Istoria comunismului romanesc VOLUMUL II.

Articole publicate in “Jurnalul National” in anul 2006

- 2 -

Editorial: Cine vrea politica

LAVINIA BETEA As spune ca perioada cea mai grea pentru cercetatorul preocupat de comunism este etapa tulbure de dupa razboi. Aceasta si pentru ca documentele de arhiva si presa vremii invalideaza opiniilor istoricilor si eseistilor cu prestigiul consolidat de productii propagandistice. Contravin apoi imaginilor de "victime" si "calai" prin care oamenii s-au deprins sa clasifice personajele trecutului. Si nu in cele din urma, analizele sunt excesiv concentrate pe prim-planul scenei politice. Desi cheie a deznodamantului pot fi si actori din rolurile secundare ori "corul" multimii. Spre exemplu, guvernarea Radescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) are din perspectivele expuse lacune esentiale. Lucrarile de specialitate sunt focalizate pe demonstratia organizata de comunisti in Bucuresti, la 24 februarie si pe replica discursului rostit de seful guvernului. Discurs prin care Radescu apeleaza la "neamul care a stiut totdeauna sa-si apere fiinta" spre a se ridica impotriva celor "fara neam si Dumnezeu" in frunte cu "doi venetici, Ana Pauker si ungurul Vasile Luca". Ce se intampla intre "mana de insi" (cum ii numeste Radescu pe comunisti) si "neamul romanesc"? Tara n-avea multi muncitori, insa dintre ei se recruteaza "nucleul dur" al mitingurilor si demonstratiilor. Iar multimea este atrasa de sloganurile si lozincile comuniste. Oricate acte de binefacere ar face, bogatii nu sunt iubiti de saraci. O realitate care a motivat, pretutindeni in lume, elitele epocii moderne in adoptarea reformelor economice si masurilor de protectie sociala. Astfel ca "agitatia si propaganda" comunistilor din februarie 1945 dau impresia dorita de initiatori: tara "fierbe" de dorinta unui guvern al Frontului National Democrat. Stirile (cu date exagerate) despre mitingurile din tara si telegramele de adeziune, publicate sub semnatura unor organizatii si "colective" muncitoresti sau satesti au efectul scontat al manipularii numite "fabricarea consimtamantului". Nici manifestantii nu sunt lasati la voia intamplarii. Dupa cum relateaza fostul sef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, Paul Sfetcu, pe atunci muncitor sindicalist la CFR Grivita, demonstrantii erau dublati de "rezervistii" care asteptau intr-un anumit loc, pregatiti de interventie in cazul unor "atacuri" ale opozitiei. Chiar dintru acest inceput al practicilor comuniste, spontaneitatea si creativitatea oamenilor au fost anihilate. Lozincile se strigau pe baza "cuvantului de ordine" primit de la "seful coloanei". Sfetcu a auzit prima oara de Gheorghiu-Dej cand s-a cerut coloanei sa strige ca vrea intrarea lui in guvern. Ca exemplu relevant al apolitismului si ignorantei manifestantilor, in ancheta sa din 1948-1954, Belu Zilber relateaza o intamplare (prezentata ulterior de Silviu Brucan ca achizitie a memoriei sale). Calcat pe picior in inghesuiala, un participant isi ameninta tovarasul "agresor" ca-i va da cu "portretul lui Iorga" in cap. Portretul il reprezenta insa pe Marx, "parintele proletariatului mondial" necunoscut muncitorilor romani la acea data. Din arhive ies la lumina si actiunile altor "personaje secundare" – agentii sovietici ce fusesera incarcerati pe teritoriul Romaniei. Din chiar declaratiile unuia dintre cei mai bogati oameni ai vremii, antreprenorul in constructii si comunistul Emil Calmanovici, aflam ca in casa sa a fost pregatita "contramanifestatia lui Radescu". Organizatori au fost Pantelimon Bodnarenko si Serghei Nikanov, care aveau ca "legatura superioara de partid" pe Emil Bodnaras. Iar miscarile generalului Radescu – sef al guvernului Romaniei si secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne! – erau supravegheate si cunoscute prin intermediul unuia dintre membrii familiei sale, pacient al psihiatrului Egon Weigl al carui cabinet fusese casa conspirativa a comunistilor. O privire de ansamblu iti lasa si gustul amar ca Radescu era, in vremea guvernarii sale, singurul notabil in conflict deschis cu comunistii. Cu o zi inaintea manifestatiei de la Bucuresti, in 23 februarie este facut public apelul unor "personalitati national-taraniste in frunte cu Anton Alexandrescu" catre ceilalti taranisti de a adera la FND. La 26 februarie, alt grup – "de generali si ofiteri in frunte cu generalul de divizie Constantin Vasiliu-Rascanu" – se desolidarizeaza public

- 3 -

de actiunile si declaratiile lui Radescu. Iar in ziua urmatoare, "membri ai Academiei Romane, profesori universitari si sfetnici ai tronului" inainteaza Regelui un protest impotriva "reprimarii manifestatiei pasnice" de catre Radescu. Semneaza Parhon, Sadoveanu, Hortolomei, Mitita Constantinescu, Traian Savulescu, D. Mezincescu, S. Stoilov, N.Gh. Lupu. Astfel, se aleg viitorii stalpi ai institutiilor "democratizate" din Romania. Prin 1946 abia au incercat vechii politicieni "sa-i sparga" pe comunisti. Veriga mai slaba le-a parut Patrascanu. Lui ii placea sa repete si maxima atribuita lui Radescu: "Cine vrea sa faca politica trebuie sa se deprinda in fiecare zi sa inghita o soparla vie". Legat precum Ulisse de catargul corabiei sale, Patrascanu a rezistat. Dar in cercul de fier al disciplinei comuniste, insusi faptul de-a fi fost incercat de sirene se pedepsea ca o "crima de inalta tradare"!

Agonia opozitiei democratice

CRISTINA DIAC "Trebuie sa facem azi un pas inapoi, ca sa putem face doi inainte maine", spunea Gheorghiu-Dej in ianuarie 1945, intr-o sedinta a conducerii Frontului National Democrat. Pasul inapoi, in decembrie 1944, s-a numit Guvernul Radescu. Comunistii se declarau insa decisi sa termine cu aceia datorita carora ajunsesera la guvernare. Sub pretextul indeplinirii defectuoase a prevederilor Conventiei de Armistitiu, reprezentantii Frontului National Democrat (FND) au sabotat prin toate metodele cele doua guverne Sanatescu. La capatul uneia din multele crize guvernamentale, generalul Constantin Sanatescu si-a inaintat demisia la sfarsitul lunii noiembrie 1944. Reprezentantii Partidului Comunist reclamasera instalarea de urgenta a unui guvern al FND-ului, alianta dominata de partidul sprijinit de Moscova. Lucrurile curgeau inevitabil catre acapararea de comunisti a puterii depline in stat. Acest lucru nu s-a intamplat insa in decembrie 1944. Ocupata cu operatiile militare, Moscova a mai acordat o perioada de respiro partidelor "burgheze", regelui, vechiului sistem politic din Romania in genere. Vremea clarificarilor nu sosise deocamdata. La putere a fost adus un nou guvern de coalitie, girat de asemenea de un general in calitate de premier – Nicolae Radescu. IMPROVIZATIE. Nu a trecut proba timpului nici noua solutie gasita de regele Mihai (factorul constitutional abilitat sa numeasca primul-ministru, conform Constitutiei din 1923 repusa in vigoare la finele lui august 1944). Guvernul Radescu s-a nascut si si-a desfasurat activitatea sub semnul provizoratului. Si asta nu neaparat din cauza unor determinari de natura obiectiva, cum ar fi razboiul aflat in plina desfasurare, perspectiva indepartata a semnarii tratatelor de pace, posibilitatea organizarii de alegeri in care cetatenii sa-si exprime optiunea pentru o formatiune politica sau alta. Guvernul Radescu a fost tot o improvizatie, confruntandu-se cu exact aceleasi probleme ca si precedentele de dupa 23 august 1944. Guvernul instalat la 6 decembrie pastra aceeasi structura de coalitie ca si cel de-al doilea Guvern Sanatescu. La fel cu precedentul cabinet, nici Guvernul Radescu nu a "marcat prea multe puncte" la capitolul longevitate. Instalat in decembrie 1944, si-a incheiat existenta in februarie 1945. In numai sase luni, Romania schimbase trei guverne. Deosebirea principala dintre Guvernul Radescu si cel care l-a precedat a constat in faptul ca partenerii de guvernare FND-isti au devenit mai nerabdatori. Au trecut la folosirea pe scara mai mare si mult mai frecvent a metodelor violente. Atacurile asupra prefecturilor si primariilor au devenit mai dese si mai dure, numarul mitingurilor cu mai multi participanti a crescut de asemenea. Atacurile in presa la adresa adversarilor politici au devenit si mai dure. FIGURI VECHI. Gheorghe Gheorghiu-Dej a sintetizat intr-o sedinta a FND-ului politica dusa de comunisti in perioada imediat urmatoare lui 23 august astfel: "Daca e nevoie sa facem un pas inapoi, ca sa putem face doi inainte, asa trebuie sa procedam". In noul guvern, partidelor zise

- 4 -

istorice le-au revenit sapte ministere, iar coalitiei dominate de comunisti opt. Au mai fost numiti si 15 secretari de stat, dintre care trei militari de cariera la Ministerul de Razboi. FND-ul nu a obtinut nici de aceasta data mult solicitatele Ministere de Interne si de Razboi. Teohari Georgescu a fost insa mentinut ca subsecretar de stat la Interne, portofoliu detinut pentru mai multa siguranta de insusi primul-ministru. De asemenea, Petru Groza, presedintele Frontului Plugarilor, "bratul armat" al comunistilor in lumea rurala, si-a pastrat postul de vicepremier. MINISTRII FND In cel de-al treilea guvern al Romaniei de dupa 23 august, coalitia dominata de comunisti a obtinut portofoliile Justitiei, Educatiei Nationale, Muncii, Asigurarilor Sociale, Lucrarilor Publice, Sanatatii si Asistentei Sociale, Comunicatiilor si pe cel al Nationalitatilor Minoritare. Dintre "vedetele" Partidului Comunist care figurau si in continuare pe lista guvernamentala se numarau Lucretiu Patrascanu la Justitie si Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Comunicatii.

In absenta legii

CRISTINA DIAC Abuzurile infaptuite de comunisti in iarna 1944-1945 aveau motivatii precise. Stenogramele sedintelor conducerii FND elucideaza mai multe "mistere". De ce doreau cu atata inversunare o reforma agrara imediata? In ce scop erau schimbate autoritatile locale? In spatele haosului aparent se ascundeau ratiuni practice. Instalarea Guvernului Radescu a constituit aparent o infrangere pentru comunisti, care nu reusisera sa instaleze in decembrie 1944 un guvern FND si nici sa obtina ministerele de Interne si de Razboi. Cabinetul Radescu a fost de fapt o prelungire a celui de-al doilea Guvern Sanatescu. In situatia tarii nu survenise nici o modificare. Romania era angrenata in razboiul din Vest, de data aceasta de partea Natiunilor Unite. Trebuia sa faca fata obligatiilor asumate prin Conventia de Armistitiu si sa se confrunte cu realitatea prezentei Armatei Rosii pe teritoriul national. Clasa politica era obligata sa accepte in scena un nou "actor" – Partidul Comunist. Aflati la guvernare sub ministeriatul lui Radescu, demnitarii comunisti s-au comportat la fel ca si pe timpul lui Sanatescu. Este greu de apreciat daca reprezentantii Partidului Comunist au avut un plan minutios, ticluit pana in cele mai mici amanunte, pe care sa-l fi urmat in actiunea de comunizare a Romaniei. Este mult mai probabil ca echipa ai carei lideri erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucretiu Patrascanu a avut in vedere obiective clare de actiune, lasand gestionarea concreta a evenimentelor la nivelul principului "vazand si facand". "Nu putem crea o norma generala. Aceasta nu depinde de noi", spunea Petru Groza in ianuarie 1945. Una din optiunile pe care Partidul Comunist le-a pastrat si dupa decembrie 1944 a fost aceea de a destabiliza prin orice mijloace guvernul ai carui membri erau. Dar asta nu s-a intamplat imediat. "Mariajul din interes" intre FND si partidele "burgheze" a parut sa functioneze cam o luna si jumatate. La mijlocul lui ianuarie a survenit insa un eveniment care a dat semnalul despartirii. SURSA DE "INSPIRATIE". In ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat prima sa vizita la Moscova, unde trebuia sa discute in principal chestiuni economice. La revenirea in tara, le-a povestit colegilor sai din conducerea FND-ului, al carui presedinte era Vasile Luca, ce discutase in capitala sovietica si, de asemenea, a facut propuneri referitoare la caile pe care trebuia sa mearga, cel putin in urmatoarea etapa. Obiectivul numarul unu ramanea rasturnarea Guvernului Radescu si instalarea unui Guvern FND. Metodele prin care trebuia atins acest obiectiv ramaneau in linii mari aceleasi folosite si pentru a forta in doua randuri demisia lui Sanatescu. Dupa revenirea lui Dej de la Moscova s-a alcatuit programul de guvernare al Frontului

- 5 -

National Democrat. Dupa cum declara insusi Gheorgiu-Dej intr-o sedinta a FND-ului, acest program incorpora punctul de vedere moscovit referitor la principalele chestiuni care se puneau acut in Romania acelei perioade: reforma agrara, refacerea economica a tarii "cu participarea tuturor fortelor creatoare", respectarea angajamentelor luate prin Conventia de Armistitiu, "mobilizarea tuturor fortelor in vederea intensificarii efortului de razboi", democratizarea tarii, problema retrocedarii Ardealului de Nord. VREMEA SPERANTELOR. In 1945, sfarsitul razboiului nu mai parea un eveniment atat de indepartat. Peste tot in Europa, oamenii voiau sa creada intr-un nou inceput. Stiind ce s-a intamplat, cel putin in estul Europei, avem astazi tendinta de a considera perioada ulterioara lui 23 august si pana la abolirea monarhiei ca pe una cenusie si trista. Mai aproape de realitate este ca in acei ani optimismul ii insufletea pe supravietuitorii razboiului. Soldati decedati si raniti, victimele Holocaustului, privatiunilor inerente anilor de razboi, erau amintiri puternice. In 1945, oamenii voiau si aveau dreptul sa spere. Partidele politice au incercat cu mai mult sau mai putin succes sa-si adapteze oferta electorala noii situatii create de inerentul sfarsit al razboiului. Nu numai FND si-a lansat programul politic. PNT si PNL si-au publicat la randul lor proiectele. De exemplu, reforma agrara era dorita si de PNT, in cadre inca si mai radicale decat cele preconizate de Partidul Comunist. Diferenta era aceea ca PNT dorea sa astepte sfarsitul razboiului pentru legiferarea ei. Comunistii au folosit problema reformei agrare in scop propagandistic si pentru a lovi in adversarii politici, la fel ca si sensibila problema a revenirii Ardealului de Nord la Romania. In programul FND se spunea clar ca Ardealul nu va fi retrocedat Romaniei atata timp cat la Bucuresti nu va fi instalat un guvern bine vazut la Moscova. Acel guvern, evident, nu putea fi decat unul al Frontului. VIZIUNE REALISTA. De ce erau in fond atat de interesati oamenii Moscovei de o reforma agrara? Din stenogramele discutiilor purtate in interiorul conducerii FND si la nivelul PCR reiese ca, in ianuarie 1945, liderii comunisti isi apreciau corect aderenta si popularitatea in randul multimii. "Noi suntem izolati, intre noi muncitorii si tarani si ceva intelectuali pe ici pe colo", rezuma realist situatia partidului Ana Pauker. Astfel ca scopul principal al FND-ului in ianuarie 1945 era ca mesajul comunist sa "ajunga la tara". Pe fond, extrema stanga a decis in iarna lui 1945 sa atace acolo unde credea ca ar avea mai mari sorti de izbanda. Prin promisiuni de improprietarire gratuita si cu "ajutor muncitoresc" la infaptuirea reformei, chiar si in absenta legii, taranii puteau fi usor transformati in masa de manevra. Difuzului mesaj al partidelor "istorice", care ii indemnau pe locuitorii satelor la calm, rabdare si legalitate, Partidul Comunist le-a oferit alternativa actiunii imediate. BOTEZUL MOSCOVIT La finele lui 1944 si inceputul lui 1945, Gheorghiu-Dej a pus pentru prima data piciorul in "orasul sacru" al comunismului mondial, acolo unde rivala sa Ana Pauker era deja o vedeta. Cei interesati de vizita, care a fost efectuata in principal in scopuri economice, au putut afla detalii din coloanele ziarului comunist Scinteia. Astfel, la 16 ianuarie 1945, o delegatie a PCR, condusa de Emil Bodnaras si Iosif Ranghetz, i-a iesit in intampinare ministrului inca de la Ploiesti. In Gara de Nord, Gheorghiu-Dej a fost asteptat de Ana Pauker si de Vasile Luca. Cateva zile mai tarziu, in ziarul Romania libera, economistul Costin Murgescu scria referitor la acelasi subiect ca "relatiile economice romano-sovietice sunt inaugurate in felul acesta sub cele mai fericite auspicii". Programul FND a ocupat spatii ample in presa scrisa, puternic controlata de serviciul de cenzura instituit de Comisia Aliata de Control. Sursa de inspiratie a mesajului politic comunist trebuia insa camuflata, pentru a nu da de banuit opiniei publice. "Sa se dea o forma mai delicata, in asa fel incat sa nu se lase impresia ca a fost sugerat de unele cercuri", spunea Gheorghiu-Dej. Probabil ca la prima confruntare cu sovieticii, Gheorghiu-Dej a facut o buna impresie, din moment ce de-a lungul anilor a avut girul acestora ori de cate ori a transat conflictele din partid in favoarea sa.

- 6 -

PROTESTE In timpul Guvernului Radescu, PNT si PNL si-au manifestat opozitia fata de ascensiunea comunistilor prin diferite metode. Cele mai frecvente erau protestele in paginile propriilor ziare de partid, Dreptatea si Viitorul. Constantin Bratianu a mai inaintat un protest primului-ministru, cu ocazia deportarii etnicilor germani in URSS. O alta metoda agreata erau periplurile la reprezentantii diplomatici ai SUA si Marii Britanii la Bucuresti. Liderii celor doua partide ii vizitau sistematic pentru a le prezenta propriul punct de vedere asupra situatiei tarii, pentru a se plange de diverse abuzuri, dar si pentru a sonda opiniile diplomatilor anglo-americani, de la care asteptau sprijin. DE DRAGUL OPOZITIEI Generalul american Cortland Van Rensselaer Schuyler, reprezentant al SUA in Comisia Aliata de Control intre noiembrie 1944 si septembrie 1946, si-a notat in jurnal impresia pe care i-a produs-o seful PNL, Constantin Bratianu (foto), un constant vizitator al generalului. "In general, dl Bratianu m-a dezamagit ca lider politic", scria Schuyler la 2 februarie 1945. "Are aproape 80 de ani si pare a-si risipi energia. Desi este extrem de nefericit din cauza situatiei actuale, nu a oferit nici un program constructiv de redresare, in afara unei opozitii generale fata de ceea ce numeste cererile exorbitante si nedrepte ale Rusiei."

Ultimul discurs public anticomunist

CRISTINA DIAC Iesirile publice ale premierului Radescu au ramas in istorie ca fiind asociate cu postul public de radio. Pentru a evita cenzura, in doua momente tensionate, generalul s-a adresat natiunii prin intermediul acestui mijloc de informa re in masa. Discursul sau a fost ultimul rostit liber de la microfonul Radiodifuziunii. Conform Conventiei de Armistitiu, cenzura presei a continuat sa existe in Romania si dupa 23 august 1944. Nu ca o noutate de inspiratie sovietica, deoarece si in timpul regimului de autoritate monarhica instituit de regele Carol al II-lea, si in timpul regimului Antonescu a functionat un Minister al Propagandei, care indeplinea printre altele si servicii de cenzor al informatiilor destinate publicului. Asupra presei scrise, Comisia Aliata de Control exercita o atenta supraveghere. Nimic nu razbatea fara aprobarea sovieticilor. O noutate absoluta in Romania a fost faptul ca sindicatele tipografilor, dominate de comunisti, refuzau sa tipareasca stiri referitoare la "fascisti si reactionari". Erau suspectati de a fi fascisti si reactionari toti opozantii Partidului Comunist. In aceste conditii, este de la sine inteles ca orice mesaj, pentru a putea ajunge la cititori, trebuia sa treaca in prealabil de filtrul cenzurii. De la inceputul lui februarie 1945, s-a dat semnalul clar pentru inlaturarea de la putere a guvernului de coalitie. In primele zile ale lui februarie, reprezentantii FND au trecut la atacuri frontale. In ianuarie, sectia a II-a a Marelui Stat Major ii comunicase primului-ministru identificarea unor depozite de arme, banuite a apartine Partidului Comunist, Uniunii Patriotilor si Madosz-ului (grupari satelite ale comunistilor – n.n.) la Bucuresti si in mai multe orase mari din tara. Teama lui Radescu era ca urmau sa fie folosite pentru indepartarea prin forta a guvernului. Intr-o sedinta a Consiliului de Ministri, acesta i-a acuzat pe vicepremierul Groza si pe generalul Stanescu, subsecretar de stat la Interne, ca nu sunt straini de constituirea respectivelor depozite si le-a cerut sa-si dea demisia. Cei doi au refuzat. Primul-ministru a mai decis sa organizeze o adunare populara, in care sa-si exprime punctul de vedere referitor la situatia tarii in general si la masurile pe care intentiona sa le intreprinda pentru restabilirea ordinii.

- 7 -

CACEALMAUA. Radescu a anuntat ca intentioneaza sa se adreseze opiniei publice in ziua de duminica, 11 februarie, in sala Cinematografului Scala. Cu o seara inainte, cinematograful a fost insa ocupat de simpatizantii FND. Venisera decisi sa bruieze discursul premierului. Numai ca acesta si echipa din jurul sau au reusit sa dejoace planurile fenediste, regizate in fapt de Partidul Comunist. In ultima clipa, generalul Radescu a decis sa schimbe sala cu una aflata in apropiere – sala Cinematografului ARO (astazi Patria). Mai mult decat atat, cuvintele acestuia au fost radiodifuzate, fiind astfel auzite de un auditoriu incomparabil mai numeros decat cel pe care il putea cuprinde o sala de cinematograf. In expunerea sa, Radescu a criticat actiunile muncitorilor tipografi, calificandu-le ca nedemocratice. A protestat fata de invinuirile care se aduceau frecvent colaboratorilor sai, ca ar fi sabotori si reactionari si ca obstructioneaza judecarea criminalilor de razboi. S-a referit de asemenea la necesitatea infaptuirii reformei agrare, dar nu imediat, ci dupa terminarea razboiului, in conditii de ordine si legalitate. Si-a expus punctul de vedere referitor la menirea sindicatelor, care sunt si trebuie sa ramana organizatii profesionale si nu instrumente de presiune politica. "Sindicatele sa se ocupe cat mai putin de politica si cat mai mult de treaba", a indemnat Radescu. "Orice agitatie trebuie sa inceteze, fiindca altfel se pune in primejdie insasi fiinta tarii". Discursul rostit de primul-ministru in Sala ARO nu a fost preluat de nici un ziar, cu toate ca mii de oameni aflasera despre existenta lui de la radio. ULTIMUL DISCURS. Evenimentul care a condus la demisia generalului Radescu din postul de premier s-a inregistrat la 24 februarie 1945. In Capitala a avut loc un miting, in organizarea FND-ului. Conform planului comunist, populatia trebuia sa ceara venirea la putere a unui guvern "de larga concentrare democratica", adica unul cu mai multi comunisti. In cursul dupa-amiezii, in timp ce coloana de manifestanti trecea prin fata Ministerului de Interne (astazi fosta cladire a Senatului) s-au tras focuri de arma. Varianta comunista a fost ca primele focuri au venit dinspre Minister, trase de oamenii de ordine. Varianta lui Radescu a fost contrara: anumiti manifestanti, cu misiunea clara de a crea dezordine, au vrut sa atace cladirea si au tras pentru a crea o diversiune si a putea astfel sa dea vina pe guvern. Incidentele s-au soldat cu mai multi morti si raniti. Radescu a sustinut ca trupele din Ministerul de Interne nu primisera ordin sa traga in manifestanti, in eventualitatea ca ar fi atacate, ci doar sa someze si sa traga in aer foc de avertisment. Comisia insarcinata cu anchetarea cazului a conchis ca gloantele extrase din corpurile victimelor nu erau identice cu cele utilizate de trupele care asigurau paza ministerului. In seara aceleiasi zile, primul ministru a apelat din nou la postul public de radio. El a prezentat opiniei publice propria versiune asupra evenimentelor de peste zi, dar si asupra colaborarii dezastruoase cu comunistii. Radescu a trecut in revista o serie de actiuni destabilizatoare intreprinse de coalitia de extrema stanga si in alte orase din tara. In final, generalul a spus ca el si Armata isi vor face datoria pana la capat. A fost ultimul discurs rostit liber de la microfonul Radioului. Peste numai patru zile, la cererea regelui, si-a inaintat demisia. Conform Constitutiei in vigoare la acel moment, suveranul era factorul constitutional abilitat sa numeasca si sa demita premierul. La finele lui februarie, vicecomisarul sovietic pentru afaceri externe, A.I. Visinski, a revenit la Bucuresti, unde a fost primit in mai multe randuri de rege. In urma presiunilor exercitate de emisarul Moscovei asupra suveranului, acesta din urma i-a cerut demisia lui Radescu si a incercat gasirea unei solutii care sa multumeasca pe toata lumea. GAFA LUI RADESCU In discursul rostit de Nicolae Radescu la radio, in seara de 24 februarie, el i-a acuzat pe comunisti de crearea si escaladarea incidentelor. Radescu a facut un joc de cuvinte, lasand sa se inteleaga ca abrevierea FND ar proveni din prescurtarea sintagmei "Fara Neam si Dumnezeu". "Cei fara neam si fara Dumnezeu, asa cum i-a botezat poporul, au pornit sa aprinda focul in tara si s-o inece in sange. O mana de insi, condusi de doi venetici, Ana Pauker si ungurul Luca, cauta prin teroare sa supuna neamul", a acuzat Radescu. In contextul sfarsitului de razboi, se poate considera ca premierul a facut o greseala tactica. Armatele Natiunilor Unite avansau spre Germania. Europa

- 8 -

afla de ororile nazismului, de lagarele de concentrare, de formele aberante de antisemitism pe care le-au cunoscut acei ani. Sensibilitatea fata de problema evreiasca era mult sporita. In aceste conditii, justificarea dezordinilor prin originea etnica a Anei Pauker a dat apa la moara celor care considerau ca Romania este un stat antisemit, nationalist si fascist. De asemenea, pe fondul internationalismului sovietic, referirile la etnia liderilor comunisti nu au fost nici pe placul Comisiei Aliate de Control dominate de sovietici.

"Asaltul prefecturilor"

CRISTINA DIAC Cele trei luni ale guvernarii lui Radescu au ramas in memorie ca perioada in care "asaltul prefecturilor" a atins cote ingrijoratoare. Martori i oculari au constatat abuzurile si le-au interpretat din propriul punct de vedere. Avocatul Adriana Georgescu, sefa de cabinet a lui Radescu, a lasat posteritatii impresiile sale de participant la evenimente. Pentru a limita inlocuirea abuziva a autoritatilor locale, Guvernul Radescu a emis la inceputul lui ianuarie o lege prin care se impuneau conditii de studii celor care voiau sa acceada la functii in administratia locala. Stradania a fost insa in zadar. Un articol al legii lasa loc de interpretari, permitand practic continuarea inlocuirilor abuzive. In astfel de situatii se demonstra abilitatea reprezentantilor FND in guvern. Prin prezenta lor, puteau modifica "pe ici, pe colo, prin punctele esentiale" proiectele de lege care ii interesau in mod direct. Articolul ambiguu spunea ca se pot face exceptii de la conditiile de studii pentru "persoanele care s-au distins printr-o activitate publica remarcabila". Iar cei care apreciau aceasta erau in general comunistii, care se laudau cu prigoana si inchisorile la care fusesera supusi. In decembrie a fost constituita o Comisie Interministeriala pentru examinarea situatiei din Moldova, care tindea sa devina din ce in ce mai grava. Practic, aceasta regiune fusese o vreme izolata de restul tarii. Serviciile publice, in general, si transporturile, in special, fusesera total dezorganizate. Populatia se confrunta cu o criza acuta a alimentelor si a articolelor de prima necesitate. La nivel administrativ domnea haosul, estul tarii fiind cel mai expus actiunilor de razboi. MARTOR OCULAR. Comisia s-a deplasat in Moldova pentru a examina situatia. Acesta nu a fost insa unicul ei scop. Avocatul Adriana Georgescu, sefa de cabinet a primului-ministru Nicolae Radescu si jurnalist la ziarul liberal Viitorul, a insotit respectiva comisie in periplul ei prin Moldova. Amintirile sale legate de acea perioada din istoria Romaniei pe care a trait-o nemijlocit se regasesc si intr-un volum memorialistic, publicat pentru prima data in Franta, sub titlul "La inceput a fost sfarsitul". Iata cum se produceau inlocuirile de primari si de prefecti, prin ochii sefei de cabinet a premierului Radescu. "Oprire la Focsani, prima capitala de judet unde trebuia sa restabilim ordinea. Discursul oficial este rostit de prefectul legal. Prefectul comunist nu se arata la fata. Dimitrie Nistor (subsecretar de stat la Interne, n.n.) raspunde aducand mesajul guvernului. De vreme ce alegeri judetene nu sunt posibile pentru moment, cate doi membri din fiecare partid reprezentat in guvern sunt invitati sa discute cu oaspetii de la Bucuresti. Comisia se instaleaza in spatele unei mese mari; in fata mesei, zece scaune frumos aliniate isi asteapta ocupantii; cate doi reprezentanti din fiecare partid: National-Taranesc, Liberal, Comunist, Socialist, Frontul Plugarilor. Dar, in ultimul minut, niste cetateni cu scaune in mana isi fac aparitia. Se prezinta singuri, incercand sa acopere cu vocile lor vacarmul general care a pus stapanire pe sala la sosirea lor: doi reprezentanti ai Tineretului Comunist, doua femei antifasciste, doi reprezentanti ai Confederatiei Generale a Muncii, doi reprezentanti ai Uniunii Patriotilor. (...). Reprezentantii acestor noi partide sunt instalati in fata comisiei. Comisia – cu exceptia, fireste, a comunistilor – protesteaza, invocand ilegalitatea partidelor de tip ciuperca, nereprezentate in guvern. Emil Bodnaras,

- 9 -

reprezentantul PC in comisie, incepe sa strige: «In numele partidului comunist ...ta ta ta... reactiunea burghezo-mosiereasca... ta ta ta... Traiasca Armata Rosie... ta ta ta ... Traiasca gloriosul ei conducator, maresalul Stalin... ta ta ta... In numele Comitetului Central al Partidului Comunist, propun pe X ca prefect si pe Y ca primar». SCANDAL. Comunistii scandeaza: Stalin, Stalin, iar pe strada auzim pasii patrulelor rusesti, insarcinate sa vegheze asupra... comisiei. A doua escala: Botosani. Aceeasi scena. In timpul discutiilor nu reusim sa scoatem de la comunisti altceva decat vesnicele lozinci pe care le cunoastem acum pe dinafara. (...). Scena continua in fiecare judet, identica pana ti se face greata: in fata comisiei, reprezentantii partidelor democratice isi exprima punctul de vedere asupra reorganizarii judetului, indicand in general persoane mai degraba neutre, dar pregatite in acest sens. Comunistii si adeptii lor recita o lectie invatata pe dinafara, ale carei laitmotive sunt Stalin si glorioasa Armata Rosie. Adevarati papagali. IASI. Capitala Moldovei. Bodnaras propune pentru functia de prefect pe dl Alexiuc. Domnul Rautu, national-taranist, se ridica speriat. «Asculta, domnule Bodnaras, nu mai putem continua asa. Nu este posibil sa numim la Iasi, leagan al intregii culturi romanesti, un prefect care n-are decat patru clase primare si e strain de judet. E impotriva tuturor legilor noastre.» «Vrei sa spui, impotriva legilor reactionare?...» Toata lumea incepe sa urle. Si deodata, printr-o pura intamplare parca, niste gloante sparg geamurile si se infig in pereti. Se trage asupra noastra. Nu sunt raniti. Totusi, sedinta se suspenda fara sa fi intervenit nici un acord". Mitinguri si manifestatii populare. Destabilizarea si dezordinea, insotite de o puternica propaganda prin mass-media, se inscriau in nota discutiilor dintre membrii conducerii FND. In fond, activistii nu faceau altceva decat sa transpuna in practica "indicatiile" primite. La fel au stat lucrurile si in timpul guvernelor Sanatescu. Dupa o scurta pauza, la inceputul lui decembrie, a fost reluata aceeasi tactica. "Important este la tara, cum se misca satele, spunea Ana Pauker, prima voce a Moscovei. Mai important este ca tot ce avem noi ca forta sa aruncam la tara, sa zgandarim totul acolo si ecoul sa vina la Bucuresti." Alta metoda indicata de "tovarasa Ana" a fost organizarea de mitinguri. "Cred ca duminica (in prima duminica din februarie 1945, n.n.) trebuie sa facem o serie de mitinguri mari, utilizand si salile particulare, cele din centrul orasului, o alta serie de mitinguri la tara, pentru ca sa vina sa-si spuna cuvantul cei care pana acum nu si l-au spus", opina aceasta. Mitingurile in piete publice, cu numar mare de participanti, a caror cifra era si mai mult amplificata de ziarele procomuniste, precum si intalnirile cu public in diverse sali din Capitala erau o moda a vremii. Comunistii au organizat numeroase asemenea intruniri. Ultimele zile ale Guvernului Radescu au stat, de asemenea, sub semnul adunarilor din diverse sali bucurestene. Si sub semnul Radioului. ATUURILE LUI RADESCU Primul-ministru Nicolae Radescu era cunoscut ca un opozant al regimului de dictatura militara al Maresalului Antonescu, cu care intrase in conflict la un moment dat. Datorita acestei pozitii a fost internat in vremea razboiului in lagarul de la Targu Jiu. De asemenea, avea reputatia unei persoane severe, inclinata spre ordine si rigoare. In decembrie 1944, Radescu parea a fi omul potrivit pentru gestionarea situatiei interne. Nu putea fi acuzat de colaborare cu "fascistii" antonescieni, iar in conditiile haosului sfarsitului de razboi, personalitatea hotarata a lui Radescu parea o garantie ca lucrurile vor intra pe un fagas normal. Dupa ce a pierdut sefia guvernului, de teama represaliilor, generalul Radescu s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii. Dupa ce a petrecut o vreme sub protectia britanicilor, i s-a fixat domiciliu obligatoriu in locuinta sa din Strada Clopotarii Vechi nr. 4. A parasit Romania in 1946, activand in exil in Statele Unite ale Americii. ELITE NOI

- 10 -

Ziua de 24 februarie a ramas asociata cu incidentele aparute la manifestatia FND, incidente care au condus peste cateva zile la caderea Guvernului Radescu. In aceeasi zi, in tara continua "asaltul prefecturilor". De exemplu, la Craiova a fost instalat cu forta un prefect agreat de comunisti, Nicolae Celac, cel care a condus "asaltul". Primul prefect comunist al Craiovei este tatal translatorului de limba engleza al lui Ceausescu, Sergiu Celac.

Editorial: Frate cu dracul

LAVINIA BETEA Pana la "guvernul de larga concentrare democratica" condus de Petru Groza (in timpul caruia au fost promovate masurile de sovietizare a tarii si manipulate alegerile parlamentare din 1946), nucleul partidului comunist a utilizat o serie de tehnici de influenta asupra multimii si de amorsare a opozitiei. Eficiente au fost tacticile "compromisului" si "tovarasilor de drum" teoretizate de Lenin inca inainte de revolutia bolsevica. Conform ideologiei leniniste, pentru a accede la putere trebuiau incheiate aliante vremelnice si reversibile cu alte partide. "Aliatii tactici" pot parcurge in folosul comunistilor, alaturi de ei, o bucata de drum. Dupa victorie, datorita originii sociale "nesanatoase", acesti "tovarasi de drum" vor fi condamnati la disparitie, conform teoriei "luptei de clasa". "Numai cine nu este sigur de el insusi se poate teme de aliante vremelnice, fie chiar si cu oameni nesiguri; nici un partid politic n-ar putea exista fara asemenea aliante", ii sfatuia Lenin, in numele "moralei proletare", pe adeptii sai. Cine putea sa cunoasca asemenea teorii, in Romania, la finele razboiului? Dupa marturiile unor fosti lideri comunisti, cultura lor politica se reducea la "Cursul scurt de istorie al PC(b) al URSS" publicat de Stalin in 1938. Cativa dintre comunistii intelectuali citisera sporadic din scrierile lui Marx. Cel mai cultivat dintre ei, Lucretiu Patrascanu, si-a facut in acest sens autocritica in ancheta premergatoare condamnarii sale. Astfel, desi cunoscator si adept al teoriei "tovarasilor de drum", el apreciase, in noiembrie 1944, intr-un document cerut de Secretariatul Biroului Politic, ca vor fi necesari cel putin inca cinci ani pentru "desavarsirea revolutiei burghezo-democratice in Romania, timp in care politica de colaborare cu o parte din burghezie trebuie continuata". Desi traise un timp la Moscova ca functionar al Cominternului, nu reusise sa sesizeze "linia justa" a aplicarii tacticii "tovarasilor de drum" in Romania. Printre manevrele politice propuse de Patrascanu era si aceea a "utilizarii din plin a guvernelor de colaborare pentru a patrunde mai ales in masa micii burghezii satesti dar si a celei orasenesti". "Si propuneam – mai declara el in 1949 – sa se faca o distinctie in burghezie, izoland pe cei mai seriosi adversari ai nostri: pe Maniu si acea parte a conducerii PNT care il urmeaza. Am propus deci o colaborare cu liberalii care sa duca, intr-un stadiu, la izolarea si slabirea pozitiilor lui Maniu – pe atunci adversarul nostru Nr. 1". "Linia justa" fusese insa colaborarea comunistilor cu fractiunea desprinsa din PNL, condusa de Gheorghe Tatarescu, si cu cea provenita de la national-taranisti, in frunte cu Anton Alexandrescu. Cele doua grupari "progresiste" au condus insa la izolarea si eliminarea partidelor din care se desprinsesera. Dupa parcurgerea etapelor intermediare din planul de distrugere a vechilor structuri a urmat randul "tovarasilor de drum" sa fie aruncati la "groapa de gunoi a istoriei". Documentele de arhiva sunt in masura sa ne lamureasca de ce tocmai Gheorghe Tatarescu, politician cu vechi "merite in lupta impotriva comunismului", le-a devenit "tovaras de drum". Trecut pe listele criminalilor de razboi, cu insusi acordul (comunistii spun "la propunerea"!) lui Iuliu Maniu, insusi Tatarescu, declara Gheorghiu-Dej, in sedinta Consiliului FND din 31 ianuarie 1945, i se adresase cu dorinta intrarii in FND. "A precizat ca este gata sa faca declaratii scrise in presa, sa inceapa campania" (impotriva lui Maniu), informeaza Dej cantarind castigul manevrei: "reprezinta o grupare in stat" iar "in cercurile Partidului Liberal are destui prieteni si spera ca acestia sa vina la dansul".

- 11 -

In aceeasi sedinta, Vasile Luca analizeaza astfel cazul: "Noi nu trebuie sa ne speriem de ceea ce a fost Tatarescu. Toti stim cine a fost. Dar daca (sic!) cu Tatarescu putem sparge Partidul Liberal, daca Tatarescu intelege ca singura cale este prietenia cu Uniunea Sovietica – si el pare serios a intelege ca nu este alta cale –, atunci sa tratam cu el. (...) Si linia lui Tatarescu o putem combate maine. Il putem si aresta daca incearca sa danseze in alta parte. Dar daca el astazi vrea sa intre, sa dea un cadru burghez, sa se bata in lupta noastra, acest fapt va da o incredere imediata nu Partidului National Liberal sau Partidului National Taranist, ci fabricantilor, fortelor economice din tara. Aceste forte isi vor spune ca daca este vorba de Tatarescu nu poate fi vorba de confiscarea averilor, si astfel vor avea mai mult curaj sa lucreze cu noi". In finalul expozeului sau, primit cu unanima apreciere de participanti, Luca asociaza tactica lui Lenin binecunoscutului proverb romanesc: "Trebuie sa te faci prieten cu dracul pana treci puntea". La avantajele "fratiei cu dracul" va fi tintit si liberalul Gheorghe Tatarescu. Ajuns ministru al Afacerilor Straine si vicepresedinte al Guvernului Groza, i se paruse, probabil, ca reusise. "Puntea" insa n-a trecut-o. Dupa utilizarea sa ca "fatada" pentru "elementele burgheze" din tara si din strainatate, a fost aruncat in inchisoare. Lenin se dovedise mai viclean decat dracul.

