delimitat el în câmpul psihologiei vor deveni teme de cercetare pentru psihologii ce vor urma. Dar cea mai importantă contribuţie a lui Wundt în statuarea psihologiei moderne ca pe un câmp distinct de cercetare, a fost practicarea ei în mod conştient şi pentru prima dată într-un cadru organizat, de către o comunitate de cercetători, iniţiindu-se astfel o tradiţie a practicii investigative.

III.2. ALTERNATIVE ŞI COMPLETĂRI LA STRUCTURALISMUL WUNDTIAN III.2.1. Cercetările lui Hermann Ebbinghaus asupra memoriei Monopolul deţinut de Wundt asupra psihologiei ştiinţifice a rezistat puţin timp. Doar la câţiva ani

după ce Wundt a afirmat că procesele psihice superioare nu pot fi abordate experimental, Hermann Ebbinghaus (1850-1909), lucrând singur, izolat de orice centru de psihologie a devenit primul psiholog care a investigat cu succes învăţarea şi memoria. Ebbinghaus poate fi considerat un asociaţionist,

Page 22: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

283

numai că spre deosebire de empiriştii şi asociaţioniştii englezi care încercau să înţeleagă procesul de formare a asociaţiilor pornind de la studierea asociaţiilor deja formate, el a abordat direct problema formării şi dezvoltării asociaţiilor.

Timp de cinci ani, deşi nu a avut vreun post universitar sau laborator propriu, Ebbinghaus a imaginat o lungă serie de experimente desfăşurate sub un control strict al condiţiilor, folosindu-se pe el însuşi ca singur subiect. El a considerat că dificultatea materialului ce trebuie memorat poate fi măsurată prin simpla măsurare a numărului de repetiţii necesare pentru a se ajunge la o reproducere perfectă.

Pentru a nu implica asociaţii deja formate Ebbinghaus a inventat silabele fără sens formate din două consoane şi o vocală. Cuvintele ce constituie conţinutul limbajului nostru au deja ataşate înţelesuri sau asociaţii, a considerat psihologul german, iar aceste asociaţii deja formate pot facilita învăţarea materialului făcând ca, în timpul experimentării, influenţa lor să fie o variabilă incontrolabilă.

Astfel, un prim set de experimente au vizat diferenţa dintre rapiditatea memorării unei liste de 80 de silabe fără sens şi cea a unui material tot de 80 de silabe, dar cu sens (versuri). El a găsit o diferenţă mai mult decât semnificativă: 80 de repetiţii au fost necesare pentru a memora materialul fără sens, în timp ce pentru memorarea materialului cu sens, au fost necesare doar 9 repetiţii.

Printr-un alt set de experimente, Ebbinghaus a investigat efectul lungimii materialului asupra numărului de repetiţii necesar pentru o reproducere perfectă şi a constatat că atât timpul total, cât şi timpul necesar pentru memorarea fiecărei silabe creşte cu lungimea listei. De asemenea, cercetările lui asupra influenţei exercitate de trecerea timpului asupra reamintirii, a condus la celebra curbă a uitării.

Ebbinghaus n-a adus în psihologie nici o contribuţie teoretică sau sistematică, deoarece n-a dezvoltat un sistem psihologic formal, n-a fondat o şcoală şi n-a lăsat discipoli, dar cu toate acestea, el a ridicat bariera ce oprea accesul experimentului la procesele psihice superioare, dând dovadă de aptitudini tehnice deosebite, perseverenţă şi ingeniozitate. Nu există în întreaga istorie a psihologiei un alt caz de cercetător, ce a lucrat singur având ca subiect propria persoană sub un astfel de sistem rigid de experimentare. Cercetarea lui a fost atât de exactă şi de sistematică încât este încă citat în textele contemporane.

III.2.2. Oswald Külpe şi şcoala de la Würzburg O. Külpe (1862-1915) a fost un discipol al lui Wundt care după ce a devenit profesor la Würzburg

s-a convins că procesele gândirii care sunt procese psihice superioare, pot fi studiate experimental intrând astfel în contradicţie cu concepţia lui Wundt. Külpe şi adepţii săi au descoperit că gândirea se poate dispensa de senzaţii şi imagini deci nu poate fi redusă la acestea aşa cum credea Wundt. Gândirea are alte conţinuturi între care Külpe enumeră ezitarea, îndoiala, încrederea, cercetarea, aşteptarea unui răspuns, elemente ce nu pot fi considerate nici senzaţii sau imagini, nici sentimente şi care au fost iniţial numite: atitudini conştiente.

Külpe şi discipolii săi au propus şi o altă formă de introspecţie, numită de ei introspecţie sistematică experimentală, (în fapt o retrospecţie). Pentru Wundt, introspecţia implica să întâi o experienţă şi apoi să o descrii. Pentru şcoala de la Würzburg, subiectul trebuie mai întâi să rezolve o sarcină al cărei obiectiv nu-l cunoaşte, apoi să facă un raport retrospectiv al experienţelor avute de el în timpul rezolvării problemelor.

Cu toate aceste diferenţe dintre concepţia lui Külpe şi concepţia lui Wundt, Şcoala de la Würzburg n-a realizat o adevărată revoluţie în domeniul psihologiei, ci doar a contribuit la lărgirea obiectului ei, prin includerea proceselor psihice superioare, şi a rafinat metoda introspecţiei. Şi pentru

Page 23: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

284

Külpe şi discipolii săi principalul obiectiv a fost descoperirea elementelor prime care stau la baza proceselor psihice, chiar dacă principalul proces psihic studiat de ei a fost unul superior, gândirea. Şcoala de la Würzburg a avut aceeaşi orientare analitică şi a utilizat aceeaşi metodă ca şi Wundt, introspecţia.

III.2.3. Adaptarea teoriei lui Wundt în America: structuralismul American Unul dintre discipolii lui Wundt, Edward Titchener (1867-1927), englez de origine, după ce nu a

găsit un teren propice pentru transplantarea structuralismului în ţara lui natală, a reuşit să facă acest lucru în Statale Unite. Astfel, el a înfiinţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig la Universitatea Cornell.

Între concepţia despre psihic a lui Titchener şi cea a maestrului său Wundt diferenţele sunt destul de puţine. Titchener s-a dovedit a fi mai radical decât Wundt în definirea obiectului psihologiei eliminând concepte precum cel de apercepţie sau voinţă pe care le-a considerat neclare. În aceste condiţii, structuralismul lui Titchener a devenit puternic senzualist, atomist şi analitic.

În ciuda acestui fapt, modul autocratic al lui Titchener de a-şi impune ideile a avut un mare succes în America, rolul important al acestui psiholog fiind acela de a răspândi ideile lui Wundt şi de a contribui decisiv la recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă şi, mai mult, ca ştiinţă experimentală.

A fost cu alte cuvinte o personalitate fascinantă, (G. Allport îşi aminteşte că Titchener avea o figură impresionantă, cu barbă mare ca cea a unui profet), chiar dacă unii istorici ai psihologiei, subliniind lipsa de originalitate a structuralismului lui Titchener, nu-i recunosc acestuia decât rolul de a fi servit ca ţinta criticilor ce vor veni ulterior dinspre behaviorism şi gestaltism.

Cornell University a rămas un bastion al psihologiei atomist-mentaliste chiar şi atunci când funcţionalişti ca Angell sau behaviorişti ca Watson îndreptau psihologia spre cu totul alte obiective. Această rezistenţă neobişnuită a structuralismului de origine wundtiană la universitatea Cornell se datorează integral figurii charismatice şi intransigenţei lui Titchener. Refuzând să colaboreze cu Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.), Titchener a preferat să-şi creeze propria organizaţie grupându-şi discipolii în asociaţia “Experimental Psychologists”, (Psihologii Experimentalişti).

El şi-a creat de asemenea şi propria revistă, (American Journal of Psychology), în care să poată replica rivalelor “Psychological Review”, (care a găzduit în 1913 “manifestul” behaviorist al lui Watson), şi “Journal of Experimental Psychology”. Încercarea lui Titchener de a salva structuralismul prin separarea lui de noile curente care se afirmau impetuos nu a avut sorţi de izbândă. Imediat după moartea maestrului discipolii au părăsit poziţiile, organizaţia lor intrând în disoluţie devenind istorie.

În cărţile de istoria psihologiei, poziţia sistematică a lui Titchener este prezentată în spaţiul larg al unui capitol separat şi este văzută ca stând la baza primei şcoli psihologice în S.U.A., structuralismul american.

A C T I V I T A T E

Precizaţi cu atenţie principalele asemănări şi deosebiri între concepţia structuralistă a lui Wundt şi concepţiile lui Titchener, Ebbinghaus şi Külpe.

Page 24: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

285

IV. PRIMA ŞCOALĂ PSIHOLOGICĂ AMERICANĂ:

FUNCŢIONALISMUL

Constituirea funcţionalismului a reprezentat naşterea primei şcoli psihologice cu adevărat americane. Dacă structuralismul a fost importat sută la sută prin Titchener din Germania, funcţionalismul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu spiritul american orientat spre util, practic, funcţional.

Funcţionaliştii au reproşat structuralismului faptul că practică o ştiinţă pură, fiind interesaţi doar de găsirea elementelor ce compun sistemul psihic. Acestui punct de vedere static asupra psihicului, funcţionaliştii au căutat să-i opună un punct de vedere dinamic, redefinind obiectul psihologiei. Scopul ştiinţei psihologice nu mai este aflarea răspunsului la întrebarea “Care este structura psihicului?” ci “Ce face şi cum funcţionează acest psihic”.

Cu alte cuvinte psihologia funcţionalistă a fost preocupată de descoperirea funcţiilor psihice şi a modului în care acestea sunt puse la lucru în procesul adaptării organismului la mediu. Cu toate acestea, nu este realizată o ruptură totală de poziţia structuralistă. Protestul funcţionaliştilor n-a vizat nici metoda introspectivă şi nici realitatea elementelor psihice studiate în laboratoarele de la Leipzig şi Cornell, ci au redefinit psihologia accentuând pe operaţiile şi activităţile psihice din perspectiva utilităţii lor practice. Pe de altă parte, funcţionalismul nu se prezintă ca o poziţie sistematică rigidă aşa cum a putut fi prezentat structuralismul al cărui lider autoritar a fost Wundt. Nici unul dintre funcţionalişti nu şi-a asumat rolul de lider, astfel încât avem nu una ci mai multe psihologii funcţionaliste, fiecare diferind într-o oarecare măsură de celelalte, ceea ce le uneşte fiind interesul comun pentru funcţiile psihicului.

William James (1842-1910) este considerat un important precursor al funcţionalismului, dar şi al gestaltismului. În 1871, împreună cu alţi tineri eminenţi de la Harvard, între care C. Wright şi Ch. Pierce, James a fondat “Clubul Metafizic, în interiorul căruia trebuia dezbătută soarta metafizicii în epoca lui Darwin. Însumând concluziile acestor discuţii, Ch. Pierce va contura o nouă filosofie, mult mai adecvată spiritului american decât filosofiile tradiţionale, pragmatismul.

