ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE
Suport de curs destinat studenţilor din anul I ID
Specializările Marketing şi Management
Lector drd. Georgiana Daniela Dincă
Târgovişte
2006
– 1 –
CAPITOLUL I
GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN PERIOADA PREMODERNĂ
Introducere.
Materialul istoriografic adunat de-a lungul ultimelor cinci milenii, ne aduce în prim plan
preocuparea constantă a omului în descifrarea tainelor vieţii economice.
Dacă ţinem seama de succesiunea epocilor istorice, de nivelul teoretic şi de gradul de
complexitate al ideilor emise, putem vorbi de două mari etape în apariţia şi dezvoltarea gândirii
economice: gândirea economică premodernă (preştiinţifică), de la începuturi şi până la mijlocul
sec. al XVII lea şi gândirea economică modernă (ştiinţifică) – mijlocul sec. al XVII lea şi până în
prezent.
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- să cunoaştem primele dovezi scrise cu privire la începuturile gândirii economice.
- Să înţelegem ideile cu caracter economic care se desprind din lucrările reprezentanţilor
antichităţii.
- Să înţelegem ideile cu caracter economic care reies din lucrările reprezentanţilor evului
mediu.
Cuvinte cheie:
- „ sofişti”,”socratişti”,
- valoare de schimb, valoare de întrebuinţare,
- forme de guvernămînt,marfă.
2.1 Gândirea economică în antichitate
Ca urmare a vicisitudinilor istoriei, dovezile scrise despre începuturile gândirii economice sunt
rare şi destul de sumare. Cele mai vechi scrieri ajunse până la noi şi care conţin unele informaţii
privitoare la problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt,
Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).
“Codul lui Hammurabi” (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene ce
sintetizează, printre altele şi gândirea economică a vremii[2], se prezintă sub forma unei lungi
inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii
cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist babilonian şi acţiunea sa de
consolidare a proprietăţii private[4].
– 2 –
În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară şi
imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de
lucru), ale sclaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii
salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate
de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a
existenţei clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea
trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume,
ce era stabilită şi reglementată legal.
Ca şi “Codul lui Hammurabi”, textele de origine hindusă, “Călăuză pentru regi la întocmirea
decretelor” ( Arthasastra) şi “Legile lui Manu ”, ne oferă şi ele oserie de informaţii interesante.
În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale sclaviei, sursele de formare a
sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.
În “Legile lui Manu”, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină, cu rol
important în prosperitatea castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi războinicii (ksatriyi). Clasa
socială menită a se ocupa cu activitatea economică – agricultura, meşteşuguri, comerţ - era
denumită “clasa gospodarilor”(voişii). Preoţii şi războinicii trebuiau să conducă şi să apere
statul, să vegheze la păstrarea ordinii fireşti a lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea
nu numai din dreptul divin, ci şi din marile proprietăţi funciare deţinute şi care, la rândul lor,
erau apărate prin lege.
Faţă de “Legile lui Manu”, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieţii sociale hinduse,
“Arthasastra” sau “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor”, cuprinde şi o serie de reflecţii
cu caracter economic.
Spre exemplu, “bogăţia” este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, dar pământul,
carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale, deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii
omului, sunt “sterpe” şi prin urmare, nu pot fi considerate o “bogăţie”. Statul era cel care
trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze depozite tampon de material lemnos, cu
scopul de a-l pune ulterior în vânzare, atunci când preţurile ar fi crescut prea mult. Totodată
statului îi revenea şi sarcina asigurării propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de “interes
public”. Astfel, se poate întrevede o posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat.
Circumscrise aceluiaşi cadru se întâlnesc chiar şi noţiunile de “venituri curente” ale statului şi
“venituri fundamentale, permanente.
Privind retrospectiv, gândirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un loc secundar
faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filosofe, morală, ştiinţele naturii, politică, religie.
Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele fenomene economice, fie au reflectat
preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-un cadru normativ a vieţii lor economice.
– 3 –
De aceea, reflecţiile economice specifice acestei perioade, include, în esenţa lor, un pragmatism
şi un descriptivism accentuat, amplificat şi de caracterul natural al economiei antice.
Interesele gânditorilor antici pentru aspectele vieţii economice va creşte o dată cu apariţia
banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului.
Un exemplu în acest sens ne oferă Grecia Antică, unde democraţia sclavagistă va favoriza
dezvoltarea comerţului şi a creditului. În plan teoretic asistăm la un moment important al trecerii
de la pragmatism, la o treapta superioară de înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice.
Unele dintre aceste încercări de ieşire din sfera pragmaticului sunt considerate de specialişti,
“adevărate începuturi sau rudimente de teorie economică, chiar şi în sensul modern al
termenului”[9], cum este şi cazul operei lui Aristotel. De aceea, confruntările de idei nu s-au
lăsat mult timp aşteptate. Ele au determinat împărţirea gânditorilor greci în două tabere: cea a
adepţilor democraţiei sclavagiste, numiţi şi “sofişti” şi cea a “socratiştilor”, susţinători ai
intereselor conservatoare ale statului sclavagist.
Deosebirile de idei sunt evidente. Ele se manifestă atât în ce priveşte interpretarea diferitelor
categorii economice – muncă, venituri, avuţie – cât şi din punctul de vedere al înţelegerii
fenomenului sclaviei şi al cămătăriei.
“Sofiştii” (Protagoras, Hipias) atacau sclavia şi autoritatea statală. Ei considerau necesară
emanciparea individului căci, aşa cum afirma Protagoras, “omul este măsura tuturor lucrurilor”
şi se pronunţau în favoarea intensificării activităţii comerciale a Greciei cu alte popoare.
Deosebiţi fundamental de “sofişti”, “socratiştii”(Xenofob, Platon, Aristotel) erau tradiţionalişti
şi conservatori, apărau sclavia şi erau adepţii intervenţiei statului în reglementarea
controverselor, mai ales a celei iscate în jurul repartiţiei veniturilor. Totodată remarcăm un
interes din partea lor, un interes deosebit pentru latura universală a problemelor economice
abordate.
Xenofob (427-335 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, este autorul lucrării “Oeconomicos”,
în care a încercat să definească într-un mod cât mai elocvent ştiinţa economică. După părerea sa,
“ o asemenea ştiinţă cu ajutorul căreia oamenii pot să-şi îmbogăţească viaţa economică, iar viaţa
economică, după determinarea noastră este întreaga avuţie fără excepţie, iar prin avuţia
fiecăruia dintre noi înţelegem, ceea ce este util în viaţă”.
Pentru Xenofob, “economia” apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpânul de sclavi
cum să-şi sporească averea – cantitatea de bunuri utile – şi cum să-şi organizeze cât mai bine
propria activitate. Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul
lor imprimând un ritm alert tuturor celorlalte activităţi.
Apărător al intereselor aristocraţiei spartane, oponent al democraţiei ateniene, Xenofob aprecia
meseriile şi comerţul ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi. Ele trebuiau prestate, în opinia sa,
doar de către sclavi şi străini. Chiar dacă respinge comerţului de speculă şi camătă, Xenofob este
– 4 –
totuşi preocupat în a cerceta mecanismul repartiţiei veniturilor (în lucrarea: “Despre venituri”)
şi de relaţia ce apare între diviziunea muncii şi dimensiunile pieţei ( în lucrarea “Cyropedia”).
Spre exemplu, el consideră că diviziunea muncii se dezvoltă pe măsura dezvoltării comerţului,
teză confirmată şi de faptul că, la sate, în cadrul economiei naturale, diviziunea muncii este mai
puţin dezvoltată.
Contribuţii importante la dezvoltarea gândirii economice premoderne întâlnim mai ales în
lucrările filosofilor greci: Platon (428 – 348 î.e.n.) şi Aristotel (384 – 322 î.e.n ).
“Socratiştii” asemeni lui Xenofob, consideră statul ca fiind pilonul pe care trebuie să se sprijine
societatea, pentru ca aceasta din urmă, să funcţioneze corespunzător. Ei manifestă ostilitate în
ceea ce priveşte procesul acumulării avuţiei sub formă bănească (chrysofobie), ca şi a dispreţului
nutrit faţă de sclavi, prejudecată care le va limita considerabil orizontul propriilor reflecţii
economice.
Între cei doi filosofi greci Platon şi Aristotel există, însă, o serie de deosebiri. Platon a fost
preocupat de latura pragmatică şi normativă a cunoaşterii economice. El considera ca fiind
necesară intervenţia statului în problema repartiţiei produsului obţinut.
Spre deosebire de Platon, Aristotel pune accentul cu precădere pe clarificarea şi explicarea unor
procese economice. El reuşeşte să formuleze şi o serie de ipoteze şi generalizări îndrăzneţe pentru
gândirea economică a timpului.
Spre exemplu, o mărturie incontestabilă a valorii ideilor aristoteliene este cartea I, intitulată:
“Statul şi bazele sale” din lucrarea în mai multe părţi “Politica”. În cadrul cărţii I, Aristotel
încearcă să facă distincţia între obiectul economiei şi cel al politicii; să cerceteze schimbul de
mărfuri şi categoriile sale; să efectueze o analiză pertinentă şi complexă din punct de vedere
economic al societăţii sclavagiste.
Potrivit concepţiei aristoteliene, există o deosebire fundamentală între economie şi politică.
“Economia” se referă la “gospodăria casnică a stăpânului de sclavi”, pe când “politica” vizează
activitatea statului.
Sunt sesizate şi deosebirile fundamentale ce există între economia naturală şi economia de
schimb, prin intermediul distincţiei pe care Aristotel o face între cele două modalităţi de creare a
bogăţiei. Astfel economia naturală apare, în accepţiunea sa, sub numele de “economie“ şi se
manifestă prin activitatea de producere a valorilor de întrebuinţare necesare gospodăriei
stăpânului de sclavi.
Economia de schimb are la bază procesul acumulării de bani, cu scopul de a obţine avere şi
apare sub numele de “ chrematestică ”, modalitate cu care nu este de acord şi pe care o
consideră contrară naturii umane.
Aristotel examinează îndeaproape şi categoria economică de “marfă” cu cei doi factori ai săi:
valoarea şi valoarea de întrebuinţare. Valoarea, spune filosoful grec, se manifestă în procesul
– 5 –
circulaţiei mărfurilor, când produse diferite ca însuşire şi utilităţi sunt aduse la acelaşi numitor.
Spre deosebire de valoare, valoarea de întrebuinţare a mărfii, consideră el, este dată de utilitatea
acesteia.
Totodată, este legată valoarea mărfii, de însuşirea acesteia de a fi schimbată cu o alta şi, potrivit
raţionamentului, el ajunge la aşa numita “valoare de schimb”.
Pentru explicarea mecanismului de formare a valorii de schimb, Aristotel foloseşte exemplul,
devenit celebru: al perechii de sandale care poate fi folosită atât la încălţat sau umblat şi care
capătă astfel “valoare de întrebuinţare”, dar care poate fi schimbată pe alte produse şi deci
capătă “valoare de întrebuinţare”.
Chiar dacă reflecţiile economice aristoteliene prezintă o gândire economică avansată, totuşi,
raţionamentul lor s-a oprit aici. De ce ? Pentru că, el nu a reuşit să descopere elementul comun
tuturor mărfurilor care se schimbă şi deci, cum se ajunge în mod practic la fenomenul egalităţii
în procesul schimbului de mărfuri.
Eşecul său se datorează prejudecăţilor vremii, când munca fizică era dispreţuită, considerată
nedemnă, deoarece era efectuată de către sclavi.
1.2 Gândirea economică în evul mediu
O dată cu accentuarea stratificării sociale, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor
clase fundamentale ale societăţii – clasa feudalilor, iobagii şi a ţăranilor liberi – are loc o
creştere a importanţei bisericii şi a doctrinei creştine. Este epoca de efervescenţă a scolasticii şi
dogmaticii. Lupta care se dă în societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre biserica
creştină şi instituţiile laice. Biserica va căuta să-şi afirme şi să-şi răspândească dominaţia
religioasă, în vreme ce pătura laică va căuta să lupte pentru propria sa independenţă.
Între susţinătorii aripii laice s-au situat o serie de mari gânditori ai timpului, dintre care putem
aminti pe Marsilo de Padova, Dante Alighieri, Toma d`Aquino.
Toma d`Aquino (1225-1274), este considerat unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai
scolasticismului medieval european. Lucrarea sa de referinţă intitulată “Summa thelogice” poate
fi apreciată ca reprezentând chintesenţa filosofică a catolicismului. Autorul s-a străduit să-şi
servească, prin doctrina sa politică, morală, şi religioasă, clasa socială din care făcea parte.
În încercarea sa de a justifica dogmele bisericii şi ale orânduirii feudale, el preia şi exacerbează
anumite teze din doctrina lui Aristotel. Astfel, Toma d`Aquino abordează societatea ca pe un
sistem organic, în cadrul căruia, fiecare individ îşi exercită în mod natural şi firesc “ funcţia ”.
Deosebirile de stări sunt cauzate de deosebirile de funcţii. Există o anumită “ justiţie distributivă
” conform căreia, fiecărei stări şi clase sociale i se cuvin anumite drepturi şi obligaţii, imuabile,
care vor trebui să rămână totdeauna aşa.
– 6 –
Toma d`Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta funciară ca fiind
absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată
ocupa timpul, potrivit “ funcţiei “ lor fireşti, cu cultivarea orizontului lor spiritual. Cu toate că
este un susţinător al economiei naturale, Toma d`Aquino nu exclude schimbul de mărfuri, ci îl
consideră ca fiind ceva necesar justificat. Vânzarea şi cumpărarea, afirmă el, au fost introduse
pentru folosul comun al societăţii, “ căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers ”. Pentru el,
bogăţia este de două feluri, în funcţie de forma pe care o îmbracă: “ bogăţia naturală ”, adică
hrana, bunuri de uz personal, animale, pământ şi “ bogăţia artificială ” formată din aur şi argint
şi care nu trebuie “ să domine ” pe om. Toma d`Aquino încearcă şi o definire a aşa numitului“
preţ just ” al mărfurilor. Acest “preţ just” cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea mărfurilor ce vor face obiectul schimbului, cât şi venitul corespunzător stării sociale
a participantului la schimb, venit care să le asigure acoperirea nevoilor de consum
corespunzătoare rangului şi stării lor sociale. Deoarece, “preţul just” nu se putea realiza pe
piaţă, el trebuia asigurat de către stat prin aşa numitele: “commurus aestimatio”, adică o serie
de reguli menite să conserve rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la schimb.
În concepţia lui d`Aquino, statul nu poate asigura fericirea cetăţenilor săi, decât în măsura în
care el se subordonează acestora, împreună cu întregul său ansamblu de instituţii politice statale
de cerinţe, de norme juridice de care el se serveşte în înfăptuirea politicilor sale.
Totodată sunt evidenţiate, potrivit lui d`Aquino, cinci forme de guvernământ care ar exista în
societate: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia şi o formă mixtă rezultată din îmbinarea
aristocraţiei cu democraţia[11]. Acestor forme de guvernământ le-ar corespunde o serie de legi,
şi anume : o lege eternă, o lege naturală, o lege umană şi o lege divină.
Împotriva acestei concepţii dezvoltate de Toma d`Aquino şi, în general de toţi ceilalţi adepţi ai
bisericii şi dogmaticii catolice, se vor manifesta masele oprimate sub formă protestatară, prin
aşa-numitele “erezii”.
Împotrivirea faţă de ideologia şi cunoştinţele catolicismului medieval a cunoscut acest protest
mai mult sau mai puţin activ, ce a variat de la o ţară la alta, în funcţie de momentul istoric
respectiv. Spre exemplu, în Anglia este cunoscută “Răscoala lui Nat Tyler”, meşteşugar englez
care în 1381 a reunit sub conducerea sa ţăranii nemulţumiţi şi i-a ridicat la luptă împotriva
nobililor şi a privilegiilor acestora. Ideologul răscoalei, preotul John Bale, a întocmit o serie de
revendicări, dintre care amintim: confiscarea averilor mânăstireşti şi împărţirea lor ţăranilor;
desfiinţarea iobăgiei; comunitate de averi şi egalitate deplină.
Aproape 150 de ani mai târziu, în Germania are loc “Războiul ţărănesc“ (1525) condus de
Thomas Muenzer. Ideile economice ale acestui războiul ţărănesc sunt expuse sub forma ereziei.
În Cehia, în anul 1409 are loc “mişcarea husită”, după numele mentorului său, Jan Hus, care
avea drept principală revendicare, organizarea pe bază de obşte a vieţii social-economice. Şi în
– 7 –
Răsăritul Europei se vădesc, de asemenea erezii, îndreptate spre biserica ortodoxă. Astfel, în
Bulgaria, primele decenii ale sec. al X-lea aduce în prim plan, “mişcarea bogomilită”, având ca
fundament o doctrină creştină bazată pe dualismul dintre bine şi rău, pe critica ferventă a
feudalismului, mişcare larg răspândită apoi, până în sec. al XVI-lea în întreaga Peninsulă
Balcanică şi Rusia. În Transilvania sunt cunoscute de asemenea “Răscoala de la Bobâlna”
(1437), care avea ca principală revendicare limitarea domeniilor feudale şi îmbunătăţirea
situaţiei maselor ţărăneşti, precum şi “Războiul ţărănesc” al lui Gheorghe Doja (1514) care avea
înscris în programul său, ca principală revendicare: “surparea tiraniei nedrepte a nobilimii”.
Spre deosebire de feudalismul european, cel asiatic, se remarcă prin multiple particularităţi,
destul de pronunţate, cum este cazul Chinei, Indiei şi Orientului Arab.
– 8 –
CAPITOLUL II
MERCANTILISMUL
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să conturăm conceptul de mercantilism.
- Să înţelegem locul acestuia în evoluţia gândirii economice.
- Să prezentăm reprezentanţii principali ai acestui curent de gândire economică.
Cuvinte cheie:
-mercantilism, metale preţioase, bogaţie, profit ,comerţ,
-mercantilism timpuriu, mercantilism dezvoltat.
-,mercantilism metalist, mercantilism industrialist,
-mercantilism comercialist, mercantilism de confluenţă.
Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa economică,
sub aspect teoretico-practic, până la mijlocul sec. al- XVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub
impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial..
Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gândirea economică a scolasticilor
medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc
cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii, şi
implicit, a puterii acestora.
Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale:
principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit bogăţie,
pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: “aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele sunt bogăţii
în toate timpurile şi locurile”; principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe
stocul monetar, unde banul constituie “nervul războiului.
Trei idei mai importante caracterizează modul de gândire mercantilist: concepţia cu privire la
bogăţie (individuală şi naţională); izvorul şi rolul profitului în societate şi concepţia privind banii
şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelalte produse ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe
piaţă.
Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual sau
naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub
această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului, acesta din urmă
fiind considerat “exponentul birului public”.
Fascinaţi de ideea îmbogăţirii imediate şi prin orice mijloace, mercantiliştii nu-şi pun problema
consecinţelor pe termen lung ce decurg din practica acestui procedeu şi nici a urmărilor negative
– 9 –
ce vor influenţa avuţia şi destinul multor popoare de pe alte continente (cum este cazul celor două
Americii, a Indiilor Orientale şi Occidentale etc.).
Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv circulaţia
mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi preocupaţi de
mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că, suplimentul monetar
încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea produselor respective pe
piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea produselor (preţ mai mare)
comparativ cu preţul de achiziţie al acestora produselor, nu mai are fundament. Deci, nici
profitul şi nici sporirea avuţiei nu au la bază acest mecanism. Această “tară” teoretică a gândirii
mercantiliste va fi exploatată şi va genera vii dispute atât în rândul susţinătorilor, cât şi al
adversarilor lor de mai târziu, adepţi ai liberalismului clasic.
Comerţul de mărfuri şi de bani devine cea mai profitabilă sferă a economiei.
Cu toate că mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii liberalismului
clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă statului în susţinerea
economiei – intervenţie socotită drept o piedică în calea afirmării liberei iniţiative a agenţilor
economici şi a funcţionării economiei de piaţă, totuşi, acest curent de gândire economică are
meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus politicul în slujba
economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar în măsura în care se
sprijină pe bogăţie cât mai mare şi în continuă creştere.
Scrierile mercantiliste pot fi încadrate în ceea ce astăzi numim “economia normativă” şi se leagă
mai puţin de “economia pozitivă”, adică analiza a ceea ce se află în realitatea economico-
socială, chiar dacă nu lipsesc şi o serie de preocupări şi în acest sens.
În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante determinate în funcţie de
modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă. Prin urmare,
avem de-a face cu mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat.
Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima jumătate a
sec. al XVII-lea.
Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe comerciale
active, a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt remarcate
măsurile de ordin administrativ impuse de către stat, în sensul limitării, chiar până la interdicţie,
a importului de mărfuri şi stimulării, pe cât posibil, a exportului, cu scopul atragerii unei cantităţi
cât mai însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă era că, numai în acest mod
ţara poate fi considerată bogată.
Mercantilismul timpuriu îşi găseşte expresia cea mai elocventă în modul de conducere şi
administrare a oraşelor-cetate italiene: Veneţia, Genova, Florenţa. Sub impulsul său, se
înregistrează o creştere a libertăţilor economice şi politice, opresiunea feudală este atenuată în
– 10 –
favoarea dezvoltării agriculturii, a comerţului şi a activităţilor bancare, meşteşugăreşti şi
manufacturiere din oraşe. Corporaţiile constituite i-au parte la conducerea vieţii publice.
Analizând această stare de lucruri, economistul german Wilhelm Sombart avea să ajungă la
concluzia că, de fapt, mercantilismul nu poate fi considerat a fi altceva, decât politica economică
a oraşului extinsă la un teritoriu mult mai mare.[11]
O analiză pertinentă a mercantilismul metalist ne parvine prin scrierile bancherului Gaspar
Scaruffi. La el se întâlneşte concepţia unei balanţe comerciale active, însoţită de ideea
centralizării statale şi a unificării monetare.
Deoarece procesul de constituire a noilor economii naţionale nu se încheiase şi cum acestea nu-şi
puteau procura banii necesari doar din mijloace economice private, se apelează la sprijinul
statului, a cărei funcţie economică se va aşeza pe economia naţională-cadru. Analizând această
situaţie, Antonio Serra propune o serie de măsuri pe care statul ar trebui să le aibă în vedere
pentru stimularea exportului, în condiţiile unui import restrictiv.
Prin urmare, este evident că, mercantilismul de factură metalistă conţinea în sine, germenii
trecerii spre cel industrialist.
Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al
XVIII-lea) a exprimat o concepţie mult evoluată cu privire la modul de conducere şi dezvoltare a
societăţii din acea perioadă. Asistăm la o diminuare a factorului administrativ, concomitent cu
accentuarea acţiunii factorilor economiei, prin rolul esenţial conferit balanţei comerciale. Se
constată şi o relaxare considerabilă a comerţului exterior deoarece, activitatea de import nu mai
este atât de restrictivă şi este promovată ideea creşterii acesteia concomitent cu creşterea, într-o
proporţie mult mai mare a exportului, pentru a se putea asigura permanent o balanţă comercială
activă.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, de soluţiile propuse şi de spaţiul geografic în care se
manifestă, mercantilismul prezintă câteva trăsături esenţiale: a) este primul curent de gândire
economică care încearcă să analizeze, sub aspect teoretico-practic, modul de producţie bazat pe
schimbul de mărfuri şi relaţii salariale, în condiţiile în care, intensificarea schimburilor
comerciale externe se desfăşoară în proporţii considerabile şi sunt cele care stau la baza creării
de bogăţie, a plusprodusului. Tocmai din acest motiv, principala formă de sporire a bogăţiei este
considerată acumulare de bani şi de metale preţioase, iar sfera circulaţiei (în speţă comerţul
exterior) este privită ca izvor de bogăţie.
b) promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea
primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor;
c) mercantilismul se leagă strâns de politica economică (comercială) a timpului, ceea ce va
justifica şi sub aspect teoretic, nu numai practic, formarea marilor imperii coloniale adunătoare
de metale preţioase, materii prime şi bani;
– 11 –
d) nevoia crescândă de stoc monetar este alimentată şi de necesitatea satisfacerii unor cerinţe cât
mai variate şi numeroase din partea puterii regale şi a acoliţilor ei: de la războaie la o viaţă
bazată pe lux şi consum rafinat;
e) banii sunt consideraţi drept: “un factor de producţie cu acelaşi titlu ca şi pământul”,[11] idee
sesizată şi interpretată ulterior de economistul suedez Eli Heckscher astfel: “banii erau priviţi
uneori ca avuţie “artificială”, distinctă de avuţia “naturală”, unde dobânda de capital era
considerată drept plată pentru închirierea banilor, analogă cu renta funciară. În măsura în care
mercantiliştii căutau să descopere motive obiective pentru mărirea ratei dobânzii (...) ei le găseau
în cantitatea totală a banilor” [4]. Această ultimă idee va deveni ulterior o veritabilă sursă de
inspiraţie pentru J.M. Keynes, în formularea teoriei rolului pozitiv al ratei scăzute a dobânzii.
Fondul comun al ideilor mercantiliste s-au particularizat însă pe zone geografice şi ţări în funcţie
de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru creşterea
avuţiei.
În Spania şi Portugalia, economiştii s-au preocupat de conservarea metalelor preţioase provenite
din noile continente cucerite şi de interzicerea scoaterii din ţară a acestora. Prin excelenţă, avem
de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se întreprind o serie de măsuri prohibitive
în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care au condus la ruinarea economiei.
Mercantilismul industrialist, fondat în Franţa de Jean Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut
drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase prin practicarea unei politici de dezvoltare
industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor statului. Ideea de bază a mercantilismul
industrialist constă în faptul că, puterea politică nu poate fi legată decât de expansiunea
comercială. Dezvoltarea industrială este privită în cadrul acestui proces, ca un instrument, rolul
decisiv revenind statului prin aplicarea unor subvenţii pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel
cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase. Jean Bodin a insistat în lucrările sale pe
dezvoltare, aşa cum le numea el, a “marilor activităţi naţionale” şi anume: agricultura, industria
şi comerţul.
Antoine de Montchrétien (1575-1621), în lucrarea sa “ Traité de l’économie politique” (1615)
dedicat regelui şi reginei aprofundează ideea valorificării bogăţiilor ţării prin munca cetăţenilor
săi, cu concursul statului, a cărui independenţă trebuie să fie asigurată. Montchrétien face
distincţia între bani şi metale preţioase, pe de o parte, şi bogăţie, pe de altă parte, subliniind că
abundenţa de bani şi metale preţioase creează doar premisa îmbogăţirii ţării, dar nu neapărat o
şi îmbogăţeşte. De aceea, conchide mercantilistul francez, sunt necesare manufacturile,
dezvoltarea acestora oferind comerţului mărfurile necesare schimbului şi aducătoare de metale
preţioase în ţară. A luptat contra consumului de lux şi a militat pentru creşterea consumului
comun, ca factor dinamizator al creşterii economice.
Mercantilismul industrialist îşi va găsi însă expresia cea mai elocventă în
– 12 –
concepţia economică a lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683). “Colbertismul va fi
potrivit exegetului francez Luc Bourcier de Carbon, expresia cea mai franceză a
mercantilismului industrialist”.
Personalitate economică complexă, specialist în domeniul administraţiei publice, economiei şi
finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept izvoarele fundamentale de bogăţie şi
putere pentru Franţa. În acest sens, el a militat pentru aducerea specialiştilor străini în vederea
dezvoltării sectorului manufacturier pentru reorganizarea finanţelor publice şi private. Exegeţii
săi îi reproşează însă minimalizarea rolului agriculturii în societate, deoarece, pentru Colbert,
acest sector al economiei nu poate fi considerat decât “o cămară” din care vistieria publică îşi
acoperă cheltuielile cu luxul casei regale a lui Ludovic al XIVlea şi cu cheltuielile ocazionate de
dezvoltarea manufacturilor statului.
Reacţia firească faţă de asemenea măsuri de tip etatist restrictiv şi administrativ dirijiste a fost
liberală. Ea va deveni ulterior o componentă importantă a curentului fiziocrat, ce a precedat
colbertismului.
Mercantilismul comercialist a fost practicat îndeosebi în Marea Britanie, deoarece sursele cele
mai mari de bogăţie le constituiau comerţul şi navigaţia, efectuate sub reglementări stricte
îndreptate spre protecţia şi favorizarea expansiunii acestora. De exemplu, prin Actele de
Navigaţie ale lui Cromwell şi Charles al II-lea se asigura protecţia marinei comerciale engleze în
detrimentul celei olandeze pentru că, o navă străină nu putea exporta în Marea Britanie decât
mărfuri produse în ţara de origine. Comerţul exterior englez nu se putea face decât prin
intermediul navelor construite în şantierele engleze, care aparţineau armatorilor englezi şi pe
care serveau echipaje şi ofiţeri englezi [8].
Mercantilismul comercialist englez a fost practicat şi teoretizat cu precădere de: Thomas Mun
(1571-1641), Josias Child (1639-1690), William Petty (1623-1687), acest din urmă gânditor
englez făcând deschiderea spre doctrina economică a liberalismului clasic.
Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă prin intermediul a două lucrări mai
cunoscute: “Consideraţiuni asupra comerţului Angliei cu Indiile
Orientale” (1609) şi “Tezaurul Angliei în comerţul exterior” (1664-post mortem).
El face distincţia netă între bani, bogăţie şi metale preţioase, considerând banii drept mijloc de
îmbogăţire şi nu de bogăţie ca atare deoarece, afirma Mun, “cu cât sunt mai intens şi mai
raţional folosiţi, cu atât bogăţia poate spori mai repede, iar tezaurul ţării se umple mai
mult”[11]., Thomas Mun vede finalizarea unor asemenea eforturi în obţinerea unei balanţe
comerciale active deoarece, scrie el, “mijlocul obişnuit de sporire a avuţiei noastre şi a
tezaurelor noastre este comerţul cu străinătatea, activitate în care trebuie să respectăm regula
după care în fiecare an să vindem străinilor mărfurile noastre, de o sumă mai mare decât suma
mărfurilor folosite de noi de la ei”.[6,] Aceasta are un efect dublu asupra avuţiei: pe de o parte
– 13 –
se vinde surplusul de mărfuri şi se încasează metale preţioase de care ţara are nevoie, iar pe de
altă parte, se vor cumpăra acele mărfuri de care ţara are nevoie şi pe care nu le poate produce ca
urmare a costurilor de producţie ridicate pe care acestea le-ar necesita.[11]
Constatăm că mercantilismul comercialist specific acestei perioade se deosebeşte fundamental de
forma precedentă, mercantilismul industrialist, prin faptul că, sporirea stocului de metal preţios
şi de bani se realizează prin aportul comerţului, şi nu al industriei.
Activitatea comercială trebuie şi ea susţinută de către stat printr-o serie de căi economice şi
extraeconomice şi anume prin crearea de monopoluri în comerţ şi transporturi; prin activităţi
coloniale şi printr-o serie de reglementări cu caracter special în raporturile cu alte state
exportatoare sau importatoare de bunuri şi servicii.
Mercantilismul fiduciar, răspândit în Europa primei jumătăţi a sec. al XVIII-lea, a fost conceput
de renumitul bancher de origine scoţiană John Law. El a fost experimentat în Franţa. Ideea lui de
bază este următoarea: pentru ca o naţiune să prospere este necesar ca numerarul să fie abundent,
iar atunci producţia creşte, populaţia se dezvoltă, însă moneda trebuie să circule în mod activ şi
cât mai rapid.
Ori, numerarul nu-i necesar să fie reprezentat de metalul preţios. El (metalul) poate fi substituit
cu o monedă de hârtie al cărui volum va fi proporţionat nevoilor comerţului. Banca centrală este
cea care emite bancnote înlocuitoare de metal preţios. Ele (bancnotele) vor servi la plata
impozitelor în avans, vor fi considerate că alimentează producţia şi schimbul, că reprezintă
adevărată cheie a dezvoltării.[50,]
Mercantilismul de confluenţă, în care se împletesc idei ale Occidentului cu cele ale Orientului
întâlnim în scrierile lui J.T. Posoşcov şi Dimitrie Cantemir.
Reprezentând şi fundamentând deopotrivă ideile ţarului Petru cel Mare, Posoşcov considera ca
necesare dezvoltarea şi diversificarea unor manufacturi ale statului rus, mai ales prin credite şi
comenzi de stat, concomitent cu crearea şi unor manufacturi de proporţii mai mici, care să
răspundă cerinţelor multiple ale schimbului şi activităţilor comerciale.
Deopotrivă, Posoşcov, privind dezvoltarea industriei manufacturiere, este de părere că ar fi
necesară şi o ameliorare a stării ţărănimii ruse prin reducerea fiscalităţii, limitarea abuzurilor
faţă de ţărani, mercantilismul rus văzând în ţărani o posibilă forţă de muncă pentru
manufacturile aflate în formare şi dezvoltare. Mai era susţinută şi ideea că, valoarea banilor
depinde efectiv de puterea statului.
Cu opt ani înaintea lui Posoşcov, Dimitrie Cantemir îşi expunea doctrina mercantilistă în
lucrarea “Descrierea Moldovei”(1716), lucrare cerută de Academia
Germană şi care îl va primi ulterior pe Cantemir ca membru al său.
– 14 –
Particularităţile doctrinei mercantiliste a lui Cantemir decurg din axarea acesteia pe principalele
probleme politico-economice ale statului feudal românesc, aflat la răscrucea marilor drumuri
comerciale şi sub influenţa a trei mari imperii: rusesc, turcesc şi austriac.
Din cadrul doctrinei sale reţinem ca importante următoarele idei: necesitatea realizării unităţii
românilor, organizarea unui stat centralizat în care să fie instituită monarhia ereditară,
înlăturarea asupririi străine care împiedica dezvoltarea ţării prin subminarea posibilităţilor de
acumulare a avuţiei.[11, pag.26]
Cantemir mai arată că, nu-i destul că o ţară să fie înzestrată cu resurse naturale pentru ca ea să
fie bogată, ci avuţia ei sporeşte numai în măsura în care creşte hărnicia poporului său şi se
intensifică activitatea comercială, concomitent cu reducerea consumului de lux şi fastul puterii
regale. Ei au urmărit o abordare macroeconomică a fenomenelor şi proceselor, însă niciodată nu
au reuşit să realizeze o prezentare sintetică asupra economiei şi a funcţionării acesteia. Nu au
reuşit să separe aspectele economice de cele politice, adeseori acestea suprapunându-se,
economia căpătând, de cele mai multe ori, forma acţiunii politice. Totuşi, putem considera
mercantilismul ca un pas important în dezvoltarea economico-socială a epocii. El a fost o primă
încercare de descifrare a scopului mişcării capitalului, de analiză a circulaţiei mărfurilor şi a
economiei de schimb, pregătind în bună măsură terenul pentru afirmarea fiziocratismului şi
ulterior, a doctrinei liberalismului clasic.
Teme de reflecţie
1.Explicati in detaliu conţinutul mercantilismului.
2.Analizaţi etapele evoluţiei mercantilismului şi tipurile de mercantilism structurat pe zone
geografice.
3.Faceţi un studiu aprofundat al trăsăturilor mercantilismului.
– 15 –
CAPITOLUL III
FIZIOCRATISMUL
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să conturăm conceptul de fiziocratism.
- Să înţelegem locul acestuia în evoluţia gândirii economice.
- Să prezentăm reprezentanţii principali ai acestui curent de gândire economică.
Cuvinte cheie:
-fiziocratism, libertate economică, ordine naturală, ordine artificială,
-venit naţional, venit agricol.
Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi respectiv a politicilor
economice de această factură, nu s-a dovedit în ultimă instanţă, promiţătoare. Tabloul economic
al acestei perioade ne prezintă un declin accentuat al sectorului agricol, sacrificat în mod
deliberat în favoarea dezvoltării industriale, preţurile scăzute la produsele agricole generând un
adevărat exod al populaţiei rurale spre oraşe, concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole
necultivate. Ca urmare a politicilor vamale restricţioniste este împiedicată circulaţia produselor
agricole, chiar şi în interiorul aceluiaşi stat.
Constatând că economia devenea tot mai săracă pe măsură ce se acumula tot mai mult numerar
din exportul produselor, economiştii şi-au dat seama de greşeala comisă, şi anume, aceea de a
identifica banii cu avuţia.
Pe fundalul acestor stări negative, ia fiinţă în plan teoretic, gândirea economică fiziocrată.