Reformismul demagogic

PAULA MIHAILOV Romania a pierdut in cel de-al doilea razboi mondial 170.000 de oameni si 1,2 miliarde de dolari. In conditiile ocupatiei Armatei Rosii, a ascensiunii la putere a PCR sprijinit de Moscova si a unei populatii infometate, guvernele postbelice au asistat si sustinut, mai mult sau mai putin constient, procesul de sovietizare. Tentativele de modernizare ale Romaniei n-au dat rezultatele scontate de reformatorii epocii moderne. Cat despre perioada cuprinsa intre 1945 si 1948, ea a fost numita si timpul "reformismului demagogic". Sovieticii si membrii PCR au excelat in utilizarea tacticii discursului demagogic pentru atragerea multimii. DESPAGUBIRI DE RAZBOI. Tara noastra s-a numarat printre statele invinse in cel de-al doilea razboi mondial. Pretentiile sale de tara invingatoare le-a raspandit propaganda prosovietica pentru a mentine la putere PCR, partidul-"purtator de cuvant" al Uniunii Sovietice in spatiul politic romanesc. Din cauza statutului sau de invinsa, Romania a trebuit sa plateasca despagubiri de razboi URSS. Conform punctului 11 din Conventia de Armistitiu si potrivit Acordului economic sovieto-roman semnat la Moscova la 16 ianuarie 1945, Romania a fost obligata sa plateasca URSS, in perioada 12 septembrie 1944 – 12 septembrie 1950, 300 de milioane de dolari americani. Dintre acestea, 50 de milioane in produse petroliere, 54 de milioane reprezentand cherestea, grau, vite, 96 de milioane in vase maritime si fluviale, material mecanic si feroviar. Preturile luate in calcul erau cele din 1938, la care se adaugau 15% majorare pentru materialul feroviar, fluvial si mecanic si 10% pentru restul de produse. PROPAGANDA. Extensia URSS prin intermediul sferelor de influenta va duce la crearea unor state-satelit, printre care se afla si Romania. Prin intermediul membrilor PCR, instruiti la Moscova, si a consilierilor sovietici, Stalin a reusit, in decursul a doi ani, sa impuna in tara un guvern comunist si prosovietic. Pentru reusita actiunii lui au conlucrat mai multi factori: prezenta pe teritoriul Romaniei a Armatei Rosii ocupante, intrarea in guvernele postbelice a sustinatorilor Moscovei, starea deplorabila economica in care se inecase tara. Propagandistic, URSS a fost prezentata ca "fratele mai mare" al Romaniei. Presa comunista, si nu

- 12 -

numai, numea armata sovietica "armata eliberatoare". Stalin nu aparea ca dictator, ci ca marinimos "Generalissim" care oferea ajutoare pentru cei napastuiti de seceta sau inundatii. Incetul cu incetul societatea este penetrata de elemente sovietice si sovietizante. Modelul sovietic se voia copiat in cultura, limba, arta, agricultura, industrie si educatie. A fost sesizata de contemporani actiunea de sovietizare? Se pare ca in aceasta prima etapa doar cei care se simteau direct amenintati s-au manifestat ca rezervati si potrivnici. Ideile sovietice aveau ecou intr-o Romanie agrara, saraca, unde productia scazuse la jumatate fata de perioada interbelica, unde dupa distrugerile razboiului au urmat cele ale secetei, inundatiilor si epidemiilor. "REMEDIEREA" CRIZEI. Cu sau fara ajutor sovietic, guvernantii romani au fost nevoiti sa ia unele masuri pentru depasirea crizei economice. Dar toate reformele adoptate – purtatoare ale pecetii Moscovei – au fost, in realitate, masuri de comunizare a tarii, si nu de rezolvare a problemelor interne: Legea reformei agrare (23 martie 1945), care proclama principiul exproprierii tuturor proprietatilor mosieresti care depasesc 50 de hectare, etatizarea Bancii Nationale a Romaniei (prin legea din 20 decembrie 1946) sau infiintarea (8 mai 1945) intreprinderilor mixte romano-sovietice, asa-numitele sovromuri, mai intai in industriile petrolifera, metalurgica, a sticlei, forestiera, transporturilor pe apa si aeriena, bancara, a exploatarilor minereurilor metalifere. Cu reforma monetara (1947), declansarea nationalizarii (11 iunie 1948) si a colectivizarii (1949) se desavarseste experimentul sovietizarii. Romania devenea, astfel, complet subjugata Kremlinului. "DULCELE" GRAI COMUNIST. Cand foametea din 1945-1947 facea ravagii, liderii PCR descriau in discursul lor o tara plina de bogatii nepretuite, distruse sau furate de fosta clasa exploatatoare a mosierilor si capitalistilor. Sub conducerea lor, a comunistilor, aceste bogatii – promiteau ei – vor ajunge "in mainile poporului muncitor si harnic". Ascultat de o populatie infometata, saracita, necultivata, discursul comunistilor era unul datator de speranta. Recitit insa, din el reiese o demagogica pledoarie pentru bunastarea care-i va cuprinde pe toti atunci cand vor fi condusi de Partidul Comunist Roman. Rezultatele eficiente in orice domeniu al societatii nu se pot obtine, spunea ministrul Comunicatiilor si Lucrarilor publice, Gheorghe Gheorghiu-Dej, in 1945, decat prin "intarirea organizatorica si cresterea influentei Partidului Comunist". In afara promisiunilor insa, cuvintele de ordine care au insotit traiul romanilor in anii postbelici au fost rationalizare, rechizitionare, cartele, ziua de distributie sau de consum, portie, grame, speculanti. RATII, CARTELE Cei care au trait sa povesteasca si generatiilor urmatoare greutatile pe care le-au intampinat in timpul razboiului si in perioada imediat urmatoare nu-si pot sterge din memorie amintirea dureroasa a cartelelor. Ca si in alte tari, dupa razboi, pentru a se mentine pe linia de plutire, guvernele postbelice au impus populatiei ratii la produsele de maxima necesitate. Painea, carnea, faina, orezul, uleiul sunt doar cateva dintre alimentele de baza pe care oamenii le primeau pe cartela, doar in anumite zile ale saptamanii. Daca in 1945 ratia de paine integrala pentru locuitorii oraselor era de 300 grame/zi/persoana, ea va scadea la 200 si apoi 100 de grame in urmatorii doi ani, in timp ce pretul crestea si el invers proportional. In zilele de luni si joi, cand erau strict interzise producerea si comercializarea painii, restaurantele serveau mamaliga. O alta masura luata in perioada de rationalizare pentru restaurante era restrangerea meniurilor la maximum patru feluri de mancare. PLATITI LA METRU "Domnilor, le-a spus baronul Neumann intr-o zi, eu va inteleg si stiu ca nu numai dorinta dumneavoastra de-a demonstra muncitorilor ca lupta de clasa se ascute pe zi ce trece va face sa cereti aceste mariri de salariu, ci si grija sincera pentru muncitorii de la ITA. (...) Eu pot sa va

- 13 -

satisfac cererile, chiar daca mi le prezentati din ora in ora. Ce-am rezolva? (...) De aceea, m-am gandit sa va platesc in valuta. Valuta este panza. In afara de salariul in milioane sau miliarde de hartie, fiecare muncitor va primi lunar 4 metri de panza. In schimbul ei, va lua, din piata, alimente de la tarani." Titus Popovici, "Disciplina dezordinii" DECIZIE "Prin decizia subsecretariatului de stat al aprovizionarii s-a aprobat sacrificarea si consumul cailor, asinilor si catarilor, doar in conditiile in care aceste animale nu mai sunt de folos in gospodarii, sunt batrane, accidentate sau sufera de boli incurabile. Sacrificarea si consumul lor trebuie sa poarte avizul primarului, iar zilele in care se consuma sunt sambata si duminica" Universul, 7 aprilie 1945

Europa isi vindeca ranile razboiului

PAULA MIHAILOV Dupa incheierea ostilitatilor, infrangerea sau mangaierea orgoliilor, numaratoarea victimelor, tarile batranului continent isi fac planuri de viitor. Victorioase ori invinse, statele europene trebuie sa-si reconstruiasca industria, agricultura si locuintele, sa refaca drumurile. Cuvantul de ordine al politicilor acestora, pe timp de pace, este cooperarea. Atat pe timp de razboi, cat si in perioada ce urmeaza conflagratiei, populatia civila sufera profund de pe urma deciziilor politice si economice ale guvernelor tarilor beligerante. Soldatii de pe campul de lupta au devenit somerii de pe piata posteblica a muncii, partial distrusa. VIATA DE DUPA RAZBOI. In contabilizarea pierderilor umane, "fruntasul" clasamentului a fost Uniunea Sovietica. Intr-o perioada de peste 5 ani, federatia sovietica a pierdut 10% din populatia sa totala, adica aproximativ 20 de milioane de oameni. In afara de mortii din transee, rusii, englezii, francezii sau nemtii au suferit de pe urma epidemiilor izbucnite in Europa sau a lipsei de hrana, crizele succedandu-se intr-un ritm ametitor. Urmare a masivelor pierderi umane, toate tarile angrenate in razboi, dar indeosebi cele europene, s-au confruntat pe termen lung cu o acuta lipsa a fortei de munca, scadere a natalitatii si a sperantei de viata. Pentru a suplini deficitele de pe piata muncii si pentru a putea finaliza intr-un timp multumitor reconstructia economica, fostele Mari Puteri au apelat la femei, adolescenti si chiar batrani, plus forta de munca din vechile colonii. In plus, guvernele au fost nevoite sa despagubeasca o mare parte a categoriilor care au avut de suferit de pe urma razboiului – vaduvele, orfanii, invalizii – secatuindu-si economiile distruse. INVINGATORII. Statele Unite ale Americii au avut cel mai putin de pierdut la nivel economic si social, teritoriul lor nefiind teatru de razboi. Astfel ca nu au inregistrat distrugeri de infrastructura sau locuinte. Pierderile lor umane au fost de 400.000 de combatanti soldati. SUA au incheiat razboiul cu o economie stabila, cu un buget neafectat. Puterea financiara a Statelor Unite era stabila, avand in vedere faptul ca detineau doua treimi din rezerva mondiala de aur, iar dolarul isi mentinuse puterea pe care o inregistrase inainte de conflagratie. Astfel ca, SUA, la finele razboiului, sunt in mod cert cea mai mare putere economica si politica a lumii de la acea vreme. Franta, in schimb, a fost foarte afectata. In razboi pierduse 600.000 de ostasi, la care se adaugau si alte 500.000 de victime cazute prada epidemiilor si lipsei de hrana. La aceste dezastre se adauga compromiterea celor peste trei milioane de hectare de teren arabil, 300.000 locuinte distruse, milioanele de franci pierdute de stat in perioada ocupatiei germane si produsele rechizitionate de nazisti. La un an dupa incheierea ostilitatilor, autoritatile franceze estimau ca suma necesara pentru revenirea la normalitate a economiei se situa undeva la 5.000 de miliarde de franci, adica

- 14 -

de doua sau chiar de trei ori bugetul antebelic. Marea Britanie, desi dispunea de potential industrial si forta de munca, avea distrusa flota comerciala – mandria coroanei britanice – si o mare parte din fondul de locuinte. Rezervele monetare ale tarii erau de 500 milioane de lire, in vreme ce datoria externa catre Statele Unite se ridica la peste 3,5 miliarde lire sterline. Inflatia in 1945 era de 132%. INVINSII. Fapt evident al dificultatilor marelui invins in cel de-al doilea razboi mondial, Germania, este catalogarea anului 1945, in lucrarile de specialitate, ca "anul zero" al economiei nationale. Peste 7,5 milioane de cetateni ramasesera fara locuinte. In finalul luptelor, Germania avea aproape in totalitate infrastructura, caile de transport feroviar si rutier distruse, porturile daramate. Italia a avut de luptat in afara scenei razboiului cu mostenirea fascista. Desi din punct de vedere ideologic si politic renuntase la un sistem totalitar, economia distrusa trebuia refacuta. Din pacate insa, dintr-o populatie de 20 milioane, 2 milioane erau someri, iar o jumatate din muncitorii italieni lucrau in agricultura. Dupa bombardarea atomica a oraselor Hiroshima si Nagasaki, Japonia a pierdut peste 250.000 de oameni, iar la nivel economic i-au fost afectate cu predilectie industriile textila si siderurgica. Cu toate acestea, avantul economic postbelic cel mai indraznet l-a inregistrat tot Tara Soarelui Rasare, mentinandu-se in topul statelor dezvoltate pana in zilele noastre. EUROPA STRANGE RANDURILE. La Conferinta Organizatiei Natiunilor Unite, desfasurata la San Francisco (SUA), in perioada aprilie – iunie 1945, a fost adoptata Carta ONU, care va intra in vigoare la 24 octombrie acelasi an. Natiunile Unite se aratau preocupate de soarta postbelica a tarilor europene. In consecinta, reconstructia lor va fi incredintata mai multor organisme internationale: Fondului Monetar International i-au revenit problemele monetare; Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare, cele pentru ajutorarea tarilor afectate de razboi; UNESCO s-a ocupat de problemele muncii. PLANUL MARSHALL Intr-o conferinta tinuta la Universitatea din Harvard (Marea Britanie), la 5 iunie 1947, secretarul de stat american, generalul George Marshall, a propus tarilor europene, inclusiv URSS, un plan de ajutor economic, care prevedea acordarea de catre Statele Unite a unor subventii statelor afectate de razboi. Din expunerea ofiterului american reiesea ca ar avea de castigat atat cei care solicitau ajutorul, cat si Statele Unite. In consecinta, in perioada aprilie 1948 – iunie 1952, 12,8 miliarde dolari au fot impartite intre Marea Britanie (24,9%), Franta (21,2%), Italia (11,8%), Republica Federala Germania (10,8%), Tarile de Jos (7,7%), Grecia (5,5%), Austria (5,3%), Belgia (4,4%) – tari care au ramas in afara Cortinei de Fier "cazute" dupa izbucnirea "razboiului rece" dintre URSS si SUA. Alaturi de acest ajutor initial, mobilizarea si eforturile cetatenilor statelor enumerate au contribuit la renasterea lor postbelica. Astazi sunt membre ale Uniunii Europene, cu economii prospere si societati evoluate.

Jaful organizat de sovromuri

PAULA MIHAILOV Dupa ce si-a asigurat dominatia politica, URSS-ul a adus Romania la masa negocierilor economice. Loiali sovieticilor, comunistii romani au sustinut o colaborare pe termen lung. Cu doar o zi inainte de finalul razboiului, 8 mai 1945, la Moscova s-au semnat doua acorduri economice. Unul dintre ele a fost considerat "izvorul sovromurilor". Sta in puterea oricarei tari mari, victorioasa la un moment dat in istorie, sa decida regulile jocului politic sau economic si sa le impuna altora, mai putin puternici. Este si cazul URSS-ului, care, sigura pe victoria asupra Germaniei naziste, incearca si reuseste, prin intermediul PCR-ului, sa se

- 15 -

impuna in Romania. LA MASA NEGOCIERILOR. Pe plan politic, pumnul lui Vasinski a decis instaurarea guvernului pro-sovietic prezidat de dr. Petru Groza. In plan economic, dominatia sovietica a inceput prin stabilirea, in Conventia de Armistitiu, a sumei de 300 milioane de dolari pe care Romania, ca tara invinsa, trebuia sa o dea URSS-ului ca despagubire de razboi. Si a continuat prin initierea, la Moscova, la 27 aprilie 1945, a unei serii de negocieri, conduse din partea sovieticilor de A.I Mikoian, Comisarul Poporului pentru Comert Exterior, al caror scop era incheierea unor acorduri economice pe termen lung cu "marele vecin de la Rasarit." Cei mai interesati ca sovieticii sa fie multumiti de rezultatul tratativelor erau comunistii din Guvernul Groza, majoritari in delegatia romaneasca trimisa la negocieri, condusa de ministrul de Finante, Mihai Durma. "Tovaras de drum" al comunistilor din aceasta perioada, Durma va fi condamnat la inchisoare dupa preluarea puterii de catre acestia. INCOLTESTE IDEEA. Stenogramele discutiilor purtate in capitala URSS dovedesc faptul ca delegatii romani manifestau multa obedienta. Spre exemplu, ministrul Industriilor si Comertului – Tudor Ionescu – a pus "pe tava" sovieticilor un raport asupra posibilitatilor de productie ale Romaniei. Negocierile s-au terminat prin semnarea, la 8 mai 1945 – cu doar o zi inaintea capitularii Germaniei si a incheierii razboiului – a doua acorduri economice: primul, pe o perioada de un an de zile, trasa liniile definitorii ale schimburilor comerciale dintre cele doua tari. Al doilea, semnat pe o perioada de cinci ani, prevedea constituirea intreprinderilor mixte romano-sovietice, renumitele sovromuri. CE ERAU SOVROMURILE? Pentru Stalin, unica prioritate a economiilor "statelor fratesti" era slujirea intereselor URSS. Inca din timpul razboiului, sovieticii s-au dovedit extrem de interesati in bogatiile tarilor ocupate. Dupa 1945, una dintre modalitatile inventate de ei pentru a controla sectoarele de baza ale economiilor tarilor central-europene a fost infiintarea de "intreprinderi mixte". In Romania, acestea au luat nastere in urma acordului de la Moscova, prin care sovieticii s-au declarat dispusi sa "investeasca" in cateva dintre intreprinderile romanesti de stat sau private 50% capital, constand in special din utilaje, sa asigure, la nevoie si personalul de specialitate (capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemti). Partea romaneasca trebuia sa contribuie la randu-i cu 50% capital si forta de munca. Si beneficiile de pe urma acestei "colaborari" urmau a se imparti tot pe jumatate. Acordurile uneau, doar pe hartie, doi "parteneri" inegali: o Uniune Sovietica invingatoare si o Romanie invinsa si slabita. Practic, din iunie 1945 pana in prima jumatate a lui 1946, s-au infiintat 19 sovromuri, in ramurile industriale de cea mai mare importanta economica si strategica pentru Romania. Primul a fost Sovromtransportul, cu profil de societate de navigatie. In conditiile in care caile de transport catre URSS au fost afectate de bombardamente, deschiderea de care beneficia tara noastra la mare si Dunare erau cai foarte utile rusilor. Al doilea decret-lege semnat de Regele Mihai I a vizat infiintarea Sovrompetrolului de la Ploiesti. Astfel, sovieticii controlau si cea mai intinsa si bogata zona petrolifera. SOVIETICII, SINGURII "CAPITALISTI" DIN ROMANIA. Controlul absolut asupra sovromurilor era detinut de sovietici, care si-au numit oamenii in conducerea intreprinderilor mixte si au interzis accesul romanilor in contabilitatea sau pe exploatarile sovromurilor. Astfel ca timp de sapte ani industriile romanesti extractiva (petrol, gaze, carbune), grea, chimica si navala, de exploatare a lemnului, constructiile, transporturile altele decat pe calea ferata si distributia filmelor au "inflorit" in mainile rusilor. Situatie care va determina redactia revistei britanice Lumea azi, apartinand Institutului Regal pentru Afaceri Internationale, sa afirme, in 1949, ca "singurul capitalist din industria romaneasca este Rusia comunista." Despre pierderile inregistrate de tara noastra in perioada functionarii acestor sovromuri vorbesc cifrele care ilustreaza activitatea doar a doua dintre ele – Sovromquartit si Sovromlemn. In conditiile in care Rusia aspira sa construiasca bomba atomica, rezervele de uraniu din exploatarile romanesti de la Baita si Stei (jud. Bihor) devenisera mai valoroase ca aurul. Din chiar inceputul activitatii sale (1952), Sovromquartitul adunase un numar de 15.942 de angajati. A livrat pana in

- 16 -

1960 URSS-ului, peste 17.000 de tone de minereu de uraniu. Daca la inceputul lui 1946 la Sovromlemn se lucra doar cu trei gatere care defrisau 355 mc de padure pe luna, peste doar un an se lucra cu 47 de gatere care distrugeau peste 1.200 mc de teren impadurit pe luna. ROMANII SCHIMBA PLACA. Odata cu trecerea timpului, lipsa de control asupra propriilor resurse si a procesului de productie, in conditiile in care pana si ofiterii de Securitate romani aveau nevoie de permise speciale pentru a patrunde in unele sovromuri, la nivelul conducerii statului s-a pus problema gasirii unei modalitati de control a acestor intreprinderi. In 1947, adjunctul ministrului Industriilor, Ion Gheorghe Maurer, a pus pentru prima data problema infiintarii comisiilor mixte de verificare a activitatii sovromurilor. Oficial, chestiunea a fost discutata abia in sedinta Biroului Politic al PMR din 24 februarie 1953. Motivele formale invocate de romani pentru cererea de desfiintare a sovromurilor erau necesitatea subordonarii acestor intreprinderi statului roman si respectarea legislatiei romanesti, pierderile inregistrate de unele intreprinderi mixte, dificultati in asigurarea fortei de munca. SOVIETICII SPARG "BATATURILE". Demersurile de desfiintare a sovromurilor au fost incununate de succes. Dupa inceperea tratativelor (7 martie 1953), protocolul de preluare a primelor opt sovromuri in patrimoniul statului roman a fost semnat abia la 31 martie 1954. Celelalte intreprinderi mixte au revenit Romaniei in decursul urmatorilor doi ani. Dar, desi actele erau facute, preluarea efectiva a mai durat cateva luni, timp suficient ca sovieticii sa mai profite de statutul lor de ocupant. Urmasul lui Stalin, Nikita Hrusciov, a recunoscut necensitatea desfiintarii intreprinderilor mixte in toate statele satelit ale URSS, deoarece ele "erau niste bataturi pe degetele de la picioare si raneau sentimente nationale producand neintelegeri in lagarul nostru." ALTI PACALITI Peste 200 de intreprinderi germane (din sectoarele de baza ale economiei – energie, industrie chimica, masini, metalurgie) au fost transferate in 1948 in "Societati Sovietice pe Actiuni" – SAG. Conducerea lor era exclusiv sovietica, dar se folosea de forta de munca locala. "State in stat", ele aveau planuri proprii de productie si dispuneau in profitul URSS de intreaga productie pe care o trimiteau in Uniunea Sovietica sau vindeau in Germania doar o parte infima. Spre deosebire de nemti, iugoslavii au realizat ca acordurile de colaborare economica propuse de sovietici aveau ca scop transformarea Iugoslaviei "intr-o veritabila colonie ruseasca." Si, in consecinta, au rupt inetelegerea cu sovieticii si au rascumparat Sovyug-urile (doar doua – transporturile fluviale si cele aeriene) inca din 1948. COMPARATIE "In timp ce germanii ne-au luat toate ouale de la gaini, rusii au mancat mai intai gainile si acum insista sa le dam oua" Constantin I.C. Bratianu, 1945

Specula face ravagii in Romania postbelica

PAULA MIHAILOV Una dintre problemele serioase cu care s-au confruntat populatia si autoritatile romanesti dupa razboi a fost specula. Din cauza lipsei de alimente si produse de prima necesitate, a blocarii multora dintre caile de transport, comerciantii au profitat din plin. "Dusmanul" lor a fost legislatia introdusa de Lucretiu Patrascanu. Astfel cerea opinia publica, prin intermediul ziarelor sau al mitingurilor, indepartarea uneia dintre practicile de dupa razboi. Comunistii, prin ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, au luat diverse

- 17 -

decizii si masuri de pedepsire a negustorilor care cresteau preturile peste cele prevazute de noile reglementari. Popularitatea comunistilor care voiau sa oblige pe comercianti sa vanda la preturi mici creste insa. LA NIVEL TEORETIC. Printre masurile propuse de autoritatile din Romania pentru combaterea speculei erau imbunatatirea si intensificarea productiei, reducerea si rationalizarea consumului prin rationalizarea unor produse de prima necesitate (painea, carnea), introducerea preturilor maximale si limitarea castigurilor, inlaturarea productiei de lux, normalizarea transporturilor pentru aprovizionarea industriei cu materii prime si apararea monedei nationale. DISCURSURI INCURAJATOARE. Datorita proportiilor pe care le-a capatat in perioada imediata razboiului, specula a fost la randul ei speculata de politicieni pentru atragerea adeziunii populatiei, dar si de ziaristi, care au gasit in ea subiectul zilei. La 7 aprilie 1945, ziarul Universul reda un discurs al ministrului Comunicatiilor si Lucrarilor Publice – Gheorghe Gheorghiu-Dej, rostit in fata delegatilor Sfaturilor Negustoresti. "Guvernul va lua o serie de masuri menite a duce la stabilizarea preturilor si a salariilor, cerand comerciantilor sa dea tot sprijinul pentru infrangerea speculei, atat de odioasa si apasatoare pentru publicul consumator", a promis Dej. FAPTELE VORBESC. Discursurile si declaratiile guvernantilor, cel mai potrivit mod de a face propaganda, sunt insotite de legi si de masuri concrete luate de ministerele implicate in eliminarea speculantilor. La 12 aprilie 1945, ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, anunta adoptarea a patru legi economice, printre care si cea numita a "speculei si sabotajului". Dar pentru ca speculantii sa fie pedepsiti, acestia trebuiau indentificati si arestati, moment in care intra in actiune Brigada Speculei, special organizata pe langa Prefectura Capitalei, din ordinul temutului ministru de Interne, Teoharie Georgescu. Pedeapsa maxima pe care o putea primi un negustor dovedit speculant era internarea in lagar, la care se adaugau impresionante amenzi si confiscari de bunuri. Ziarele au dus la randu-le o campanie acerba pentru "demascarea" speculantilor. Caricaturile si bancurile, povestioarele cu talc si infiintarea unei rubrici dedicate prezentarii celor vinovati de specula, rubrica ce o depasea uneori pe cea despre realitatea economica, erau mijloacele la indemana presei, prin care se incerca sprijinirea Guvernului in rezolvarea acestei probleme. Opinia publica cerea, prin intermediul editorialistilor din ziare, "initiativa, hotarare si mai ales dezinteresare" in combaterea speculei. Dupa razboi, si in celelalte tari specula facea ravagii, iar masurile erau drastice. In Bulgaria si in Franta s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru speculanti, iar in Marea Britanie, cei dovediti necinstiti erau considerati si ei "dusmani ai poporului" si pedepsiti ca atare. DUSMANUL SPECULANTILOR La una dintre desele conferinte de presa pe care le-a organizat ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, el anunta declansarea in Romania a "razboiului contra speculei" prin inasprirea "la maximum a pedepselor existente". Pentru a sublinia importanta demersului, ministrul recurge la metoda exemplului, incunostiintand populatia ca "in Franta s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru specula si ea se aplica din plin". In octombrie 1946, Scanteia publica anteproiectul "Decretului-lege privitor la combaterea speculei cu produse alimentare", care prevedea pedepse aspre – de la amenzi in valoare de milioane si zeci de milioane de lei pana la munca silnica pe viata pentru cei care "cu stiinta distrug in total sau in parte produsele care servesc ca hrana; cei care dosesc produsele pentru hrana" si alte categorii de speculanti. Referitor la noua lege, adoptata in aprilie 1945, Patrascanu declara: "Este o datorie cetateneasca de a ajuta la punerea ei in practica! Cetateni, controlati si supravegheati aplicarea legii!". Cei care veneau in ajutorul autoritatilor in descoperirea lor primeau, conform legii, cota-parte din valoare marfurilor confiscate.

Editorial: "Porcii patati"

- 18 -

LAVINIA BETEA La sfarsitul razboiului in Europa, dupa contabilizarea pierderilor, sunt pedepsiti "criminalii de razboi" si "colaborationistii" de catre tribunale speciale dupa o legislatie adaptata momentului. Daca mediatizarea acestei categorii de procese este de rasunet, pedepsele aplicate de sovietici unor mari grupuri de populatie civila pentru "vini colective" s-a facut in tacere. In chiar vremea razboiului, Stalin deportase sase comunitati etnice pentru vina de a nu se fi impotrivit ocupantului nazist. In tara sovietelor insasi pacea a fost aducatoare de nenorocire pentru soldatii prizonieri returnati, conform conventiilor dintre Aliati, patriei lor. Si-au blestemat, probabil, soarta supravietuirii: aceia care luptasera impreuna cu armatele naziste impotriva Armatei Rosii au fost executati in masa, iar ceilalti s-au mutat din lagarele naziste in lagarele Gulag-ului. In ianuarie 1945, sub patronajul comandamentului sovietic de la Bucuresti, a avut loc si deportarea etnicilor germani din Romania in Uniunea Sovietica. Barbati pana in 48 de ani si femeile intre 18 si 40 de ani au fost trimisi la "reconstructia" tarii distruse de razboi. Au fost cu totii transportati in vagoane de vite, in directia est spre destinatii necunoscute, au muncit (cel putin patru ani) la ce-a fost mai greu si au trait in lagare situate in conditii extreme de mediu. Urmarile acestei situatii au fost diferite, in functie de personalitatea si evolutia de viata a fiecaruia. La Resita, in urma cu cativa ani, cu prilejul lansarii cartii sale autobiografice, l-am cunoscut pe Anton Ferenschutz, unul dintre acesti fosti deportati. Originea sa resiteana se afla in primele opt familii de colonisti adusi in aceste locuri ca mesteri in metalurgie si minerit. In 1941, cand armatele naziste au ajuns in Romania, comunitatea germana din Transilvania era numeroasa. Dupa spusele lui, nemtii de-aici s-au comportat "mai germani ca germanii", grupul etnic dintr-o tara avand sentimentul identitatii nationale mai pronuntat decat comunitatea sa de origine. Avea doar 12 ani si era trist ca fratele mai mare i-o luase inainte incadrandu-se in trupele SS. Ca si ceilalti copii nemti de varsta lui fusese acceptat in "Tineretul hitlerist". O organizatie paramilitara cu regim asemanator unei tabere de soldati in pregatire. O treime din programul lor zilnic era ocupat de indoctrinare nazista. Istoria rescrisa a Germaniei, ancorata in bornele razboinicilor vikingi si ale "genialului Hitler", propaganda nazista si... "stiinte rasiale". Pe centurile copiilor era inscriptionata deviza "sange si onoare", iar ei ajunsesera sa-si doreasca "moartea de erou" pentru implinirea idealului nazist. Mai tarziu, amintindu-si acestea, ajunsese la concluzia ca ideologia nazista e mai concreta decat cea comunista. Rasa ariana (evidenta prin anumite caracteristici fizice) avea menirea divina de a stapani lumea. Politica de rasa este inlocuita in ideologia comunista cu teoria clasei proletariatului, care, dupa "legilor obiective istorice", va conduce mapamondul. Si unii, si ceilalti interziceau amestecul dintre indivizi destinati puterii cu cei predestinati sclaviei ori exterminarii. Prima amintire dureroasa din viata sa tulburata de comandamente politice a fost prilejuita de inspectia unui oficial nazist la organizatia hitlerista a tineretului din Resita. Remarcandu-se prin rezultatele examenului la care fusesera supusi de specialistul in "stiinta raselor", cand sa-l felicite, acesta priveste ochii baiatului care – oroare! – nu erau albastri ca ai "rasei pure", ci negri. "Porc patat!", il catalogheaza inspectorul, intorcandu-i scarbit spatele. In 1945, cand au fost trimisi in deportare, nemtii din Romania mai credeau minciunile propagandistice care promiteau victoria lui Hitler prin miraculoase noi arme. Patru ani a lucrat Anton Ferenschutz in mine si in taigaua Siberiei sovietice. Localnicii ii priveau cu ura pe "porcii nazisti" ingaduiti de Stalin sa lucreze in tara distrusa de armatele lor, in loc sa-i ucida. Pentru o jumatate de litru de lapte supliment la ratia de hrana, deportatii au acceptat sa participe la "Scoala de lupta antifascista" cu program de "denazificare" si indoctrinare comunista. La intoarcere in orasul natal urmele razboiului pareau sterse. Nu si pentru el, care avea "dosarul patat". Intai ca membru al "Tineretului hitlerist". Si, paradoxal, dupa schimbarea ideologiei staliniste cu comunismul national, ca "filosovietic" dupa stagiul din lagarul siberian. Cu asemenea

- 19 -

"pete", "Gestapoul rosu" ce era Securitatea il convoaca la sediul din Resita. Pentru a dovedi ca este "un bun aparator al cuceririlor poporului" i se cere sa devina informator. In 1971, Anton Ferenschutz a emigrat in locurile de unde plecasera stramosii sai spre Transilvania in urma cu doua sute de ani. Cosmarurile si depresia i-au impovarat apoi viata. Ca sa se elibereze, doctorii i-au recomandat sa-si scrie memoriile. A rezultat o carte-document despre traumele "ciumei brune" si "ciumei rosii" in Romania. Editata si prezentata in locurile unde autorul traise si unde a revenit adesea dupa 1990 ca organizator al unei asociatii de sprijin a batranilor si a copiilor abandonati.

Premise ale razboiului rece

CRISTINA VOHN Instalarea "cortinei de fier" a fost rezultatul unu i proces indelungat. SUA si Marea Britanie, pe de-o parte, si URSS, de cealalta parte, vor fi aliati de conjunctura impotriva Germaniei naziste. Neincrederea si suspiciunile dintre cele doua parti vor spori dupa terminarea razboiului. Rezultatul va fi crearea celor doua "blocuri" politico-militare. Pentru a explica cauzele razboiului rece, analistii au lansat mai multe teorii. Una dintre ele poarta numele de "bulgarele de zapada". Conform acesteia, evenimentele din timpul razboiului si perioada imediat urmatoare s-au derulat pe un fond de neincredere intre principalii aliati: Statele Unite si Marea Britanie, pe de-o parte, Uniunea Sovietica de cealalta parte. Suspiciunile intre "imperialistii" occidentali si reprezentantii "dictaturii rosii" existau inca de la venirea la putere a bolsevicilor. Nerisipite niciodata, ele au sporit continuu in vremea razboiului, rezultatul fiind ruptura intre fostii "amici" si crearea celor doua blocuri politico-militare, mondiale. CONVERGENTE IN COALITIE. Infrangerea militara a Germaniei naziste a reprezentat interesul major comun al URSS, SUA si al Marii Britanii. Cooperarea dintre aceste state s-a putut realiza, atunci cand Hitler ameninta sa cucereasca intreaga Europa. Strans legat de acesta se aflau interesele economice. Uniunea Sovietica avea nevoie de ajutorul material al Americii pentru a continua cu succes razboiul. De cealalta parte, Statele Unite ale Americii se confruntau cu o criza de supraproductie si aveau nevoie de piete de desfacere. Imensa piata sovietica era o solutie viabila pentru rezolvarea crizei americane. Astfel, interesele de ordin politic, strategic si economic au adus de aceeasi parte a baricadei adversari ideologici declarati. Acestia au fost nevoiti sa coopereze in ciuda temerilor si a suspiciunilor dintre ele. DIVERGENTE INTRE ALIATI. In afara acestor interese comune, ce i-au coalizat pe aliati in timpul razboiului, au existat si nenumarate puncte de divergenta. Acestea vor avea rolul de a creste suspiciunile privind intentiile postbelice ale fiecarei parti. Puterile occidentale suspectau URSS-ul de intentia de a-si extinde influenta in intreaga Europa. Uniunea Sovietica, la randul ei, se temea de tendintele expansioniste ale puterilor democratice. Deschiderea celui de-al doilea front de lupta in Europa a constituit primul punct de divergenta intre Aliati. Promisiunile SUA facute ministrului sovietic de Externe, V. Molotov in mai 1942, in timpul vizitei acestuia la Washington, erau pentru crearea celui de-al doilea front de lupta inca in cursul anului respectiv. Amanarile succesive, pentru anul 1943, concretizate abia in primavara anului 1944, l-au determinat pe Stalin sa adopte o atitudine extrem de rezervata fata de Aliati. URSS a fost nevoita sa poarte aproximativ doi ani singura lupta militara pe vechiul continent impotriva Germaniei naziste. Acest lucru a contribuit la cresterea enorma a prestigiului sovieticilor. Dar, pe de alta parte a secatuit rezervele economice ale Uniunii. Si din acest punct de vedere, economic, SUA au promis URSS acordarea unui mare imprumut postbelic. Dar, calculele finantistilor americani s-au dovedit a nu fi in acord cu promisiunea politica facuta lui Stalin. Singurul lucru pe care l-a obtinut Roosevelt din partea Senatului american a fost ridicarea

- 20 -

interdictiei de acordare de imprumuturi catre Uniunea Sovietica. Micile imprumuturi primite astfel au fost total nesatisfacatoare pentru refacerea postbelica a URSS. Toate acestea au intarit si mai mult suspiciunile lui Stalin cu privire la "caracterul imperialist" al statelor democratice. Intalnirile directe dintre Roosevelt si Stalin nu le-au diminuat. CONFERINTA DE LA MOSCOVA. Intalnirile directe dintre liderii statelor membre ale coalitiei antinaziste au avut un caracter extrem de pragmatic. Fiecare parte a incercat sa obtina cat mai multe garantii de securitate pentru perioada postbelica. In numele interesului national au fost "sacrificate" si impartite teritorii si natiuni intregi intre sovietici si occidentali. Prima conferinta in care s-a pus transant aceasta problema a fost cea de la Moscova din octombrie 1944. Primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, s-a deplasat la Kremlin pentru o intrevedere cu Stalin. In conditiile in care sfarsitul razboiului devenise previzibil, Churchill a dorit sa "reglementeze" influenta fiecaruia in Europa. Discutiile importante s-au purtat in jurul unor procentaje: Churchill a propus ca influenta sovietica sa fie de 90% in Romania, 75% in Bulgaria, 50% in Ungaria si Iugoslavia si 10% in Grecia. Stalin a cerut in schimb ca influenta sovietica sa creasca la 90% pentru Bulgaria si 75% pentru Ungaria. Destinele a milioane de oameni erau astfel pecetluite, fara ca ei sa aiba macar cunostinta de acest targ. Facuta fara asentimentul SUA, aceasta impartire a lumii europene in sfere de influenta va fi depasita de evenimente, in favoarea URSS. MITUL YALTEI. Unul dintre momentele care dezvaluie cel mai bine acordurile si dezacordurile dintre aliati il reprezinta Conferinta de la Yalta. Desfasurata intre 4 si 11 februarie 1945, ea i-a reunit pe cei trei lideri ai SUA, URSS si Marii Britanii. Stalin, Roosevelt si Churchill au ajuns la intelegere in stabilirea granitei estice a Poloniei (pe linia Curzon), la despagubirile de razboi pe care Germania urma sa le plateasca si la teritoriile pe care le revendica URSS in Extremul Orient. Dar documentul cel mai important a fost "Declaratia asupra Europei eliberate". Declaratia dezvaluie dezacordurile dintre semnatari si compromisul minim la care au reusit sa ajunga. Documentul prevede "coordonarea politicii celor trei puteri si actiuni comune pentru rezolvarea problemelor politice ale Europei eliberate". De asemenea este specificat dreptul popoarelor de a-si stabili forma de guvernamant prin alegeri libere si obligatia desemnarii democratice. Asadar, compromisul s-a realizat in jurul cuvantului "democratie". In numele acesteia, SUA vor ocupa teritoriile din Vestul Europei. Si tot in numele "democratiei", Stalin va impune regimul sovietic in statele din centrul si estul Europei ocupate deja de Armata Rosie. Intelesul de baza al ideii democratice este astfel total denaturat. Cetatenii din statele ocupate nu aveau nici un cuvant de spus despre viitorul lor, multi dintre ei fiind jertfiti pe "altarul democratiei". Yalta reprezinta locul in care lumea a fost impartita in sfere de influenta. Aceasta impartire a fost insa rezultatul unui sir de evenimente care au avut ca rezultat formarea celor doua "lagare" – "capitalismul" si "comunismul". PROPAGANDA Dupa 23 august 1944, presa comunista publica in permanenta articole despre evenimentele internationale de actualitate. Dar forma acestor materiale era de genul cat mai putina informatie, cat mai multa propaganda. Astfel, ziarul Romania libera a publicat un articol despre Conferinta de la Moscova desfasurata in octombrie 1944. Articolul respectiv nu facea referinta asupra discutiilor dintre I.V. Stalin si Winston Churchill. In schimb, ziaristul se oprea indelung asupra descrierii lui Stalin, a "calitatilor" lui de lider. "Tarziu dupa miezul noptii, scria Romania libera, maresalul Stalin se gasea inca la ambasada britanica, dupa ce se retrasese din sala dineului in biroul ambasadei. Aici, maresalul Stalin a stat in mijlocul domnilor Churchill, Eden, Harriman si Kerr... Tot timpul, maresalul Stalin a vorbit linistit si simplu, facand din cand in cand gesturi pentru a sublinia punctele mai importante. Conducatorul de razboi sovietic a tinut un toast pentru presedintele Roosevelt si dl. Harriman a raspuns".