Conform acestei filosofii, adevărul are întotdeauna o valoare determinată de utilitatea lui. Cu alte cuvinte, este adevărat numai ceea ce practica ne arată că ne este util, folositor. În psihologie, adoptarea poziţiilor pragmatiste a condus la o psihologie a adaptării. În centrul acestei psihologii, membrii “Clubului Metafizic” au plasat credinţele, definite de C. Wright ca fiind “acele procese psihice prin care un om este pregătit să acţioneze”. Pierce credea că aceste credinţe sunt determinate de activitatea practică a omului şi se află într-o continuă schimbare datorită faptului că, prin permanenta lor raportare la realitatea concretă, între ele se duce o acerbă “luptă pentru existenţă”. Credinţele care reuşesc să ne faciliteze cel mai bine adaptarea la lumea reală, credeau membrii “Clubului Metafizic”, devin obişnuinţe, adică “reguli de acţiune”.

Deşi opţiunea lui W. James pentru psihologie a fost mult mai puţin fermă decât cea a lui Wundt, el oscilând între fiziologie, psihologie şi filosofie pentru a părăsi în cele din urmă psihologia în favoarea filosofiei, între 1890 şi 1913, el a fost cel ce a dat tonul în psihologia americană. În cea mai influentă

Page 25: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

286

lucrare a lui, “Principiile psihologiei”, apărută în 1890, James a încercat să ofere o alternativă la psihologia lui Wundt.

Conform concepţiei lui James, psihologia este ştiinţa vieţii mentale care nu poate fi însă redusă la “atomi psihici” aşa cum a încercat Wundt. Numind teoria lui Wundt “teorie a mingilor de biliard”, James a considerat că interesul nostru nu trebuie să fie captat de conţinutul conştiinţei ci de funcţia ei adaptativă.

Prima funcţie care dovedeşte că nu poate fi vorba de o pasivitate a conştiinţei este alegerea, credea James, care are ca scop adaptarea. Procesele mentale sunt, deci, activităţi funcţionale utile fiinţelor vii în încercarea lor de a se adapta mediului în care trăiesc, cea mai importantă funcţie a acestor procese fiind selectivitatea, (capacitatea de a alege).

“Conştiinţa, pe scurt, lucrează asupra datelor aşa cum un sculptor lucrează asupra blocului lui de piatră”. În aceste condiţii, legile asociaţiei pe care s-au sprijinit cercetările lui Wundt, dar pe care le vor invoca şi din ce în ce mai numeroasele cercetări pe animale ale psihologilor americani interesaţi de asocierea stimulului cu răspunsul, (aşa numitele “teorii S-R”), care vor culmina cu apariţia behaviorismului, nu vor fi considerate ca esenţiale pentru activitatea psihică. Ele, afirma James, nu pot regla decât activitatea reflexă, automată a organismului.

Poziţia teoretică adoptată de James l-a inspirat pe John Dewey şi pe alţi psihologi funcţionalişti ajutându-i să se îndepărteze de structuralismul lui Wundt şi Titchener.

Centrul funcţionalismului american a fost Universitatea din Chicago unde au activat doi psihologi

funcţionalişti importanţi: John Dewey şi James Angell. JOHN DEWEY (1859-1952) este considerat principalul om de ştiinţă responsabil de ordonarea

ideilor funcţionaliste. Efortul lui teoretic a condus la constituirea funcţionalismului ca şcoală distinctă de psihologie. Din păcate Dewey a fost preocupat de psihologie un timp relativ scurt, mare parte a eforturilor lui fiind orientate spre domeniul educaţiei.

Cu toate acestea, scurtul articol al lui Dewey “Conceptul de arc reflex în psihologie”, scris în 1896, a fost considerat actul oficial de constituire al noii şcoli. În această lucrare, Dewey a atacat atomismul psihologic şi reducţionismul la care conduce conceptul de act reflex. Conştiinţa nu poate fi explicată prin reducerea ei la elementele ce o compun, iar prin distincţia dintre stimul şi răspuns realizată în interiorul conceptului de arc reflex, comportamentul îşi pierde orice înţeles.

Dewey a spus că nu poate fi tratat comportamentul ca un construct artificial ci numai în termenii semnificaţiei lui pentru organism în procesul adaptării lui la mediu. Efortul omului de a supravieţui este susţinut de către cunoaştere, iar cunoaşterea este astfel o armă în lupta pentru supravieţuire. De aceea pentru Dewey obiectivul psihologiei trebuie să-l constituie organismul total funcţionând în mediul lui.

JAMES ANGELL (1869-1949) - a preluat şi a dezvoltat ideile lui Dewey. Într-un articol publicat în 1907 intitulat “Domeniul psihologiei funcţionaliste”, el a prezentat sistematic poziţia funcţionalistă: 1. Psihologia funcţionalistă este psihologia operaţiilor mentale în opoziţie cu psihologia elementelor

mentale. Aşa cum funcţiile fiziologice pot opera prin intermediul diferitelor structuri fiziologice, o funcţie mentală poate opera prin idei care sunt diferite de structurile fiziologice prin conţinut.

2. Conştiinţa este abordată dintr-un punct de vedere utilitarist. Ea mediază între trebuinţele mediului şi cerinţele mediului. Astfel, funcţionalismul nu studiază procesele mentale ca evenimente izolate şi independente, ci ca parte activă a activităţii biologice mai largi şi, într-un sens mai general, ca parte a evoluţiei organice.

Page 26: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

287

3. Funcţionalismul este ştiinţa relaţiilor psihofiziologice al cărei obiect este interacţiunea totală dintre organism şi mediu. Psihologia funcţionalistă include toate funcţiile psihice şi corporale, deoarece nu face o distincţie clară între psihic şi corp, considerându-se că ele nu-s două entităţi diferite ci aparţin aceleiaşi ordini, ceea ce permite un transfer rapid de energie de la una la cealaltă.

Angell a susţinut că funcţionalismul nu este propriu-zis o şcoală psihologică, definindu-se mai degrabă ca un curent larg de gândire, cu scopuri mai generale ce-şi pot găsi locul în interiorul oricărui cadru teoretic sau oricărei şcoli. În ciuda protestului lui Angell, funcţionalismul american a fost definitiv asociat cu tipul de psihologie practicat la Chicago, mai ales după ce Harvey Carr (1873-1954) a dat psihologiei funcţionaliste o formă definitivă.

Page 27: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

288

V. PRIMA MARE FORŢĂ ÎN PSIHOLOGIE: PSIHOLOGIA INCONŞTIENTULUI SAU PSIHOLOGIA ABISALĂ

V.1. PREDECESORII LUI S. FREUD Nici o şcoală psihologică nu datorează atât de mult întemeietorului ei ca psihanaliza. Freud a

devenit un personaj aproape legendar şi de multe ori pentru omul obişnuit numele lui este sinonim cu psihologia. De o mare popularitate în rândul publicului se bucură şi termenul de psihanaliză, deşi teoria lui Freud este cunoscută cel mai adesea doar superficial. Deşi unii dintre discipolii lui au afirmat că maestrul lor nu a avut predecesori, există cel puţin două surse majore care teoretic l-ar fi putut influenţa pe Freud. Una dintre ele ar fi speculaţia filosofică asupra naturii fenomenelor psihologice inconştiente, iar cea de a doua, descoperirile realizate de psihopatologie înainte de apariţia psihanalizei.

În secolul al XVIII-lea, filosoful GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716), în teoria sa numită monadologie, avansa ideea existenţei unor grade diferite de conştiinţă. Monadele au fost socotite de către Leibniz ca fiind elementele ultime ale realităţii, ale Universului, un fel de atomi, dar care nu au o consistenţă materială, ci sunt entităţi psihice fără extensiune. Conform teoriei filosofice a lui Leibniz, evenimentele mentale provenite din activitatea monadelor, diferă în ceea ce priveşte gradele de conştiinţă de la complet inconştiente până la nivelul cel mai înalt de conştientizare.

Un secol mai târziu, JOHANN HERBART (1776-1841), preia ideea de inconştient de la Leibniz dar, pentru el, deosebirile dintre inconştient şi conştient nu mai sunt minore, graduale, ci sunt accentuate îndeosebi deosebirile de esenţă dintre aceste două “compartimente” ale psihicului uman. Pentru ca o idee să apară la nivelul conştient ea trebuie să fie compatibilă şi congruentă cu celelalte idei existente în conştiinţă. Ideile incongruente nu pot exista decât în inconştient şi pe acestea Herbart le-a numit idei inhibate. Cea mai apropiată idee de doctrina lui Freud este încă aceea a luptei dintre ideile inhibate pentru ajungerea la conştiinţă.

Teoria filosofică a lui ARTUR SCHOPENHAUER (1788-1860), prezintă însă cele mai mari similitudini cu teoria psihanalitică. În opera lui principală, “Lumea ca voinţă şi reprezentare” terminată în 1842, Schopenhauer consideră că principala forţă care se manifestă atât la nivelul formelor elementare cât şi la nivelul vieţii conştiente este voinţa oarbă. Adevărata forţă internă care determină viaţa psihică a omului este voinţa, a cărei natură este inconştientă.

După Schopenhauer, intelectul nu este decât un accident al fiinţei noastre şi nu poate determina în nici un fel voinţa. Mai mult, voinţa hotărăşte şi forţează intelectul să o asculte. Asemănarea cu concepţia freudiană este adeseori frapantă. Cităm: “Adeseori nu ştim ce dorim sau de ce ne temem. Putem avea ani de zile o dorinţă fără a o recunoaşte faţă de noi înşine sau chiar fără a o lăsa să pătrundă în conştiinţa lucidă, pentru că intelectul nu trebuie să ştie nimic despre ea de vreme ce buna

Page 28: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

289

noastră părere despre noi înşine ar avea neapărat de suferit de pe urma ei. Dar dacă dorinţa este îndeplinită, ajungem să ştim datorită bucuriei noastre, nu fără un sentiment de jenă, că asta doream, bunăoară moartea unei rude apropiate ai cărei moştenitori suntem.” Schopenhauer aseamănă relaţia dintre voinţa inconştientă şi intelect cu imaginea unui orb puternic cărând în spate un schilod cu vedere. Această analogie ne aduce aminte de metafora calului plin de forţă nestăpânită care încearcă mereu să scape de călăreţul incomod aşezat în şa, metaforă utilizată de Freud pentru a explica relaţia dintre Inconştient şi Eu.

Freud a susţinut întotdeauna că nu a citit opera lui Schopenhauer decât târziu, şi nu avem de ce să nu-l credem. Cel mai important discipol al lui Freud, Carl Gustav Jung confirmă că Freud l-a citi pe Schopenhauer de abia în 1914, când psihanaliza era de mult constituită.

Totuşi este important de amintit că acelaşi Jung consideră că citindu-l pe Schopenhauer, Freud n-a rămas neinfluenţat de acesta, ci a simţit nevoia de a introduce un nou principiu alături de cunoscutul principiu al plăcerii (Lustprinzip, Eros), şi anume principiul morţii (Thanathos).

O altă influenţă majoră asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut că viaţa psihică poate fi explicată printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul plăcerii. Freud va împrumuta de la Fechner atât acest concept cât şi pe cel al energiei mentale, ambele de o importanţă majoră pentru psihanaliză.

De asemenea, sugestia lui Fechner că psihicul ar fi analog cu un aisberg din care cea mai mare parte este ascunsă sub apă şi că el este influenţat de forţe inobservabile, a avut o mare influenţă asupra lui Freud. Alţi autori consideră că doctrina principiului plăcerii a fost preluată de Freud de la teoriile filosofice hedoniste, cum ar fi de exemplu utilitarismul. În ceea ce priveşte conceptul de determinism psihic se consideră că a fost formulat sub influenţa ideilor mecaniciste promovate de câţiva fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke, i-a fost profesor lui Freud.