Gândirea fiziocrată s-a născut ca o reacţie critică faţă de aceste realităţi, opiniile multor
economişti schimbându-se radical. În aceste condiţii se încearcă demonstrarea necesităţii
instaurării libertăţilor economice şi politice în numele a două cerinţe fundamentale: ridicarea
eficienţei activităţilor economice şi considerarea agriculturii ca singura ramură economică
chemată să creeze şi să sporească bogăţia unei ţări[7].
Prin urmare, denumirea de fiziocratism provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi
proceselor economice deoarece, natura, legile naturale sau fizice, cu caracterul lor imuabil şi
universal sunt cele care trebuie să stea la baza existenţei şi acţiunii umane.
“Prin legea fizică, scria François Quesnay, se înţelege cursul reglat de întregul eveniment fizic al
ordinii naturale, cel mai avantajos genului uman. Prin lege şi morală se înţelege regula întregii
acţiuni umane de ordine morală conform cu ordinea fizică, evident cea mai avantajoasă genului
uman. Aceste legi formulează ansamblul a ceea ce numim legea naturală.”[9].
– 16 –
Pornind de la această presupoziţie, fiziocraţii au conchis că ştiinţa economică este o ştiinţa
naturală, fizică şi că bogăţia se poate identifica cu natura pusă în slujba omului, iar valoarea
trebuie să fie natura, în forma ei de manifestare economică adică, pământul ca producător de
mijloace de subzistenţă.
Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-1774);
Victor Riqueti, marchiz de Mirabeau (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours
(1739-1817); Anne Robert Jacques Turgot, baron de l’Aulne (1727-1781).
Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o serie de idei novatoare, axate pe
evidenţierea principiului “ordinii naturale”, şi a noţiunilor de lege economică, produs net şi
circuit economic.
Principiul “ordinii naturale” exprimă ideea de bază a gândirii fiziocrate.
Fiziocraţii sunt printre primii cercetători ai economiei ce manifestă o concepţie netă asupra
Ştiinţei sociale şi a legilor (“ordinii”) economice. În concepţia fiziocraţilor, societatea evoluează
urmând o serie de “uniformităţi”, “legi naturale”, “o ordine naturală” dată de divinitate pentru
a asigura fericirea oamenilor şi a-i face pe aceştia să le cunoască şi să se conformeze acţiunilor
lor[ 8].
“Ordinea naturală” este opusă concepţiei de “ordine socială”, aceasta din urmă fiind
considerată ca artificială, deoarece este rezultatul voinţei umane, căci, aşa cum afirmase iniţial şi
Jean Jacques Rousseau, “ceea ce este natural şi spontan nu are nevoie să fie contractual.”[4].
Totuşi, trebuie menţionat că, pentru fiziocraţi ordinea naturală nu presupune “întoarcerea la
natură, la sălbăticie ”- teză la modă, vehiculată şi în literatura franceză a timpului începând cu
Voltaire şi Diderot. Dimpotrivă, “ordinea naturală înseamnă proprietate, siguranţă, libertate
iată întreaga ordine socială”[4
“Ordinea naturală” situează pe prim plan respectul individului faţă de legi, iar proprietatea şi
autoritatea statală reprezintă baza evidentă a acesteia.
“Ordinea naturală” este considerată ca “divină şi esenţială”, ea este “invariabilă” şi are
“universalitate” [4], “o universalitate” înţeleasă în mod realist de fiziocraţi. Turgot, de exemplu
afirma: “oricine nu uită că sunt state politice separate unele de altele şi constituite în mod divers,
nu se va trata niciodată bine o chestie de economie politică”[13].
În ceea ce priveşte consecinţele practice ale “ordinii naturale”, concepţia lor este la fel de
însemnată deoarece, aşa cum subliniază Gide şi Rist: “ea dărâmă un întreg edificiu de
reglementări vechi în ce priveşte regimul economic”[4].
Astfel raţionalitatea, reprezintă o trăsătură esenţială a ordinii naturale.
“Fiecare om trebuie să obţină cea mai mare satisfacţie prin cheltuiala cea mai mică posibilă,
arată François Quesnay, aceasta-i perfecţia conducerii economice. Şi când fiecare va face la fel,
– 17 –
această ordine în loc de a fi tulburată, va fi dimpotrivă mai bine asigurată”. Să lăsăm deci, ca
totul să se împlinească de la sine: “laissez-faire, laissez passer, le monde va lui méme”[8].
În concepţia fiziocrată “laissez-faire” nu imprimă doctrinei pasivitate şi fatalism. “ Statul,
consideră fiziocraţii, este chemat “să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure
menţinerea proprietăţii şi a libertăţii, să pedepsească pe cei care se vor atinge de dânsele şi mai
ales, să arate legile ordinii naturale”[8]
Referitor la legile economice, concepţia fiziocrată consideră ştiinţa economică ca pe o ştiinţă a
“ordinii naturale”. Ea conţine o serie de legi naturale, irevocabile, care ţin de esenţa oamenilor
şi a lucrurilor, a căror existenţă este atât de clară încât spiritul uman nu o poate refuza,
deoarece, “ordinea naturală” este fondată pe: proprietate, libertate şi armonia intereselor.
În ceea ce priveşte identificarea noţiunii de produs net, fiziocraţii pornesc de la constatarea că,
orice operaţiune productivă implică în mod nemijlocit cheltuieli, deci, consum de bogăţie.
Consumul de bogăţie trebuie scăzut, spun fiziocraţii, din bogăţia creată în urma desfăşurării
acţiunilor productive şi numai diferenţa, excedentul, poate constitui o creştere reală de bogăţie.
Acest excedent este numit de fiziocraţi, produs net.
Pentru fiziocraţi, pământul constituie singurul factor productiv, întrucât el este cel care poate să
furnizeze produs net, adică să asigure acel randament care să facă posibilă realizarea unor
venituri mai mari decât costurile de producţie. Alte sectoare de activitate, precum industria şi
comerţul, sunt considerate ca sectoare “sterile” din punctul de vedere al veniturilor, deoarece ele
transformă bunurile fără a le multiplica şi în consecinţă, nu realizează produs net.
Fiziocraţii exacerbează şi absolutizează rolul factorului – pământ în procesul de producţie.
Această minune de a crea produs net, afirmă fiziocraţii, nu o regăsim în nici o altă categorie de
producţie[4].
În consecinţă, fiziocraţii consideră şi clasele sociale care nu sunt ocupate în sectorul agricol ca
fiind “clase sterile”. Termenul de “sterilă” nu înseamnă însă manifestarea unei atitudini de
denigrare a industriaşilor, respectiv comercianţilor, ci reflectarea unei credinţe evident eronate
deoarece, totuşi fiziocraţii recunosc că “departe de a fi nefolositoare, aceste arte (industria,
comerţul, etc.) sunt farmecul şi sprijinul vieţii, servesc la păstrarea şi la bună stare a speciei
umane”[8].
Diferenţa dintre industrie şi agricultură are în concepţia fiziocrată şi o serie de influenţe de
factură teologică. Astfel producţia agricolă este considerată a fii opera divinităţii, pe când
bunurile create în sectorul industrial, fiind rezultatul efortului uman, nu sunt rezultatul unui act
creator.
Fiziocraţii nu au înţeles nici că producţia agricolă, ca şi cea industrială, se desfăşoară având la
bază legea preţurilor de piaţă. Ori, atunci când preţul de piaţă scădea, produsul net dispărea, iar,
în asemenea condiţii, din teoria fiziocrată nu se mai înţelegea nimic. De altfel, ei introduc aşa-
– 18 –
numitul “preţ bun”, preţ ce conţine o “plus valută” asupra cheltuielilor de producţie, ca un efect
normal al ordinii naturale. În condiţiile în care preţul scade sub nivelul preţului de producţie,
ordinea naturală se rupe, afirmă fiziocraţii, iar “produsul net” dispare.[8
Referitor la circuitul economic, fiziocraţii vor fi primii cercetători ai “distribuirii şi circulaţiei
bogăţiilor”[8]. Ei au încercat să arate că, bogăţiile circulă de la sine, între clasele sociale, că
circulaţia bogăţiilor dă viaţă sistemului economic.
“Tabloul economic” al lui François Quesnay a trezit în mod deosebit admiraţia contemporanilor
săi, dar şi a posterităţii “Tabloul economic” (1758) a lui François Quesnay reprezintă prima
încercare făcută în teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vieţii
economice[3]. Acest tablou se bazează pe o viziune de interdependenţă, de circuit. Pentru ca
sistemul economic să funcţioneze, trebuie ca vânzarea produselor să permită reconsiderarea
capitalurilor. Prin urmare, este necesar deci, ca veniturile obţinute din producţie să fie cheltuite
în mod normal.
“Preţul bun” al produselor agricole este cel care poate asigura circulaţia permanentă a
capitalului şi reconstituirea “avansurilor”, denumite ulterior “capitaluri avansate”.
În cadrul “Tabloului economic” Quesnay porneşte de la o serie de premise.
El presupune existenţa unui mare stat feudal, pe al cărui teritoriu se crează, în condiţiile unei
agriculturi avansate, un produs anual. Acest produs anual se sprijină pe invariabilitatea
preţurilor, în condiţiile liberei concurenţe şi a garantării dreptului de proprietate asupra
bogăţiei.
Circulaţia bunurilor şi repartiţia veniturilor se va realiza între cele trei clase sociale, denumite şi
împărţite de Quesnay astfel: clasa producătoare (a agricultorilor); clasa proprietarilor şi clasa
sterilă.
Clasa producătoare, formată din agricultori, este clasa care face să renască bogăţiile anuale ale
naţiunii. Ea este aceea care avansează cheltuielile muncilor agricole şi plăteşte anual venituri
propritarilor funciari. De această clasă sunt socotite a ţine toate lucrările pământului şi
cheltuielile cu aceste lucrări, până la vânzarea produselor la prima mână, pe baza acestuia din
urmă putându-se cunoaşte valoarea producţiei anuale a bogăţiilor naţiunii[14]. Denumirea de
“bogăţie” nu este acordată decât produselor brute ale naţiunii.
Clasa proprietarilor cuprinde pe suveran, biserică, posesorii de pământ.
Această clasă se întreţine cu produsul net al culturii agricole, care le este plătit anual de clasa
producătoare, dar, după ce aceasta din urmă a prelevat asupra producţiei pe care o face să
renască anual fondurile necesare pentru rambursarea avansurilor anuale şi fondurile necesare
pentru întreţinerea bunurilor aflate în exploatare.
– 19 –
Clasa sterilă este formată din toţi acei cetăţeni care sunt ocupaţi cu alte servicii şi lucrări decât
cele din agricultură şi, ale căror cheltuieli sunt plătite de clasa producătoare şi clasa
proprietarilor.
Unitatea de bază a economiei o constituie “ferma capitalistă”, care-şi desfăşoară activitatea în
condiţiile unei depline libertăţi de acţiune, în scopul creării produsului net[8].
Quesnay întreprinde apoi o analiză a capitalului, examinând părţile materiale componente ale
acestuia. El are în vedere împărţirea “avansurilor pentru producţie” în “avansuri iniţiale”
(capital fix) şi “avansuri anuale” (capital circulant), primele avansuri transmiţându-şi treptat
valoarea asupra noii producţii, ultimele avansuri, dintr-o dată.
În realizarea “Tabloului”, Francois Quesnay face totuşi abstracţie de oscilaţia preţurilor
mărfurilor, de comerţul exterior, de actele de vânzare-cumpărare desfăşurate între membrii
aceleiaşi clase sociale. Calculul matematic de constituire şi reconstituire a valorilor de intrare
conţine câteva erori şi inexactităţi, dar asupra cărora nu insistăm. Sunt mult mai relevante ideile
şi direcţiile în care Francois Quesnay şi-a desfăşurat analiza.
Tabloul economic cuprinde cele trei clase sociale şi bogăţiile lor anuale şi descrie comerţul ce se
efectuează între ele, după cum urmează:Se defăşoară trei circulaţii de mărfuri: două circulaţii
“imperfecte”, doar între două din cele trei clase sociale şi o circulaţie “perfectă”, ce le include
pe toate cele trei clase sociale.
Potrivit schemei evidenţiate anterior, prima circulaţie, cu caracter imperfect, are loc între clasa
productivă şi clasa proprietarilor. Ea prezintă două momente.
Într-un prim moment este plătită renta funciară de către arendaşi şi agricultori proprietarilor de
pământ sub forma rentei în valoare de 2 miliarde livre (sub formă bănească). În următorul
moment, clasa proprietarilor plăteşte cu o parte din banii primiţi, respectiv jumătate din sumă,
produsele agricole de care are nevoie pentru consumul lor individual, în valoare de 1 miliard
livre.
A doua circulaţie, cu caracter perfect, ce se desfăşoară între toate cele trei clase ale societăţii,
prezintă şi ea tot două momente:
a) La momentul unu, cu restul de bani primiţi sub forma rentei funciare, respectiv 1 miliard livre,
clasa proprietarilor cumpără mărfuri manufacturate de la clasa sterilă.
b) Într-un al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa proprietarilor, clasa sterilă cumpără de
la clasa productivă mijloacele de subzistenţă în valoare de 1 miliard livre.
Cea de a treia circulaţie, cu caracter imperfect, se realizează doar între clasa productivă şi clasa
sterilă în două momente, după cum urmează:
a) Într-un prim moment, clasa productivă cumpără de la clasa sterilă mărfuri manufacturate
necesare agriculturii în valoare de 1 miliard livre. Această sumă rezultă din banii obţinuţi
– 20 –
anterior de clasa productivă de la clasa sterilă ce cumpărase mijloace de subzistenţă în valoare
de 1 miliard livre.
b) În al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa productivă, clasa sterilă cumpără şi ea de la
clasa productivă materiile prime necesare, în sumă totală de 1 miliard livre.
În final se observă că are loc restabilirea situaţiei iniţiale (de la începutul anului) în condiţiile în
care a avut loc rambursarea valorilor şi restabilirea formei naturale a elementelor cu care s-a
început procesul productiv. Prin urmare, procesul de producţie poate începe anul următor pe
aceeaşi scară ca în anul anterior, realizându-se astfel analiza economică a ceea ce mai târziu
Karl Marx va evidenţia sub forma procesului reproducţiei simple.
Chiar dacă există o serie de inexactităţi, esenţial rămâne însă, surprinderea aspectelor
fundamentale ale reproducţiei capitalului şi descrierea la nivel macroeconomic a repartiţiei
veniturilor între cele trei clase sociale, banii jucând doar rolul de instrument de schimb.
Este pus accentul pe latura productivă, (chiar şi numai la nivelul sectorului agricol), iar
circulaţia mărfurilor şi banilor este privită doar ca o latură a procesului reproducţiei şi nu ca o
sursă exclusivă a bogăţiei, aşa cum considerau în mod eronat mercantiliştii.
Cu toate limitele sale “Tabloul economic” a lui François Quesnay a fost apreciat de o serie de
economişti. În acest sens, Denise Flouzat comenta opera lui Quesnay în termenii următorii: “În
tabloul său economic, Quesnay, efectuează prima cercetare cu caracter ştiinţific a economiei. El
a fost primul care a descris ceea ce noi astăzi numim venit naţional dar raportat doar la venitul
agricol, considerat ca fiind singurul venit important”[2].
În principiu, în toate dezvoltările lor, fiziocraţii, ca şi predecesorii lor mercantiliştii, s-au axat pe
studiul ofertei, neglijând cererea. În ceea ce priveşte nivelul analizei economice efectuate,
fiziocraţii, spre deosebire de mercantilişti, vor pune accentul pe latura microeconomică,
surprinzând, la nivelul “fermei capitaliste”, reprezentată de lotul individual de pământ şi
cultivatorul său, modul în care acesta din urmă intră în concurenţă, pe piaţă[5]. Sunt scoase în
evidenţă în acest mod, două principii esenţiale pentru fiziocraţi: sporirea în cel mai mare grad a
plăcerii prin cele mai mici cheltuieli posibile de către toţi agenţii economici şi satisfacerea
maximă a nevoilor de consum a tuturor membrilor societăţii, în condiţiile funcţionării
concurenţei perfecte şi a posibilităţii fiecărui individ de a-şi realiza interesul personal. Din
complementaritatea intereselor individuale poate rezulta armonia generală a intereselor dintre
clasele sociale conform principiului “laissez-faire”.
Teme de reflecţie:
1.Identificaţi ideile novatoare aduse in teoria economică de către reprezentanţii fiziocratismului.
2.Analizati ideile susţinute de mercantilişti comparativ cu cele emise de fiziocraţi.
3. Aprofundaţi „Tabloul ecunomic”al lui F. Quesnay.
– 21 –
CAPITOLUL IV
LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC
Obiective operaţionale
Cu acest capitol urmărim:
- Să cunoaştem condiţiile care au condus la apariţia liberalismul economic clasic.
- Să identificăm reprezentanţii principali ai acestui curent de gândire economică.
- Sa cunoaştem doctrina economică a lui Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say.
- Sa înţelegem teoria demo- economica a lui Robert Thomas Malthus.
Cuvinte cheie:
- avuţia naţională,venitul naţional, valoarea mărfurilor,teoria rentei şi a dobânzii,
- renta bănească,preţul natural,venitul naţional,
- marfă, valoare de întrebuinţare,valoare de schimb,teoria obiectivă a valorii, teoria
repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional.
- legea debuşeelor.
4.1 Doctrina liberalismului clasic
Perioada cuprinsă între sec.17-18 a fost marcată de prefaceri importante în planul gândirii
economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”,
inspirat din experienţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional.
Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rândul lor, teoria unui “capitalism
esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi
timp de putere pentru propriile scopuri”[7]. Revoluţia industrială din Anglia secolului al 18-lea
va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei
economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de
manufacturi care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia
amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zburătoare,
maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel
existent până atunci[18].
Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica şi
filozofia progresează.
– 22 –
În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi analizei
fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care
să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens,
Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor
experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează necesitatea independenţei
cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor deductive”, el fiind considerat
“părintele teoriei inducţiei”[19]. “Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să
pornim de la legile ei şi nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm
interdependenţele dintre diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate
legăturile lor interne, realizate generalizări”[2].
Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty (1623-1687),
prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă” economia politică clasică, fiind
considerat ulterior de Karl Marx - şi nu fără argumente valabile – “părintele economiei
politice”[19,].
Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea mărfii.
Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi
prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, căci
potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul
este mama”[5]. Prin urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste. Trebuie
menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi
politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditori mercantilişti au
evoluat spre liberalism.
Teoria rentei şi a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El consideră renta,
surplusul ce rămâne după scăderea cheltuielilor de producţie, cheltuieli alcătuite cu precădere
din costul seminţelor şi al salariilor. În ceea ce priveşte dobânda, William Petty o denumeşte
“rentă bănească” şi o consideră un preţ al împrumutului, o “remunerare” a lui. “Când cineva dă
banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se poate folosi de ei în acest timp, de aceea
are dreptul să ceară o remunerare pentru această situaţie incomodă cu care a căzut de acord.
Această remunerare e numită de obicei, procent”[8]. Dobânda (procentul) continuă Petty, nu
trebuie reglementată legal, ci în funcţie de raportul cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea
perspectivă Petty încearcă să stabilească “preţul natural al pământului”. Pământul, deoarece
asigură renta funciară, înseamnă că la vânzarea lui are loc vânzarea unui venit anume, deci el
trebuie asigurat pe altă cale, prin dobânda la un capital pus. În acest context, Petty are în vedere
ca renta anuală a pământului să fie înmulţită cu 21 de ani, interval calculat pe baza unor
date statistice referitoare la traiul concomitent a trei generaţii – “bunicul, tatăl, nepotul”[19].
– 23 –
Analiza efectuată asupra preţurilor, îi relevă lui Petty două categorii: “preţul natural” şi “preţul
politic”. “Preţul natural” al mărfii este determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru
producerea mărfii respective, idee ce corespunde în fapt, definirii valorii mărfii în accepţia
“teoriei obiective a valorii”, elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor mercantiliste
Petty consideră însă că “preţul natural” este influenţat direct de productivitatea muncii cheltuită
pentru producerea argintului. În consecinţă, Petty determină nu valoarea mărfii, ci “valoarea
relativă” a ei. “Preţul politic” este practic, preţul ca atare al mărfii.
În ceea ce priveşte impozitele, William Petty consideră necesară perceperea lor, ele fiind un
instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi necesitatea repartizării “proporţionale” a
impozitelor asupra populaţiei. De aceea el scrie: “oricât de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt
însă proporţional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni”[11].
Concepţia lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor al acesteia, cunoaşte în mod
evident şi nuanţe mercantiliste. El este adeptul, în plan politic, a puterii absolute a statului, chiar
dacă va încerca ulterior o corelare a acesteia cu concepţia ordinii naturale în economie[5].
Un veritabil teoretician al statului se vădeşte a fi John Locke (1632-1704).
Având la bază concepţia ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme fundamentale care
să stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordinii naturale este acela care precede
în mod logic şi istoric societatea civilă. Societatea civilă este chemată să asigure libertatea,
egalitatea şi independenţa cetăţenilor ei şi să statueze dreptul la proprietate al acestora.
Funcţionarea legilor şi categoriilor economice era concepută de Locke în cadrul ordinii naturale.
Contribuţiile sale la teoria economică sunt legate de reducerea ratei dobânzii pe calea autorităţii
de drept şi remonetizarea argintului.
Ele i-au dat prilejul să-şi expună ideile despre valoare, monedă, credit şi comerţ exterior. Potrivit
lui, valoarea apare ca un dat obiectiv dependent de o serie de factori, legaţi de activitatea
oamenilor şi a naturii. Valoarea de schimb nu depinde numai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce
este o relaţie marfă – nevoi de satisfăcut, ci şi de proporţia dintre debit (vânzare) şi cantitatea
mărfurilor schimbate sau, altfel spus, dintre fluxuri şi cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune
John Locke, la o cantitate cunoscută dintr-un bun, preţul creşte direct proporţional cu fluxurile
bunului respectiv.
Locke consideră că banii de aur şi de argint îşi au originea în nevoia păstrării avuţiei deoarece,
ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează şi, sub un volum mic, reprezintă o avuţie
mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarea lor ar fi dată numai de cantitatea de masă monetară
aflată la un moment dat în circulaţie. Prin aceste consideraţii asupra domeniului monetar, putem
considera că John Locke a făcut paşi importanţi în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată mai
târziu de David Ricardo şi de alţi economişti. Nu putem omite nici teoria sa cu privire la comerţul
– 24 –
internaţional. Sunt de reţinut consideraţiile potrivit cărora: “trebuie să existe o anumită
proporţie între monedă şi comerţ.
Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi expresia
maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării concepţiilor
liberale, la care aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de
Condillac, etc.
Spre exemplu, Pierre de Boisguillebert (1646-1714) a condamnat mercantilismul şi etatismul
specific acestuia, fiind susţinător al dezvoltării agriculturii, dar nu în forma exacerbată de
fiziocraţi, ci în strânsă interdependenţă cu dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului.
El a înţeles că economia unei ţări nu este o sumă de ramuri dezvoltate întâmplător şi
independent. Trebuie să existe interdependenţe la diverse niveluri, între ramuri şi profesii, între
interesele individuale şi cele generale. Meritul lui Boisguillebert constă şi în a demonstra, încă
din perioada mercantilistă, că avuţia unei ţări nu poate fi apreciată numai după stocul monetar,
ci ea apare formată din totalitatea bunurilor de care dispune la un moment.
Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca şi
natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de cantitatea,
priceperea lucrătorului, fiind influenţată de condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile
obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale,
deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport bine determinat cu propriile
produse şi servicii realizate.
Deşi Cantillon a fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam
Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată, dând muncii un statut şi un rol nou în
analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi, înainte de toate, are calitatea de
măsurătoare a valorii.. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a
cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios,
considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea
de masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor şi de viteza de
circulaţie a banilor.
Faţă de comerţul exterior, Cantillon s-a arătat preocupat de efectele asupra creşterii avuţiei, a
situaţiei populaţiei şi a ocupării mâinii de lucru. În acest context, Cantillon acordă un rol
important proporţiei în care se află pământul faţă de munca înglobată în mărfurile exportate şi
cele importate. Cantillon promovează ideea exportului de mărfuri ce înglobează mai multă muncă
naţională deoarece acesta ar duce la protejarea pământului, ar da de lucru populaţiei şi ar
valorifica în mod superior resursele naturale ale ţării. Pentru el, importul trebuie să cuprindă
îndeosebi acele mărfuri care încorporează multe elemente naturale, respectiv materii prime.
– 25 –
Prin urmare, “Cantillon a reuşit o primă sinteză a funcţionării economiei globale. Perspectiva
macroeconomică este aşezată în acest caz pe fundamente microeconomice, adică pe analiza
comportamentului agenţilor economici luaţi în interdependenţa lor. Analiza schimburilor locale,
interregionale şi internaţionale integrează pe producători, consumatori, monedă, pe
împrumutători şi împrumutaţi, clasele sociale ale epocii”[1].
Spre deosebire de Richard Cantillon, Condillac (1714-1780) respinge teoria valorii create de
muncă şi pune bazele teoriei valorii întemeiate pe cantitate şi raritate. La el, munca nu este o
cauză a valorii, ci o dovadă a ei. Valoarea ar ţine de domeniul schimbului şi nu al producţiei,
deoarece fiecare individ schimbă nu ceea ce îi este necesar, ci bunul care-i prisoseşte, dar care
este util altui individ.
După Condillac, utilitatea respectiv valoarea sunt rezultatul aprecierii umane, ele ţin de domeniul
psihologic şi nu de cel material. Prin aceste idei, Condillac face primii paşi spre ceea ce a fost
numită ulterior “teoria subiectivă a valorii”. El este adeptul teoriei cantitative a banilor unde
masa monetară aflată în circulaţie reglează nivelul preţurilor. Statul se cere a fi creat ca un
protector pentru cultivatori, meseriaşi şi negustori, ce trebuie să se abţină de la ingerinţe în
treburile economice al societăţii. Ele trebuie să rămână apanajul liberei iniţiative, deoarece,
scrie el, “ concurenţa este cea care repartizează ocupaţiile, aşează pe fiecare pe locul său. Toţi
subzistă, şi statul este bogat în lucrări pentru toţi”[6].
Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri,
argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub aspect
doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte: omul este o fiinţă
eminamente socială care trăieşte, munceşte şi creează în societate; la rândul ei, aceasta are la
bază un ansamblu de reguli şi norme ce decurg din dreptul natural, acesta din urmă derivând din
ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori endogeni. Statul
se cere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale. Ordinea
naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor economici, în
conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al
societăţii, sub deviza: “laissez-faire”.
Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în teoria, cât şi în practica
economică, este considerat pe bună dreptate, “prima mare paradigmă a istoriei gândirii
economice”. El reprezintă un salt, un alt mod de înţelegere a economiei şi a societăţii.
Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţirii naţiunilor. Metoda de
cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de importanţă
minoră spre a se ajunge la ceea ce este esenţial, fundamental în analiza economiei şi a
mecanismului de funcţionare.
– 26 –
Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordinii naturale, adică a acelei
ordini considerată a răspunde în mod corespunzător cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti ale
oamenilor.
Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce conduce la o
problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne şi îndeosebi, de cea mercantilistă.
Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii, importanţa diviziunii muncii şi a celorlalte
mijloace de sporire a productivităţii ei.
Se încearcă explicarea bazelor formării preţurilor, legea valorii şi a surplusului de valoare,
precum şi: salariul, profitul, renta – ca venituri ale claselor sociale[29,pag.38].
Din toate cele prezentate mai sus se întrevăd câteva elemente raţionale şi riguroase ale gândirii
economice aparţinând perioadei de început şi de afirmării a liberalismului clasic. Ele nu se
integrează însă unei concepţii complexe, susţinută cu argumente multiple, abordate relativ unitar
şi vizând atât prezentul, cât şi viitorul. O concepţie închegată va fi elaborată în perioada de
maturitate a doctrinei liberaliste prin concepţiile celor mai străluciţi gânditori ai vremii: Adam
Smith, David Ricardo, Robert Thomas Malthus, John Stuart Mill şi economistul francez Jean
Baptiste Say.
4.2 Doctrina economică a lui Adam Smith
Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de
factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun
cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la
Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice.
În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite
universităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se
ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam
Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor.
Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.
În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să sintetizeze
cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul economic. Dând dovadă de un
înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a
cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în
definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinând
consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic
mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi
comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a
economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi
fiziocratismul[27]. “Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun
– 27 –
accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le
implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.
Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de “avuţie”
sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi
sporirea ei.
În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement pe mercantilişti, Smith
consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care dispune
pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce
aceste bunuri”[27]. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost
profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe
urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la
distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care
exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la început
în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea
mai largă şi cea mai întinsă”[8].
În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea
muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia
economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic,
al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”[19]. Astfel el
oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.
Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la
valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii
muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa,
sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii
specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa schimbului în natură
şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele
mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care se efectuează fără
sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cât
posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării[25]. Importanţa
diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă
acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi
investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le
sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”[19]. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele
pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor.
Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-
şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care
– 28 –
nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat.
Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în
parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe care Smith a
urmărit-o consecvent în doctrina sa.
Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi
acumularea prealabilă a capitalului.
“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime
unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece
propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”[25]. Din această
perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească
avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.
În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că extinderea
diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decât în măsura în care “capitalurile
sunt tot mai puternice”. Însă la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în
unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrângerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi
de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea este inexactă,
confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi economistul scoţian
remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o
industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicându-şi
propriile idei emise anterior.
Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru mărfuri. Munca este
cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care
aceasta le consumă în fiecare an “şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii,
fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”[25]. Smith relevă munca drept
“adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a
satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca.
Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul banilor.
Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea,
problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o
înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi
eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfă se
schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar
cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea
de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens
el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea
unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea
– 29 –
acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”[25].
Efectuând această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de
întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza
dublului caracter al muncii producătoare de marfă şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în
care cheltuiala cu munca creează valoare.
Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau “preţului real” al
mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb
prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile
respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curăţă teoria
valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei
mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii muncă”[ 17].
Atunci când trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se
înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist,
preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea
ce el a numit “preţul natural” al mărfii. “Schematizând puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene
poate fi rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de
producţie”, deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului
natural, preţul normal; este problema numită “a gravitaţiei preţurilor”[7].
Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la
nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt
datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii
apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vânzării-
cumpărării, realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale
ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vânzători şi cumpărători ca şi între membrii
fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, când oferta este egală cu
cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura.
Când cererea este mai mică decât oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste
acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în
jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi
care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28], sau cum spune Smith:
“Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu
preţurile tuturor mărfurilor”[25].
Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâinii invizibile” drag autorului
“Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pieţei va purta cel
mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestingherit, altfel încât legile
evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”[9]. Prin urmare, “mâna invizibilă” reglează,
– 30 –
cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură
distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe
domenii de activitate. Prin intermediul “mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea
armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în
practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atât mai bun, cu cât se
implică mai puţin în viaţa economică.
Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este
adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune el, “are drept scop şi promovarea bunăstării
generale”[9]. Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva
restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor
guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva
cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.
Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, “marea panoramă a pieţei
rămâne o izbândă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa
arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii.
Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El
a fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume
realizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un
edificiu al ordinii sociale”[9].
Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de
producţie şi a venitului naţional.
Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele
reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al
societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional. Vastitatea subiectului şi
diversitatea intereselor la nivel macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului
naţional, l-au determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspecte
practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice, insistând asupra
raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupuri sociale şi interesele generale ale
societăţii. Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentru înţelegerea
proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.
În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind
creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se
împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti,
proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de
reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte
mult de la un venit la altul.
– 31 –
Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemele repartiţiei venitului naţional,
Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziune nouă de ansamblu şi de a fi încercat să
identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum şi regulile sau “legile naturale” care
coordonează mişcarea lor.
În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la
evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, având la bază următoarea
explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra
pământului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinând în
totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între
muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia
îi revine renta funciară.
Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea
produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă.
Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza
practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de
plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza
metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi
legea debuşeelor.
Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca
proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – ce sunt
considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.
Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în
timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi
familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că
salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a
lucra mai bine.
Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece,
mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul
lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general
ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei
(ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns beneficiu sau profitul
propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la
scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca
urmare a manifestării concurenţei.
Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl
explică .
– 32 –
În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci când
încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi
profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decât
salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată. El
oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din valoarea
creată de muncitori, alteori ca un “ca un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit
justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau
argument.
Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei
referitoare la dinamica economică.
Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe
termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi
mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi
sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc
salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt
avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor
la creşterea avuţiei este nul.
Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile
luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă
fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber
decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine “funcţionarea
normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi “realizarea armoniei generale” la scara
societăţii[26].
“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori
promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze el e
condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”[25].
Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii
muncii naţionale, Adam Smith elaborează “teoria diviziunii muncii între ţări şi a comerţului
dintre ele” sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Dacă într-o ţară străină, scria el, nu
poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu
o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare
folos”[25].
Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare
ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”.
În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi
respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie
– 33 –
sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor
factori.
Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, comparând
costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior
sau exterior.
“Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în “economia de
cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor
costuri” între producătorii autohtoni sau străini”[26].
În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind “reciproc avantajos” pentru parteneri, iar
condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este “deplina libertate economică”,
respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel.
“Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam Smith, este ca şi
al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai ieftin şi de vinde
cât mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai
completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie
să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe
piaţă se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”[25]. Adam Smith se delimitează net de
mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi
oponent al protecţionismului vamal.
În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este
întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau
câştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei
anuale a pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (...). Dacă
balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de
produse indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor
câştiga egal sau aproape egal”[2].
Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură
ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu
poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la
sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere.
Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentant confruntat cu efectele negative ale
practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale
schimbului inegal între ţări.
Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării
istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia
lumii se schiţează cel puţin “trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru
– 34 –
restrâns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este
elaborată astfel “teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel: “Centrul reuneşte tot ceea
ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decât o parte din aceste avantaje,
cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea.
4.3 Jean Baptiste Say continuator al doctrinei smithiene
Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi promotor al ideilor
liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea “Avuţia naţiunilor” a lui
Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au determinat pe Say să
încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de economie politică”(1803) şi
“Curs complet de economie politică practică” (1828-1829).
În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o sistematizează
şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că se deduc
singure”. Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu
un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.)
caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi
Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie
nouă”[8].
Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia,
circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de
producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe
piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod
spontan a ordinii vieţii economice.
Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în epocă.
Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată să lucreze
împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are
direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”[8,pag.158].
Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care
mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul
asupra pământului ca obiect al proprietăţii private”[19].
Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive
toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi.
Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia
aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează
o distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say
consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie şi
– 35 –
prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei factori de producţie,
respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate[29,pag.63].
Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe
Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei.
Un merit important în această direcţie constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca personaj
central al vieţii economice. Pentru Say, “agentul principal al progresului economic este omul
industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel
om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele.
El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă banii şi încasează redevenţele,
mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât lucrătorul care primeşte
ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină distribuirea bogăţiilor”[19].
Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive.
Serviciile aduse pe piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente.
Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri -
şi combinate în aşa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de
consumatori.
Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul amenzilor,
dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, arăta Say,
valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive şi diferitele servicii se
repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează astfel cu teoria schimbului şi a
producţiei”[8].
Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau
de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ.
Totodată, Say are meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a
întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith.
Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea tuturor
economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice.
Acestei idei îi vor da consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de
“ordine naturală” şi “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith.
La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în autoreglarea spontană a
economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod accidental, pot apărea
neconcordanţe între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea
libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emite
semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare
restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv).
– 36 –
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut
două forme concrete de răspândire şi anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată de Adam Smith,
la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi “teoria pieţelor sau a debuşeelor”, formulată de
Jean Baptiste Say[27].
Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face
abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri. Aceasta are drept consecinţă
faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi creează în mod automat cererea corespunzătoare, întrucât
pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de producţie corespunzători.
Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesul unei ţări care produce
mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”[24]. În planul abstract al ideilor sale, totul
părea absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că “teoria debuşeelor va schimba politica
lumii”[29].
Economistul francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie.
Forţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată
greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică
prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă, Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul
unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi contestă posibilitatea apariţiei şi
manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă.