- 21 -

Pace vs razboi

CRISTINA VOHN Inainte de sfarsitul razboiului, marile puteri au elaborat planuri pentru organizarea postbelica a lumii. Atat statele occidentale, cat si Uniunea Sovietica isi arogau acest drept in numele democratiei. Dar daca pentru SUA democratia insemna un anume sistem de organizare sociala, pentru URSS ea avea o expresie formala. Tarile implicate intr-o confruntare militara isi fac intotdeauna planuri de victorie si castig. Este vorba fie de o strategie bine pusa la punct sau numai de anumite obiective pe care urmaresc sa le atinga. Aceasta din urma a fost si situatia in perioada celui de-al doilea razboi mondial. In timp ce Armatele Aliate si cele ale Axei se aflau in conflict, iar soldatii mureau pe campurile de lupta, in cabinetele de la Moscova, Washington sau Londra, politicienii planuiau cum va arata lumea dupa razboi. Fiecare mare putere incerca sa isi promoveze cat mai bine propriile interese politice, strategice sau economice. Tarile invinse ca si tarile mici nu aveau decat sa se supuna deciziei invingatorilor. STRATEGIA AMERICANA. SUA au urmarit mai multe obiective prin implicarea lor in conflagratia mondiala. Pe de o parte, iesirea din izolarea pe care si-o autoimpusese. America dorea sa aiba un cuvant de spus nu doar in ceea ce privea continentele americane (America de Nord si America de Sud), ci in intreaga lume. Dupa razboi nu mai trebuiau sa existe sfere de influenta la care Statele Unite sa nu aiba acces. Asta cu atat mai mult, cu cat puterile europene se dovedisera, in opinia liderilor americani, incapabile sa gestioneze singure situatiile de criza si sa preintampine declansarea razboiului. Prin aceasta implicare, America afirma ca intentioneaza sa promoveze in intreaga lume valorile democratiei, ale libertatii si egalitatii intre state. Roosevelt exprimase in fata Congresului, inca din ianuarie 1941, patru principii care ar fi putut calauzi America spre razboi. Acestea erau libertatea de expresie, libertatea religioasa, eliberarea de teama si de necazuri, atat la nivelul individului, cat si al statelor. Principii generoase, pe care era convinsa ca si aliatii ei, Marea Britanie, dar si Uniunea Sovietica, le impartasesc. OBIECTIVELE SOVIETICE. Ca si Statele Unite, nici Uniunea Sovietica nu a avut de la inceput o strategie clara pentru perioada postrazboi. Stalin a urmarit si el anumite obiective prioritare pentru URSS. Strategia si-a adaptat-o permanent de-a lungul razboiului, in functie de evolutia evenimentelor internationale. El a cautat sa evite situatia de izolare si incercuire in care s-a aflat Rusia sovietica dupa preluarea puterii de catre bolsevici. In opinia lui, URSS trebuia sa isi creeze singura o "zona-tampon", care sa o protejeze de eventuale agresiuni venite dinspre Vest. Dar aceasta zona nu a fost stabilita dinainte. Pe masura ce evenimentele i-au permis, Stalin a impins "cordonul protector" spre centrul Europei. Pentru aceasta el a folosit un arsenal intreg de mijloace, de la actiunea diplomatica la propaganda, folosirea comunistilor din interiorul fiecarui stat. Si, nu in ultimul rand, a profitat de victoriile si de inaintarea Armatei Rosii, ce i-au permis sa impuna sistemul socialist pana la Berlin. Si Stalin, ca si Roosevelt, isi justifica actiunile de ocupare a teritoriilor prin impunerea in statele inamice a democratiei. Numai ca intelesul cuvantului democratie erau percepute diferit de cele doua mari puteri. Daca pentru SUA democratia insemna sistemul democratic de tip occidental, pentru URSS democratia nu putea fi decat regimul totalitar sovietic, promovat propagandistic ca o democratie de tip superior tuturor celorlalte forme existente in istoria omenirii. INTERESE "In acest razboi, nu exista literalmente nici un fel de probleme, nici de natura militara, nici de natura politica, de care SUA sa nu fie interesate" Franklin Delano Roosevelt - presedintele SUA, octombrie 1944

- 22 -

INFLUENTA "Rusii detin puterea in Europa de Est, (deci) singura posibilitate este sa ne folosim influenta pentru a ne ameliora situatia" Franklin Delano Roosevelt, ianuarie 1945

Dora Dumitru, sterilizata in deportarea din URSS

CRISTINA DIAC Pentru unii dintre concetatenii nostri, episodul deportarii germanilor nu reprezinta numai un fragment din istoria recenta a tarii in care s-a nascut. Pentru contemporanii unor evenimente, istoria tarii se intretaie dureros cu propria viata. Fragmentele din cartea de istorie se suprapun astfel cu propriile lor amintiri. In ultimele luni ale lui 1944, reprezentantii sovieticilor din Comisia Aliata de Control au solicitat Guvernului roman lista cetatenilor de etnie germana. Multi dintre ei urmau a fi deportati in URSS, "pentru a ajuta la efortul de reconstructie" a URSS. Cererea a fost indeplinita, Comisia Aliata de Control fiind structura abilitata sa supravegheze indeplinirea de catre Romania a prevederilor Conventiei de Armistitiu semnata la Moscova cu reprezentantii URSS, SUA si ai Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944. Teoretic au fost stabilite anumite criterii in functie de care urma sa se faca deportarea. De exemplu, erau vizati barbatii germani cu varste cuprinse intre 17 si 45 de ani si femeile intre 18 si 30 de ani. Ca si in alte cazuri, cum ar fi deportarea etnicilor rromi din 1941, criteriile stabilite pe hartie nu au fost intotdeauna si transpuse in practica. Arhivele pastreaza numeroase dovezi de persoane deportate "din greseala", desi se incadrau in diversele categorii exceptate. De plilda, intr-o nota informativa referitoare la incheierea arestarii svabilor din judetul Timis-Torontal se spunea: "Toti care se gaseau depusi provizoriu prin camine si parcuri in Timisoara au fost pusi in masini sovietice inchise, escortati de santinele si dusi la gara pentru a fi imbarcati in vagoane de marfa bine inchise". Guvernul Nicolae Radescu, aflat atunci la putere, a raspuns solicitarii presedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control – solicitare facuta insa in numele tuturor celor trei aliati. Arestarile au inceput in noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1945, au durat mai multe zile si s-au desfasurat pe tot teritoriul tarii. Responsabile de indeplinirea misiunii au fost politia si jandarmeria. Arestatii au ramas o scurta perioada in centrele de incartiruire. Dupa aceea, imbarcati in vagoane de marfa, au luat drumul spre URSS. ASCUNZATORILE. Dora Dumitru, nascuta Kenzel, a venit pe lume in 1924, la Sibiu, intr-o familie de etnici germani stabiliti insa de multe generatii in Ardeal. Nici un membru al familiei nu facuse vreodata politica. La sfarsitul lui 1944 – inceputul lui 1945 a inceput sa circule zvonul ca germanii urmau sa fie deportati in Uniunea Sovietica. Speriata, familia Kenzel a plecat din orasul Busteni, unde avea domiciliul stabil, in comuna Cinu de langa Fagaras, unde locuia bunica dinspre mama a tinerei Dora, la acel moment de numai 20 de ani. In ianuarie 1945 au inceput arestarile. Familia a incercat sa-si protejeze singurul copil pe care il mai aveau acasa – celalalt – un fiu, fiind pe front in Armata Romana. Astfel ca, Dora Dumitru (Kenzel) a fost ascunsa la niste rude in Agnita. Proprietari ai fabricii de mobila din localitate, gazdele erau ele insele persoane cunoscute. Nimeni nu putea locui la ele fara sa atraga atentia. Dupa un drum cu multe peripetii, tanara a ajuns inapoi in comuna din care plecase. S-a refugiat la o matusa. Barbatii facusera o gaura in podeaua camerei, prin care se putea ajunge usor in beci. Gaura a fost camuflata cu un sifonier. Dora Dumitru (Kenzel) si verii ei au trait o vreme in beciul matusii. "Parintii mei veneau seara, pe intuneric, si-a amintit ea. Numai atunci puteam iesi din ascunzatoarea noastra. Venirea parintilor mei seara de seara era singura bucurie."

- 23 -

DE DRAGUL VERISOAREI. A reusit sa treaca insa cu bine peste vizita inopinata a unor soldati sovietici, aflati in cautare de bauturi alcoolice. Pana la urma a abandonat ascunzatoarea din proprie initiativa: cum autoritatile nu o gasisera pe ea, au arestat in loc o verisoara, mama a doi copii minori. "In momentul cand m-am prezentat, i s-a dat drumul", povesteste Dora Dumitru (Kenzel). Cu toata supararea, in momentul acela am avut o licarire de multumire. Nepotilor mei le-a fost redata mama, iar ei libertatea." DRUMUL SPRE NECUNOSCUT. A asteptat doua zile intr-o cazarma din Fagaras, apoi au fost dusi la gara si imbarcati in vagoane de marfa. "De-a lungul traseului – si-a amintit interlocutoarea noastra – erau insiruiti cunoscutii si rudele noastre. Venisera cu speranta ca ne vor mai zari o data." A impartit calvarul unui drum de o saptamana – fara alimente, fara apa, fara conditii minime de igiena – cu inca cinci femei si treizeci de barbati. "Prin gratiile de la ferestrele vagonului, spune Dora Dumitru (Kenzel), barbatii intindeau mana si ne dadeau, pe rand, cate un bulgaras de zapada. Asa ne amageam setea." Vagoanele au fost desigilate abia in momentul cand trenul a ajuns pe teritoriul Uniunii Sovietice. Li s-a permis sa coboare. Insetati peste masura, oamenii s-au apucat sa manance zapada murdara. Multi s-au imbolnavit ulterior, dar atunci nimanui nu-i pasa de consecinte. Dupa alte doua saptamani au ajuns la Petrovka, in cotul Donului. Cei plecati din Romania in ianuarie 1945 si-au dus zilele in lagarul de munca din aceasta localitate mult prea indepartata de casa, pana in decembrie 1949. CORVEZILE. Tanara de 20 de ani a fost repartizata intr-o brigada care fasona stalpi de sprijin pentru subteran. Impreuna cu alte noua fete, despica si taia la dimensiunile date trunchiurile unor copaci uriasi. Joagarele mari si grele de manuit de niste tinere neobisnuite cu un astfel de efort, gerul cumplit, vantul care nu se oprea niciodata in imensa stepa ruseasca, degeraturile de la mani si picioare "tratate" prin frecare cu zapada – toate acestea sunt "amintirile" primului "loc de munca" al Dorei Dumitru (Kenzel). Dupa o perioada mai buna, in care a lucrat la bucataria lagarului, tanara a ajuns pe un santier de constructii. Se ridica o cladire administrativa. O vara a sapat fundatia, adanca de 10 metri, lunga de 40 si lata de 20. Ca sa contribuie pe deplin la "reconstructia" unei tari de a carei distrugere nu era direct vinovata, duminca, atunci cand nu se lucra pe santier, deportatii erau dusi la muncile campului. "O STAFIE NEAGRA". Toamna tarziu, lucrul pe santier a fost sistat. Deportatii germani au fost dusi sa lucreze intr-o mina de carbuni aflata la doi kilometri departare de lagar. Coborarea in mina se facea cu un lift, dar, pana la locul de munca, mai aveau de parcurs alti cinci kilometri prin subteran. Numai acest drum pe sub pamant dura o ora si jumatate. "Gangurile pe care trebuia sa le parcurgem erau foarte joase, si-a amintit Dora Dumitru (Kenzel), si numai aplecate puteam inainta. Mergeam in grupuri mici, deoarece de multe ori se stingea lampa si riscai sa ramai izolat in intuneric. Deseori am fost obligate sa ne strecuram in locuri foarte inguste si joase, tarandu-ne pe burta". In mina, deportatele trebuiau sa incarce carbunele si sa cupleze vagonetii astfel incat sa poata fi transportati la suprafata. "Iesind de acolo, eram o stafie neagra, numai ochii si gura se mai vedeau", a povestit fosta deportata. Hainele ne erau in permanenta imbibate cu apa care curgea din rocile de deasupra noastra. Afara inghetau pe noi, din pricina frigului". In cele din urma, sloganul rusesc "skoro damoi" – "in curand acasa", a devenit realitate. Pana atunci fusese folosit doar pentru a mentine moralul deportatilor la niste cote acceptabile. In decembrie 1949, dupa cinci ani de lagar, Dora Dumitru (Kenzel) s-a intors acasa. DIN NOU, ARESTATA. In 1959, la zece ani dupa intoarcerea din deportare, Dora Dumitru (Kenzel) a fost arestata pe neasteptate si dusa la Securitatea din Ploiesti. "Mirarea mea a fost imensa, povesteste ea astazi, deoarece nu ma stiam vinovata cu nimic". Ancheta a durat cateva luni, timp in care a fost cercetata pentru "legaturi cu persoane subversive si tentativa de trecere frauduloasa a frontierei". Nu se indepartase niciodata de casa, daramite sa fi fost in apropierea vreunei granite. In timpul procesului, procurorul a spus ca acuzata, fiind de origine etnica germana, nu poate nutri decat sentimente ostile fata de regim. Pentru "crima de uneltire contra ordinii socialiste" a primit o condamnare de noua ani temnita grea si cinci ani interdictie civica, din care a executat trei. Si-a ispasit condamnarea in inchisorile de Jilava, Mislea, Arad si Oradea.

- 24 -

In octombrie 1962 i s-a revizuit procesul, pedeapsa reducandu-se de la 12 la trei ani. Cea mai mare parte fusese oricum executata, astfel ca in scurt timp a fost eliberata. PENTRU O CAMASA. Motivele pentru care a stat trei ani in inchisoare pare acum de domeniul fantasticului. In chiar anul arestarii povestise unor apropiati cate ceva din cele intamplate in lagarul de la Petrovka. La un moment dat, vanduse unei rusoaice o camasa de noapte brodata. Noua proprietara a fost incantata peste masura de achizitie, astfel ca o purta in zilele de sarbatoare, incinsa cu centura de la uniforma. In viziunea epocii, denigrase omul sovietic. Explicatia pentru noile valuri de arestari dintre anii 1958-1958 este de cautat in alta parte. Armata sovietica s-a retras din Romania in 1958. Autoritatile de la Bucuresti au dorit sa sugereze astfel ca plecarea trupelor "marelui frate" nu punea deloc in pericol stabilitatea regimului comunist din Romania. Teama populatiei trebuia sa ramana intacta, astfel ca noi siruri de "vinovati" au luat din nou drumul inchisorilor. MARTURII PENTRU CEI DE AZI. D-na Dora Dumitru (Kenzel) traieste astazi la Ploiesti. Lasa impresia distinctiei si a unui echilibru perfect, in spatele carora interlocutorul poate ghici cu greu nenorocirile prin care a trecut. Sotul ei ajutat-o sa uite acele vremuri si a sfatuit-o mereu sa scrie, pentru a-si elibera sufletul. Dupa atatia ani, nu acuza pe nimeni. Doreste insa ca drama conationalilor ei sa fie cunoscuta de cat mai multi oameni. AU MANCAT CAINI SI PISICI Foamea i-a impins adesea pe deportati la gesturi disperate. "Barbatii isi prindeau cate un caine sau o pisica, care erau devorate in particular – chiar cu mare placere – isi deapana supravietuitoarea groaznicele amintiri. Pana la urma, aceste animale au disparut cu totul din jurul lagarului. Noi, femeile, mai fierbeam cate o foaie de dafin sau faceam o fiertura din frunze de maturica. In general, foamea indemna pe multi sa caute in gunoi coji de cartofi, ramasite de varza sau de castraveti, pe care le mancau crude si nespalate. Foamea ne chinuia vesnic pe toti." Cu timpul, s-au obisnuit atat de tare cu starea de permanenta insatietate, incat stomacul nu le mai tolera decat putina hrana pe care o primeau zilnic. Intr-o zi, un functionar al lagarului le-a trimis pe tinerele nemtoaice sa-i ajute soacra la muncile agricole. "Seara, la plecare – si-a amintit interlocutoarea noastra episodul – soacra ne-a servit cu arpacas fiert cu dovlecei. Portia servita era mare, iar noi, lacome, am mancat tot. Pe drumul de intoarcere spre lagar, stomacele noastre, neinvatate de atat timp cu mancare mai consistenta, au inceput sa ne doara, probabil arpacasul se mai umfla in stomac, iar eu aveam senzatia ca plesneste. Nici prea saturata nu a fost bine." PREA TARZIU, PREA TRIST Pentru deportati, la fel de greu de suportat ca frigul, foamea sau o munca istovitoare in conditii inumane era si lipsa vestilor de acasa. Timp de patru ani, in lagarul de la Petrovka nu a sosit nici o stire din Romania. "La sfarsitul lui 1948 – povesteste Dora Dumitru (Kenzel) – eu am fost prima fericita care, prin intermediul Crucii Rosii din Elvetia, unde traia o verisoara de-a mea, am primit o scrisoare de acasa." Bucuria i-a fost insa repede umbrita de continutul asteptatei scrisori. "Tatal meu, care era suferind de inima, nu a suportat despartirea de mine. Murise, la foarte scurt timp dupa deportarea mea. Asadar, nu erau victime numai in Rusia. Evenimente tragice se petreceau si acasa. Aceasta stire m-a afectat enorm." "CROSUL" Pe drum, toti deportatii s-au umplut de paduchi. "Pentru mine, care nu vazusem in viata mea un paduche – si-a amintit Dora Dumitru – socul a fost mare. Am plans mult." Instinctul de conservare i-a obligat pe deportati la multe. Cu timpul, au ajuns chiar sa se amuze de pe urma dezagreabililor paraziti. "Insiram cativa si faceam un cros, pariind pe cei ce alergau mai repede." IN BAZA LEGII Baza legala invocata pentru deportari au fost articolul 2 din Conventia de Armistitiu semnata de

- 25 -

Romania cu puterile invingatoare URSS, SUA si Marea Britanie si anexa corespunzatoare. Acest document de drept international preciza ca "Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei se obliga sa ia masuri pentru dezarmarea si internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei, aflate pe teritoriul Romaniei, ca si pentru internarea cetatenilor celor doua state care isi au resedinta acolo". Conform anexei, prevederile articolului referitor la deportari nu se aplica si evreilor. Pe un memoriu trimis la 26 februarie 1945 de A.I. Vasinski comisarului pentru Afaceri Straine al URSS V.M. Molotov referitor la aceasta chestiune, autorul a adaugat si rezolutia pusa de destinatarul memoriului: "Viaceslav Mihailovici a aprobat (n.n. – deportarea germanilor). Trebuie transpusa in practica, impreuna cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Straine, «fara graba», asa cum a indicat Viaceslav Mihailovici." Numarul cetatenilor romani de etnie germana deportati in 1945, la cererea sovieticilor, nu a fost stabilit cu precizie, fiind avansate mai multe variante. Cifra care apare cel mai frecvent este cea de aproximativ 70.000 de etnici germani deportati din Romania. In total, intre decembrie 1944 si ianuarie 1945, din Romania, Iugoslavia, Ungaria, Polonia si estul Germaniei au luat drumul URSS-ului peste 110.000 de persoane, dintre care mai mult de jumatate din Romania. POVARA DE NEUITAT A STERILITATII Despre munca istovitoare, frigul rusesc, foamea permanenta sau dorul de cei dragi relateaza totdeauna supravietuitorii lagarelor sovietice. In ele s-au petrecut insa si lucruri inimaginabile, care i-au nenorocit pentru toata viata pe cei care le-au suportat. O astfel de drama este si cea prezentata de d-na Dora Dumitru (Kenzel). "Fiind in lagar atat fe-te cat si baieti, uneori se legau si prietenii, care cu timpul devenisera destul de serioase. Pentru a evita eventuale sarcini, noua, fetelor, ni s-au administrat niste injectii foarte dureroase in piept. Dupa prima injectie am avut o reactie puternica, temperatura mare si o tumefiere rapida a sanilor. Dupa aceea, niciodata nu am mai putut sa indeplinesc menirea femeii pe pamant, de a perpetua specia. A fost bine, a fost rau? Ca sa ma consolez, imi spun ca poate a fost mai bine asa, ca n-am mai expus inca o fiinta la suferintele vietii". In conditii foarte grele, cinci dintre anii care ar fi putut fi cei mai frumosi din viata unui om au fost petrecuti in URSS. A fost deportata intre 20 si 25 de ani si amintirea acelor ani nu s-a sters niciodata. "Nu vreau sa invinovatesc pe nimeni, spune Dora Dumitru (Kenzel), ajunsa azi la varsta intelepciunii. Vreau doar sa atrag atentia asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de gandire care au facut posibile asemenea nedreptati, pentru a le evita in viitor si a scuti astfel pe semenii nostri de enorme suferinte".

Editorial: "Prietenul Groza"

LAVINIA BETEA Cum a intrat Petru Groza, initiatorul si conducatorul unei mici formatiuni regionale si cu baza rurala, in gratia lui Stalin, care l-a sustinut pentru functia de premier al "guvernului de larga concentrare democratica" din martie 1945? Aceasta este o intrebare asupra careia se concentreaza indeobste analiza ascensiunii si indelungatei cariere politice facute in regimul comunist de catre un nemembru al partidului ce devenise omnipotent in ultimul deceniu al vietii sale. Din fericire, cazul Petru Groza este o exceptie in istoriografia romaneasca, personajului fiindu-i consacrata o biografie care avertizeaza asupra complexitatilor acelui timp. Si totodata distruge cliseele "tovarasului de drum" ori ale "burghezului rosu" care restrang viziunea traseului sau biografic la aventura comunista. In 1945, cand fusese numit premierul guvernului ce va planta pilonii de constructie ai regimului comunist, Groza avea 61 de ani. Si un trecut marcat de datele de exceptie ale trecerii spatiului Transilvaniei de la starea de provincie austro-ungara la tinut al Romaniei Mari. Fiul de preot roman ortodox care facuse scoala confesionala evreiasca, colegiul evanghelic maghiar si invatase

- 26 -

ca bursier al Fundatiei "Gojdu" la Budapesta, ajungand la Viena ca o exceptie a interdictiei aplicate romanilor de a studia in afara Ungariei, scandalizase si inainte "cumintenia" politicienilor si dintr-o parte si din cealalta a Carpatilor cu ideile sale potrivnice oricarui fel de "sovinism". La 1 decembrie 1918, Groza fusese primul orator ce se adresase multimii la Alba-Iulia anuntand Unirea. Intrerupsese impetuos dezbaterile incinse ale "corifeilor ardeleni ai Unirii" despre viitorul statut al Transilvaniei, sfidand opiniile lui Maniu care pleda pentru o autonomie administrativa a provinciei de cel putin zece ani, timp in care Vechiul Regat urma sa mai recupereze din "inapoiere". La 35 de ani, Groza fusese si cel mai tanar ministru din primul guvern al Romaniei Mari. Capitala ii va produce insa, din mai toate punctele de vedere, deziluzii. Omul cu pofta de viata – si mai ales de placerile ei, cum povestesc aceia care l-au cunoscut – poposise, dintru-inceput, la Capsa. Cu amintirile inca vii ale promenadelor budapestane si vieneze, starnise amuzamentul chelnerilor cand refuzase sa-i creada ca localul in care intrase era Capsa. Adica etalonul luxului bucurestean. "Boiernasi fanarioti" isi va numi colegii de parlament cu pretentii de aristocrati autohtoni. Iar pe ardeleni ii va dispretui pentru clicile de veri si nepoti "descalecati" in politica Romaniei. Coruptia "lumii bune" de la Portile Orientului ii apare insa ca atingand superlativul absolut al viciului. Dezamagit, in 1927 se retrage, cum spune el, "in barlogul meu din Deva", cu gand sa cugete si sa traiasca dupa rosturile lumii. "Ce sa faci... lumea nu vrea sa joace dupa cum fluier eu, voi juca dara eu dupa fluierul ei, vorba e ca «jocul vietii» tot va merge", ii scrisese Groza in tinerete, fratelui sau Victor. Si «jocul vietii» continua. Cumpara mosii, actiuni, fabrici, banci, hoteluri, cinematografe, izvoare de ape minerale, magazine... Din avocat de succes ajunsese om de afaceri, cu ceea ce-am spune azi, mari calitati manageriale (la un moment dat facea parte din nici mai mult nici mai putin de 45 de consilii de administratie!). "Daca as fi trait in America, ajungeam mult mai departe pe drumul imbogatirii...", ofteaza el fara regret caci cresterea averii nu-i copleseste, nici nu-i ingradeste spiritul ingrijorat de viitorul colectivitatii. "Solidaritatea burgheza a murit" iar in locul ei va veni "o lume noua" in care cetatenii vor fi "tovarasi", prezice el in 1931 intr-un interviu acordat unui ziar maghiar. Iar ca bilant al anului 1932, isi noteaza: "Lumea se avanta in incercari disperate pentru a salva o ordine veche". Intr-adevar, cu sau fara voie, romanii si vecinii lor din aceasta zona a Europei intrasera in "era multimilor" despicandu-se, cum scrie Groza in 1935, "tot mai conturat in doua: dreapta si stanga". El alesese stanga desi fondase "Frontul Plugarilor" ca organizatie cu caracter profesional, iar membrii sai apareau la festivitatile locale in formatii si cu saluturi asemanatoare legionarilor. Multe s-au spus despre el. "Groza este ceva aparte" – il caracterizase fruntasul taranist Ghita Popp cu o ambiguitate pe placul reginei Elena care a preluat expresia. In documentele comunistilor, chiar dupa asocierea la putere, nu i se zicea "tovaras", ci "prietenul Groza". El se numea "dacul din umbra Sarmisegetusei". Ori "Zacheul taranilor din Apuseni" asociindu-se vamesului bogat care la chemarea lui Hristos si-a impartit avutul cu sarmanii. Amintirile celor care au lucrat cu Groza in anii puterii comuniste sunt presarate cu episoade de interventii facute indeosebi prin intermediul unor "cucoane" frumoase. La capatul vietii a cerut si pentru el o derogare de la cutumele comuniste ale "prietenilor": sa i se oficieze, la inmormantare, intregul ritual religios. Al bisericii ortodoxe si al celorlalte culte recunoscute in tara. "Eu nu stiu ce-i acolo sus si vreau sa ma asigur jucand si pe culoarea dumneavoastra", s-ar fi justificat el inainte de moarte, dupa marturisirea rabinului Mosen Rosen.

Petru Groza – finantator al PCdR

LAVINIA BETEA Episodul care l-a consacrat pe Groza ca "democrat antinazist" si "prieten al Uniunii

- 27 -

Sovietice" intr-o vreme cand, cu putine exceptii, oamenii politici romani dovedisera simpatii si comportamente de "dreapta" se afla plasat la finele lui 1943. L-a povestit public intr-o carte memorialistica, aparuta in anul 1945. Cu sprijinul ARLUS, la Editura Cartea Rusa si-a publicat Petru Groza, in 1945, cartea "In umbra celulei". In ea sunt relatate peripetiile zilelor petrecute in inchisoarea Malmaison intre 26 decembrie 1943 si 30 ianuarie 1944 datorita faptului ca avea legaturi cu comunistii si finantase PCdR. Groza a ajuns la inchisoare in imprejurari lunga vreme neclare, limpezite cu ajutorul fostilor ilegalisti si comisari de Siguranta arestati dupa 1948. "CONSPIRATIA" DIN STR. CRANGULUI, NR. 15. In 1943, Remus Koffler era membru al Secretariatului condus de Foris, secretar al Comisiei Centrale Financiare, instructor CC si responsabil al editarii "Romaniei Libere" din partea CC al PCdR. Dupa 1944 a fost insa unul dintre primii ilegalisti arestati de fostii tovarasi. In 1954 a fost executat in "procesul Patrascanu", "dovada" cea mai grava a "crimelor" sale referindu-se tocmai la episodul soldat cu arestarea lui Petru Groza in 1943. Din declaratiile date de Koffler in 1949-1954 reiese ca spre sfarsitul lui 1943, minusculul PCdR aflat in clandestinitate ajunsese la stabilirea unor contacte de colaborare si sprijin financiar cu formatiuni fara prea mare importanta politica – Frontul Plugarilor si Uniunea Patriotica –dupa ce PSD, PNT si PNL refuzasera sa coopereze pentru crearea "frontului" antifascist. La 15 decembrie 1943, in casa locuita de sotii Etta si Paul Wexler din Str. Crangului, nr. 15 (actualul cartier Primaverii), a fost descoperita de agentii Sigurantei "arhiva partidului". Cu o zi inainte, Koffler avusese in acel loc o sedinta cu "tehnicii" PCdR, casa servind si ca ascunzatoare pentru documentele de partid. Printre ele erau si acele hartii atestand colaborarea PCdR cu alte formatiuni care au dus la identificarea si arestarea lui Petru Groza, a avocatului Mihai Magheru si a profesorului Vladescu-Racoasa (alti sustinatori comunisti de "familie buna"). "IN ETAPA", LA ATHENEE PALACE. In amintita scriere memorialistica, Petru Groza relateaza cum, la resedinta sa din Deva, ascultand stirile la radio si-a dat seama ca "i-a sunat ceasul". "Spre a intampina inamicul" a plecat spre Bucuresti, directia Athenee Palace unde, de un sfert de veac, avea o camera retinuta in permanenta. Acolo il viziteaza prieteni care-l instiinteaza despre masurile luate de Siguranta impotriva sa. Temuta institutie ezita insa sa-l aresteze in Capitala, astfel ca va fi retinut la intoarcere, pe peronul garii din Deva. Intors la Bucuresti, va fi interogat de comisarul Tanasescu si inspectorul Taflaru ("soarecele care-mi sta in fata" – il descrie el in cartea memorialistica pe acela care, arestat la randu-i sub comunisti, va contribui si la lamurirea acestui episod). Anchetatorii ii prezinta ca dovezi "o cutie de lemn lustruita in care se afla un dosar voluminos" cu "procese-verbale scrise marunt, cu vorbe cifrate, adevarate hieroglife" la care sunt anexate foi din Romania libera. I se cere insistent sa recunoasca literele "G" si "Fr. P." din procesele-verbale ca fiind initialele numelui Groza si respectiv Frontul Plugarilor. Groza tine insa anchetatorilor o tirada care, dupa spusele lui, ii impresioneaza pana intr-atat incat il elibereaza. A doua zi dupa Craciun va fi insa readus la Bucuresti. Dupa o confruntare cu femeia care-l condusese la casa conspirativa unde se facuse intelegerea cu comunistii (identificata de agentii Sigurantei ca fiind Ernestina Lichtig-Rosen) a fost inchis la Malmaison. "MIROS DE OM POLITIC". In 1945, Groza ii incrimineaza ca membri ai "conspiratiei" care au condus la arestarea sa pe Remus Koffler si implicit pe Stefan Foris, capii PCdR astfel: "As vrea sa patrund tainele, marea taina, cu documente si dosare ticluite cu atata minutiozitate, sa aflu indeosebi ciudatele motive care l-au determinat pe "seful conspiratiei" sa lase in dormitorul lui, sub pat, toata arhiva, pentru a disparea apoi, de pe orizont, facand sa cada toti acei pe care i-a «incondeiat» in procesele lui verbale. De adaugat: inainte de a disparea, nu a uitat sa lase in urma-i cheia cifrului cu care retinem diferitele nume. In tot cazul, dosarul acesta e cusut cu ata alba. Miroase de la distanta a provocare. Si – am mai spus-o – mirosul meu de om politic nu ma prea insala".

- 28 -

L-a inselat insa. Foris si Koffler nu fusesera agenti ai Sigurantei, dar vor plati cu viata asemenea banuieli. MALMAISON, CELULA 43. Viata de inchisoare nu-l deprima si nici nu-l plictiseste. Se intalneste in voie cu ceilalti membri arestati ai "conspiratiei" si cu fruntasii Frontului Plugarilor, Miron Belea si Gheorghe Micle. Alte personaje interesante, aflate in inchisoare, sunt membrii "Misiunii Autonomus", parasutate de englezi pentru a lua legatura cu Maniu si a-l convinge sa actioneze de partea Aliatilor. Nu duce lipsa de nimic, astfel ca la 10 ianuarie 1944 noteaza ca tocmai s-a asezat la biroul care i se instalase in celula "tolanit si doborat dupa o masa buna (cu placinte)". Nu scrie, desigur, in cartea din 1945 cine au fost protectorii si vizitatorii sai din inchisoare (printre care Lucretia Barbul, sotia unuia dintre apropiatii maresalului Antonescu) datorita carora fusese eliberat. Prima noapte dupa iesirea de la Malmaison o petrece la Athenee Palace, unde "prietenii" sai, chelnerii, ii fac la miezul noptii surpriza unui ospat. "Spre dimineata adorm; am visat ca toti oamenii din toate colturile pamantului sunt liberi", incheie autorul naratiunea eroica a suferintei pentru cauza comunista. EFECTE IMEDIATE. Dupa cum dovedesc episoadele urmatoare, efectele imediate ale inchisorii n-au fost in masura sa-i intareasca crezul "lumii noi". Chemat la Bucuresti in preajma pregatirii evenimentelor de la 23 august 1944, Petru Groza a refuzat. Abia in septembrie 1944 s-a decis sa-si paraseasca resedinta din Deva. A revenit in Capitala, dupa unii cu o masina a lui Auschnitt, trimisa de comunisti, dupa altii cu o limuzina a Regelui. EROI SI VICTIME La casa conspirativa din Str. Crangului, Siguranta ajunsese datorita neglijentei lui Constantin Parvulescu si Anutei Toma care, absorbiti de-o scurta idila amoroasa, uitasera intr-un taxi un plic cu documente de partid. Au fost predate Sigurantei de baiatul care spalase masina, care l-a identificat pe Mircea Biji. Batut, acesta a divulgat adresa casei conspirative, ceea ce a dus la perchezitionare cu rezultatul capturii arhivei PCdR. Dupa 1945, Parvulescu a devenit seful Comisiei de verificare a partidului care a decis, printre altele, epurarea lui Koffler si Foris, iar Anuta Toma ,sotia generalului Pintilie, (executantul asasinarii lui Foris, ulterior seful Securitatii care l-a anchetat pe Koffler cu rezultatul condamnarii la moarte). Cat despre Groza, presedintele Marii Adunari Nationale, "mirosul sau de om politic" l-a indemnat sa refuze cererea de gratiere de la pedeapsa cu moartea a nevinovatului Koffler printr-un subaltern. Decretul de decorare a anchetatorilor care obtinusera asemenea rezultate l-a semnat Groza insusi.

Petru Groza – "printul Devei"

CRISTINA DIAC Inlocuitorul lui Radescu in fruntea guvernului era fiu de preot ardelean ortodox, deputat si ministru "burghez", mare proprietar supranumit "pri ntul Devei". Prin casa lui au trecut cam toti politicienii "lumii vechi". Considerat de acestia un naiv si un excentric, Groza a ramas o "ciudatenie" si in lumea comunista. Petru Groza s-a nascut la 7 decembrie 1884 in comuna Bacia, judetul Hunedoara, in familia preotului ortodox Adam Groza. A facut clasele primare in localitatea natala – Costei si la Lugoj, dupa care a fost inscris la Colegiul Maghiar Reformat din Orastie. In 1903 a plecat la Budapesta, capitala Imperiului Austro-Ungar din care Transilvania facea parte la acel moment, pentru a se inscrie la Facultatea de Drept si Stiinte Economice. Dupa patru ani, hunedoreanul a obtinut titlul de doctor in Drept al universitatii budapestane. O alta achizitie de durata a tanarului Petru,

- 29 -

datorata anilor de scoala, a fost buna cunoastere a limbii maghiare. FIU DE PREOT. La intoarcerea acasa, Groza si-a practicat meseria de avocat, la Lugoj si Deva. Traditia familiei l-a indemnat probabil sa se implice si in viata bisericii ortodoxe. Din 1911 si pana la moarte a fost unul din membrii laici ai Sinodului Mitropoliei Sibiului. Din punct de vedere politic, avocatul si deputatul sinodal, dr. Petru Groza s-a alaturat Partidului National Roman (PNR), partid constituit de ceea ce atunci era considerat in mod oficial minoritatea romaneasca din Transilvania, provincie a Imperiului Dualist. Facand politica inainte de Unire, Groza a ajuns sa cunoasca bine mai toate "vedetele" politice ale momentului: Stefan Cicio Pop, George Pop de Basesti, Alexandru Vaida Voievod, Vasile Goldis, Iuliu Maniu. Pe unii dintre ei ii admirase la Budapesta in anii studentiei, ca deputati ce reprezentau pe romani in parlamentul maghiar. DE DOUA ORI MINISTRU. Dezamagit de optiunea fruntasilor transilvaneni, pe care-i suspectase in decembrie 1918 ca vor sa intarzie unirea administrativa a Transilvaniei cu Romania, Groza s-a inscris in 1920 in formatiunea politica fondata de generalul Alexandru Averescu. Figura emblematica a razboiului, acesta s-a bucurat de o mare popularitate in primii ani de pace. Multe sperante s-au indreptat atunci spre Averescu. Era perceput ca un om nou, care nu facuse politica in Romania Mica si care in plus se mai si distinsese pe campul de lupta, in momentele dificile pentru tara din timpul primului razboi mondial. Partidul lui Averescu a castigat alegerile, iar Petru Groza a fost numit ministru al Nationalitatilor Conlocuitoare. Era cel mai tanar membru al guvernului. Primii ani de dupa Unire au fost marcati de o mare instabilitate. Primul guvern Averescu n-a rezistat nici macar un an. Intre 1922 si 1926, Groza a fost ales deputat din partea Partidului Poporului, in opozitie fata de Partidul National Liberal aflat la guvernare. EXILUL "BIBLIC". La jumatatea deceniului trei, "politica de zi" dupa cum o numea Groza, aduce din nou la putere partidul lui Averescu. Hunedoreanul a primit portofoliul Lucrarilor Publice. Manevrele lui Ionel Bratianu, care il adusesera la guvernare, actioneaza din nou, in sens invers, si Partidul Poporului a trecut din nou in opozitie. Dezamagit de lumea politica, Groza a decis sa o rupa total cu Capitala, cu marea politica, cu urzelile si intrigile de palat. In 1927 a plecat la Deva, intr-un exil autoimpus, de sapte ani, asemenea celui biblic. A fost o perioada in care si-a consolidat averea, simultan citind si meditand la "decadenta lumii burgheze". In 1931 s-a intalnit pentru prima data cu doctrina comunista, in care i s-a parut ca a gasit ceea ce cauta. Doi ani mai tarziu s-a asezat in fruntea organizatiei de anvergura locala numita Frontul Plugarilor, al carei presedinte a devenit. Pana in toamna anului 1944, cand a fost adus oarecum fortat la Bucuresti si ulterior facut vicepremier, Groza si-a vazut de afaceri, de familie si de cultivarea relatiilor personale cu mai toti oamenii politici ai vremii – de la extrema stanga la extrema dreapta, dar si cu literati si artisti. In tot acest rastimp nu a incetat sa se intereseze de mersul treburilor politice, continuand sa-si viziteze destul de des prietenii din Capitala. A avut toata viata o camera rezervata pe numele lui la Athenee Palace. Venea, vedea si pleca inapoi in tinutul Hunedoara, despre care a crezut toata viata ca este leaganul romanismului autentic. RETEAUA Petru Groza nu s-a cunoscut personal numai cu liderul PNT, Iuliu Maniu. La nunta lui Horia Sima, seful Miscarii Legionare dupa moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, originar din Banat, socrii lui Groza fusesera nasi. Acesta s-a intalnit la Bucuresti cu Sima in chiar lunile in care Miscarea se afla la putere. Cu ajutorul Veturiei Goga, sotia lui Octavian Goga si prietena cu Maria "Maresal" Antonescu, deveanul a obtinut o audienta la Ion Antonescu. Pentru eliberarea sa din inchisoare a intervenit la maresal Lucretia Barbul, sotia lui Gheorghe Barbul. Groza fusese coleg de scoala cu fratele demnitarului antonescian. TIRADA "Nu uitati ca eu sunt dac: traiesc din mosi-stramosi pe malurile Streiului care izvoraste in umbra

- 30 -

zidurilor Sarmisegetusei. Sunt om politic si voiu ramane. Fiecare strop de sange din mine ma indruma spre datorie, imi striga sa nu ma supun fatalitatii, sa nu fiu bicisnic" Petru Groza

"Groza – oportunist sau consecvent?"