Cunoscute de timpuriu, încă din timpul studenţiei, nici ideile evoluţioniste ale lui Darwin n-au rămas fără ecou aspra teoriei lui Freud. Evoluţia psihică a omului este privită de psihanaliză ca o continuă încercare de rezolvare a tensiunilor provocate de lupta celor trei instanţe psihice, ca o permanentă orientare spre echilibrare şi adaptare.

Dincolo însă de influenţa certă pe care au exercitat-o unele teorii filosofice şi ştiinţifice asupra concepţiei freudiene despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult influenţată de psihopatologie, adică de către concepţiile privind înţelegerea şi tratarea bolilor mentale. Şi pentru că în secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominată de şcoala somatică care punea accent pe factorii de natură organică şi îndeosebi pe leziunile creierului în apariţia comportamentului anormal, psihanaliza s-a dezvoltat ca o faţetă a revoltei împotriva acestei orientări somatice.

Din perspectiva psihanalizei, rolul principal în apariţia bolii mentale îl joacă conflictul intra-psihic şi stresul emoţional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol în descoperirea de către Freud a existenţei acestui conflict, chiar dacă, mai târziu, Freud va renunţa total la hipnoză, considerând că este o metodă ineficientă de cercetare a inconştientului.

Page 29: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

290

V.2. FREUD, PĂRINTELE PSIHANALIZEI Încă din copilărie, Freud a beneficiat din partea părinţilor săi de o grijă deosebită şi de o educaţie

atentă. Deşi săraci, părinţii lui Freud i-au rezervat o cameră separată pentru studiu şi au mers cu sacrificiul până acolo încât au renunţat la pianul la care sora lui Freud lua lecţii numai pentru ca acesta să nu fie distras de la studiu. Astfel, nu este de mirare faptul ca Freud a fost tot timpul un elev eminent şi că a putut să spere în mod legitim la o carieră de excepţie.

Deşi va urma cursuri de anatomie şi fiziologie la Viena, Freud va afirma că nu a simţit o atracţie deosebită pentru poziţia de doctor ci doar o imensă dorinţă de cunoaştere, dar nu orice fel de cunoaştere. Freud a respins cunoaşterea prin speculaţie proprie filosofiei şi, într-o oarecare măsură, şi teologiei, optând pentru cunoaşterea naturii, îndeosebi a complexei naturi umane.

Faţă de profesorii întâlniţi la facultate Freud a avut o interesantă atitudine ambivalentă. Spre exemplu, deşi a lucrat sub îndrumarea lui Carl Claus două sezoane în laboratorul de biologie marină de la Triest disecând răbdător ţipari pentru a găsi dovezi care să infirme ipoteza hermafroditismului lor, nu va găsi loc pentru acest profesor în amintirile sale. În schimb, Ernst Brücke, profesor sub îndrumarea căruia Freud va descifra tainele sistemului nervos, va deveni una din primele figuri paterne faţă de care Freud va dezvolta puternice sentimente filiale.

La moartea lui, în 1892, Freud va pune numele Ernst celui de-al patrulea copil al lui. De altfel, Freud a decis să pună nume copiilor lui după numele oamenilor care l-au susţinut şi pe care i-a admirat. Primul copil, Matilde, a primit numele după cel al soţiei lui Breuer, protectorul lui timp de mai mulţi ani, cel de-al doilea, Martin, după numele marelui psihiatru francez Charcot, etc.

Am accentuat pe ambivalenţa atitudinii lui Freud faţă de oamenii cu care a venit în contact pentru a sublinia complexitatea personalităţii părintelui psihanalizei. Firea lui Freud pare să fi fost una a contrastelor. El însuşi afirma că pentru buna desfăşurare a vieţii lui emoţionale a avut întotdeauna nevoie de un prieten intim pe care să-l iubească necondiţionat şi de un duşman pe care să-l urască.

Dacă nu vrem să facem apel la prea bine cunoscuta relaţie a lui Freud cu Jung, care s-a transformat în doar câţiva ani dintr-o relaţie aproape filială, (Jung a fost numit deseori „prinţ moştenitor” al psihanalizei) într-una de contestare reciprocă puternică, putem aminti aici relaţia mai puţin cunoscută cu Wilhelm Fliess.

Acest obscur medic specialist în bolile nasului, gâtului şi a urechilor a fost pentru Freud timp de 14 ani confidentul cel mai apropiat, cel căruia i-au fost împărtăşite gândurile cele mai intime legate de naşterea psihanalizei. Pentru Freud, Fliess a fost un Alter-Ego, numit cu duioşie, „Celălaltul meu”. Atât de apropiată şi necesară a fost relaţia cu Fliess încât Freud a mers şi mai departe şi a recunoscut existenţa unor sentimente aproape homosexuale faţă de Fliess.

Cu toate acestea, a fost de ajuns ca Fliess să dovedească neglijenţă la o operaţie făcută unei paciente a lui Freud pentru ca relaţia dintre cei doi să se destrame rapid şi în locul prieteniei intime iniţiale să se instaureze o stare de conflict deschis. Freud n-a suportat niciodată să fie dezamăgit de cei ce-i erau apropiaţi, şi aceasta se poate observa şi din analiza evoluţiei relaţiilor ulterioare cu mulţi dintre discipolii săi cărora nu le-a putut ierta nici o tendinţă de contestare a ceea ce el a statuat cu fermitate ca fiind „principiile psihanalizei”.

Page 30: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

291

Jung, ca unul care a fost nevoit la rândul lui să rupă relaţia cu Freud pentru a deveni independent, a afirmat mai târziu că Freud nu s-a comportat faţă de discipolii săi ca un autentic om de ştiinţă ci, mai degrabă ca un preot întemeietor de religie, gata să-şi apere adevărurile de credinţă cu orice mijloace.

După ce şi-a luat diploma în 1881, din cauza sărăciei şi a dorinţei de a se putea căsători, (a trebuit să aştepte patru ani departe de logodnica sa), Freud trebuit să renunţe nu fără regrete la atmosfera confortabilă a laboratorului de cercetare neurologică a lui Brücke şi, la sfatul acestuia, a ocupat în 1882 un post inferior la Spitalul General din Viena, etapă necesară în pregătirea pentru practica privată.

La Spitalul general a rămas trei ani, timp în care a urcat încet treaptă cu treaptă de la Aspirant (asistent clinic), la Secund, apoi Secund senior pentru a ajunge în final la titlul de Privatdozent. Ultimul grad era onorific, nu aducea bani, dar permitea practica privată şi o carieră didactică în viitor.

Un eveniment deosebit de important în viaţa lui Freud şi în procesul de constituire a psihanalizei l-a constituit prietenia cu Josef Breuer (1842-1925), un psihiatru adept al hipnozei ca mijloc de tratare a bolilor psihice. În 1882, Breuer i-a vorbit pentru prima oară lui Freud despre un caz deosebit de interesant, cazul Anna O., caz de care Breuer s-a ocupat timp de un an şi jumătate.

Simptomele acestei paciente s-au declanşat în condiţiile îmbolnăvirii grave a tatălui ei. Dacă până în momentul acestei îmbolnăviri pacienta era o tânără plină de viaţă, după acest eveniment, au apărut simptome bizare: dificultăţi de vorbire, halucinaţii pe teme de coşmar, perioade de somnolenţă şi de pierdere a memoriei şi chiar dezvoltarea a două personalităţi distincte.

Putem spune că importanţa cazului Anna O. pentru psihanaliză se datorează în mare măsură şi faptului că pacienta, (o tânără cu o cultură deosebită şi cu un simţ al auto-observaţiei) nu a avut un rol pasiv în timpul tratamentului ci a făcut ea însăşi descoperiri importante legate de posibilităţile de vindecare, intuiţii pe care mai târziu Freud le va valorifica la maximum.

Spre exemplu, pacienta a observat rolul benefic al conversaţiilor cu Breuer, considerând că tratamentul poate fi numit „cura mea verbală” sau, cu mai mult umor, proces de „curăţare a hornului”. Mai târziu Freud va vorbi de efectul de catarsis, de purificare prin aducere la nivelul conştiinţei al dorinţelor interzise ce tulbură echilibrul psihic.

Un exemplu ilustrativ al importanţei acestui proces de purificare prin conştientizare este legat de apariţia unui simptom de hidrofobie (incapacitate de a bea apă) pe care pacienta nu l-a putut depăşi decât în momentul în care, sub hipnoză şi în urma unui proces de regresie în timp, ea şi-a reamintit un episod neplăcut din copilăria sa, episod în care o guvernantă pe care nu o putea suferi i-a dat să bea apă câinelui ei dintr-un pahar. Odată ieşită din starea de hipnoză şi după ce i-a fost reamintit acest episod, simptomul deosebit de chinuitor a dispărut.

Freud va recunoaşte de multe ori importanţa discuţiilor cu Breuer şi a intuiţiilor apărute în urma familiarizării cu acest caz pentru conturarea primelor cadre teoretice şi practice ale psihanalizei. Din păcate, relaţiile cu Breuer s-au răcit după ce au publicat împreună în 1895 volumul “Studii asupra isteriei”, în condiţiile în care Freud a ajuns să insiste din ce în ce mai mult.

Ajuns în Franţa în 1885 cu o bursă de cinci luni, Freud va lucra timp de 6 săptămâni în Laboratorul de Patologie de la Salpêtrière al lui Charcot, pe probleme de paralizie cerebrală infantilă şi afazie, dar interesul lui pentru cercetarea neurologică s-a dovedit a fi în descreştere. Freud a încercat

Page 31: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

292

să trezească interesul lui Charcot pentru cazul Anna O., dar acesta, având proprii lui pacienţi cu simptome ciudate a rămas indiferent.

Mult mai interesat a fost Freud de ideile lui Charcot privind separarea bolilor mentale de maladiile fizice. Cu foarte mult curaj, Charcot a considerat isteria o veritabilă suferinţă şi nu un refugiu pentru bolnavii închipuiţi cum se credea în acel timp. Mai mult, credea Charcot opunându-se unei alte opinii generale, isteria nu afectează doar pe femei ci, în egală măsură şi pe bărbaţi. Considerând-o o boală reală şi nu una închipuită, Charcot propunea şi o metodă de vindecare, susţinând că există posibilitatea ca simptomele isterice să fie tratate direct prin hipnoză.

Dovedindu-se a fi un contestatar al vechilor concepţii privind originea nevrozelor, Charcot şi-a atras admiraţia lui Freud devenind o altă figură paternă, un alt model pentru acesta. Un serios motiv de admiraţie l-au constituit şi discursurile lui Charcot urmărite de o foarte numeroasă asistenţă, discursuri construite atent ca nişte mici opere de artă în care expunerea sinceră a propriilor gânduri făcea ca distanţa dintre auditoriu şi profesor să devină aproape insesizabilă.

Cu egală atenţie Freud a urmărit şi cercetările efectuate asupra hipnozei de Şcoala de la Nancy reprezentată de Liébeault şi Bernheim, şcoală rivală celei de la Salpêtrière reprezentată de Charcot. Rivalitatea era alimentată de viziunea complet diferită a celor două şcoli asupra caracterului general sau parţial al hipnozei ca fenomen psihic. În timp ce Charcot considera că numai bolnavii isterici pot fi hipnotizaţi, Şcoala de la Nancy afirma că hipnoza nu este un fenomen psihic posibil de a fi indus doar nevroticilor ci, ea poate fi indusă şi oamenilor normali deoarece nu este decât o formă extremă a fenomenului psihic normal de sugestie.