Cu toate că se semnalează o posibilă supraîncărcare a pieţelor cu mărfuri, fenomen considerat
îngrijorător pentru mulţi economişti ai vremii, Say declară
optimist că aceste păreri sunt eronate. În sprijinul afirmaţiilor sale, el pretinde că “oferta totală a
produselor şi cererea totală sunt, în mod necesar, egale deoarece cererea totală nu este altceva
decât masa totală a produselor create. Ideea “supraîncărcării” este deci o absurditate.(...)
Această “supraîncărcare” echivalează numai cu o abundenţă mai generală a bogăţiilor, bogăţii
de care naţiile sunt tot atât de puţin stânjenite ca şi particularii”[24].
Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor, fenomen
rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere
nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul.
Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor. Totuşi, trebuie
remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi
reprimat “libertatea industrială ar suferi”[19,pag.82].
Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui Malthus, adept al ideii “menţinerii
bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie”, cât şi la ideile lui Sismonde de Sismondi
care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea invenţiilor.
Departe de a minimaliza contribuţiile lui Say la dezvoltarea ştiinţelor economice, ne alăturăm
opiniei formulate de Gide şi Rist că în acest cadru “trebuie căutate nu lămuriri asupra
– 37 –
fenomenului crizelor, căci nu se vor găsi, ci expresia unui sentiment just în fond, căruia Say a vrut
neajunsul să-i dea o formulă ştiinţifică nepotrivită”[8].
Corolarul practic al autoreglării economiei de piaţă îl va constitui promovarea politicii liber-
schimbiste sau a liberei concurenţe, respectiv respingerea categorică a intervenţiei statului în
economie şi critica vehementă a protecţionismului şi dirijismului, care vor fi reluate într-o
perspectivă modernă, în a doua jumătate a secolului XX.
4.4 Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice
David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor “Avuţiei
naţiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel Ricardo,
evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe la 1760 în
Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii
evreilor spanioli de aici. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la şcoala “Talmud Tora” de pe
lângă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi ani Ricardo
revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul biroului de
schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi prestigiu spre a
obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia
unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie, deoarece îl preocupă mersul
revoluţiei industriale din Anglia timpului său. El consideră necesară cunoaşterea acesteia nu
numai sub aspect practic cât şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a
societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei,
mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei
industriale. Ricardo şi le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă,
fiindu-i de folos şi discuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe
care le-a organizat şi subvenţionat[28].
În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei economice,
sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine, confirmate ulterior în
timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de economiştii teoreticieni.
Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este
momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un
deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare;
teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor relative în schimburile dintre ţări.
Principala operă a lui David Ricardo, ce înmănunchează concepţia economică este volumul
intitulat “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la
Londra, în aprilie 1817. Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a
– 38 –
studierii bogatei corespondenţe, [peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de
economişti, bancheri, politicieni, gânditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica
economică pornind de la considerente economice. În mare măsură animat de dorinţa de a
contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul economico-financiar care se
ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al 19- lea[17, Tocmai de aceea Ricardo
mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice având la
bază o multitudine de exemple cifrice.
Esenţa concepţiei ricardiene se concentrează în primele şase capitole ale lucrării sale
fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută şi
valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţii sale.
Ţinând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce reprezintă
bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şi convingător, ca şi modul în care
aceasta este creată şi ce rol joacă capitalul în cadrul ei, cum circulă şi cum se schimbă mărfurile,
ca şi natura şi oscilaţia preţurilor.
Lui Ricardo i se relevă mai puţin clare şi convingătoare ideile predecesorilor săi faţă de venituri
şi raporturile dintre ele şi din această cauză, consideră că principalul obiect de studiu al ştiinţei
economice ar trebui să-l constituie repartiţia venitului naţional. El nu este un economist al
repartiţiei prin excelenţă, ci se poate spune că studiul procesului repartiţiei l-a considerat
esenţial pentru înţelegerea mecanismului vieţii economice şi deoarece îl considera mai puţin
studiat şi lămurit faţă de segmentele producţiei, schimbului şi ale legilor care le guvernează. Un
argument convingător este şi acela că deşi plasează problematica repartiţiei în centrul atenţiei
ştiinţei economice, primul capitol din lucrarea sa se deschide cu analiza valorii, ale cărui
rădăcini îşi trag seva din procesul productiv.
Repartiţia şi legile ei sunt explicat greu, şi deduse în mare parte din producţie şi schimb.
Folosind metoda abstractizării îmbinată cu cea deductivă, Ricardo limitează considerabil
drepturile istorice şi elimină amănuntele nesemnificative.
David Ricardo este primul economist care înţelege că “teorema valorii bazată pe muncă are
însemnătatea unui principiu metodologic” sau cum ar spune în alţi termeni Thomas Kuhn “este o
componentă paradigmatică” necesară explicării tuturor celorlalte probleme studiate de
economia politică, pornind de la problema preţurilor şi oscilaţiilor lor.
David Ricardo aderă la teoria obiectivă a valorii şi a preţurilor şi continuă ideile smithiene
susţinute pe baza metodei exoterice. În acelaşi timp se delimitează de amibiguităţile şi
contradicţiile lui Smith şi critică interpretarea subiectivă a valorii mărfii surprinsă de
contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Aşa cum aprecia şi Costin Murgescu, “valoarea
este pentru el (David Ricardo -n.n.) o noţiune aparte, ea condiţionează înţelegerea celorlalte
categorii economice şi a legilor de dezvoltare ale producţiei capitaliste”[17].
– 39 –
Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe
piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări excepţionale, imprimându-le
un caracter de monopol şi bunuri reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit
după voia agenţilor economici, dar ţinând cont de legile pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o
excepţie, Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor, chiar dacă surprinde raritatea ca element
hotărâtor în determinarea preţului acestora. El cercetează pe larg natura, mărimea şi dinamica
preţurilor bunurilor reproductibile.
Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor
oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca
mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine
o condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au
susţinut Turgot, Condillac şi ulterior, J.B. Say. Totodată Ricardo, face o distincţie clară între
valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea de întrebuinţare
nu se poate considera a fi măsurătorul valorii de schimb.
Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în
discuţie aspecte noi mult mai complexe şi astfel, reuşeşte să depăşească multe din amibiguităţile
şi inconsecvenţele lui Smith. “Valoarea, scrie el, se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie,
deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci de dificultatea sau uşurinţa producţiei. Munca
unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeaşi valoare, dar nu va produce
întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de maşini, prin perfecţionarea îndemânării, printr-o
mai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în
condiţii avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor....iar prin
aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru creşte sau scade în
raport cu uşurinţa sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea
de muncă întrebuinţată pentru producţia sa”[20].
Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda valoarea cu
bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăţia, este rezultatul
conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de producţie pe care le utilizează[28].
Astfel, David Ricardo elimină teoria valorii de o primă confuzie existentă la Smith şi care consta
în identificarea muncii cheltuite pentru producerea mărfii cu munca obţinută în schimbul ei.
“Valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfă cu care poate fi schimbată depinde de
cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi nu compensaţia mai mare sau mică
ce se plăteşte pentru această muncă”[20].
Ricardo înlătură eroarea comisă de Smith atunci când acesta reducea valoarea mărfii doar la
munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizând totodată, că, instrumentele,
– 40 –
uneltele nu creează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate şi-o transferă pe a lor asupra
produsului.
“Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă depusă
pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuinţarea maşinilor şi a altui capital
fix şi durabil”[20].
Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată de munca valabilă doar pentru
stadiile precapitaliste, “primitive” ale societăţii, Ricardo arată că această lege este valabilă şi
pentru economia “avansată”, capitalistă.
Atunci când încearcă să demonstreze modul în care legea valorii acţionează în capitalism, în
domeniul formării preţurilor, efortul lui Ricardo nu reuşeşte să învingă dificultăţile. Cu o
admirabilă probitate ştiinţifică, David Ricardo recunoaşte că de vină este doar neputinţa lui de a
explica teoria valorii muncă şi de a o pune de acord cu existenţa ratei generale a profitului, spre
a înţelege astfel manifestarea preţului pe piaţă.
Cauza eşecului ricardian în soluţionarea acestor probleme s-a datorat în mare măsură modului
confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea şi a identificării preţului de producţie cu
valoarea mărfii.
Este de remarcat şi faptul că, aşa cum aprecia ulterior Karl Marx, deşi pare că se apropie puţin
de distingerea dublului caracter al muncii producătoare de marfă, totuşi Ricardo ca şi întreaga
economie politică clasică “nu face nicăieri în mod clar şi deliberat deosebirea între muncă, aşa
cum se exprimă ea ca valoare, şi aceeaşi muncă, exprimată ca valoare de întrebuinţare a
produsului”[15,pag.94]. Abia mai târziu, Sismonde de Sismondi, continuă Marx, va sublinia
caracterul specific al muncii creatoare de valoare de schimb, desemnând drept caracteristică a
progresului economic, faptul de a reduce mărimea valorii la timpul de muncă necesar.
Cu toate carenţele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înainte faţă de teoria valorii a
lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai bine modul de producţie capitalist şi a lăsat
o amprentă puternică asupra ştiinţei economice.
David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de producţie şi a
veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că marele
economist englez este preocupat nu numai modul în care se creează bogăţia, aspect predilect al
cercetării economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în
procesul muncii. Ricardo precizează că obiectivul său este modul cum se împarte produsul
naţional între cele trei clase ale societăţii: proprietarii funciari, capitaliştii şi muncitorii.
Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susţine că renta funciară nu este izvor al valorii, ci
consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricole tind să înregistreze creşteri drept
urmare a faptului că sunt atrase în producţie terenuri mai puţin fertile şi se cere relativ mai multă
muncă.
– 41 –
Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară reprezintă acea parte
din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş, pentru folosirea
forţelor originale şi indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu profitul şi nici cu
dobânda de capitaluri împrumutate.
Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământului arabil, deosebirile de
fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în cultură a pământurilor
de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare
(legea randamentelor descrescânde în agricultură). Izvorul rentei funciare este valoare creată de
muncitorii agricoli, care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de
arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv.
Ricardo se referă şi la mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de la ideea că, deoarece
măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai îndelungat
respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase în agricultură,
înseamnă că stabilirea preţului de vânzare al produselor agricole pe piaţă va fi determinat de
această valoare. Practic, în condiţii favorabile, când fermierii au cultivat terenuri de calitate
superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vânzarea produselor ei
vor obţine un profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reţine, ci potrivit înţelegerii cu proprietarul
funciar sunt nevoiţi să-l cedeze acestuia sub forma rentei.
Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă şi
valoarea individuală, mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta
nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru
landlorzi şi dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo.
Prin atragerea în cultură, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producţie
mari, profitul scade iar renta creşte doar relativ, deoarece, nu se poate spune că se plăteşte o
rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului.
Explicaţia dată de Ricardo rentei funciare are şi merite dar şi lacune, iar unele afirmaţii sunt
discutabile. De exemplu, urmaşii săi vor critica ideea potrivit căreia valoarea producţiei este
determinată în toate ramurile economice de cantitatea cea mai mare de timp cheltuită în procesul
productiv, precum şi de legea randamentelor descrescânde în agricultură, precizând că nu peste
tot în lume s-a trecut de la terenurile fertile la cele sărace, ci situaţia s-a petrecut invers.
Totodată el “nu a putut să explice teoretic renta funciară absolută”, rentă ce se plătea pentru
terenurile cu fertilitate cea mai scăzută şi cu cele mai mari costuri de producţie.
Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta
funciară, salariul şi profitul, David Ricardo nu a scăpat din vedere nici ultimele două forme de
venit. Semnificativ este că economistul englez va aprofunda linia de gândire a predecesorului său,
Adam Smith, noutatea constând în legarea acestor venituri de analiza rentei funciare.
– 42 –
Salariul este considerat “preţul natural al muncii”, prin care se înţelege valoarea forţei de
muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi reproducerii ei.
Privind în ansamblu, la nivelul societăţii, Ricardo trage concluzia că, datorită creşterii
populaţiei, se va înregistra o cerere necontenită de produse agricole. Aceasta va determina o
creştere a preţurilor produselor agricole, creştere datorată, cum am arătat, şi atragerii în
circuitul agricol a terenurilor cu randament scăzut. Pe lângă creşterea preţurilor şi implicit a
rentei funciare, se va înregistra şi o creştere a salariului nominal, având drept consecinţă directă
micşorarea profitului.
Renta tinde să absoarbă treptat profiturile, să limiteze posibilităţile de acumulare şi investire de
capital. Efectul este cel al limitării progresului societăţii, de aici rezultând şi pesimismul
ricardian. Veniturile analizate mai înainte se obţin în cadrul bine determinat al societăţii
reprezentată de stat ce-şi are propriile cheltuieli, fără a avea veniturile corespunzătoare
propriilor activităţi. Strângerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de
mijloace şi căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietăţii
funciar.
Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pământului şi al muncii dintr-o
ţară ce este pusă la dispoziţia guvernului şi sunt plătite întotdeauna sau din capital; sau din
venitul realizat de către ţara respectivă. În această accepţiune, capitalul apare ca sumă a tot ceea
ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de producţie la nivelul ţării.
Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce şi implicit scad şi
posibilităţile de creştere a avuţiei naţionale. Prin urmare, tendinţa firească a agenţilor economice
este să plătească impozitele din venit chiar şi în condiţiile în care statul impozitează capitalul.
În consecinţă, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc şi astfel, capacitatea de absorbţie
şi utilizare a forţei de muncă se micşorează, iar avuţia naţiunii scade. Impozitul asupra rentei
funciare afectează la rândul său mărimea şi interesele proprietarilor funciari.
Cele patru maxime cu privire la impozite, formulate de Smith şi preluate ulterior de Ricardo, ne
conduc la reflecţii şi în zilele noastre. Supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie atât cât este
posibil la susţinerea statului, în conformitate cu posibilităţile lor. Impozitele plătite de individ
trebuie să fie sigure şi nu arbitrare; fiecare impozit trebuie perceput şi plătit atunci când şi în
felul în care se presupune că ar fi mai convenabil pentru contribuabil; fiecare impozit trebuie
astfel perceput în cât să ia cât mai puţin posibil din veniturile populaţiei. Numai în acest mod
cetăţeanului îi rămâne un venit mai mare de cheltuit, iar agenţilor economici nu li se reduc
posibilităţile de acumulare.
Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale ca
şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte continente, au adus
în atenţia economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional şi ale politicii
– 43 –
comerciale. Persistenţa unor restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi rezistenţa unor
ţări faţă de tendinţele expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul
la aceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative în
comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo, menită să explice cauzele şi consecinţele
diviziunii internaţionale a muncii, precum şi principiile alocării raţionale a resurselor şi câştigul
ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului internaţional de către statele participante.
Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David
Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu
cereale” (1815), unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comerţului exterior este
avantajoasă chiar şi în cazul în care mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu
costuri mai mari decât ar putea fi obţinute în ţara importatoare[2].
Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie coerentă
asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor comparative de
producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional”.
David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că
schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcţie de
cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea
smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii
dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de
schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la
bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate şi al avantajelor
relative reciproce.
“Aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează
şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două ţări sau mai multe ţări. Într-un sistem de
perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor
genuri de activităţi care îi sunt cele mai avatajoase. Această urmărire a avantajului individual
este admirabil legată de binele universal al tuturor. Acest sistem distribuie munca în mod cât mai
folositor şi mai economicos. Acesta este principiul (costurilor comparative şi al avantajelor
relative) care face ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte
bunuri (industriale) să fie fabricate în Anglia”[20].
Prin urmare, Ricardo se referă atât la cauza ce determină diviziunea internaţională a muncii şi a
comerţului internaţional, respectiv criteriul alocării raţionale a resurselor productive (avantajul
relativ), cât şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc avantajoase în condiţiile
liberalismului economic.
Este reafirmată, într-o formă mai elevată, ideea autoreglării economiei de piaţă şi a armoniei
sociale între parteneri atât la scară naţională, cât şi internaţională.
– 44 –
Atât pe piaţa internă cât şi la nivelul pieţei mondiale, factorii determinanţi ai schimbului –
valoarea mărfurilor şi costul lor comparativ – sunt, după părerea lui Ricardo, de natură obiectivă
şi pot fi determinaţi cantitativ.
Existenţa a două legi sau principii care guvernează cele două tipuri de pieţe sunt explicate de
Ricardo prin dificultăţile mari existente în mişcarea internaţională a capitalului şi muncii,
comparativ cu mişcarea lor liberă în cadrul economiei naţionale. Urmaşii lui David Ricardo vor
denumi acest fenomen “imobilitatea internaţională a factorilor de producţie”[26].
Teoria ricardiană a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar şi
nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai
raţional, spune Ricardo, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru
care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite.
Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unităţi de timp de muncă
sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective.
Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu ipotetic, devenit ulterior
celebru şi cunoscut sub denumirea de “modelul ricardian de comerţ internaţional” cu două ţări şi
două produse.
Cele două ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două produse ce vor face
obiectul schimbului sunt stofa şi vinul.
Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a
manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul
relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a resurselor în
producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei
“armonii universale” a intereselor acestora.
În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese
substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei
economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de
muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat
la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui
mai mic dezavantaj absolut.
Meritoriu este şi faptul că a intuit complexitatea pieţei mondiale şi s-a străduit să-i descopere
trăsăturile, legăturile ei durabile, legile care-i guvernau mişcarea ca şi unele abateri ale ei de la
legile economice şi principiile ştiinţifice.
Ricardo recunoaşte că pe piaţa mondială au loc adesea schimburi de mărfuri ce înglobează
cantităţi neechivalente de muncă, ceea ce nu se întâmplă, de regulă la nivelul pieţei interne a unei
ţări. Cu toate că nu a reuşit să rezolve consecvent şi ştiinţific toate aspectele legate de originea,
– 45 –
conţinutul şi particularităţile comerţului internaţional, totuşi aceste reflecţii merită a fi luate în
considerare de către specialiştii contemporani.
4.5 Robert Thomas Malthus şi teoria sa demo-economică.
Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvârşeşte studiile la
Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra principiului
populaţiei” iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată “Principii de economie politică”, aceasta din
urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei şi a săracilor.
Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este “Eseu
asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea ce
priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul că, a
urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea populaţiei. Teoria
malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au făcut-o să devină parte
integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o Malthus a fost
lăsată la o parte[24].
Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de rezerva de hrană, Malthus
oferă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă şi pregăteşte terenul pentru David Ricardo în
analiza influenţelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra progresului economic, prin
explicarea sărăciei în termenii unei adevărate “curse” dintre populaţie şi mijloacele de
subzistenţă.
Ulterior, Francis Place şi John Stuart Mill, vor face uz de concepţia malthusiană în ceea ce
priveşte controlul asupra naşterilor, considerând-o “firul roşu conducător al programelor de
reforme sociale”[24].
“Avuţia naţiunilor” a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera de referinţă de la care a
plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene în ceea ce
priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţiei veniturilor, dar până la un punct. Spre exemplu,
dacă la Smith creşterea avuţiei naţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi bunăstarea tuturor
membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare a creşterii numerice a
populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea producţiei de bunuri şi a ofertei
este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi măsură.
Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează, deoarece ea este
subminată de procesul acumulării de capital[8]. Chiar şi modul de concepere a economiei
politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David Ricardo, ştiinţa economică are un caracter
preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o ştiinţă, a concretului istoric, cu funcţii practice
bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsură şi participarea statului.
– 46 –
În “Eseu asupra principiului populaţiei” Malthus s-a străduit să vadă în “geneza şi desfăşurarea
unor fenomene economice, factori de natură biologică”[3]. El a căutat să sublinieze că “natura a
pus în om un instinct care, dacă-i lăsat în voie, îl hărăzeşte foamei, morţii şi viciului”[25]. În
acest cadru el releva pericolul imediat al creşterii cu repeziciune a populaţiei, paralel cu
încetineala relativă a cantităţii bunurilor de subzistenţă, aceasta din urmă fiind reflectată în
dimensionarea puterii de producţie a unui pământ dat. Prin urmare, este vorba de o creştere în
progresie geometrică a populaţiei şi de sporire în progresie aritmetică a hranei şi a altor
mijloace de subzistenţă, în sensul de a da acestora dimensiunile 256 la 9[5].
Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza propriului “Eseu
asupra principiului populaţiei” ar arăta astfel:
CAPACITATEA DE CRESTERE PIEDICI IN CALEA CRESTERII PREVENTIVE:
SCĂDEREA NASTERILOR POZITIVE:
CRESTEREA MORTALITĂTII RETINERI MORALE VICII VICII MIZERIE INDICELE
REPRODUCERII MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTĂ
Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esenţă la trei propoziţii: (1) capacitatea
biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de
hrană; (2) totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive; (3) ultima piedică a
capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Prin urmare, conchide Blaug,
tot ceea ce a realizat Malthus a fost de a strânge la un loc o serie de fapte familiare, deducând
consecinţele acestora. Este sigur, spune el, că populaţia se înmulţeşte totdeauna până la limitele
rezervelor de hrană, că o înmulţire nestânjenită a fiinţelor umane poate conduce la impas, orice
rată plauzibilă de creştere poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistenţă[3].
Putem spune că Malthus pune în evidenţă aici, “limita economică” a pământului, generată de
costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă nu pot fi acoperite
eficient. El surprinde şi o “limită fizică” a solului, generată de sărăcirea şi deteriorarea
acestuia[19]. Discutabile sunt însă atât cauzele, cât şi remediile propuse de Malthus pentru
soluţionarea problemei.
Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al
acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. “Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus, unde nu se
observă o constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă. Această
sforţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşa de constant să cufunde în disperare clasele
inferioare ale societăţii şi se opune la orice îmbunătăţire a stării lor”[8].
Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le
înfăptuiască.
Ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a mortalităţii la
popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rata scăzută a mortalităţii la
– 47 –
popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace care sunt apte să-şi creeze
mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent.
La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şi lucrarea
malthusiană, “Principii de economie politică” (1820). El va susţine ca economia politică a
devenit ştiinţă atunci când a putut fi în măsură să explice avuţia naţiunilor, sursele acesteia,
modul de întrebuinţare, de reproducere şi sporire. Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia
cuprinde acele bunuri şi servicii materiale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare
de schimb . Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi estimată
prin cantitatea şi valoarea obiectului produs.
Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod să
se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital
pot apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei.
Acumularea accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent
cu limitarea cererii solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj[5]. El caută să
explice şi să găsească posibile soluţii la problema sărăciei şi a lipsei de locuri de muncă în
condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la problema supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi
crizelor prin intermediul teoriei demo-economice.
În ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus
le consideră a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite ca origine, substanţă,
natură şi mărime. Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanţă
socială, este creată de muncă, în timp ce avuţia este rezultatul conlucrării omului cu natura,
ajutat de capital. După îndelungi căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a
considerării muncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul
este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie între capitalul constant, numit capital
“care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, “capitalul care este comandat”.
În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre ele şi
clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană de aceeaşi
factură. Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care
aceasta îl plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte
renta drept un venit justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai
importante decât ele, în contextul realizării reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin
menţinerea acelei clase parazitare se asigura un consum permanent de bunuri în societate, ceea
ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica însă o mare problemă: de ce să se reducă
posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei parazitare, când foarte bine s-
ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de viaţă? La această
întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar
– 48 –
determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios”
– la viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.
Teme de reflecţie:
1.Aprofundaţi lucrarea „Avuţia naţiunilor”de Adam Smith şi faceţi o recenzie a aceszei cărţi.
2. Prezentaţi sintetic ideile care se desprind din lucrarile lui Jean Baptiste Say şi ale lui David
Ricardo.
3.Explicaţi toria demo-economică a lui Robert Thomas Malthus.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE
1. Barrere A. Histoire de la pensée économique et analyse contemporaine, Tome II, Paris, 1974
2. Beaud M. Histoire du capitalisme de 1500 à nous jours apud Dan Popescu
3. Blaug M. Teoria economică în retrospectivă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1992
4. Braudel F. Jocurile schimbului, Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985
5. Ciulbea T. Doctrine economice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996
6. Condillac R. Le commerce et le gouvernement considéré respectivement d’un a l’autre, 1777,
apud I.N.Văleanu
7. Frois G. A. Economie politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
8. Gide Ch., Rist Ch. Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi,
Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1926
9. Heilbroner R. Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
10. Iancu A. Tratat de economie, vol.I, Bucureşti, Editura Economică, 1993
11. Ionescu T., Popescu Gh. Istorie economică, Cluj-Napoca, Editura Continent, 1993
12. Lallement J. Histoire de la pensée ou archéologie du savoire ? În
Economies et sociétés, Modèle économique et sociales
nr.2/1984, pag.72
13. Malthus Th. Eseu asupra principiului populaţiei, Bucureşti, Editura Academiei, 1991
14. Malthus Th. Les Principles d’Economie politique, Paris, Editura Calman-Levy, 1969
15. Marx K. Capitalul, Bucureşti, Editura de stat pentru Literatură Politică, 1957
16. Mill J.S. Principes d’économie politique avec quelques-unes de leurs application à
l’économie sociale, Tome1, Paris, 1873
17. Murgescu C. David Ricardo în Anglica revoluţiei industriale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1972
18. Popescu D. Civilizaţie şi industrie, Bucureşti, Editura Albatros, 1981
19. Popescu D. Istoria gândirii economice din antichitate până la începutul sec. Al XIX-lea,
Sibiu, Editura Continent, 1994
– 49 –
20. Ricardo D. Despre principiile economiei politice şi ale impunerii, vol.1. Bucureşti, Editura
Academiei, 1962
21. Samuelscon A. Les grandes courants de la pensée économique, Presse Universitaires de
Grenoble, 1988
22. Sandretto R. Le commerce International, Ediţia a II-a, Paris, Armand Colin, 1993
23. Say J.B. Corespondenţa cu Malthus, OEuvres diverses, apud Ch.Gide, Ch.Rist,
24. Say J.B. Traité d’économie politique, Ediţia a VI-a, vol.I, Paris
25. Smith A. Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol.I, Bucureşti, Editura
Academiei,1965
26. Sută N. Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Bucureşti, Editura Ceres, 1992
27. Sută- Selejan S. Doctrine economice, Bucureşti, Editura Eficient, 1996
28. Văleanu Ivanciu N. Curente de gândire economică, Bucureşti, Editura « Fundaţia România
de Mâine », 1996
29. Văleanu Ivanciu N. Istoria gândirii economice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1992
30. Văleanu Ivanciu N. Liberalismul în teoria economică şi politică clasică (I şi II), Tema 3,
Bucureşti, Lito ASE, 1990
– 50 –
CAPITOLUL V
CURENTE REFORMISTE ŞI CONTESTARE FAŢĂ DE LIBERALISMUL CLASIC
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să cunoaştem condiţiile care au condus la apariţia curentelor reformiste şi contestatare.
- Să identificăm principalele curente socialiste premarxiste.
- Să cunoaştem ideile promovate de Protecţionism şi de Şcoala Istorică Germană.
-
Cuvinte cheie:
- curente reformiste,
- curente contestatare,
- comunism utopic,
- curente socialiste premarxiste,
- socialism creştin, socialism laic timpuriu, socialisn productivist, socialismul asociaţionist,
- politică antiliberală,
- protecţionism.
5.1 Condiţiile apariţiei şi clasificarea curentelor reformiste şi contestatare
Dezvoltarea economiei de piaţă din primele decenii şi de la mijlocul secolului al XIX-lea a avut
rezultate practice contradictorii.
Pe de o parte, ea a contribuit la accelerarea dezvoltării economice prin creşterea volumului
producţiei, diversificarea calităţii mărfurilor, dezvoltarea comerţului intern şi internaţional.
Exponenţii liberalismului clasic au teoretizat superioritatea acestui tip de organizare economică
în raport cu tipul economiei naturale sau cu formele alternative de organizare, chiar dacă uneori
au exprimat rezerve faţă de perspectivele sale de evoluţie.
Pe de altă parte, pe măsura dezvoltării economiei de piaţă în profunzime şi pe o arie geografică
tot mai vastă, au apărut, sau, după caz, s-au accentuat unele fenomene negative manifestate prin:
a) disfuncţionalităţi, dezechilibre şi, după 1825, crize la scară macroeconomică şi
mondoeconomică;
b) accentuarea inegalităţilor sociale şi polarizarea societăţii, prin declinul social sau
marginalizarea unor categorii ale populaţiei.
– 51 –
Pe planul gândirii economice, reacţiile de insatisfacţie, respectiv de protest faţă de consecinţele
funcţionării economiei de piaţă s-au îndreptat împotriva bazelor teoretice şi metodologice ale
curentului liberal clasic, privit ca apărător necondiţionat al economiei de piaţă. Curentele ce dau
expresie reacţiilor critice la adresa liberalismului clasic pot fi clasificate după mai multe criterii.
După criteriul atitudinii faţă de doctrina liberală clasică, se cunosc reacţii parţiale (care pun în
discuţie doar anumite principii, teorii sau recomandări, socotite vulnerabile sau greşite) şi reacţii
radicale, care resping în totalitate postulatele teoretice, metodologice şi de politică economică
ale liberalismului clasic.
După criteriul poziţiei faţă de perspectivele evoluţiei economiei de piaţă, se cunosc curente
reformiste, care recomandă, în esenţă, ameliorarea funcţionării economiei de piaţă şi curente
contestatare, care recomandă înlocuirea economiei de piaţă, în oricare dintre variantele posibile,
cu forme alternative de organizare economică.
Potrivit altor aprecieri, reacţiile critice la adresa liberalismului clasic pot fi clasificate în: reacţii
naţionale , reacţii sociale şi reacţii intelectuale
Sub raportul profunzimii teoretice şi al clarităţii expunerii, curentele reformiste şi contestatare s-
au situat, cu mici excepţii, sub nivelul atins de liberalismul clasic.
6.2 Curentele socialiste premarxiste
Curentele socialiste moderne au fost precedate şi, într-o oarecare măsură, inspirate de
reformatorii sociali din antichitate şi din Evul Mediu.
La sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne s-au înmulţit luările de poziţie critice la
adresa nedreptăţilor sociale şi, în paralel, preocupările de înlăturare a acestora, materializate în
proiecte de reformare din temelii a societăţii.
Autorii acestor proiecte îşi manifestau încrederea în existenţa unor tipuri, socotite ideale, de
organizare socială, fără, însă, să explice plauzibil când şi cum s-ar putea trece efectiv la
înfăptuirea lor.
Curentele socialiste premarxiste cuprind ansamblul curentelor de factură socialistă de până la
mijlocul secolului al XIX-lea: socialismul creştin, socialismul laic timpuriu, comunismul utopic,
socialismul productivist, socialismul asociaţionist şi altele. Ele sunt cunoscute sub denumirea
generică de curente socialiste utopice, în sensul că proiectele lor sociale nu erau realizabile, spre
deosebire de marxism, denumit socialism ştiinţific de adepţii săi, al cărui proiect social a fost pus
în aplicare.
Curentele socialiste premarxiste prezintă asemănări privind atât explicarea cauzelor
nedreptăţilor sociale, cât şi necesitatea înlăturării tipului economiei de piaţă:
– 52 –
1) cauza fundamentală a nedreptăţilor sociale consta în distribuirea inechitabilă a proprietăţii
private, care genera exploatarea şi mizeria maselor largi.
De aceea, era avută în vedere fie desfiinţarea proprietăţii private, fie limitarea ei la bunurile
provenite nemijlocit din muncă;
2) bazele funcţionării economiei de piaţă (iniţiativa economică individuală, independenţa
agenţilor economici, libertatea contractelor şi a muncii) urmau să fie înlăturate;
3) trecerea la forma preconizată de organizare economică şi socială urma să aibă loc, de regulă,
pe cale revoluţionară, prin acţiunea energică a unor grupuri disciplinate de aderenţi;
4) noile forme de organizare economică şi socială exprimau, cu precădere, interesele categoriilor
sociale salariate şi, uneori, ale celor legate de forme de organizare economică anterioare
economiei de piaţă;
5) conducerea procesului economic se realiza fie direct de instituţiile statului, fie prin intermediul
unor colective exprimând voinţa membrilor lor.
Pe lângă asemănările menţionate, în soluţiile preconizate de curentele socialiste premarxiste
existau numeroase deosebiri. Adepţii acestor curente, grupaţi în asociaţii cu caracter exclusivist,
sectar, s-au lăsat antrenaţi în diferite dispute şi polemici, unele în formă violentă.
Socialismul creştin s-a inspirat atât din principiile moralei creştine, cum erau ascetismul şi
iubirea aproapelui, cât şi din unele idei ale Renaşterii, cum erau egalitatea între oameni şi binele
comun.
Socialismul laic timpuriu s-a dezvoltat în paralel şi, în parte, în opoziţie cu cel creştin. Adepţii săi
susţineau necesitatea unor prefaceri sociale imediate, militând pentru realizarea bunăstării şi a
fericirii tuturor oamenilor. În opera reformatorului social de limbă franceză Jean-Jacques
Rousseau (1712-1778) se împletesc idei iluministe, liberal-radicale şi socialiste timpurii. El
considera, în mod naiv, că toţi oamenii sunt buni de la natură, dar sunt pervertiţi de societatea
nedreaptă. Critica sa împotriva inegalităţilor economice şi politice ale timpului se împleteşte cu
recomandările privind intervenţia statului în vederea perfecţionării instituţiilor publice. Ideile
sale au exercitat o influenţă durabilă asupra istoriei gândirii sociale.
Comunismul utopic s-a manifestat sporadic la sfârşitul Evului Mediu şi în epoca modernă,
exponenţii săi fiind uneori încadraţi în alte curente socialiste.
Aceştia se pronunţau pentru punerea şi utilizarea în comun a tuturor bunurilor existente în
societate, aplicarea unor principii sociale egalitariste şi înfăptuirea transformărilor preconizate
prin acţiunea violentă a unor grupuri de militanţi entuziaşti.
Cel mai important gânditor comunist utopic din perioada studiată este François Noël (Gracchus)
Babeuf (1760-1797), participant la Revoluţia franceză.
El preconiza desfiinţarea proprietăţii private asupra tuturor categoriilor de bunuri, abolirea
dreptului de moştenire şi constituirea unei comunităţi naţionale de bunuri.
– 53 –
Alocarea resurselor, producţia şi repartiţia bunurilor urmau să se realizeze centralizat, de la
nivelul instituţiilor de conducere ale statului. Comerţul exterior devenea monopol de stat, iar
comerţul cu metale preţioase era interzis. Toţi membrii apţi de muncă ai noii societăţi aveau
obligaţia de a depune o activitate utilă în locurile de muncă desemnate de conducere, potrivit
principiului utilităţii sociale. Plata muncii urma să se facă nu prin salariu în bani, ci printr-o
cantitate de bunuri necesare pentru consumul colectiv şi individual, calculată şi distribuită pe
baza principiului egalităţii între indivizi.
Ideile comunist-utopice ale lui Babeuf au constituit o sursă permanentă de
inspiraţie atât pentru gândirea economică şi politică antiliberală, în general, cât şi pentru
practica social-politică totalitară. După unele opinii, concepţia sa socialeconomică reprezintă
unul dintre izvoarele teoretice principale ale unor doctrine moderne şi contemporane, cum sunt
anarhismul, leninismul şi corporatismul.
Socialismul asociaţionist s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale
secolului al XIX-lea. Exponenţii săi au criticat vehement rezultatele funcţionării economiei de
piaţă şi au propus înlocuirea ei cu forme asociaţioniste de organizare social-economică,
caracterizate prin instituirea proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, executarea în
comun a muncii şi repartiţia echitabilă a veniturilor. Principalii reprezentanţi ai socialismului
asociaţionist sunt: C.H.R.de Saint-Simon, F.M.C.Fourier şi R.Owen.
Claude Henry Rouvroy, conte de Saint-Simon (1760-1825), descendentul unei familii nobiliare
franceze, s-a bucurat în copilărie de o pregătire şcolară deosebită, sub îndrumarea
enciclopedistului Jean D’Alembert. După ce a fost, pe
rând, militar şi om de afaceri, avea să se consacre studiului. Şi-a folosit întreaga avere pentru
subvenţionarea unor publicaţii de orientare socialistă şi finanţarea unor activităţi educative,
desfăşurate de adepţii săi. Este autorul unei opere întinse, din care menţionăm lucrările Sistemul
industrial (1821) şi Noul creştinism (1825).
Saint-Simon susţinea, sub influenţa fiziocraţilor, existenţa unor legităţi atât în natură, cât şi în
societate. În evoluţia istorică, perioadele de înflorire economică, numite stări organice, alternau
cu cele de stagnare sau declin, numite stări critice.