CRISTINA DIAC "Prietenul Groza", cum ii spuneau comunistii, a fost vazut ca oportunist, naiv, versatil, cu un umor debordant, vandut rusilor, pragmatic, jovial, foarte sensibil la "eternul feminin". Despre trasaturile care fac din el un personaj unic ne-a vorbit Dorin Liviu Bitfoi, autorul biografiei lui Groza, una dintre putinele scrieri de gen din istoriografia contemporana. Jurnalul National: Spuneati in prefata cartii dumneavoastra despre Petru Groza ca ati lucrat la ea doi ani si jumatate. Ce motive v-au determinat sa abordati un asemenea subiect, a carui dificultate presupunem ca o intuiati de la inceput? Dorin Liviu Bitfoi: Am acceptat sa scriu o carte despre Petru Groza din mai multe motive. O data, pentru ca nu am nimic de-a face cu epoca respectiva. Eu nu fac parte din acea epoca, nu am trait acele timpuri, nu am nimic de castigat sau de pierdut, eu stiu cine sunt. Pe de alta parte, am intuit potentialul subiectului. Daca despre Patrascanu, despre Gheorghiu-Dej sau alti lideri comunisti se mai stia cate ceva, despre Groza nu se stia mai nimic sau ce se stia erau numai clisee. Era poate unul din cele mai cliseizate personaje. De asemenea, am constatat ca acest gen – al biografiei, care presupune poate si o tratare mai literaturizata a subiectului – este aproape inexistent la noi. Unii mi-au spus ca sunt comunist, altii ca am vrut sa fac pe plac familiei, ori ca e un subiect tampit, sau ca am mare curaj. In realitate, lucrurile au fost mult mai calculate si mai lucide. M-a tentat ideea de a scrie o biografie, nu o carte de istorie propriu-zisa. Biografia poate fi incadrata in genurile istoriografice. Dumneavoastra cum ati gandit-o pe aceasta? Nu mi-am propus o istorie obiectiva, din contra, a vrut sa scriu asumat subiectiv. Am incercat de la inceput sa intru in pielea personajului, sa-i inteleg psihologia. Mi s-a parut interesant sa ajung la epoca prin intermediul personajului. Groza a fost fara indoiala un personaj complex. Poate ca intelegandu-l pe el suntem mai aproape si de intelegerea epocii in sine, care a fost la randul ei extrem de complexa. Poate ca temperamentul lui Groza o sa limpezeasca si epoca. Pe mine nu ma intereseaza sa fac din el un personaj pozitiv sau negativ. Am incercat sa inteleg situatiile in care s-a aflat, fara sa ascund laturile negative, dar in acelasi timp fara sa trec sub tacere partile lui bune. Nici sa-l scot erou, dar nici antierou. In timpul cand ma documentam pentru carte am cerut diverse opinii. Mi s-a spus, de exemplu, sa ma ocup de perioada de dupa 1945, ca aceeea este partea interesanta a biografiei sale. La final, mie mi s-a parut poate inca si mai interesant Groza cel din perioada interbelica. Care era bagajul dvs. de informatii inainte de a incepe documentarea pentru carte? Nu stiam foarte multe. O serie de anecdote care circulau si ii erau atribuite, ca au fost tiparite niste timbre, ca a avut o statuie, ca a existat un oras care i-a purtat numele si cam atat. Ce anume din personalitatea lui Groza v-a atras totusi atentia in mod deosebit? Ceea ce mi s-a parut mie extrem de interesant la Petru Groza a fost faptul ca avea o gandire foarte supla. Asta ar putea sa sune bine pentru cei care sustin ca a fost un personaj foarte versatil. Poate a fost si versatil, e un punct de vedere, insa eu n-am incercat sa dau judecati de valoare, ci sa inteleg psihologia omului. Or Groza chiar are, in opinia mea, o gandire de tip dialectic, are tot

- 31 -

timpul tendinta aceasta de armonizare a contrariilor. Poate suna putin ciudat, tinand seama ca era un burghez, mare proprietar, finantist, dar i-a placut intotdeauna sa impace anumite contrarii. De exemplu, el a fost un fel de "self made man", un mare proprietar care a facut o mare avere. Simtind ca a cam epuizat, daca nu din punct de vedere cantitativ macar calitativ, cam toate posibilitatile pe care le avea in Romania Mare, se gandea chiar sa plece in America. Visa la asta mai mult ca o posibilitate teoretica, nu era neaparat o dorinta de a acumula si mai mult, era cam ceea ce astazi am numi o provocare. Ce trasaturi il individualizeaza pe Groza in peisajul politicii romanesti dintre cele doua razboaie? Avea un stil de a-si masura fortele in situatii grele, situatii care altora li se pareau poate chiar imposibile. In 1927, dupa caderea guvernului Averescu, din care si Groza facea parte, prin manevrele Bratienilor, a fost scarbit de toate. Ceea ce il face unic ca personaj este faptul ca a fost scarbit de intregul sistem politic interbelic, de ceea ce el numea "politica de zi", adica acel tip de politica ce nu-si propune decat alternanta la putere, schimbarea guvernului si a partidului de guvernamant. S-a retras sapte ani la Deva, a renuntat la politica, desi fusese deputat in mai multe randuri si de doua ori ministru. In 1927 a simtit acut nevoia de prefacere. Si din punct de vedere temperamental avea nevoie de prefacere continua, simtea nevoia sa schimbe fie tara, si sa emigreze in America, fie sistemul. In 1931 a avut prima intalnire cu comunismul, care i-a produs o revelatie. In 1933 si-a facut o formatiune politica – Frontul Plugarilor. Din acel moment si pana in 1945, a afirmat ori de cate ori a avut ocazia, a profetit intr-un fel, covarsitoarea influenta pe care sovieticii o vor avea in aceasta parte de lume. Poate a fost o coincidenta... Dincolo de aceasta, cert e ca din 1933 si pana in 1945, Groza a sustinut in permanenta acest lucru, si sunt zeci, poate sute de citate in care el se exprima explicit in acest sens. In epoca se credea fie ca e un naiv – asa credea Maniu –, fie ca este un om vandut rusilor, si rusii livreaza bani prin el, fie amandoua la un loc. Clasa politica nu a fost interesata sa dezvolte relatii cu URSS in perioada interbelica. Foarte interesant mi s-a parut si faptul ca, privind lucrurile din aceasta perspectiva, acela despre care s-a spus in nenumarate cazuri ca a fost un oportunist a avut in realitate o conduita foarte consecventa cu sine, din 1927 si pana in 1945. A intuit rolul pe care avea sa-l joace Uniunea Sovietica, motiv pentru care se poate spune despre el ca a fost un vizionar. Coincidenta sau nu, a avut permanent aceasta intuitie, acest fler, pe care cei care au avut de suferit dupa 1945 nu cred ca i-l pot reprosa. Pur si simplu, Groza asta crezuse incepand din 1927 sau poate mai corect, dupa cei sapte ani de exil autoimpus la Deva. Care au fost asii din maneca lui Petru Groza dupa 23 august 1944, de ce tocmai el a fost preferat pana la urma sa conduca guvernul instalat la 6 martie 1945? Dupa impresia mea, e un concurs de cauze. Sovieticii nu aveau o politica externa batuta in cuie. Au luat in calcul mereu diverse variante, poate si de aceea politica lor externa a fost formidabila. Nu aveau niste cadre fixe, asa cum intr-o oarecare masura clasa noastra politica avea – ideea de a nu face aliante cu URSS de exemplu. Il aveau la un moment dat in calcul si pe Maniu. Cautau niste figuri care sa le convina dintr-un punct de vedere sau altul. De ce Groza? Nu cred ca cineva facuse o fixatie pentru Groza. In afara de linia generala de politica externa a URSS, care la acel moment conta in fond cel mai mult, ce merite personale avea Petru Groza? Avea un trecut bun, colaborase cu comunistii in perioada interbelica, chiar daca fusese ministru. Avea si eticheta ca facuse inchisoare, pe care el a exploatat-o in folosul lui. Pe de alta parte, erau si niste considerente mai generale. In acel moment de tranzitie de la un sistem la altul, sovieticii nu ar fi vrut sa puna un comunist suta la suta, nu era tactic. Cautau o persoana care putea fi o

- 32 -

garantie pentru opinia publica, pentru clasa politica, pentru aliatii anglo-americani ca lucrurile nu sunt de fapt atat de periculoase. Cautau un om care va linisti spaimele vechii clase. Intr-o sedinta de Birou Politic, Ana Pauker spune foarte clar: "E foarte bine ca-l punem pe Groza, pentru ca astfel oamenii nu vor fi atat de speriati". Foarte interesant si foarte important este ca nu doar comunistii l-au chemat, in toamna lui 1944, dar foarte staruitor l-au chemat si taranistii. Trebuie spus foarte clar ca in toata vremea asta si dupa, el se vedea constant, mergea la mese cu taranistii si cu liberalii, ceea ce nu ii bucura foarte tare pe partenerii comunisti. Dupa 1945, au existat momente in care il batea gandul sa se retraga. Nu o putea face, ar fi foat amenintat poate cu disparitia fizica. Dupa mai multe surse, se pare ca taranistii il sfatuiau sa ramana. "E rau, spuneau, dar daca pleci tu va fi si mai rau". Era vazut de comunisti ca un fel de legatura a lor cu vechea clasa politica. Incercand sa vad cum s-au petrecut lucrurile, impresia mea e ca el chiar a incercat sa medieze intre unii si altii. A inteles in acelasi timp foarte bine ca nu-i poti pacali pe rusi. Cel mai adesea despre el se spune ca era foarte oportunist. Desigur, exista culpe si culpe. Insa si clasei politice i se poate reprosa o mare naivitate, era obisnuita cu diferite masinatiuni, cu jocuri de culise. Toti oamenii politici fusesera de acord in 1941 cu invadarea URSS pentru recuperarea Basarabiei si a Bucovinei. Se poate vorbi de o oarecare timorare, de un sentiment al culpei fata de fostul dusman la nivelul clasei politice? Opozitia era naiva si foarte dezorganizata. Nu vreau sa-l eroizez, dar Groza spunea de 15 ani ca acea politica nu mai poate merge. Spunea ca va veni o falie istorica, o catastrofa si ca politicienii vor avea mult de suferit. Foarte important, datorita exilului autoimpus, datorita faptului ca iesise de la guvernare relativ repede, in 1927, el nu se simtea absolut deloc responsabil de situatia in care era Romania atunci. Dimpotriva, a reprosat acest lucru si taranistilor, si clasei politice in ansamblu, ca au adus Romania in pragul dezastrului. Parerea lui era ca noi am fost pur si simplu invinsi de rusi in razboi, ca nu a existat nici un fel de armistitiu. El, in general, nu se simtea vinovat de dezastrul in care ajunsese Romania, pe care, de altfel, il si prezisese. Exista zeci de citate care demonstreaza asta. In 1945, ce sens avea organizatia lui Groza in raport cu Partidul National Taranesc? Intr-adevar, si prin aceasta putea fi de mare folos Partidului Comunist. Partidul sau trebuia sa inlocuiasca PNT-ul, sa distruga popularitatea taranistilor in lumea satelor. In ce raporturi s-a aflat cu Maniu? Groza spune ca l-a contrat pe Maniu si in episodul Unirii, tot timpul l-a contrazis, pe parcursul intregii cariere. In acelasi timp, nu trebuie uitat ca erau si prieteni. Coposu povesteste ca Maniu l-a vizitat destul de des la vila din Deva. Dupa 1945 s-a oferit sa-l ajute sa se retraga la Badacin, sa-l ajute si logistic, dar si sa-i asigure securitatea. Era inainte de revenirea Ardealului de Nord la Romania si Badacinul era in zona maghiara. Exista si unele indicii ca ar fi incercat sa-l scoata si din inchisoare. Cred ca e o ambivalenta. Maniu era un senior si in Partidul National Roman, se afirmase si in parlamentul de la Budapesta. Groza spune in memoriile sale ca, in perioada studiilor, el si alti tineri erau fericiti daca puteau sa fie pentru o zi secretarii lui Maniu sau ai lui Vaida. In alegerile partiale din perioada interbelica, a facut si el "politica de zi", a facut o alianta cu taranistii care, dupa ce au castigat pe spezele Frontului Plugarilor in Hunedoara si in Mehedinti, l-au lasat de izbeliste. Groza a facut acea alianta si din ratiuni sentimentale, pentru ca era vorba de Maniu. CONTRA LUI MANIU In preajma Unirii din 1918, Groza s-a situat pe pozitii diferite de Iuliu Maniu, lider al PNR si viitor presedinte al Partidului National Taranesc in Romania Mare. Vechii lideri ai PNR au argumentat ca Transilvania are nevoie de o perioada de tranzitie de la statutul de fosta provincie a

- 33 -

Imperiului la cel de teritoriu al statului roman. La 2 decembrie 1918, la propunerea lui Iuliu Maniu, a fost creat Consiliul Dirigent – un fel de guvern local al Transilvaniei menit sa asigure functionarea institutiilor din provincie pana la unirea efectiva cu Vechiul Regat. Groza a fost prezent la adunarea de la Alba-Iulia ca delegat al Cercului Teritorial Deva. In memoriile sale a relatat ca personal se opusese constituirii Consiliului Dirigent, sustinand intr-un discurs unirea imediata si neconditionata cu Romania si respectarea vointei populatiei, fara nici un fel de amanare. Pe termen scurt, castig de cauza a avut punctul de vedere sustinut de Iuliu Maniu – respectiv acela de a se infiinta un guvern provizoriu al Transilvaniei. Noua structura nu a functionat insa zece ani, asa cum si-ar fi dorit initiatorul sau, ci numai pana in aprilie 1920, cand a fost desfiintat.

Editorial: "Noi vrem pamant!"

LAVINIA BETEA Dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, conceptia bolsevica a razboiului ca "moasa a revolutiei" si-a dovedit iarasi eficienta. Succesele decretelor lui Lenin "asupra pacii" si "asupra pamantului", prin care fusesera speculate trebuintele fundamentale ale oamenilor – de siguranta si hrana –, au fost repetate in Europa de Est si Asia. Intr-un ritm mult mai alert decat in urma cu un sfert de veac au fost parcurse insa toate etapele de comunizare. Stenogramele sedintelor Frontului National Democrat dovedesc eforturi de o surprinzatoare concentrare (pentru un partid atat de mic si cu lideri fara experienta de guvernare) asupra multimii rurale. "Important este la tara cum se misca satele, spunea Ana Pauker la finele lui ianuarie 1945. Mai important este ca tot ce avem noi ca forta sa aruncam la tara, sa sgandarim totul acolo, iar ecoul sa vina la Bucuresti." Prin reforma agrara, Partidul Comunist a castigat noi membri si popularitate in mediul cel mai conservator, dar si cel mai bine reprezentat al populatiei Romaniei. Astfel, dorinta de a avea pamant ca sursa de baza a prosperitatii a aparut ca implinita de comunisti. "Literatura angajata" din anii ’50 abunda in opere care redau "framantarile" impartirii pamanturilor de tarani. Capul de lista al noilor eroi este Mitrea Cocor, prototip al taranului dezinhibat dupa periplul sovietic. Brazda de plug sfasiind mosia sacrosantului personaj care fusese pana atunci pantecosul boier este o imagine-simbol a primelor filme produse de cinematografia romaneasca dupa razboi. Arta militanta (si pentru buna intelegere dintre etniile conlocuitoare) ocoleste insa situatiile mai deosebite ale Transilvaniei, unde marile proprietati apartinusera grofilor maghiari si cele mai prospere asezari, comunitatilor germane. Multe istorii de familie transilvanene isi descalcesc sensurile abia de cand istoria secolului trecut incepe sa se limpezeasca. O poveste de viata (despre "ce-nsemna soarta") care nu-si gasea atunci cadrul si semnificatiile in marea istorie ascultasem in copilarie si eu. Narata de protagonista ei, bunica mea. Intr-o zi, la putina vreme dupa razboi, in satul ei din Apuseni "batuse duba" a "instiintare". Veteranii de razboi au drept sa primeasca pamant, gradina si casa ("din cele mai bune") in satele nemtesti din vecinatatea Aradului. Nemtii, li se spusese, revenisera in tara lor impreuna cu armata germana. Barbatii satului cunosteau Glogovatul, Zabranii si Santana din drumurile facute in fiecare toamna cu caruta incarcata cu mere si alcool de prune. Sate si locuri bogate, fara termeni de comparatie in pamantul arid al Apusenilor, unde schimbau repede marfa lor pe grau si porumb. Ea-si indemnase barbatul sa plece. Cu vaca legata in spatele carutei ca sa hraneasca fetita de 7 ani (care va fi peste ani mama mea) s-au pornit la drum. Mai curand in recunoastere, decat crezand intr-o atat de miraculoasa schimbare. La Primaria din Glogovat (rebotezat Tudor Vladimirescu) fiecarei familii din convoiul "motilor colonistilor" i s-a repartizat cate-o gospodarie. Insa in curtea unde intrasera ei cu reprezentantul

- 34 -

autoritatii locale au aparut "nemtoaia si pruncii". "E casa voastra de-acum, le-a spus nou-venitilor omul de la Primarie. Pe ei ii lasati sa mai stea daca si unde vreti!" "Gazdoaia incepuse sa planga; si dupa ea, pruncutii ei", povestea bunica mea. Contaminata de jalea lor, s-a pornit pe bocet si fetita din Apuseni. I-au dat apoi lacrimile si mamei ei. "Cum sa iei, fara frica, avutul si locul omului?" – se explica ea. Tulburat de negandita situatie, barbatul a intors caruta spre casa. Cand povestea acestea, bunica se aseza sub semnul neputintei de-a se fi adaptat la schimbare. In expresia de actuala circulatie: nu fusese capabila sa raspunda la provocare. Ceilalti "colonisti noi" au ramas si-au trait dimpreuna cu "colonistii vechi" nemti. S-au facut, pentru o vreme, colectivisti si unii, si altii. Apoi iar au schimbat. Au invatat meserii si-au navetat ori s-au mutat in Arad. Prin anii ’70, nemtii s-au repatriat in locurile de unde le plecasera stramosii in urma cu mai bine de 200 de ani. Iar in casele lor, sa lucreze pamantul la CAP, au fost adusi oameni de prin Moldova. "Colonistii" moti si bihoreni se stabilisera in Banat si Campia Aradului ca urmare a articolului 3 al Decretului-lege nr. 187 de la 23 martie 1945. Prin el au fost confiscate toate pamanturile si proprietatile agrare apartinand cetatenilor germani si cetatenilor romani de origine etnica germana, "care au colaborat cu Germania hitlerista". Expropriate au fost, in fapt, toate casele si proprietatile agricole din satele transilvanene nemtesti. Exceptie au facut familiile "indreptatitilor" (etnici germani mobilizati in razboi cu armata romana). Primele sate colectivizate au fost asemenea asezari fara "chiaburi", prin urmare fara "lupta de clasa". Colectivele infiintate pe roditoarele pamanturi au fost inzestrate prioritar cu utilaje si transformate in CAP-uri model si momeala propagandistica pentru "inapoiatii" in credinta improprietaririi. Dar de-atunci vremea s-a scurs in ritm atat de alert, incat tinerilor care-l mai citesc pe Cosbuc li se pare, probabil, ca dorinta taranului de a-si lucra propriul ogor tine de preistorie.

Joaca de-a democratia

ILARION TIU Pentru a arata cat sunt de "democrati", comunistii, prin FND, au lansat o dezbatere publica pe tema reformei agrare. Astfel ca in ziarele coordonate de PCR oamenii politici ai tarii erau chemati sa se constituie intr-o "comisie pentru studierea reformei agrare". In realitate, comunistii nu doreau dezbateri reale, ci capital de imagine. In toamna anului 1944, singurii care se agitau in jurul problemei unei noi reforme agrare erau comunistii. Mai precauti, liderii partidelor National-Taranesc si National-Liberal propuneau ca politicienii Romaniei sa astepte sfarsitul razboiului si abia dupa aceea sa hotarasca noua politica a tarii. Dupa mai multe serii de articole dedicate problemei in presa de stanga, la 30 noiembrie 1944 subsecretarul de stat la Ministerul Agriculturii si Domeniilor, Romulus Zarnoi (Frontul Plugarilor), le-a cerut partenerilor de guvernare o pozitie clara. El a lansat ideea alcatuirii unei comisii pentru studierea reformei agrare, in care partidele guvernamentale sa-si desemneze delegati. Probabil aceasta invitatie facea parte din tacticile de destabilizare a celui de-al doilea guvern Sanatescu de catre comunisti, deoarece initial propunerea nu a avut notorietate. In a doua jumatate a lunii decembrie 1944, PNT si PNL au decis sa se implice in dezbaterea problemei agrare, acceptand sa intre in respectiva comisie. COMISIA. Desi noul organism nu avea obiective clar definite, fiecare partid din guvern si delegati ai institutiilor de profil si-au desemnat proportional membri. PNT, PNL si FND si-a desemnat cate patru delegati, dintre care nume cunoscute erau doar economistul Gheorghe Zane (PNT), Vasile Luca si Romulus Zarnoi (FND). Au mai luat parte la dezbateri cate un reprezentant al Uniunii Centrale a Sindicatelor Agricole din Romania, Academiei de Agricultura, Institutului de Cercetari Argonomice al Romaniei si Casei Padurilor.

- 35 -

Fiecare formatiune participanta la comisie avea obiective diferite, asa ca rezultatul dezbaterilor era previzibil un esec. Desi initiase ideea unui astfel de organism, FND, prin publicatiile sale, a fost primul care a contestat utilitatea sa. Gazetarii Frontului sustineau ca liderii sai sunt prezenti acolo pentru "demascarea reactiunii deoarece PNT urmareste sa tergiverseze". PUNCTE DE VEDERE. Singurii care au luat in serios dezbaterile din comisia pentru studiul reformei agrare au fost national-taranistii. Acestia detineau presedintia organismului, prin Ion Hudita, care era ministru al Agriculturii si Domeniilor. Acesta a venit la prima sedinta, din 16 decembrie 1944, cu un plan de lucru, propunand sa se studieze cat pamant disponibil era pentru improprietarirea taranilor, cui sa se dea si cum trebuiau impacati cei care ramaneau neimproprietariti. Hudita a reluat liniile programatice interbelice ale national-taranistilor, sustinand infiintarea obstilor satesti care sa administreze domeniile rurale. Propunerea lui s-a lovit de opozitia lui Vasile Luca, liderul FND acuzandu-l ca urmareste tergiversarea lucrarilor, deoarece acest proiect al PNT esuase ani de-a randul. El sustinea ca taranii puteau sa faca singuri reforma agrara, prin constituirea in "comitete satesti" care sa imparta "drept" pamantul. Negocierile au fost tensionate inca o data de FND la sfarsitul lui 1944, cand, prin publicarea "Manifestului de Anul Nou", promiteau exproprierea si improprietarirea in primavara anului 1945. Toate celelalte formatiuni guvernamentale, cu exceptia FND, considerau ca reforma trebuia facuta dupa incheierea pacii. La inceputul anului 1945, lucrarile comisiei au fost compromise definitiv, prin formularea pozitiei PNL. Aceasta formatiune, sustinuta de Uniunea Centrala a Sindicatelor Agricole din Romania (reprezentanta a marilor proprietari), excludea principiul exproprierii. Liderii liberali, mari proprietari de altfel, propuneau improprietarirea taranilor pe terenurile necultivate si parasite. "DEZERTAREA" FND. Paralel cu "joaca de-a democratia" din comisia pentru studierea reformei agrare, comunistii duceau "lupte" si pe alte fronturi pentru ascensiunea la putere. Dupa intoarcerea lui Gheorghiu-Dej de la Moscova si Congresul Confederatiei Generale a Muncii, ei au declansat ofensiva finala pentru inlaturarea guvernului Radescu. Astfel ca, la 29 ianuarie 1945, in Scanteia a fost publicat programul de guvernare al FND, care prevedea si reforma agrara. Comunistii propuneau confiscarea terenurilor agricole ale "criminalilor de razboi" si ale proprietarilor care posedau peste 50 ha. Improprietarirea era prevazuta sa se faca cu despagubire catre stat, in zece rate anuale. Aceste prevederi loveau chiar in interesele unor lideri ai frontului. Spre exemplu, printul Scarlat Calimachi si avocatul Petru Groza erau mari proprietari de pamant, care urmau sa fie inevitabil atinsi de prevederile unei legi in spiritul programului de guvernare FND. Aceste domenii nu erau lucrate direct de proprietari, ci prin "invoieli" si "dijme" cu taranii, tocmai procedeele blamate de propaganda comunista. PROIECTUL DE REFORMA AL PNT In fata ofensivei propagandistice a PCR, national-taranistii au cautat s-o contracareze. In sedinta acestui organism din 10 februarie 1945, Ion Hudita a venit cu un proiect de lege al PNT. Acesta era intocmit de Ion Mihalache, fiind in mare parte asemanator cu cel al PCR, atat din punct de vedere al conditiilor de expropriere, cat si de plata a pamantului. Singura deosebire era reprezentata de propunerea infiintarii "obstilor satesti". Nu comunistii au criticat cel mai dur proiectul, ci Uniunea Centrala a Sindicatelor Agricole din Romania. Proiectul, venit din partea unui partid "istoric" si democratic, lovea direct in interesele sale. Dupa aceasta ultima "runda" de discutii in contradictoriu, activitatea comisiei s-a blocat. Comunistii aveau si ei un contraproiect de lege agrara, dar voiau sa actioneze primii in legiferarea lui. PROPAGANDA In paginile publicatiilor editate de FND sau in brosurile comuniste, pozitia "partidelor istorice" fata de reforma agrara era prezentata in culori sumbre: "Calomniile, zvonurile ticluite de mosieri se tin lant: soldatii de pe front cer ca reforma agrara sa fie amanata pana la incheierea pacii.

- 36 -

Auziti ce indrazneala de banditi. Se asaza in dosul bravilor soldati care isi dau viata pe frontul din apus, sa nimiceasca pe stapanii fascisti ai tradatorilor de tara, si striga in numele soldatilor ca acestia vor ca fratii lor sa ramana robi mai departe la boieri. Taranimea insa nu tine seama nici de sfaturile fatarnice ale lor, nici de indemnul lui Radescu la asa-zisa cumintenie, si cu mic, cu mare porneste la camp, se revarsa din sat in sat sa imparta mosia boiereasca, sa infaptuiasca marele act istoric pentru care au luptat si s-au jertfit de veacuri mosii si stramosii lor". ORIGINI Graba Partidului Comunist de a prezenta taranimii un proiect de reforma agrara era bine orchestrata de "centrala" de la Moscova. Nu intamplator reprezentant al FND in "Comisia pentru studiul reformei agrare" era Vasile Luca, comunist care activase in URSS in perioada razboiului. El cunostea bine tactica sovietica de castigare a sprijinului taranimii. Modelul era oferit de primele masurile luate de Lenin in 1917, dupa castigarea puterii. Acestea au fost "Decretul asupra pacii" (prin care Rusia era scoasa dintr-un razboi costisitor si nepopular) si "Decretul pentru pamant" (prin care taranii au beneficiat de o reforma agrara la care n-ar fi visat niciodata in regimul tarist). Cand si-au consolidat puterea, sovieticii au "rupt" alianta lor cu taranii saraci care fusesera improprietariti, colectivizand agricultura. Dupa 23 august 1944, taranimii romane i se pregatea acelasi scenariu.

Propaganda de tip sovietic printre tarani

ILARION TIU La cateva zile dupa intrarea Armatei Rosii in Bucuresti (30 august 1944), comunistii au facut promisiuni nelimitate. Ostasii lui Stalin le asigurau protectia in manipularile operate, pentru a crea impresia ca masele cereau o guvernare comunista. Cel mai seductiv mesaj dintre ele, la indemana PCR, era promisiunea reformei agrare. Desi comunistii au inceput sa-si faca simtita prezenta in viata coditiana a Capitalei imediat dupa lovitura de Palat de la 23 august 1944, pentru punerea in functiune a aparatului propagandistic a mai fost necesara o vreme. Mai intai au venit liderii partidului din URSS si din inchisori, apoi au fost pregatite cateva tipografii controlate de PCR. In primul numar legal al Scanteii, din septembrie 1944, a fost atinsa si problema reformei agrare ca "urgenta" a democratizarii tarii. Ulterior acestui mesaj, "necesitatea improprietaririi taranilor saraci" a fost difuzata pe toate canalele de propaganda ale comunistilor. MODEL MOSCOVIT. Desi in Uniunea Sovietica functiona la acea data o agricultura colectivizata, liderii PCR au omis acest aspect, sustinand necesitatea rezolvarii "problemei taranesti" prin exproprierea "mosierilor". Tactica, impusa de la Moscova, nu era noua, fiind sursa de credibilitate si pentru bolsevici in anii instalarii puterii lor. Dupa primul razboi mondial, in Rusia sovietica avusese loc cea mai insemnata reforma agrara din Europa prin cuantumul exproprierii si a improprietari-rilor. Insa dupa cativa ani, taranii au fost deposedati de pamanturile obtinute de la bolsevici si transformati in "proletari agricoli", lucrand in colhozuri. Liderii PCR pregateau acelasi scenariu si pentru Romania, astfel ca propaganda de partid sustinea inca din anii ’20 necesitatea reformei agrare. La congresul intai al partidului, din mai 1921, ei promiteau exproprierea domeniilor mai mari de 30 ha, cele ale bisericii in totalitate si improprietarirea gratuita a taranilor. Acest mesaj a fost repetat la toate congresele PCdR din perioada interbelica, schimbandu-se nuantele in functie de linia Cominternului. Spre exemplu, la ultimul congres, al cincilea, desfasurat in decembrie 1931 langa Moscova, rezolutia acestuia sustinea: "Lichidarea proprietatii agrare boieresti este o lovitura data imperialismului", deoarece "in Romania problema nationala este in mare parte o problema taraneasca".

- 37 -

"COMPATIMIRE". Pregatiti ideologic in "laboratoarele" Cominternului, liderii comunisti romani au tratat reforma agrara in concordanta cu teoriile luptei de clasa. Taranii erau "compatimiti" de agentii Moscovei pentru statutul lor aproape medieval, deoarece din cauza saraciei lucrau "in dijma" loturile marilor proprietari, fiind prost platiti. Sub semnatura lui Vasile Luca, liderul Frontului National Democrat, Scanteia trata astfel acest aspect: "Reforma agrara din 1921 a fost facuta numai pentru a arunca praf in ochii taranimii, spre a o deposeda apoi din nou. Marea proprietate agrara n-a fost lichidata. Metoda de exploatare semifeudala – dijma – a ramas forma principala, care impiedica taranimea sa devina un factor economic pozitiv in dezvoltarea tarii noastre". Acest tip de discurs a fost precedat de mai multe "miscari" ale comunistilor de asumare a rolului de avocati ai taranilor nevoiasi. Astfel ca, in Platforma de constituire a FND de la 24 septembrie 1944, la punctul al treilea, se specifica ca un guvern al acestei formatiuni va milita pentru "satisfacerea celei mai arzatoare cerinte a taranimii romane, si anume infaptuirea unei largi reforme agrare prin exproprierea marii proprietati agrare de la 50 hectare in sus si improprietarirea pe aceste terenuri a taranilor fara pamant sau cu pamant putin". Punctul programatic era purtat mai departe, in teritoriu, de ziarul Scanteia, care in paginile sale sustinea ca reforma agrara era o veriga in "lupta pentru democratizarea tarii". Un alt tip de discurs sugera ca "taranul roman va lupta cu hotarare pentru eliberarea Ardealului daca va sti ca pamantul va fi al lui". Despre colectivizarea agriculturii scriau doar gazetele de partid ale national-taranistilor si liberalilor, atragand atentia ca PCR facea promisiuni de reforma doar din oportunism. Comunistii au evitat polemica, acuzandu-i insa pe oponenti ca incercau sa distraga atentia taranilor de la proiectele PCR, in dorinta perpetuarii "clasei mosieresti". PRAF IN OCHI "Reforma agrara din 1921 a fost facuta numai pentru a arunca praf in ochii taranimii, spre a o deposeda apoi din nou. Marea proprietate agrara n-a fost lichidata" Vasile Luca, decembrie 1944

O lege inselatoare

ILARION TIU Dupa mai bine de jumatate de an de propaganda in favoarea unei reforme agrare radicale, comunistii au legiferat in martie 1945 improprietarirea taranilor saraci. Prezentata ca un mare "act democratic" al comunistilor, aceasta marca primul pas insemnat al PCR in consolidarea reala a pozitiei in randul electoratului romanesc. Propaganda privind reforma agrara a prezentat una din principalele arme ale comunistilor in destabilizarea guvernului Radescu. Dupa publicarea programului de guvernare al FND, la 29 ianuarie 1945, comunistii, prin "Frontul Plugarilor", i-au incurajat pe tarani sa ocupe abuziv loturile mai mari de 50 ha. Oficial, liderii frontului sustineau insa ca guvernul Radescu arunca tara in haos prin incapacitatea de a asigura ordinea. GUVERNUL GROZA. La 6 martie 1945, generalul Nicolae Radescu, parasit de toti potentialii "aparatori ai democratiei", a abandonat conducerea guvernului, adapostindu-se la Ambasada Marii Britanii. A doua zi, noul Consiliu de Ministri s-a intalnit in prima sedinta de lucru, stabilind ca prim obiectiv legiferarea reformei agrare. Deja schita acesteia fusese prezentata public in programul de guvernare din ianuarie. Erau vizati de expropriere in primul rand cei considerati "criminali de razboi" si posesorii unor domenii mai mari de 50 ha. Petru Groza sustinea ca legea era "in stransa legatura cu linistea la sate, cu reintoarcerea la normal in materie de productie

- 38 -

agricola". Colegul sau din "Frontul Plugarilor", ministrul Agriculturii Romulus Zarnoi, l-a completat, afirmand ca "satele noastre sunt in fierbere, fierbere pentru dreptul la pamant, care fierbere in unele locuri a dus la confiscarea pamantului, a mosiilor si a impartirii lor catre plugari". LEGIUITORI "DEMOCRATICI". Proiectul de lege a fost finalizat in scurt timp, fiind desemnat sa se ocupe de redactare un grup de "ingineri agronomi democrati". In realitate, liniile legii erau trasate de la Moscova. Dupa 1945, in partea administrata de URSS din Germania (viitoare RDG) a fost adoptata o lege aproape identica, inclusiv in formulari. Singura diferenta a fost ca in Germania de Est limita de expropriere a fost fixata la 100 ha. La 12 martie 1945, proiectul a fost depus la Presedintia Consiliului de Ministri, responsabil fiind Romulus Zarnoi. Au fost facute unele mici modificari, dezbaterile avand loc la 13, 19 si 20 martie. Singurul care a depus amendamente de fond a fost Gheorghe Tatarescu, "dezertorul" liberal mentinandu-si unele principii. Comunistii s-au preocupat si de aspectele constitutionale ale legii, pentru a nu calca in picioare in nici un fel "democratia". Natura exproprierii legiferata in martie 1945 incalca Constitutia din 1923, insa ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, a propus modificarea legii fundamentale. Nu era pentru prima data cand se recurgea la aceasta metoda, in octombrie anul precedent facandu-se si unele rectificari necesare starii de razboi. PREVEDERI LEGALE. Inca din primele articole, guvernul comunist a expus scopul propagandistic al legii, respectiv "marirea suprafetelor arabile ale gospodariilor taranesti existente care au mai putin de 5 ha". Aceasta categorie a inclus un numar insemnat de familii. Dupa reforma din 1921, taranul roman trecuse prin mai multe crize financiare, dublate de lipsa utilajelor mecanizate, astfel ca se inglobase in mari datorii catre banci. Singura solutie fusese vanzarea pamantului. Dintre cei care urmau sa fie expropriati, in capul listei au fost etnicii germani, considerati niste paria ai societatii in contextul razboiului antinazist. Erau urmati de cei desemnati "criminali de razboi" si "responsabili pentru dezastrul tarii". Desi aceasta categorie nu era stabilita clar de vreo lege, ulterior exproprierii pentru pedepsirea lor s-au infiintat "tribunalele poporului", care au activat pana in 1946. Erau inclusi ulterior si cei care in ultima perioada nu-si lucrasera pamantul sau care erau plecati din tara. La ultimul punct se specifica faptul ca posesorii unor terenuri mai mari de 50 ha vor fi si ei expropriati. Aceasta categorie era cea mai insemnata. Nu erau specificate foarte clar tipurile de exproprieri si cazuri particulare, astfel ca foarte curand s-a ajuns la procese in justitie si conflicte de interese. Spre deosebire de reforma din 1921, marii proprietari au fost deposedati in 1945 si de utilajele si masinile lor agricole. Programele PCR preconizau infiintarea unor statii de masini agricole, unde taranii urmau sa inchirieze la "preturi cinstite" utilajele necesare unei agriculturi performante. Insa prin aceasta prevedere fostii proprietari de masini agricole au ajuns in situatia sa inchirieze fostele lor bunuri. Pe langa masini au fost impartite si animalele de tractiune, proportional cu intinderea lotului expropriat. Toate aceste bunuri au trecut fara despagubire in proprietatea statului, care le redistribuia taranilor improprietariti. MASURI DE PRECAUTIE. Pentru a evita faramitarea terenurilor primite la reforma agrara, legea din martie 1945 a specificat ca loturile primite nu puteau fi vandute, date in arenda sau ipotecate. Comunistii sustineau ca taranii aveau de aceasta data alte conditii decat dupa reforma agrara din 1921, deoarece se infiintasera statiile de masini agricole. In realitate insa, masinile agricole erau putine in agricultura romaneasca inainte de razboi (reducandu-se in general la batoze). Terenurile puteau fi instrainate numai cu avizul Ministerului Agriculturii si Domeniilor. Guvernul Groza a prezentat reforma agrara drept cea mai insemnata lege pentru tarani de cand exista statul modern roman. Insa prevederile sale extreme au faramitat si mai mult loturile cultivabile. Dar, ca si in Rusia anilor ’20, Romania trecea printr-o faza temporara de improprietarire. Guvernantii comunisti tinteau spre viitorul plan de colectivizare a agriculturii. REFORMA DIN TREN

- 39 -

Paralel cu adoptarea legii reformei agrare, guvernul Groza a urmarit si acumularea unui alt capital de imagine: revenirea Transilvaniei de Nord-Vest la Romania. Deoarece membrii Consiliului de Ministri trebuia sa se deplaseze la Cluj, primul-ministru a propus ca legea reformei agrare sa fie discutata si pe tren la dus si la intors. In stenograma sedintei guvernului din 19 martie 1945 se fac des referiri la discutii anterioare pe marginea proiectului de lege, nespecificate intr-o alta intrunire stenografiata. Astfel ca, din dorinta de a publica cat mai repede legea in Monitorul Oficial, guvernul FND a tinut sedinte de lucru si in tren! "PATRIOTISM" "Actul acesta desavarseste seria marilor reforme, care au eliberat economiceste taranimea noastra si au facut-o stapana pe pamantul pe care il munceste. El se realizeaza cu jertfa unei clase care, sunt convins, va suporta cu patriotism – asa ca si in 1918 – reducerea pamantului ei pentru a putea mari si consolida patrimoniul tarii romanesti" Gheorghe Tatarescu, 24 martie 1945

Haosul exproprierii

ILARION TIU Principalul scop al comunistilor dupa legiferarea reformei agrare a fost sa-i puna cat mai repede pe tarani in posesia titlurilor de proprietate. Distribuirea actelor de improprietarire crestea credibilitatea Partidului Comunist in ochii taranilor. Insa, in graba cu care s-a facut, aceasta operatiune a fost marcata de numeroase nereguli. Legea reformei agrare a fost publicata in Monitorul Oficial la 23 martie 1945. Conform prevederilor sale, procesul de expropriere si improprietarire trebuia sa se faca imediat. In termen de zece zile, primarii localitatilor aveau datoria sa-i convoace in adunare generala pe toti taranii care urmau sa primeasca pamant. Din acestia se alcatuia un comitet local de improprietarire compus din cinci-sapte membri. La nivel superior exista un comitet de plasa care se subordona Comisiei centrale pentru reforma agrara. MONOPOLUL COMUNISTILOR. Desi in Romania guvernul Groza functiona intr-un cadru pluripartid, reforma agrara a fost apanajul exclusiv al Partidului Comunist. Acesta, prin intermediul "Frontului Plugarilor", a preluat conducerea majoritatii comisiilor locale de improprietarire. In unele cazuri, chiar daca membrii lor facusera parte din "partidele istorice", se legitimau drept reprezentanti ai "Frontului Plugarilor". Mai mult, in cazul unor neintelegeri, medierea era facuta de organizatiile locale comuniste si ale Frontului. Astfel ca, intr-un stat inca democratic, Partidul Comunist controla aplicarea celei mai importante legi, cea a reformei agrare. EXPROPRIATII. Prin lege, etnicii germani si cei considerati vinovati de dezastrul tarii sau "colaborationisti" erau deposedati complet de proprietatile rurale. Daca in privinta etnicilor germani "partidele istorice" si comunistii s-au inteles, nu acelasi lucru se poate spune despre cealalta categorie. PNT si PNL au militat pentru restrangerea categoriilor de "vinovati" sau "colaborationisti", deoarece multi membri ai lor puteau intra in respectiva categorie. In perioada 1945-1946 au functionat "tribunale ale poporului" care i-au clasificat pe "vinovatii de dezastru", insa de multe ori sentintele au fost subiective. Multi proprietari care-si vedeau avutul amenintat s-au apropiat de Partidul Comunist, scapand de confiscarea averii. Pe de alta parte, domeniile confiscate acestor expropriati nu au intrat in fondul de improprietarire. In urma sentintelor "tribunalelor poporului", acestea au intrat in posesia Ministerului de Justitiei, care abia in ianuarie 1948 le-a trecut la Ministerul Agriculturii si Domeniilor. De acolo, loturile de pamant au ajuns in mica masura in fondurile de improprietarire, fiind ulterior integrate direct in gospodariile agricole colective. Cei cu peste 50 de hectare au fost victime ale multor nereguli, atat din partea statului, cat si a

- 40 -

taranilor. Acestia din urma au intrat inainte de martie 1945 pe unele loturi, fara ca proprietarii sa-si poata alege pamanturile pe care le pastreaza. Ulterior au urmat procese intre tarani si proprietari, in vara anului 1947 existand peste 2.000 de asemenea litigii in justitie. Fata de reforma din 1921 insa, au existat mult mai putine cazuri in care marii proprietari au putut mitui autoritatile pentru a scapa de expropriere. GUVERN RESPONSABIL. Dupa venirea la putere a guvernului Groza, comunistii nu s-au mai aratat incantati de ocuparile abuzive de terenuri din partea taranilor, asa cum ei insisi ii indemnasera. Deoarece se legiferase Legea reformei agrare, liderii comunisti sustineau ca taranii se pot constitui "democratic" in comitete de reforma legale. In perioada 1945-1948, guvernul a dat mai multe circulare prin care anunta ca va pedepsi orice fel de intrare ilegala pe proprietatile mai mari de 50 ha. CINE IMPARTE... Graba cu care s-a aplicat reforma agrara a creat conditiile ideale pentru abuzuri in distributia loturilor expropriate. De multe ori, in comisiile locale au intrat tarani care nu aveau dreptul sa primeasca pamant in baza legii din martie 1945. Apoi, sefii acestora si-au distribuit loturile cele mai fertile. Pagubitii acestui sistem au fost soldatii aflati inca pe front sau vaduvele de razboi, despre care legea spunea ca aveau intaietate in primirea de pamant. In martie 1948, guvernul a declarat ca reforma agrara s-a incheiat. Fusesera expropriati 155.823 de proprietari. In realitate, la sfarsitul anilor ’50 inca se mai distribuiau titluri de proprietate in unele judete, chiar daca colectivizarea era in plina desfasurare. Totusi, reforma agrara din 1945 s-a aplicat rapid, respectand previziunile guvernului. Spre exemplu, reforma din 1921 nu se incheiase la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Prin aceasta lege, Partidul Comunist a acumulat un capital insemnat de popularitate in randul taranilor saraci si nu numai. Activistii sai au cutreierat satele, intrand in contact direct cu marea masa a populatiei si raspandind mesajul comunist. REGELE A SCAPAT! Printre prevederile curioase ale reformei agrare a fost exceptarea exproprierii Domeniilor Regale si ale Bisericii, pasuire inexistenta la reforma din 1921. Casa Regala era cel mai mare proprietar funciar al Romaniei, posedand 151.740 de ha teren arabil. Domeniile silvice ale Coroanei se intindeau in 20 de judete. Aceste loturi erau cultivate prin invoieli agricole cu taranii. De asemenea, pe unele domenii existau ferme de animale si intreprinderi de prelucrare a lemnului. Si Biserica poseda loturi insemnate. Comunistii au recurs la o astfel de strategie pentru a conserva relatiile cu institutiile traditionale ale statului. Ei aveau nevoie de o imagine buna in ochii acestora, cel putin pana la preluarea fraielor puterii. Spre exemplu, in primavara anului 1945, guvernul Groza a facut apel la Biserica in mai multe randuri sa-i incurajeze pe tarani, in predicile duminicale, sa cultive pamantul. Deoarece exista o stare de incertitudine privind soarta pamanturilor arabile, se intarziase mult campania de insamantari. Dupa consolidarea puterii, comunistii au renuntat la amabilitati, Domeniile Regale si Bisericesti intrand in fondul de protocol si la GAC-uri.