Interesul egal al lui Freud pentru ambele puncte de vedere asupra hipnozei s-a tradus în efortul lui de a traduce lucrările reprezentative ale ambelor şcoli în germană. Astfel, Freud a avut importantul rol de a populariza ideile psihiatrilor francezi într-o lume teutonică profund ostilă şi închisă oricăror idei provenite de pe tărâm francez.

Cu tot acest interes timpuriu pentru hipnoză, după câteva încercări neconcludente de utilizare a hipnozei în tratarea bolilor psihice, Freud va renunţa la această metodă în favoarea dezvoltării propriei lui metode de tratament, metoda asociaţiei libere.

La iniţiativa lui W. Stekel, în 1902 au început întâlnirile periodice ale unui grup de medici tineri cu Freud. Astfel a luat fiinţă ceea ce biografii lui Freud au numit „Societatea psihanalitică de miercuri seara”, după ziua şi ora târzie la care obişnuiau să aibă loc aceste întâlniri. Unii dintre membrii acestui grup au fost membrii fondatori ai Societăţii Psihanalitice Vieneze înfiinţată în 1908, transformată apoi în 1910 în Asociaţia Psihanalitică Internaţională.

Organizarea treptată a acestor asociaţii corespundea dorinţei lui Freud de răspândire pe de o parte a ideilor psihanalitice şi, pe de altă parte, necesităţii de a apăra aceste idei de neînţelegeri şi, mai ales, de tot mai desele atacuri venite dinspre detractorii psihanalizei. Dar, fără ca Freud să poată anticipa aceasta, cele mai puternice atacuri şi contestări au venit din interiorul acestor societăţi, mişcarea psihanalitică fiind supusă unor schisme mai mari sau mai mici, dar periodice.

Primul care a trebuit să părăsească Societatea Psihanalitică Vieneză fost A. Adler în 1911, acuzat de către Freud că a modificat nepermis ideile psihanalitice şi că, formând un grup în interiorul societăţii a declanşat o „competiţie ostilă” vizând în cele din urmă preluarea controlului Societăţii şi

Page 32: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

293

utilizarea prestigiului ei în scopuri proprii. Considerând că a fost dur, dar nu injust, Freud va provoca demisia forţată şi îndepărtarea lui Adler şi a şase adepţi ai ideilor lui.

După eliminarea fără probleme a lui W. Stekel, un psihanalist fără strălucire, unitatea mişcării psihanalitice a fost pusă la grea încercare de conflictul deschis dintre Freud şi Jung, acutizat în 1913 şi manifestat deschis în 1914. Eliminarea lui Jung n-a mai fost aşa de uşoară cum a fost cea a grupului lui Adler, deoarece Jung era din 1910 preşedintele Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale şi, după Freud, era cel mai cunoscut adept al ideilor psihanalitice.

Criza declanşată de Jung în interiorul mişcării psihanalitice a fost atât de îngrijorătoare pentru adepţii fideli lui Freud, încât aceştia au simţit nevoia de a organiza un Comitet secret de loialişti care, cu acceptul ulterior al lui Freud, a avut funcţia de a-l apăra pe părintele psihanalizei de atacurile lui Jung şi de a proteja Asociaţia de disoluţie.

După demisia lui Jung din funcţia de preşedinte al Asociaţiei, s-a văzut că temerile loialiştilor erau oarecum întemeiate, deoarece imediat ce Jung s-a delimitat ferm de psihanaliză renunţând la rolul central al sexualităţii, la complexul lui Oedip sau la teoria asupra sexualităţii infantile el a dobândit numeroşi adepţi care până atunci nu acordaseră suficient credit psihanalizei tocmai din cauza accentului prea mare pus de Freud pe problema sexualităţii.

Schismele din interiorul societăţilor psihanalitice l-au forţat pe Freud să-şi apere cu foarte mare atenţie ideile şi au grăbit într-o mare măsură procesul de maturizare a psihanalizei. Până la sfârşitul vieţii (1939) el a rămas înconjurat de mulţi adepţi, dar nici unul de talia rebelilor Jung sau Adler.

A C T I V I T A T E

Pe baza indicaţiilor bibliografice, familiarizaţi-vă cu cazul Anna O. şi încercaţi să descoperiţi şi alte cauze care au făcut ca acest caz să fie unul din cele mai importante pentru psihanaliză. Ce idei importante pentru psihanaliză consideraţi că a extras Freud din analiza acestui caz?

V.3. EVOLUŢIA VIEŢII PSIHICE DIN PERSPECTIVA PSIHANALIZEI Vom încerca în cele ce urmează să surprindem câteva din sensurile unora dintre cele mai

importante concepte ale psihanalizei privite din perspectiva unei evoluţii în timp a vieţii psihice. În concepţia lui Freud, viaţa oricărei persoane începe cu o mare traumă: actul naşterii. Adultul

(mama), trece destul de uşor de acest moment deoarece are dezvoltate deja suficiente mecanisme de apărare, dar acest lucru nu este valabil şi în cazul noului născut. Majoritatea oamenilor, crede Freud, nu i-au în calcul suferinţa acestuia şi mai ales faptul că micuţul nu este deloc pregătit pentru această suferinţă.

Actul naşterii se suprapune perfect mitului alungării lui Adam din Rai. Prin actul naşterii copilul părăseşte o lume edenică în care totul era într-un echilibru perfect, iar siguranţa afectivă maximă, pentru a intra într-o lume în care echilibrările se dobândesc cu mult efort, unde intri într-o competiţie în care dacă nu te adaptezi foarte rapid eşti ameninţat cu extincţia.

Reacţia nou născutului la trecerea din lumea edenică la cea dominată de lupta pentru existenţă se fixează în inconştientul lui, crede Freud, sub forma unei anxietăţi de bază, primare. Această

Page 33: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

294

anxietate primară va fi sursa şi suportul unor nenumărate alte anxietăţi specifice. Existenţa unei continue nostalgii după „paradisul pierdut” poate fi observată în multe din miturile şi ritualurile popoarelor, dar şi mult mai concret în poziţia cu genunchii la piept pe care mulţi copii anxioşi o adoptă în timpul somnului.

Această concepţie freudiană despre anxietatea de bază a inspirat pe filosofii existenţialişti francezi precum Sartre sau Camus să considere omul o fiinţă „aruncată în lume” şi „condamnată să fie liberă”.

Pornind de la existenţa acestei prime traume psihice, viaţa psihică a individului devine o luptă continuă. Este normal în concepţia lui Freud ca forţele psihice să poată fi privite ca o armată în continuu avans şi pregătită mereu de luptă. Eul nostru, a cărui principală funcţie este una adaptativă şi anume aceea de a ne ţine permanent în contact cu realitatea obiectivă şi cu legile ei, este cea mai vulnerabilă instanţă a psihicului nostru. El este prins la mijloc între puternicele forţe ale Inconştientului care nu are limite atunci când este vorba de „a dori” şi la fel de puternicele forţe ale Supra-Eului, zonă psihică în care au fost interiorizate toate interdicţiile de provenienţă socială.

Provocările importante ale vieţii şi, îndeosebi interdicţiile care se opun manifestărilor energiei psihice vitale de sorginte sexuală, libido-ul, duc la conflicte psihice importante între Inconştient şi Supra-Eu care pot devasta teritoriul Eu-lui, al conştiinţei. Urmele acestor bătălii cumplite determinate de evenimentele majore care ne marchează viaţa poartă în teoria psihanalitică numele de fixaţii. Fixaţiile imobilizează şi reţin importante forţe psihice întreţesute cu amintirea evenimentului major care a provocat conflictul.

Înţelegerea conţinutului termenului de fixaţie se poate face cel mai bine utilizând aceeaşi referire la situaţia unei armate care, în urma unor lupte grele ajunge să cucerească o cetate importantă dar care, pentru a putea înainta în continuare pe teritoriul inamic, trebuie să lase în urmă o garnizoană numeroasă pentru a preîntâmpina pierderea greu cuceritului punct strategic.

Există însă cazuri când armata este prea epuizată pentru a continua înaintarea sau, mai grav, este înfrântă într-o nouă bătălie importantă. În acest caz, singura soluţie, consideră Freud este o retragere strategică pe poziţiile greu cucerite în bătălia anterioară. Această retragere forţată a energiilor psihice înfrânte ale Eului este numită în teoria psihanalitică regresie.

Situaţiile în care forţele Eului nostru sunt depăşite nu sunt deloc rare. În timpul somnului dorinţele interzise ţinute în frâu în timpul zilei tind să invadeze locul în care energiile Eului se refac dar sunt contrate de forţele (acum insuficiente) ale Supraeului care încearcă să le cenzureze.

Din încleştarea acestor două forţe se naşte în urma unui armistiţiu visul, un compromis a cărui funcţie este de a proteja somnul atât de necesar organismului şi psihicului. Visul este considerat de Freud o realizare iluzorie a dorinţei deoarece dorinţelor interzise din inconştient le este barat accesul în lumea realului, (excepţie făcând coşmarul, caz extrem când funcţia visului nu se poate realiza şi ne trezim), dar le este în schimb permisă manifestarea camuflată sub aspectul straniu, incoerent, greu de interpretat raţional al fenomenului oniric.

În timpul zilei, două sunt cazurile în care Eul nostru este neputincios. O situaţie, normală până la un punct, este reprezentată de existenţa actelor ratate, (lapsusuri, inversiuni şi omisiuni de cuvinte, fenomene de uitare a numelor de persoane, oraşe etc.) care ne semnalează (uneori, din păcate le semnalează şi altora) existenţa unor conflicte latente între ceea ce facem şi ceea ce dorim cu adevărat.

Page 34: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

295

Credinţa lui Freud a fost că nimic din ceea ce se întâmplă în psihicul uman nu este rodul întâmplării, ci totul are o cauză, este perfect determinat. Omul, obişnuia Freud să afirme, nu poate ţine nici un secret. Dacă gura lui nu va vorbi, va vorbi cu ochii, cu mâinile sau chiar cu alte părţi ale corpului. Ascunderile Inconştientului nostru se manifestă continuu în formă camuflată astfel încât este nevoie de cunoaşterea principiilor psihanalitice, de atenţie şi de multă experienţă pentru a interpreta corect semnificaţiile actelor noastre.

Cea de a doua situaţie în care propriile acte depăşesc puterea de înţelegere a conştiinţei reprezintă şi cazul cel mai grav: boala psihică. Simptomul este forma în care boala psihică îşi face simţită prezenţa şi este, ca şi visul, un compromis realizat de Inconştient şi Supra-Eu fără participarea sau avertizarea Eului. Nevroticul ajunge să realizeze acte pe care nu şi le poate explica, nu-i fac plăcere atunci când le realizează, dar nu se poate abţine, nu poate evita înfăptuirea lor.

Soluţia pentru aducerea la normalitate a vieţii psihice în aceste cazuri extreme depinde după Freud de capacitatea psihanalistului de a descoperi în asociaţiile libere pe care este încurajat pacientul să le facă a acelor cauze profunde, a acelor dorinţe inconştiente care au dus la dezechilibrul psihic manifestat în simptome. Travaliul psihanalitic nu este unul facil, el implicând puternice rezistenţe din partea pacientului, rezistenţe care parţial pot fi mai uşor controlate dacă psihanalistul reuşeşte să realizeze un transfer afectiv.