Progresul social se manifestă prin descompunerea formelor de organizare socialeconomică
învechite şi înlocuirea lor cu altele mai avansate, aflate în concordanţă cu nivelul de dezvoltare al
industriei, termen care, în înţelesul lui Saint-Simon, desemna ştiinţa, tehnica şi organizarea
producţiei.
Societatea franceză de după revoluţia din 1789 parcurgea, în opinia sa, o stare critică,
caracterizată, între altele, prin confruntarea dintre clasele sociale antagoniste:
1) pe de o parte, clasa productivă, numită şi industrială, formată din muncitori, meseriaşi, ţărani,
întreprinzători, savanţi, artişti şi alte grupuri sociale care desfăşurau activităţi socialmente utile;
– 54 –
2) pe de altă parte, clasele neproductive, numite şi intermediare sau parazitare, compuse din
jurişti, clerici, militari, filozofi şi alţii, care exercitau puterea politică.
Întreprinzătorii şi savanţii, ca exponenţi ai clasei productive, erau chemaţi să preia puterea
politică, înlăturând clasele neproductive. Înfăptuirea acestui proces, ce marca trecerea de la
starea critică la cea organică, urma să aibă loc prin convingerea treptată a oamenilor asupra
îndreptăţirii sale, şi nu prin violenţă.
Proiectul social-economic al lui Saint-Simon prevedea înfăptuirea unei societăţi industriale
organizate, în care statul urma să dispară treptat, iar preocuparea puterii politice avea să se
îndrepte de la guvernarea oamenilor la administrarea lucrurilor.
În societatea industrială, activitatea economică urma să se desfăşoare după un plan general,
elaborat potrivit unor obiective prestabilite. Pentru desfăşurarea producţiei, Saint-Simon
preconiza constituirea unor asociaţii la scară naţională şi mondială, care ar fi fost în măsură să
elimine anarhia din producţie şi dezechilibrele economice. Contemporan cu revoluţia industrială,
el atribuia producţiei industriale un rol esenţial în modernizarea şi restructurarea economiei
naţionale, motiv pentru care doctrina lui este numită uneori socialism productivist.
Întreprinzătorii care continuau să dispună de dreptul de proprietate privată şi savanţii aveau să
asigure organizarea producţiei pe baze raţionale, eficiente, fapt de natură să înlăture exploatarea
şi sărăcia maselor muncitoare. Repartiţia veniturilor urma să se facă potrivit principiului
colectivist “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”.
După cum se constată, gândirea economică a lui Saint-Simon nu este lipsită de ambiguităţi şi
confuzii. Importanţa ei rezidă, înainte de toate, în aducerea în circuitul de idei economice a unor
principii, teorii şi concepte care aveau să fie preluate şi dezvoltate de teoreticienii socialişti din
generaţiile ulterioare, ca şi de exponenţii noii şcoli istorice germane, de instituţionalişti şi de
radicali.
François-Marie Charles Fourier (1772-1837) s-a format şi şi-a petrecut aproape întreaga viaţă
în mediul comercianţilor (ca întreprinzător, comis-voiajor, funcţionar comercial), fapt ce i-a
permis să cunoască în mod direct efectele sociale negative ale fluctuaţiei preţurilor, ruinării
micilor producători, operaţiunilor speculative şi altele. Dintre lucrările sale, menţionăm Noua
lume industrială (1829).
Fourier a elaborat o schemă generală a evoluţiei societăţii omeneşti, în care fazele superioare
cunoşteau forme asociative de organizare socială, denumite garantismul (semi-asociaţia),
sociantismul (asociaţia simplă) şi armonismul (asociaţia compusă). Pentru a justifica principial
necesitatea asocierii oamenilor în entităţi social-economice restrânse, el a formulat legile
mişcării omeneşti, prin analogie cu legile mişcării fizice. Oamenii ar tinde să se aproprie unul de
celălalt conform atracţiei şi respingerii dintre ei, pe baza unor tipuri de pasiuni care îi unesc.
Principiile organizării asociative erau, în optica lui Fourier:
– 55 –
• atracţia dintre oameni;
• dotarea proporţională cu capital, muncă şi talent;
• reducerea ponderii grupurilor sociale neproductive şi inactive.
Aceste principii puteau fi materializate prin asocierea voluntară a membrilor societăţii în
colectivităţi cuprinzând 1500-3000 persoane, numite falanstere. Membrii acestor comunităţi
urmau să se îndeletnicească, potrivit propriilor aptitudini şi dorinţe, cu agricultura, activităţile
industriale, ştiinţa şi arta.
Programul activităţilor zilnice era strict reglementat, oamenii bucurându-se de avantajele muncii
şi vieţii în comun. Capitalul urma să provină atât de la membrii comunităţii, cât şi de la unii
filantropi, convinşi de utilitatea acestui mod de organizare. Repartiţia rezultatelor muncii avea să
se facă în proporţie de 5/12 pentru munca depusă de membrii apţi ai falansterului, de 3/12 pentru
talentul acestora şi de 4/12 pentru capitalul investit.
Proiectul social-economic al lui Fourier cuprinde diverse ipoteze, constatări şi previziuni
fanteziste, ce au constituit obiectul unor repetate acuzaţii de neseriozitate ştiinţifică, atât în
perioada vieţii sale, cât şi mai târziu. Cu toate acestea, ideile sale s-au bucurat de un ecou
puternic în rândul reformatorilor sociali de la mijlocul secolului al XIX-lea. Câţiva discipoli ai
săi, între care Victor Considérant şi Louis Blanc au întemeiat şcoala societară, care se considera
singura reprezentantă autentică a gândirii socialiste. Un discipol al lui Fourier a fost şi românul
Teodor Diamant, întemeietorul falansterului de la Scăieni.
Aparţinând unei generaţii mai tinere de socialişti asociaţionişti, L.Blanc a desprins unele
învăţăminte din eşecurile înregistrate pe termen lung de asociaţiile muncitoreşti. Ca soluţie de
rezolvare durabilă a ocupării forţei de muncă şi de ameliorare a situaţiei materiale a
muncitorilor, el preconiza constituirea unor asociaţii sau cooperative de producţie cu sprijinul
financiar şi sub controlul statului.
Beneficiile obţinute de asociaţiile de producţie urmau să fie repartizate atât muncitorilor (direct,
sub formă de prime şi indirect, sub formă de contribuţii la fondul de asigurare pentru boală,
invaliditate sau şomaj), cât şi pentru noi investiţii. Ideile sale se regăsesc în organizarea
atelierelor naţionale în Franţa în timpul revoluţiei din 1848. După retragerea subvenţiilor primite
din partea statului, atelierele naţionale nu au putut rezista în lupta de concurenţă, încetându-şi
activitatea.
Robert Owen (1771-1858) a dispus, în comparaţie cu socialiştii utopici francezi sau din alte ţări,
de dublul avantaj al unei experienţe practice mai diversificate (fiind, pe rând, ucenic, maistru şi
patron în ramura industriei textile) şi desfăşurate în condiţiile economiei de piaţă din Marea
Britanie, cea mai dezvoltată
în acea perioadă. Principalele sale lucrări sunt: Noua lume morală (1834) şi Ce este
socialismul (1841).
– 56 –
Proiectul social-economic al lui Owen prevedea aşezarea producţiei şi a muncii pe baze
colective, prin trecerea în proprietate comună a mijloacelor de producţie, înlocuirea concurenţei
cu unitatea de interese şi împletirea muncii manuale cu cea a maşinilor. În acest scop, el
preconiza constituirea unor colonii comuniste, sub forma unor asociaţii (sau cooperative) de
producţie şi consum, alcătuite din câte 300-3000 membri. Această formă de organizare urma să
se extindă progresiv la nivelul unor regiuni, al unor ţări şi, în final, al lumii.
În opinia lui Owen, spolierea celor ce depun o activitate productivă (muncitori, dar şi
meşteşugari şi industriaşi) de către negustori, bancheri şi alţi intermediari se datora, în primul
rând, utilizării banilor în procesul de repartiţie a venitului naţional, fapt ce impunea desfiinţarea
lor. În locul banilor propriu-zişi, urmau să circule banii-muncă, care se prezentau sub forma
unor chitanţe (sau vouchere) atestând prestarea în producţie a unei anumite cantităţi de muncă.
Aceste chitanţe puteau fi preschimbate, fără intermediari, cu orice alte produse necesare traiului,
înglobând o cantitate similară de muncă. Schimbul de produse şi, implicit, de activităţi avea loc
în magazine special amenajate, numite bazare ale muncii.
Introducerea banilor-muncă oferea, în viziunea lui Owen, un criteriu echitabil atât pentru
repartiţia venitului naţional între participanţii la procesul de producţie, cât şi pentru circulaţia
mărfurilor între producătorii direcţi. Suportul teoretic şi metodologic al conceptului de bani-
muncă era însă, deficitar, denotând:
• insuficienta înţelegere a rolului şi a funcţiilor banilor în economia modernă de schimb,
indiferent de modul de organizare a acesteia;
• nesesizarea imposibilităţii măsurării directe şi validării sociale a cantităţii de muncă prestate de
agenţii economici individuali.
Opera sa avea să exercite o influenţă durabilă asupra lui K.Marx (care a preluat, între altele,
conceptul de forţe de producţie) şi a altor gânditori socialişti. Owen a desprins din teoria valorii-
muncă concluzii privind necesitatea înlocuirii economiei de piaţă cu o formă de organizare
social-economică opusă acesteia. Deşi critic consecvent al proprietăţii private, el nu a formulat,
în mod paradoxal, ideea abolirii ei.
6.3 Protecţionismul. Şcoala istorică germană
Protecţionismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale faţă de
liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic,
metodologic şi al politicii economice.
Sub aspect teoretic, ei au contestat pretenţia de valabilitate permanentă şi universală a
postulatelor liberalismului clasic şi au afirmat relativitatea sau, după caz, inexistenţa unor legi
naturale.
– 57 –
Obiectul de studiu al ştiinţei economice ar trebui să îl constituie evoluţia economiei naţionale,
privită ca o entitate şi nu acţiunea agenţilor economici izolaţi. Investigarea particularităţilor
naţionale şi locale, socoteau protecţioniştii şi adepţii şcolii istorice germane, permite formularea
unor constatări realiste şi a unor concluzii adecvate pentru progresul economic al ţării
respective.
Sub aspect metodologic, adepţii acestor curente au respins metoda deductivă, utilizată de liberalii
clasici (şi mai târziu, de cei neoclasici), considerând că ar contribui la deformarea realităţii
economice. În locul acesteia, ei propuneau adoptarea metodei inductive şi istorice, care ar fi în
măsură să studieze viaţa economică în devenirea şi cu particularităţile sale; cercetarea
economică ar trebui să aibă un caracter empiric, bazat pe evidenţierea analogiilor, asemănărilor
şi deosebirilor dintre fapte, fenomene şi procese.
Sub aspectul politicii economice, se constată unele diferenţe de apreciere între adepţii
protecţionismului şi cei ai şcolii istorice germane. Protecţioniştii au criticat vehement teoriile
clasice ale comerţului internaţional care, în opinia lor, avantajau un grup restrâns de ţări
dezvoltate economic şi dezavantajau restul ţărilor lunii.
Prezentându-se ca apărători ai intereselor acestora din urmă, ei propuneau o politică economică
bazată pe protecţionism (de unde provine şi denumirea acestui curent de idei) vamal şi pe
încurajarea dezvoltării economice proprii.
Adepţii şcolii istorice germane au admis, în general, unele merite ale teoriilor clasice ale
comerţului internaţional, pronunţându-se în favoarea unei politici economice pragmatice, de
îmbinare a principiilor protecţioniste cu cele liberschimbiste.
Teoriile protecţioniste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al treilea
al secolului al XIX-lea şi deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Ele au apărut aproape
simultan în statele germane (mai târziu, Germania) şi în Statele Unite ale Americii – ţări în care
dezvoltarea economiei de piaţă era întârziată de nerealizarea unităţii statale, de insuficienta
valorificare a resurselor disponibile, dar şi de prezenţa pe piaţa internă a mărfurilor industriale,
superioare calitativ, importate din Anglia. Mai târziu, ideile protecţioniste aveau să găsească un
teren favorabil şi în Austria, Rusia, România, Italia şi în alte ţări, în care nivelul de dezvoltare
economică şi poziţia în economia mondială erau resimţite ca fiind inferioare potenţialului lor
economic.
Protecţionismul a preluat şi a dezvoltat unele idei mercantiliste, mai ales privind rolul statului în
stimularea agenţilor economici indigeni şi descurajarea concurenţei externe.
Unul dintre precursorii săi, economistul german Adam Müller, a introdus conceptul de forţe
productive ale naţiunii. Economia naţională, considera el, nu reprezintă un simplu conglomerat
de agenţi economici individuali, ci formează, pe deasupra acestora, o entitate dinamică.
Întemeietorul curentului protecţionist este economistul german Friedrich
– 58 –
List (1789-1846). Format în atmosfera de renaştere a spiritului naţional de la începutul secolului
al XIX-lea, tânărul List a susţinut unificarea politică şi unitatea vamală a statelor germane. Mai
târziu, stabilit vremelnic în Statele Unite ale Americii, el s-a familiarizat cu practicile
protecţionismului vamal din această ţară şi a elaborat o primă variantă a teoriei sale sub forma
unor scrisori destinate publicului american, reunite în 1827 în lucrarea Trăsăturile unui nou
sistem de economie politică. Înapoiat în Germania, List şi-a continuat activitatea ştiinţifică şi a
publicat în 1841 opera sa fundamentală Sistemul naţional al economiei politice.
Cartea s-a bucurat de un larg ecou, atât în Germania, cât şi în străinătate, fiind tradusă şi
publicată în aproape toate ţările europene până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
List reproşa liberalilor clasici, în general, şi lui Adam Smith, în special, faptul că aplicarea
ideilor lor slujea exclusiv intereselor naţiunilor dezvoltate (Angliei şi în secundar Franţei) de a
dezorganiza economic şi a frâna progresul celorlalte state. El evidenţia următoarele trăsături ale
doctrinei liberale clasice, la care se raporta critic:
• cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal al postulatelor sale ştiinţifice;
• individualismul, în sensul situării agentului economic izolat în centrul demersului său ştiinţific
şi al lipsei de preocupare pentru situaţia economică a colectivităţilor;
• materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuţiei şi valorii.
Prin contrast cu economia politică liberală clasică, List pune bazele economiei politice a naţiunii.
Obiectul de studiu al acesteia îl reprezintă viaţa economică a fiecărei naţiuni, cu trăsăturile,
capacităţile şi resursele sale. Naţiunea, aprecia el, trebuie să se afle în centrul analizei
economice, întrucât ea este purtătorul totalităţii forţelor productive. Prin conceptul de forţe
productive ale naţiunii, List avea în vedere un ansamblu foarte larg de elemente materiale şi
spirituale: forţele naturii, capacităţile de producţie, resursele umane; instituţiile de învăţământ,
ştiinţă şi artă, legislaţia şi politica economică; administraţia publicăm credinţele religioase şi
altele. Forţele productive exprimau puterea economică şi prestigiul în lume al unei naţiuni şi,
abia după aceea, gradul ei de bogăţie. Forţa de a crea bogăţii, nota List, era mai importantă
decât bogăţia însăşi.
Adept al metodei inductive de cercetare, List considera că economia politică era o ştiinţă
experimentală, chemată să studieze datele empirice privind dezvoltarea economică a naţiunilor.
El aprecia că istoria economică a cunoscut cinci trepte (sau perioade) succesive de evoluţie:
1. perioada vânătorii şi a pescuitului;
2. perioada pastorală;
3. perioada agricolă;
4. perioada agricolă şi industrială;
5. perioada agricolă, industrială şi comercială.
– 59 –
În vederea dezvoltării forţelor productive ale naţiunii, statul are obligaţia să promoveze cea mai
potrivită politică economică. Ori, arăta List, adoptarea unei politici economice protecţioniste
reprezenta singura soluţie recomandabilă pentru statele mai puţin dezvoltate economic.
Argumentele sale în favoarea protecţionismului sunt, în esenţă, următoarele:
• dezvoltarea forţelor productive ale naţiunii, şi în special, a industriei impuneau aplicarea unor
taxe vamale suficient de mari pentru a descuraja importul mărfurilor străine. În practică, nivelul
taxelor vamale era determinat de diferenţa de costuri, respectiv de preţ, dintre mărfurile
importate şi cele produse în ţară;
• fiecare naţiune era îndreptăţită să îşi dezvolte armonios ramurile economice şi să îşi constituie
un complex economic naţional, ceea ce iar asigura sau, după caz, i-ar consolida independenţa
economică şi politică în raporturile cu străinătatea;
• statul avea datoria patriotică de a îi favoriza, pe piaţa internă, pe producătorii indigeni în
raport cu cei străini.
Protecţionismul era menit, în concepţia lui List, să contribuie la educarea economică a naţiunii,
motiv pentru care era numit protecţionism educativ. Pe termen scurt, aplicarea protecţionismului
determina majorarea preţurilor pe piaţa internă, fapt incriminat vehement de adepţii
liberschimbismului. Pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, a creşterii productivităţii muncii,
nivelul taxelor vamale urma să fie redus progresiv.
Principalii reprezentanţi ai protecţionismului nord-american sunt H.C.Carey şi S.Patten.
Economistul Henry Charles Carey a adus în discuţie, în afara unor principii şi idei foarte
asemănătoare cu cele expuse de List (motiv pentru care cei doi au fost acuzaţi că s-au inspirat
unul de la celălalt), şi teorii proprii, cum este teoria armoniilor economice internaţionale. El
considera că diviziunea internaţională a muncii rezultată în urma aplicării principiilor
liberschimbiste ar duce la împărţirea ţărilor lumii în două mari categorii: ţări dezvoltate (sau
industriale) şi ţări slab dezvoltate (sau agrare), ceea ce distrugea armonia internaţională şi
antrena stări conflictuale permanente. În schimb, aplicarea unor politici economice protecţioniste
ar favoriza dezvoltarea productivă complexă a fiecărei ţări, în care ramurile producţiei materiale
se completau armonios una pe cealaltă. De pildă, arăta el, agricultura oferea ramurilor industriei
prelucrătoare atât o sursă de aprovizionare cu materii prime, cât şi o piaţă de desfacere pentru
produsele industriale.
Armonia existentă între ramurile fiecărei economii naţionale reprezenta pentru Carey o premisă
esenţială a armoniei din relaţiile economice internaţionale, bazată pe schimburile comerciale
echitabile şi pe progresul continuu al fiecărei naţiuni.
Simon Patten este autorul lucrării de largă circulaţie Bazele economice ale protecţionismului
(1890), în care a sistematizat şi completat contribuţiile în materie ale lui F.List, H.C.Carey şi ale
altor teoreticieni.
– 60 –
Şcoala istorică germană a cuprins două mari etape succesive de dezvoltare:
1. vechea Şcoală istorică germană, între 1850-1890;
2. noua Şcoală istorică germană (ai cărei reprezentanţi s-au afirmat încă din deceniul 1870-
1880, dar a cărei existenţă distinctă a fost recunoscută doar după 1890), între 1890-1930.
Vechea Şcoală istorică germană a fost ilustrată de Wilhelm Roscher, Bruno Hildebrand şi Karl
Knies.
Fondatorul ei, economistul şi sociologul W.Roscher, este autorul lucrării
Sistemul economiei politice (1854), în care aduce înnoiri teoretice şi metodologice în ştiinţa
economică. El critica teoria liberală clasică pentru că s-a rezumat la enunţarea unor legi pretins
naturale, a căror existenţă nu a putut fi demonstrată.
Economia naţională, susţinea Roscher, reprezenta o entitate organică, a cărei studiere impunea
utilizarea metodei inductive comparatiste. Menirea ştiinţei economice era aceea de a studia
particularităţile fiecărui popor şi ale fiecărei epoci istorice şi de a formula, pe această bazată,
recomandări privind politica economică corespunzătoare situaţiei date.
Obiectul de studiu al ştiinţei economice, aprecia G.Schmoller, îl constituiau faptele economice
izolate, nerepetabile, care puteau fi studiate prin metoda inductivă şi istorică. Această poziţie era
respinsă de Karl Menger, fondatorul Şcolii liberale neoclasice de la Viena, care considera că
obiectul ştiinţei economice îl formau doar fenomenele şi procesele cu caracter general, care
trebuiau cercetate prin metoda deductivă. Între G.Schmoller şi K.Menger s-a purtat, în deceniul
al nouălea al secolului al XIX-lea, o dispută de mare rezonanţă în lumea ştiinţifică, numită
“disputa asupra metodei”.
Unii adepţi ai protecţionismului şi ai Şcolii istorice germane au susţinut înfăptuirea unor reforme
sociale moderate, cum erau acordarea dreptului de organizare sindicală a muncitorilor,
introducerea asigurărilor sociale, respectarea legislaţiei muncii, protejarea categoriilor sociale
defavorizate şi altele. Ei au fost desemnaţi prin termenul generic de socialişti de catedră, dată
fiind preocuparea lor pentru problemele muncitoreşti, pe de o parte, şi popularizarea acestei
problematici de la catedrele universitare pe care le ocupau, pe de altă parte..
Teme de reflecţie:
1.Care sunt asemănările care există între curentele socialiste premarxiste?
2.Ce înţelegeţi prin socialism utopic?
3.Analizaţi ideile emise de cel puţin un reprezentant al curentelor reformiste şi contestatare.
4.Ce înţelegeţi prin protecţionism? Care este părerea dvs vis-a-vis de această noţiune?
– 61 –
CAPITOLUL VI
ASCENSIUNEA CURENTELOR DIRIJISTE
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să conturăm conceptul de instutuţionalism.
- Să înţelegem ideile emise de reprezentanţii radicalismului.
- Să cunoaştem condiţiile care au condus la apariţia neoliberalismului.
Cuvinte cheie:
-instituţionalism, neoliberalism, ordoliberalism,
-monetarism, keynesism, corporatism, radicalism.
6.1 Instituţionalismul
Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în
primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice germane, el a
preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la
problematica social-economică din SUA.
Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor juridice şi de
comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale şi
administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină seama atât de marea lor
diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor economici era analizată nu în mod
izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau parte. Pentru explicarea tendinţelor de
evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului de acţiune şi a regulilor de conduită care
urmau să fie adoptate de agenţii economici, se recomandă studierea unei cantităţi cât mai mari
de date şi fapte.
Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şi W.Mitchell.
Thorstein Veblen (1857-1929), întemeietorul curentului instituţionalist, şi-a expus opiniile în
lucrările: Teoria clasei neproductive (1893), Teoria întreprinderii de afaceri (1904) şi altele.
Natura umană, considera T.Veblen, nu putea fi înţeleasă numai din perspectiva unor legi
economice imuabile, în care caracterul ei atât feroce, cât şi creativ sunt prezentate în mod
raţional; ea ar putea fi studiată şi înţeleasă mult mai bine dacă s-ar utiliza metodele
antropologului sau ale psihologului, care privesc omul ca pe o fiinţă cu porniri instinctuale şi
iraţionale.
– 62 –
Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, aprecia T.Veblen, se manifesta tendinţa creşterii
numerice şi ca importanţă a unor pături parazitare, compuse din speculanţi, rentieri,
intermediari, care formau clasa neproductivă. Noua clasă neproductivă se încadra în vechiul
tipar al categoriilor sociale prădalnice şi parazitare existente în societăţile premoderne şi
perpetua admiraţia faţă de puterea personală şi relaţiile de clan, pe care se sprijinea. T.Veblen
dezavua atitudinea opiniei publice, care manifesta îngăduinţă şi, în unele cazuri, chiar aprobare
faţă de acţiunile socialmente negative ale păturilor parazitare. Departe de a fi priviţi ca paraziţi
sau spoliatori, exponenţii clasei neproductive se bucurau de admiraţia comunităţii. În schimb,
prin contrast, activităţile creative erau marginalizate.
Referindu-se la rolul întreprinzătorului, T.Veblen îi contesta calitatea de personaj central al vieţii
economice, pe care i-o atribuiau curentele de factură liberală. În opinia lui, omul de afaceri juca
un rol mai degrabă negativ în cadrul sistemului – acela de beneficiar al unor avantaje nemeritate.
El urma, într-o perioadă de timp relativ scurtă, să îşi piardă poziţia deţinută în economie şi în
societate şi să fie înlocuit de manageri şi specialişti, ca efect, între altele, al dezvoltării
impetuoase a ştiinţei şi a tehnicii.
6.2 Ascensiunea curentelor dirijiste.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, evoluţia economică şi socialpolitică a lumii a fost
caracterizată de accentuarea fenomenelor de instabilitate şi dezechilibru, manifestate, între
altele, prin cele două războaie mondiale, criza economică din 1929-1933, revoluţii şi războaie
civile. Privită în ansamblu, această perioadă a cunoscut o accentuare a stării de insatisfacţie sau,
după caz, de protest a unor largi categorii sociale faţă de consecinţele social-economice negative
ale funcţionării economiei de piaţă. Alături de alte cauze, acest fapt a determinat autorităţile
publice din multe ţări să adopte politici economice a căror trăsătură comună consta în întărirea
rolului statului în viaţa economică, exemplul cel mai cunoscut fiind programul “New Deal”
aplicat în SUA în perioada 1933-1939.
În planul gândirii economice, aceste evoluţii au contribuit la scăderea influenţei curentelor
tradiţionale de gândire economică (în primul rând, a şcolilor liberale neoclasice, care continuau
să îşi exprime încrederea în capacitatea de autoreglare a economiei de piaţă prin propriile
mecanisme şi instrumente) şi la ascensiunea curentelor de orientare dirijistă, care preconizau, ca
principală recomandare de politică economică, intervenţia permanentă şi organizată a statului în
economie.
Procesul de erodare a poziţiilor curentului liberal neoclasic, început încă din primele decenii ale
secolului al XX-lea, s-a accentuat după declanşarea crizei economice din 1929-1933. Aceasta a
pus în evidenţă existenţa unei rupturi între teoria neoclasică şi practica economică, dată fiind
– 63 –
incapacitatea teoriei neoclasice de a oferi soluţii adecvate la creşterea şomajului, deprecierea
monetară, prăbuşirea preţurilor, deficitele balanţelor comerciale şi de plăţi. În acest cadru au
ieşit mai limpede în evidenţă limitele sau lacunele gândirii liberale neoclasice, cum erau
formalizarea matematică excesivă, abordarea subiectivă şi, în general, statică a categoriilor,
fenomenelor şi proceselor economice şi altele.
Criticate vehement de exponenţii curentelor de gândire economică antiliberale pentru crizele şi
disfuncţionalităţile economiei de piaţă şi slăbite de disputele dintre ele, şcolile liberale neoclasice
au intrat într-o serioasă criză, care avea să determine izolarea sau, după caz, dispariţia unora
dintre ele. Astfel, şcolile de la Lausanne şi, ulterior, de la Viena s-au dezagregat, iar şcoala de la
Cambridge s-a transformat, odată cu ascensiunea ideilor lui J.M.Keynes, în principalul purtător
de cuvânt al keynesismului.
În aceste condiţii, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea neoliberalismul înlocuieşte
liberalismul neoclasic ca principal curent de gândire economică de factură liberală. Între
neoliberalism şi liberalismul neoclasic se manifestă elemente atât de continuitate, cât şi de
înnoire teoretică, metodologică şi, mai ales, privind recomandările de politică economică.
În cadrul neoliberalismului pot fi identificate două orientări principale: una predominant
conservatoare şi alta liberal-socială.
Exponenţii orientării conservatoare s-au situat, în general, pe poziţia consolidării, cu ajutorul
unui instrumentar teoretic şi metodologic mai perfecţionat, a abordărilor liberale tradiţionale. Ei
au fost prezenţi atât în cadrul acelor şcoli neoclasice care şi-au continuat activitatea, cum era
Şcoala de la Stockholm, cât şi în cadrul unor şcoli nou înfiinţate de gândire economică
neoliberală, cum erau Şcoala de la Londra, Şcoala de la Chicago, Şcoala din Virginia şi altele.
Principalul curent al acestei orientări neoliberale este monetarismul.
Adepţii unei mai largi deschideri sociale a neoliberalismului şi-au propus, în esenţă, corectarea
sau, după caz, renunţarea la acele abordări liberale clasice şi neoclasice care s-au dovedit
istoriceşte depăşite (le numeau paleoliberale)sau nerealiste, fără să renunţe la principiile perene
ale liberalismului. Principalul curent al acestei orientări neoliberale este ordoliberalismul,
dezvoltat în cadrul Şcolii de la Freiburg.
Curentele de factură dirijistă preconizau, în limite şi de pe poziţii diferite, intervenţia permanentă
şi organizată a statului în viaţa economică. Principalele curente dirijiste sunt keynesismul[1] şi
corporatismul.
Corporatismul este un curent de idei economice şi social-politice, care s-a bucurat de o largă
răspândire în deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.
Doctrinarii corporatismului apreciau, sub influenţa solidarismului social şi a unor curente
socialiste şi anarhiste, că structura proprietăţii şi repartiţia veniturilor în economia de piaţă
genera, pe de o parte, o apreciabilă eficienţă economică şi, pe de altă parte, permanente
– 64 –
frământări sociale. Ca soluţie pentru remedierea acestei situaţii, ei avansau ideea structurării
întregii societăţi în organizaţii profesionale, numite corporaţii, în care urmau să fie cuprinşi toţi
cei ce îşi desfăşurau activitatea într-un anumit sector, indiferent de poziţia lor – patroni sau
salariaţi – fapt ce amintea de organizarea breslelor medievale.
Corporaţiile erau autonome în raport cu instituţiile statului. Unele proiecte corporatiste
prevedeau reprezentarea corporaţiilor într-o adunare la nivel naţional, care urma în timp să se
substituie organizării parlamentare tradiţionale.
În politica economică internă, corporatismul recomanda menţinerea economiei de piaţă, dar
limitarea drastică a libertăţii de iniţiativă a agenţilor economici. Autorităţile publice erau
îndreptăţite să adopte următoarele măsuri:
• întocmirea unor planuri şi programe social-economice cu caracter obligatoriu pentru toţi
agenţii economici;
• asocierea producătorilor din ramurile considerate strategice şi raţionalizarea aprovizionării şi
a desfacerii de mărfuri;
• limitarea drepturilor proprietarilor de închidere a unităţilor economice şi interzicerea grevelor
şi a altor acţiuni sindicale.
În politica economică externă, inspirată de practicile protecţioniste şi etatiste, erau avute în
vedere:
• diminuarea treptată a dependenţei de importuri, cu precădere în ramurile considerate
strategice;
• favorizarea prin stimulente fiscale, taxe vamale etc. a producătorilor interni în detrimentul celor
externi;
• exercitarea unor măsuri de control asupra schimburilor comerciale şi financiare cu
străinătatea, fapt ce contribuia, în practică, la izolarea economică.
În perioada interbelică, ideile corporatiste aveau să fie cuprinse în arsenalul ideologic al
fascismului, devenind, cu unele deosebiri de nuanţă, doctrina socialeconomică oficială în Italia,
Portugalia, Germania, Spania, Brazilia şi în alte ţări cu regimuri fasciste. Aplicarea în practică,
în aceste condiţii, a ideilor corporatiste avea să ducă la denaturarea şi, în timp, la compromiterea
lor. După cum observa economistul român G.Taşcă. Organizarea social-economică corporatistă
decăzuse la rolul unui simplu element de décor, care servea interesele propagandistice ale
regimurilor totalitare.
După al doilea război mondial, ideile corporatiste au continuat să inspire politicile social-
economice în Portugalia şi, într-o măsură mai mică, în Spania şi în unele state latino-americane.
Unele idei protecţioniste şi etatiste aveau să fie receptate, prin intermediul corporatismului, de
gândirea radicală latino-americană.
– 65 –
6.3 Precursori ai radicalismului şi radicalismul
Fenomene de marginalizare şi, după caz, de dezagregare au cunoscut nu numai vechile şcoli
neoclasice, ci şi unele curente reformiste şi contestatare.
Protecţionismul, şcoala istorică germană, instituţionalismul, precum şi unele curente socialiste
nemarxiste şi-au încheiat activitatea, din motive diferite (incapacitatea de a se adapta noilor
realităţi social-economice; ascensiunea curentelor dirijiste, care le-au preluat o parte din bagajul
de idei), în deceniul al treilea sau în prima parte a deceniului al patrulea al secolului al XX-lea.
Unii gânditori formaţi în cadrul, fie al acestor curente reformiste şi contestatare, fie al şcolilor
liberale neoclasice şi-au continuat activitatea ca gânditori heterodocşi, precursori ai
radicalismului. Dintre aceştia pot fi menţionaţi
W.Sombart, S.Gesell şi J.A.Schumpeter.
Economistul şi sociologul Werner Sombart (1863-1941) s-a format sub influenţa atât a ideilor
şcolii istorice germane, cât şi a gândirii socialiste. Principala sa lucrare, Capitalismul modern
(1900-1904), oferă un tablou economicosistematic de mari proporţii al evoluţiei economiei de
piaţă. Sub aspect metodologic, W.Sombart contesta, ca şi fostul său profesor G.Schmoller,
caracterul obiectiv al legilor şi categoriilor economice şi adopta metoda istorică şi psihologică în
cercetarea fenomenelor şi proceselor economice.
Tipul de organizare economică era caracterizat, considera el sub influenţa lui K.Marx, printr-un
anumit mod de producţie, în interiorul căruia se manifesta specificitatea istorică a activităţii
economice. În fiecare tip de organizare economică exista un set de obiective, care se concretiza
prin acţiunea, mai mult sau mai puţin conştientă, a oamenilor. Fiecare set de obiective trebuia să
răspundă la două condiţii fundamentale: pe de o parte, imperativului acoperirii nevoilor de
consum ale populaţiei şi, pe de altă parte, unor principii de eficienţă şi raţionalitate economică.
În opinia sa, activitatea economică se baza, pe o sumă de factori materiali şi spirituali, naturali şi
artificiali. Legătura dintre tipul de organizare economică şi mediul etno-cultural era asigurată de
instruirea şi experienţa acumulată de oameni.
În acest sens, el s-a arătat preocupat de efectele negative ale tehnicizării excesive şi ale poluării
mediului înconjurător asupra formării personalităţii şi, respectiv, asupra sănătăţii oamenilor.
W.Sombart a criticat, ca fiind fără obiect, unele teorii şi concepte elaborate de gândirea
socialistă privind destinul istoric al economiei de piaţă. El considera că prin conceptul de
imperialism se înţelegea politica de dominaţie a unor mari puteri, privită în general, şi nu etapa
monopolistă de dezvoltare a capitalismului, care îi preceda dispariţia. De fapt, arăta el, tipul
economiei de piaţă liberă era treptat înlocuit printr-un tip de economie de piaţă mai complex, în
care se manifesta o pluralitate a formelor de proprietate (privat-capitalistă, cooperatistă, de stat,
mixtă).
– 66 –
Existenţa unei pluralităţi a formelor de proprietate are efecte benefice asupra micşorării
discrepanţelor privind proprietatea şi veniturile şi, prin aceasta, asupra întăririi coeziunii
sociale.
Opera lui W.Sombart a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii economice europene din
prima jumătate a secolului al XX-lea. În gândirea economică românească, ecourile acesteia se
regăsesc, în primul rând, la Ştefan Zeletin şi, cu referiri critice, la Virgil N.Madgearu, Şerban
Voinea şi alţii. Joseph Aloisius Schumpeter (1883-1950) este considerat unul dintre cei mai
importanţi gânditori economici din prima jumătate a secolului al XX-lea. A urmat studii de drept
şi ştiinţe politice la Universitatea din Viena şi şi-a trecut doctoratul în economie sub îndrumarea
ştiinţifică a lui E.v.Böhm-Bawerk.
J.A.Schumpeter s-a format în cadrul şcolii marginaliste austriece, aflat la intersecţia
principalelor curente de idei ale epocii: liberalism neoclasic şi neoliberalism, marxism şi
keynesism. A adus contribuţii notabile de teorie economică (privind rolul progresului tehnic,
funcţiile întreprinzătorului, fluctuaţiile economice), istorie economică şi gândire economică.
Din opera sa menţionăm lucrările: Teoria evoluţiei economice (1912), Ciclurile de afaceri
(1939), Capitalism, socialism şi democraţie (1942) şi Istoria analizei economice (publicată
postum în 1954).