Editorial: Miza Transilvaniei

LAVINIA BETEA Despre festivitatile care au avut loc la Cluj, prilejuite de revenirea Ardealului in administrarea Romaniei, dispunem de marturia lui David Prodan. Deoarece se numarase printre putinii social-democrati dintre intelectualii romani ardeleni, istoricul le-a "savurat" printre oficialitatile de la tribuna. Din euforia generala, martorul decupeaza urmatoarele episoade: "siruri nesfarsite de romani in haine de sarbatoare, cu steaguri, cu care, cu nunti, cu muzica, cu cantec, cu chiuituri improvizate,

- 41 -

o explozie spontana, neregizata, de bucurie pentru marea revenire. Nu-l uit pe functionarul sovietic care sta langa mine si cu care comunicam prin talmaci, cum se lasa si el antrenat de atata veselie. Mai ales cand au auzit si numele lui Stalin din gura unui grup de femei care chiuiau improvizat, de circumstanta: «Doamne tine pe Stalin / Ca ne-o facut tara deplin / si-l tine si pe Mihai / Sa ne-o faca ca un rai.» O batranica, vazand chipul lui Stalin, l-a intrebat pe un ofiter rus: «Dar asta cine-i, maica? Stalin, maicuta, care ne-o scapat de fascisti.» Facandu-si cruce: «Tine-l doamne sa ne scape si de rusii astia»". Iata, asadar, reprezentarile multimii despre marile evenimente prin care trecea tara. Cum populatia era alcatuita majoritar din tarani a caror educatie se rezuma in buna masura la deprinderile muncilor gospodaresti si agricole si insusirea cutumelor etice derivate din ortodoxie, e indoielnic ca acestia sa fi avut despre conceptele politice de care se facea mare caz in epoca imagini mai clare decat asupra lui Stalin. Soldatii tarani care-au ajuns la Stalingrad iar apoi la Budapesta nu stiau citi o harta, nu aveau minimele repere spatio-temporale pentru "orientarea in istorie". Astfel ca trecerea in numai trei ani de la "patriotismul" exprimat prin zdrobirea "hidrei iudeo-bolsevice" la nimicirea "fiarei fasciste" a fost usoara. Din perspectiva psihologiei multimilor, cateva detalii discursive sunt demne de reconsiderare. In iunie 1941, ordinul lui Antonescu de trecere a Prutului (in 1945 se va numi "atacul miselesc asupra Uniunii Sovietice") este dat in numele "Neamului, Regelui si Generalului Vostru". Obiectivul principal al armatei si implicit al natiunii il anunta ca fiind redobandirea "gliei strabune a Basarabilor si codrilor voevodali ai Bucovinei". Succesul e asigurat deoarece "veti lupta cot la cot, suflet de suflet, langa cea mai puternica armata a lumii" – "Armata Marelui Reich si neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler", isi imbarbateaza comandantul ostirea. Acestea si alte texte tipice propagandei lui Antonescu, aduse la cunostinta soldatilor de comandantii lor si intarite prin binecuvantari de preotii regimentelor, vor fi fost rostite si comentate de intregul cler ortodox in timpul slujbelor religioase din bisericile Romaniei. Cu retorica adecvata din care nu va fi lipsit "Satana bolsevica" – sintagma bine conservata in memoria individuala. Dupa august 1944, aburul iscat in sufletele oamenilor de asemenea discursuri s-a risipit. "Opinca" si deopotriva capetele luminate ale neamului par lovite de amnezie in zona unor amintiri precum redobandirea Basarabiei si Satana de la Rasarit. In acele spatii vidate ale mintilor a inundat dorul de Transilvania si dorinta recuperarii ei. "Miza Transilvaniei" va fi prezenta in toate concesiile, renuntarile, promisiunile ori tranzactiile politicienilor romani, indiferent de culoarea ideologica. Intr-o prima etapa, locul "salvatorului" Hitler a fost luat de Aliati. In discursul premierului Petru Groza din prima sedinta a Consiliului de Ministri, prilejuita de revenirea Transilvaniei de Nord sub administratia Guvernului roman, insesi manifestatiile de la Cluj exprima "recunostiinta ce o purtam Aliatilor, care prin vitejia armatelor lor, ne-au scapat de regimul de dictatura si au facut posibil sa respiram liber in plina democratie (...) pe care le-am conceput asupra rostului nostru ca neam, ca popor in omenire". Curand multumirile ii vor fi adresate exclusiv lui Stalin. Dupa retragerea trupelor sovietice din tara, gloria de-a fi recucerit Transilvania "palma cu palma" va fi atribuita Armatei Romane, condusa de... comunisti. Neam, omenire, armata, vitejie, reintregire – cateva neschimbate cuvinte la care multimile se entuziasmeaza, indiferent de timp si loc, precum in scena evocata de istoricul Prodan. Daca aceasta este o constanta a reactiei multimii, contextul in care sunt folosite amintitele cuvinte in discursurile politice din Romania da de gandit asupra unor semnificatii. In 1941 ca si in 1945 implinirile sunt conditionate de ajutorul altuia. Elitele ca si multimea asteapta redobandirea Basarabiei cu ajutorul lui Hitler, a Transilvaniei prin Stalin, a bunastarii datorita Regelui Mihai, iar eliberarea de sub sovietici, prin insusi ordinul liderului lor! Periculoase "invataturi ale istoriei", care in planul mentalului colectiv au ca efect ceea ce psihosociologii numesc "sindromul neajutorarii invatate". O credinta a neamului greu de vindecat, inca alimentata copios in lectiile de istorie ale scolarilor cu exemple prost comentate.

- 42 -

Sub administratia sovietica

CRISTINA VOHN Contrar promisiunilor facute in Conventia de Armistitiu, in Transilvania de Nord a fost instalata o administratie militara sovietica. Acest fapt a creat o stare intensa de tensiune interetnica. Romanii sperau ca Transilvania va reveni Romaniei, ungurii credeau ca au sanse mari de a pastra acest teritoriu intre granitele Ungariei. Dupa actul de la 23 august 1944 si semnarea Conventiei de Armistitiu la 12 septembrie, se parea ca problema nord-vestului Transilvaniei fusese rezolvata. Dar asa cum au aratat evenimentele, Romania trebuia sa joace dupa voia Moscovei pentru a-si intregi granitele sale nord-vestice. Precum o vicleana pisica, aceasta s-a jucat cu sperantele Romaniei si Ungariei, de integrare a Transilvaniei intre granitele lor. PREVEDERILE CONVENTIEI DE ARMISTITIU. La 23 august 1944, Romania a iesit din razboiul pe care il purta cu Germania nazista si aliatii ei si s-a alaturat Puterilor Aliate. Decizia politica implica declararea razboiului fostilor aliati, ceea ce insemna intrarea Armatei Romane in nord-vestul Transilvaniei, care apartinea atunci Ungariei. Ea a fost confirmata de semnarea Conventiei de Armistitiu. Conform acestui document, "Guvernele Aliate socotesc hotararea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nula si neavenita, si sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) sa fie restituita Romaniei, sub conditia confirmarii prin Tratatul de Pace iar Guvernul sovietic este de acord ca fortele sovietice sa ia parte, in acest scop, in operatiuni militare, conjugate cu Romania, contra Germaniei si Ungariei". Paranteza "cea mai mare parte a ei" a fost introdusa in textul Conventiei la solicitarea lui Churchill, primul ministru al Marii Britanii. Dar politicienii romani nu au dat mare atentie acestei specificari, considerand problema Transilvaniei definitiv rezolvata. ELIBERAREA ARDEALULUI. Asa cum se angajase, Romania a declarat razboi atat Germaniei naziste, cat si Ungariei horthyste. In consecinta, Armata Romana a trecut la eliberarea teritoriului pierdut. La 25 octombrie operatiunile militare ajung la granita pe care Romania o avea in anul 1939. Intregul teritoriu al Transilvaniei fusese eliberat de trupele nazisto-horthyste. Autoritatile romane au considerat atunci ca se poate reveni la situatia de dinaintea razboiului mondial. Primele masuri pe care guvernul de la Bucuresti le-a luat au fost de reintegrare a teritoriului in structura administrativa a Romaniei. Astfel ca a instalat autoritati locale romanesti in judetele Targu-Mures, Trei Scaune, Ciuc si Odorhei. SURPRIZE. Dar planurile romanesti nu se incadrau in cele sovietice. Generalul Sanatescu, prim-ministru la acea data, consemneaza in jurnalul sau ca la 11 noiembrie: Nicolae Penescu, ministrul de Interne, l-a informat ca "de la comandamentul rusesc s-a dat ordin ca toate autoritatile romane instalate in Ardeal sa se retraga imediat". Termenul fixat pentru aceasta operatiune era de 24-48 de ore. Aflat la Bucuresti, A.I. Visinski, supervizorul sovietic al aplicarii conditiilor de armistitiu de catre Romania, i s-a plans lui Sanatescu de "actele criminale ale Detasamentului Maniu" in Ardealul eliberat. La solicitarile lui Sanatescu pentru o prelungire a termenului de evacuare, Visinski i-a raspuns cu un refuz categoric. Astfel, Romania s-a trezit in fata unui nou ultimatum in problema Transilvaniei: de aceasta data URSS ii cerea evacuarea administratiei romanesti. TRANSILVANIA, SUB ADMINISTRATIE SOVIETICA. Astfel, statul roman a trebuit sa-si retraga reprezentantii din structurile administratiei locale. Guvernarea Transilvaniei de Nord a fost preluata de Comandamentul militar sovietic. Sub controlul sau a fost infiintat un Front National Democrat pentru Nordul Transilvaniei, format numai din politicieni de stanga romani si maghiari. Acesta avea rolul de a participa la administrarea civila a teritoriului, pana la adoptarea unei decizii definitive. FND-ul pentru nordul Transilvaniei era un instrument de propaganda in favoarea sovieticilor si al comunizarii acestui tinut. El a inceput sa emita acte prin care garanta drepturi civile si politice egale pentru toti locuitorii Ardealului, indiferent de nationalitate. Se

- 43 -

dadea astfel un raspuns acuzatiilor aduse administratiei romanesti de "discriminare fata de nationalitatea maghiara". Si, in plus, se "contracarau" si "detasamentele Iuliu Maniu". Acestea erau organizatii paramilitare, care isi luasera numele liderului Partidului National Taranesc si organizau acte de razbunare contra maghiarilor. Iuliu Maniu a dezmintit faptul ca respectivele organizatii actionau in numele sau la indicatia lui. Dar propaganda de stanga a acreditat in permanenta ideea ca represiunile contra maghiarilor din Transilvania sunt facute de PNT. Intrarea Transilvaniei de Nord sub administratia sovietica a condus la cresterea tensiunilor interetnice. Romanii asteptau revenirea administratiei de la Bucuresti. Maghiarii, in schimb, aveau acum sperante mai mari ca teritoriul va reintra sub administratia guvernului de la Budapesta. De aici, conflicte si stari de tensiune intre locuitorii celor doua nationalitati. SARACIE SI INFLATIE. Din punct de vedere economic, situatia din nordul Transilvaniei era deosebit de dificila. Urmele razboiului erau vizibile la tot pasul. Administratia militara sovietica nu a luat nici un fel de masuri pentru a rezolva problemele tinutului. Din contra. Cu toate ca pe teritoriul Transilvaniei circulau deja atat moneda maghiara, cat si cea romaneasca, a fost introdusa si moneda ruseasca, aceasta ca moneda oficiala, ceea ce a creat un haos financiar. Salariile functionarilor de stat au ramas in cea mai mare parte neplatite. Astfel, pentru multi dintre locuitorii de aici, situatia devenise critica. DEPORTARI. Uniunea Sovietica a profitat de administrarea Ardealului pentru a proceda la deportari masive. In primul rand au fost deportati cetatenii de origine etnica germana din regiune. Dar au fost deportati in URSS si romani, barbati intre 16 si 46 de ani si femei cu varste intre 18 si 35 de ani. Intr-o nota informativa din 4 martie, intocmita de Directia Generala a Politiei, se preciza ca "in ziua de 8 ianuarie, numai in comuna Sanislau-Salaj au fost ridicate un numar de 414 persoane, majoritatea romani, care, dupa ce au fost imbarcati in trenuri impreuna cu sasii, au fost transportati cu destinatie necunoscuta". Cazuri asemanatoare au fost semnalate si in alte localitati. De pe urma administratiei militare sovietice cel mai mult au avut de suferit oamenii de rand ai provinciei. MANIU, ACUZAT Partidul Comunist din Romania a dus in perioada anterioara revenirii Transilvaniei de Nord la Romania o adevarata campanie impotriva lui Iuliu Maniu. In numeroase articole publicate in Scanteia, Iuliu Maniu era acuzat ca ar fi stat in spatele actiunilor criminale impotriva minoritarilor maghiari, intreprinse de legionari. Scanteia sustinea ca Maniu era "camaradul gardistilor", care "au retezat capetele oamenilor cu securea la Aita Seaca (judetul Trei Scaune) si au asasinat muncitorii la Aghires (judetul Cluj)". Maniu, scria tot Scanteia, a recunoscut actiunile criminale din Ardeal, dar le-a atribuit "garzilor de voluntari, care nu au nimic comun cu administratia romaneasca". VINOVATI "A fost tot opera comunistilor (retragerea administratiei romanesti din Transilvania de Nord – n.n.), fiindca nu vedeau cu ochi buni intrarea manistilor in Ardeal" generalul Constantin Sanatescu Primul-ministru al Romaniei 12 noiembrie 1944

Transilvania, in planurile URSS

CRISTINA VOHN Inainte de terminarea razboiului, marile puteri si-au pus problema administrarii teritoriului pierdut de Romania in favoarea Ungariei in vara anului 1940. Cea mai interesata s-a dovedit a fi Uniunea Sovietica. In tara sovietelor s-a constituit o comisie care a elaborat mai multe variante privind viitorul nordul ui Transilvaniei.

- 44 -

Statutul nord-vestului Transilvaniei, teritoriu cedat de Romania Ungariei prin Dictatul de la Viena, a fost o tema aflata in atentia Puterilor Aliate inca inainte de terminarea razboiului. Atat Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, dar mai ales Uniunea Sovietica au fost preocupate de viitorul provinciei. Ele au elaborat mai multe variante posibile privind soarta transilvanenilor. OPINII AMERICANE SI BRITANICE. Pozitiile celor doua puteri occidentale referitoare la viitorul nord-vestului Transilvaniei se incadrau in principiul stipulat de Carta Atlanticului. Potrivit acestuia, Statele Unite si Marea Britanie nu recunosteau nici o schimbare teritoriala care nu a fost "in acord cu vointele liber exprimate ale popoarelor interesate". Cele doua state considerau ca optiunea optima este rezolvarea tuturor litigiilor si diferendelor teritoriale in cadrul Conferintei de Pace. Chestiunea Transilvaniei urma sa fie transata la sfarsitul razboiului. POZITIA SOVIETICA. Uniunea Sovietica era direct interesata de viitorul vecinilor. Iar Transilvania devenise un teritoriu de granita al URSS-ului, dupa ce ocupase parti din Cehoslovacia si Polonia. Mai mult, la fel ca si Germania nazista, Uniunea Sovietica a vazut in acest teritoriu o oportunitate de "a jongla" intre Romania si Ungaria, in functie de propriile sale interese. Sovieticii au infiintat in timpul razboiului o comisie, numita Litvinov, dupa numele presedintelui ei. Aceasta comisie era insarcinata sa se ocupe de elaborarea pozitiei Uniunii Sovietice fata de viitoarele tratate de pace si sa propuna un model de organizare postbelica a lumii. VARIANTE DE LUCRU. Comisia Litvinov a luat in dezbatere in prima parte a anului 1944 si problema Transilvaniei. Ea a propus trei variante posibile pentru viitorul postbelic al acestui teritoriu. Prima prevedea revenirea Transilvaniei de Nord la Romania. Cea de-a doua propunea ramanerea Ardealului de Nord intre granitele Ungariei. Iar cea de a treia varianta stipula crearea, sub patronajul Uniunii Sovietice, a unui stat independent, Transilvania. Pentru fiecare varianta existau argumente si sustinatori. Intr-o nota informativa din 5 iunie 1944, Comisia Litvinov recomanda crearea statului independent Transilvania. In favoarea acestei variante s-au exprimat I.M. Maiski, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Londra, D.Z. Manuilski, fost lider al Cominternului, academicianul E.V. Tarle. Argumentul cel mai puternic in favoarea independentei Transilvaniei era rezumat astfel: "Cu o populatie de peste 5 milioane de locuitori si cu o suprafata de peste 100.000 km2, Transilvania nu ar putea exista fara protectia unui stat puternic, situat in apropiere, care, in cazul de fata, ar fi URSS, care are cu ea o granita comuna. O astfel de solutionare a problemei ar corespunde si mai mult principiului autodeterminarii popoarelor". Recomandarea Comisiei Litvinov a ramas desigur la stadiul de propunere. Oricum decizia finala apartinea liderului de la Kremlin. Iar evolutia evenimentelor il va determina pe Stalin sa adopte o solutie favorabila Romaniei. VALTER ROMAN, PRO SAU CONTRA? Comisia Litvinov a solicitat parerea despre viitorul statut al Transilvaniei si unora dintre membrii PCdR. Printre ei s-a aflat si Valter Roman. Acesta, conform unor documente publicate de istoricul sovietic T.M. Islamov, ar fi pledat in fata membrilor Comisiei Litvinov pentru crearea statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietica, Statele Unite ale Americii si Marea Britanie. Aceasta afirmatie a fost contestata, dupa publicarea ei in anul 2000, de catre Petre Roman, fiul lui Valter Roman. El a sustinut existenta unui alt document, in care tatal sau se exprima pentru integrarea Transilvaniei de Nord in cadrul Romaniei. Dar autenticitatea acestui document nu a fost probata nici pana astazi. OPINIE "Arbitrajul de la Viena privind Transilvania trebuie reexaminat in concordanta cu principiul national, dar cu o anumita inclinare in folosul Romaniei, care, (...) dupa razboi, trebuie sa incheie un pact de ajutor reciproc cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste si, in felul acesta,

- 45 -

sa devina un factor important al apararii noastre in sud-est" I.M. Maiski fostul ambasador al URSS la Londra, ianuarie 1944

PCdR si Transilvania - Tactica de cucerire a puterii

CRISTINA VOHN Atitudinea pe care PCdR a adoptat-o fata de problema Transilvaniei a fost dictata de Moscova. Redobandirea provinciei a devenit un subiect de santaj a opozitiei politice, a regelui si a populatiei. Scopul era instalarea la Bucuresti a unui guvern FND, favorabil Moscovei. Partidul Comunist din Romania a actionat in privinta problemei transilvanene in conformitate cu indicatiile trasate de Moscova. Ca instrument si beneficiar al comunizarii Romaniei, PCdR nu a ezitat sa-si modifice discursul despre Ardeal in perioada 30 august 1944-6 martie 1945, in functie de imprejurari. INTERESELE LUI STALIN. Actul de la 23 august 1944 a creat un cadru favorabil Uniunii Sovietice pentru promovarea intereselor sale. Armata Rosie a ocupat rapid intreg teritoriul Romaniei, devenit un stat aflat la discretia lui Stalin. Dupa incheierea faimoaselor Acorduri de procentaj dintre Churchill si Stalin, in octombrie 1944, URSS si-a reglementat si in cadrul Coalitiei influenta pe care urma sa o detina in Romania. Scopul lui Stalin era acela al instituirii in Romania a unui regim sovietic. Dar PCdR, instrumentul politic pe care il avea la dispozitie, era un partid fara influenta asupra populatiei. De aceea, URSS a utilizat toate mijloacele pe care le avea la dispozitie pentru a-si atinge scopul. Printre acestea s-a aflat si "problema Transilvaniei". SCHIMBARI DE DIRECTIE. Dupa indepartarea lui Antonescu de la putere, comunistii romani si-au schimbat pozitia pe care o aveau fata de Transilvania. Inainte de razboi infierau "politica asupritoare si expansionista a Romaniei", caracterizata ca un stat "multinational". Militasera inainte de razboi pentru "autodeterminarea pana la despartirea de statul roman a popoarelor asuprite din Transilvania, Basarabia, Bucovina si Dobrogea". Dintr-o data insa, PCdR a ajuns sa condamne decizia lui Hitler si a lui Mussolini din 30 august 1940 de la Viena, calificand-o drept "dictat fascist si imperialist". VOCEA LUI VASILE LUCA. Retragerea administratiei romanesti a adus si schimbarea pozitiei oficiale a PCdR. Aceasta a fost transmisa membrilor si simpatizantilor comunisti de catre Vasile Luca. Faptul este confirmat de un raport din decembrie 1944 al secretarului Comitetului regional Cluj, Nicolae Goldberger, si prezentat de acesta CC al PCdR. El arata ca activitatea organizatiilor de partid comuniste din Ardeal se calauzeste dupa tezele formulate de Vasile Luca: "Transilvania de Nord nu apartine in acest moment nici Ungariei, nici Romaniei... Faptul ca guvernul Blocului Democratic (din care faceau parte si reprezentantii partidelor istorice) nu a respectat conditiile armistitiului, neindeplinind chiar si cele mai elementare cerinte ale acestui armistitiu, a dus la actuala situatie din Transilvania de Nord. Administratia, trimisa de guvernul de la Bucuresti, in loc sa fie cu adevarat democratica si sa respecte drepturile egale ale tuturor nationalitatilor din Transilvania, a fost, dupa cum se stie, prin actiunile ei o administratie colonizatoare, reactionara si facsita, ceea ce armata sovietica eliberatoare nu putea permite". MANIU, ACUZAT DE DEJ. La inceputul lunii ianuarie a anului 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker si Gheorghe Apostol au fost convocati la Moscova pentru a primi indicatii privind activitatea partidului. Sunt primiti de Stalin, care le traseaza ca sarcina faptul ca "trebuie sa propage teza ca, daca (guvernul Petru Groza – n.n.) va fi format, aceasta va ajuta Transilvania de Nord sa fie romaneasca". Acesta idee reiese din jurnalul lui Gheorghi Dimitrov, care s-a intalnit cu delegatia PCdR, dupa intrevederea cu Stalin. Dupa revenirea delegatiei in tara, la 24 ianuarie are loc sedinta Consiliului Frontului National Democrat. Aici Gheorgiu-Dej tine un discurs

- 46 -

referitor la problema transilvaneana, in care ii acuza pe liderii partidelor istorice de gafele care au condus la retragerea administratiei romanesti din Transilvania. "Problema Transilvaniei, afirma Dej, nu este numai o problema care intereseaza numai pe ardeleni, ci intereseaza intreg poporul nostru si ar da o satisfactie sentimentului national al poporului nostru. Pana acum Transilvania, datorita atitudinii politice a lui Maniu si a cercurilor politice care il sprijina pe Maniu, n-a revenit complet Romaniei, asa cum de altfel sunt si stipulatiile conventiei de armistitiu, cum sunau declaratiile facute de Visinski sau de factori responsabili ai Uniunii Sovietice." Dej continua cu acuzatiile la adresa lui Maniu. Concluzionand ca "imediat dupa constituirea unui Guvern de Front National Democrat, Ardealul de Nord va reveni la corpul national, va intra practic administratia romaneasca si aceasta ar da satisfactie si ardelenilor si intregului popor roman". SANTAJ. Aceste idei au fost preluate si propagate de intreaga presa comunista oficiala si neoficiala. Transilvania devenise un subiect de santaj la adresa politicienilor romani. Daca nu era instalat un Guvern FND, atunci ea putea fi din nou pierduta. Daca insa regele va accepta instalarea Guvernului Petru Groza, atunci Transilvania de Nord va reveni Romaniei. Acest santaj a fost practicat de PCdR si in alta forma, in Transilvania. Locuitorii erau indemnati sa se inscrie in PCdR, pentru ca acesta era singurul partid care asigura intoarcerea la Romania. Manipularea a dat roadele asteptate. La 6 martie 1945 Guvernul FND, condus de Petru Groza, este investit de Regele Mihai. Imediat dupa scrisoarea lui Petru Groza si Gheorghe Tatarescu catre Stalin se aproba reinstalarea administratiei romanesti in Ardealul de Nord. CORESPONDENTA OFICIALA ROMANO-SOVIETICA La 8 martie 1945, noul prim-ministru Petru Groza si ministrul de Externe Gheorghe Tatarescu ii trimit lui Stalin o scrisoare. In aceasta se afirma ca "Guvernul roman are onoarea a adresa guvernului Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice si Inaltului Comandament Sovietic rugamintea de a implini aceasta dorinta a poporului roman (instalarea administratiei romanesti in Transilvania de Nord s n.n.)". Interesant este faptul ca textul scrisorii a fost publicat cu o zi inainte, la 7 martie, in ziarul oficial al PCdR – Scanteia. Raspunsul lui Stalin soseste cu promptitudine, in 9 martie. "Avand in vedere, scria Stalin, ca noul guvern roman, care a preluat actualmente guvernarea tarii, isi asuma raspunderea pentru cuvenita ordine si liniste pe teritoriul Transilvaniei si asigurarea drepturilor nationalitatilor, precum si a conditiilor pentru functionarea regulata a tuturor institutiilor locale ce deservesc nevoile frontului, Guvernul sovietic a hotarat sa satisfaca cererea Guvernului roman si in conformitate cu Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944 sa consimta la instaurarea in Transilvania a administratiei Guvernului roman." SANTAJ "Imediat dupa constituirea unui guvern FND, Ardealul de Nord va reveni la corpul national... Aceasta ar da satisfactie ardelenilor si intregului popor roman" Gheorghe Gheorghiu-Dej, ianuarie 1945 PROMISIUNI "Infaptuirea unei politici democratice..., ce ne va asigura incadrarea Transilvaniei de Nord, despartita de restul tarii din pricina politicii sovine a elementelor fasciste" Punctul 4 din programul de guvernare al FND

Guvernul Petru Groza sarbatoreste

CRISTINA VOHN Pentru a marca revenirea Transilvaniei de Nord la Romania, guvernul Petru Groza a organizat o serie de manifestari la Cluj. Acestea au constituit un prilej de confirmare a

- 47 -

legitimitatii noului cabinet. Dar revenirea teritor iului romanesc presupunea rezolvarea multitudinii de probleme ale romanilor si maghiarilor care locuiau aici. Revenirea Transilvaniei de Nord la Romania a constituit prilej de manifestatii si solemnitati. Pentru a intari girul pe care URSS l-a dat guvernului Petru Groza, au participat si inalte oficialitati sovietice. Dar divergentele politice si istorice dintre romani si maghiari nu au disparut dupa 9 martie 1945. ATITUDINI SI INTERESE. Noul guvern de la Bucuresti a dorit sa dea grandoare revenirii Transilvaniei la Romania. In capitala Ardealului, Clujul, au fost organizate solemnitati la care au participat Regele Mihai, membrii Cabinetului, dar si reprezentantii Uniunii Sovietice, generalul I.Z. Susaikov, comisarul A.I. Visinski, dar si agenti NKVD. Acestia au intocmit rapoarte despre "grandioasa serbare populara". Partidele istorice au fost si ele prezente la festivitati, dar nu prin liderii lor. Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Taranesc, si C.I.C. Bratianu, liderul Partidului National Liberal, au refuzat sa participe. Dar absentele cele mai notabile au fost cele ale reprezentantilor misiunilor Marii Britanii si Statelor Unite ale Americii la Bucuresti. Cele doua state isi exprimau astfel dezaprobarea fata de Guvernul Petru Groza si fata de "actiunile reprezentantilor sovietici in Romania". LA FATA LOCULUI. In "Jurnalul" sau, generalul Constantin Sanatescu consemneaza concis momentul revenirii Transilvaniei la statul roman. "Daca s-a instituit un guvern pe placul rusilor, scrie generalul la 12 martie 1945, ni s-a dat voie sa ocupam Ardealul – si asa am plecat cu un tren special la Cluj, pentru solemnitatea ce va avea loc. Sunt invitati foarte multi rusi, caci misiunile engleza si americana au refuzat sa participe la aceasta solemnitate; de unde, fel de fel de comentarii." A doua zi isi noteaza impresiile despre solemnitatile de la Cluj: "La ora 10 primim pe Majestatea sa regele si mergem la catedrala, la Te Deum; apoi in piata centrala, a avut loc o defilare: cateva trupe ruse si romane, urmate de populatia romana si maghiara din judetele de nord ale Transilvaniei. La Prefectura are loc o sedinta la care sunt prezentate autoritatile Regelui. La dejun, o mare masa comuna, unde a domnit multa buna dispozitie. Seara plecam din Cluj si sosim la 14 martie dimineata in Bucuresti; mare manifestatie chiar in gara, pentru rusi si guvern". PROBLEME NEREZOLVATE. Festivitatile fastuoase nu au rezolvat insa nenumaratele probleme cu care se confrunta populatia din nord-vestul tarii. Acestea au fost sintetizate de presedintele organizatiei FND din nordul Ardealului, Teofil Vescan, in prima sedinta a noului Cabinet, din 13 martie. De fata se aflau si reprezentantii sovietici, iar Visinski tine si un discurs. Teofil Vescan se plange de "vestigiile unei legislatii vechi, reactionare si fasciste", nerezolvarea problemei finantelor, incadrarea in legislatia de stat a "actelor ministeriale eliberate in lipsa de guvern, de prefecti". Alta problema spinoasa era aceea a Universitatii din Cluj. Vescan propunea ca aceasta "sa se confirme si sa se aprobe printr-un decret-lege ca Blocul Universitatii din Cluj sa fie format din trei institutii autonome din punct de vedere cultural care sa se foloseasca in comun de cladirile si averea actuala a Universitatii". Prin specularea intereselor romanilor fata de Transilvania, s-a reusit instaurarea unui guvern favorabil URSS. Dar dificultatile locuitorilor de aici, fie ei romani sau maghiari, ramaneau sub semnul intrebarii. OMAGIU PENTRU REGE SI VISINSKI Scinteia a relatat pe larg, in mai multe articole, despre manifestarile desfasurate la Cluj-Napoca, cu ocazia revenirii Transilvaniei de Nord la Romania. "O zi istorica. Populatia Ardealului a sarbatorit ieri integrarea Ardealului de Nord. O manifestatie mareata" este titlul articolului din 15 martie publicat pe mai multe pagini, in care este redata atmosfera in care s-au desfasurat festivitatile. "Gara din Cluj, scria Scinteia, era impodobita cu flori si brazi, cu un aspect de prospetime si indemn la viata, avand pe fatada tablourile majestuoase ale maresalului Stalin si ale suveranului. Gara din Cluj, care mai poarta urmele stricaciunilor suferite de pe urma vandalismelor naziste, a primit astfel ieri aceste vizite inalte. A.I. Visinski, loctiitor al

- 48 -

Comisarului Poporului pentru Afaceri Straine, a tinut sa onoreze cu prezenta sa savarsirea acestui mare act istoric... Pe peronul garii stau intr-o disciplina perfecta o companie sovietica si una romana, in asteptarea trenului regal. La ora 10:20 garnitura soseste si suveranul coboara din vagon, in sunetele muzicii militare, care intoneaza imnul sovietic si imnul regal roman." INDEMN SOVIETIC "In calitate de reprezentant al Guvernului sovietic, as dori ca aceasta zi semnificativa sa exprime urarile mele fierbinti de munca frateasca a popoarelor Transilvaniei sub conducerea propriilor lor autoritati" A.I. Visinski, comisar sovietic, 13 martie 1945

Editorial: Coroana si pumnul

LAVINIA BETEA Atmosfera tensionata a anului 1945 este adesea redata prin finalul uneia dintre intalnirile regelui Mihai cu adjunctul ministrului de Externe al URSS, A. I. Vasinski. Invocand spiritul intelegerilor de la Yalta, regele si-a exprimat dezacordul asupra compozitiei democratice a guvernului Romaniei. "Yalta sunt eu!" s-ar fi maniat demnitarul sovietic, intarindu-si afirmatia cu un pumn in masa de discutii. Trantind usa in urma, a pus apoi punct sonor intalnirii. Cand pumnul lui Vasinski clatinase temeliile tarii, fara indoiala insa ca regele nu cunostea palmaresul sinistrului personaj in a face unelte din oameni. Nu stia ca in anii "marii terori staliniste" Vasinski fusese procurorul general al Uniunii Sovietice. "Procurorul de trista faima" era, se spune, si autorul regiei, proceselor publice incheiate cu sentinta condamnarii la moarte a membrilor "vechii garzi leniniste". Dupa asemenea succese, pe el il alesese Stalin ca misionar pentru imbogatirea imperiului sovietic cu noi teritorii. Pumnul lui Vasinski era insa efectul surpriza al diversitatii si subtilitatii metodelor utilizate de sovietici. Cu ajutorul documentelor din arhivele Moscovei, puse in circuitul romanesc, putem avea acum o imagine de ansamblu asupra lor. Pedeapsa (in cazul expus – comportamentul jignitor si absolut neobisnuit in fata unui rege) ori recompensa (in extrema – decorarea regelui cu "Ordinul Victoria") erau dozate si administrate functie de recomandarile unor observatori "in teren". Periodic, analiza datelor culese prin intermediul unor personaje plasate in anturajul liderilor politici si al regelui se expedia la Moscova. In 20 mai 1945, bunaoara, loctiitorul presedintelui Comisiei Aliate de Control, I.Z. Susaikov, informa Moscova despre situatia politica interna din Romania. Impresionantul raport este rezultatul evident al actiunilor mai multor agenti corespunzator instruiti. Sub lupa lor critica se afla deopotriva liderii comunisti, actiunile partidelor democrate, membrii guvernului Groza si regele. "Regele si camarila" se intituleaza pasajul care reda relatiile si posibilitatile de influenta in Palatul Regal. "Regele Romaniei, Mihai, este tanar si nu straluceste prin calitati intelectuale deosebite" e inceputul deloc magulitor al portretului Suveranului. Identificarea defectelor adversarului – pe linia supraestimarii lor chiar – este un prim pas al algoritmului de constructie a unui plan de masuri pentru scopurile dorite. "Nu are pareri ferme si convingeri personale in probleme de principiu" – slabiciuni care-l fac si mai vulnerabil in raport cu interesele sovieticilor. Periculoase sunt insa "partidele istorice" care-l tin sub control. In traditie comunista, critica este completata de autocritica: "Tinand seama ca noi nu am lucrat cu regele, situatia nu a fost in aceasta etapa a luptei politice din Romania in favoarea noastra, mai ales, cand englezii si americanii au inceput sa-l copleseasca pe rege cu cadouri, printre care doua automobile (unul fiind «Willy’s») si altele". Conform raportului, situatia e pe punct de remediere. Dovada a influentei exersate asupra regelui, acesta a petrecut o zi intreaga printre aviatorii sovietici, a semnat decrete si legi pe care inainte refuzase sa le promulge. In esenta, "face mai putine greutati". Si, se lauda Susaikov: "In toate

- 49 -

problemele personale mi se adreseaza mie. Astfel mi-a cerut pentru el cauciucuri si cand le-a primit, a trimis pe aghiotantii sai pentru a-mi explica multumirile sale; fumeaza numai tigari rusesti, primite de la mine, etc". Din document reiese ca simultan, relatii asemanatoare au fost cultivate si cu personajele apropiate regelui: maresalul Palatului, Negel, secretarul personal al Suveranului, Mircea Ionitiu, aghitantul sau, capitanul Vergotti. Documentul se aseamana rapoartelor redactate de ofiterii serviciilor speciale cand descriu succesele actiunilor de invaluire in anihilarea ori manipularea unui pretins colaborator. In cazul regelui Romaniei, sarcina se dovedeste grea, de vreme ce Susaikov propune "sa nu se economiseasca mijloace pentru activitatea cu regele". Iar ofiterii sovietici ce urmeaza a fi alesi pentru aceasta, sa fie bine pregatiti (cunoscatori de franceza si engleza, culti si manierati in societate). Cand "zaharelul" acestor manevre n-a mai dat rezultate, pumnul lui Vasinski a zguduit masa tratativelor. Din pacate, asemenea momente intrate in memoria colectiva prin marturiile unor participanti, nu se regasesc in documentele oficiale ale timpului cand s-au petrecut. Iar productiile memorialistice sunt amprentate de uitare, interesele ori simpatiile autorilor. Mai tarziu, in spiritul comunismului-national care propaga versiunea instaurarii regimului prin forte proprii, liderii comunisti refuza sa-si aminteasca tensiunea provocata de "greva regala". Armatele sovietice fiind retrase din tara, nu-i mai avantaja sa evoce nici ajutorul pumnului lui Vasinski. "Ce sprijin sa aiba, sa fi avut?" – intreaba retoric Gheorghiu-Dej, cu referire la rege, in noaptea din cumpana anilor 1960-1961, sarbatorind Revelionul cu tovarasii sai. "A declarat greva – zice el –, asa-numita greva, dar cine, nici un caine n-a latrat macar (si-atunci) noi am continuat".

Regele parasit

PAULA MIHAILOV CHICIUC Dupa declansarea "grevei regale", Mihai I a asteptat sprijinul anglo-americanilor in lupta sa indirecta cu URSS. Va constata ca declaratiile comune ale celor doi aliati erau formale. Tacerea si neimplicarea diplomatilor de la Bucuresti in sustinerea actiunii lui au dus la dejucarea planurilor de demitere a Guvernului Groza. Prima parte a "prizonieratului" autoimpus al "grevistului" Rege Mihai s-a consumat la Palatul Kiseleff (actualmente sediul unei importante institutii bancare), unde tanarul monarh s-a retras impreuna cu mama sa, Regina Elena. Alaturi de ei au ramas si aghiotantii regali, amenintati cu moartea de insusi presedintele adjunct al Comisiei Aliate de Control, generalul I.Z. Susaikov, care-i considera vinovati pentru deciziile Suveranului. De aceea, opina generalul, meritau impuscati. JOCURI POLITICE. In ciuda declaratiilor de sustinere a Regelui si actiunii sale, Ministerul de Externe britanic si Departamentul de Stat al SUA au cerut reprezentantilor lor la Bucuresti sa nu se implice in politica interna romaneasca. Cei doi "aliati" faceau practic un joc dublu – il incurajau pe Rege sa actioneze contra sovieticilor, dar totodata nu se angajau cu nimic concret. In nota trimisa Regelui de la 19 august, Foreign Office-ul scria negru pe alb: guvernul britanic nu recunoaste Guvernul Frontului National Democrat. Totodata, "nu doreste sa dea nici un fel de sfat sau incurajare Regelui, intrucat nu ar fi in stare sa-l protejeze pe Rege si pe liderii opozitiei de urmarile unei incercari de a rasturna Guvernul Groza". PRESIUNI SOVIETICE. Profitand de neimplicarea occidentalilor, URSS cucerea treptat teren. La 21 august, consilierii Susaikov si Pavlov l-au vizitat pe Rege insistand sa faca o declaratie publica prin care sa "demaste" amestecul SUA si Marii Britanii in treburile interne ale tarii si sa recunoasca faptul ca nu are nimic de obiectat Guvernului. Sovieticii considerau Romania o tara invinsa, la discretia lor. In consecinta, la 23 august, adjunctul Comisiei Aliate de Control,

- 50 -

generalul Susaikov, revine la Palat declarand ca "Guvernul sovietic se pronunta in modul cel mai categoric impotriva demisiei guvernului Groza". Practic, sovieticii raspundeau acum scrisorii lui Mihai, de la 20 august. Dar acesta nu se lasa intimidat. Suparat pe incapatanarea lui Mihai I, Susaikov ameninta: "Se va lasa cu lacrimi". La 23 august, la initiativa generalului Susaikov, a fost convocata sedinta Comisiei Aliate de Control, in cadrul careia sovieticii le-au reprosat anglo-americanilor "caracterul incorect al actiunii lor" de a cere Regelui sa demita Guvernul. Rusii au invocat chiar Regulamentul Comisiei, care cerea ca fiecare decizie luata sa aiba acordul tuturor celor trei componenti ai sai. INCA O BATALIE PIERDUTA. Prima intrunire a Consiliului Ministrilor Afacerilor Straine a avut loc la Londra intre 11 septembrie si 20 octombrie 1945. In ceea ce priveste Romania, guvernele american si englez s-au declarat impotriva recunoasterii guvernului Groza. Contrazicandu-i, comisarul national pentru Afaceri Straine, I.V. Molotov, a declarat ca in Romania si in Bulgaria exista guverne "reprezentative si democratice", refuzand apoi cu obstinatie discutarea problemelor interne ale celor doua tari. Molotov a preferat insa sa discute chestiunea Romaniei cu presa. Intr-un interviu oferit jurnalistilor straini, Molotov afirma ca "guvernele Romaniei, Bulgariei si Ungariei se bucura de increderea majoritatii covarsitoare a populatiei acestor tari", fapt care urma a fi demonstrat prin organizarea de alegeri in care oamenii vor decide, "fara presiune de afara", cine ii va conduce. In incheiere, comisarul sovietic a laudat "realizarile" guvernului Groza, in special tinerea la ordine a "clicilor reactionare" ale lui Maniu si Bratianu. ACORD CU STALIN. Ultima intrunire a celor trei Mari Puteri a avut loc la Moscova intre 16 si 26 decembrie 1945. Dupa noua zile de negocieri, reprezentantii Angliei, Statelor Unite si URSS ajung la un acord privind organizarea Conferintei de pace in 1946, cu participarea Frantei si Chinei. In privinta Romaniei, Byrnes, secretarul de stat american, scoate din maneca "asul" decisiv, dar catastrofal pentru Romania: raportul Ethridge. Intocmit de un ziarist american la cererea presedintelui american Truman, raportul dezvaluia masinatiunile URSS pentru cucerirea puterii in Romania. Byrnes a propus reorganizarea guvernelor roman si bulgar. Molotov s-a opus cu tarie. Se ajunge la negocierea directa intre Byrnes si Stalin, "Generalissimul" fiind de acord cu solutia americana de largire a guvernului Groza cu doi reprezentanti ai partidelor de opozitie. La finalul Conferintei s-a decis trimiterea la Bucuresti a unei Comisii alcatuite din Vasinski, Harriman – ambasadorul SUA, si Clark – Kerr, ambasadorul Marii Britanii, al carei rol era sa convinga guvernul Groza sa accepte largirea cabinetului sau prin includerea a doi reprezentanti ai liberalilor si taranistilor. "FINAL" DE GREVA. Auzind de la Radio Moscova despre decizia Conferintei, Regele Mihai isi intrerupe exilul si revine la Bucuresti de la Sinaia (unde se mutase intre timp). In mesajul de Anul Nou, Regele a cerut tuturor sa dea uitarii luptele din trecut si sa se uneasca pentru binele natiunii. FARA EFECT Pentru a obtine o "evaluare obiectiva" a situatiei interne din Bulgaria si Romania, presedintele american Harry Truman (foto centru) a trimis in cele doua state un jurnalist. Astfel motiva Burton Byrnes (dreapta) alegerea lui Mark Ethridge (Louisville Courier Journal) pentru aceasta misiune: "Este un om cu un bogat palmares de investigare si raportare". Prima escala a jurnalistului va fi la Sofia, urmata de cea de la Moscova. La Bucuresti avea sa ajunga abia la 19 noiembrie. In perioada petrecuta in Romania (pana la 30 noiembrie), Ethridge are numeroase intalniri cu Regele, sovieticii, anglo-americanii, liderii politici romani, calatoreste prin tara. La revenirea in SUA, intocmeste la 7 decembrie 1945 un memorandum in care isi expune concluziile vizitelor din Europa de Est. Raportul sau arata clar cum "URSS, in realitate, a urmarit mentinerea ocupatiei militare in Romania, a dominatiei politice indirecte prin Partidul Comunist, patrunderea economica extensiva, atragerea de partea lor a Regelui". Din punctul sau de vedere, BND nu era un guvern de coalitie, ci unul dominat de comunisti, deloc reprezentativi ca numar. In concluzie oferea Statelor Unite doua alternative: fie sa se mentina pe pozitiile exprimate la Yalta si

- 51 -

Potsdam, fie sa abandoneze Europa Centrala si de Sud-Est in sfera de influenta sovietica. Din pacate, raportul nu a sosit in timp util la presedintele Truman. Documentul a ajuns la Casa Alba abia la 11 ianuarie 1946, alaturi de raportul secretarului de stat Byrnes asupra deciziei de la Moscova de "largire a Guvernului Groza" cu doi reprezentanti ai partidelor istorice. Concluzia echivala cu infrangerea Regelui Mihai si victoria URSS, la care astfel si SUA era partasa.