A C T I V I T A T E

Prin consultarea operelor lui Freud recomandate în bibliografie încercaţi să explicaţi ce este transferul afectiv, rolul lui în tratamentul psihanalitic şi care sunt caracteristicile principale ale metodei asociaţiilor libere.

V.4. MARII DIZIDENŢI: C.G. JUNG ŞI A. ADLER V.4.1. Psihologia analitică CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), elveţian de origine, a fost fiul unui pastor. Copilăria lui nu a fost

una lipsită de probleme, de aceea Jung va acorda perioadei copilăriei o atenţie cel puţin la fel de mare ca şi Freud. Conflictele repetate dintre părinţi urmate de o suficient de lungă şi neaşteptată internare a mamei într-un spital, urmată de rămânerea lui în grija tatălui, un om cu un psihic slab, l-au făcut pe Jung să nu mai aibă mult timp încredere în mamă şi, prin generalizare, în femei.

Un alt eveniment pe care micul Jung l-a resimţit acut la o vârstă ceva mai mare a fost pierderea de către tată a credinţei în existenţa lui Dumnezeu. Conflictul dintre slujba tatălui (pastor) şi pierderea de către acesta a credinţei a făcut ca Jung să se îndepărteze de religia creştină şi să se apropie în timp de concepţia despre Dumnezeu pe care o pun în joc teoriile gnostice, oculte.

Un al treilea eveniment important întâmplat în copilărie i-a relevat lui Jung pentru prima oară potenţialul distructiv dar şi vindecător al autosugestiei. Lovit de un alt copil, Jung s-a lovit cu capul de o piatră şi instantaneu a gândit că nu va mai trebui să meargă la şcoală. Manifestarea unei reale slăbiciuni psihice şi fizice l-au convins pe tatăl lui Jung că fiul lui nu va mai putea merge la şcoală. Această stare de lucruri s-a menţinut un timp, până când Jung l-a auzit pe tatăl lui spunându-i unui

Page 35: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

296

prieten că este îngrijorat de soarta care-l aşteaptă pe copilul lui, deoarece el nu este un om bogat şi în condiţiile în care nu frecventează şcoala, fiul lui nu are nici un viitor.

În acel moment, îşi aminteşte viitorul psihiatru, speriat de spusele tatălui, Jung decide că boala trebuie alungată. Se retrage în cameră şi încearcă să citească, leşină, încearcă din nou, iar leşină, până când starea de slăbiciune va dispărea definitiv. Regăsim în acest eveniment timpuriu, curajul de mai târziu cu care Jung, asemenea lui Freud, va începe o îndelungată muncă de autoanaliză.

Jung va atrage atenţia asupra pericolelor reale pe care le presupune un astfel de proces de autoanaliză care cere sondarea unor adâncimi ale inconştientului ce pot afecta normalitatea psihică a celui care se încumetă la acest lucru.

A urmat cursurile facultăţii de medicină fiind atras în aceeaşi măsură şi de ştiinţele naturii. Când întâmplător a citit o carte de psihiatrie, i-a devenit clar că în efortul de cercetare a complexităţii psihicului uman pot fi reunite atât interesul lui pentru medicină cât şi cel pentru ştiinţele naturii.

După absolvire a lucrat sub conducerea cunoscutului psihiatru Bleuler la sanatoriul de la Burghölzli. Interesat de ideile psihanalitice, Bleuler l-a însărcinat pe Jung să facă o prezentare a cărţii lui Freud „Interpretarea viselor” pentru personalul spitalului. Fascinat de cartea de vise a lui Freud, Jung va deveni într-o primă fază un adept fidel al psihanalizei şi preferatul lui Freud.

Deşi în 1911 Bleuler, şeful lui Jung a renunţat dezamăgit la statutul de membru al Societăţii Psihanalitice considerând că Freud duce o politică de tipul „Cine nu e cu noi este împotriva noastră” mai potrivită pentru o grupare religioasă sau politică decât adecvată scopurilor ştiinţifice, Jung a rămas fidel lui Freud.

În 1912 însă diferenţele dintre teoria lui Jung şi cea a lui Freud au fost atât de clar exprimate în lucrarea lui Jung “Transformări şi simboluri ale libidoului” încât ruptura definitivă din 1914 a fost inevitabilă. Jung a renunţat la teoria instinctualistă freudiană, dând conceptului de libido o accepţiune mult mai largă decât era permisă în cadrul strict al psihanalizei.

Noua psihologie propusă de Jung după despărţirea de Freud a primit numele de psihologie analitică şi este una din cele mai interesante şi esoterice teorii psihologice. În încercarea de a înţelege marele mister al vieţii şi al formei cele mai avansate de manifestare a ei, psihicul uman, Jung a citit imens din domenii care aparent nu au nici o legătură cu psihologia: arheologie, istorie, filozofie, alchimie, literatură, biologie etc.

Afirmam mai sus că Jung a dat conceptului de libido alte dimensiuni. Ca principală energie psihică libidoul nu mai este conceput ca o energie ce are drept sursă instinctul de perpetuare a speciei ci provine din conflictele intrapsihice care pot fi nenumărate. Imediat ce energia este creată de conflicte ea se poate manifesta pe diferite căi, subordonându-se principiului echivalenţei conform căruia dacă o cantitate de energie este cheltuită o aceeaşi sau o altă formă de energie va apărea în locul ei.

Dar principala diferenţă faţă de teoria freudiană provine din modul în care Jung a conceput structura psihicului. Inconştientul personal acceptat în teoria psihanalitică este dublat în teoria lui Jung de un inconştient colectiv, mai profund decât cel personal şi în care regăsim forme psihice apriori (arhetipuri) ce sunt o moştenire primită de fiecare individ de la înaintaşii umani şi chiar non-umani.

Aceste arhetipuri precum persona, umbra, sinele, animus şi anima au un caracter universal, iar manifestările lor sunt greu de înţeles raţional, căci exprimarea lor este preponderent prin intermediul imaginilor însoţite de afecte. Este motivul pentru care Jung a considerat că există vise ale

Page 36: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

297

inconştientului personal, determinate de dorinţe, dar că visele cele mai importante sunt cele care încearcă să ne pună în legătură cu acele conţinuturi arhaice ale inconştientului colectiv.

Acest tip de vise nu încearcă să-şi ascundă mesajul cum afirma Freud despre toate visele, dimpotrivă, ele încearcă să transmită un mesaj dintr-o lume aproape inaccesibilă, dar nu în forma raţională cu care suntem mult prea obişnuiţi. Miturile sunt o altă formă în care arhetipurile îşi manifestă existenţa şi universalitatea.

Interesul lui Jung pentru cercetarea arhetipurilor manifestate în mituri explică şi interesul lui pentru călătoriile efectuate în mijlocul indienilor americani sau în Africa. De asemenea, interesul pentru cercetarea vechilor tratate de alchimie şi a scrierilor de filozofie ocultă pot fi interpretate din aceeaşi perspectivă a căutării formelor diferite de manifestare a arhetipurilor în cultură.

Una din contribuţiile importante a lui Jung în psihologie este legată de impunerea termenilor de introversiune/extraversiune care exprimă tendinţele energiilor psihice fie de a se rupe de obiect şi de a se orienta spre sine (introversiune), fie de a se ataşa de obiect neglijând subiectivitatea (extraversiune).

A C T I V I T A T E

Lecturaţi cartea lui Jung „Amintiri, vise reflecţii” şi încercaţi să explicaţi pe baza cazurilor de nevroză descrise de Jung, pe ce se întemeiază diferenţele dintre Freud şi Jung în problema tratării bolilor psihice.

V.4.2. Psihologia individuală ALFRED ADLER (1870-1937) a fost ca mulţi alţi discipoli ai lui Freud, medic. Printre pacienţii lui s-au

numărat destul de mulţi artişti şi acrobaţi care i-au mărturisit că şi-au dobândit extraordinarele abilităţi datorită efortului de a depăşi diferite handicapuri fizice manifestate în copilărie. Aceste mărturisiri au făcut ca el să fie de acord cu Freud şi Jung în privinţa rolului important al primilor ani de viaţă în formarea personalităţii.

Nu a fost niciodată în relaţii foarte apropiate cu Freud datorită tendinţei lui de a pune sub semnul întrebării concepte şi principii ale psihanalizei pe care Freud şi ceilalţi discipoli le considerau clare şi de necontestat. Reproşându-i deschis lui Freud că-l obligă să-şi desfăşoare activitatea în umbra lui, Adler va fi eliminat în 1911 din Societatea Psihanalitică împreună cu întreg grupul lui de adepţi.

După despărţirea sa de Freud, Adler îşi va intitula propria teorie psihologie individuală şi va contesta rolul dominant al energiilor sexuale în viaţa psihică.

O primă diferenţă faţă de psihanaliză este legată de ideea că adevăratele forţe determinante responsabile de evoluţia psihică a individului sunt considerate a fi forţele sociale. O altă diferenţă faţă de psihanaliză este dată de renunţarea lui Adler la a concepe personalitatea ca fiind alcătuită pe nivele complet diferite de organizare. Individul, considera Adler, trebuie privit ca o fiinţă unică, indivizibilă care nu poate fi înţeles în afara colaborării lui cu ceilalţi membri ai societăţii.

Comportamentul omului este orientat spre viitor, susţinea Adler, şi este determinat nu de instincte biologice, ci de scopuri. Scopul ultim spre care tind toate fiinţele umane este obţinerea superiorităţii personale. Pentru atingerea acestui scop individul încearcă să-şi dezvolte continuu potenţialul său unic dar întreg acest efort poate fi direcţionat nu numai într-un sens constructiv, ci şi într-un sens distructiv, dacă persoana angajată în acest efort urmăreşte exploatarea şi dominarea celorlalţi.

Page 37: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

298

După Adler, numai persoanele nevrotice aleg această cale de obţinere a superiorităţii personale. Oamenii normali urmăresc dezvoltarea potenţialului lor nu profitând de ceilalţi ci pe baza cooperării cu ceilalţi, contribuind la realizarea binelui comun. Necesitatea cooperării este impusă de însăşi evoluţia speciei. Simpatizant al ideilor marxiste, Adler a crezut în tendinţa ultimă a speciei umane de a crea o societate perfectă.

Doctrina supracompensării elaborată de Adler se referă la tendinţa indivizilor care au suferit un handicap de a depune un efort disproporţionat de mare pentru depăşirea acelui handicap. Supracompensarea este legată strâns de conceptul de protest masculin prin care Adler descrie comportamentul de compensare legat prin tradiţie de comportamentul masculin caracterizat de independenţă, forţă, dominanţă.

La polul opus, introducând termenul de inferioritate organică, Adler a avut în vedere comportamentul de renunţare, submisiv, pasiv şi dependent legat de comportamentul feminin. Simpla prezenţă a unui handicap nu reprezintă şi garanţia apariţiei unui comportament de compensare sau supracompensare, deoarece nu handicapul este cel ce produce prin el însuşi energie pentru procesul de compensare, ci atitudinea faţă de handicap este cea care determină declanşarea procesului. Individul poate la fel de bine să-şi ignore handicapul sau la fel de bine poate să-şi dorească depăşirea lui.

Implicând forţele sociale în determinarea evoluţiei psihice a individului, teoria lui Adler a mai fost numită şi psihanaliză socială.