Toate categoriile de pieţe, observa J.A.Schumpeter, se află în dezechilibru, datorită în primul
rând întreprinzătorului, descris drept figura centrală a sistemului economiei de piaţă. Nu oricare
proprietar sau manager din ramurile economice poate accede la calitatea de întreprinzător:
pentru aceasta, el ar trebui să fie un pionier care aduce inovaţii tehnologice sau organizatorice,
respectiv să creeze noi produse, noi pieţe de desfacere, noi structuri de piaţă şi noi metode de
muncă. El aprecia, în acest sens, că inovaţia reprezintă o realitate economică superioară de-a
lungul întregii istorii a capitalismului.
Studiind natura şi durata fluctuaţiilor economice, J.A.Schumpeter a valorificat observaţiile
economistului rus N.Kondratiev privind existenţa unor cicluri lungi cu o durată de 46-54 ani.
Vârful descoperirilor ştiinţifice şi al inovaţiilor tehnologice, sau marile familii de invenţii, după
expresia lui J.A.Schumpeter, s-au situat între anii 1830-1840, 1885-1897 şi 1930-1940. Ele au
determinat un salt în utilizarea factorilor de producţie, generând tranziţia la o nouă treaptă de
organizare economică. Economistul austriac a determinat corect atât noul vârf al descoperirilor
ştiinţifice şi al inovaţiilor tehnologice din 1930-1940, cât şi domeniile în care acestea urmau să se
manifeste: energia atomică, cibernetică, economia mediului, raţionalizarea producţiei.
Referindu-se la destinul economiei de piaţă, J.A.Schumpeter aprecia că aceasta ar fi capabilă să
asigure, în continuare, o creştere economică substanţială.
– 67 –
Cu toate acestea, el considera că economia de piaţă cunoştea o criză profundă, căreia nu putea
să îi supravieţuiască pe termen lung. Cauzele acestei evoluţii erau, în accepţiunea sa,
precumpănitor de natură social-istorică:
• dispariţia clasei politice feudale, care dispunea de carismă şi prestigiu, calităţi pe care
exponenţii burgheziei nu le posedă;
• distrugerea grupurilor sociale favorabile economiei de piaţă, cum erau meşteşugarii şi
ţărănimea şi în general, pulverizarea proprietăţii şi
creşterea numerică a salariaţilor;
• ruptura dintre proprietar-manager-inovator, care îl transformă pe primul într-un simplu
acţionar şi îi lipseşte de proprietate pe ceilalţi doi;
• subvenţionarea profesioniştilor agitaţiei sociale, după expresia economistului austriac, adică a
grupurilor de intelectuali contestatari.
J.A.Schumpeter admitea posibilitatea funcţionării pe termen lung a economiei centralizate,
respingând teza contrară elaborată de reprezentanţii Şcolii austriece. Totuşi arăta el, în
economia centralizată nu existau pârghii şi mecanisme economice de stimulare a progresului
tehnic, veniturile factorilor erau reduse şi înşişi factorii de producţie cunoşteau un proces de
depreciere. De aceea, economia centralizată nu putea dispune de o bază tehnică superioară celei
a economiei de piaţă.
În sens larg, radicalismul cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilor de orientare reformistă
şi contestatară în raport cu gândirea economică convenţională modernă şi contemporană.
În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gândire economică contemporan, care a luat
fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat pe parcursul celei de-a doua
jumătăţi a acestui secol.
Ascensiunea radicalismului se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii interesului pentru
studierea unor procese şi fenomene apărute în economia mondială la mijlocul şi în a doua
jumătate a secolului al XX-lea ca rezultat al decolonizării politice şi al globalizării economice.
Răspunzând necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare,
dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii:
1. genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice[2];
2. raporturilor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind fluxurile internaţionale
de mărfuri, capital, tehnologie şi forţă de muncă[3];
3. fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană[4];
4. raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurile sociale legat de producţia şi
repartiţia bunurilor.
Curentul radical nu are un fondator unic, iar abordările sale teoretice şi metodologice sunt
eterogene. Din aceste motive, unii doctrinari de orientare liberală au contestat însăşi existenţa
– 68 –
radicalismului ca şi curent închegat de idei şi au cerut, după caz, repartizarea exponenţilor săi la
curentele a căror paradigmă o adoptă (marxism, keynesism, protecţionism etc.) sau considerarea
lor ca gânditori heterodocşi.
În ţările dezvoltate, radicalismul s-a aflat într-o relativă izolare în mediile academice, în care
predominau curentele tradiţionale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai săi se numără
J.K.Galbraith şi I.Wallerstein din SUA, A.Emmanuel şi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia
şi alţii.
În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, au luat naştere veritabile şcoli naţionale de orientare
radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.deCastro),
Argentina (R.Prebisch), Mexic (V.Urquidi), Egipt (S.Amin), India şi altele. Acest fapt a permis
abordarea problematicii economice de pe poziţia intereselor specifice acestor ţări.
Economistul suedez Gunnar Myrdal (1898-1987) a fost o personalitate marcantă a vieţii
ştiinţifice şi politice suedeze şi internaţionale. A funcţionat ca profesor şi cercetător, ca secretar
al Comisiei Economice a ONU pentru Europa, a fondat Institutul Naţional de Studii Economice
din Stockholm şi în ultima parte a vieţii, a militat pentru pace şi dezarmare. În 1974 a fost distins,
alături de F.A.v.Hayek, cu Premiul Nobel pentru economie. Este autorul lucrărilor Teoria
economică şi regiunile subdezvoltate (1960) şi Sfidarea sărăciei mondiale. O schiţă de program
mondial împotriva sărăciei (1970).
Ca şi alţi oameni de ştiinţă din generaţia sa, G.Myrdal a susţinut că un bun economist ar trebui
să se preocupe de nevoile oamenilor privite în ansamblul lor, şi nu doar de cele strict economice.
În opinia sa, orice teorie economică porneşte de la o judecată de valoare cu caracter politic.
Analizele ştiinţifice nu pot, indiferent de gradul de onestitate profesională al autorilor, să
depăşească aceste judecăţi de valoare.
Adept al dirijismului economic, G.Myrdal s-a distanţat de unele soluţii keynesiene. Astfel, el a
susţinut ideea, aparent paradoxală, că intervenţia statului în economie este necesară, în primul
rând, în perioadele de avânt economic, pentru a stimula investiţiile şi a pune astfel bazele unei
dezvoltări durabile.
John Kenneth Galbraith (n.1908) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi în acelaşi timp, cei mai
controversaţi economişti contemporani. Originar din Canada, el s-a stabilit de tânăr în SUA,
unde a studiat economia agricolă şi zootehnia, după care a urmat studii de economie teoretică. A
fost profesor la universităţi de renume (Harvard, Princeton), editorul unor publicaţii influente,
consilier economic prezidenţial şi înalt funcţionar internaţional.
Format sub influenţa instituţionalismului, J.K.Galbraith a devenit, începând din deceniul al
şaselea al secolului al XX-lea, exponentul radicalismului nordamerican.
În lucrările sale Capitalismul american (1950), Societatea abundentă (1958) şi altele, folosind un
stil direct şi evitând formalizările matematice, s-a adresat publicului larg şi nu doar cercurilor de
– 69 –
specialişti. Din acest motiv, unii colegi de generaţie, printre care P.A.Samuelson şi P.Drucker, l-
au considerat un publicist talentat, dar nu un veritabil om de ştiinţă.
Referindu-se la teoria liberală neoclasică privind libertatea de alegere a consumatorilor,
J.K.Galbraith observa că interesele marilor întreprinderi şi cele ale masei consumatorilor sunt
diametral opuse în privinţa nivelului preţurilor, volumului producţiei şi alocării resurselor
materiale. În realitate, producătorii nu se află în slujba intereselor consumatorilor, ci exercită o
influenţă tot mai puternică asupra opţiunilor acestora, ca şi asupra societăţii în ansamblul ei.
Pentru a contracara în mod realist această influenţă, pe care o considera dăunătoare, el nu
propunea dizolvarea trusturilor şi a concernelor, ci consolidarea contraponderii acestora,
reprezentată de sindicate şi asociaţii ale consumatorilor.
J.K.Galbraith a dezvoltat teoria, de inspiraţie instituţionalistă, a destructurării pieţelor. Potrivit
acesteia, în economie şi societate se manifestă mai multe centre de putere, între care nu
predomină armonia, ci confruntarea pentru impunerea propriilor interese. Studierea acestor
centre de putere face necesară analiza atât a factorilor economici, cât şi a celor extraeconomici.
La scara economiei naţionale, acest fapt impunea intervenţia statului în vederea armonizării
intereselor generale cu cele de grup şi individuale. La scara economiei mondiale, se impunea
adoptarea unor norme general valabile privind desfăşurarea relaţiilor economice dintre ţări,
redistribuirea veniturilor din comerţul mondial în favoarea ţărilor mai puţin dezvoltate şi
adoptarea unor reforme instituţionale în consens cu interesele ţărilor în curs de dezvoltare.
Economistul american s-a ilustrat ca un critic fervent al risipei din societăţile bogate. Stimulând
cu precădere ramurile economice rentabile, economia privată nu s-a arătat capabilă, considera
el, să satisfacă nevoile adevărate ale societăţii, în special în materie de asistenţă socială, locuinţe
şi educaţie.
Teme de reflecţie:
1.Faceţi o paralelă între neoliberalism şi liberalismul economic clasic.
2.Ceînţelegeţi prin „corporatism”?
3.Care sunt principalii precursori ai radicalismului?
4.Prezentaţi principalele idei emise de precursorii radicalismului.
5.Aprfundaţi problematica creşterii economică adusă în discuţie de J. A.Schumpeter.
– 70 –
CAPITOLUL VII
DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să conturăm conceptul de marxism
- Să înţelegem contextul socio-economic care a determinat apariţia marxismului..
- Să cunoaştem filosofiia economică marxistă.
Cuvinte cheie:
-teoria valorii,plusvaloare,
teotia marxistă,teoria capitalului,
-schema reproducâiei simple şi lărgite
-societate socialist-comunistă
7.1 Contextul socio – economic Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una din cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale.. Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii. Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul social să mai funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea ce făcea atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa oamenilor. Tocmai datorită acestei atmosfere specifice a timpului Marx pune în centrul sistemului său teoretic conflictul. Lucru normal şi previzibil, studii mai recente arătând faptul că oamenii de ştiinţă nu crează undeva în afara spaţiului şi timpului ci sunt puternic influenţaţi de concepţiile generale despre viaţă şi problemele specifice mediilor lor naţionale. Problemele sociale ale acelor timpuri par a fi fost zugrăvite excelent de autorii romantici, care în ciuda numelui sonor şi plăcut reprezentau gândirea conservatoare care ţinea la apărarea vechilor tradiţii şi relaţii sociale. Imaginile pe care ni le transmit arată muncitorii lucrând 12-14 ore pe zi şi de abia având din ce supravieţui. Situaţia era probabil alta. Creşterea nivelului de trai era o realitate dar era lentă, fluctuantă, crizele economice erau frecvente. În schimb aspiraţiile
– 71 –
creşteau mult mai rapid. Tocmai din acest decalaj rezulta frustrarea care caracterizează atât de bine mişcările sociale ale timpului şi nu neapărat dintr-o înrăutăţire a situaţiei. Era o nevoie acută de noi ideologii care să canalizeze această nemulţumire, care să-i ofere o ţintă concretă. Astfel modelele socialiste care promiteau tocmai dispariţia surselor de frustrare, adică a inegalităţilor sociale şi a lipsurilor materiale, erau extrem de populare printre cei nemulţumiţi. 7.2Filosofia economică marxistă În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe care le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai preocupării pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat clar lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu atât de programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, cât de argumentarea ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi descoperirii legilor sale fundamentale. În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă. Preocupările filosofice şi sociologice din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a vieţii de studiul ştiinţei economice. Dovadă în acest sens stă volumul patru al „Capitalului”, intitulat „Teorii asupra plusvalorii”, în care face o istorie critică a ştiinţei economice. Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza ideilor şi conceptelor teoriei economice liberale clasice, dar a fost fundamental influenţată de lucrările socialiştilor utopici care îl precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii pentru a putea să argumenteze pe baza lor prăbuşirea modelului capitalist de societate şi să dovedească validitatea unui nou model de societate. Ceea ce a identificat el ca fiind neajunsurile generale ale teoriilor economice ale predecesorilor săi au fost exagerarea rolului deducţiei şi deci abstractizarea inutilă la liberalii clasici şi cunoştinţele economice nesatisfăcătoare la socialiştii utopici. Pe de altă parte, atacă şi concepţia romantică asupra istoriei care punea prea mult accent pe rolul intenţiilor unor persoane în determinarea cursului istoriei. Pentru Marx istoria e determinată de fapte obiective. La rândul lui, Marx a fost criticat de către alţi economişti. Această analiză critică a operei sale ne permite să investigăm universul gândirii sale. Una dintre primele şi cele mai bine făcute critici a operei marxiste a făcut-o austriacul Bohm- Bawerk. În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie. Fetişismul, dezumanizarea şi exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii muncii şi dezvoltării proprietăţii private. Fetişismul reprezintă procesul obiectivizării produsului muncii, ceea ce face ca acesta să-l domine pe om. Dezumanizarea (alienarea) se referă la pierderea de către individ a controlului asupra utilizării propriei forţe de muncă iar exploatarea conduce la pierderea controlului muncitorului asupra produsului muncii sale. Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă şi titlul celei mai importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul exercită un rol de comandă, prin deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile economice cotidiene, folosirea resurselor, organizarea producţiei şi repartiţia venitului naţional. Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar sporirea capitalului ca o sporire a forţei de exploatare a muncitorului. Astfel capitalul e
– 72 –
privit nu în forma sa fizică, ci pe planul componentei sale sociale, unde capitalul se prezintă ca o relaţie de producţie. Deţinătorii capitalului au comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de execuţie. Pe acelaşi plan social general sistemul proprietăţii private şi economia de piaţă generează dezorganizare, anarhie, risipire a resurselor. Acestui sistem capitalist destructurant Marx îi opune societatea socialist-comunistă, unde datorită cooperării conştiente şi planificării raţionale producţia ar fi orientată spre utilizare şi nu spre profit. Urmărind cu atenţie mişcările economice ale timpului său, Marx a pus accentul pe contradicţiile interne ale acestuia, pe problemele care existau în societate, şi în acelaşi stil ca şi profeţii apocalipsei din zilele noastre, prevedea distrugerea sistemului capitalist. După câteva decenii, alţi marxişti (Rosa Luxemburg) anunţau chiar date exacte pentru prăbuşirea sistemului capitalist. Istoria însă nu a ţinut cont de profeţiile lor. 7.3Teoria economică marxistă 7.3.1 Sistemul categorial Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului. Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă. Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului. Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc, reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti. La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb. Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb. O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt
– 73 –
diferite unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu are nici o importanţă. 7.3.2 Teoria capitalului În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia, circulaţia mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării este examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi efectele faptului că la comanda economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi macroeconomic. La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele reproducţiei simple şi lărgite. Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu mijloace de producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării de alte mijloace de producţie şi suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică a capitalului. Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul de producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital variabil. A doua etapă este cea de producţie, când se consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o valoare mai mare decât cea a elementelor consumate. Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor obţinute. Undeva în acest proces de circulaţie al capitalului acesta se multiplică. Încercarea de a prezenta schimbul ca sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Căci în schimb nu are cum să apară plusvaloarea, deoarece fiecare câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea ce priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie egală pentru a echilibra schimbul. Şi chiar dacă un capitalist reuşeşte să-şi păcălească partenerii în schimb, ceea ce câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare plusvaloare. Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de marfă este forţa de muncă! De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie? Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel valoarea obţinută în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai mare este proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata plusvalorii, reprezentând raportul dintre timpul în care muncitorul lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează pentru propriul salariu. Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de capital. Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie zero, adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în timpul producţiei. Pentru capitalism este însă specifică reproducţia lărgită, , unde rata plusvalorii este ridicată, reprezentând gradul de exploatare a forţei de muncă.
– 74 –
Datorită concurenţei din sistemul capitalist are loc înlocuirea forţei de muncă vii cu capital fix, adică cu maşini pentru ieftinirea mărfurilor. Dar în acest mod are loc scăderea proporţiei capitalului variabil, incluzând munca vie, absorbită de unitatea de produs. Menţinând constantă rata plusvalorii obsevăm că rata profitului scade. Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total. Dar pe măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa relativă în capital constant şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă capitalul total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii rămân constante, atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu creşterea masei plusvalorii. De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale profiturilor în diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la capitaluri egale investite. Singura posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva tendinţei de scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a gradului de exploatare. La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură subţire de capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna opresorii şi vor lua în propriile mâini conducerea economiei. 7.3.3 Critica teoriei valorii-muncă Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate, iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă că singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în producerea mărfurilor. Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora. În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte situaţii în care legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere. Pentru a înţelege această atitudine să nu uităm componenta ideologică a operei sale care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei sale. Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are nevoie şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt în primul rând de calitate diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de schimb a mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie de valoarea lor de utilitate”. De ce are nevoie de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul de factor comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor, deoarece influenţează numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta nicidecum
– 75 –
la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de folosinţă, Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea de a fi produse ale muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţi printre care aceea de a fi relativ rare în raport cu cererea pentru ele sau aceea de a cauza cheltuieli celor care le produc. Dar asta încă nu e totul căci pentru a conchide definitiv că la baza valorii stă cantitatea de muncă depusă pentru producere Marx e nevoit să abstractizeze munca şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie să existe munca ca un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate. Conştient de acest aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi orice formă concretă a ei la un singur tip de muncă, munca umană in abstracto. În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de austriacul Eugen Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept singura creatoare de valoare? 7.4 Continuatorii lui Marx Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX. Dezvoltări şi aplicaţii ale gândirii economice marxiste au fost construite după moartea lui Marx de către militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine acum una concretă, indicând paşii care trebuiau făcuţi pentru a transforma societatea, pierzându-se caracterul ştiinţific pe care Marx încercase să-l dea operei sale economice. Marxiştii erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni de ştiinţă. Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea. Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia, exilată în Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobândind cetăţenie germană în urma căsătoriei ea devine unul dintre liderii Partidului Social Democratic German. Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului. În detalii ea se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei din Rusia, prezicând permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui Berstein care avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale. Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi marxist a criticat multe dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul evoluţionist. Criticându-l pe Marx, Berstein nega ideea colapsului iminent al capitalismului şi afirma că burghezia nu era în întregime parazitară. Tot el spunea că socialismul este rezultatul final al liberalismului şi nu al revoluţiei. Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii acelor vremuri. Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-economic în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La scară mondială apar ca actori de prim plan ai scenei economice monopolurile. Capitalismul liberei concurenţe este înlocuit cu un capitalism monopolist. Pornind de la această modificare a contextului Lenin crează un nou capitol al economiei politice marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei generale a capitalismului. Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism. Aceasta era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar a fost statornicită, când exportul de capital capătă însemnătate primordială, când a început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi când s-a terminat împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pământesc. Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care nu mai e făcută numai de către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini,
– 76 –
burghezia imperialistă. În ceea ce priveşte revoluţia socialistă, Lenin apreciază că aceasta nu mai trebuie să izbucnească simultan în toate ţările capitaliste ci există posibilitatea să înceapă chiar într-o singură ţară, nu neapărat una capitalistă dezvoltată ci în cea care reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului imperialist. Evident, el vorbeşte de Rusia. Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific prăbuşirea capitalismului. Pentru aceasta încearcă să construiască raţionamente, dar pe baza unor prezumţii simple, arbitrare şi nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat. Ceea ce face de fapt Lenin e să prezinte contradicţiile capitalismului pentru a afirma apoi că imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului, a cărui prăbuşire este iminentă. Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din această cauză absurdităţile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru academicieni, ci au afectat miliarde de oameni. Marxismul a fost introdus de către intelectualii socialişti şi din România. Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) publică în „Revista Socială” mai multe studii de marxism, printre care „Ce vor socialiştii români” şi „K.Marx şi economiştii noştri” (1884). Lucrarea sa de referinţă rămâne însă cea din 1910, „Neoiobăgia”. În aceasta din urmă se preocupă de problemele agriculturii româneşti, confruntată cu introducerea relaţiilor capitaliste de producţie şi marcată de subdezvoltare. Pe un plan mai larg, opera lui Gherea contribuie la răspândirea ideilor economice marxiste în România. Fără a recurge la soluţia facilă a dogmatismului, Gherea analizează în mod original problemele economiei româneşti, propune soluţii de înnoire a acesteia. Gândirea sa este influenţată de cea marxistă, dar se manifestă înnoitor faţă de aceasta. În perioada interbelică apare Partidul Comunist Român, ca promotor al ideilor marxiste, dar ideile economice devin simple lozinci în spatele cărora se ascunde dorinţa de putere. Revoluţia bolşevică din Rusia transformase complet datele problemei, marximul fiind pus, ca doctrină politico-economică la proba faptelor. Dogmatismul promovat de Comintern ţine acum locul unei veritabile reflecţii. Printre puţinii care au curajul şi puterea de a promova idei noi se numără şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Acesta promovează mai ales modele de reformă ale societăţii româneşti pe baza învăţăturilor marxiste. Încheiem acest capitol cu un fragment din „Socializarea societăţii”, opera cea mai reprezentativă a Rosei Luxemburg, încercând să facem o analogie cu relaţie dintre teoriile marxiste şi realitatea: „În zilele noaste munca din industrie, agricultură sau din birouri este o sarcină greu de îndeplinit şi neplăcută pentru proletari. Fiecare merge la muncă numai pentru că este nevoit, altfel neavând mijloacele de a trăi. Într-o societate socialistă, unde toţi muncesc împreună pentru propria bunăstare, sănătatea forţei de muncă şi entuziasmul său pentru muncă vor fi tratate cu maximă consideraţie. Ore mai puţine de muncă, care să nu depăşească capacitatea normală, spaţii de lucru curate, metode de recreare şi de variere a muncilor vor fi introduse pentru ca fiecare să se bucure îndeplinindu-şi sarcinile.”
– 77 –
Teme de reflecţie: 1.Care sunt criticile aduse liberalismului economic clasic de catre K.Marx. 2.Care este parerea dvs faţa de doctrina marxistă? 3.Analizaâi teoria capitalului aşa cum reiese din „Capitalul” lui K. Marx. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1. Buia, L. Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. 2. Gherea, CD. Opere complete, vol 1-5, Bucureşti, Editura Politică, 1976- 1978 3. Lenin, V.I. Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, în Opere complete, col. 27, Bucureşti, Editura Politică, 1964. 4. Marx, K. Capitalul, vol.1, în Marx Engels: Opere, vol.23, Bucureşti, Editura Politică, 1966 5. Marx, K. Contribuţii la critica economiei politice, Bucureşti, ESPLP, 1954 6. Pătrăşcanu, L. Teorii asupra plusvalorii, partea I-a şi a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1959-1960 7. Marx, K. Probleme de bază ale României, Bucureşti, 1944.
– 78 –
CAPITOLUL VIII
Marginalismul şi neoliberalismul
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să conturăm conceptul de neoliberalism.
- Să conturăm conceptul de marginalism.
- Să cunoaştem conceptele puse in discuţie de marginalişti.
Cuvinte cheie:
- teoria valorii, plusvaloare,
- teoria marxistă, teoria capitalului,
- schema reproducţiei simple şi lărgite
- societate socialist-comunistă
La începutul anilor 1870, mai precis între 1871-1874, trei autori de formaţii intelectuale diferite
şi lucrând de manieră independentă, publicau lucrări al căror conţinut este uimitor de apropiat.
Este vorba despre William Stanley Jevons, în Anglia, Carl Menger, în Austria şi Léon Walras, în
Elveţia. Ei sunt consideraţi fondatorii marginalismului. Această şcoală de gândire economică se
va dezvolta rapid şi va deveni dominantă în lumea academică până la apariţia keynesismului, în
jurul anilor 1930. Ea se axează pe noi reflecţii asupra utilităţii marginale descrescânde a
bunurilor economice. Autorii au observat însă rapid că principiile aplicate unui domeniu
particular pot fi uşor generalizabile. De unde şi tema centrală : marginalismul aplica proceduri
de maximizare diferitelor variabile economice, judecate "la limită". Cu alte cuvinte, se avea în
vedere ultima unitate consumată, schimbată sau deţinută dintr-un bun. Dacă s-ar pune problema
să rezumăm raţionamentul marginalist la o fază, putem spune că utilizarea optimală a unei
resurse date este realizată când nu se mai obţine nici un câştig net prin deplasarea unei unităţi
din această resursă de la un loc la altul. Optimul se obţine în condiţiile unei egalităţi la limită a
utilităţilor marginale aferente resurselor folosite într-un domeniu sau altul. Acesta este un
principiu universal.
Prin urmare, deoarece este vorba despre maximizarea funcţiilor obiectiv, nu trebuie să ne mire
faptul că utilizarea matematică apare ca o metodă de viitor, chiar dacă mai mulţi autori o vor
contesta. În concluzie, cele trei caracteristici ale marginalismului sunt următoarele:
a) maximizarea, ca o expresie a comportamentului;
b) calculul marginal, ca principiu raţional;
– 79 –
c) matematica devine instrument de analiză.
Marginalismul avea, deci, ambiţia de a imprima ştiinţei economice rigoare şi generalitate. Însă
această ambiţie nu va schimba profund problemele puse de analiza economică clasică. Se ştie că
aceasta era dominată de conflictul dintre muncă şi "avariţia" naturii, conflict situat în mediul
concurenţial dintre oameni. Ea punea accentul pe obţinerea, repartizarea şi creşterea avuţiei.
Prin urmare, ea era înainte de toate macroeconomică şi dinamică. În schimb, gândirea
marginalistă se va limita la identificarea celei mai bune utilizări a resurselor date, având tendinţa
să presupună fixe ceea ce clasicii considerau ca fiind variabile şi să facă din economia politică,
în esenţă, o microeconomie statică.
8.1Precursorii
Revoluţia marginalistă a fost, cu siguranţă, un salt în evoluţia ştiinţei economice. Însă acest salt
are o istorie : înaintea fondatorilor, precursorii – ignoraţi la vremea lor - au intuit o serie de
concepte care vor fi redescoperite ulterior. De aceea, prima parte a acestui capitol va fi
consacrată acestora [2].
9.11 A. Cournot (1801 - 1877)
Prin lucrarea sa” Cercetări asupra principiilor matematice ale teoriei avuţiilor „(1813), A.
Cournot, celebru matematician, apare incontestabil ca un precursor al marginalismului, dar,
într-un sens cu totul diferit de cei ce vor fi, puţin mai târziu, Gossen şi Dupuit.
A. Cournot nu se va interesa de utilitate. El consideră că valoarea de schimb (preţul) este fapta
economică elementară. Fără îndoială, utilitatea participă la determinarea valorii de schimb, însă
această influenţă poate fi ignorată. Pe piaţă apar preţurile şi cantităţile şi aceste variabile pot
constitui un punct de plecare al reflecţiilor. Prin urmare, relaţiile dintre preţuri şi cantităţi pot fi
formalizate într-o manieră algebrică.
Legile economice se pot exprima ca atare şi în limbaj matematic, mai precis în termenii funcţiilor,
derivatelor şi procedurilor de maximizare.
Aplicarea acestei concepţii a dat naştere unei lucrări deosebit de originale, considerată de regulă
ca un prim tratat de microeconomie.
Arhitectura sa generală porneşte de la monopol, considerat de Cournot drept situaţia cea mai
simplă; continuă cu duopolul, apoi are tendinţa de generalizare la procesele de schimb de pe
piaţa concurenţială. Studiile sale asupra monopolului şi duopolului au rămas celebre. Monopolul
– 80 –
Cazul unui monopol descrie situaţia unui producător unic confruntat cu cererea de piaţă. Ţinând
seama de realitate, Cournot pune în evidenţă o funcţie a cererii ce evidenţiază o relaţie inversă în
raport cu preţurile :…, studiile lui Cournot apar drept o primă abordare sistematică a relaţiilor
funcţionale şi ale comportamentelor legate de maximizare în cadrul analizei economice.
8.1.2. J.Dupuit (1804 - 1866):
J. Dupuit, inginer francez, va publica în 1844 o lucrare consacrată bunurilo colective şi intitulată
Asupra măsurării utilităţii bunurilor publice. În epoca publicării sale, ea va trece total
neobservată. Lucrarea conţine, înainte de toate, o analiză a utilităţii, cererii şi surplusului
consumatorului care este considerată una din rădăcinile marginalismului.
Pentru Dupuit, utilitatea este subiectivă; ea variază deci în funcţie de individ. Trebuie să
distingem utilitatea absolută, care este preţul pe care consumatorul este dispus să îl plătească pe
pe o unitate de bun, de utilitatea relativă, care este diferenţa dintre utilitatea absolută şi preţul de
cumpărare.
Dupuit arată, într-un exemplu numeric celebru, cum este posibil de a măsura utilitatea unui "pod
pentru pietoni pa care circulaţia se face gratuit". Pe axa cantităţilor se reprezintă numărul de
pasageri; pe axa preţurilor se reprezintă o taxă de trecere a podului. Când această taxă este nulă,
numărul de pasageri este 2.080.000; când taxa este de 0,01F, numărul de pasageri se reduce la
330.000. rezultă că pentru 330.000 de pasageri, "utilitatea este aproape de 0,01F". Fie 3300F
utilitatea totală pentru 330.000 de pasageri…Făcănd să crească progresiv taxa de trecere şi
asociind de fiecare dată o diminuare a numărului de pasageri, vom ajunge să evaluăm utilitatea
totală a podului în cauză.
Dacă Dupuit se gândea să furnizeze o metodă de evaluare a utilităţii bunurilor colective, el
remarca în acelaşi timp, cu modestie, că aceste calcule propuse de el răspund unor date pe care
nici o statistică nu le poate furniza. se diminuează şi amândoi câştigă dacă aceasta creşte".
8.1.4 Legile lui H.H. Gossen (1810 - 1858)
Aportul lui Gossen este în domeniul teoriei utilităţii. Lucrarea sa, publicată în 1854, "Entwiklung
des Gesetze des Menschlichen Verkerhrs", a trecut complet neobservată. W.S. Jevons a
redescoperit-o în 1878 şi Gossen este considerat drept un pionier al teoriei utilităţii.
Câteva caracteristici fundamentale ale marginalismului se regăsesc în opera lui Gossen. În
primul rând, rolul matematicii. Fenomenele economice, spunea el, sunt rezultatul jocului unui
ansamblu de forţe şi este imposibil de a le analiza fără ajutorul matematicii. În al doilea rând,
– 81 –
Gossen abordează problemele economice din unghiul satisfacerii nevoilor într-un cadru de
comportament individual raţional. Problema economică fundamentală este de a se şti cum
individul îşi maximizează propria-şi satisfacţie.
Pentru a aborda această problemă, Gossen enunţă conţinutul unei prime legi: cea a descreşterii
utilităţii marginale. El enunţă faptul că satisfacerea suplimentară rezultată din consumarea unui
bun se diminuează progresiv atunci când cantitatea consumată creşte. Ea este nulă atunci când
este atinsă saturaţia.
A doua lege exprimă maniera în care se poate atinge maximum de satisfacţie. Toate nevoile nu
pot fi satisfăcute până la saţietate. De aceea trebuie să se aleagă. Gossen a stabilit că maximum
de satisfacţie se atinge când satisfacţiile marginale obţinute prin consumul diferitelor bunuri
achiziţionate sunt egale.
Deşi aceste raţionamente sunt mai puţin elaborate decât fondatorii ce au abordat acest subiect
(Jevons şi Menger), cele două legi ale lui Gossen exprimă, cu un bun avans temporar, două idei
de bază ale marginalismului.
Este imposibil, însă, de a reduce aportul lui Gossen doar la aceste două legi. Opera sa a furnizat
şi alte consecinţe ce vor fi ulterior descoperite de către marginalişti. Să dăm câteva exemple :
Potrivit primei legi, pentru un individ, bunurile nu au aceeaşi valoare conform cantităţilor
disponibile şi, plecând de la o asemenea cantitate, valoarea unui bun este nulă.
Pe de altă parte, valoarea absolută nu există : valoarea este o relaţie între un bun şi un individ.
Să mai adăugăm că bunurile pot fi clasificate în bunuri de consum (ce satisfac direct nevoile),
bunuri de "categoria a doua" ce sunt
indispensabile utilizării primelor (numite şi bunuri complementare) şi bunuri de "categoria a
treia" ce sunt necesare producerii celor două categorii menţionate anterior.
O altă implicaţie a legilor lui Gossen se referă la analiza muncii. Munca, ce creează indirect
satisfacţii prin venitul pe care îl procură, este însoţită de "dezutilitate" ce merge până la starea de
penibilitate. De aici rezultă că trebuie să se muncească până la punctul în care satisfacţia
procurată prin venitul muncii este egală cu dezutilitatea marginală a muncii. În fine, un ultim
exemplu : analiza schimbului. Pentru Gossen, coparticipantul la schimb câştigă (în utilitate) până
la punctul în care utilităţile marginale ale bunurilor schimbate sunt egale (schimbul poate
continua atunci când utilitatea marginală a bunului cerut este superioară utilităţii marginale a
bunului oferit).
În general, putem afirma că la Gossen au fost identificate deja ideile esenţiale pe care le vom găsi
dezvoltate în lucrările lui Jevons. Putem remarca acest lucru dacă vom citi lucrarea sa Teoria
economiei politice (1871).
– 82 –
8.2 Fondatorii
8.2.1 W.S.Jevons (1835 - 1882)
Despre W.S. Jevons se poate spune că a reuşit să reunească elementele disparate despre teoria
utilităţii într-o teorie coerentă asupra valorii şi schimbului.
Teoria economiei politice (1871) este lucrarea sa principală. Desigur, limitele acesteia apar
imediat : în timp ce este analizată latura "cererii", latura "ofertei" nu apare deloc. Nu este mai
puţin adevărat că deschiderile înfăptuite de Jevons, alături de lucrările lui Menger şi Walras, vor
pune bazele a ceea ce se cunoaşte sub numele de "revoluţia marginalistă". Din punct de vedere al
istoriei ideilor este interesant de notat că, până şi-a scris cartea, Jevons nu a cunoscut lucrările
predecesorilor, îndeosebi pe cele ale lui Gossen, deşi problematica era foarte apropiată de
conţinutul acestora. El le-a descoperit doar după publicarea propriei sale cărţi
Aceste demersuri l-au condus, la o cercetare sistematică a precursorilor economiei matematice,
teoriei utilităţii şi analizei marginale, ce va fi inclusă în a doua ediţie a cărţii sale.
8.2.1.1 Reflecţii asupra metodei
În ceea ce priveşte metodele de raţionament ce trebuie folosite de economia politică, opinia lui
Jevons este extrem de tranşantă. Prin natura sa, economia este asemeni matematicii sau fizicii.
Adevărul este că obiectele economice sunt cantităţile şi preţurile. Utilizarea matematicii se naşte
deci dintr-o evidenţă metodologică : ea trebuie să se conformeze naturii obiectului pe care îl
studiază. Se poate merge mai departe precizând care ramură a matematicii va fi utilizată. Cum,
de regulă, cantităţile pot fi considerate ca fiind supuse unor variaţii continue, calculul diferenţial
apare cel mai oportun (natural) de aplicat. Prin urmare, ştiinţa economică nu se poate limita la
simpla traducere a faptelor observate în relaţii algebrice. În consecinţă, după ce l-a descoperit pe
Cournot, Jevons i-a reproşat acestuia că a trasat curbele cererii fără a stabili fundamentele. În
fine, ar trebui stabilite legile "ultime" ale valorii şi schimbului - legi asupra cărora se pronunţă
prin elaborarea unor funcţii. În acest sens, aportul lui Jevons este fundamental. Jevons va
exprima clar intenţiile sale subliniind caracterul "revoluţionar" al demersului său teoretic.
Dacă pentru clasici valoarea este obiectivă şi rezultă din activitatea economică în ansamblul său,
pentru el, valoarea este subiectivă şi decurge din relaţia individului cu nevoile sale.
Individualismul şi subiectivitatea se opun legilor macroeconomice şi obiectivităţii. Prin urmare
această "revoluţie" se înscria într-o tradiţie : Jevons se referea explicit la Bentham şi la
utilitarism. "Teoria ce urmează - scria el - este bazată pe calculul plăcerilor şi suferinţelor, iar
obiectul economie este de a maximiza bunăstarea compărând plăcerea cu suferinţa cea mai
– 83 –
redusă. Eu nu ezit să accept morala utilitaristă care consideră că efectul asupra bunăstării
umanităţii este criteriul de apreciere a adevărului sau falsului" [2].