Sah mat regal la Petru Groza

PAULA MIHAILOV CHICIUC Dupa al doilea razboi mondial, conditia ceruta Romaniei de SUA si Anglia pentru semnarea tratatului de pace a fost impunerea unui guvern democratic si reprezentativ. Cum premierul Petru Groza a refuzat sa demisioneze, Mihai I a ales solutia "grevei regale". El spera sa paralizeze astfel activitatea guvernului pro-sovietic. La 6 martie 1945, instaurarea prin "forta pumnului sovietic" a primului guvern pro-comunist, condus de Petru Groza, a deschis calea unor insemnate schimbari interne si externe pentru Romania. PRIMUL PAS. Simtind din ce in ce mai presanta prezenta sovieticilor in politica interna, Regele Mihai I face o miscare tactica: se declara "un partizan infocat al apropierii de rusi". Secretarul personal al Regelui, Ioannitiu asigura la randu-i: "Acum Regele este cu rusii si noi nu ne vom opune, ci dimpotriva." Sovieticii transmit Moscovei semnele de "bunavointa" ale Regelui si camarilei sale, in care totusi, spun ei, nu se poate avea deplina incredere. Pentru "raceala" relatiilor dintre guvernul lui Groza si Curte, gen. Pavlov dadea vina pe liderii partidelor istorice Iuliu Maniu (PNT) si Constantin I.C. Bratianu (PNL), dar si pe sefii misiunilor diplomatice ale Marii Britanii si Statelor Unite la Bucuresti. MISCARILE OPOZITIEI. Ingrijorarea sovieticilor in privinta liberalilor si taranistilor era intemeiata. Imediat dupa impunerea Guvernului Groza, temandu-se ca Romania sa nu cada prada comunizarii, liderii opozitiei depun memorii la Rege, cerandu-i demiterea lui Groza si formarea unui "guvern de concentrare", "mai omogen", in care sa intre, pe pozitii egale, si reprezentantii partidelor istorice. Cu aceleasi doleante vor apela si la sprijinul diplomatilor Marii Britanii si Statelor Unite, Le Rougetel si respectiv Burton Berry. CHESTIUNEA ROMANIEI PE PLAN EXTERN. La nivel declarativ, diplomatic, cele doua Puteri Aliate, alaturi de URSS, s-au angajat sa mentina ordinea in Romania, sa sprijine autoritatea Regelui si sa pastreze procedura constitutionala in tara, sarcini ce reveneau Comisiei Aliate de Control. Astfel ca, la Conferinta de la Postdam din vara lui 1945, ministrii Afacerilor Straine ale celor trei puteri aliate s-au reunit intr-un Consiliu care a decis ca tara noastra si Bulgaria vor obtine dreptul sa semneze tratatul de pace si sa devina membre ONU abia dupa ce vor avea un guvern democratic reprezentativ. REGELE ACTIONEAZA. Conditia impusa de aliati convenea Regelui Mihai si liderilor opozitiei, deschizand posiblitatea demiterii guvernului pro-comunist. Cu atat mai mult, cu cat prin doua note diplomatice trimise Regelui, Anglia si SUA aratau clar ca nu recunosc Guvernul Groza. Incurajat, Regele il invita la Palat, la 19 august, pe Petru Groza. Ii explica situatia creata de nerecunoasterea Executivului de catre puterile democratice si ii cere sa-l "ajute" sa iasa din impas, dandu-si demisia. Groza refuza, spunand: "Guvernul e mai solid ca oricand si are intregul sprijin sovietic." Recunoasterea sa de catre SUA sau Anglia are "putina importanta", iar notele lor nu valorau mai mult decat "o hartie igienica". Premierul era convins ca URSS se va ingriji sa obtina acordul anglo-americanilor pentru ca Romania sa poate semna tratatul de pace sub guvernarea sa. PASUL DECISIV. Dar Regele nu se lasa intimidat. A doua zi, ii invita la consultari individuale pe toti cei patru reprezentanti ai partidelor politice din Romania, fondatoare a Blocului National

- 52 -

Democratic: Lucretiu Patrascanu (PCR), Constantin-Titel Petrescu (PSDR), Iuliu Maniu (PNT) si C.I.C. (Bebe) Bratianu (PNL). Doar ultimii trei sunt de acord cu schimbarea Guvernului, oferindu-i astfel Regelui sprijinul lor. Cum Groza a ramas neclintit, Suveranului nu-i mai ramanea decat o singura solutie: sa apeleze la ajutorul aliatilor, reuniti in Romania in Consiliul Ministrilor Afacerilor Straine, conform hotararii Conferintei de la Postdam. Trimite o scrisoare comuna reprezentantilor celor trei Mari Puteri, cerandu-le ajutorul in crearea unui guvern reprezentativ si recunoscut de acestea. Inainte de a expedia scrisoarea, Mihai I aduce la cunostinta sovieticilor existenta ei si le "cere sfatul". Raspunsul negativ a venit prompt: sa nu trimita scrisoarea, ba chiar sa dea o declaratie despre "necesitatea ca Guvernul Groza sa-si continue indeplinirea functiilor." REGELE NU ASCULTA "SFATUL" RUSILOR. La 20 august 1945, considerand ca a uzat de toate prerogativele legale si invocand necesitatea primirii unui raspuns la epistola sa, Mihai refuza sa conlucreze cu Guvernul Groza sau cu sovieticii. Spera ca fara semnatura lui, activitatea Guvernului sa paralizeze. "Greva regala" incepuse. BOICOTUL SOVIETICILOR Primul semn al "grevei regale" a fost refuzul Regelui de a participa la demonstratia din 23 august 1945, motivand ca nu putea accepta o invitatie din partea Guvernului caruia ii ceruse demisia. A asistat totusi la decorarea unor ofiteri romani de catre autoritatile sovietice si la dineul oficial, unde s-a abtinut sa laude Guvernul. In Piata Palatului, loja regala a ramas pustie. Doar ministrul de Razboi, Vasiliu-Rascanu, a toastat in onoarea Regelui, cuvintele sale fiind insotite de ovatiile a peste o suta de ofiteri. Dupa sarbatoare, Mihai I s-a retras in Palat, refuzand orice contact cu Executivul. Ultimul act parafat de el a fost acreditarea ambasadorului URSS la Bucuresti – Kavtaradze, la 24 august 1945.

Opozitia pierde teren

PAULA MIHAILOV CHICIUC In timp ce Marile Puteri Aliate – Statele Unite, Marea Britanie si URSS – hotarau soarta Romaniei pe scena politica internationala, intre fortele politice din tara erau continue disensiuni. Sansele comunistilor au fost considerabil marite din cauza sciziunilor care s-au produs intre taranisti, liberali si social-democrati. In fiecare dintre tabere – cea a aliatilor externi si cea a fortelor interne – existau disproportionalitati care au inclinat balanta in favoarea URSS si a PCR-ului. Spre deosebire de PNL sau PNT, Partidul Comunist avea in Moscova un aliat prezent chiar pe teritoriul Romaniei. MANIU SI BRATIANU, CONTRA LUI GROZA. In scopul pastrarii Romaniei in afara tendintelor de comunizare si sovietizare, liderii Partidelor National-Liberal – Constantin I.C. Bratianu si National-Taranesc – Iuliu Maniu au trimis anglo-americanilor numeroase apeluri si memorandumuri. Intr-o convorbire cu diplomatul american Roy Melbourne, Maniu aprecia ca politica romaneasca de dupa instalarea guvernului procomunist se confrunta cu o problema "delicata si complicata". Cu toate ca Maniu ii ceruse Regelui demiterea lui Groza, el era constient ca primul-ministru nu va fi demis decat daca rusii i-ar "ordona asta". Actiunile concrete ale "manistilor" si "bratienistilor" au fost putine si slabe ca ecou. NOI TENTATIVE ESUATE. Urmatorul pas facut de Maniu si Bratianu a fost deplasarea in Germania, unde din 17 iulie incepuse Conferinta de la Postdam. Cei doi lideri le-au solicitat participantilor sustinere pentru inlaturarea guvernului Groza, ca "nereprezentativ". A urmat calatoria acelorasi doi oameni politici la Conferinta Ministrilor de Externe ai Aliatilor de la Londra (toamna lui 1945). In memoriul adresat Conferintei, Maniu si Bratianu – declarandu-se

- 53 -

"purtatori de cuvant ai opiniei publice" democratice din Romania – au solicitat punctual: un raspuns la scrisoarea de ajutor a Regelui din 20 august, un tratat de pace cu Romania care sa nu fie transcrierea Conventiei de Armistitiu; desemnarea unui reprezentant roman "legitim", adica neapartinand guvernului Groza, pentru semnarea tratatului. Din pacate, memoriul lor nu a avut ecou nici la Londra, ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Molotov, refuzand discutarea cazului romanesc in cadrul oficial. DUELURI DE CULISE. Comisarul rus a preferat sa sustina guvernul Groza intr-o conferinta de presa, organizata la Londra. Maniu ii raspunde cu aceeasi moneda, dar fara acelasi ecou, convocand la Bucuresti o alta intalnire cu ziaristii. In fata jurnalistilor, liderul taranist respinge laudele adresate de Molotov activitatii Executivului condus de Groza si dezvaluie cateva dintre manevrele facute de rusi in Romania, pentru a pastra puterea obtinuta prin lovitura de la 23 august. In acest timp, pretendentii la fotoliul de prim-ministru l-au "bombardat" pe Regele Mihai cu diverse mesaje. Pe rand, comunistul Lucretiu Patrascanu, liberalul Gheorghe Tatarescu si taranistul Nicolae Lupu i se adreseaza Regelui, asigurandu-l de sprijinul pe care sovieticii l-ar acorda fiecaruia dintre ei pentru a-i lua locul lui Groza. In acelasi timp, Iuliu Maniu i-a cerut Regelui sa nu accepte reconcilierea cu Groza si, implicit, cu sovieticii, pe motiv ca miscarea ar avea urmari fatale pentru Suveran, implicit fortarea lui sa paraseasca tara. SCINDAREA SOCIAL-DEMOCRATILOR. Dintre toti, Partidul Social Democrat avea cea mai nefasta pozitie de pe scena politica interna, aflandu-se intre "ciocan si nicovala". La o asemenea situatie se ajunsese din cauza impartirii parerilor membrilor Biroului Politic: Stefan Voitec (ministrul Educatiei in guvernul Groza) si Lothar Radaceanu (titular la Ministerul Muncii) inclinau balanta in favoarea sustinerii Executivului; ceilalti, in frunte cu presedintele partidului, Constantin-Titel Petrescu, au preferat sa-l sprijine pe Rege. "Tabara" lui Titel Petrescu a pierdut, lucru confirmat prin comunicatul remis presei de Radaceanu: "PSDR da tot sprijinul guvernului Groza". "BAIATUL ASTA!" Imediat dupa declansarea grevei regale, la 21 august 1945 are loc sedinta Frontului Unic Muncitoresc, la care participa reprezentantii PCR si ai PSDR. Din luarile de cuvant reiese ca reprezentantii celor doua partide erau speriati de actiunea Regelui si furiosi. In identificarea greselilor care au dus la aceasta situatie, cea mai vehementa a fost Ana Pauker: "Greseala noastra este ca am fost prea domoli, prea indulgenti cu toata banda lui Maniu si Bratianu". Gheorghiu-Dej o completeaza: "Trebuie sa stiti ca nu va tolera URSS un regim, la granita ei, decat unul in care are deplina incredere, supara-se englezii si americanii". Lucretiu Patrascanu califica gestul Regelui drept "o simpla incercare de santaj". Singurul care i-a luat apararea Regelui a fost liderul social-democrat Titel Petrescu, contrat repede si puternic de Dej, care-l aprotrofeaza: "A ramas socialism la tine doar lavaliera". La urmatoarea sedinta a FUM-ului, Ana Pauker cerea timp. Numai ca timpul se scurgea in defavoarea Regelui si in favoarea rusilor si a comunistilor, iar Pauker stia acest lucru. Tactica asteptarii a dat roade. In apropierea Conferintei de la Moscova (iarna anlui 1945), conducerea PCR a "slabit" atacurile fata de opozitie, dand chiar semne ca ar colabora cu ea. In acest sens, Petru Groza afirma "ca monarhia este esentiala pentru existenta continua a Romaniei". Miscarea e observata de generalul Susaikov, care-i scrie lui Molotov, exprimandu-si ingrijorarea in ceea ce priveste atitudinea binevoitoare a lui Groza fata de Maniu. Din informatiile generalului, liderul taranist i-a propus premierului sa-si pastreze postul din fruntea guvernului, dar sa procedeze la o remaniere. Adica sa-i elimine din Executiv pe Tatarescu si grupul liberalilor, in favoarea includerii taranistilor. NEGOCIERI PIERDUTE. Dupa ce ministrii de Externe ai celor trei puteri aliate au hotarat la Conferinta de la Moscova largirea guvernului Groza cu doi membrii apartinand partidelor istorice, in tara au inceput negocierile. Primii doi candidati propusi au fost Ion Mihalache (PNT) si Constantin I.C. Bratianu (PNL). La randul sau, presedintele PSDR, Constantin-Titel Petrescu, a incercat, in zadar, sa-l convinga pe Vasinski sa acorde social-democratilor inca un post de

- 54 -

ministru si unul de ministru fara portofoliu. La 4 ianuarie 1946, a avut loc intalnirea Comisiei Interaliate de Control cu guvernul roman privind reorganizarea acestuia. Desi sustinuti de occidentali, dar neacceptati de Vasinski, Mihalache si Maniu nu au intrat in componenta noului guvern. Peste doua zile, PNL si PNT au prezentat Comisiei o noua lista de candidati. In final, SUA si Anglia au cedat si, in acord cu URSS-ul, au acceptat ca Mihail Romniceanu sa intre in guvernul Groza din partea PNL, iar Emil Hatieganu, din partea taranistilor. Suveranul a semnat la 7 ianuarie decretele regale de investitura, gest prin care, nerecunoscandu-se oficial infrant, Regele a pus capat grevei regale. "CONTRA" PENTRU MIHALACHE SI BRATIANU In 4 ianuarie 1946, premierul Groza le-a prezentat membrilor Comisiei Interaliate de Control motivele pentru care Mihalache (foto) si Bratianu nu "meritau" sa intre in guvern. Primului i se imputa participarea ca voluntar in razboiul contra URSS si sustinerea guvernarii Antonescu. In plus, Mihalache a mai fost acuzat ca desfasoara o "activitate dusmanoasa impotriva guvernului roman", fapt pentru care nu va putea colabora cu acesta. Premierul a calificat includerea taranistului in guvern ca "o provocare fata de opinia publica democratica din tara". Constantin (Bebe) I.C. Bratianu a fost gasit vinovat pentru organizarea manifestatiei din 8 noiembrie 1945, soldata cu morti si raniti. Lovitura de gratie impotriva liberalului a dat-o adversarul sau politic, Gheorghe Tatarescu, ministru de Externe, pentru care includerea lui Bebe Bratianu in executiv ar constitui "un act de agresiune morala". TIMP DE GANDIRE "Eu zic sa vorbim cu el (Regele – n.r.), si vom vedea ce gandeste baiatul asta si vorbim, poate-l convingem, chiar daca se lasa greu si chiar daca pe moment nu da un raspuns pozitiv. Il lasam sa se mai gandeasca" Ana Pauker

Lupte de strada si actori politici - "Banda lui Maniu si Bratianu"

PAULA MIHAILOV CHICIUC Inlaturati de pe scena poltica, cenzurati in presa, liderii partidelor de opozitie au ales strada ca loc de manifestare a pozitiei lor antiguvernamentale. Dar actiunile lor nu si-au atins scopul decat partial si uneori cu pretul unor vieti. Comunistii, care reprezentau autoritatile statului, au reusit sa-i infranga. La inceputul lui august 1945, generalul Susaikov a trimis Comisarului National pentru Afaceri Straine al URSS, Molotov, o telefonograma cu urmatorul text: "S-au primit informatii ca Maniu organizeaza la 16 august a.c. o demonstratie in Bucuresti, indreptata impotriva guvernului Groza. In acelasi timp, la clubul central al liberalilor va avea loc o adunare ai carei participanti de asemenea vor lua parte la demonstratia lui Maniu. Organizatorii intentioneaza sa scoata in strada circa 5.000 de oameni. S-a hotarat, in general, organizarea unei serii de demonstratii pana la 20 august." Acuratetea informatiilor primite de sovietici demonstreaza atentia cu care sovieticii urmareau miscarile partidelor de opozitie. COMUNISTII PUN PIEDICI TARANISTILOR. La fel procedau si autoritatile statului. Reprezentantii Ministerului de Interne, a Prefecturii si a Serviciului Secret – care incepuse a fi controlat de Emil Bodnaras, s-au intalnit si au pus la cale un plan de actiune pentru "zadarnicirea demonstratiei" care prevedea: arestarea organizatorilor manifestatiei, exceptandu-l pe Maniu si efectuarea in ziua de 16 august a unui "control mai riguros al actelor". Dar daca evenimentul din 16 august nu a avut nici un ecou, organele statului au ramas in alerta. Alte modalitati prin care

- 55 -

PCR-ul, majoritar in guvernul Groza, a reusit sa reduca la tacere vocea liberalilor si taranistilor au fost instaurarea cenzurii in presa si inchiderea redactiilor ziarelor oficiale ale opozitiei. CONTRAMANIFESTATII PROPAGANDISTICE. Atat opozitia cat si comunistii au ales strada ca loc de manifestare a ideilor lor. La 23 august 1944, reusise lovitura de stat instrumentata de Rege si de fortele politice din tara. Peste doar un an, acelasi Rege se afla, voluntar, in afara vietii politice, iar liderii partidelor erau dezbinati. Situatia tulbure a fost in favoarea PCR-ului, care a aniversat cu fast evenimentul din august ’44, asumandu-si toate meritele in infaptuirea lui. Telul organizatorilor festivitatii, in spatele carora se aflau sovieticii, era o manifestatie pro-guvernamentala. Frontul National Democrat, presa, comitetele muncitoresti si-au mobilizat fortele pentru reusita manifestatiei. Bucurestenii au asistat cu bucurie la defilarea soldatilor intorsi de pe front. In Bucuresti s-a organizat o receptie prilejuita de aniversarea Revolutiei bolsevice din 7 noiembrie 1917. Este pentru prima data cand membrii camarilei regale se intalnesc cu ministrii cabinetului Groza si cu premierul insusi. In discutiile din timpul receptiei, primul-ministru si-a declarat loialitatea fata de Rege, transmitandu-i-le prin maresalul Curtii, Negel. Groza tine sa-l asigure pe Negel ca "as fi demisionat demult daca rusii n-ar fi considerat un asemenea act ca o ofensa adusa lor". Intervenind in discutie, generalul A. Z. Susaikov aminteste aceluiasi reprezentant al Casei Regale ca in martie 1945, populatia a sustinut instalarea lui Groza in fruntea Guvernului; daca acum Groza ar demisiona, poporul s-ar rascula din nou. De aceea, ii cere lui Negel sa-l convinga pe Rege sa renunte la greva si sa-l imputerniceasca pe Groza sa organizeze alegerile. In timp ce la Ambasada se sarbatorea "Marea Revolutie", Regele primea telefoane de felicitare. Din partea URSS, doar M.I Kalinin, presedintele Prezidiumului Sovietului Suprem, i-a adresat lui Mihai I felicitari cu ocazia numelui. In rest, autoritatile romanesti au primit urari de la sovietici "cu ocazia sarbatorii nationale a Romaniei." SARBATOARE INSANGERATA. In fata Palatului regal, in jurul pranzului, s-au adunat in jur de 10.000 de manifestanti, dornici sa-l aclameze pe Rege cu ocazia onomasticii. Era o demonstratie indirecta impotriva Guvernului Groza si una prin care opozitia incerca sa obtina sprijinul americanilor si englezilor pentru rezolvarea crizei. Intuind miscarea, autoritatile comuniste, in frunte cu ministrul de Interne, Teohari Georgescu, au reactionat prompt. Mai multe grupuri de muncitori si-au facut aparitia in Piata Palatului pentru a-i imprastia pe manifestanti. Ulterior s-a aflat ca acestia au fost trimisi de Gheorghe Stoica (Moscu Kohn), secretarul Comitetului judetean de partid Ilfov. Manifestantii regalisti au reactionat, incendiind doua dintre camioanele muncitorilor. Dinspre Ministerul de Interne s-a deschis foc. Violentele din strada au ucis si au ranit oameni. Cifrele difera de la o sursa la alta. Daca misiunea SUA din Bucuresti a numarat 11 morti (cifra raportata neoficial si de Teoharie Georgescu), numarul ranitilor a ramas inca necunoscut, estimandu-se la 75. In zilele urmatoare s-au operat peste 300 de arestari. Dintre cei retinuti, dupa o saptamana au fost eliberati jumatate, restul ramanand in arest pentru cercetari. Comunistii, detinand controlul cana-lelor de comunicare, au rescris povestea demonstratiei astfel incat ei apareau eroii salvatori. La ordinele sovieticilor, "banda lui Maniu si Bratianu" – cum era numita in presa comunista opozitia – a fost scoasa vinovata pentru moartea unor nevinovati. Pentru ca lumea sa "afle adevarul", pe 12 noiembrie, s-au organizat funeralii nationale pentru doar sase victime, la a caror procesiune, liderul comunist Miron Constantinescu a jurat sa-i razbune pe cei declarati post-mortem "martiri ai libertatii cazuti sub gloantele lui Maniu si Bratianu." REGELE MIHAI, EXILAT TRUP SI SUFLET In timp ce la Bucuresti opozitia se lupta in strada sau pe taramul diplomatic al declaratiilor, Regele Mihai astepta raspunsul aliatilor anglo-americani in linistea Palatului de la Sinaia. Iata cum descrie Arthur Gould Lee, biograful sau personal, viata Suveranului departe de Capitala si de evenimentele politice: "Deoarece nu parasea deloc perimetrul Palatului, Regele incepuse sa sufere din cauza inactivitatii. Din cand in cand pleca cu masina in afara domeniului Pelesului, pentru o

- 56 -

scurta plimbare, dar nu putea merge mai departe, nu putea merge la aerodrom pentru a zbura, nu se putea duce la lacuri pentru a se plimba cu barca sau a se scalda. Mai presus de toate, nu se putea duce la Savarsin, locul unde-i placea cel mai mult sa-si petreaca timpul liber. Lipsa continua de miscare incepea sa-i chinuie spiritul. Isi umplea timpul conducand masina, sau facand fotografii si incerca sa gaseasca ceva cu care sa-si ocupe atat mintea cat si mainile. Si-a indreptat atentia catre pian, pe care il neglijase multa vreme. (...) Dar mare parte a timpului si-o petrecea la biblioteca de la Foisor, asteptand sa afle daca Anglia si America actionasera."

Editorial: Timpul denunturilor

LAVINIA BETEA O perspectiva interesanta asupra studiului comunismului ar fi raportul intre programul unei societati desavarsite in egalitate, fraternitate, tovaraseasca iubire si mijloacele recomandate pentru infaptuirea lui. In privinta ultimelor, Stalin a manuit desavarsit pornirile rele din abisul sufletesc. S-ar parea ca in anii sai de pregatire pentru preotie staruise indelung si cu placere in cunoasterea ispitelor diavolesti asupra urmasilor Evei, ignorand puterile binelui. Vanitatea si invidia fusesera bunaoara pacatele omenesti speculate de Stalin in instituirea "marii terori". Cu rezultatul ca la sfarsitul anului 1938, dupa cum spun statisticile, 15% dintre sovietici fusesera denuntati de apropiati si cunoscuti ai lor, calvarul condamnatilor la moarte ori inchisoare si lagar (aproximativ 5% din populatie) declansandu-se printr-un denunt. Pentru denuntatori, faptul conta ca argument al vigilentei si atasamentului comunist, "calitati" obligatorii in afirmarea politica si profesionala. Practica denuntului ridicata la rangul de datorie de onoare a aparut curand dupa intrarea sovieticilor in Romania. La 30 septembrie 1944 s-au publicat decretele cu privire la epurarea justitiei, a aparatului de stat central si a administratiei locale de elementele considerate fasciste si profasciste. Peste numai o luna, ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, declara ca trebuie pedepsiti nu numai autorii materiali ai subjugarii Romaniei fata de Germania nazista, ci si cei "care prin cuvantul lor au constituit un suport moral al regimurilor dictatoriale trecute". Pe adresele comisiilor de epurare nou-numite au inceput imediat sa curga denunturile. Cat despre Legea privind combaterea speculei, prin prevederile ei aceasta incita la denunt, fara echivoc, denuntatorii urmand sa primeasca o cota-parte din valoarea marfurilor confiscate cu ajutorul lor. Daca in saracia de dupa razboi, grosul denuntatorilor era multumit de "cota-parte" si mai ales de satisfactia prin raul produs semenului "mai bine situat", spectaculoase sunt cazurile din elita intelectuala. Prea putin s-a scris insa despre acestea. In haotica evaluare a productiei editoriale actuale, marturiile asupra timpului provenite din mediul cultural au fost, in genere, concentrate asupra "Jurnalului" lui Mihail Sebastian. Scriitorul boem nu se afla insa in jocul mizelor universitare, academice ori redactionale precum filosoful Constantin Radulescu-Motru, pedagogul Onisifor Ghibu ori poetul M.R. Paraschivescu, autorii unor valoroase insemnari de epoca a caror publicare a trecut, dupa ’90, aproape neobservata. Spre exemplu "Revizuirile si adaugirile" – facute de Radulescu-Motru din 1943 si pana la moartea sa (1957) – este o cronica a schimbarilor vremii. Teoreticianul "personalismului energetic", unul dintre rarii romani creatori de sistem filosofic, presedinte al Academiei (1938-1941) si autor al "Psihologiei poporului roman", se scandaliza astfel la 9 ianuarie 1945 dupa lectura ziarelor zilei: "Astazi: Traiasca Regele Culturii, Carol II! Maine: Traiasca maresalul Antonescu, reintregitorul de tara! Poimaine: Traiasca Stalin, liberatorul! Poimaine: Traiasca din nou alt liberator... In timpul lui Antonescu nu se putea pronunta numele lui Titulescu, iar in 1945 acesta nu mai poate fi pronuntat fara laude excesive". In consecinta, "prostitutia constiintelor se rasfata fara nici o rusine". Asa se face, scrie Radulescu-Motru la 1 februarie 1945, ca "publicarea listelor (cu criminalii de razboi – n.n.) n-a produs mare emotie, fiindca romanii in genere nu sunt intre ei solidari; fiecare este multumit ca a scapat el, fara sa-i pese de soarta altuia".

- 57 -

Jurnalul lui Onisifor Ghibu, publicat sub titlul "Ziar de lagar, Caracal – 1945", e insa mai sumbru. Pedagogul nationalist, ctitor al universitatii romanesti clujene, se afla intr-o (prima) detentie in lagarul din Caracal. Reiese din insemnarile sale din aprilie-octombrie 1945 ca denunturile confratilor universitari il adusesera acolo. Numai ca... Venerabilul profesor fusese si mai grabit in ajutorarea comisiei de epurare, denuntandu-si "dusmanii". Primul – istoricul Constantin Daicoviciu. Pe motiv ca "imbracase camasa verde". Dupa respectivul denunt, Daicoviciu fusese inlocuit din functia de decan al Facultatii clujene de Litere cu filosoful D.D. Rosca. Vigilent, Ghibu il denuntase apoi pe istoricul Silviu Dragomir pentru politica din 1938-1940 ca ministru al Minoritatilor. Dupa niste conflicte profesionale ii denuntase pe D. Todoran si Emil Petrovici. Unindu-se, "dusmanii" il "infundasera" pe Ghibu, al carui "sprijin" se dovedeste a fi, pana la capat, "fratele" Petru Groza. Cand (si cu sprijinul vrajbei lor) comunistii aveau puterea deplina, multi denuntati se vor regasi in aceeasi celula cu denuntatorii. Dupa retragerea Armatei Rosii din tara, sovieticii vor fi declarati vinovati pentru toate "suferintele neamului". Istoviti de lagare si puscarii, supravietuitorii iarasi cad prada perfidului joc al puterii. Cu toiagul tocit al nationalismului-legionar vor sprijini si ei "inalt patriotismul" nationalismului comunist.

Conducatorii Germaniei naziste, la Nürnberg

ILARION TIU Dupa sase ani de la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, in toamna anului 1945, invingatorii au organizat un proces public. Astfel ca principalii demnitari nazisti au ajuns in boxa acuzatilor Tribunalului de la Nürnberg. Dupa acest model au fost judecati si colaboratorii nazistilor din statele aliate Germaniei. In anii celui de-al doilea razboi mondial, cruzimile si incalcarile legilor razboiului au fost facute si de nazisti, si de Aliati. Prelungirea conflagratiei a dus la cresterea nervozitatii combatantilor, care au apelat la masuri dure, in afara intelegilor anterioare privind desfasurarea ostilitatilor. Ca dupa orice razboi, trasi la raspundere si pedepsiti au fost numai invinsii. PEDEPSIREA CRIMINALILOR DE RAZBOI. Paradoxal, cel mai vehement adept al pedepsirii sumare a liderilor nazisti nu a fost "tiranicul" Stalin, ci "democratul" Churchill. Din documentele de arhiva publicate in ultima perioada reiese ca acesta a pus problema pedepsirii liderilor nazisti inca din decembrie 1942. Discutia s-a purtat in Cabinetul de Razboi britanic in imprejurarile luptelor crancene de la Stalingrad. Churchill propunea sec executarea liderilor germani imediat ce erau prinsi. Opina pentru electrocutare. La presiunea Statelor Unite, Churchill si-a temperat ulterior tonul. Treptat a aparut ideea constituirii dupa razboi a unei Curti de judecata pentru liderii Germaniei si ai aliatilor acesteia. Propunerea a fost introdusa in agenda discutiilor pentru prima data la Teheran in 1943. Deoarece razboiul nu se terminase, dezbaterea a fost amanata pentru momentul cand va fi sigura victoria. Acest moment se intrevedea la inceputul anului 1944, cand germanii si aliatii lor erau in defensiva pe toate fronturile. Atunci s-a format o echipa de juristi care a strans documentatia privind crimele de razboi naziste, in acelasi timp pregatindu-si cadrul legislativ. UN TRIBUNAL SPECIAL. Decizia finala privind organizarea unui proces judiciar pentru cei considerati criminali de razboi din tabara Axei s-a luat in septembrie 1944, la Conferinta Aliatilor din Quebec. Dupa aceasta, secretarul de razboi al guvernului de la Washington, Harry L. Stimson, a initiat proiectul constituirii unui Tribunal special pentru liderii nazisti si aliatii acestora. El a propus un Proces al criminalilor de razboi din Europa. Dupa moartea lui Roosevelt (12 aprilie 1945), noul presedinte al SUA, Harry Truman, a devenit un sustinator puternic al procesului judiciar pentru nazisti.

- 58 -

Ultimele detalii au fost stabilite in august 1945 la Londra, unde a fost adoptata o Charta privind pedepsirea criminalilor de razboi. Acestia erau plasati exclusiv in tabara invinsilor, rezolutia cerand "pedepsirea marilor criminali de razboi ai tarilor europene ale Axei". Tot atunci s-a hotarat ca procesul sa inceapa la 20 noiembrie 1945. Tribunalul urma sa fie alcatuit din reprezentantii celor trei puteri Aliate care au luptat in Europa: URSS, SUA si Marea Britanie, plus cei ai Frantei (stat desfiintat de Hitler in iunie 1940). Crimele de razboi ale Aliatilor, cum ar fi masacrarea armatei poloneze de sovietici la Katyn, sau bombardamentele atomice de la Hiroshima si Nagasaki nu au fost niciodata judecate. LA NÜRNBERG. Asadar, nu numai germanii erau vizati de sentintele noului Tribunal pentru crimele de razboi. Pentru inceput trebuia judecati marii responsabili de razboi din guvernul german, iar ulterior, sau in paralel, alti responsabili din tarile cu care a colaborat Germania. A existat o disputa intre Aliati privind locul unde se va desfasura procesul. Sovieticii au sustinut ca acesta sa se tine la Berlin, deoarece orasul se afla in zona lor de ocupatie. In cele din urma negocierile au dat castig de cauza pozitiei americane. Ei au ales Nürembergul, deoarece era in zona lor de ocupatie, iar acolo exista un Palat de Justitie incapator si neafectat de bombardamente. Pe langa motivele "practice" ei au avansat si unul ideologic: la Nüremberg, incepand din 1923, Partidul Nazist isi tinuse congresele an de an. SENTINTELE. Procesul criminalilor de razboi nazisti s-a desfasurat in perioada septembrie 1945-octombrie 1946. La baza lui a stat un dosar riguros intocmit, dezbaterile fiind insa influentate de amintirea imediata a razboiului. Acuzatiile expuse aici au fost modelul pentru celelalte procese ale conducatorilor Axei: crime impotriva pacii, razboi de agresiune, crime de razboi si crime impotriva umanitatii. Principalii demnitari nazisti au primit pedeapsa capitala: Joachim von Ribbentrop, Herman Goring, Alfred Rosemberg etc. Tribunalul de la Nüremberg a functionat pana in 1949, fiind judecati peste 200 de inculpati. Aproximativ 1.600 de germani responsabili de crime de razboi au fost judecati de instante militare.

Procesul generalilor

ILARION TIU In contextul planurilor Aliatilor de a organiza tri bunale speciale pentru criminalii de razboi din tabara Axei, la inceputul anului 1944, in Romania a avut loc procesul conducatorilor militari din Basarabia si Transnistria. Au fost alcatuite Tribunale ale Poporului, care au judecat in noul spirit "democratic popular". Puterea sovietica, desi a ramas in istorie prin crimele facute de Stalin, a avut mare grija de imaginea sa pe plan international. In perioada interbelica, cu toate ca masacrase trupele "albilor" in razboiul civil sau isi condamnase la moarte conducatorii de partid in "Marea Teroare", a sustinut permanent principiile democratice. Ultima pledoarie pentru democratie a facut-o cu cateva zile inainte ca Germania sa atace Polonia si sa declanseze al doilea razboi mondial (1 septembrie 1939). Diplomatii rusi, aflati la o conferinta la Londra alaturi de omologii englezi si francezi, au propus noi teorii privind definirea "razboiului de agresiune". DEFINIREA CRIMELOR DE RAZBOI. Inainte de a se termina razboiul in Europa, sovieticii au initiat, prin intermediul partidelor comuniste, procese pentru "criminalii de razboi" din tarile foste aliate ale Germaniei ocupate de Armata Rosie. Conform actelor de acuzare intocmite, vinovati de crime erau si liderii politico-militari care au initiat un razboi de agresiune, nu numai cei care au incalcat legile de razboi. Astfel ca sovieticii au imbracat in forme juridice abil construite avertismente pentru potentialii lideri ai opozitiei care ar fi exagerat in protestele fata de prezenta Armatei Rosii in tarile ocupate. Atat in Bulgaria si Ungaria, cat si in Romania, majoritatea

- 59 -

politicienilor sustinusera razboiul, fie din motive de expansiune teritoriala, fie din motive de redobandire a unor teritorii cedate. O LEGE SPECIALA. La Bucuresti, trimiterea in judecata a "criminalilor de razboi" a fost initiata inainte ca Partidul Comunist sa preia conducerea guvernului. Bine coordonati de la Moscova, comunistii obtinusera inca din 1944 ministerele-cheie necesare condamnarii responsabililor razboiului din Est: Armata, Interne si Justitie. Prin propaganda pentru pedepsirea "criminalilor de razboi", PCR urmarea si obtinerea unui capital de imagine. Razboiul din Est fusese un dezastru, numeroase fiind familiile indoliate din cauza lui. In propaganda de partid, fostul "razboi sfant" era prezentat ca razboi de agresiune impotriva "pasnicilor" muncitori si tarani sovietici. Ca si propaganda pentru reforma agrara, agitarea responsabilitatii pentru pierderea razboiului in Est era bine orchestrata de comunisti. Si celelalte partide politice acuzau razboiul in Est (respectiv la est de Nistru), insa cu jumatate de gura, deoarece liderii lor puteau fi oricand acuzati ca l-au sprijinit ori ca nu i s-au opus lui Antonescu. De asemenea, ca si in cazul Legii agrare, comunistii s-au miscat cu rapiditate, propunand la inceputul lunii ianuarie 1945 un proiect de lege pentru pedepsirea criminalilor de razboi. Acesta a fost prezentat de ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu. Pentru "crima de razboi de agresiune impotriva URSS" si incalcarea legilor de razboi, initiatorii proiectului cereau sanctiuni aspre. Era prevazuta si pedeapsa cu moartea, inexistenta in Codul Penal in vigoare la acea data (dupa 23 august 1944 fusese repus in functiune vechiul Cod Penal, anterior dictaturii carliste). Pedeapsa capitala pentru criminalii de razboi fusese propusa inca din decembrie 1942, nu de catre sovietici. TRIBUNALUL POPORULUI. Noutatea adusa de proiectul de lege al lui Patrascanu era componenta "democratica" a tribunalului crimelor de razboi. Astfel ca ancheta penala urma sa fie condusa de "acuzatori publici" si nu de procurori. Proiectul de lege a fost discutat in guvernul condus de generalul Nicolae Radescu, legea fiind "sifonata" de ministrii necomunisti. Atunci s-a decis ca Tribunalul Criminalilor de Razboi sa nu se numeasca "Tribunalul Poporului", ci "Tribunalul special", iar "acuzatorii publici" din randul "oamenilor muncii" n-au fost aprobati. Comunistii nu s-au descurajat de acest "incident". Imediat dupa rasturnarea lui Radescu si venirea la conducerea guvernului a lui Petru Groza, Lucretiu Patrascanu a prezentat o noua propunere legislativa. Aceasta a fost adoptata de Consiliul de Ministri la 21 aprilie 1945, prin Legea nr. 312/1945. In baza acesteia au fost judecati demnitarii regimului Antonescu in perioada functionarii Tribunalului Poporului (aprilie 1945-iunie 1946). Conform proiectului din ianuarie, rolul procurorilor era preluat de "acuzatorii publici", numiti direct de ministrul Justitiei. Judecatorii Tribunalului erau numiti, de asemenea, pe criterii politice, cate cinci din partea fiecarei formatiuni reprezentate in "guvernul de larga concentrare democratica". Comunistii au castigat majoritate de locuri, deoarece in guvern erau prezente si organizatii-satelit ale acestora, "partidele istorice" neavand reprezentare. Astfel ca, prin prevederile legii, comunistii detineau controlul Tribunalului Poporului. Seful "acuzatorilor publici" a fost numit avocatul Avram Bunaciu (viitor ministru al Justitiei dupa arestarea lui Patrascanu). Majoritatea erau avocati sau functionari, insa au fost inclusi si doi muncitori: Alexandru Draghici si Dumitru Saracu. Acestia din urma au avut un rol foarte important in propaganda privind activitatea Tribunalului. Presa de partid elogia in repetate randuri rolul lor de muncitori care participa la treburile tarii prin "demascarea fascistilor". GENERALII SI "POPORUL". Imediat dupa reorganizarea din aprilie 1945, Tribunalul criminalilor de razboi si-a inceput activitatea. "Acuzatorii publici" lucrasera la strangerea materialelor inca din ianuarie 1945. Primul lot de "criminali de razboi" a fost adus in instanta la 14 mai. In capul listei se afla generalul Nicolae Macici, urmat de ofiteri care detinusera functii in Transnistia si Basarabia. Macici era acuzat ca pregatise si executase represiunea populatiei din Odessa, dupa aruncarea in aer a Comandamentului roman din localitate la 22 octombrie 1941. Acuzarea a adus numeroase marturii scrise ale populatiei care a asistat la represiune, sustinand ca, prin masacrarea cu cruzime a populatiei civile, Macici incalcase toate legile razboiului. In

- 60 -

apararea sa, generalul Macici a sustinut ca nu facuse altceva decat sa execute ordinele venite de la Antonescu. S-a aparat sustinand ca, daca ar fi refuzat, conform legilor militare era pasibil de legea martiala. Tribunalul Poporului a emis repede sentinta in "lotul Macici". La 22 mai, impreuna cu alti 28 de ofiteri, Nicolae Macici a primit pedeapsa capitala. Ei au facut recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie, insa acesta a fost respins la 28 mai. Sentinta nu s-a executat, deoarece la 1 iunie regele Mihai I, la propunere guvernului, le-a comutat pedeapsa cu moartea in munca silnica pe viata. Generalul Macici a murit in inchisoarea Aiud in 1950. ORGANIZARE SI PROPAGANDA. Imediat dupa 23 august 1944, micul Partid Comunist a excelat prin impresionanta sa organizare. Chiar daca in timpul razboiului numara cateva sute de membrii, dupa cateva luni de "libertate democratica", cu suportul Armatei Rosii, parea o structura bine cladita. Hotararile de parid erau puternic sustinute de ministrii din guvern, chiar cand comunistii nu aveau controlul Executivului. Presa de partid informa "la zi" privind linia partidului si activitatea ministrilor. La nevoie, "mase muncitoresti" erau scoase pe strazile oraselor pentru a protesta fata de guvern, ori pentru schimbari "adevarat democratice". Astfel a fost posibila preluarea controlului sindicatelor, rasturnarea guvernului Radescu si legiferarea reformei agrare. Procesele de la Tribunalele Poporului nu s-au sustras acestor practici. In Scinteia si Romania Libera, zilnic apareau informari despre mersul anchetelor sau proceselor. "Profesionistii condeielor", prin formulari patetice, ii prezentau pe "criminalii de razboi" in culori sumbre, cu imperativul "Moarte criminalilor de razboi, moarte ucigasilor!". GEN. MACICI Nicolae Macici s-a nascut la 7 noiembrie 1886, la Craiova. A facut studii militare, in timpul primului razboi mondial avand gradul de capitan si luptand in Valea Jiului (1916). Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial avea gradul de general de divizie. Numele lui Nicolae Macici se leaga de masacrul de la Odessa din din 22-24 octombrie 1941. Sub comanda sa a fost pus in aplicare ordinul lui Ion Antonescu de represalii contra evreilor si comunistilor in urma aruncarii in aer a Comandamentului Armatei Romane din localitate. La 25 octombrie 1941, Macici a raportat uciderea a 13.000 de localnici. Dupa 23 august 1944, generalul Macici a primit misiuni pe frontul de vest. Insa in toamna aceluiasi an, Comandamentul Sovietic de la Bucuresti a cerut arestarea sa pentru crime de razboi. La interventia conducatorilor Armatei Romane a fost "pasuit" o vreme, dar in primavara anului 1945 a fost arestat, fiind judecat de Tribunalul Poporului din Bucuresti. PROPAGANDA "Din mii de guri, un singur strigat. Din mii de piepturi, o singura dorinta. Moarte criminalilor de razboi! Moarte ucigasilor! Moarte lor!" Aurel Baranga Romania Libera, 21 mai 1944

"Ziaristii fascisti", in boxa acuzatilor

ILARION TIU Dupa condamnarea ofiterilor din "lotul Macici", Tri bunalul Poporului din Bucuresti si-a indreptat atentia spre "ziaristii fascisti". In box a acuzatilor au ajuns in special gazetarii publicatiilor care sustinusera fatis regimul Antonescu. Au fost invinuiti totodata si directorii ziarelor de mare tiraj din Romania inter belica. La sfarsitul lunii mai, la Tribunalul Poporului din Bucuresti a inceput "procesul ziaristilor vinovati de dezastrul tarii".