V.5. O ALTĂ PSIHANALIZĂ: PSIHANALIZA SOCIO-CULTURALĂ A LUI HORNEY Născută în 1885 în Germania, K. Horney a avut un tată autoritar care nu era dispus să

cheltuiască bani pentru educaţia unei fete. Din fericire, mama a protejat-o şi a încurajat-o să studieze medicina, visul ei de la 13 ani. În studenţie, Horney a avut o proastă imagine de sine considerându-se urâtă. În consecinţă a decis să compenseze acest neajuns prin implicarea ei în studiu devenind o studentă eminentă.

După absolvire şi căsătorie, problemele care au apărut în viaţa ei au determinat-o să apeleze la psihanalistul Karl Abraham, discipol al lui Freud. Nemulţumită de rezultatul tratamentului, Horney a devenit interesată ea însăşi să cunoască bazele psihanalizei, devenind membru al Institutului Psihanalitic e la Berlin, condus de Abraham.

Curând Horney va începe să critice teoria psihanalitică. Ca mai toţi contestatarii lui Freud, şi ea va considera că psihanaliza accentuează prea mult pe factorul sexual. Nevrozele nu se datorează în principal incapacităţii de a controla impulsul sexual ci sunt cauzate de relaţiile umane inadecvate.

Mai mult, Horney considera că fiecare cultură generează propriile interdicţii care produc angoase printre membrii ei. Unii oameni au probleme cu adaptarea la condiţii de deşert, alţii sunt terorizaţi de eminenţa unor mari cutremure, alţii trăiesc cu frica incursiunilor unor comunităţi războinice etc. A fi o persoană normală, considera Horney, înseamnă să te adaptezi cel mai bine la condiţiile specifice ale culturii în care trăieşti.

Astfel, în teoria psihanalitică propusă de Horney, rolul principal în evoluţia psihică a individului este deţinut de procesul de socializare, condiţiile socioculturale având un rol determinant. Nevroticul are

Page 38: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

299

nevoie recunoaştere şi prestigiu social, de admiraţie şi independenţă. Principala cauză a nevrozelor nu e reprezentată de intervenţia factorilor biologici, sexuali, ci de lipsa de afecţiune şi aprobare.

În 1932 Horney emigrează în America, devenind director asociat al Institutului Psihanalitic din Chicago, iar doi ani mai târziu se mută la New York unde are întâlniri cu psihologi marcanţi precum Eric Fromm, H. S. Sullivan sau sociologi precum Margaret Mead. Din păcate, faptul că a contestat unele din ideile importante ale lui Freud, îndeosebi cele privind rolul femeii în societate a deranjat pe psihanaliştii ortodocşi şi i-a adus excluderea din rândul membrilor Institutului Psihanalitic din New York. A murit de cancer în 1952.

Page 39: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

300

VI. ŞCOALA BEHAVIORISTĂ

VI.1. J. WATSON ŞI ÎNCEPUTURILE BEHAVIORISMULUI John Watson s-a născut în 1878 într-o familie foarte săracă, având o mamă extrem de religioasă

şi un tată delincvent care de altfel şi-a şi părăsit familia pe când Watson era încă un adolescent. După moartea mamei, s-a înscris la Universitatea din Chicago, unde a ajuns cu doar 50 de dolari în buzunar. Pentru a se întreţine a prestat munci dintre cele mai diverse: portar, chelner, deratizator.

La Chicago a urmat cursuri de filozofie avându-l printre alţii pe John Dewey ca profesor, pe care însă nu l-a agreat. În schimb şi-a luat doctoratul în psihologie experimentală cu funcţionalistul James Angell. A absolvit în 1903 magna cum laude şi, la acea vreme, a fost cel mai tânăr cercetător devenit doctor în psihologie la Universitatea din Chicago. Watson a rămas cinci ani la Chicago la început ca asistent al lui Angell şi apoi ca membru plin al facultăţii.

Începând cu 1908, Watson a acceptat postul de profesor şi de director al laboratorului psihologic la Johns Hopkins University. Deoarece mai vârstnicul psiholog James Mark Baldwin a părăsit Facultatea imediat după sosirea lui Watson, pe umerii lui Watson a rămas o mare responsabilitate ţinând cont de vârsta lui (30 de ani).

În cei 14 ani petrecuţi la Hopkins Watson s-a dovedit a fi un psiholog extrem de dinamic şi incisiv. Articolul “Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” publicat în Psychlogical Review în 1913 a fost considerat articolul manifest în care au fost enunţate pentru prima dată principii ce vor pune bazele unui nou curent în psihologia americană, behaviorismul. Watson declanşa în acest manifest un război deschis cu toate curentele psihologice care au pus în centrul preocupărilor lor stările mentale fie ele conştiente. fie inconştiente.

După Watson, atât psihologii funcţionalişti cât şi psihanaliştii nu au făcut psihologie într-un mod ştiinţific. Stările mentale nu sunt accesibile în mod direct, de aceea este greu de susţinut existenţa lor obiectivă. De asemenea, metoda folosită până atunci, introspecţia era la fel de vulnerabilă la acuzaţia de subiectivitate ca de altfel şi “obiectul“ pe care se presupunea că introspecţia îl poate surprinde.

Watson remarca acumularea unui număr extrem de mare de studii asupra comportamentului animal şi afirma că ştiinţa psihologică se află în faţa unei dileme extrem de serioase. Fie ea va continua să se dezvolte pe vechile coordonate care, după părerea lui Watson erau total inadecvate, studiind presupuse procese psihice interne şi, în acest caz se va produce o ruptură între psihologia mentalistă şi cea a comportamentului, fie va avea loc o schimbare radicală care va duce la o redefinire a psihologiei pe noile coordonate ale noului obiect, comportamentul.

Nu este normal, credea Watson, ca omul să reclame un loc central în cercetarea psihologică. A vrea să faci doar psihologie umană, cu accent pe conştiinţă sau inconştient, este mai degrabă reflexul unui orgoliu ce ne trimite departe de spiritul ştiinţific obiectiv. Aşa cum legile selecţiei naturale

Page 40: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

301

descoperite de Darwin se aplică tuturor speciilor, omul constituind un caz particular care se supune aceloraşi principii, aşa şi legile comportamentului pe care noua psihologie era invitată să le descopere, trebuie să aibă o generalitate care să depăşească specificul psihicului uman, încadrându-se în rândul legilor universale şi imuabile ale vieţii.

Una dintre cele mai importante concluzii ale lui Watson era aceea că, eliminând problema conştiinţei şi pe cea a inconştientului din psihologie, comportamentul trebuia să rămână singurul obiect, fundând o ştiinţă unică, independentă şi completă.

Watson a editat Psychlogical Review, a fost de asemenea editor fondator al lui Journal of Experimental Psychology, iar în anul 1915 a fost ales preşedinte al American Psychological Association. Din păcate, cariera universitară a lui Watson s-a întrerupt brusc în urma unui scandal legat de relaţia lui amoroasă cu asistenta lui, Rosalie Rayner, în urma căruia, consiliul universităţii Hopkins i-a solicitat demisia.

Exclus din viaţa universitară şi dezamăgit de acest fapt, Watson va continua să popularizeze principiile behaviorismului aplicându-le în acelaşi timp cu succes în industria publicităţii în care s-a implicat după 1922.

A C T I V I T A T E

Realizaţi o comparare a principiilor behaviorismului aşa cum au fost ele expuse de Watson, cu cele al structuralismului, funcţionalismului şi psihanalizei.

VI.2. B. SKINNER ŞI APOGEUL BEHAVIORISMULUI Considerat şi astăzi de foarte mulţi cercetători ca fiind unul din cei mai influenţi psihologi ai

secolului XX, Burrhus Skinner (1904-1990) a reuşit să devină un lider autoritar al behaviorismului pentru o foarte lungă perioadă de timp, înconjurat de o mulţime de adepţi şi beneficiind de o largă recunoaştere a contribuţiilor aduse la dezvoltarea cunoaşterii psihologice.

Dezamăgit de faptul că Watson nu a reuşit să propună o metodă eficientă de cercetare a comportamentului, Skinner a luat ca model pentru cercetările lui, metoda condiţionării clasice a lui I. Pavlov. Dar succesul lui Skinner a constat în faptul că a reuşit să rescrie în întregime principiile ce stau la baza procesului învăţării.

După ani de muncă tenace în laboratoarele din subsolul Universităţii Harvard, Skinner a ajuns la concluzia că organismele nu funcţionează decât rareori după principiile condiţionării clasice care cereau ca mai întâi să existe un stimul puternic, determinant (S) pentru ca să aibă loc răspunsul (R) (comportamentul) şi apoi învăţarea. Cea mai răspândită situaţie, a afirmat Skinner, este cea inversă, aceea în care comportamentul (R) este avansat de organism în mod spontan, fără o determinare clară, stimulul determinant urmând să apară ulterior sub forma recompensei (S).

Skinner obişnuia să-şi susţină teoria prin realizarea chiar în faţa studenţilor a unui experiment care începea cu plasarea într-o cuşcă a unui animal care nu era înfometat sau însetat aşa cum obişnuiau să procedeze până la el alţi cercetători ai procesului de învăţare. Prima observaţie care putea fi făcută era aceea că animalul respectiv se dovedea a fi şi el foarte activ, deşi nu era flămând. Apoi,

Page 41: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

302

când din întâmplare animalul atingea un buton sau o clăpiţă şi în cuşcă apărea în mod neaşteptat mâncare, se putea observa că animalul tinde să repete comportamentul care i-a adus recompensa, (mâncarea).

Cu răbdare, Skinner a demonstrat că prin recompensări succesive doar a acelor comportamente dorite de el, animalele pot fi învăţate chiar comportamente deosebit de complexe care se credea că pot fi realizate doar de oameni. Spre exemplu, Skinner a reuşit să dreseze doi porumbei care să joace tenis de masă. Acest comportament deosebit de complex, atrage atenţia Skinner, nu este caracteristic porumbeilor în cadrul lor natural de viaţă, ci este rezultatul pur al intervenţiei umane, al învăţării.

Actul natural al organismelor de a avansa în mod spontan comportamente, a fost numit de Skinner, comportament operant. Transformând condiţionarea clasică de tip S-R în condiţionare operantă de tip R-S, teoria lui Skinner a devenit cunoscută ca teorie a conexiunii inverse. Pe scurt, această teorie susţine că organismele, între care se încadrează şi cel uman sunt în mod spontan şi natural active, iar atunci când apare recompensa, aceasta devine adevăratul stimul care produce întărirea, adică învăţarea. Acţionând ca nişte căutători şi „culegători” de recompense, ne modelăm comportamentul în funcţie de acele recompense pe care mediul este dispus să ni le ofere.

Teoria lui Skinner şi-a datorat popularitatea faptului că oferea o cale simplă şi eficientă de modelare a comportamentului, corespunzând într-o foarte mare măsură spiritului pragmatic american. Pe baza legilor condiţionării operante Skinner a propus o revoluţionare a învăţământului clasic. Acesta, datorită ineficienţei lui ar fi trebuit să fie înlocuit de un învăţământ ştiinţific programat, în care paşii învăţării să fie perfect algoritmizaţi, iar recompensele corect şi imediat distribuite.