8.2.1.2. Analiza utilităţii
Pentru a satisface un program de consum, omul dispune de bunuri "utile".
Utilitatea unui bun este definită ca fiind proprietatea acestuia de a satisface o plăcere sau de a
evita un disconfort. Însă aici nu este vorba de o proprietate intrinsecă, ci de faptul că utilitatea
este o relaţie. Ea exprimă raportul dintre om şi bunuri. Această relaţie exprimă gradul de
satisfacere a trebuinţelor sau de eliminare a disconfortului pe care le generează consumarea unui
bun economic.
Ce devine însă utilitatea când dispunem de mai multe unităţi din acelaşi bun? Prin urmare - scria
Jevons - "trebuie să distingem deosebirea dintre utilitatea totală ce corespunde unui bun şi
utilitatea ataşată unei doze din acel bun [1]". Ceea ce şi face Jevons prin introducerea
conceptului de "grad final de utilitate".
"Valoarea de întrebuinţare" a unei cantităţi oarecare dintr-un bun este sinonimă utilităţii totale.
"Estimarea" este sinonimă cu "gradul final de utilitate". "Valoarea de schimb" sau "rata de
schimb" este "puterea de cumpărare" a unui bun în raport cu altul.
8.2.1.3 Obţinerea unui maxim de satisfacţie
Odată ce am enunţat aceste principii, ne punem întrebarea: cum obţine un consumator maximum
de satisfacţie? Raţionamentele ne conduc la două direcţii de abordare.
Prima presupune un individ ce posedă o anumită cantitate dintr-un bun, capabil să satisfacă
diferite trebuinţe. În ce condiţii consumatorul îşi maximizează utilitatea totală? După toate
probabilităţile atunci când gradul final de utilitate este acelaşi pentru orice alocare posibilă
A doua abordare, mult mai interesantă, se referă la schimb într-o economie concurenţială [3].
Se impune o ultimă observaţie. Condiţia lui Jevons presupune ca fiind date condiţiile de care
dispun cei implicaţi în schimb. Prin urmare, când oferta este cunoscută (şi repartizată), utilitatea
marginală determină valoarea de schimb. Însă cine determină oferta? Jevons răspunde succint
printr-o formulă ce a rămas celebră : "costul de producţie determină oferta, oferta determină
gradul final de utilitate, gradul final de utilitate determină valoarea". În acelaşi timp, Jevons face
o remarcă interesantă. Teoria sa nu lasă să se întrevadă nici un loc determinat pentru muncă în
ceea ce priveşte valoarea. Munca trecută este "pierdută pentru totdeauna" – spunea el.
– 84 –
8.2.2 Carl Menger (1840 - 1921)
Carl Menger este fondatorul şcolii austriece. Teoria sa asupra valorii a fost dezvoltată în prima
sa lucrare, Grundätze der Volkwirtschafts Lehre publicată în acelaşi an cu lucrarea lui Jevons,
Teoria economiei politice - 1871. La fel ca şi Jevons, Menger plasează individul în centrul
problemelor economice. Însă, pentru el, acest lucru este o simplă necesitate metodologică : nici o
referinţă etică sau filosofică nu îi este necesară. Prin urmare, el încerca să construiască o teorie
subiectivă a valorii, independentă de orice referire la utilitarism sau hedonism.
8.2.2.1 Bunurile economice şi clasificarea lor
Cei doi poli fundamentali ai activităţii economice sunt constituiţi din nevoile indivizilor şi
mijloacele de satisfacere a lor. Utilitatea economică este definită ca o legătură cauzală între un
obiect (lucru) şi o nevoie umană. Pentru ca un obiect să devină bun economic trebuie îndeplinită
patru condiţii :
a) existenţa unei nevoi;
b) capacitate obiectului de a satisface o trebuinţă;
c) cunoaşterea acestei capacităţi;
d) o disponibilitate suficientă a bunului de a satisface o trebuinţă.
Prin urmare, se pot constitui două clasificări a bunurilor.
Prima condiţie, ordonează bunurile urmând o relaţie cantitativă în raport cu nevoile, urmărind
dacă volumul lor disponibil excede nevoile sau nu. Atunci când disponibilităţile sunt inferioare
nevoilor, bunurile sunt calificate drept "bunuri economice". În caz contrar, ele sunt calificate
drept "bunuri noneconomice". Linia de demarcaţie între bunurile economice şi celelalte bunuri
este fluctuantă şi depinde de gusturi, de înclinaţii, de aşteptări, de tehnică, de variaţiile ofertei
etc.
Prin urmare, bunurile economice sunt caracterizate prin raritatea lor. Această noţiune de
"raritate", neglijată în primele opere ale marginaliştilor englezi, este prezentă în debutul tradiţiei
austriece. Aceasta o vom descoperi în aceeaşi măsură la Auguste Walras şi Leon Walras [3].
A doua clasificare aranjează bunurile din punct de vedere tehnic; urmând apropierea lor în
raport cu nevoile. Acest caracter de vecinătate este numit "ordine". Bunurile de ordinul 1 satisfac
direct nevoile (pâinea, spre exemplu), bunurile de ordin superior nu le satisfac decât în mod
indirect (grâul, făina, moara, de exemplu). Bunurile de ordin superior lui 1 intră în raporturi
tehnice necesare : ele sunt complementare. La rândul lor, ele nu pot deveni bunuri veritabile
până ce alte bunuri complementare lor nu devin disponibile (de exemplu, terenul pe care se
– 85 –
cultivă grâul, seminţele pentru semănat, etc.). Această clasificare permite introducerea unui
element suplimentar în analiză, caracteristic şcolii austriece, şi anume : timpul.
În fine, producţia de bunuri de ordinul 1 este legată de un proces productiv în care, etapă după
etapă, sunt mobilizate bunurile de ordin superior. Acest proces presupune un timp care poate fi
extrem de variabil, funcţie de bunuri. Menger afirma că acest proces este marcat de incertitudine:
deşi precizarea nevoilor este necesară, ea nu este niciodată perfectă.
8.2.2.2 Teoria valorii şi tabloul de intensitate
Teoria valorii lui Menger debutează cu clasificarea bunurilor. Valoarea este definită drept
"semnificaţia pe care bunurile concrete o au pentru noi datorită faptului că satisfacţia
trebuinţelor noastre depinde de posedarea acestora." [4].
Valoarea rezultă, de asemenea, din raritatea bunurilor. Ea depinde de conştiinţa individului. La
fel ca la Jevons, valoarea nu este o proprietate intrinsecă a bunurilor. Ea este o relaţie stabilită
de individ între bunurile de care el dispune şi trebuinţele sale. Problema care se pune este de a
determina o măsură a valorii. Ea se pune diferit pentru bunurile de ordin 1 şi cele de ordin
superior. Bunurile de prim rang satisfac direct trebuinţele. Însă nevoile nu sunt identice.
Necesitatea satisfacerii lor face obiectul unui clasament : bunuri vitale vs. bunuri de mai mică
importanţă. Pe de altă parte, pentru o nevoie fixată, urgenţa ei se diminuează odată cu
satisfacerea acesteia. Să reţinem că, aşa cum satisfacţia este direct legată de cantitatea de
bunuri, diminuarea intensităţii nevoii implică descreşterea utilităţii marginale. Însă Menger nu
şi-a dat osteneala să definească acest termen.
Pornind de la aceste noţiuni, Menger a întocmit un tablou al intensităţii nevoilor. În coloane apar
nevoile satisfăcute de bunurile 1, 2, etc. în ordine descrescândă de la stânga la dreapta. Cifrele
din fiecare coloană exprimă descreşterea intensităţii odată cu satisfacerea nevoii
Acest tablou permite definirea unei logici de alegere pentru consumator.
Această logică nu este descrisă direct, precum maximizarea unei satisfacţii. Contrar celorlalţi
fondatori ai marginalismului (Menger era foarte reţinut în ceea ce priveşte folosirea
matematicii), ci ca o procedură de alocare a unui venit dat, pentru diferite destinaţii. Deci, o
unitate din bunul 1 va fi aleasă (intensitate = 10), apoi o unitate din bunul 2 şi o unitate
suplimentară din bunul 1 (intensitate = 9), apoi o unitate din bunul 3, o unitate suplimentară din
bunul 2 şi alta din bunul 1, etc. Procesul se opreşte când venitul se epuizează. Această procedură
este echivalentă cu maximizarea utilităţii pentru că ea conduce la intensitatea maximală a
satisfacerii trebuinţelor. Ea exprimă, în maniera sa, condiţiile marginale obişnuite însă aici din
unghiul intensităţii marginale a trebuinţelor satisfăcute.
– 86 –
8.2.3 Leon Walras
Opera lui Walras este, alături de cea a lui Jevons şi Menger, cea de-a treia sursă a
marginalismului. Totuşi, deşi se va dovedi mai târziu ca fiind cea mai fecundă dintre ele, totuşi la
vremea respectivă ea va fi cea mai prost primită. Este vorba despre ambiţioasa lucrare Elemente
de economie politică pură (1874 - 1877).
Ambiţia lui Walras consta în construirea, pas cu pas, de la simplu la complex, de la abstract la
"real", a unui model complet de echilibru general al economiei. Pornind de la o economie ce
presupune schimbul a două bunuri, el o va generaliza la "m" bunuri, iar apoi, introducând
producţia, el formulează teoria preţurilor pentru factorii de producţie, apoi cea a preţurilor
capitalurilor şi, în fine, teoria creditului, economisirii şi banilor. Această construcţie,
esenţialmente statică, este dublată la fiecare etapă de reflecţii ale autorului potrivit cărora
concurenţa permite atingerea echilibrului. Metoda de expunere, surprinde. Deşi "elementele"
utilizează, de manieră exclusivă, limbajul matematic. Acest lucru nu va îngreuna lectura sau
gradul de înţelegere pentru economiştii epocii sale. Nu este de mirare că adesea Walras a fost
acuzat de formalism reproşându-i-se că sacrifică problemele economice concrete în favoarea
unei rigori himerice. Acestei opinii i se opune celebra apreciere a lui J. Schumpeter : "În ceea ce
priveşte economia pură, Walras mi se pare drept cel mai mare economist. Sistemul său de
echilibre economice relevă o originalitate revoluţionară, întregul ansamblu dobândind calitatea
unei sinteze clasice. Aceasta este singura operă economică care se poate pune, în raport cu
rezultatele sale, alături de fizica teoretică.[4]”
Lucrarea sa Elemente de economie politică pură reuneşte esenţa descoperirilor walrasiene. De
aceea, vom evidenţia câteva din contribuţiile sale, luând ca reper această lucrare.
8.2.3.1 Avuţia socialã
Obiectivul lui Walras era studiul avuţiei sociale înţeleasã ca “ansamblul de bunuri materiale sau
nonmateriale care sunt rare, care pe de o parte ne sunt utile şi Avuţia îşi găseşte sursa în raritate.
Cu alte cuvinte “o limitare în cantităţi de lucruri utile”[4].
Din acestã definiţie rezultã trei concluzii:
• Prima se referã la faptul cã elementele constitutive ale avuţiei sunt “apropriabile”. De altfel,
“aproprierea” legitimã nu se exercitã decât asupra avuţiei sociale, referindu-se la întreaga
avuţie socialã. Prin urmare, este posibilã constituirea unui stoc de bunuri rare pentru folosinţã
personalã; va fi, de asemenea, posibilã achiziţionarea altora, dacã în schimb se cedează
surplusul.
• A doua este cã elementele avuţiei sunt “valabile şi interschimbabile”.
– 87 –
Altfel spus, se stabileşte între toate un raport, constând în aceea cã, independent de utilitatea
care-i este proprie, fiecare dintre ele dobândind ca proprietate specialã posibilitatea de a fi
schimbat cu oricare altul într-o anumitã proporţie determinatã.
• A treia se referã la faptul cã bunurile utile cantitativ sunt produse industriale sau
“multiplicate”. Aşa cum preciza şi Walras, avuţia este un ansamblu de valori de schimb. Acest
lucru constituie nucleul teoriei valorii de schimb care va fi economia politicã purã. Walras îşi
pune întrebarea ce fel de metodã şi ce fel de limbaj va utiliza aceastã economie purã. Evident
aceastã metodã şi acest limbaj este matematica. În fine, valoarea de schimb este o mãrime
apreciabilã – scria Walras [4] – iar matematica are ca obiect de studiu aceastã mãrime.
Economia politicã purã era destinatã sã devinã o ramurã a matematicii. Pentru aceasta trebuie
înlocuitã o metodã “raţionalã”, pornind de la tipuri reale la “tipuri ideale” de economie pe baza
cãrora sã se construiascã întreaga bazã teoreticã (axiome şi teoreme).
Economia politicã nu mai trebuia sã fie un amestec impur de afirmaţii, de cazuri particulare, de
legi empirice generalizate sau deducţii parţiale. Ea trebuia sã devinã o şiinţã. Desigur, economia
politicã purã nu se pretinde exclusivistã. Alãturi de ea este economia aplicatã. Walras aratã cã
între ele existã o relaţie logicã. În viziunea sa “ economia politicã purã precede economia
aplicatã, la fel cum mecanica purã precede mecanica aplicatã
Teme de reflecţie:
1.Aprofundaţi studiile lui A. Couront efectuate asupra monopolului şi duopolului.
2.Care este viziunea lui J. Dupuit vis-a vis de utilitate?
3.Identificaţi caracteristicile fundamentale ale marginalismului care se regasesc în opera
luiGossen.
4.Analizaţi ideile care se desprind din lucrarea principală a lui W.S. Jevons.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1 Popescu Gh. Evoluţia gândirii economice, Cluj Napoca, Editura
George Bariţiu, 2000
2. Taşnadi Al. Mirajul neoclasicismului, Bucureşti, Editura
Doltu C. Economică, 2000
3. Guerrien B. Economia neoclasică, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992
4. Martina D. La pensée économique, Paris, Editura Armand Colin,
1991
7. Marx, K. Probleme de bază ale României, Bucureşti, 1944.
– 88 –
CAPITOLUL IX
KEYNESISMUL
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să conturăm conceptul de keynesism.
- Să înţelegem noua concepţie despre economia de piaţă
Cuvinte cheie:
- keinesism, echilibrul economic, cere solvabilă
- economie de piaţă, capital acumulat,
- teorie macroeconomică,
- legea înclinaţiei spre consum, legea inclinaţiei spre eficienţa marginală a investiţiilor noi,
legea inclinaţiei spre valori lichide. n
În rândul specialiştilor este răspândită ideea potrivit căreia ştiinţa despre economie se sprijină pe
opera a trei titani: A.Smith, K.Marx şi J.M.Keynes. Primul a descifrat tainele economiei de piaţă
liberă şi a pus în evidenţă virtuţile ei în sporirea avuţiei naţiunilor; al doilea a investigat
contradicţiile şi legile care-i guvernează mersul spre decădere; susţinând înlocuirea ei cu
economia planificată; iar cel de-al treilea a argumentat părerea că economiile bazate pe piaţă se
pot salva de la prăbuşire dacă societatea, prin stat, le supune organizării, controlului şi
dirijării1). În acest sens, Keynes poate fi considerat teoretician al capitalismului organizat,
modalitate sub care el vedea posibilă salvarea civilizaţiei occidentale.
Economista engleză, J.Robinson, a sesizat mai bine ca mulţi alţii nevoia de conciliere – în
procesul tranziţiei spre o nouă civilizaţie – a substanţei realizărilor din opera marilor gânditori,
în folosul ştiinţei şi al practicii.
Amplificarea interdependenţelor, inclusiv în planul intereselor sociale şi naţionale, îi stimulează
pe oamenii de ştiinţă să pună accent pe valorificarea a ceea ce sunt creaţii autentice,
îndemnându-i (şi ajutându-i) pe factorii de decizie să le folosească pentru a influenţa mersul
economiei şi societăţii. Măsura aprecierii creaţiei ştiinţifice, inclusiv în planul economiei, să fie
dată de contribuţia ei la bunăstarea generală a oamenilor într-un climat social, ecologic, tehnic
şi tehnologic, de bună calitate.
Economie fără munca omului nu există. Acest adevăr axiomatic a fost înţeles şi folosit în feluri
variate de diversele şcoli şi curente de gândire economică.
– 89 –
Economiştii clasici şi neoclasici au pus accent pe creşterea productivităţii muncii şi sporirea
eficienţei în vederea sporirii avuţiei în condiţiile economiei de piaţă libere.
Economiştii marxişti au pus în evidenţă limitele şi inconvenientele acesteia (inclusiv cele legate
de folosirea forţei de muncă, a ciclicităţii crizelor), evoluând de la negarea de principiu a
economiei de piaţă la admiterea ei ca un rău necesar, ca apoi să fie socotită, în zilele noastre, ca
mijloc de ieşire din criză. Keynes şi numeroşii săi adepţi au pus în centrul atenţiei ocuparea forţei
de muncă – element esenţial pentru orice economie şi civilizaţie – în condiţiile economiei de piaţă
altfel înţeleasă decât economiştii clasici, neoclasici şi cei marxişti.
9.1 Keynesismul, curent al economiei de piaţă dirijate
Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii ’30, bazele unui nou
curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în formele ei
clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică (W.St.Jevons, L.Walras,
J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall şi
A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile
realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după primul război
mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un merit al mesajului keynesian în
impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”3) tot aşa cum se formulase la timpul său şi
mesajul ricardian.
Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în contradicţie
cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie cartea Urmările
economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa în 1919, iar în România în 1920. În prefaţa
scrisă pentru ediţia în limba română, el condamnă orientarea spre avuţie cât mai multă, obţinută
prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din economie şi societate.
El socotea dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei bogaţi să cheltuiască mai mult şi
să muncească mai puţin”4). În Europa, ca şi în alte părţi ale lumii postbelice, “nu-i vorba numai
de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori de moarte, de foamete ori de existenţă, -
de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care moare”. Economia de piaţă a propulsat
civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot ea, observa Keynes imediat după prima conflagraţie
mondială, lăsată să meargă de la sine a dus societatea în pragul decăderii, în virtutea unui
principiu care “atârna de condiţii psihologice nestatornice, pe care, poate, este cu neputinţă dă le
mai înviem”. Economia de piaţă premergătoare războiului era axată pe “principiul acumulării
bazat pe neegalitate (care) era o parte vitală a societăţii şi progresului”.
Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul că oferta de
mărfuri şi servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru care existau mijloace de
– 90 –
plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie de mărfuri, servicii şi să le ceri,
trebuie să ai cu ce să le plăteşti.
Economia de piaţă – privită de economiştii clasici sub aspectele ei pozitive, iar de cei socialişti în
latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din care să rezulte remediile necesare..
De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii, dezvoltate de autor şi completate
cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M.Keynes ajunge la un sistem teoretic, expus în
lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936). Autorul se
detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-se o nouă paradigmă în ştiinţa despre
economie.
Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în principiu, dar mersul ei în
fapt este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii) psihologice fundamentale ale oamenilor
care, lăsate să acţioneze de la sine, influenţează nefavorabil echilibrul economic, generând crize,
şomaj şi alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin acţiuni chibzuite,
într-o societate a capitalismului organizat, pe baza cunoaşterii temeinice a mecanismului de
funcţionare a economiei, aspectele negative neputând fi lichidate, pot fi menţinute în limite
rezonabile şi transformate din factori destabilizatori în propulsori ai dezvoltării.
9.1.1 Conturarea unei noi concepţii despre economia de piaţă.
Noua concepţie despre economie nu se putea afirma fără critica celei clasice şi neoclasice. Cu
aceasta şi debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes.
Primele criticate sunt postulatele teoriilor clasice şi neoclasice despre factorii de producţie:
• mărimea populaţiei susceptibile de a fi ocupată (M);
• dimensiunile bogăţiilor naturale (N);
• echipamentul de producţie sau capitalul acumulat (C).
În formularea neoclasică aceste postulate sunt:
I Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei persoane
este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi redus cu o
unitate, neluând în considerare concurenţa de pe piaţa forţei de muncă.
II Utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu
dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de neplăceri, dureri, inconveniente)
marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Astfel spus, utilitatea salariului este
recompensa chinurilor, dificultăţilor şi neplăcerilor muncii.
Conform postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice ar rezulta că şomajul poate fi numai voluntar.
El ar rezulta din faptul că muncitorii (partea afectată) ar refuza să lucreze în condiţiile în care
salariul ar fi mai mic decât dificultăţile, neplăcerile etc. muncii prestate. Keynes demonstrează că
– 91 –
postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al şomajului voluntar, dar ele
nu pot explica situaţia generală a şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia generală a
şomajului involuntar când muncitorii doresc să lucreze şi caută de lucru, dar nu găsesc.
Explicaţia cazului general al şomajului involuntar el o caută în modul de funcţionare a
mecanismelor economiei de piaţă, necontrolată şi nedirijată, care atrage după sine rămânerea în
urmă a cererii solvabile faţă de creşterea ofertei, cu repercusiuni asupra nivelului utilizării
factorilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă. Tezei neoclasice a şomajului voluntar, potrivit
căreia nivelul ocupării forţei de muncă ar fi invers proporţional cu nivelul salariilor, Keynes i-o
opune pe cea după care salariaţii “se opun de obicei unei reduceri a salariului nominal, dar nu
obişnuiesc să refuze de a lucra ori de câte ori are loc o urcare de preţuri la bunurile care intră în
consumul lor. Logic sau nelogic, experienţa arată că astfel se comportă mâna de lucru în
realitate”5). Experienţa de după cel de-al doilea război mondial – când aplicarea politicilor
economice de inspiraţie keynesistă a făcut din inflaţie un mijloc de decalare accentuată a
salariilor nominale de cele reale, iar cursa salarii-preţuri în condiţiile în care inflaţia s-a
permanentizat, a pus la ordinea zilei problema indexării preţurilor, a corelării creşterii salariilor
cu ritmul inflaţiei.
Critica keynesistă făcută teoriilor clasice şi neoclasice a fost concentrată asupra Legii Say după
care echilibrul parţial (în cazul fiecărui produs sau grup de produse) şi cel general (la scara
ţării, de regulă) între ofertă şi cerere se stabileşte automat, pe piaţă, în virtutea concurenţei libere
sau perfecte. Într-o formulare evoluată, dată de economistul englez din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, J.S.Mill, şi la care se referă Keynes, ea sună astfel: Mijloacele de plată
pentru mărfuri sunt mărfurile înseşi. Produsele pe care le posedă cineva alcătuiesc
mijloacele cu care plăteşte pentru produsele altora. Toţi vânzătorii sunt în mod inevitabil, şi în
adevăratul înţeles al cuvântului, cumpărători. Dacă am putea să dublăm brusc capacitatea de
producţie a ţării, am dubla oferta de mărfuri pe toate pieţele; dar în aceeaşi clipă am dubla şi
capacitatea de cumpărare. Toată lumea şiar dubla atât cererea, cât şi oferta; toată lumea ar avea
posibilitatea să cumpere de două ori mai mult decât s-a oferit în schimb. Potrivit legii definite,
preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de ofertă la orice
volum de producţie, ceea ce echivalează cu folosirea integrală a factorilor de producţie atraşi în
circuitul economic, inexistenţa subutilizării capacităţilor de producţie, iar ocuparea forţei de
muncă nu întâmpină obstacole. Şi totuşi revoluţia industrială, încă din prima ei perioadă, a pus
cu acuitate în faţa ştiinţei problema explicării cauzelor şomajului şi a căutării de soluţii în acest
domeniu. Căutările continuă şi în zilele noastre.
Capitolul teoriei subutilizării forţei de muncă în economia de piaţă capitalistă a fost început de
Simonde de Sismondi – explicat prin acumularea şi ruinarea micilor producători -, continuat de
Th.R.Malthus – legat de acumularea şi creşterea prea accentuată a populaţiei sărace – şi dus mai
– 92 –
departe de K.Marx în centrul căruia a pus legea generală a acumulării capitaliste, şi de o seamă
de alţi economişti până la J.M.Keynes. Originalitatea lui în domeniul dat constă în abordarea
subutilizării forţei de muncă în contextul unui dezechilibru general între ofertă şi cerere, fapt
neadmis de teoria clasică şi neoclasică. Pentru susţinerea punctului său de vedere, Keynes
recurge la raportul dintre funcţia cererii şi ofertei globale, raport influenţat de acţiunea,
controlată sau nu, a unor legi psihologice fundamentale în economia de piaţă.
Keynes a arătat că echilibrul ofertă-cerere poate avea loc nu numai atunci când factorii de
producţie disponibili sunt folosiţi deplin, ci şi în condiţiile subutilizării lor, într-o măsură mai
mare sau mai mică. Starea de subutilizare poate fi alimentată de excesul de economisire – mai
ales când economisirile nu sunt integral investite sau sunt investite fără rost, fără legătură cu
cerinţele pieţii – care reduce consumul şi frânează creşterea cererii solvabile pe măsura creşterii
ofertei.
Raportul economisire sau acumulare-consum, mobil şi adaptabil evoluţiilor ciclice, este socotit
hotărâtor pentru buna (sau reaua) dezvoltare a economiei.
Criticile formulate de Keynes nu se referă la piaţă ca mecanism al economiei în general şi nu
vizează îndepărtarea ei pentru a fi înlocuită cu altceva; ele sunt de natură să arate că vremea lui
laissez-faire a trecut, iar economia de piaţă contemporană are nevoie de un cadru de corectare a
neajunsurilor generate de concurenţa perfectă şi imperfectă. Prin teoria sa, el caută să umple
lacunele teoriei clasice şi neoclasice urmărind să descopere “natura mediului pe care îl cere
jocul liber al forţelor economice pentru a putea transforma în realitate potenţialul de producţie.
Măsurile de control central, necesare pentru asigurarea ocupării depline, vor implica desigur o
mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului. De altfel, însăşi teoria clasică modernă a
atras atenţia asupra unor situaţii diverse, în care se poate ivi necesitatea de a struni sau a dirija
jocul liber al forţelor economice. Va continua însă să existe un câmp larg pentru exercitarea
iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea
avantajele iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra
valabilitatea avantajele tradiţionale ale individualismului.
Extinderea funcţiilor statului, a unui stat democratic, implicată de punerea în concordanţă a
înclinaţiei spre consum, spre economii şi investiţii, apreciată de neoclasici ca o încălcare a
principiilor individualismului, la Keynes apare ca “singurul mijloc posibil prin care se poate
evita distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia
funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”. Fără cadrul adecvat creat de statul
democratic, iniţiativa privată şi jocul liber al pieţei conduc la şomaj de mari proporţii şi crize
acute, fenomene pe care omenirea secolului nostru nu le mai poate suporta. Keynes ţinea să
sublinieze că “lumea nu va mai tolera mult timp şomajul care, cu excepţia unor scurte intervale
de activitate febrilă, este legat – şi, după părerea mea, legat inevitabil – de individualismul
– 93 –
capitalist din zilele noaste. Este posibil, însă, ca printr-o analiză corectă a problemei să se poată
vindeca boala, menţinând totodată eficienţa şi libertatea”. Evoluţiile postbelice au arătat că
şomajul este o realitate (un timp mascată, apoi evidentă) şi în economiile socialiste planificate,
fapt care obligă la noi abordări ale problemei ocupării forţei de muncă. Deschiderea făcută de
Keynes cu abordarea funcţionării mecanismelor economice prin prisma folosirii mâinii de lucru
este meritorie dar insuficientă în zilele noaste, ale marilor bulversări.
Teoria economică clasică şi neoclasică a pus în centrul atenţiei creşterea avuţiei, elucidarea
funcţionării mecanismelor pieţii pentru atingerea ţelurilor urmărite în condiţiile unor restricţii
inevitabile. Fără a renunţa la această preocupare, J.M.Keynes ridică în faţa ştiinţei economice
noi probleme, lărgindu-i obiectul cunoaşterii.
Reconturarea obiectului acestei ştiinţe, plecând de la ocuparea forţei de muncă, este legată de
scopul urmărit: descoperirea cauzelor care afectează negativ funcţionarea economiei de piaţă în
ţările bogate în vederea sporirii venitului naţional, înlăturarea lor şi completarea mecanismului
economic cu noi pârghii care să fie manevrate de societate. “Scopul nostru actual, susţinea el,
este de a descoperi ce anume determină în orice moment dat venitul naţional al unui sistem
economic oarecare şi (ceea ce revine aproape la acelaşi lucru) volumul de ocupare ce-l
caracterizează; într-o disciplină atât de complexă cum este teoria economică, în care nu putem
spera să facem generalizări exacte din toate punctele de vedere, aceasta înseamnă a descoperi
factorii ale căror modificări determină în principal obiectul cercetării noastre. Ţelul nostru final
ar putea să fie alegerea variabilelor pe care le pot controla sau dirija în mod deliberat
autorităţile centrale într-un sistem de felul celui în care trăim”. Orientarea keynesistă se
angajează, prin ţelul final, să dea fundamente teoretice politicilor economice ale autorităţilor
centrale şi să sugereze măsuri de realizare a lor. Angajarea activă a statului în economie este
legată nu de factori conjucturali, ci de starea şi caracteristicile sistemului economic vizat.
J.M.Keynes, cu realismul care-l caracteriza, a arătat că “o caracteristică remarcabilă a
sistemului economic în care trăim constă în aceea că, deşi expus la mari fluctuaţii ale producţiei
şi ale ocupării, nu este totuşi marcat de o instabilitate violentă. Într-adevăr, el pare a fi capabil să
se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de activitate subnormală
fără să manifeste vreo tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire totală”. Speranţa
optimistă a economiştilor neoclasici, de redresare a sistemului prin funcţionarea de la sine a
mecanismelor pieţei, nu găsea suport în realităţile interbelice, cum nici predicţiile crahului său
automat nu se realizau.
Pentru economistul englez menţionat instabilitatea, fluctuaţiile ciclice, crizele, şomajul erau
caracteristici evidente ale sistemului economic în care trăia.
El nu le-a neglijat, ci le-a supus analizei pentru a le descoperi cauzele în vederea remedierii
stărilor de lucruri. Socotind că realităţile cunoscute din experienţă nu rezultă dintr-o necesitate
– 94 –
logică internă, el le-a atribuit mediului şi “înclinaţiilor psihologice din lumea modernă în care,
prin natura lor, generează în mod necesar aceste rezultate. Este util, de aceea, să vedem c
înclinaţii psihologice ipotetice ar duce la un sistem stabil şi apoi, dacă aceste înclinaţii pot fi
atribuite într-un mod plauzibil, pe fondul cunoştinţelor noastre generale despre natura omului
contemporan, lumii în care trăim”. Studiul întreprins l-a condus pe autor la formularea a trei legi
psihologice fundamentale, a căror acţiune necontrolată şi neinfluenţată de societate, conduce la
instabilitate.
Teoria clasică şi cea neoclasică sunt prin excelenţă microeconomice; ele pleacă de la omul,
firma, agentul economic individual, iar comportamentul colectivităţii (economiei naţionale, de
exemplu) şi rezultatele activităţii ei sunt privite ca sumă a primelor, fără a se lua în considerare,
în mod necesar, diferenţele specifice şi contradicţiile dintre nivelurile micro şi macro ale
economiei. De unde şi egalitatea metafizică între ofertă şi cerere. Keynes, preocupat de
funcţionarea mecanismelor de piaţă ale economiilor instabile şi de soarta sistemului, sesizează
diferenţele specifice şi contradicţiile între nivelurile micro şi cel macro, punând accent pe studiul
celui din urmă, fiindcă numai aşa putea descoperi regulile construirii cadrului convenabil de
dirijare (mai mult indirectă decât directă) a acţiunii microunităţilor pe baza legilor pieţei, ale
cererii şi ofertei evitând oscilaţiile ciclice mari şi momentele periculoase.
Schimbarea unghiului de abordare i-a permis lui Keynes să pună baza teoriei macroeconomice
într-o viziune nouă şi să evidenţieze o seamă de erori ale teoriilor clasice şi neoclasice printre
care supoziţia egalizării automate, în orice moment, a venitului creat cu cel cheltuit; ipoteza
transformării automate şi integrale, în orice moment, a economiilor în investiţii; considerarea
reglării ratei dobânzii numai de oferta şi cererea de capital, a salariului – de oferta şi cererea
forţei de muncă, a ocupării forţei de muncă – de nivelul salariilor
În legătură cu identificarea economiilor cu investiţiile, Keynes consideră că greşeala rezidă, în
deducţia, aparent întemeiată, că un individ care face economii va face să crească investiţiile
globale cu aceeaşi sumă. “Adevărat este că un individ care face economii îşi măreşte propria
avuţie. Dar concluzia că el măreşte şi avuţia globală nu ţine seama de posibilitatea ca un act
individual de economisire să se răsfrângă asupra economiilor altuia şi deci şi asupra avuţiei
altuia”. Între actul economisirii şi cel al investirii există deosebiri de timp şi spaţiu, complicate
de cele existente între nivelurile macro şi micro ale economiei.
La nivelul de dezvoltare şi gradul de complexitate contemporan, ele fac necesară completarea
mecanismului spontan al pieţei cu un mecanism adecvat, construit în chip conştient de societate,
nu după bunul plac, ci după cerinţe şi legi obiective.
Economiile şi investiţiile globale se deosebesc cantitativ şi calitativ de cele individuale; la fel se
întâmplă cu cererea şi oferta globale vizavi de cele individuale. “Deşi un individ ale cărui
tranzacţii sunt neînsemnate în raport cu piaţa poate să neglijeze fără grijă faptul că cererea nu
– 95 –
este o tranzacţie unilaterală, apreciază Keynes, ar fi absurd să-l neglijăm când este vorba de
cererea globală.
Aceasta este deosebirea esenţială dintre teoria comportamentului economic global şi teoria
comportamentului unităţii individuale, în care presupunem că modificările cererii individuale nu
afectează propriul său venit”. Avansul în analiza diferenţelor şi opoziţiilor dintre comportamentul
agenţilor economici la nivel micro şi macro este un domeniu în care Keynes şi-a avut contribuţiile
sale pe linia înţelegerii punctului central al economiei de piaţă – raportul între ofertă şi cerere în
dinamica
sa. În acest sens se poate da dreptate celor care susţin că keynesismul, ca mod de studiu şi
cunoaştere “a introdus de fapt, o nouă dihotomie: analiza microeconomică – analiza
macroeconomică, care a înlocuit dihotomia tradiţională stabilită de clasici între teoria monetară
şi teoria reală. De câteva decenii teoria modernă face eforturi să depăşească această nouă
dihotomie”, căutându-se o nouă paradigmă.
Teoria macroeconomică a obligat la elaborarea de noi concepte, categorii, legi şi o terminologie
adecvată. Punându-se în centrul ei ocuparea forţei de muncă, de aici s-a şi plecat în construirea
instrumentelor teoretice necesare cum sunt: costul factorial, costul de întrebuinţare, venitul
global, oferta globală, cererea globală, preţul global de ofertă, cererea efectivă, funcţia cererii
globale, funcţia ofertei globale, legile înclinaţiei spre consum şi economii, ale înclinaţiei spre
eficienţa marginală a investiţiilor sau spre valori lichide, etc.
Succesiunea logică a determinării conceptelor şi categoriilor necesare definirii esenţei teoriei
generale a ocupării forţei de muncă, este următoarea:
Atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor este dată, folosirea unui anumit volum de
mână de lucru necesită din partea întreprinzătorului două feluri de cheltuieli. Un fel (grup) de
cheltuieli pentru plata serviciilor factorilor de producţie (capital, muncă şi natură) care concură
la desfăşurarea activităţii, numite cost factorial al acelui volum de ocupare a mâinii de lucru. El
este format din salariu, profit (inclusiv dobândă) şi rentă. Un alt fel de cheltuieli sunt sumele
plătite altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe
care îl face folosind echipamentul de producţie în loc să-l lase inactiv, cheltuieli numite costul de
întrebuinţare al volumului respectiv de ocupare. El reprezintă aproximativ ceea ce în
terminologia marxistă se numeşte capital constant. Suma cu care valoarea producţiei obţinute
depăşeşte costul ei factorial şi de întrebuinţare, toate la un loc, este profitul sau venitul
întreprinzătorului. Costul factorial, şi profitul întreprinzătorului formează împreună venitul
global (aproximativ venitul naţional) rezultat din volumul de ocupare oferit de întreprinzător.
Ceea ce caută întreprinzătorul să maximizeze, atunci când decide ce volum de ocupare să ofere,
este profitul său. Preţul global de ofertă al producţiei obţinute cu un anumit volum de ocupare a
mâinii de lucru este volumul de încasări pe care, scontându-l, întreprinzătorii îl vor considera
– 96 –
suficient pentru a oferi volumul respectiv de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate
(aferente) şi veniturile scontate. De unde şi importanţa previziunii economice, a prognozării
conjuncturii economice şi a măsurilor de influenţare a ei.