- 61 -

PRESA SI REGIMURILE DICTATORIALE. In acest proces, principala vina adusa ziaristilor judecati se referea la aservirea lor fata de propaganda regimului Antonescu. Erau acuzati de a fi instigat la ura rasiala, la declansarea si continuarea razboiului in est, tainuirea "crimelor antonesciene" etc. Incepand din 1938, cand Regele Carol al II-lea instaurase un regim personal, presa romaneasca nu mai avusese independenta editoriala. Multe publicatii incurajasera demersurile autoritare ale regelui, "convinse" ca sistemul politic traditional falimentase. In 1939-1940 Carol al II-lea devenise "idolul" gazetarilor, fiind o prezenta zilnica in paginile ziarelor, asemenea lui Nicolae Ceausescu in anii ’80. Spre exemplu, Universul dedica zilnic o pagina telegramelor de felicitare la adresa regelui si "adeziunilor" functionarilor statului. Dupa prabusirea regimului carlist, ziaristii s-au dedicat altui "idol": Ion Antonescu (pana in ianuarie 1941 insotit si de Horia Sima). In toata aceasta perioada, publicatiile de stanga (in primul rand Adevarul si Dimineata) fusesera suspendate partial sau total. Dupa 23 august 1944, ziaristii comunisti au intrat zgomotos in scena publicisticii, denuntand "comportamentul slugarnic" al gazetarilor de la publicatiile de dreapta. MODELUL NÜREMBERG. Nu comunistii romani creasera modelul de proces contra "ziaristilor fascisti". Condamnarea publicistilor era prevazuta in cadrul proceselor "crimelor de razboi", gandite de aliati inca inainte de sfarsitul conflagratiei mondiale. Chiar in primul lot judecat de Tribunalul de la NurImberg (al capilor regimului nazist: noiembrie 1945-octombrie 1946) s-a aflat si un director de ziar. Julius Streicher condusese saptamanalul "Der Strümer" ("Atacatorul") in perioada 1923-1945. Publicatia, care aparuse sub forma de tabloid, a servit regimului nazist mai ales prin caricaturile antisemite publicate. Oficial, ziarul regimului fusese Völkischer Beobachter, dar se apreciase insa ca Der Strümer servise mai eficient propaganda nazista. Streicher a fost condamnat la moarte de Tribunal si executat, creand un precedent in tarile invinse. DIN REDACTIE IN BOXA. Procesul "ziaristilor fascisti" din Romania s-a desfasurat inaintea celui de la Nüremberg, insa pe aceleasi principii. Constantin Vicol, Alexandra Sidorovici (sotia lui Silviu Brucan), Ion D. Ioan si Avram Bunaciu erau acuzatori publici. Ei intocmisera un dosar consistent, format din articole de ziar si diverse marturii. Toate procesele Tribunalelor Poporului au fost bine instrumentate juridic, cu toate ca, de fatada, in corpul "acuzatorilor publici" erau si "muncitorii si taranii". De altfel, pentru a putea justifica aliatilor occidentali "democratismul" pe care-l propaga in fostele "state fasciste", sovieticii au solicitat comunistilor sa nu lase vreun semn de indoiala privind respectarea procedurilor standard. Nume sonore in "lotul celor 14 ziaristi" erau Pamfil Seicaru (fostul director al ziarului Curentul) si Stelian Popescu (fostul director al ziarului Universul). Ambii fugisera insa in strainatate. Au mai fost acuzati cunoscutii Nichifor Crainic (ideolog al nationalismului) si Radu Demetrescu-Gyr (legionar). Erau acuzati ca, "prin articolele de ziare, brosuri sau conferinte, s-au pus in slujba propagandei fasciste sau hitleriste sau au contribuit prin actiunea lor la sustinerea unui regim odios si a unei politici externe nefaste, politica ce trebuia sa aiba drept consecinte antrenarea Romaniei intr-o aventura dezastruoasa si prabusirea politica si militara a tarii". OTRAVA DUPA OTRAVA. Cele mai importante capete de acuzare le-au fost aduse pentru propaganda de dupa 22 iunie 1941 in favoarea razboiului in est. Acuzatiile erau prezentate, de asemenea, in maniera jurnalistica, precum urmatoarea comparatie existenta in actul de acuzare: "Dupa cum faimosul comandant de la Vapniarka ii otravea pe detinuti prin alimentarea lor cu mazare furajera, aliment a carui toxicitate ii era cunoscuta, tot astfel gazetarii si publicistii adusi in fata Tribunalului Poporului picurau zi de zi, in brosurile lor, otrava urei si toxinele felurite ale propagandei hitleriste"... "Cand au inceput puternicele ofensive ale glorioasei Armare Rosii si armatelor aliate, ele nu erau decat «ultimile svarcoliri». In mod sistematic invariabil, cititorul afla ca ofensivele «esueaza»". VECHI RAFUIELI. "Procesul ziaristilor fascisti" a judecat si contributia inculpatilor la "dezvoltarea fascismului". Nici procedeul acesta nu era o inovatie locala, la Nüremberg, Julius Streicher fiind judecat pentru "intreaga activitate".

- 62 -

Printre altele, "acuzatorul public" Alexandra Sidorovici ii reprosa lui Nichifor Crainic (judecat in lipsa) ca "a dus o campanie de otravire a sufletelor, mai cu seama a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putinta influentei asupra tineretului". Tot ea il caracterizeaza pe Crainic ca "un adevarat cameleon politic, osciland de la legionari la cuzisti, apoi inapoi, la legionari, pe urma la Antonescu si iar la legionari". Aceeasi Alexandra Sidorovici il invinuieste pe Stelian Popoescu deoarece: "In 1940 a pregatit dictatura antonesciana si aservirea noastra lui Hitler, printr-o avalansa de articole. La 14 Iulie (ziua Frantei, n.n.) el nu saluta caderea Bastiliei, ci pe Mussolini si Hitler". Lui Pamfil Seicaru "acuzatorii publici" i-au facut la proces un adevarat dosar al activitatii de presa. Seicaru se remarcase in perioada interbelica si prin santajurile sale politice. Dupa intocmirea unui dosar de presa, il prezenta omului politic sau industriasului vizat, cu oferta ca in schimbul unei mite substantiale sa renunte la publicare. Despre cladirea ziarului Curentul, circula in epoca zvonul ca era facuta dupa principiul "santajul si etajul". Antecedentele lui Pamfil Seicaru au fost transformate in proba la dosar, cu adaugirea acuzatiei ca primise mita de la Mussolini si Hitler pentru a le sustine interesele in Romania. Sentinta a fost data la 2 iunie 1945. Marii acuzati ai acestui proces au fost cei judecati in lipsa: Pamfil Seicaru si Grigore Manoilescu au primit pedeapsa cu moartea, iar Nichifor Crainic si Stelian Popescu – munca silnica pe viata. Restul a primit condamnari intre 12 si 20 de ani. PETITIA Ca si la procesul "lotului Macici", "oamenii muncii" din Bucuresti au fost in permanenta "interesati" de cursul "procesului ziaristilor fascisti". In preajma Tribunalului s-au regizat demonstratii in care se "cerea" moartea acuzatilor. Rol mai important l-a avut protestul Sindicatului Ziaristilor Profesionisti, semnat printre altii de: N.D. Cocea, Eugen Jebeleanu, Cezar Petrescu (fost director la ziarul Romania, publicatia oficiala a regimului carlist). Acestia au "luat act cu satisfactie de trimiterea in judecata Tribunalului Poporului a primului lot de ziaristi tradatori ai intereselor populare si de stat". Pentru un mai mare efect, in paralel, pe adresa Tribunalului Poporului a venit un alt protest, al "muncitorilor, functionarilor si ziaristilor" de la "Universul", care denuntau tirania "exploatatorului" Stelian Popescu, fostul director al publicatiei. Il acuzau si ca in 1916 tratase cu "nemtii" vinderea ziarului (Muntenia era atunci ocupata de Germania, n.n.), ca in 1924 aplaudase si elogiase represiunea de la Tatar Bunar si ca ani de-a randul purtase "cea mai mincinoasa campanie" contra Uniunii Sovietice, promovand "ura de rasa". In inchiere, "petitionarii" cereau: "La ocna cu agentii hitleristi din presa romaneasca!". "TOXINE" "Dupa cum comandantul de la Vapniarka ii otravea pe detinuti cu mazare furajera, tot astfel gazetarii adusi in fata Tribunalului Poporului picurau zi de zi, in brosurile lor, otrava urei si toxinele felurite ale propagandei hitleriste" (Din actul de acuzare al "ziaristilor fascisti", mai 1945)

Procesul horthystilor

ILARION TIU Pe langa Tribunalul Poporului format la Bucuresti s-a constituit unul si la Cluj, cu atributii in judecarea "criminalilor de razboi". Instanta clu jeana a avut menirea sa cerceteze si sa judece abuzurile si atrocitatile administratiei maghiare horthyste asupra romanilor si evreilor intre 1940 si 1944. Desi eliberata de armatele romano-sovietice inca din toamna anului 1944, Transilvania de Nord-

- 63 -

Vest a fost folosita de URSS in jocurile diplomatice cu Bucurestiul si Budapesta. Decizia finala de incorporare la Romania a fost luata dupa constituirea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Ulterior, in orasele nord-transilvanene s-a reinstalat administratia romaneasca. Atunci au inceput si cercetarile privind abuzurile si atrocitatile autoritatilor maghiare horthyste, in perioada cedarii teritoriului (septembrie 1940-octombrie 1944). ABUZURI HORTHYSTE. Au existat doua perioade mai importante in care autoritatile maghiare horthyste au luat masuri contra etnicilor romani si evrei din regiune. Primele victime au fost romanii, imediat dupa Dictatul de la Viena si instalarea administratiei Budapestei. Timp de doua luni au fost inregistrate masacre etnice, deportari si suprimari ale drepturilor civile. La sfarsitul anului 1940, tensiunile romano-maghiare s-au mai aplanat. In primavara anului 1944, regimul de extrema dreapta din Ungaria a deplasat prigoana catre evrei. In mai acel an, guvernul de la Budapesta a cedat presiunilor Berlinului si a dispus deportarea populatiei iudaice in lagarele de exterminare din Polonia. TRIBUNALUL POPORULUI, LA CLUJ. Dupa judecarea primelor "loturi" de "criminali de razboi", Tribunalul Poporului si-a stabilit o sectie si la Cluj. La 22 iunie 1945, in prezenta lui Avram Bunaciu, acesta si-a deschis "portile", avand ca model institutia similara din Bucuresti. Procesele nu au aparut imediat dupa crearea Tribunalului, asa cum se intamplase la Bucuresti. Pentru "crimele de razboi" ce trebuia judecate acolo era nevoie de o documentatie mai minutioasa. Marturii ale romanilor fusesera stranse inca din 1940. O parte din "informatori" fusesera romanii expulzati de administratia horthysta in toamna anului 1940, care dadusera declaratii la posturile de jandarmi de la granita. Autoritatile mai puteau face insa anchete in localitatile unde se comisesera abuzuri. In cazul evreilor, situatia era mai complicata. Deoarece fusesera deportati in lagarele din Polonia, nu era cunoscut numarul supravietuitorilor. O mare parte din ei pierise in camerele de gazare, mai ales femeile, copiii si batranii. Barbatii apti de munca fusesera mutati in lagare de munca pe teritoriul administrat de armata germana, fiind inca dispersati prin Europa. Alt inconvenient era si retragerea multor functionari si militari care comisesera abuzuri o data cu administratia maghiara in toamna anului 1944. Astfel ca abia in primavara anului 1946 s-au putut intocmi primele rechizitorii. CRIME CONTRA ROMANILOR SI EVREILOR. Au fost judecate doua procese, incepute in prima jumatate a lunii mai 1946. Primul a fost "rezervat" abuzurilor contra romanilor si evreilor pe perioada administratiei horthyste. In acest caz au fost puse sub acuzare 63 de persoane. Al doilea proces, cel al "Ghetoului", a avut notorietate mai mare, deoarece s-a judecat deportarea populatiei evreiesti din nord-vestul Transilvaniei la Auschwitz. Cei 195 de invinuiti au fost totodata acuzati si de degradarea civica si persecutia evreilor. In total, au fost pronuntate 30 de sentinte capitale, 52 de munca silnica pe viata si alte cateva zeci de pedepse mai mici. Insa cei mai multi dintre condamnati fusesera judecati in lipsa, mai ales cei pedepsiti cu moartea. Din 185 de invinuiti, doar 51 se aflau in sala Tribunalului. Sentinta capitala nu s-a aplicat pentru nimeni, pedeapsa fiind comutata la munca silnica pe viata. NEMULTUMIRI ALE MAGHIARILOR. Atat autoritatile de la Budapesta, cat si maghiarii din Romania au fost profund nemultumiti de faptul ca sentintele Tribunalului Poporului se pronuntasera cu precadere impotriva etnicilor maghiari. O razbunare pentru Dictatul de la Viena – au acuzat propagandistic unele voci. In timpul anchetei s-au produs si revolte. Spre exemplu, la inceputul lunii februarie 1946, aproximativ 600 de maghiari au protestat in fata sediului Politiei din Gheorghieni (jud. Cluj), intrand cu forta in imobil. Acolo se aflau detinuti cinci suspecti de crime de razboi, in frunte cu protopopul romano-catolic Laszlo Ignatiu. Nemultumirile fata de deciziile Tribunalului Poporului din Cluj se manifesta si astazi. Cel mai cunoscut caz este acela al aristocratului Albert Wass, condamnat la moarte de aceasta institutie in 1946. Fusese acuzat in principal ca la intrarea armatelor horthyste a dispus omorarea unor sateni din Sucutard si Muresenii de Campie (jud. Cluj). Wass a fugit in Germania, iar in 1952 in Statele Unite, unde s-a afirmat ca om de cultura. Dupa 1989, mai multe scoli maghiare din Romania au primit numele

- 64 -

sau, in orasul Sfantu Gheorghe ridicandu-i-se o statuie. O campanie de reabilitare a grofului Wass este pusa in prezent de liderii UDMR. Nu putine au fost polemicile intre liderii PRM si ai UDMR pe tema "crimelor de razboi" de care este responsabil Albert Wass. TRIBUNALUL CRIMELOR DE RAZBOI Conform legii din aprilie 1945, Tribunalul Poporului din Bucuresti trebuia sa functioneze pana la 1 septembrie acel an. Insa detentia lui Ion Antonescu in URSS si nepredarea lui la Tribunalul de la NurImberg au impus modificarea legii. Astfel ca in februarie 1946 s-a dat o noua lege, prin care activitatea Tribunalului Poporului se prelungea pana la 1 iunie 1946. Dupa judecarea "lotului" Ion Antonescu, a fost desfiintat definitiv la 22 iunie 1946. Pana la incetarea activitatii, Tribunalul Poporului judecase 15 "loturi". Cei mai multi inclusi in rechizitoriile "acuzatorilor publici" fusesera lideri militari sau inalti functionari de stat din perioada septembrie 1940-august 1944, precum si conducatori militari de pe frontul de est sau administratori ai Basarabiei, Bucovinei de Nord si Transnistriei. Competentele sale in judecarea "criminalilor de razboi" au fost preluate de Tribunalul Capitalei, Sectia I Penala. In august 1947 s-a dat o noua lege pentru pedepsirea "criminalilor de razboi", prin care sarcina revenea Curtilor de Apel din Bucuresti si Cluj. Legea a mai fost modificata si in 1948, pentru ca in septembrie 1955 sa se dea un decret de gratiere in favoarea condamnatilor pentru "crime de razboi" care aveau pedepse pana in zece ani.

Editorial: "Mancatorul de oameni"

LAVINIA BETEA Dupa razboi, legenda lui Stalin s-a extins din tara sovietelor in intreaga lume, imbogatindu-se si cu calitatea de aparator al Rusiei si strateg al victoriei impotriva nazistilor. Decizia sa de-a nu parasi Kremlinul nici cand armatele germane ajunsesera la portile Moscovei ii impresionase profund pe contemporani. Desi masura in care Stalin coordonase operatiunile militare era si este imposibil de precizat. Fara putinta de tagada insa, s-a dovedit neindurator cu ofiterii si soldatii sovietici din momentul invaziei tarii de catre trupele germano-romane pana la sfarsitul tratativelor de pace. Toti ofiterii care avusesera nenorocul sa comande unitati situate in vara lui 1941 in calea invadatorilor si care, luati prin surprindere s-au retras, au fost imediat executati ca "tradatori". Nu-si crutase de la moarte nici macar propriul fiu cazut prizonier la germani, neacceptand schimbul propus de acestia. Sfarsitul razboiului a fost o tragedie pentru alte cateva milioane de sovietici. Dupa ce ajungeau pe pamantul Rusiei, soldatii rusi eliberati din lagarele naziste erau trimisi direct in lagarele de munca ale patriei lor. La finele razboiului, Stalin a decis si stramutarea a sase natiuni ale Uniunii Sovietice de pe meleagurile natale pentru vina de-a fi "colaborat" cu ocupantii nazisti. Ceilalti il elogiau insa pe Stalin "eliberatorul" si "parintele popoarelor" (deocamdata numai ale Uniunii Sovietice). Intalnirile cu el erau considerate evenimente memorabile de catre oricare interlocutor. Nu-i de mirare, asadar, ca putinii oaspeti pe care i-a avut din Romania, patrunsi de emotia de a-l fi cunoscut, descriu momentul ca pe-un miracol. Dar "cine este Stalin?, se intreba comunistul cominternist Milovan Djilas, care-l intalnise in mai multe randuri. Un mare om de stat, un «geniu diabolic», o victima a dogmei sau un maniac si un criminal care a pus mana pe putere? Ce a insemnat pentru el ideologia marxista, la ce i-au servit ideile? Ce credea el despre propria opera, ce credea despre sine si locul sau in istorie?". Dintr-un prezumtiv dialog cu mama sa deducem ca Stalin fusese constient de natura puterii sale aidoma celei tariste. "Mama, ar fi intrebat-o fiul ajuns in culmile puterii, ti-l mai amintesti pe tarul nostru?"; "Desigur", a raspuns femeia; "Ei, bine, eu sunt acum un fel de tar..."; "Mai bine te faceai preot!" – ar fi oftat atunci mama, pastratoare a credintei ortodoxe in satul ei georgian.

- 65 -

Printre cartile care-au alcatuit lecturile haotice ale dictatorului s-a descoperit si o biografie a lui Ivan cel Groaznic. Pe marginea filelor ei, "tarul rosu" al Kremlinului notase adesea "invatatorule". In culmea puterii, Stalin i-a cerut regizorului Eisenstein sa faca un film despre tarul Ivan si ispravile sale din urma cu patru secole. Dupa vizionare, a ridicat cateva obiectii privind semnificatiile atribuite de regizor personajului principal. In optica lui Stalin, tarul nu fusese nici paranoic, nici criminal – cum il calificau "istoricii burghezi" –, ci un mare si intelept conducator in spiritul traditiilor Rusiei. Despre asemenea tirani s-a spus deseori ca erau niste neoameni, cu ei exemplificandu-se psihopatologia puterii. Deciziile si comportamentele tarului Ivan cel Groaznic ca si ale lui Stalin au fost explicate prin apelul la simptomatica personalitatii schizofrene. Patologie definita imprecis ca ruptura de contact cu lumea inconjuratoare, retragerea din realitate precum si printr-o gandire autista, schizofrenia se intalneste, in toate climatele, in aceleasi proportii (de la unu la doua cazuri la 10.000 de locuitori). Boala exista pe fondul unei inteligente care, cuantificata, se ridica, in general, la nivelul supradotatilor. Termenul de schizofrenie grupeaza insa, in ansamblu, o diversitate de tulburari. Printre care si aceea ca bolnavul traieste intr-o lume arhaica, gandirea sa urmand o logica personala, egocentrica, magica. Forma de baza a schizofreniei clinice este tipul paranoid, caracterizat de idei delirante de persecutie, grandoare ori gelozie... Uneori boala evolueaza prin pusee, alteori in mod continuu. Explicatiile etiologice sunt numeroase si imprecise ca si tulburarile ei. Unii psihologi incrimeaza proasta functionare a uneia sau mai multor gene situate pe un anume cromozom. Altii cred in efectele sechelelor unei encefalite, desi nu s-au evidentiat leziuni specifice maladiei. Psihanalistii o relationeaza cu proasta calitate a relatiilor interumane datorata unor carente afective precoce... Atinsi ori nu de aceeasi patologie psihica, radacinile puterii lui Ivan cel Groaznic si ale lui Stalin par ingemanate. Separate de peste 400 de ani si de startul diferit in viata, biografiile lor au multe puncte de congruenta. S-au scris multe carti si s-au spus multe despre Stalin, pentru unele adevaruri, in vremea eroului, autorii platind cu libertatea sau cu viata. Un asemenea caz este poetul Osip Mandelstam, care pentru metafora stralucita prin care il desemnase pe Stalin – "mancatorul de oameni" – s-a stins intr-un lagar. Calitatile de personalitate istorica si trasaturile de "capcaun" conferite de simptomatica unui dezechilibru psihic alcatuiesc insa si acum "mitul lui Stalin".

Ceferistul ajuns la portile Kremlinului

PAULA MIHAILOV CHICIUC Dupa castigarea razboiul, importanta Uniunii Sovietice in politica mondiala a crescut aproape concomitent cu intensificarea cultului personalitatii lui Stalin. El a devenit principalul decizionar in politica interna a tarilo r-satelit. De acelasi Stalin a depins soarta PCR si a viitorului sau conducator, Dej. "Stalin avea nevoie in fiecare tara de democratie populara, pe langa «fanariotii» sai ce se intreceau in a-i urma neabatut dispozitiile si a depasi rezultatele cerute de el, de un conducator politic autohton, care sa-si asume rolul de paratrasnet al politicii staliniste." Astfel interpreteaza Paul Sfetcu, fostul sef de cancelarie al lui Dej, vizitele pe care le-a intreprins la Moscova liderul comunist roman. Indeplinind rolul de paratrasnet, Dej focaliza asupra lui si iluzia conationalilor sai ca partidul pe care-l reprezinta e alcatuit din eroi pedepsiti cu inchisori pentru ca luptasera pentru drepturi sociale si impotriva fascismului. PCR, PARTID LEGAL. Partidul Comunist din Romania va iesi din subteranele clandestinitatii in care fusese doua decenii o data cu lovitura de la 23 august 1944. Este momentul in care grupul comunistilor "moscoviti", in frunte cu Ana Pauker, revine in tara. Cominternist cu state vechi,

- 66 -

Ana Pauker conta ca principal reprezentant al politicii URSS in Romania si conducator al comunistilor din aceasta tara asa cum fusese trimisa de la Moscova. Dupa eliminarea ultimului secretar general al PCdR numit de Comintern, Stefan Foris, partidul suferea un vid de putere. Triumviratul alcatuit din Parvulescu, Ranghet si Bodnaras, numit la 23 august 1944, nu a fost pe placul Anei Pauker. La venirea ei si a lui Vasile Luca se instituia o alta conducere provizorie – un Secretariat largit in componenta caruia vor intra Gheorghiu-Dej si cei doi emisari ai Moscovei. LA PUTERE. Prin diferite manevre si aliante politice, avand sprijinul neconditionat al Moscovei si al Armatei Rosii, comunistii vor ajunge la guvernare. Ca reprezentant principal al intereselor URSS in Romania, Partidul Comunist a ramas in vizorul Kremlinului si a stapanului sau absolut, Stalin. Pe tot parcursul vietii sale, Stalin a hotarat "alegerea" conducatorilor partidelor comuniste din tarile de democratie populara si comuniste. In cazul PCR, nu se poate afirma cu dovezi ca Stalin ar fi luat decizia de numire a lui Dej in fruntea partidului. Tovarasii de partid au lasat putine marturii, unele dintre ele contrazicandu-se. "PE VECI A ROMANIEI!". Singurul martor care afirma cu certitudine prezenta lui Gheorghiu-Dej la Moscova si intalnirea sa cu Stalin este Gheorghe Apostol. Intr-un interviu din 1991, Apostol afirma ca prima intalnire a lui Dej cu Stalin a avut loc in decembrie 1944, prilej cu care s-ar fi decis viitorul lider al Particului Comunist. Chestiunea care a pus pe drumuri o delegatie din care Apostol face parte a fost problema Transilvaniei. In plin razboi, povesteste Apostol, "se departasera granitele Romaniei si luptele impotriva trupelor hitleriste si horthyste se duceau pe teritoriul Ungariei. Rakosi umbla peste tot si insista sa se acorde Ungariei Ardealul de Nord si chiar toata Transilvania. A fost pe la americani, pe la englezi. A fost si la Stalin." Pentru ca liderul comunist ungur sa nu aiba castig de cauza, comunistii au decis sa trimita la Moscova o delegatie, care avea ca scop convingerea lui Stalin ca Transilvania trebuia sa ramana intre granitele romanesti. Generalissimul a primit delegatia, al carei purtator de cuvant era Dej. "Dupa zece minute de prezentare, Stalin l-a oprit (pe Dej – n.n.). I-a spus: «Dej, eu nu cunosc asa de bine istoria poporului roman, istoria Transilvaniei. Ceva cunosc totusi din istoria poporului roman. Probabil stiti ca nu o data a fost Rakosi la mine in legatura cu problema Transilvaniei. Ultima oara a fost acum doua saptamani. I-am spus ca daca mai vine, inca o data, cu problema Transilvaniei, nu mai vreau sa-l vad. Transilvania pe veci va fi a Romaniei!» Asta a spus Stalin, Si Stalin s-a tinut de cuvant." A FOST DEJ NUMIT? Afirmatiile lui Gheorghe Apostol sunt sustinute arhivistic numai de faptul ca intr-adevar la finele lui 1944 si inceputul lui 1945 Gheorghiu-Dej a fost la Moscova pentru a discuta chestiuni economice. De ce Stalin l-a preferat pe Dej? Au contat, probabil, urmatoarele date din "dosar": provenea din randurile clasei muncitoare, era de origine romaneasca si petrecuse peste unsprezece ani in inchisoare. La 16 ianuarie 1945, Dej, in calitatea sa de ministru al Comunicatiilor si Lucrarilor Publice, semnase la Moscova primul acord economic romano-sovietic si Conventia privind executarea punctului 11 al Conventiei de Armistitiu. Cele doua acte prevedeau ca Romania va livra URSS timp de sase ani produse industriale si agricole in valoare de 300 de milioane de dolari. "STRIVITI-I PE FASCISTI!" Una dintre principalele urmari si actiuni politice initiate de viitorul lider al Partidul Comunist – Gheorghiu-Dej – dupa finalizarea vizitei sale la Moscova din decembrie 1944-ianuarie 1945 a fost inceperea unei campanii de epurare a "fascistilor" din viata politica si de stat, din armata, cultura si alte domenii de interes national, de pedepsire a "criminalilor de razboi" si a celor "vinovati de dezastrul tarii". La presiunea ministeriabililor comunisti din al doilea guvern Radescu – Gheorghiu-Dej, Lucretiu Patrascanu, Teoharie Georgescu – in sedinta Consiliului de Ministri din 29 ianuarie 1945 s-a luat hotararea arestarii a peste 150 de oameni. Printre acestia s-au numarat acuzatii din "lotul Antonescu", oamenii politici Mihail Manoilescu, Ion Gigurtu, Valer Pop, scriitorul Radu Gyr, ziaristul Pamfil Seicaru, prozatorul Ioan Alexandru Bratescu-

- 67 -

Voinesti si fostul presedinte al Centralei Evreilor din Romania – Radu Lecca. Toti erau "banuiti a fi comis crime de razboi" si vinovati de starea dezastruoasa a Romaniei postbelice. AMINTIRI DESPRE DEJ SI STALIN In discutiile pe care le-a purtat Paul Sfetcu cu seful sau, Gheorghe Gheorghiu – Dej, acesta a aflat ce impresii i-au lasat liderului comunist roman intrevederile cu "marele Stalin". "Din cele povestite in diferite prilejuri cu el, am dedus, isi aminteste Sfetcu, ca Stalin l-a simpatizat de la prima lor convorbire. Nu era greu ca Stalin sa-si dea seama de farmecul personal deosebit, inteligenta si spiritul de adaptare la situatie prin care se remarca Dej in relatiile sale sociale. Biografia sa corespundea intr-o mai mare masura functiei de conducator al partidului muncitoresc din Romania, decat celorlalti candidati la locul din fruntea tarii." Totodata, Sfetcu isi aminteste opinia lui Dej despre "genialul ganditor si parinte al popoarelor oprimate din intreaga lume" ca avand "un caracter suspicios si autoritar, constient fiind de imensa forta materiala si umana de care dispunea statul sovietic pe care-l conducea. In discutiile pe care le avea cu colaboratorii sai, cu personalitatile politice si conducatorii altor state sau ai partidelor comuniste si muncitoresti era foarte sensibil la vorbele ce-i recunosteau autoritatea si prestigiul. Reactiile la ceea ce i se spunea erau imprevizibile, iar in hotararile sale nu dadea explicatia logica a obiectivului urmarit. Stia insa sa se faca placut interlocutorilor sai si nu lasa in stadiul initial impresia ca ar avea pareri preconcepute." ULTIMUL CUVANT "Dupa zece minute de prezentare, Stalin l-a oprit (pe Dej, n.n.). I-a spus: «Dej, eu nu cunosc asa de bine istoria poporului roman, istoria Transilvaniei. Ceva cunosc totusi din istoria poporului roman. Probabil stiti ca nu o data a fost Rakosi la mine in legatura cu problema Transilvaniei. Ultima oara a fost acum doua saptamani. I-am spus ca daca mai vine, inca o data, cu problema Transilvaniei, nu mai vreau sa-l vad. Transilvania pe veci va fi a Romaniei!» Asta a spus Stalin. Si Stalin s-a tinut de cuvant" Gheorghe Apostol

“Tatucul” Stalin hotara din birou soarta lumii

PAULA MIHAILOV CHICIUC Toti liderii partidelor comuniste din lagarul sovietic considerau o "onoare" nesperata intalnirea cu Stalin. Pentru unii, prilejul a echivalat cu urcarea in ierarhia partidului, pentru altii – caderea in dizgratie sau, uneori, moartea. Multe dintre deciziile care au pecetluit soarta istoriei s-au luat in "barlogul lui Stalin". Dupa infiintarea Uniunii Sovietice, consfintita prin Constitutia sovietica (1924), Moscova a devenit capitala internationalismului proletar. Pe tot parcursul Cominternului (1919-1943), spre Moscova veneau ca spre o "Mecca a comunismului" "apostolii rosii" din intreaga lume. MOSCOVA ORDONA! Toate formatiunile de stanga afiliate Internationalei aveau printre obligatiile lor raportarea periodica a succeselor sau a greselilor inregistrate in activitatea lor. Asa s-a nascut legenda "calatoriilor la Moscova", care au ocupat un loc important in existenta oricarui lider si partid comunist din lagarul sovietic. Vizitele in capitala Uniunii Sovietice reprezentau unul dintre principalele canale de comunicare, in special pentru partidele comuniste care activau in clandestinitate. PCDR a fost unul dintre ele. Nevoia de a supravietui si a pastra nestinsa "flacara revolutionara" a indreptat mereu privirile comunistilor catre Kremlin, de unde veneau toate indicatiile si sarcinile de partid, dar si numele persoanei care urma sa ocupe locul de frunte din conducerea unui partid. Inainte de a numi pe vreunul dintre conducatorii partidelor

- 68 -

importante, Stalin cerea sa-l cunoasca personal pe viitorul lider si sa se asigure de loialitatea acestuia. REALITATEA BATE PROPAGANDA. Parerea impartasita de toti cei care l-au vazut in carne si oase pe Stalin a fost ca, de fapt, acesta nu semana cu maiestuosul personaj din pozele de propaganda. De pilda, traducatorul sau personal de limba engleza si germana, Valentin Berejkov, si-a amintit ca la prima intalnire a fost socat sa vada un individ mic de statura, dizgratios, dar care inspira, doar prin simpla lui prezenta, teama si respect. Unul dintre "norocosii" care au avut "onoarea" mai multor intrevederi cu Stalin a fost iugoslavul Milovan Djilas. Dupa propriile socoteli, el fusese primul comunist din Iugoslavia primit la stapanul Kremlinului. Impresionat de intalnirile cu "tarul rosu" si efectele acestora, Djilas a dedicat subiectului o carte intreaga. Pentru publicarea lucrarii "Intalniri cu Stalin", a fost "rasplatit" cu cinci ani de inchisoare. ENERGIC, BRUTAL SI... PLIN DE UMOR! "Stalin era in uniforma de maresal si incaltat in cizme moi, isi aminteste Djilas, fara alte ordine in afara de steaua de aur, ordinul «Erou al Uniunii Sovietice», in partea stanga a pieptului. In tinuta lui nu era nimic artificial si nici o poza. Acesta nu era acel Stalin maiestuos din poze, nici cel din filmele documentare: teapan, cu pas si tinuta calculate. Nu statea linistit nici o clipa, isi facea de lucru cu luleaua care avea punctul alb al firmei engleze «Dunhill»; incercuia cu creionul albastru cuvantul principal al temei in discutie, pentru ca apoi sa-l stearga cu linii oblice, pe masura ce discutia asupra lui se apropia de sfarsit, invartea capul incoace si incolo si se rasucea pe scaun. M-a surprins si pronuntarea lui: se simtea ca nu e rus. Insa vocabularul lui rusesc era bogat, iar modul lui de exprimare, cu folosirea din abundenta a zicalelor si proverbelor rusesti, era foarte pitoresc si plastic. Dupa cum m-am convins mai tarziu, Stalin cunostea bine limba rusa, insa numai pe aceasta, in timp ce cunostintele de istorie politica erau singurele lui cunostinte care depaseau cadrul rusesc. Intr-o singura privinta nu am fost surprins: Stalin avea simtul umorului, un umor brutal, sigur de sine, insa nu fara rafinament si profunzime." ROMANII, LA KREMLIN. Intalnirile cu Stalin ale comunistilor romani au fost putine si pline de emotii, date fiind personalitatea puternica si temperamentul imprevizibil al "parintelui popoarelor". Printre comunistii romani care au trecut pragul Kremlinului pentru a se intalni cu Stalin au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej si Petru Groza. Ana Pauker, spre exemplu, a fost si ea o singura data in fata lui Stalin. Cu acest prilej, Stalin a transat disputa dintre ea si Gheorghiu-Dej pentru locul prim in candidatura pentru alegerile din 1946. OBLIGATII "La urma i-am predat lui Stalin cadourile, abia acum si aici toate aratau saracacios si primitiv. Insa el nu a lasat prin nimic sa se inteleaga ca le-ar dispretui. Cand a vazut opincile a spus «lapti», ceea ce in rusa inseamna «opinci». Iar pusca a deschis-o si a inchis-o, a cantarit-o in mana si a remarcat: «A noastra e usoara»" Milovan Djilas IMPRESII "Am fost viu impresionat de cultul pe care intregul popor il are in fata pe Lenin si dragostea deosebita, respectul, as putea spune chiar adoratia pentru Stalin" Constantin I. Parhon, presedintele ARLUS, membru al Academiei Romane

Stalin a binecuvantat Guvernul Groza

PAULA MIHAILOV CHICIUC "Omul de otel" l-a primit cu surle si trambite pe p remierul roman Petru Groza. A fost o miscare strategica a sovieticilor, care, in plina criza politica din Romania, au recunoscut

- 69 -

suprematia unui guvern promoscovit dominat de comunisti peste capul incoronat al conducatorului legitim – Regele Mihai. Daca despre vizita la "Mecca socialismului" intreprinsa de Gheorghe Gheorghiu-Dej nu avem prea multe relatari, nici macar in presa vremii, intalnirii dintre Stalin cu reprezentantii comunisti romani, desfasurata in toamna anului 1945, i s-au acordat largi spatii in presa si in istoria oficiala a partidului. MOSCOVA BATE DIN PINTENI. La 6 martie 1945, in urma presiunilor sovietice, s-a format un nou Executiv, condus de Petru Groza. Era primul guvern procomunist, deloc pe placul Regelui Mihai si al liderilor partidelor National Taranesc si National Liberal. Toate incercarile opozitiei antiguvernamentale de a convinge aliatii an- glo-americani si sovietici sa demita Guvernul Groza si sa formeze unul "reprezentativ" s-au soldat cu un esec. Regele Mihai si-a folosit orice prerogativ constitutional de a-l demite pe primul-ministru, al carui Guvern nu era recunoscut de Marea Britanie si Statele Unite. Nici actiunea sa grevista nu a dat rezultatele scontate, sprijinul pe care Groza il primea din partea URSS fiind imposibil de contrabalansat. TOAMNA SOVIETICA. Ca dovada a sustinerii pe care Uniunea Sovietica o oferea premierului Groza si mai ales PCR a fost vizita pe care o delegatie guvernamentala a intreprins-o la Moscova intre 4 si 13 septembrie 1945. In plina greva regala si criza politica, acceptul dat de Kremlin pentru o intrevedere Stalin – Groza era o nota proasta data Regelui si liderilor de opozitie din tara, ignorati in favoarea reprezentantilor comunisti. In acest fel protocolar, Stalin chema "la raport" un guvern al unei tari invinse, pentru a-i primi "inchinarea". Dupa ce toate formalitatile au fost indeplinite, delegatia romaneasca ia drumul Moscovei. Din ea au facut parte, pe langa premierul Groza, vicepresedintele Consiliului de Ministri si ministrul de Externe – Gheorghe Tatarescu, ministrul Comunicatiilor si Lucrarilor Publice – Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Educatiei Nationale – Stefan Voitec, presedintele Comisiei Romane pentru aplicarea Armistitiului – Mihail Ghelmegeanu, comisarul general al Preturilor – Bucur Schiopu si comisarul gerenal al Comertului exterior – Mircea Solacolu. Pe parcursul celor doua saptamani petrecute de romani in URSS, parea a nu se fi intamplat nimic iesit din tiparele unei vizite de stat. Intreaga vizita a fost descrisa in cele mai optimiste culori, imbibata cu semnificatii propagandistice si laudata atat de presa din tara, cat si de cea sovietica. In cinstea primului ministru, Stalin a oferit un dineu la 4 septembrie, iar la 7 septembrie a invitat delegatia la un pranz oficial. Erau deja doua intalniri cu "Generalissimul" care au contat pentru Guvernul Groza ca o legitimare a acestuia in fata Romaniei si a partenerilor anglo-americani din Alianta. EMOTII PROPAGANDISTICE. Cu binecunoscutu-i stil pompos de a prezenta lucrurile, Groza a facut mare caz de importanta intalnirii cu Stalin si a vizitei in ansamblu. Iata ce declara el pe aeroport in ziua sosirii: "Dragi prieteni, sunt fericit ca am pasit astazi pentru prima oara pe pamantul Moscovei. Lumina vine de la Rasarit. Inca din copilarie am citit si ascultat multe despre tara dumneavoastra, am gandit mult la aceasta metropola a maretelor miscari. Emotia mea este amestecata cu bucuria ca ne-am intalnit astazi, in aceste zile de glorie. Trebuie sa spun ca aceasta glorie a costat multe jertfe si sange varsat de viteaza armata rosie. (...) Gandurile mele se indreapta spre marele conducator al Uniunii Sovietice, comandantul suprem al Armatei rosii in razboiul care s-a sfarsit, Generalissimul Stalin." DARNICIE CU IZ POLITIC. Rezultatele oficiale ale diverselor intrevederi dintre membrii delegatiei romane cu reprezentanti ai conducerii sovietice au reprezentat o serie de acorduri economice. Desi Romania, ca tara invinsa, era obligata prin Conventia de Armistitiu sa dea despagubiri de razboi Uniunii Sovietice, Stalin a oferit romanilor, loviti de razboi si seceta, cereale. "Marinimia" lui avea puternice accente politice: ajuta o populatie invinsa in schimbul cresterii popularitatii sale. Despre cele 300.000 de tone de grau si porumb oferite de Stalin, Groza isi amintea ca s-a oferit sa le plateasca din rezerva Bancii Nationale. Dar, remarca premierul cu mandrie, parca asumandu-si meritele, "Generalissimul" a raspuns: "Nu va atingeti de aurul Bancii