Skinner a încercat să dovedească utilitatea teoriei lui şi în condiţiile celui de al doilea război mondial când a lucrat la un proiect secret de ghidare a rachetelor cu ajutorul porumbeilor condiţionaţi. Inventarea unor dispozitive de ghidare electronică a acestora a făcut efortul lui Skinner inutil.

În domeniul civil însă teoria lui Skinner are încă importante aplicaţii. Spre exemplu, toate programele de învăţare asistată de calculator folosesc din plin principiile învăţământului programat expuse de Skinner, iar în America, an de an sunt salvaţi numeroşi oameni, victime ale naufragiului, cu ajutorul programului „Pigeon”. Acest program presupune colaborarea dintre om şi porumbei condiţionaţi în căutarea naufragiaţilor. Deoarece atenţia umană este uşor de distras, în elicopterele de salvare sunt construite cuşti speciale cu vizibilitate spre ocean pentru porumbei condiţionaţi să răspundă la culoarea vestelor de salvare.

VI.3. ALTE CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA BEHAVIORISMULUI În 1930 behaviorismul a devenit punctul de vedere dominant în psihologia experimentală

americană, dar a îmbrăcat forme diferite. Karl Lashley (1890-1958) a utilizat metoda extirpării unor porţiuni de creier de la şobolani şi alte animale încercând că descopere rolul creierului în comportamentul învăţat, ajungând la concluzia că plasticitatea cortexului este deosebit de mare.

Edwin Guthrie (1886-1959) a dezvoltat o teorie a învăţării dintr-o singură încercare, punând accent pe contiguitatea stimulului şi a răspunsului şi asocierea lor instantanee. Edward Tolman (1886-1959) a realizat o sinteză viabilă între behaviorism şi gestaltism susţinând existenţa între stimul şi

Page 42: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

303

răspuns a unor variabile intermediare care dau sens comportamentului transformându-l în comportament intenţional.

Noi cercetări adus elemente noi care au contrazis în multe puncte teoria lui Skinner. Astfel, soţii Breland, discipoli ai lui Skinner implicaţi în practica privată, mai exact în dresarea animalelor pentru studiourilor de la Holywood au ajuns la concluzia că animalele pot fi învăţate prin recompensare numai comportamente care se înscriu în repertoriul permis de experienţa speciei.

Imediat ce animalului i se cer performanţe care depăşesc comportamentul lui normal din mediul lui natural, condiţionarea, indiferent de puterea recompensării, se dovedeşte a fi extrem de slabă. Cu alte cuvinte, animalul uită rapid tot ce învaţă.

O altă contribuţie importantă la teoria condiţionării o reprezintă „efectul Garcia” ce poartă numele unui psiholog ce a descoperit întâmplător (încercând să condiţioneze coioţii să nu mai ucidă oile fermierilor din sudul Americii) că după ce este consumat un aliment care produce după câteva ore o stare generală de rău, se produce o asociere între acest aliment şi starea de rău ceea ce face ca în altă situaţie acest aliment să fie respins.

Noutatea adusă de efectul Garcia este aceea că nu este nevoie de o recompensare sau pedepsire imediată aşa cum cerea imperativ teoria lui Skinner, asocierea dintre aliment şi starea e rău realizându-se chiar şi în condiţii când starea de rău apărea la câteva ore după ingerarea alimentului.

„Efectul Garcia” a fost aplicat cu succes de către Ilene Bernstein în cazul copiilor bolnavi de cancer ce urmau tratament chimioterapic şi care-şi pierdeau pofta de mâncare tocmai datorită faptului că asistentele nu cunoşteau acest efect oferind copiilor chiar înainte de durerosul tratament cele mai dorite şi acceptate alimente ceea ce făcea ca pe apoi copiii să respingă acele feluri de mâncare organismul lor slăbind din ce în ce mai mult datorită proastei alimentaţii.

Un alt efect interesant, cunoscut şi de simţul comun psihologic este „efectul Premack”. David Premack a arătat şi el că recompensa nu trebuie să urmeze imediat după realizarea comportamentului pentru a se realiza învăţarea. În viaţa de zi cu zi, omul acceptă mici sancţiuni dacă se aşteaptă la recompense mai mari în viitor. Acest lucru este aplicat cu succes de mămicile care-şi conving copiii să mănânce şi ceea ce nu le place pentru a primi recompense mai mari la sfârşit (cel mai adesea dulciuri).

Page 43: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

304

VII. ALTERNATIVE EUROPENE LA ELEMENTARISMULUI AMERICAN

VII.1. UN CRITIC ACERB AL ASOCIAŢIONISMULUI BEHAVIORIST: ŞCOALA GESTALTISTĂ Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv. Poziţia lor s-a conturat ca o revoltă

împotriva atomismului psihologic impus de structuralismul lui Wundt. Psihologii gestaltişti s-au referit la sistemul lui Wundt ca la o psihologie cărămidă-mortar cu elemente (cărămizi), ţinute împreună de mortarul procesului de asociaţie. Experienţa noastră imediată nu este una a senzaţiilor disparate ci una perceptivă, unitară. Dacă privim pe fereastră avem percepţia unitară a unor copaci şi a cerului, fără a avea conştiinţa senzaţiilor ce compun această percepţie.

Filosofia aprioristă kantiană a fost cea care i-a influenţat cel mai mult pe gestaltişti. Kant afirma că procesul perceptiv nu constă într-o imprimare pasivă şi o combinare a elementelor senzoriale, ci într-o organizare activă a acestor elemente într-o experienţă unitară şi coerentă. Responsabile pentru această organizare a datelor senzoriale sunt, după Kant, două forme a priori, forme înnăscute ale conştiinţei, anume spaţiul şi timpul.

O influenţă directă asupra şcolii gestaltiste au avut-o şi noile dezvoltări din domeniul fizicii. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX fizicienii s-au îndepărtat tot mai mult de concepţia atomistă, acceptând noţiunea de câmp de forţe. Pe de altă parte, fizicianul Ernst Mach (1838-1916) a inclus printre senzaţii şi forma spaţială (ex. figurile geometrice) şi forma temporală (ex. melodia) considerate independente de elementele lor, iar Christian von Ehrenfels (1859-1932), considerat de mulţi drept cel mai important predecesor al gestaltismului (deşi psihologii gestaltişti neagă această influenţă) a vorbit de calităţi structurale (gestalt qualitäten), care nu pot fi explicate în termenii combinaţiilor dintre tipurile tradiţionale de senzaţii.

Gestaltismul începe odată cu publicarea în 1912 a cercetărilor lui Max Wertheimer (1880-1943) asupra percepţiei mişcării aparente, aşa numitul fenomen psi. Două lumini care se aprind rapid una după alta şi sunt destul de aproape una de cealaltă vor da senzaţia de mişcare, iar două lumini apropiate aprinse în acelaşi timp vor da senzaţia de linie luminoasă continuă. Atât mişcarea cât şi continuitatea nu sunt reale, ci iluzorii.

Aceste descoperiri astăzi considerate banale au constituit baza criticii sistemului atomist al lui Wundt. Percepţia nu poate fi explicată în termenii însumării de elemente senzoriale individuale. După Wertheimer, mişcarea aparentă nu are nevoie de explicare. Ea există pur şi simplu ca percepţie şi nu poate fi redusă la nici un alt element mai simplu. Organizarea perceptuală este spontană şi inevitabilă afirmă Wertheimer datorită faptului că este determinată de principii precum principiul formei bune, al proximităţii, al similarităţii sau al completitudinii. Implicarea simultană a acestor principii face accesibilă

Page 44: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

305

explicarea fenomenului de constantă perceptivă. Psihologii gestaltişti au folosit existenţa acestui fenomen de constantă a percepţiei ca pe un argument central în critica psihologiei asociaţioniste.

Deşi Kurt Koffka (1886-1941) a fost cel mai productiv dintre gestaltişti şi a fost primul care a făcut cunoscut gestaltismul în America printr-un articol scris în 1922, Wolfgang Köhler (1887-1967), cel mai tânăr dintre gestaltişti a devenit cel mai bine cunoscut în SUA. Cărţile lui, foarte bine scrise, au prezentat cel mai bine principiile şi obiectivele psihologiei gestaltiste.

În 1913, Köhler a început să studieze comportamentul inteligent al cimpanzeilor în insula Tenerife din arhipelagul Canare. Din cauza izbucnirii primului război mondial, el a fost forţat să rămână pe această insulă timp de 7 ani, rezultatul observaţiilor lui asupra cimpanzeilor caracterizându-se în volumul “Inteligenţa maimuţelor” (Mentality of Apes). În acord cu concepţia gestaltistă asupra percepţiei Köhler a interpretat rezultatele observaţiilor sale asupra comportamentului inteligent al cimpanzeilor în termenii situaţiei înţeleasă ca un întreg şi a relaţiilor dintre stimulii diferiţi pe care acea situaţie îi conţine.

Rezolvarea problemei ţine de restructurarea întregului câmp perceptiv, iar această restructurare ce conduce la o nouă “configuraţie” a întregului a fost numită de Köhler, intuiţie. De exemplu, dacă cimpanzeul este în cuşcă, o banană este plasată în afara cuştii astfel încât cimpanzeul să n-o poată ajunge, dar există un băţ plasat în apropiere de barele cuştii, banana şi băţul vor fi văzute ca fiind părţi ale aceleiaşi situaţii şi cimpanzeul va rezolva rapid problema trăgând banana în cuşcă cu ajutorul băţului.

Dacă însă băţul este plasat în spatele cimpanzeului, cele două obiecte (banana şi băţul) nu vor mai fi văzute ca făcând parte din aceeaşi situaţie şi, în aceste condiţii, o restructurare a câmpului perceptiv este absolut necesară pentru ca cimpanzeul să poată rezolva corect problema. Altfel spus, este necesar să fie percepute noi relaţii între elementele unei situaţii astfel încât să apară intuiţia. Pus într-o situaţie complexă în care trebuiau unite două beţe pentru a ajunge la banană, cimpanzeul Sultan a rezolvat problema după mai mult de o oră de încercări nereuşite.

Pe baza acestor studii, Köhler a putut critica experimentele lui Thorndike şi mai târziu pe cele ale behavioriştilor. Montajul experimental realizat de Thorndike este, după Köhler artificial, departe de situaţia naturală cu care se confruntă animalul în mediul lui de viaţă. Animalul este obligat să acţioneze orbeşte deoarece elementele situaţiei în care este introdus nu pot fi percepute de el alcătuind un întreg şi de aceea singura lui posibilitate de a rezolva problema este să avanseze comportamente de tip încercare-eroare.

Transferând aceste constatări la om, Werthaimer în lucrarea sa “Gândirea productivă” va susţine că profesorii trebuie să prezinte o problemă elevilor în aşa fel încât situaţia problematică să poată fi percepută ca un întreg. Înţelegerea şi, legat de aceasta, rezolvarea problemei, depind de această percepţie unitară. Ascunderea soluţiei în spatele unor informaţii ce nu pot fi gândite împreună ca alcătuind un tot va bloca apariţia intuiţiei şi va determina apariţia unor comportamente haotice de rezolvare a problemei.

La început ideile gestaltiste au fost primite în S.U.A. cu prea puţin entuziasm, deoarece psihologii gestaltişti criticau structuralismul lui Wundt, o teorie care la acel timp era deja depăşită în America. Abia când gestaltismul şi-a găsit o ţintă mai adecvată behaviorismul, influenţa lui în America a început să crească.