Rezultă că atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe unitate de ocupare a
mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde atât de fiecare întreprindere şi ramură, cât şi
pe ansamblu, de volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma
volumului respectiv de producţie.
Aceasta întrucât întreprinzătorii sunt interesaţi să stabilească volumul ocupării la nivelul la care
ei scontează că vor obţine profitul maxim; de aici şi importanţa mare a nivelului şi structurii
cererii pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru efectuarea reproducţiei la scara convenabilă în
economia de piaţă.
9.1.2 Definirea esenţei teoriei generale
După Keynes, dacă la anumită mărime a numărului forţei de muncă ocupate (N), volumul scontat
de încasări este mai mare decât preţul global de ofertă (D > Z), întreprinzătorii vor fi stimulaţi să
mărească volumul folosirii mâinii de lucru dincolo de D şi, la nevoie, să urce costurile făcându-şi
concurenţă pentru factorii de producţie la mărimea lui N la care Z devine egal cu D. “Astfel
volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecţie dintre curba cererii
globale şi curba ofertei globale, căci acesta este punctul la care profiturile scontate de
întreprinzători vor fi maximizate. Mărimea lui D la punctul de pe curba cererii globale unde ea
este intersectată de curba ofertei globale, o vom denumi cererea efectivă. Întrucât aceasta este
esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, pe care ne-am propus s-o înfăţişăm, capitolele
următoare vor fi consacrate în mare parte examinării diferiţilor factori de care depind aceste
două funcţii”. Este vorba de funcţiile ofertei şi cererii globale care, conform legii Say, se
egalează de la sine, iar preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei
global de ofertă la orice volum al producţiei, fapt care ar echivala cu afirmaţia că deplina
ocupare nu întâmpină nici un obstacol.
Acolo unde după legea Say problema se rezolvă de la sine prin echilibrul stabilit automat între
ofertă şi cerere, după Keynes trebuie căutată soluţia elementului central al economiei – ocuparea
forţei de muncă. După el există un capitol de importanţă vitală al teoriei economice care abia
rămâne că fie scris şi fără de care orice discuţii privind volumul total al ocupării rămân sterile.
Tocmai asupra acestui “capitol” Keynes îşi concentrează atenţia, formulându-şi teoria care,
“Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real global se măreşte. Psihologia societăţii
este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul real global, consumul global creşte, dar
nu cu aceeaşi mărime cu venitul.
– 97 –
Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul spor al ocupării mâinii de lucru ar fi
îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului imediat (neproductiv,
notat de el cu D1).
Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum de
investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe
care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum
de investiţii (consum productiv notat cu D2), încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât
cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare.
Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia colectivităţii spre consum
(prima lege psihologică fundamentală), nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu
mai există mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge
folosirea mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente.
La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la
investiţii (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar imboldul la investiţii depinde, după
cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului (parte componentă a
celei de-a doua legi) şi complexul de rate ale dobânzii (legat de cea de-a treia lege) percepute la
împrumuturi cu scadenţe şi cu riscuri diferite”.
Complexul de rate ale dobânzii este guvernat, în teoria lui Keynes, de a treia lege psihologică
fundamentală, cea a înclinaţiei spre valori lichide.
Sunt demne de reţinut propoziţiile prin care Keynes însuşi rezumă teoria sa:
1) Dependenţa nivelului venitului nominal şi real de volumul ocupării mâinii de lucru, în cazul în
care starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor sunt date;
2) Dependenţa raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv (D1) şi venitul
colectivităţii de înclinaţie spre consum.
Consumul ţine de nivelul venitului global, dependent la rândul său de nivelul ocupării N,
exceptând cazurile în care au loc variaţii ale înclinaţiei spre consum;
3) Mărimea lui N pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma cererii D (adică
cererea efectivă) formată din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum D1 şi cele pentru
investiţii noi D2;
4) Întrucât D1 + D2 = DΦ(N), în care Φ este funcţia ofertei globale, şi întrucât D1 este o funcţie
de N pe care o putem scrie X(N) şi care depinde de înclinaţia spre consum, rezultă că Φ(N) –
X(N) = D2;
5) Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde: (I) de funcţia ofertei globale, Φ;
(II) de înclinaţia spre consum, X; (III) de volumul investiţiilor D2. Aceasta este, după autor,
esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru.
– 98 –
Consumul neproductiv (C) şi cel productiv, respectiv investiţiile (I) sunt, după Keynes,
determinante în stabilirea stării de echilibru (Y = C + I) sau dezechilibru (Y > C + I) între ofertă
(Y) şi cererea efectivă, solvabilă sub cele două forme ale ei (C + I). Mersul, dinamica cererii
efective, solvabile este, după acelaşi autor, guvernată de acţiunea a trei legi psihologice
fundamentale:
a) legea înclinaţiei spre consum, definită ca tendinţă a membrilor societăţii de a-şi spori
cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar în mai mică măsură decât creşterea
veniturilor. Oamenii sunt înclinaţi ca o parte din sporul de venit, din multiple motive, să o
economisească, fapt care atrage după sine influenţarea dinamicii cererii de bunuri de consum
neproductiv, în sensul frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai accentuată;
b) legea înclinaţiei întreprinzătorilor spre eficienţa marginală a investiţiilor noi, definită prin
tendinţa acestora de a investi şi a crea noi locuri de muncă numai acolo şi atunci unde şi cânt
întrevăd perspectiva obţinerii ratei de profit care să-i satisfacă. În caz contrar, ei preferă un alt
plasament al noului capital acumulat, fapt care influenţează negativ dinamica cererii de bunuri
investiţionale, a consumului productiv, cu efecte asupra rămânerii în urmă a cererii faţă de
ofertă;
c) legea înclinaţiei spre valori lichide, definită ca preferinţă a oamenilor de păstrare a
economiilor în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii, plasamente în obligaţii etc, dacă
câştigurile realizate de pe urma lor nu sunt întrecute de profiturile pe care li le-ar putea aduce
investirea în domenii productive şi lucrative.
În economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor determină gradul de
ocupare eficientă a forţei de muncă şi nu invers. Atunci când înclinaţia spre consum şi mărimea
investiţiilor noi sunt date, echilibrul economic este compatibil numai cu un singur nivel de
ocupare a forţei de muncă.
Forţarea sporirii sau diminuării folosirii mâinii de lucru, fără modificări în înclinaţia spre
consum şi a investiţiilor, alimentează dezechilibrul. Nivelul respectiv poate fi egal sau nu cu
ocuparea deplină.
Un rol mare în apropierea sau îndepărtarea nivelului respectiv de ocupare deplină revine statului
prin funcţiile sale economice. Trebuie avut în vedere că cererea efectivă însoţită de ocuparea
deplină este un caz special care are loc numai atunci când înclinaţia spre consum şi imboldul la
investiţii se află într-un raport determinat între ele, şi anume cel optim.
Aceasta presupune ca investiţiile curente să asigure un volum al cererii egal cu surplusul preţului
global de ofertă al producţiei care rezultă din ocuparea deplină.
Volumul ocupării mâinii de lucru nu depinde de voinţa salariaţilor de a munci sau nu. El depinde
de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor, totodată fiind legat într-un mod bine
determinat de un nivel dat al salariului real şi nu invers. “Dacă, menţionează Keynes, înclinaţia
– 99 –
spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă, nivelul
efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru, potenţial disponibilă la salariul
real existent. Această analiză ne oferă o explicaţie a paradoxului sărăciei în mijlocul abundenţei.
Căci simplul fapt că există o insuficienţă a cererii efective poate să oprească, şi deseori opreşte,
creşterea folosirii mâinii de lucru înainte de a fi atins nivelul folosirii ei complete”. Insuficienţa
cererii efective ar sta, după Keynes, la baza decalajului observat în ţările bogate dintre producţia
sa efectivă şi cea potenţială.
Decalajul între potenţialul productiv şi realul folosirii este de ordinul primei evidenţe, iar
studierea lui trebuie să urmărească descoperirea căilor şi mijloacelor de a-l reduce. O seamă de
şcoli şi autori l-au explicat prin limitele pe care le pune capitalul ca raport social de exploatare a
forţei de muncă. Soluţia propusă a fost desfiinţarea raportului respectiv şi realizarea economiei
colectiviste planificate. Punerea ei în aplicare n-a rezolvat problema: s-a menţinut decalajul între
potenţial şi real în cazul folosirii aparatului economic şi a forţei de muncă.
Eforturile de a-l acoperi sau de a-i diminua dimensiunile au contribuit la apariţia unei crize a
utilizării aparatului existent şi a reînnoirii lui.
Sunt interesante analizele şi explicaţiile lui Keynes, care leagă adâncirea decalajului menţionat
de îmbogăţirea ţărilor, a colectivităţilor umane. “De altfel, menţionează el, cu cât colectivitatea
este mai bogată, cu atât va tinde să fie mai mare decalajul dintre producţia sa efectivă şi cea
potenţială şi cu atât mai evidente şi mai scandaloase vor fi defectele sistemului economic, căci o
colectivitate săracă înclină să consume o parte covârşitoare a producţiei sale, astfel încât un
volum foarte modest de investiţii va fi suficient pentru a asigura folosirea deplină a mâinii de
lucru, pe câtă vreme o colectivitate bogată va trebui să descopere mult mai multe ocazii de a face
investiţii pentru ca înclinaţia spre economii a membrilor ei mai înstăriţi să poată fi conciliată cu
ocuparea membrilor ei mai înstăriţi să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei săraci. Dacă
într-o colectivitate potenţialmente bogată, imboldul la investiţii este slab, atunci, în ciuda bogăţiei
sale potenţiale acţiunea principiului cererii efective o va sili să-şi reducă producţia efectivă până
când, în ciuda bogăţiei sale efective, va fi devenit atât de săracă încât surplusul ei peste ceea ce
consumă va fi micşorat destul de mult pentru a corespunde slabului imbold la investiţii”.
Explicaţia, cum se vede, îşi are logica ei internă, cu implicaţii teoretice şi faptice care trebuie să
nu scape atenţiei.
Dacă sporirea bogăţiei stă la baza accentuării decalajului între potenţialitatea şi realitatea
folosirii aparatului de producţie şi a forţei de muncă, apar următoarele semne de întrebare:
pentru a opri accentuarea decalajului se cere stoparea creşterii economice, a bogăţiei iar
reducerea lui ar implica darea înapoi spre subdezvoltare? Dar accentuarea decalajului scoate în
evidenţă defectele scandaloase ale sistemului economic, spre ce soluţii să se meargă, de
remediere a sistemului sau de înlocuire a lui? Încercările de remediere a sistemului prin măsuri
– 100 –
derivând din teoria keynesistă au dat roade circa un sfert de secol iar apoi au complicat lucrurile
facilitând apariţia subinflaţiei.
Experimentele socialiste prin care s-a înlocuit sistemul economic – cu rezultate pe linia sporirii
aparatului industrial de producţie, a ridicării gradului de pregătire a forţei de muncă, a creşterii
avuţiei şi a soluţionării unor probleme sociale – au fost însoţite, îndeosebi din anii ’60, de
accentuarea decalajului în cauză. Atât încercările de remediere, a sistemului, cât şi cele de
înlocuire a lui au adus modificări importante în mecanismele pieţei. Oare schimbările respective
să stea la baza accentuării decalajului, fiind nevoie să se dea altă direcţie perfecţionării
mecanismelor economice şi îndeosebi celor ale pieţei? Sau sistemul trebuie înlocuit cu un altul,
vag intuit (ca cel informatic sau tehnotronic) sau insuficient conturat în plan teoretic şi practic?
Problema rămâne deschisă pentru ştiinţă şi pentru practică. Oamenii nu mai vor să fie mici piese
în angrenajul mecanismelor de sporire a avuţiei. Ei vor ca dezvoltarea, care nu poate avea loc în
afara ocupării forţei de muncă, să le fie subordonată lor şi nu ei să-i fie subordonaţi acesteia.
Deocamdată economia, în toate ţările lumii, nu se comportă cum vor oamenii. A nu vedea acest
lucru înseamnă a escamota dificultăţile unei epoci marcată de cerinţa obiectivă a trecerii spre o
nouă civilizaţie, în care schimbarea sistemelor economice vizează numai o parte a cerinţelor ei.
9.1.3 Teoria generală şi ciclurile economice
În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe:
• elemente considerate de obicei ca date;
• variabile independente ale sistemului;
• variabile dependente.
Elementele considerate ca date sunt: calificarea şi cantitatea mâinii de lucru disponibile;
calitatea şi cantitatea echipamentului disponibil; tehnica şi tehnologia existentă; gradul de
concurenţă; gusturile şi obiceiurile consumatorilor; dezutilitatea (chinul, neplăcerea) muncii de
diferite intensităţi şi activităţi de conducere şi organizare; structura socială cuprinzând forţele –
altele decât variabilele independente şi dependente – care determină repartizarea venitului
naţional. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda rezervelor făcute de Keynes) a
alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter static, lucru numai în parte valabil.
J.A.Schumpeter consideră că aparatul analitic al teoriei generale a lui Keynes “este
esenţialmente static” şi cu toate acestea, paradoxal, părţi importante ale operei sale “sunt
consacrate unor consideraţii dinamice. Dar acestea vin să se integreze într-un cadru care se vrea
a fi static. Această teorie statică nu constituie statica condiţiilor normale ale perioadei lunci, ci
teoria echilibrului perioadei scurte”. Convieţuirea, în mod contradictoriu, a viziunilor statică li
dinamică în aceeaşi teorie este consecinţa modului contradictoriu al desfăşurării vieţii
– 101 –
economice. Şi totuşi, după acelaşi exeget, “miezul propriuzis al sistemului keynesian rămâne
esenţialmente static”.
Ambiguitatea determinării elementelor sistemului keynesian a lăsat câmp deschis aprecierii a
ceea ce ţine de dinamismul economic şi adaptarea teoriei la cerinţele cunoaşterii creşterii
economice postbelice. Realizările economistului englez, R.F.Harrod şi ale celui american,
E.Domar, pe această linie au căpătat recunoaştere generală.
Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană, sunt:
• cei trei factori psihologici fundamentali, şi anume înclinaţia psihologică spre consum,
atitudinea psihologică faţă de lichiditate şi anticiparea psihologică privind venitul viitor de pe
urma bunurilor capitale;
• unitatea de salariu, aşa cum este determinată prin înţelegerile încheiate între patroni şi
salariaţi;
• cantitatea banilor, aşa cum este determinată prin acţiunea băncii centrale. Acestea sunt socotite
ca variabile care determină venitul naţional şi volumul ocupării. Ca variabile dependente se
menţionează: volumul ocupării mâinii de lucru şi venitul naţional, exprimate în unităţi de salariu
(w). Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a variabilelor independente şi
dependente, este legată de necesitatea aprofundării cunoaşterii mecanismelor economiei de piaţă
din perspectiva nevoii de corijare a funcţionării lor cu ajutorul pârghiilor de care dispune
societatea prin stat.
Dezvoltarea economică în ţările bogate, şi nu numai în ele, sunt ciclică prin natura factorilor
propulsori şi a celor care frânează, şi cunoaşterea resorturilor ei oferă posibilităţi de restrângere
a amplitudinii oscilaţiilor ciclice.
O încercare a lui Keynes de redefinire a esenţei teoriei sale generale după explicitarea
elementelor ei componente, o orientează spre înţelegerea ciclurilor. În acest caz el nu mai ia ca
punct de plecare consumul neproductiv şi legea care-l guvernează, ci investiţiile şi imboldurile
măririi volumului lor. Şi din noua definirea a esenţei teoriei generale rezultă (pentru că
reproduce o stare de fapt) că sistemul economiei de piaţă este expus la mari fluctuaţii ale
producţiei şi ale ocupării fără a fi supus fatalmente unei instabilităţi violente să cedeze înainte de
a ajunge la extrem şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă, apreciază Keynes, a servit
drept bază teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed cu regularitate”.
Stările de stabilitate ale dezvoltării economiei alternează cu cele ale instabilităţii, ca urmare a
modificării condiţiilor primelor de acţiune legilor psihologice fundamentale.
Prima condiţie a stabilităţii prevede că o modificare moderată a volumului investiţiilor
(multiplicatorul în jur de 1 şi relativ constant) nu va atrage după sine o modificare de amploare
nedefinită a cererii bunurilor de consum şi ea este încălcată. Aceasta întrucât atunci când creşte
venitul real, se măreşte surplusul peste nivelul de viaţă statornicit. Deci, dacă gradul de ocupare
– 102 –
creşte, şi odată cu el venitul, are loc o sporire a consumului curent, dar cu mai puţin decât
întregul spor al venitului real, iar atunci când ocuparea scade se reduce şi consumul, dar cu mai
puţin decât întregul minus al venitului real. Şi din acest joc se creează o zonă unde domneşte de
fapt instabilitatea.
A doua condiţie presupune că o modificare moderată a venitului scontat de pe urma bunurilor
capitale sau a ratei dobânzii nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a
volumului investiţiilor. Şi totuşi acest lucru se întâmplă ca urmare a costului crescând al obţinerii
unei producţii mult sporite cu echipamentul existent. Atunci când se porneşte de la o situaţie în
care există un surplus foarte mare de resurse destinate producţiei de bunuri capitale, este posibil
un grad ridicat de instabilitate în limitele unei anumite zone.
A treia condiţia a stabilităţii este ca muncitorii să nu caute să obţină salarii băneşti mai mari
atunci când creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, şi totuşi acest lucru are loc – motiv de
instabilitate.
A patra condiţie se referă la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de redresare şi ea se
bazează pe supoziţia că bunurile capitale au vârste diferite, se uzează cu timpul iar perioadele de
amortizare şi înlocuire nu corespund. Acest fapt influenţează cererea de bunuri investiţionale,
oscilaţiile ei se abat de la cele ale eficienţei marginale a capitalului. “Din această cauză,
menţionează Keynes, chiar şi redresările şi recesiunile de proporţiile celor ce pot avea loc în
cadrul limitelor fixate prin celelalte condiţii ale stabilităţii enumerate de noi, vor determina
probabil o mişcare în sens opus, până când aceleaşi forţe ca mai înainte inversează din nou
direcţia.
Astfel, cele patru condiţii ale noastre, luate împreună, sunt suficiente pentru a explica trăsăturile
caracteristice ale realităţii care ne înconjoară, şi anume, că evitând în ambele direcţii extremele
cele mai grave ale fluctuaţiei ocupării şi ale preţurilor, oscilăm în jurul unei poziţii intermediare
considerabil mai ridicat decât nivelul minim al ocupării sub care ar fi periclitată însăşi
existenţa”. Factorul esenţial, determinant fiind considerat fluctuaţia eficienţei marginale a
capitalului, se înţelege că măsurile luate de stat în economie converg în direcţia creării
condiţiilor care să reducă amplitudinea fluctuaţiei respective.
Liberalismul clasic, funcţionarea automată, necontrolată şi neridijată a mecanismelor economiei
de piaţă se dovedeşte incapabilă să stăpânească mersul ciclic al economiei. Convingerea lui
Keynes era că “în condiţii de laissez-faire, evitarea unor ample fluctuaţii ale gradului de ocupare
poate de aceea să se dovedească imposibilă fără o modificare adâncă a psihologiei pieţei
investiţiilor în legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va avea loc. Eu trag de
aici concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investiţiilor nu poate fi lăsată fără
pericol în mâini private”. Ca soluţie, el preconiza o socializare destul de cuprinzătoare a
investiţiilor care s-ar dovedi “singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat
– 103 –
de ocuparea deplină, deşi aceasta nu trebuie să excludă tot felul de compromisuri şi aranjamente
pe baza cărora autorităţile publice vor colabora cu iniţiativa privată”.
Aceasta întrucât soluţia deşi indică “importanţa vitală a instaurării unui anumit control central
în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama iniţiativei private, vaste domenii de
activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare asupra înclinaţiei
spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii, şi în
parte, eventual, pe alte căi”. Măsurile luate de statele occidentale, în spiritul cerinţelor doctrinei
keynesiste, n-au rămas fără efecte prevalent pozitive timp de peste un sfert de veac.
Precumpănirea implicaţiilor negative ale politicilor economice keynesiste, începând cu anii ’70, a
incitat criticile împotriva doctrinei care, între timp, devenise neokeynesistă, ca urmare a
contribuţiilor aduse de mai mulţi economişti.
Am insistat mai mult asupra redării teoriei keynesiste originare fiindcă aşa este firesc dar şi
pentru că, în controversele actuale în jurul ei uneori i se motivează eşecurile prin abaterea
continuatorilor de la adevăratul conţinut şi spirit, cel din lucrările mentorului.
9.2Locul şi rolul keynesismului în ştiinţa economică actuală
Doctrina keynesistă s-a răspândit cu iuţeală, a căpătat numeroşi adepţi în rândul teoreticienilor
şi oamenilor practicii economice, a fost socotită o mare cucerire şi s-a menţinut la loc de frunte
până în anii ’70, când împotriva ei s-a declanşat o adevărată contrarevoluţie. Adepţii ai
neoclasicismului, mai ales sub forma neoliberală şi monetaristă, nu s-au oprit la contestarea
valorii ştiinţifice, ci au dus critica mai departe prezentând-o ca o creaţie mistificatoare,
înşelătoare. Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să fie
prezentat de promotorii contrarevoluţiei ca un leac care vindecă boala dar ăl poate nimici pe
bolnav. Accentul mare pus la sprijinirea cererii ca o condiţie a funcţionării mecanismului
economic, a fost transformat de adversarii neoclasici, în plină ascensiune, în cap de acuzare
pentru incitarea inflaţiei cu două cifre, devenită pericol principal pentru mersul societăţii.
O restudiere a teoriei keynesiene în noile condiţii, ale îngrădirii pieţei şi ale incitării inflaţiei, l-a
condus pe A.Leijonhuvfud la aprecierea acesteia ca pe "un caz particular al teoriei echilibrului
neoclasic. La un nivel foarte abstract, scria el, (dispare) distincţia fundamentală între echilibrul
general (neoclasic) şi modelele keynesiene se sprijină pe fantoma variabilelor cantitative în
ajustările între ofertă şi cerere” În aceeaşi perioadă R.W.Clower consideră modelul keynesian
“ca un caz particular al dezechilibrului general”.
Lui Keynes i se răspunde cu acelaşi procedeu prin care el a căutat să diminueze importanţa
clasicismului şi neoclasicismului, considerându-le drept teorii ale unor cazuri şi situaţii speciale.
– 104 –
Susţinătorii lui Keynes contraatacă contrarevoluţia motivând că doctrina maestrului a fost, cu
timpul deformată de ingerinţe neoclasice, care i-au deturnat sensul, făcând-o ineficientă şi chiar
contraeficientă.
Universitarii de la Harvard au sărbătorit în septembrie 1986, 350 de ani de la înfiinţarea
acesteia. Simpozionul organizat de economişti a avut ca temă
Economia politică keynesiană şi Harvardul. S-a remarcat că dacă în 1950 se putea vorbi de o
“ilustră absenţă a keynesismului la Harvard”, în mai puţin de un deceniu s-a format aici o
importantă şcoală cu concursul unor profesori de frunte ca A.Hansen (supranumit şi Keynesul
american), S.Harris (autorul lucrării “Revoluţia keynesiană”), R.Musgrave, L.Metzler, E.Domar,
J.Tobin, H.Wallich, R.Bichop, S.Alexander etc. Şcoala de la Harvard, cum va aprecia
P.A.Samuelson “a fost cea căreia i-a revenit meritul de a fi făcut din maroceconomie (iniţiată de
Keynes) o ştiinţă în plină dezvoltare. Dar, cum viaţa economică nu stă pe loc, fiecare generaţie
trebuie să-şi redefinească conceptele.
Profesorul M.Feldstein, produs la Harvardului în curs de “keynesificare” la sfârşitul deceniului
cinci şi începutul celui de-al şaselea, a parcurs ascensiunea şi decăderea keynesismului, cu spirit
şi discernământ critic el aprecia, la simpozionul din 1986, că perioada anilor ’60 a fost cea mai
favorabilă keynesismului, dar tot ea i-a pregătit şi decăderea. Doctrina lui era construită pe piesa
de bază a insuficienţei cererii solvabile, a cărei impulsionare îngrădea posibilităţile de sporire a
ofertei. De aceea, prin politicile economice keynesiste nu se putea împinge economia înainte
“cum nu poţi împinge o sfoară”, dar poţi să tragi de ea (depinde ce?) cu efort şi oboseală.
Aplicarea remediilor keynesiste în SUA în perioada administraţiei Kennedy – Johnson a condus
la reducerea şomajului cu preţul incitării inflaţiei.
Autorul consideră că efectele respective derivă din “viziunea incorectă a keynesismului asupra
şomajului şi teama nejustificată de acumulări. Pentru a reduce şomajul, keynesisştii au
recomandat sporirea cererii prin intermediul creşterii cheltuielilor guvernamentale. Din păcate,
opinia keynesistă că şomajul este determinat de lipsa de cerere, a condus către o politică, care a
suprastimulat cererea şi a incitat inflaţia la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ’70.
O asemenea constatare a impulsionat reacţiile negative faţă de keynesism şi a deschis calea
reafirmării neoclasicismului, de economişti de prestigiu ca F.Hayek, J.Rueff, M.Friedman, de o
seamă de “noi economişti”. Prin “Supply Side Economics” (Teoria economiei susţinătoare a
ofertei) s-a cerut, şi motivat teoretic, de plasarea accentului spre stimularea ofertei prin
susţinerea iniţiativei private, retragerea statului din economie şi revigorarea instrumentelor
pieţei.
Cel mai înşelător aspect al doctrinei keynesiste, după opinia unuia dintre foştii ei susţinători, este
lipsa de consideraţie pentru acumularea de capital, accentul pe efectul şi câştigul imediat, fără a
ţine seama de ce se va întâmpla într-un orizont de timp mai larg. În acest sens Keynes a căutat să
– 105 –
dea prestigiu “intelectual ideii după care o ţară se poate dezvolta mai mult dacă economiseşte
mai puţin”. Funcţia progresistă a acumulării la el se transformă într-un neajuns al economiei
izvorât dintr-un “viciu” al oamenilor, cel al economisirii. Economişti ai ţărilor subdezvoltate, din
acest motiv major, au devenit circumspecţi faţă de keynesism, l-au ocolit”16). Ţările lor aveau şi
au nevoie de importante acumulări, ca o condiţie indispensabilă a impulsionării creşterii
economice.
Dacă se acumulează puţin, e drept, nu sporesc considerabil capacităţile de producţie şi odată cu
ele, “pericolul” supraaglomerării pieţelor cu mărfuri, servicii, capitaluri care ar putea accentua
decalajul între ofertă şi cerere în viitor este mic.
Aceasta-i o latură a problemei. Cealaltă este legată de sporirea comenzilor pentru bunuri
investiţionale, crearea de locuri de muncă suplimentare, sporirea venitului naţional, din care să
se poată alimenta bugetul cu venituri mai substanţiale, ca suport şi pentru cheltuieli sociale
sporite. Altfel, generaţiilor viitoare nu le lăsăm o ţară bogată, în plus grevată de mari datorii,
rezultate din împrumuturi şi deficitare bugetare solicitate de sprijinirea cererii cu orice chip.
Argumentul keynesist că noi, ca naţiune, ne plătim datoria nouă înşine s-a dovedit fals. “Din
cauza deficitelor bugetare din trecut, susţine M.Geldstein, acum avem un stoc mai mic de capital,
o productivitate a muncii mai mică şi venituri reale mai mici. Noi şi copiii noştri vom plăti
adevăratele costuri ale deficitelor din trecut. Doar plata dobânzii la datoria naţională reprezintă
acum 40% din toate impozitele asupra veniturilor personale. Fără această datorie moştenită,
impozitele ar fi cu 40% mai mici azi şi stimulentele pentru compensarea taxelor ar fi mult mai
eficace”. Aplicarea keynesismului a lăsat guvernelor greaua moştenire a inflaţiei, deficitelor
bugetare şi datoriei publice care afectează orice politică de redresare şi avânt. Mai mult, ele au
stimulat crearea unui aparat greoi, supradimensionat şi costisitor, structuri rigide impuse de
guverne, considerate de G.Shultz ca fiind principalele obstacole ale creşterii economice.
Trecutul keynesist, apreciat prin prisma rezultatelor politicilor economice şi privind spre viitor, a
dat naştere la consideraţii de genul celor care urmează:
“Atâta timp cât vor fi noi probleme de rezolvat în funcţionarea viitoare a economiei, cred, scria
Feldstein, că funcţionarea economiei de piaţă la nivelul discutat (macroeconomic n.n.) este destul
de bine înţeles de economiştii de profesie. Vechile adevăruri după care creşterea economică
depinde de acumularea de capital, de calitatea şi eforturile forţei de muncă, de întreprinzători şi
de tehnologii au fost înţelese de marii economişti ai secolului al XIX-lea. Viitorul economiei şi al
ştiinţei economice ne apare mai luminos întrucât economiştii profesionişti revin la aceste
adevăruri”. O societate de consum raţional sporit trebuie să fie mai întâi o societate de
acumulare şi producţie ca să poată oferi cele necesare cererii pentru consum neproductiv şi
productiv.
– 106 –
Sunt şi economişti care învinuiesc keynesismul de complicitate cu comunismul şi socialismul
fiindcă susţine unele măsuri cu caracter social, manifestă grijă pentru ocuparea forţei de muncă,
îngrădeşte iniţiativa privată ş.a. În vara anului 1962 – cum relatează Benjamin M.Friedman în
comunicarea de la
Simpozionul mai sus menţionat din 1986 – a apărut o carte intitulată: “Keynes at Harvard. A
Veritas Foundation Staff Study”. Destinaţia ei era “educarea funcţionarilor, lucrătorilor,
studenţilor şi absolvenţilor colegiilor şi universităţilor americane, cu privire la comunism, la
conspiraţia internaţională a socialismului şi la metodele acestuia de infiltrare în SUA”.
“Legătura” între keynesismul originar şi socialism constă în teama lui Keynes că dacă guvernele
economiilor de piaţă nu vor manifesta interes şi iniţiativă pentru remedierea neajunsurilor
acestora, mersul înspre “socialismul de stat” va fi iminent.
Din rezumarea de către B.M.Friedman a ideilor-forţă ale keynesismului de la Harvard din anii
‘60-’70 nu rezultă nici o “încurcătură” comunistă sau socialistă a acestuia. În schimb rezultă că,
la Harvard şi în alte universităţi, profesorii s-au detaşat de keynesism şi s-au orientat spre studiul
problemelor practice majore ca cele ale inflaţiei, ale formării capitalului în contextul asigurării
echilibrului. În a doua jumătate a anilor ’80 “economiştii au mutat accentul pe formele evidente
ale mişcărilor care au loc în economie”17), iar apropierea de formele noi de manifestare ale
vieţii economice n-au rămas fără roade.
Şi totuşi keynesismul, cum se exprima un exeget în toiul polemicilor, “are ceva important în el”.
Tocmai de aceea el nu poate să dispară fără urme, inclusiv pozitive, de pe scena preocupărilor
ştiinţifice. Împingerea lui pe plan secundar se datorează, în parte, cuprinderii parţiale a marilor
procese şi tendinţe din economiile lumii contemporane, unor erori teoretice şi politicilor
economice care au vizat atenuarea formelor de manifestare ale instabilităţii fără a viza cauzele
profunde ale ei.
Eforturile mişcării de elaborare a unei doctrine postkeynesiste urmăresc reabilitarea a ceea ce a
fost şi este valoros în keynesism şi care îi pot face pe economişti mai pricepuţi. Căci studierea
Teoriei generale, cum menţiona J.Schumpeter, nu te face neapărat keynesist, dar “ea face din noi
economişti mai buni. Ca şi în cazul lui Marx, este posibil să-l admiri pe Keynes, cu toate că
viziunea sa socială este greşită şi că fiecare din propoziţiunile sale este înşelătoare.
Oricare va fi destinul doctrinei, memoria omului va continua să trăiască: ea va supravieţui în
acelaşi timp keynesismului şi reacţiei pe care el a provocat-o18). Cele spuse de Schumpeter în
anii ’40 sunt duse mai departe de economiştii angajaţi în constituirea unei doctrine
postkeynesiste, de respiraţie mai largă, şi care susţin că unele realizări importante ale maestrului
au şanse de supravieţuire.
Principala contribuţie a lui Keynes – de unii admisă iar de alţii pusă la îndoială şi chiar
contestată – este sintetizată în “revoluţia macroeconomică” menită să dea o nouă orientare
– 107 –
înţelegerii economiei şi sprijinirii mersului ei de către ştiinţă. În anii ’50, de glorie a
keynesismului, se publică o lucrare despre revoluţia keynesiană19) care a declanşat controverse
pe tema existenţei sau nu a unei asemenea revoluţii. Şi astăzi se mai dispută tema respectivă, iar
aprecierile nu sunt lipsite de legături cu poziţiile, crezurile şi aspiraţiile curentelor de gândire
economică din care autorii fac parte. Marxiştii, cum remarcă economistul canadian, Roger
Dehem, apreciază keynesismul ca pe un sistem teoretic “care a permis capitalismului să-şi
prelungească existenţa precară”20). Cei care i-au acordat încredere şi s-au inspirat din el
recunosc revoluţia keynesiană întrucât a “arătat cum să fie gestionat capitalismul în avantajul
tuturor” (şi astfel) “a jucat un rol binefăcător pentru omenire”. Din contră, în ochii celor care n-
au pierdut încrederea în virtuţile economiei liberale, adică a neoclasicilor, keynesismul ar fi o
înşelătorie, şi nicidecum o revoluţie în ştiinţă, un fenomen regretabil, făcut vinovat de
accentuarea stărilor negative din economiile de piaţă dirijate. După ei “inflaţia preţurilor,
creşterea datoriei publice, atitudinea speculativă a agenţilor economici deveniţi suspicioşi faţă de
comportamentul statului, au făcut ca principiile altădată salutare în contextul keynesian, să fie
astăzi periculoase. În loc să grăbească revenirea la echilibru, ele riscă să provoace o accentuare
a dereglărilor”.
Keynesismul însuşi – prin concepţie, metodă şi funcţii – oferă numeroase ocazii de critică. Dar
aceasta nu justifică tendinţa unora de a-l “arunca la lada cu vechituri”.
În favoarea existenţei unei revoluţii keynesiene se pronunţă şi Marc Blaug, unul dintre specialiştii
importanţi în istoria gândirii economice. După el “a existat realmente o revoluţie keynesiană” a
cărei contribuţie principală la cunoaşterea economiei moderne “nu se limitează la înlocuirea
preocupărilor tradiţionale cu privire la firme şi la menajuri cu cele referitoare la mărimi
agregate (macroeconomice n.n.). Ea aduce o formulare a teoriei în termeni de model ale cărui
variabile şi relaţii-cheie sunt explicitate într-un asemenea mod, încât ele pot să facă obiectul
verificărilor şi măsurărilor cantitative”21). Iar cu aceasta s-au oferit fundamente teoretice
econometriei, empirică la începuturile ei.
La finele celui de-al doilea război mondial, măsurarea dimensiunilor şi intensităţii fenomenelor şi
proceselor economice devenise principalul domeniu în ascensiune al ştiinţei economice, iar
modelele macroeconomice keynesiste şi neokeynesiste figurau, cu deplin drept, în lucrările
econometricienilor care, de altfel, au şi luat cele mai multe din premiile Nobel pentru economie.
"Cel mai mare omagiu care poate fi adus unui economist, după Blaug, este de a recunoaşte că
ştiinţa economică este de neimaginat fără el. Nu este oare evident că un astfel de caz este al lui
Keynes?” Există, în apreciere, un sâmbure de adevăr. În ce mă priveşte, socotesc că Keynes a
schimbat o paradigmă de gradul doi a ştiinţei economice şi de aceea a efectuat o revoluţie
parţială în domeniul dat. Noua mare paradigmă, de gradul întâi, a ştiinţei economice se aşteaptă
a fi descoperită iar marea revoluţie în ştiinţa economică se cere a fi înfăptuită.
– 108 –
Teme de reflecţie:
1Realizaţi o paralelă între clasicism, neoclasicism şi keynesism.
2.Ce părere aveţi despre concepţia lui Keynes despre economia de piaţă?
3.Care este părerea dvs. faţă de rolul keynesismului în ştiinţa economică actuală?