Page 45: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

306

De fapt, gestaltiştii au considerat că între tendinţele atomiste ale structuralismului şi cele ale behaviorismului nu este o mare diferenţă. Unii reduc viaţa psihică la senzaţii şi sentimente, iar ceilalţi reduc complexitatea comportamentului uman la reflexe condiţionate. Rezultatul final este acelaşi: un model atomist al psihicului în locul unuia care să explice procese psihice complexe, precum percepţia şi gândirea. Răspunsul psihologiei americane la critica pe care gestaltiştii au adus-o behaviorismului a fost de a încerca să demonstreze că există atât procese simple (precum reacţiile condiţionate) cât şi procese complexe (precum percepţia şi gândirea) şi că ambele necesită atenţie.

Principiile gestaltiste au cunoscut o largă răspândire în domeniul psihologiei sociale datorată lui Kurt Lewin (1890-1947), Franz Heider şi Solomon Asch. Lewin a impus definitiv în psihologie termenul de “teorie a câmpului”. Discipol extrem de activ al lui Köhler şi Wertheimer, Lewin a fost un psiholog gestaltist ca orientare, dar teoria lui s-a centrat îndeosebi pe trebuinţe, personalităţi şi factori sociali, în timp ce majoritatea psihologilor gestaltişti au acordat atenţie numai percepţiei şi învăţării.

Acesta este motivul pentru care unii istorici ai psihologiei îl includ pe Lewin printre gestaltiştii în timp ce alţii consideră teoria lui ca fiind doar influenţată de gestaltism dar constituind în fapt un sistem original. Lewin considera că persoana acţionează într-un câmp psihologic numit şi “spaţiu de viaţă”.

Acesta cuprinde toate evenimentele care pot influenţa o persoană, adică evenimentele trecute, prezente şi viitoare, deoarece din punct de vedere psihologic toate aceste trei aspecte ale vieţii pot determina comportamentul într-o anume situaţie. El se naşte din interacţiunea trebuinţelor individului cu mediul lui psihologic. Odată cu acumularea diverselor tipuri de experienţă “spaţiul de viaţă” al copilului se complică, astfel încât adultul ajunge să trăiască într-un spaţiu de viaţă bine diferenţiat.

Lewin a postulat existenţa unei stări de echilibru între persoană şi mediul ei. Orice tensiune ce apare în spaţiul de viaţă declanşează o reacţie de refacere a echilibrului. Utilizând diagrame complexe, Lewin a avut ambiţia să dezvolte un nou tip de geometrie, o geometrie calitativă a relaţiilor psihologice.

F. Heider a aplicat principiile gestaltiste la problematica mai complexa a percepţiei persoanei. El a preluat teoria echilibrului a lui Lewin aplicând-o într-un domeniu până atunci necercetat de psihologia socială, domeniul atribuirii. Bazele primei teorii a atribuirii au fost situate de Heider în cadrul mai larg al unei psihologii a simţului comun. Cartea lui Heider “Psihologia relaţiilor interpersonale”, publicată în 1958, a devenit astfel punctul de referinţă al tuturor cercetărilor asupra procesului atribuirii sociale, proces ce se bucură şi azi de un deosebit interes din partea psihologilor sociali.

La rândul lui, S. Asch a apelat la aceleaşi principii pentru a sublinia modul unitar în care judecăm oamenii, influenţaţi fiind de trăsături de personalitate dominante numită de el „concepte centrale”.

Influenţa punctului de vedere gestaltist a fost deci resimţită puternic în domeniul percepţiei şi într-o oarecare măsură a învăţării, dar şi psihologia socială datorează mult psihologilor gestaltişti. Ca şi behaviorismul, gestaltismul, ca şcoală psihologică, a devenit azi istorie în timp ce ideile gestaltiste sunt încă de actualitate putând fi deseori recunoscute în multe din cercetările psihologice contemporane.

A C T I V I T A T E

Precizaţi care sunt principalele puncte de divergenţă dintre şcoala gestaltistă şi cea behavioristă?

Page 46: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

ISTORIA PSIHOLOGIEI

307

VII.2. JEAN PIAGET ŞI EPISTEMOLOGIA GENETICĂ Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) a realizat una dintre cele mai complete sistematizări

privind dezvoltarea potenţialităţilor copiilor îndeosebi a acelor din domeniul cognitiv. Piaget şi-a numit în 1968 teoria: epistemologie genetică sau studiul dezvoltării cunoaşterii. “Epistemologia genetică încearcă să explice cunoaşterea şi în particular cunoaşterea ştiinţifică, pe baza istoriei ei, a sociogenezei ei şi în special pe baza originilor psihologice ale noţiunilor şi operaţiilor pe care ea se sprijină.”

Pentru Piaget, cunoaşterea nu este rezultatul unei simple intervenţii a categoriilor “a priori”, înnăscute, asupra experienţei aşa cum a susţinut Kant, dar nici o simplă acumulare cantitativă a rezultatelor experienţei aşa cum au propus empiriştii prin formularea legilor asociaţiei. Este recunoscută de către Piaget existenţa unor factori ereditari, dar accentul este pus pe dezvoltare, îndeosebi pe dezvoltarea inteligenţei.

Având studii atât de biologie cât şi de filosofie, Piaget a căutat legătura dintre formele vii şi formele gândirii şi s-a oprit la inteligenţă ca termen mediu între biologic şi epistemologic. Inteligenţa, după Jean Piaget îşi are rădăcinile în procesele biologice şi rezultatul dezvoltării ei este gândirea logică. De aceea, crede Piaget, dacă un cercetător doreşte să explice din punct de vedere psihologic structura gândirii logice trebuie mai întâi să reconstituie geneza acesteia.

Dacă pentru organism echilibrul este realizat prin intermediul proceselor componente ale metabolismului (asimilaţia şi dezasimilaţia), cel mai important proces care caracterizează sistemul psihic este adaptarea cu cele două componente ale sale: asimilarea şi acomodarea aflate într-un echilibru dinamic. Orice formă particulară de echilibru dă naştere unei structuri. Structurile sunt eşalonate pe nivele conform unei legi de dezvoltare ce determină un echilibru din ce în ce mai larg.

Inteligenţa nu este altceva decât forma cea mai înaltă a acestui echilibru care prelungeşte şi desăvârşeşte ansamblul proceselor adaptative. “Ea nu este, propriu-zis o structurare printre altele. Ea este forma spre care tind toate structurile… “. Astfel, Jean Piaget ni se relevă ca fiind un structuralist apropiat de poziţia gestaltistă.

Ca şi la gestaltişti structurile nu sunt reductibile la părţile ce le compun, dar spre deosebire de ei Piaget nu crede că structurile sunt înnăscute şi emerg spontan din experienţă. Structurile nu sunt statice ci dinamice şi se dezvoltă atât de-a lungul istoriei speciei umane cât şi în cursul vieţii indivizilor. Plasticitatea structurilor le conferă acestora posibilitatea de a se dezvolta continuu, termenul cheie al concepţiei structuraliste piagetiene asupra inteligenţei fiind auto-reglarea.

Structurile complexe care definesc inteligenţa se pot autoregla însă numai dacă sunt reversibile. Conservarea cantităţii sau a volumului sunt exemple concrete de autoreglări care sunt imposibile în lipsa reversibilităţii. Deşi structurile tind să se dezvolte în direcţia autoreglării este greşit să ne imaginăm că dezvoltarea poate atinge un punct în care să fie definitivă, completă, afirmă Piaget. “Idealul unei structuri a tuturor structurilor este irealizabil.” Structurile sunt într-un proces continuu de construcţie şi reconstrucţie. Acest proces evolutiv fără sfârşit al structurilor deosebeşte radical structuralismul piagetian de concepţia gestaltistă.

În America, cea care a făcut cunoscută teoria genetică a lui Piaget a fost colaboratoarea lui, Bärbel Inhelder. Psihologii americani i-au reproşat însă lui Piaget utilizarea unor metode neştiinţifice. Piaget însuşi şi-a numit metoda, “metodă clinică”, deoarece a utilizat în principal observaţia sistematică.

Page 47: Istoria Psihologiei Curs Dirtu 47p

CĂTĂLIN DÎRŢU

308

El a fost interesat în principal de investigarea jocurilor copiilor, deoarece cea mai concludentă informaţie ne-o dau copii atunci când se joacă, îndeosebi când construiesc regulile unui joc.

Ceea ce au considerat americanii ca fiind criticabil a fost implicarea mult prea activă a experimentatorului în jocul copilului. După Piaget, experimentatorul trebuie mai întâi să câştige încrederea copilului, lăsându-i impresia unei superiorităţi în joc şi evitând orice fel de sugestie, dar criticii au considerat că aceste măsuri de prevedere nu sunt suficiente pentru a evita distorsiunile pe care le poate declanşa intervenţia adultului în jocul copilului. Cu toate aceste critici, rezultatele cercetărilor lui Piaget sunt astăzi sunt bine cunoscute şi apreciate şi în S.U.A.

B I B L I O G R A F I E

▪ ***, Topics in the history of psychology, eds. Kimble G. A., Schlesinger K., L.E.A., Hillsdale, vol.1 şi vol. 2.

▪ Allport, G.W., 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

▪ Benjafield, J.G., 1996, A history of psychology, Allyn & Bacon. ▪ Danziger, K., 1994, Constructing the subject, Cambridge University Press. ▪ Edwin, G., Boring, G.E., A history of experimental psychology ▪ Freud, S., 1976, Psihanaliza vieţii cotidiene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ▪ Funder, C.D., 1997, The personality puzzle, W.W. Northon & Company. ▪ Gay, P., 1998, Freud. O viaţă pentru timpul nostru, Ed. Trei. ▪ Goodwin, J.C., 1998, A history of modern psychology, Wiley Text Books. ▪ Hergenhahn, B.R., 1992, A history of psychology, Wadsworth Publishing. ▪ James, W., 1890, The principles of psychology ▪ Jung, C.G., 1996, Amintiri, vise, reflecţii, Humanitas, Bucureşti. ▪ Kelly, G., 1955/1991, The psychology of personal construct, Routledge, London ▪ Leahey, T.H., 1992, A history of modern psychology, Prentice Hall, New Jersey. ▪ Lundin, R.W., 1991, Theories and sistems in psychology, Houghton Mifflin Co. ▪ Pervin, L.A., 1996, The science of personality,, John Wiley and Sons Inc., New York. ▪ Raymond, F., 1979, Pioneers of psychology, W.W. Norton & Company, New York. ▪ Roeckelein J.E., 1996, „Contributions to the history of psychology: eminence in psychology as

measured by name counts and eponims”, Psychological Reports, vol.78, pp. 243-253. ▪ Ryckman, R., 1997, Theories of personality, Brooks/Cole Publishing Company, California. ▪ Schultz, D.P., Schultz, S.E., 1996, A history of modern psychology, Harcourt College Publishers,

New York ▪ Teuber M.L., 1994, “The founding of the primate station, Tenerife, Canary Islands”, American

Journal of Psychology, vol. 107, nr. 4, pp. 551-582. ▪ Titchener, E.B., 1898, The postulates of a structural psychology, în Philosophical Review, 7, 449-

465. ▪ Watson J.B., 1913, „Psychology as the Behaviorist View It”, Psychological Review, 20, 158-177. ▪ White S.H., 1994, “Hilgard’s vision of psychology’s history”, Psychological Science, vol. 5, nr. 4, pp.

192-193. ▪ Wundt, W., 1902, Principles of physiological psychology


Recommended