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE
1. Dehem R. Historie de la pensée économique. Dès mercantilistes à Keynes, Quebec, les Presses
de l’Université Laval, Dunod, 1984, p.417
2. Keynes J.M. Essais de persuasion, Paris, 1933.
3.Schumpeter J.A Histoire de l’analyse économique, t.III, Paris, Gallimard, 1983, p.566
4. Keynes J.M. Urmările economice ale păcii, Viaţa Românească, Bucureşti, 1920, p.8, 20
5. Keynes J.M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1970, p.41-47
6. Harrod R.F. Towards a Dynamic Economics. Some Present Development of Economic Theory
and Their Application to Policy, London, 1956, p.66, 41, 42
7. Samuelson P.A. L’Économique, septiéme edition, tome I, Paris, Librairie Armond Colin, 1968,
p.18, 382-383, 427
8. Samuelson P.A. Nordhaus W.P. Economics, thirteenth edition, McGraw-Hill Book Company,
New-York, 1989, p.283-284
9. * * * The Works and Correspondence of David Ricardo, Edited by Piero Sraffa and Maurice
Dobb, vol.I-X, Cambridge, 1953- 1955
10. Sraffa P. Production de marchandises par des marchandises. Prelude à une critique de la
théorie économique, Paris, Dunod 1977, p.V, 7, 9, 15, 22
11. Leijonhufvud A. On Keynesian Economics and the Economics of Keynes, London, Oxford,
University Press, 1966, p.51
12. Clower R.W. The Keynesian Counter-Revolution: A Teoretical Appraisal, în The Theory of
Interest Rates, edited by F.A.Hahn and F.Brechling, Mac-Millan, 1965
13.Barrère . A. et alţii Controverses sur le système keynesian, Paris, Economica, 1976
14. Samuelson P.A. In the Beginning, în “Challenge” July-August, 1988, p.33
15. Feldstein M. Counter Revolution in Progress, în “Challenge” July-August /1988, p.42-45
16. Nicolae- Văleanu I. Subdezvoltarea economică în lumea actuală, Bucureşti, Editura
Academiei, 1985, Vezi tratarea acestei probleme, p.78-83
17. Friedman B.M. Evolution Prevails, în “Challenge” July-August, 1988, p.50
18. Schumpeter J.A. Opere citate, p.589
19. Klein L.R. The Keynesian Revolution, London, 1956
20. Dehem R. Opere citate, p.418
21 Blaug M. Opere citate, p.773
– 109 –
CAPITOLUL X
ŞCOALA AUSTRIACĂ
Obiective operaţionale.
Cu acest capitol urmărim:
- Să cunoaştem evoluţia scolii austriece.
- Să cunoaştem principalele caracteristici ale şcolii austriece.
- Să identificăm reprezentanţii acestei şcoli.
Cuvinte cheie:
- Individualism metodologică, analiză metodologică,
- monetarism, monetarismul metalist,
- piaţa, inflaţia. 10.1 Şcoala austriacă
Şcoala austriacă are ca punct de pornire momentul publicării de către Carl Menger a
"Principiilor economiei". Programul economic de cercetare schiţat în această lucrare avea să
constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac.
Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în
cadrul căruia îşi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt
cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.
Astfel, prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-
Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor
(Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arătat că toate
costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi
măsurată cantitativ, ci numai relativ, adică preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi
adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică şi moartea prematură a lui
Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor
austriece la ştiinţa economică păreau a fi absorbite în curentul central de gândire.
A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de
celelalte şcoli de gândire economică. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului
economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasiană) şi propun o nouă teorie a
ciclului de afaceri (opusă şcolii marshalliene).
– 110 –
Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii
austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi Friedrich von
Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece.
Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politică
deplorabilă îi va obliga pe toţi cei menţionaţi să emigreze, iar sub presiunea noilor idei
economice (keynesismul), moştenirea intelectuală austriacă părea pierdută.
A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul
academic a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui Mises din
anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă generaţie de
economişti, care să ducă mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman,
R. Garrison se numără printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauză că
austriecii s-au constituit ca singura şcoală care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei
keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă:
W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt. Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistă
sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistă şi critica socialismului sub toate formele
sale.
Individualismul metodologic
Principiul individualismului metodologic se află la baza programului austriac. El statuează că
analiza economică trebuie condusă în aşa fel încât toate concluziile să poată fi sprijinite pe
manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altă parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi,
prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economică
reprezintă astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintă nu numai pilonul
de bază al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei economice focalizată pe individ.
În această ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretării economice este
arbitrară, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea.
Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetuează, reprezintă doar punctul de
pornire în analiza economică şi nu punctul final. În viziunea austriacă analiza economică trebuie
să tindă spre identificarea relaţiilor de la cauză la efect, să producă o analiză genetic-cauzală
(opusă analizei operaţionale, cultivată de economiştii contemporani). Analiza cauzală are ca o
primă şi foarte importantă consecinţă introducerea timpului în economie ca o variabilă şi nu ca o
constantă.
Acţiunea umană are loc în timp, iar timpul devine rar şi capătă valenţele unui factor de producţie.
Deosebit de importantă este şi precizarea potrivit căreia noţiunea de timp capătă proprietăţile
– 111 –
sale temporale cunoscute numai dacă presupunem că timpul se scurge într-o singură direcţie sau,
ceea ce este acelaşi lucru, dacă afirmăm că procesele economice sunt ireversibile.
Într-o concluzie mai largă, individualismul metodologic asociază două lucruri importante:
primul, oamenii acţionează, adică sunt dotaţi cu voinţă şi judecată proprie; de aici rezultă
eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţă, adică
pot să-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economică trebuie să ţină cont de
dinamismul structurii pe care o studiază.
Existenţa calculului în socialism
Mises a fost primul care a arătat că în socialism este imposibil calculul economic. Atacul său
pornea de la faptul că, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie să efectueze calcule
economice. Or, acest lucru era imposibil din cauză că neexistând proprietate privată, nu exista
piaţă, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia să
efectueze calcule, dar fără să aibă numerele pe care să le introducă în aceste calcule! Concluzia
lui era clară: calculul în socialism este imposibil. Acest raţionament a avut un efect devastator
asupra economiştilor socialişti, însă dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din păcate, triumful
doctrinei lor. Încercările de a respinge argumentele lui Mises nu au făcut decât să confirme
degringolada teoretică a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semănat niciodată
cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat să furnizeze un model de sistem socialist care să
evite critica lui Mises.
Rezultatul a fost o caricatură a sistemului capitalist. Lange a încercat să facă din socialism un
sistem care să imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fără a recunoaşte
totuşi superioritatea acestuia din urmă. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de
planificare. Hayek a fost cel care a mers pe ideea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţă
şi la perfecţionarea conceptului de coordonare a planurilor individuale.
Teoria ciclului de afaceri
Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa
economică. La origine, ea reprezintă împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetară
a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor şi a
creditului.
Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat această teorie.
Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţială a ciclului se
află o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestă în general printr-o
– 112 –
creştere a preţurilor şi o scădere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa
fluctuaţiei monetare. Această extindere a creditului poate fi provocată atât de intervenţia Bancii
Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului
determină o îmbunătăţire iniţială a condiţiilor de afaceri. Investitorii se găsesc în posesia unor
sume mai mari de bani pe care să le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional.
Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident că o rată a dobânzii mai mică sporeşte
profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul că creditul suplimentar ajunge întâi la
producători/investitori, aceştia pot să liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în
procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativă a preţurilor tuturor
materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativă a preţurilor se referă la preţurile
bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe măsură ce preţurile bunurilor de
producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde să scadă. Dacă
extinderea creditului nu se accelerează, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde
din urmă preţurile bunurilor de consum, determinând scăderea drastică profitabilităţii. Criza se
declanşează atunci când, la preţurile existente, producătorii nu pot să-şi vândă mărfurile. Pentru
a le vinde ei trebuie să scadă preţurile, însă cu preţul unor pierderi mari. Dacă în acest moment
oferta de monedă se măreşte din nou, producătorii primesc un răgaz, dar finalul este inevitabil.
Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie să se
ajusteze în aşa fel încât profitabilitatea generală să ajungă la nivelul iniţial, determinat de rata
naturală a dobânzii.
A fost o vreme când teoria austriacă a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a
fost "eliminată" de competiţia cu teoria keynesistă. Lipsa de rezistenţă a fost dată de faptul că
teoria austriacă nu propune un remediu la criză; cel mai bun tratament al crizei, spun austriecii,
este prevenirea ei. În concluzie teoria liberală a austriecilor era în completă contradicţie cu
etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modă în epocă.
Ludwig von Mises
Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg, în Galiţia, provincie a Austro-Ungariei. La
începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl
Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de
marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în
provincia sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de
catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi,
Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În
cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă.
– 113 –
În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind „Principiile economiei” de Carl Menger. Aceasta
reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de
drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă judecători şi
devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important post, până la
plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din această
poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război
mondial. La biroul său de la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea
să devină celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere
oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a atras rapid cele
mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre participanţii la seminar s-au
numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern, F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului
şi ascensiunea diferitelor forme ale socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de
profesor de Relaţii Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl
forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului 1940 ajunge la
New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică diverse articole în ziarele din New
York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi
economist american, primul dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii
teoriilor keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o
îmbunătăţire a situaţiei sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un post de visiting
professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de
economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action.
Mises a continuat să profeseze până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din
S.U.A.
Până la retragerea sa din mediul universitar, va rămâne un scriitor prolific pe diverse teme
economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai apuca să vadă extraordinara
înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în
istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind
printre cele mai importante.
Friederich August von Hayek
Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în
răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar dacă a trebuit să facă unele
concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static
walrasian cu „dinamica” austriacă. Sa născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali
din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe
– 114 –
frontul italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena,
unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era interesat mai
ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser, unul
dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în
ştiinţe sociale. În 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se
reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele reprezentate erau
numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzică, psihanaliza,
fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei
se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922.
După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale
Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J.Schumpeter. Aici el începe o nouă
teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina niciodată.
Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile
la modă în America. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În această perioadă,
începe cercetările asupra teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută,
totodată, să obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură,
dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul
austriac de cercetări economice, care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele
economice; Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. Din 1929 el începe să predea la
universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M.
Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory
and the Trade Cycle", unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste
ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile
relative, conducând la o proastă alocare a resurselor. În această carte, Hayek condamnă
politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în
stilul său bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea.
În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a ţine o conferenţă despre
rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul unui grup de economişti
liberali de la London School of Economics, pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul
general la Cambridge. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie
dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria
marilor controverse, de astă dată împotriva lui O.Lange. În cartea sa "Economia dirijată în
regimul colectivist" formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea "socialismului de
piaţă".
O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din
perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular epistemologia. Într-un text publicat în
– 115 –
1937 "Economics and Knowledge" el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii
cunoaşterii, distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista
Economica o serie de articole despre "Contrarevoluţia în ştiinţa", despre "scientism", adică
despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek critică
"raţionalismul constructivist" sau "naiv" care pretindea înţelegerea totală a societăţii, dar critică
mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului. Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai
importante scrieri ale sale, în seria "economiei pure" şi anume "The Pure Theory of Capital". Cu
cartea sa din 1944, "The Road To Serfdom" (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o
parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani.
În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti – la o conferinţă la
Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o
păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F.
Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi
continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele societăţii de la Mont-Pelerin, pe
care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de
membrii din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse ţări.
Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek, în urma primirii de
către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat.
În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în S.U.A., unde va ţine cursuri
din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă
postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în
contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra
cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil, adunând la
seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în această perioadă el publică
articole şi o serie de cărţi: "J. S. Mill and Harriet Taylor"(1951), "The Counter-Revolution of
Science"(1952), "The Political Ideal of the Rule and Low" (1955), "The Constitution of
Liberty"(1960). Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură
continuarea la "Drumul către servitute", fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice
drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek.
În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania îi
oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe prietenul său Walter Eucken, fondatorul
şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi
au creat baza teoretică a "miracolului economic german". La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek
continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În 1964 primeşte
titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în1969 este numit profesor onorific al
universităţii din Frieburg.
– 116 –
În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg.
Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei "Drept,
legislaţie, libertate". Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia
libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în
a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv
1979.
În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe
neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care îl va împărţi cu economistul
suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek.
În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a făcut o
declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul
înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee,
pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o
aibă", adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus
contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei".
În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1980,
organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. Textele redactate cu această ocazie au
constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi: "The Intelectual Error of Socialism". În
această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor
culturale şi asupra problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei
eronate după care omul se modelează.
Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. Von Hayek, dă dimensiunea
personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice.
Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli, le va amplifica
şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea extrema, deşi perfectă logic şi matematic,
dar neoperaţională în economia reală. Hayek gândea universul economiei în termeni de
conjecturi, de procese şi instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze
pentru o analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea
că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit
cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o
tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. De alfel preocupările epistemologice
ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată
ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa:
ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică? După opinia lui Hayek, opinie
îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest
mod trebuie abordată metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că
– 117 –
metodologia economică îşi asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale
ştiinţei economice.
11.2 Monetarismul
Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în
macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând
cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care
le reţinem pe cele mai semnificative:
1. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
2. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
3. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al
elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de
triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau
posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile
pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau
incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile
economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea
concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la
triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M.
Thatcher şi chiar până la experţi ai F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile
economice, înlocuind keynesismul dominant până atunci.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie
originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul
monetarist:
1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;
3. autorităţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror
concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb
flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
Pentru a înţelege mai bine această diversitate, este importantă precizarea elementelor asupra
cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că
nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările
– 118 –
de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.
Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, el are o serie de ramuri,
care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui
M.Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale
dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se
caută elementele comune sau principiile monetarismului, ele se regăsesc în opera lui Friedman,
simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie
în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi
pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
=> critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu
politica fiscală keynesistă;
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata
şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjucturale
de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.
Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al
Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive
Economics"(reprodus în antologia lui D. Hausman "Filosofia ştiinţei economice"), dar
preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după
care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice.
Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity
Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei
keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive
Function). Tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, publică o istorie monetară a Statelor Unite
ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din
1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele
de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat
după 1970 celui de la Bretton Woods.
Militant al capitalismului şi al pieţei, el nu separă teoria economică de apărarea sistemului
economic şi social. Asfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă şi în româneşte) critică
statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această
– 119 –
ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în
româneşte).
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru
că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare
optimă a resurselor, evitându-se risipa.
Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale
agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de
gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi
oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul
producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al
ratei inflaţiei.
Venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit
permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite
înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul
monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi
venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
• să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu
caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi
scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
• să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului
pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor
de a-şi menţine intact patrimoniul.
Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii
comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi:
� moneda este un bun de consum;
� cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută
bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)
� relaţia stabilă pentru cererea de monedă.
În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de
acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman
subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul
variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este
neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)
– 120 –
Politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu
trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile
decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită
agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.
Eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui
Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru,
dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie
cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei
monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M.
Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru
că agenţii economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de
manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de
reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a
şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe
termen scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea
preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând
cererea de muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi
blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflaţioniste, iar pe termen lung pot
fi anihilate anticipările adaptiv prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea
preţurilor.
Rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă
de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de
bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor
inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului
devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale
caror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în
absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări
politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe
mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în
schimburile internaţionale.
Respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o
mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor.
Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice
găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului.
Monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului
susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul
– 121 –
standard, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a
stăpâni inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legăturii dintre sfera financiară şi economia reală.
Ca şi alţi monetarişti, metaliştii susţin reglarea economiei prin piaţă, respingând totodată
politicile de stabilizare bugetară.
Monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi centrată pe
deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol efectiv
deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra
ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a
masei monetare, ci este este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În
opinia lor, pentru a avea o creştere sănătoasă, politica monetară trebuie combinată cu limitarea
deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală.
K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi anume
preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare
în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile(creditul) şi capitalul
real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile
monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă
legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să menţină un raport
stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte.
Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi)
permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu
garantează că este controlată şi cea de-a doua.
Monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză rolul
băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul şi
producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor
microeconomice ale expansiunii monetare.
Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea
resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel
mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru
celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde arată că dacă monedele private se
dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile,
ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de
schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor
grave cu care se confruntă economia.
Monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics, care
evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât
moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., care
– 122 –
presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare, au fost puse
în cauză anticipările adaptive. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea
monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea
sistematică a publicului.
11.3 Teoria capitalului uman
Teoria capitalului uman iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago, toţi laureaţi ai
Premiului Nobel pentru Economie conţine, atât un filon teoreticslogan: "Omul cea mai de preţ
bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei
teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat prioritar
problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale
cercetării economice.
Th. W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de
dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View"(1959),
"Education and Economic Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria
cercetărilor referitoare la capitalul uman.
Evident, concluziile sale unesc cele două arii de interes:
• el insistă pe cele două elemente care ghidează dezvoltarea agriculturii: prima, supraevaluarea
terenurilor agricole a căror importanţă economică se află în descreştere şi a doua, subevaluarea
capitalului uman;
• pune în cauză teoriile dezvoltării care insistau pe reformele agrare, supralicitând totodată
"revoluţia verde". Ca şi alţi autori, el observă că sloganul anilor '60 "mai mult verde decât roşu",
se înscrie mai mult în radicalismul tematic, decât practic.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman între care le
reţinem pe cele mai semnificative:
1. punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de
timp în care figurează şi capitalul uman;
2. analiza dezvoltării sub două aspecte: pe de-o parte, susţine că dezechilibrele fac parte din
procesul de creştere economică şi sunt repere ale corecţiilor ulterioare şipe de altă parte, susţine
creşterea diviziunii muncii şi a specializării în dezvoltare economică(pe linia cercetărilor
deschise de A. Smith)
3. rolul guvernului este abordat în maniera pieţei politice: în ţările dezvoltate, de exemplu, lobby-
ul fermierilor provoacă o tendinţă de supraevaluare a produselor agricole, prin urmare o
supraproducţie; în mod similar industriaşii dominanţi în lumea a treia induc o insuficientă
remunerare a agricultorilor şi deci, o supraproducţie în ţările sărace.
Guvernele sunt parte a acestui joc.
– 123 –
Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la afirmaţia potrivit
căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o
activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă.
G. Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că
individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care îndeosebi prin
educaţie şi formare, practică o investiţie în capital uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite să abordeze din
perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber
etc.), cât şi valorile personale care determină comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.).
În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi
casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o organizare care
necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc.
G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă, comportamentul faţă
de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei.
Astfel, el analizează în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964
(tradusă şi în româneşte), ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a
plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi
utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de intrare care
este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de
exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează
timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor.
G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de bază cu care
operează teoria capitalului uman.
În primul rând, este definit capitalul uman, drept activităţile monetare şi non-monetare care
influenţează veniturile monetare viitoare. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară,
formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor
despre preţuri şi venituri.
Investiţia în capital uman este determinată de o serie de motivaţii:
� determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele
investite în capitalul uman;
� remunerarea depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate de
comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel spus, fiecare persoană caută investiţia optimală în
capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este
descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi
care reprezintă costurile marginale ale finanţării unei unităţi monetare adiţionale la capitalul
uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului
– 124 –
în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba
cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în
procesul investiţional.
Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker, conţine şi o explicaţie în termeni de timp a
inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina
continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă
asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în
timp de studiu şi timp de muncă plătită.
În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a
renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a
consumatorului, căreia îi ataşează rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest
model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp
de muncă.
Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a
muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului.
G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de
teoria tradiţională a alegerilor consumatorului, care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a
consumatorului elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale
prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în
centru un consumator de un fel deosebit un consumatorproducător.
De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci
este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile
satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor
cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte,
bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-
piaţă, iar cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de
consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul devine în acest
fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri)
un ansamblu de caracteristici generate de utilităţi variate.
Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire.
Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul
este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale
consumului conservând un bun sau altul.
Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia
nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri.
G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi de
– 125 –
preţurile relative. Logic, schimbarea preferinţelor şi schimbările comportamentului
consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie
casnică este determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare
din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel de
curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea
consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii
resimţită de meloman. G. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate,
muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai
controversate ale cercetărilor sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii
cost-avantaj. O altă contribuţie a sa se referă la optimul cheltuielilor publice în domeniul
securităţii sociale abordat în termeni normativi.
G. J. Stigler, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1982, pentru studiile sale în
domeniul economiei industriale, are contribuţii în aplicarea la teoria economică a sociologiei
gusturilor, contribuind astfel la dezvoltare, din această perspectivă, a teoriei consumatorului. În
acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de
achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El
porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine
realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al
timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri
complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil
satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi
invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost
(timp pierdut, alte eforturi făcute etc.).
Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic
decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.
Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a unui
stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori
favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca un input, un
element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker
constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a
procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de
identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor.
Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea
are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în cauză. Din
punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale constituie un
dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar consumatorul va căuta
– 126 –
să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii
este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de către o mare parte a
cumpărătorilor potenţiali.
Stigler arată că există diferite preţuri de echilibru compatibile cu eficacitatea economică, iar
această situaţie rezultă din faptul că achiziţionarea informaţiei şi costurile tranzacţionale nu sunt
nule.
Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit, în
vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea
unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este preocupat să caute cea mai bună calitate şi
importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului de
căutare a consumatorului, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările
sale, este un precursor al economiei informaţiei. Stigler s-a remarcat şi ca un critic vehement al
intervenţiei statului în economie, dezvoltând concepte teoretice care pun în evidenţă ineficienţa
reglementărilor.
G. Stigler are şi alte contribuţii importante în domenii precum economia industrială (avansează
principiul supravieţuitorului), programarea lineară, oligopolul, dar şi istoria gândirii economice,
îndeosebi în direcţia descoperirii modului cum apar ideile economice printre specialişti
(apreciind originalitatea şi capacitatea lor de a face să pătrundă în public noile idei şi concepte).
10.4 Teoria economiei ofertei
Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se explică, în
parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii.
Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot Occidentul. La
nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei.
Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte:
1. piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către activităţi care
corespund alocării optimale;
2. firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în
permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile lor
economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins:
3. controlul impozitelor şi cheltuielilor publice(în fond, punerea în cauză a statului-providenţă).
După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate;
mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp
liber şi muncă. Această situaţie conduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor şi
investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă a lui Laffer are acest
lucru drept mesaj principal.
– 127 –
4. politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum în foarte
multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci.
A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei, revendică drept izvor
teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul.
Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor
productivă. În acest context, cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un
declanşator.
Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor,
prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders propun o politică
economică simplă care combină reducerea impozitelor cu limitarea constrângerilor şi
reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar,
contestând totodată eficacitatea multiplicatorului keynesian.
G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la capitalismul pur şi
renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G.Gilder subliniază nocivitatea ideilor
redistributive, acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile economice
numai asupra redistribuirii şi inegalităţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două
argumente:
• -în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd alţii (aşa cum îl
socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă; capitalismul creează un surplus net din
cooperarea tuturor şi în consecinţă din acest joc câştigă toată lumea.
• -în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte perverse care se întorc
împotriva celor care trebuiau protejaţi.
Cu alte cuvinte, sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o
reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor săraci, pentru că ea
crează comportamentul şi mentalitatea de asistat, accentuând idea după care într-o economie,
oferta contează, cererea nefiind nimic altceva decât o contrapartidă la prima.
Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de popularizarea modelului
californian din Silicon Valley, care exprimă inovare, ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el
respinge ideile lui J. K. Galbraith despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-
le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el
consideră că J.K.Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalităţii şi
reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului.
Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei ofertei, între care:
modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile, producţia de bogăţie şi munca.
În consecinţă, spune el, politica economică astfel constituită va conduce la creşterea veniturilor şi
bunăstării.
– 128 –
A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la următorul raţionament:
împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor
statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital,
perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta.
Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii contemporani se
situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru a-şi demonstra teoria,
foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la
productivitatea lor marginală. Modelul rezultat, cunoscut sub numele de "curba lui
Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală (r) şi încasările statului din impozite (I).
Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%, atunci încasările fiscale
sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare este de 100%, pentru că în acest caz,
agenţii economici vor renunţa la munca oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare.
Deci, conchide Laffer, se verifică sloganul după care, "impozitul mare, omoară impozitul".
Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil în
acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine.
Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra
extremelor. Astfel, punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el
corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim (I*), dar permite şi
delimitarea unei părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de
impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor excesive",
care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate
sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu
să crească încasările finale ale statului.
Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie
utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie
a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu atât există şansa ca ele să aparţină
valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în
viitor, accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza.
Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A şi B),
dar punctul A este preferabil punctului B, deci el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată
mai slabă, uşurând povara fiscală.
A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra ofertei de muncă.
După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi loisir, iar pentru alegerea sa
el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele două bunuri. O creştere a impozitelor,
spune Laffer, semnifică pentru salariat o reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a
costului relativ al loisir-ului: o oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se
– 129 –
reduce. În acest caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel
spus, operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În acest
context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc, trebuie să muncească mai
mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu scopul de a plăti creşterea de impozite,
fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel
microeconomic acţionează numai efectul de substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează.
Astfel, dacă presiunea fiscală scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă
presiunea fiscală creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc
neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a impozitelor, induce
o creştere a ofertei de muncă.
Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate, consum şi investiţii.
El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de puternic influenţată de presiunea
fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac
familiile între consumul imediat şi economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe
sunt fluxurile viitoare aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult
şi să economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea beneficiului
unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate acestea vor avea ca efect
limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii frânarea investiţiilor. În concluzie:
impozitele ridicate sunt contraproductive. Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a
suscitat opinii şi critici diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată:
susţinerea unei teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la
macroeconomie.
10.5 Noua şcoală clasică
Noua şcoală clasică şi-a făcut simţită prezenţa îndeosebi după 1980, când R. Lucas jr., (laureat
al Premiului Nobel în 1995) şi Th. Sargent într-o serie de studii au iniţiat "teoria anticipărilor
raţionale". Ideea integrării în calculul economic a anticipărilor agenţilor nu este nouă. Pe linie
keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptările întreprinzătorilor şi consumatorilor.
De altfel, tradiţia keynesiană presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte,
salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale.
Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la politica
economică, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul
macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul
"să învăţăm din greşelile trecutului" nu oferă nici un mijloc de a exprima anticipări asupra unui
viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipările raţionale susţin că agenţii economici
sunt capabili să prevadă viitorul de o asemenea manieră încât să evite neplăcerile. Potrivit
teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul
– 130 –
raţional şi cu un grad mare de fiabilitate. In extremis, această poziţie face din fiecare cetăţean un
vizionar extra-lucid, un cunoscător foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice
care au importanţă în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert, fără
capacitate de reacţie pentru că el nu are anticiparea anticipărilor.
Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacităţii politicii economice de a
lupta împotriva şomajului. Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Prescott, N. Wallace, au fost
antikeynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauză orice variantă
keynesistă a fost percepută drept o contrarevoluţie.
Atitudinea lor este susţinută de scopurile tematice declarate şi anume o analiză fondată pe
anticipări raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetărilor lui Milton Friedman.
Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al căror grad de pertinenţă ţine mai
mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele
observate în realitate. Prin extensie, teoria anticipărilor raţionale apare astfel fondată mai mult
pe pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al
incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de
informaţie suplimentară la un cost oarecare, numit cost de adaptare.
Teoria anticipărilor raţionale are la bază o serie de ipoteze:
� salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţă, ele adaptându-se perfect unui model de
echilibru al oricărei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna egală cu cererea;
� pieţele se comportă ca şi când agenţii economici utilizează cel mai bine toate informaţiile de
care pot să dispună, atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor.
Autorii presupun că indivizii şi întreprinderile au o cunoaştere intuitivă, nu numai în felul cum
suportă consecinţele evenimentelor economice apărute în sectorul lor sau pe propria piaţă, dar şi
consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia
economiei mondiale;
� fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultă din erorile pe termen scurt ale indivizilor.
Aceştia dispun de informaţii limitate. În măsura în care ei utilizează mai bine informaţia pe
termen scurt pentru a prevede viitorul, nu înseamnă că şi ştiu ce se va petrece în realitate.
În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea că nu există şocuri sau perturbări
majore, economia va fi eficientă.
Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalităţii agenţilor se integrează într-o schemă de ansamblu
care demonstrează inutilitatea teoriilor keynesiste.
La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcările din comerţul
internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de
incertitudine. După cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupării pot lua o mare amploare la nivelul
întreprinderii sau chiar industriei.
– 131 –
Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât
producţia totală şi volumul şomajului să rămână aproape constant.
În echilibru, rata naturală a şomajului rezultă din adaptarea fricţională şi structurală intervenită
la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantă, fluctuaţiile cererii globale apăreau
ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, în cursul cărora producţia şi şomajul se
îndepărtau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauză a acestor fluctuaţii ale cererii o
constituie, potrivit opiniilor susţinătorilor anticipărilor raţionale, politica intermitentă şi
imprevizibilă a statului, în special variaţiile masei monetare. Dacă, de exemplu, FED reduce
masa monetară, cantitatea de monedă în raport cu volumul bunurilor produse este mai mică.
Moneda devine astfel rară, ratele de schimb între monedă şi bunuri se modifică, iar nivelul
preţurilor scade. O întreprindere constată că preţul pe care l-a obţinut la produsul său a scăzut,
fără a realiza unde se plasează faţă de nivelul general al preţurilor.
După o schimbare generală a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuă să-şi maximizeze
profiturile numai prin nivelul producţiei. Însă, fiecare întreprindere începe prin a se gândi că
preţul produsului său a scăzut şi în consecinţă va reduce producţia.
O creştere a masei monetare declanşează un proces invers: întreprinderile cred că preţurile lor
relative au crescut şi cresc deci producţia.
Impactul schimbărilor politicilor economice asupra producţiei reale rămâne de altfel limitat
pentru că indivizii nu întârzie să realizeze că nivelul preţurilor s-a schimbat. Întreprinderile îşi
revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel, teoreticienii anticipărilor raţionale
subliniază că nu trebuie să se considere masa monetară izolat, ci ca rezultat al unei politici
economice specifice.
Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipărilor raţionale operează cu ideea potrivit căreia
nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a
curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este considerată verticală, astfel încât producţia
nu poate devia de la Yn, adică de la nivelul natural al ofertei pentru economie.
În acest cadru se degajă ideea fundamentală a teoriei anticipărilor raţionale: politicile
guvernamentale menite să schimbe nivelul cererii agregate sunt fără efect.
La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o rată naturală a
şomajului şi, în consecinţă, se poate considera Yn ca o rată naturală a ofertei sau a venitului
pentru economie.
În ipoteza că guvernul are posibilitatea să acţioneze de-o asemenea manieră încât, într-un prim
timp, oferta să crească (de exemplu, prin acţiuni care să-i permită creşterea venitului nominal şi
a cererii de monedă agregată) atunci ratele salariului nominal vor creşte, şi dacă salariaţii
consideră aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi
producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar.
– 132 –
Dar, dacă producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescătoare, preţurile
vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci când salariaţii
realizează acest lucru, şomajul va reveni la poziţia iniţială şi producţia în punctul Yn. În acest
punct, rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersectează
curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial.
Concluzia este clară: orice politică economică aşezată pe o regulă stabilă nu are nici o şansă de
a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului.
În particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume că toate regulile politicii
economice de adaptare sistematică drept răspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect
asupra producţiei sau şomajului, decât că sectorul privat va fi avertizat.
Această teoremă a ineficienţei politicii economice a făcut să tresară lumea economiştilor şi a
atras critici de la cele mai concesive până la cele mai vehemente.
Astfel, teoria anticipărilor raţionale a fost pusă în cauză sub aspect conceptual şi al construcţiei
teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria
anticipărilor raţionale şi concurenţa liberă, în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare
(mai ales mărimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabilă revenirea la normal, după
perioade mediocre, pentru că este scumpă, costisitoare. Critica este susţinută de relevarea unor
situaţii din perioade obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale,
ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scădere sensibile de la o perioadă la
alta, dar niciodată nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei
anticipărilor raţionale, numai pe motiv că adaptarea producţiei şi ocupării se face cu costuri
mari nu reprezintă nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema.
O altă direcţie critică vine să conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra
cantităţilor de muncă sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Opinia criticii
contestă că alegerea ar putea fi blocată de insuficienţa locurilor de muncă sau de clientelă. Drept
argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale
ocupării, dar numai de modeste fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite
sectoare de activitate fluctuaţia critică a preţurilor este foarte greu de prevăzut. Adică reacţiile
ofertei şi elasticităţii trebuie să fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacă se ia în
calcul preţul adaptării, cu atât mai mult problema se agravează, pentru că variaţiile salariilor şi
preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupării.
A treia direcţie critică contestă raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic,
ciclitatea exclude comportamentul raţional.
Argumentele criticii speculează cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de
anticipare, dar practic nu există nici o analiză a originii lor sau a modului de eliminare. După
– 133 –
opinia criticii teoria trebuie să explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum
au descoperit ceea ce ştiu.
Cea mai puternică atitudine critică este legată de îndrăzneala autorilor de a critica modelul
dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este vorba îndeosebi de curba
Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit căreia
sectorul privat îşi modifică comportamentul în funcţie de politica monetară şi bugetară, ar trebui
reţinută pentru construcţia noilor politici economice hotărâte în lupta cu inflaţia.
Apărătorii anticipărilor raţionale conchid că teoriile lor nu fac decât să prelungească, în situaţia
de incertitudine, ipoteza obişnuită după care oamenii acţionează potrivit propriului interes.
Cunoaşterea intuitivă pe care acesta o are despre felul cum funcţionează economia şi că îi
interesează agregate economice şi parametri ca masa monetară şi deficitul bugetar, că se servesc
de aceste informaţii şi că ştiu cum fluctuaţiile variabile le afectează propriile decizii.
Anticipările raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici, a
responsabililor politicii economice şi a autorului modelului.
Toată politica economică va fi clar anticipată în consecinţele sale. Toată politica economică
sistematică se vede anulată în efectele sale. Singura soluţie constă în aceea ca statul să ia decizii
inopinate care să surprindă agenţii economici. Vechea politică a reglării conjuncturale,
practicată în anii '60-'70 şi fondată pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici
a surprizei şi a cadrului perfid.
Teoria anticipărilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care există de fapt în jurul
întregii politici economice, iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte
incertitudinea, nesiguranţa politicii economice.
Modele cu anticipări raţionale confruntă, pe de o parte autoritatea publică, cu un comportament
fix, care determină oferta exogenă de monedă şi, pe de altă parte, agenţii economici care
anticipează efectele unei variaţii ale acestei oferte.
Inegalitatea situaţiei se datorează şi faptului că agenţii economici nu pot fi surprinşi de
activităţile statului, pentru că statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţă de
influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar dacă considerăm că statul dispune,
spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentară (de exemplu cunoaşte mai
repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economică devine eficace şi poate să folosească
instrumentele monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca
statul să aibă informaţii complete despre agenţii economici.
Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei
autorităţii publice şi al agenţilor economici.
– 134 –
Teme de reflecţie:
1.Care sunt conceptele dezbătute de Ludwig von Mises,Fayek.
2.Prezentaţi principiile care au stat la baza conturării monetarismului.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE
1. Becker, G. Capitalul uman, Bucureşti, Editura All, 1997.
2. Becker, G.
Buchanan, J.
Comportamentul uman – o abordare economică, Bucureşti, Editura All, 1994.
3. Tullock, G. Calculul consensului, Bucureşti, Editura Expert, 1995.
4. Fridman, M. Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
5. Fridman, M. Inflation et systemes monetaires, Calman - Levuy, 1976.
6. Hayek, F.
Constituţia libertăţii, Iaşi, Institutul European, 1998.
7. Hazlitt, H.
Lecţia de economie, Bucureşti, Editura Amerocart, 1994.
8. Kirzner, I.
Perspectiva economică, Bucureşti, Editura All, 1996.
9. Mises, L.
Human Action, Contemporary Books, Chicago, 1966.
10. Mises, L. Capitalismul şi duşmanii săi, Bucureşti, Editura Nemira,
1998.
– 135 –