- 70 -

Nationale, pentru ca veti avea nevoie de el pentru refacerea tarii. Eu va dau cu imprumut aceste cereale pe timp de doi ani, urmand sa le restituiti in natura, cu o dobanda de 5%, fiindca trebuie sa ma justific si eu in fata popoarelor Uniunii Sovietice". In ziua intoarcerii in patrie a delegatiei, ziarul Universul titra pe prima pagina: "Veniti cu totii la aeroport sa-i intampinam cu bucurie. Traiasca prietenia romano-sovietica! Traiasca Guvernul de concentrare democratica Petru Groza!". Multimea adunata in Baneasa a aclamat minute in sir membrii Guvernului. In discursul sau, Groza le-a multumit bucurestenilor, dar a recunoscut ca ar fi vrut ca glasurile lor sa fie auzite tocmai la Moscova. El a rezumat vizita in acelasi stil "inflorit": "Am batut la inima lor si ni s-a deschis. Am batut la hambarele lor si ni s-au deschis". Cu Stalin, povesteste el entuziasmat, "am stat la sfat si ne-a inteles greutatile care ne apasa, intinzandu-ne mana lui puternica de ajutor". "Mana puternica de ajutor" a gatuit insa viitoarele doua decenii economia romaneasca. INFORMARI PRELIMINARE Pentru pregatirea plecarii delegatiei guvernamentale romanesti la Moscova, ministrul de Externe – Gheorghe Tatarescu – a trimis o scrisoare ambasadorului URSS la Bucuresti – Kavtaradze. Pe langa detaliile de protocol, Tatarescu anunta si componenta delegatiei. Transmitand scrisoarea Kremlinului, Kavtaradze face o scurta caracterizare membrilor acesteia: "Maine comunic telegrafic date despre persoanele incluse in lista. Deocamdata informez ca Gheorghiu-Dej si Emil Bodnaras sunt comunisti, Stefan Voitec – social-democrat, Mihail Ghelmegeanu este omul lui Tatarescu, ceilalti sunt persoane neimportante". De mentionat ramane faptul ca, desi numele lui Emil Bodnaras apare in aceasta lista, el nu va ajunge la Moscova. "CERETI TOT CE VRETI!" Dupa intoarcerea de pe taramul sovietic al fagaduintei, premierul Groza a fost invitat de Asociatia Romana pentru Strangerea Legaturilor cu URSS (ARLUS) sa sustina o conferinta. In cadrul ei, Groza elogiaza tara sovietelor si pe conducatorul Stalin: "N-a fost o poveste, ci o realitate: ne-am gasit la masa cu Generalissimul Stalin si intregul sau stat major: Molotov, Vasinski si altii. Din prima clipa s-a creat o atmosfera de buna intelegere, o atmosfera deosebit de calda. Eu nu sunt prietenul formalitatii. Mi-am permis de aceea o anecdota, care a starnit ilaritate si care l-a facut pe insusi Generalissimul Stalin sa rada sanatos. Unii dintre colegii mei, mai formalisti, au cazut in panica, insa eu simteam ca ne aflam undeva unde puteam sa-mi permit luxul de a nu respecta formele protocolare, de a nu fi rigid, intr-un loc unde puteam sa fiu asa cum sunt si sincer. Am stat cateva ceasuri, apropiindu-ne desigur de problemele care ne interesau. Generalissimul Stalin insista: «Spuneti tot; cereti ce aveti de cerut, pentru ca cererile voastre – si a accentuat – cererile Guvernului Groza, pot fi nelimitate»". TELEGRAMA "Inapoiati in Romania, membrii delegatiunei guvernamentale indreapta prin mine gandul catre Excelenta Voastra pentru a va exprima intreaga multumire pentru deosebit de calduroasa primire de care s-au bucurat pe tot parcursul sederii la Moscova si pentru marea bunavointa si permanenta solicitudine aratate de guvernul sovietic fata de interesele si nevoile poporului roman" Petru Groza, catre Stalin1945

Despre Stalin, cel in carne si oase

PAULA MIHAILOV CHICIUC Generatii intregi l-au ridicat in slavi pe Stalin, chiar daca setea lui de sange le-a ucis

- 71 -

persoane dragi. Dincolo de aparente, multi l-au iubit cu patima, iar altii il apreciaza si acum. Dar cine a fost Stalin cel din spatele pozelor propagandistice? Spre edificare, reproducem cateva dintre marturiile contemporanilor si istoricilor. Unul dintre istoricii care i-au dedicat dictatorului sovietic mai multe lucrari de specialitate – Roy Medvedev – marturisea ca mama sa, o femeie credincioasa, si-a pierdut sotul in timpul marii terori staliniste. Dar admiratia ei pentru Stalin a ramas nestirbita, incat a pastrat poza ucigasului intre paginile Bibliei. Ce se ascunde in spatele imaginii de om adorat de milioane de oameni, a caror soarta a stat in mainile lui? Cand vine vorba de descrierea fizicului sau, cuvintele de ordine sunt "scund si urat", iar daca se vorbeste despre caracter, principalele atribute ale lui Stalin sunt "suspicios si autoritar". De mentionat este faptul ca, pe parcursul a trei decenii, asemenea pareri nu au fost contrazise decat de opiniile voit magulitoare ale propagandistilor. SCUND, BURTOS SI CHEL. Milovan Djilas, in cartea sa despre intalnirile cu "omul de otel", ii contureaza un portret: "Era scund de statura si avea un corp urat. Iar picioarele si mainile prea lungi, mana stanga si umarul ii erau putin intepenite. Avea o burta destul de proeminenta, iar parul i se rarise, desi nu era total chel nici in crestet. Fata ii era alba, cu pometii rumeni; mai tarziu am aflat ca aceasta culoare, caracteristica pentru cei care petrec mult in birou, era numita in varfurile sovietice – «kremliniana». Dintii ii erau negri si neregulati, indoiti spre inauntru, si nici chiar mustatile nu-i erau stufoase si puternice. Totusi capul lui nu era urat: avea ceva de om din popor, taranesc, de gospodar, cu ochi galbeni si vioi si un amestec de severitate si pisicher". Stalin nu incerca, in particular, sa-si imbunatateasca in nici un fel aspectul fizic, parea chiar a nu face caz de el. Se spune chiar ca niciodata in timpul vacantelor petrecute la malul marii Stalin n-a fost vazut dezbracat, probabil din teama de a nu-si etala handicapul unui brat mai scurt. Nici tinutei vestimentare nu-i dadea importanta. Astfel ca la moartea sa, pregatindu-i cadavrul pentru ceremonia publica, cei din anturaj au constatat cu stupoare ca nu au cu ce sa-l imbrace pe "Generalissim". Motiv pentru care au fost nevoiti sa-i teasa manecile de la vestonul de maresal. FIXIST, DISCRETIONAR, PERICULOS. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist roman care a avut mai multe prilejuri de a-l vedea pe Stalin, i-a impartasit sefului sau de cabinet – Paul Sfetcu – impresia ce i-a ramas pecetluita despre firea "marelui parinte al popoarelor": "In fata lui Stalin – spusese el (Dej – n.n.) –, care era foarte suspicios din fire, aveau succes doar cei care nu se lasau intimidati de el si raspundeau cu curaj invinuirilor. Din cauza suspiciunii sale, Stalin hotara soarta unor oameni pe baza unor informatii nefundamentate. Alteori, nici nu era nevoie sa fie informat de altii, pur si simplu i se nazarea dintr-o data ca vreuna dintre persoanele anturajului sau era tradatoare. Stalin avea un fix al sau in judecarea presupusului vinovat: cel care nu avea curajul sa i se uite in ochi sau se «pierdea» cand i se imputa ceva conta ca «dovedit»". "REFERINTA SUPREMA". In Romania, ca si in toate statele din fostul lagar sovietic pana in 1956, functionarii de la sectiile de Agitatie si Propaganda erau obligati sa prezinte imagini idilice infatisand un Stalin ireal, legendar. Cercetatoarea Lilly Marcou, nascuta la Iasi, autoare a numeroase lucrari despre istoria comunismului, isi aminteste ca intreaga ei copilarie a fost marcata de "mitul Stalin". Ea este reprezentanta acelei generatii care a deplans cu adanca amaraciune moartea lui Stalin, incapabila fiind sa depisteze un reper la fel de puternic precum a fost "Generalissimul". "Stalin, omul istoric, mitificat pana la a deveni ireal, incepuse sa ocupe intregul spatiu afectiv al copilariei mele, povesteste Lilly Marcou. Cred ca, plecand de la aceasta iubire, totul s-a ordonat intre mitul lui Mos Craciun si cel al printului fermecat. Intai, intr-o prima instanta, Stalin a reprezentat sensul vietii si fortele binelui; imi parea mai ales ca un tata protector, deschizandu-mi o lume in care nu mai exista frica; mai tarziu, in timpul adolescentei mele militante, mi se parea ca Stalin indica sensul istoriei. El a devenit, pe scurt, referinta suprema." PREA-SUPUSII DE LA KREMLIN Aparatul functionaresc care lucra pentru Stalin cuprindea cateva personalitati marcante incapabile sa tina piept personalitatii lui complexe. Printre "oamenii lui Stalin", care au marcat si soarta

- 72 -

Romaniei la un moment dat, s-au numarat Viaceslav Molotov si Andrei Vasinski. Despre Comisarul National pentru Afaceri Straine, Molotov, comunistul iugoslav Milovan Djilas scria ca "nu era un tip deosebit de vorbaret. Si in timp ce cu Stalin, daca se afla in buna dispozitie si cu persoane care-i impartaseau conceptiile, contactul era usor si direct, Molotov ramanea impenetrabil, chiar si in discutiile particulare". Felul sau de a fi i-a adus lui Molotov caracterizarea de "un desavarsit robot modern" facuta de Churchill. Daca Molotov era "executantul", viclenia se afla intruchipata in loctiitorul sau, Andrei Vasinski. Dar viclenia sa proverbiala forma un cuplu indestructibil cu forta. Exemplul cel mai elocvent este episodul in care, nemultumit de mentinerea generalului Radescu la conducerea guvernului roman, Vasinski a cerut, batand cu pumnul in masa Regelui Mihai, demiterea generalului si numirea lui Petru Groza. La finalul conversatiei cu Suveranul Romaniei, Vasinski a plecat trantind violent usa, incat tencuiala din jurul tocului usii a crapat. VORBE PARINTESTI "Intr-o zi, iti va fi rusine ca ai iubit un criminal. Sa-ti aduci aminte de ce ti-am spus in acest moment.Intr-o zi imi vei da dreptate" tatal lui Lilly Marcou catre fiica

Editorial: Culisele “alegerii”

LAVINIA BETEA Pentru istoria partidului din anii ’40 avem multe teorii si explicatii false rezultate din ideologia comunismului national careia i-au cazut victime deopotriva istoricii si liderii comunisti dintr-o a doua generatie a regimului. "Dezvaluirile" din postcomunism au condus la generalizarea respectivelor falsuri. Viciata de interpretari straine contextului istoric este decizia privind secretarul partidului. Nimic mai fals decat teoria de larga raspandire ca "grupul moscovit" reprezentat de Ana Pauker a pierdut in favoarea "nationalistului" Gheorghiu-Dej. Valoarea de intrebuintare a comunistului din Romania ori dintr-o alta tara se masura tocmai dupa apropierea fata de sovietici. In anii ’40 insa, cand strategia Moscovei viza pozitii cat mai profitabile pentru comunistii din tarile europene invadate de Armata Rosie, printre tehnicile de manipulare utilizate in acest scop a fost si scoaterea unor lideri charismatici in prim-planul scenei. Si totodata cu biografii corespunzatoare cliseelor propagandistice: dusmani ai fascismului si luptatori pentru "drepturile si bunastarea poporului". Nu degeaba in 1945 se adoptase si o lege de schimbare a numelui datorita careia ilegalistii de etnie evreiasca, rusa ori maghiara si-au romanizat numele. S-au interzis si declaratiile ori referirile publice la stagiile moscovite ale acestora, in memoria colectiva a romanilor fiind inca prezente acuzatiile aduse comunistilor pe parcursul perioadei interbelice de agenti platiti ai Moscovei si militanti ai dezmembrarii statului roman. Lamuritoare este insasi schimbarea denumirii partidului din Partidul Comunist din Romania in Partidul Comunist Roman. Se intareste astfel iluzia disparitiei Cominternului si a identificarii comunistilor cu un anume curent national. Acestea si alte cutume ale teoriei si practicii de partid explica desemnarea lui Gheorghiu-Dej (caci nu alegere fusese) ca si conducator al partidului. Cumpanind intre Ana Pauker – "eroina" a comunismului international si Gheorghiu-Dej – obscur militant sindical, a carui lunga condamnare se datora nu faptelor de vitejie comunista, ci intolerantei regimului fata de protestele sindicale, cu certitudine Stalin n-a stat pe ganduri. Pentru scopurile de atunci ale Kremlinului, o mai fericita solutie decat Dej nu prezenta nici o alta tara in curs de sovietizare. Pentru culisele relatiilor Moscova-Bucuresti nu avem decat marturii provenite din surse de mana a doua, adica de la apropiati ai actorilor acelui joc politic. Fara drept de apel este constatarea ca

- 73 -

Stalin facuse alegerea, desi locul sau era la mult prea mare inaltime pentru a interveni la modul direct. Conform marturiei fiicei sale mai mari, pentru pregatirea conferintei din octombrie 1945, Ana Pauker mersese la Moscova, unde a vorbit cu Molotov. Printre altele despre viitoarea conducere comunista a Romaniei. Cand relatam acestea trebuie insa sa amintim ca in septembrie 1944 Ana Pauker revenise in tara ca reprezentantul la Moscova al tuturor comunistilor romani. Dupa obicei, la Bucuresti cu totii i s-au subordonat. Peste un an, la Moscova, tot ea trebuia "sa faca propuneri" pentru viitorul secretar general. Functie care din acel moment devenea publica. Logic, conducatoarea Ana Pauker incepuse prin a-i argumenta lui Molotov de ce nu poate fi ea desemnata public secretar general. In primul rand pentru ca este femeie si intr-o tara predominant agrara, femeia prin definitie are o pozitie de inferioritate. In paranteza fie spus, nici in tara sovietelor nu fusesera promovate femei in varfurile conducerii. Este evreica – zisese fara a insista cu trimiteri la evenimentele anilor ’30. Este cetateana sovietica si intelectuala s-ar mai fi "scuzat" ea. "Ubnitai", ("esti desteapta", adica) i-ar fi laudat Molotov realismul. Pentru neinitiati s-ar putea ca unele argumente sa para fara deosebite semnificatii. Greutatea faptelor de a fi sovietic si intelectual putea insa atarna mai greu in balanta decat celelalte. Pentru Stalin, care stabilise tiparul viitorilor conducatori, cetateana sovietica Ana Pauker era si vaduva de "dusman al poporului". Marcel Pauker, barbatul ei, fusese executat in procesele staliniste ca "spion in favoarea unei puteri straine", adica a Romaniei. Iar militanta cominternista care ii fusese sotie nu-i demascase "actiunile dusmanoase". Pentru aceasta fusese obligata "sa-si faca autocritica" in fata celulei de partid a detinutelor comuniste de la inchisoarea Dumbraveni, unde se afla atunci inchisa. Cat despre conditia de intelectuala (istorici nedocumentati vor innegri mii de pagini despre intaietatea lui Patrascanu de a accede la conducere, deoarece fusese intelectual), in vremea lui Stalin studiile superioare insemnau tocmai anihilarea sanselor politice. Stalin ii dispretuia profund pe teoreticieni, apreciindu-i in schimb pe "revolutionarii de teren", printre care se numarase si el. Dupa perfidele obiceiuri de partid, in conferinta din octombrie 1945 Anei Pauker i-a revenit sarcina de a-l propune pe Gheorghiu-Dej conducator al partidului. Cu invidie, oare? Probabil de vreme ce l-a prezentat adunarii cu urmatoarea recomandare: "Pentru ca este muncitor, pentru ca este roman si pentru ca... altul mai bun nu avem!".

Primul Comitet Central al PCR, o improvizatie

CRISTINA DIAC In teorie, partidul era condus de Comitetul Central. CC-ul ales in toamna lui ’45 a fost facut insa "pe coltul mesei". Unii membri au facut cariera, altii au pierdut prim-planul scenei dupa nici macar un an. Promovati pe baza de simpatii si pentru ca nu existau altii mai buni, acestia au ramas necunoscuti chiar si unor demnitari comunisti. Evenimentele notabile petrecute la prima Conferinta Nationala a PCR din octombrie 1945 au fost votarea unui nou statut al partidului si alegerea primului Comitet Central dupa reintrarea in legalitate. Ca si precedentele, Statutul avea prevederi referitoare la drepturile si indatoririle membrilor, structura partidului, principii, organisme de conducere. Comitetul Central, ales in ultima zi a Conferintei, numara 27 de membri plini si sapte supleanti. Dintre acestia, unii vor avea o lunga si o bogata cariera politica – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu, Constantin Parvulescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnaras; despre altii, astazi se stiu mult mai putine lucruri – Vasile Marza, Andrei Patrascu, Ilie Popa, Elena Tudorache, Dumitru Focsaneanu, Petre Ion, Gheorghe Radnev. O IMPROVIZATIE. E greu de spus, astazi, care au fost criteriile de selectie pentru cel mai inalt for de conducere a partidului. Intrebat despre componenta acestuia, fostul demnitar comunist

- 74 -

Alexandru Barladeanu a afirmat ca tot Comitetul Central din 1945 a fost o improvizatie. "A fost acolo un grup de oameni, povestea Barladeanu, care s-au cunoscut intre ei si s-au introdus unii pe altii in CC, tinand cont de simpatiile si adversitatile ce le aveau. (...) Mai mult ca sigur ca nu exista nici o stenograma de la alegeri. S-au asezat cativa la o masa si, pe baza unei liste alcatuite ad-hoc, au aparut ceilalti." Barladeanu era la Moscova in octombrie 1945, dar banuiala sa este confirmata de un participant direct la evenimentele din toamna anului 1945. Si nu de unul oarecare, ci chiar de liderul informal al comunistilor romani la acel moment – Ana Pauker. Accesul in structurile de conducere se facea pe baza de propunere. Cel care propunea prezenta si o scurta caracterizare a celui propus, dupa care delegatii votau. In prima sedinta plenara a CC-ului ales, cea de la 22 octombrie, "tovarasa Ana" a spus: "Toate caracterizarile au fost un scandal. La unii tovarasi s-a facut caracterizarea asa: «Tatal lui a fost taran, mama lui nu a fost, s-a nascut atunci si deci il recomandam sa fie membru in CC». Este o rusine cum s-a facut". VEDETE. Dintre membrii primului CC, unii se puteau lauda cu stagii mai lungi sau mai scurte in inchisoare. "Celebritatile" erau: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Emil Bodnaras, Iosif Chisinevschi, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Nicolae Ceausescu, Alexandru Moghioros, Alexandru Draghici, Constanta Craciun. Multi se cunosteau din anii de detentie la Doftana, Caransebes sau Targu Jiu. Altii, precum Constantin Parvulescu sau Iosif Ranghetz, facusera parte din conducerea PCdR in timpul lui Stefan Foris. Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Vasilichi se intorsesera din URSS dupa 23 august 1944. SI ILUSTRI NECUNOSCUTI. Anumite elemente din biografiile membrilor CC, mai putin cunoscuti astazi, indreptatesc opinia ca intr-adevar fusesera cooptati pe baza de simpatii. Mihai Rosianu era invatatorul care ajutase la evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagarul de la Targu-Jiu, in august 1944. A ramas toata viata un apropiat al acestuia. Fiul sau a fost seful de cabinet al lui Maurer, iar Sabina, fiica sa, era prietena cu Lica, una dintre fiicele lui Gheorghiu-Dej. Vasile Vaida, viitor ministru al Agriculturii si seful Comitetului regional Cluj al PCR, fusese seful atelierului de tamplarie din inchisoarea Caransebes. Constantin Campeanu fusese inchis in lagarul de la Targu-Jiu, lagar in care Gheorghiu-Dej a petrecut un an, dupa expirarea pedepsei, in 1943 si pana la evadarea din august 1944. Conform statutului, CC-ul era forul suprem de conducere in partid. In practica insa, conduceau Biroul Politic si Secretariatul. La revenirea in tara a lui Alexandru Barladeanu, in 1946, unii dintre cei alesi cu numai un an inainte, devenisera deja niste necunoscuti. Pentru demnitarul comunist amintit, unii membri ai CC-ului din 1945 au fost si au ramas niste ilustri necunoscuti, de care nici macar nu auzise. VASILE MARZA. Printre "alesii" din octombrie 1945 care nu mai spun astazi mare lucru nici macar istoricilor sau oamenilor sistemului, se numara si Vasile Marza. S-a nascut in anul 1902, in comuna Sipote din judetul Iasi. A absolvit Facultatea de Medicina de la Iasi in 1927, an in care a obtinut si titlul de doctor. A lucrat ca medic la Spitalul "Sf. Spiridon" din Iasi. Din 1930 a devenit sef de lucrari la Facultatea de Medicina din acelasi oras. Din 1932 a lucrat in Franta, la Institutul de Histologie al Facultatii de Medicina din Lyon si in laboratorul de Anatomie Patologica al Facultatii de Medicina din Paris. In 1925 devenise membru al partidului comunist. In februarie 1948, data la care a pierdut calitatea de membru al CC, Vasile Marza nici nu se mai afla in tara. Din 1947 fusese numit ambasador extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei in Belgia. Din august 1948, timp de patru ani, a fost ministru al Sanatatii. Dupa 1952 s-a dedicat activitatii didactice, lucrand ca profesor la Facultatile de Medicina din Iasi si Bucuresti. Din 1948 a fost membru al Academiei. S-a stins din viata in noiembrie 1975, la Iasi. Despre el, Alexandru Barladeanu si-a amintit ca a fost un intelectual nu prea stralucit, dar un om cinstit, care nu jucase un rol prea mare in viata politica. ELENA TUDORACHE. Alt membru al CC-ului din 1945 a fost Elena Tudorache. S-a nascut la 10 februarie 1912, in comuna Hartop, judetul Orhei. De meserie brodeza, a intrat in partidul comunist ilegal, in 1929. Pana in 1931 a lucrat la Chisinau ca educatoare. S-a mutat la Bucuresti, unde a desfasurat "munca de partid". A fost responsabila a Sectiei Industrie Usoara a CC al PCR

- 75 -

intre 1950 si 1952, data de la care nu a mai ocupat nici o functie. DIN INTERIOR Tonul cu care unii dintre delegati au rememorat zilele conferintei este cu totul altul decat triumfalismul gazetarilor de la Scanteia. Egon Balas, la acea vreme tanar comunist, participant la eveniment in calitate de delegat al Regiunii Cluj, a povestit in volumul sau de memorii: "A fost o experienta interesanta, care in anumite privinte mi-a deschis ochii, desi cu efect intarziat. La vremea respectiva am inregistrat numai atmosfera sufocanta, precum si alte fenomene negative. In primul rand, pe toata durata conferintei (cinci sau sase zile), intreaga delegatie a fost tinuta sub cheie intr-o casa de oaspeti, fara permisiunea de a iesi. Nu ni s-a permis sa vizitam Capitala sau sa luam legatura cu orice prieteni sau cunostinte pe care le-am fi avut in oras. (...) In al doilea rand, conducatorii partidului, pe care in marea lor majoritate ii vedeam si ii auzeam acum pentru prima oara, mi-au facut o impresie amestecata." PRIMUL CC Membrii Comitetului Central ales in octombrie 1945 au fost: Gheorghe Apostol, Emil Bodnaras, Constantin Campeanu, Miron Constantinescu, Iosif Chisinevschi, Nicolae Ceausescu, Dumitru Coliu, Constanta Craciun, Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Gheorghe Maurer, Vasile Marza, Alexandru Moghioros, Andrei Neagu, Constantin Parvulescu, Lucretiu Patrascanu, Andrei Patrascu, Ana Pauker, Emil Popa, Ilie Popa, Iosif Ranghetz, Leontin Silaghi, Chivu Stoica, Elena Tudorache, Vasile Vaida, Gheorghe Vasilichi. CC-ul a ales in prima sa sedinta Biroul Politic, Secretariatul si Comisia de Control. Astfel, in Biroul Politic au intrat: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi si Miron Constantinescu, primii patru fiind alesi si membri ai Secretariatului. Comisia de Control il avea ca presedinte pe Constantin Parvulescu, iar ca membri pe Iosif Ranghetz si Liuba Chisinevschi.

Prima Conferinta Nationala a PCR

CRISTINA DIAC In toamna lui 1945, Partidul Comunist era in conflict deschis cu Regele aflat in greva la Sinaia, dar avea sustinerea "fratelui cel mare" de la Moscova. In fata lumii, ei erau "comunistii". In spatele usilor inchise, lucrurile erau mai neclare decat s-ar fi putut banui din exterior. PCR nici macar nu-si desemnase o conducere. La jumatatea lunii octombrie a anului 1945, sala de festivitati a Liceului Mihai Viteazul din Bucuresti gazduia Conferinta Nationala a PCR, cel mai important moment din viata partidului dupa reintrarea in legalitate la 23 august 1944. CLARIFICARI NECESARE. In ciuda ascensiunii in viata politica a tarii, situatia interna a partidului nu era clara. Ultimul secretar general – Stefan Foris, fusese inlaturat de la conducere in imprejurari pastrate secret pentru comunistii din afara cercului de initiati, inca din aprilie 1944. In ultimii ani ai razboiului, structurile de conducere precum Secretariatul sau Comitetul Central, fusesera aproape simbolice. Dupa 23 august, partidul beneficiase de o "infuzie" de comunisti ce-si petrecusera anii razboiului la Moscova. Masivul grup din inchisori fusese eliberat. Dupa indepartarea lui Foris, partidul era condus teoretic de un trio format din Constantin Parvulescu, Emil Bodnaras si Iosif Ranghetz. Se schimbasera insa nu numai vremurile, ci si oamenii. "Stele" precum Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Vasile Luca straluceau din ce in ce mai tare. Provizoratul instituit dupa mazilirea lui Foris nu mai putea dura. Conferinta si-a deschis lucrarile in dupa-amiaza zilei de marti, 16 octombrie, si s-a incheiat

- 76 -

duminica. In ultima zi a fost ales primul Comitet Central legal. In prima sedinta plenara de luni, 22 octombrie, CC-ul a ales din randurile sale Biroul Politic, Secretariatul si secretarul general al partidului, in persoana lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunistilor care facusera inchisoare. PCR avea din acel moment o noua conducere. OMAGII SI BILANTURI. Desfasurarea Conferintei a fost amplu redata in Scanteia, principalul organ de presa al partidului. In sala au luat loc "reprezentanti ai guvernului, ai Armatei, ai partidelor si organizatiilor politice", dupa cum suna relatarea de la fata locului. In prima zi a fost ales prezidiul, a fost ascultat salutul organizatiilor, al partenerilor de guvernare – Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor, PNT-Anton Alexandrescu. Prin glasul lui Patrascanu, auditoriul a luat cunostinta de continutul a zeci de telegrame adresate Conferintei. Sedinta de a doua zi dimineata s-a deschis cu intonarea Interna-tionalei. Dupa aceea, Gheorghe Vasilichi, ilegalist, luptator in Spania si in Rezistenta Franceza, a adus un omagiu eroilor comunisti cazuti in diferite imprejurari. Evident, multele victime ale Marii Terori Staliniste au fost omise din enumerare. In onoarea eroilor comunisti s-a tinut un minut de reculegere. Dupa-amiaza, Gheorghe Gheorghiu-Dej a inceput citirea raportului politic. S-a intrerupt, pentru a relua a doua zi dimineata. Ulterior, acest raport a fost tiparit intr-o brosura. Numara in jur de 80 de pagini si avea structura tipica unor astfel de documente: situatia internationala, istoria partidului, situatia economica, sarcinile de viitor. In sedintele urmatoare delegatii au luat cuvantul la sectiunea "discutii la raport". Printre vorbitori s-au numarat Vasile Vaida, secretarul Comitetului Regional Cluj, ilegalistul Nicolae Goldbergher, Silaghi Leontin (viitorul ministru al Apararii Leontin Salajan), dar si Sanda Stoica, muncitoare din Braila sau Ioana Smarandache, taranca din judetul Romanati, care a expus "situatia jalnica a taranimii in timpul regimului antonescian", dupa cum consemna Scanteia. Vineri a vorbit Lucretiu Patrascanu despre situatia economiei postbelice si despre tactica de urmat in alegeri. Ziua de sambata a fost rezervata raportului referitor la viitorul statut al partidului, tinut de Ana Pauker, si discutiilor referitoare la acest act fundamental al partidului. Punctul culminant al Conferintei a fost atins duminica dimineata, cand cei 320 de delegati au ales Comitetul Central al PCR. SILVIU BRUCAN RELATEAZA Scanteia a "informat" pe larg cititorii despre mersul lucrarilor Conferintei. Iata cum a fost vazut inceputul evenimentului de Silviu Brucan (foto), pe atunci tanar gazetar la ziarul amintit: "«Declar deschisa Conferinta Generala a Partidului nostru!» Este vocea dura, a luptatorului, in care razbate vigoarea de stejar puternic, adanc infipt in pamant, a ceferistului Vasile Luca. Si parca cupola inalta a salii sta sa se darame, atat de violent izbucnesc aplauzele. E intr-adevar coplesitor, emotionant. (…) Sunt acolo, in sala, oameni care au deschis partie noua in viata tarii. Un taran inalt ca bradul – primul care a impartit o mosie boiereasca. In alta parte, unul dintre muncitorii care si-a ridicat glasul impotriva regimului antonescian."

Foris – o problema nerezolvata

CRISTINA DIAC Aducand vorba de Foris in fata "tovarasilor" sai, Patrascanu a turnat gaz pe foc. Acestia s-au simtit profund jigniti de comparatia cu "provocatorul". La acel moment, pentru liderii comunisti, Foris era o problema in suspensie. In toamna lui 1945, acesta a fost arestat "de partid", dar partidul nu stia cum sa procedeze cu el. In interventia sa facuta imediat dupa deschiderea primei sedinte plenare a Comitetului Central abia ales, Lucretiu Patrascanu a solicitat, printre altele, sa fie trimis "la munca de jos, in celula".

- 77 -

A spus ca nu-i nici o nenorocire ca din postul de ministru si membru in CC sa se reintoarca la "munca" unui membru de partid obisnuit. "Nu este prima oara cand fac acest lucru, a argumentat Patrascanu, vechea conducere a lui Foris a luat o astfel de hotarare si am fost sase luni de zile la munca de jos." "CA PE VREMEA LUI FORIS". Obligatia oricarui comunist era sa fie permanent la dispozitia "Partidului" cu "P" mare. Regula spunea ca entitatea numita "Partidul" stie cel mai bine ce trebuie sa faca si ce loc i se cuvine fiecaruia dintre membrii sai. Astfel ca, daca decidea trimiterea "la munca in celula", comunistului vizat nu-i mai ramanea decat sa-si faca autocritica si bagajele si sa se apuce de lucru acolo unde fusese trimis. Ideea intereselor colective deasupra oricarui interes personal era unul dintre principiile vietii de partid. Spiritul de initiativa nu figura, la comunisti, in "fisa postului", fiind chiar de rau augur. Fara sa stie poate, facand comparatia cu "istoria recenta", Patrascanu mai mult a pus paie pe foc. Judecand in spiritul timpului si locului, este de mirare ca n-a realizat faptul ca incalca normele. La auzul comparatiei cu Foris, si Ana Pauker, si Gheorghe Apostol, dar si alti membrii ai CC-ului, au sarit ca arsi. "Comparatia ca vreau sa ma duc sa lucrez jos in celula, a replicat Apostol, cum s-a intamplat si cu Foris, e ca si cum ar vrea sa spuna ca parerea lui este justa, noi toti nu avem dreptate si se duce jos ca sa sufere ca pe vremea lui Foris." Ultimul secretar general al PCdR inainte de 23 august era vazut in octombrie 1945 ca unul dintre "baietii rai". DU-TE-VINO. Cu un an si jumatate inainte, in aprilie 1944, Foris fusese "demis" din functie. Abia iesit din inchisoare, Bodnaras se prezentase la locuinta conspirativa ocupata de secretarul general si il anuntase ca, din vointa Moscovei, trebuie sa predea conducerea, legaturile de partid si casele conspirative. Desi stia ca legatura cu "centrul moscovit" este rupta, Foris s-a supus. Din acel moment, pentru el incepea o perioada agitata, cu arestari, eliberari si rearestari. Reconstituirea traseului urmat de acesta este astazi dificil. A fost arestat si eliberat de atatea ori, tinut intr-atatea locuri – la Ministerul de Interne, sub paza comunista in diverse locuinte conspirative, la diferite sedii ale partidului, acasa la Gheorghe Pintilie incat singurul lucru care se poate afirma cu certitudine este ca din aprilie 1944 si pana la moarte, in 1946, Foris n-a avut o clipa de liniste. Declaratiile celor implicati in calvarul lui Foris sunt contradictorii. Nu numai ca exista neconcordante intre declaratiile a doua persoane diferite, mai mult, aceeasi persoana declara lucruri diferite de la un an la altul. In ianuarie 1945 i s-a spus ca a fost gasit nevinovat, ca poate locui unde vrea impreuna cu sotia sa, Victoria Sarbu, si ca in curand va fi trimis de partid la Cluj. La 23 martie insa, liderii din acel moment se razgandesc. Il "retin" din nou si il duc la Ministerul de Interne, pentru "lamuriri". In aprilie, a fost eliberat. "La 9 iunie, din indicatia lui Dej l-am luat pe Foris de pe strada, declara Gheorghe Pintilie, eu cu cativa oameni. L-am tinut sub paza in diferite locuri: la sediul partidului, la mina acasa si in alte locuri (...). La un moment dat, s-a pus chestiunea cu Comisia Aliata de Control, care voia sa viziteze sediul in care il tineam pe Foris. L-am scos de acolo si l-am dus pe o alta strada, mi se pare pe Strada Popa Sapca sau pe Popa Soare, undeva pe langa un minister, la o tovarasa care a muncit putin in ilegalitate. Paza o facea cand ea, cand sotul. In curtea aceea mai locuiau sase familii. Cand situatia a inceput sa se complice, nu mai tin minte cine, Gheorghiu-Dej sau Teohari, a dat dispozitie sa-l aducem pe Foris inapoi la sediu. Apoi, iar a intervenit ceva, nu mai stiu ce, iar nu aveam unde sa-l ducem si l-am luat la mine acasa." CU MUSCA PE CACIULA. In momentul cand Lucretiu Patrascanu facea neinspirata comparatie, epopeea lui Foris – retinut, mutat dintr-un loc in altul, ascuns de ochii sovieticilor, dar si de cei ai familiei, care se interesa insistent de soarta lui – era in plina desfasurare. Dupa "retinere" – practic rapirea din plina strada de un comando al partidului condus de Gheorghe Pintilie, Foris nu a mai fost eliberat niciodata. Dupa 23 august, pe agenda PCR au aparut alte prioritati: o cat mai buna pozitie in guvern si pe scena politica in general. Astfel ca solutionarea "problemei Foris" a tot fost amanata. "Tovarasii" erau convinsi ca era "provocator", "agent al Sigurantei infiltrat in randurile partidului". Erau convinsi de vinovatia lui, dar nu se puteau decide ce sa faca cu el. Amintind in fata lui Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu de perioada Foris, Patrascanu nu facea

- 78 -

altceva decat sa vorbeasca de funie in casa spanzuratului. Partidul il detinea sub arest pe fostul secretar al PCdR, dar soarta lui nu fusese inca decisa. Patrascanu "calcase in strachini" inca o data. JIGNIREA DE-A FI NUMIT DOMN SI NU "TOVARAS" Cea mai grava acuzatie care i s-a adus lui Patrascanu in cursul primei sedinte plenare a Comitetului Central a fost cea de fractionism. "Gasesc la tov. Patrascanu un fel de mentalitate asa, fractionista, spunea Gheorghe Apostol. Demisia lui vine cand el stie bine ca Radio Londra vorbeste de o aripa dreapta a partidului, in frunte cu tovarasul Patrascanu." Invinuitul s-a aparat spunand ca nu atitudinea lui a fost cea care a atras atentia Londrei, ci purtarea "tovarasilor" fata de el. Patrascanu le-a reprosat si ca Scinteia nu preia niciodata declaratiile pe care le dadea in calitate de ministru, declaratii care puteau fi insa citite in toate celelalte gazete. De asemenea, ca, ori de cate ori vine vorba despre el, ziarul partidului nu-i publica si fotografia. Patrascanu a luat ca pe un afront personal faptul ca, intr-o insiruire a ministrilor comunisti facuta in aceeasi Scinteia, lui singur i se spunea "domnul ministru Patrascanu", si nu "tovarasul ministru". "Mie nu imi pasa, s-a disculpat Patrascanu, dar toata lumea s-a legat de asta. Eu am spus ca nimeni nu are dreptul sa monopolizeze popularitatea partidului, dar atitudinea gazetei a creat aceasta atmosfera in jurul meu." Dupa astfel de "semne", credea el, se ghidase Radio Londra atunci cand identificase o aripa de dreapta in PCR, el fiind complet nevinovat. Cu astfel de argumente – ca in ultima vreme nu i se da poza la gazeta – nu a facut altceva decat sa intareasca opinia ca, in ciuda celor 27 de ani in Partidul Comunist, Patrascanu ramasese un "individualist mic-burgez".

Patrascanu: Singur impotriva celorlalti “tovarasi”

CRISTINA DIAC Comitetul Central nou-nout s-a reunit a doua zi dupa terminarea Conferintei in sedinta plenara. Din voia lui, Lucretiu Patrascanu a fost "Subiectul zilei". A inceput prin a acuza, dar a ajuns foarte repede acuzat. Si nu de unul, ci de toti. Incercand sa se apere, Patrascanu a probat zicala "Daca taceai, filosof ramaneai". "Scanteia" a facut largi relatari de la Conferinta Nationala a Partidului, insa nu a scris chiar totul. Ceea ce nu spune ziarul spun documentele de arhiva. "SEDINTA ISTORICA". A doua zi dupa incheierea lucrarilor a avut loc "o sedinta istorica", dupa cum a fost ea catalogata de Teohari Georgescu. Misiunea principala a acesteia era alegerea Biroului Politic, a Secretariatului si a Comisiei de Revizie. Inainte de aceasta, o buna parte a timpului a fost alocata "clarificarii" divergentelor dintre Lucretiu Patrascanu si ceilalti membri de baza ai conducerii. Unele izbucnisera chiar in timpul Conferintei, luand forma criticilor formulate de Gheorghe Gheorghiu-Dej si de Gheorghe Apostol. Gheorghiu-Dej spusese ca Patrascanu era inca o ramasita mic-burgheza in partid si ca ar avea unele "incurcaturi teoretice". Apostol criticase activitatea lui in fruntea Ministerului de Justitie. Cu toate acestea, fusese ales membru in Comitetul Central. Desi nemultumit, Patrascanu nu a ripostat in timpul Conferintei. Si-a pastrat "surprizele" pentru prima reunire a CC-ului proaspat ales. In dimineata de 22 octombrie, Patrascanu a inceput prin a se plange de lipsa increderii pe care tovarasii o manifesta la adresa lui. De multa vreme se plangea in particular, considerand o nedreptate faptul ca, dupa 23 august, nu fusese cooptat in Secretariatul partidului, desi jucase un rol important in evenimente. "Interventia tovarasului Gheorghiu-Dej a fost mai grava, s-a aparat Patrascanu, ca un membru cu 27 de ani de politica continua sa fie o ramasita burgheza in partid. Sper sa fi fost a afirmatie involuntara. Apoi mai grav, ca am incurcaturi teoretice. Cand se afirma de un tovaras care are raspundere ca are devieri teoretice, este un lucru deosebit de grav pentru

- 79 -

noi. Si nu am vrut sa fac o situatie dificila tovarasului Gheorghiu-Dej daca l-as fi intrebat care sunt aceste incurcaturi." Ca raspuns la critica, ministrul Justitiei prezinta in fata CC-ului o scrisoare adusa de acasa, gata redactata si adresata primului-ministru Petru Groza. In scrisoare anunta ca demisioneaza din guvern "din motive de sanatate". De asemenea, propune sa fie desarcinat de orice raspundere in cadrul CC-ului si sa fie trimis "la munca de jos, in celula", asa cum se mai intamplase si in timpul lui Foris. Dupa principiul bulgarelui de zapada, riposta lui Patrascanu a atras dupa sine criticile in lant ale "tovarasilor". Conform logicii si cutumelor comuniste, Patrascanu facuse greseala dupa greseala. "NU PRIMESTE CRITICA". Potrivit canoanelor comuniste, orice membru de partid putea fi criticat. "Nu exista exceptie, spunea Gheorghiu-Dej, fiecare poate fi criticat, cu conditia ca (sic!) critica sa fie obiectiva si partinica." Acuzatul a batut putin in retragere, sustinand ca nu a contestat critica in sine, ci modul in care s-a facut. Ana Pauker l-a invinuit de nerespectarea obligatiei oricarui membru de a-si face o autocritica sincera. Vorbitorii au sustinut ca suprema dovada de incredere este insasi alegerea lui in CC. De capul lui. La conferinta, Patrascanu tinuse un discurs referitor la chestiuni economice si la tactica de urmat in perspectiva viitoarelor alegeri. In interventia sa la plenara, Miron Constantinescu l-a invinuit insa ca sustinuse niste teze care "constituie o linie cu totul straina de linia Conferintei si a partidului in acest moment". Mai grav, a continuat Constantinescu, "daca are pareri proprii, trebuia sa le supuna intai Biroului Politic al Partidului si dupa aceea, cu aprobarea Biroului Politic, ar fi trebuit sa le sutina sau sa nu le sustina in fata Conferintei". In legatura cu activitatea sa de ministru comunist al Justitiei, vorbitorii au remarcat ca resortul condus de tovarasul lor era singurul unde nu exista o celula de partid. "Avem celule si la ministerele social-democratilor, si la ale liberalilor si singurul minister unde nu avem celula este Ministerul Justitiei", a spus Miron Constantinescu. DEMISIE "CA NUCA-N PERETE". Conferinta Nationala a PCR avea loc pe fundalul "grevei regale". Comunistii si aliatii lor tineau cu dintii de un guvern pe care anglo-americanii si ulterior regele se incapatanau sa nu-l mai recunoasca. Avand acceptul lui Stalin, PCR era hotarat sa ramana la guvernare cu orice pret si sa demonstreze anglo-americanilor unitatea si coeziunea guvernului Groza. In aceste conditii, demisia lui Patrascanu se potrivea ca nuca-n perete cu planurile si disciplina partidului din care facea parte. In luna octombrie, la Bucuresti era anuntata vizita ziaristului Mark Ethridge, trimis special al presedintelui american Harry Truman. Ethridge avea misiunea de a cerceta situatia politica din Romania si Bulgaria si de a intocmi un raport pe baza celor constatate. "Daca un ministru social-democrat sau liberal si-ar fi dat demisia in aceasta perioada, si-a continuat Miron Constantinescu rechizitoriul, el ar fi facut jocul dusmanilor poporului roman, al reactiunii anglo-americane. (...) In momentul cand vine in Romania Ethridge, trimisul lui Truman, tu, membru de partid, sa-ti dai demisia? Inseamna in mod obiectiv sa ajuti mai mult reactiunea decat o ajuta manistii si bratienistii in tara noastra, tocmai pentru ca esti comunist." "CAPITAL AL PARTIDULUI". In afara de completa ignorare a situatiei internationale, Patrascanu se situase din nou in afara logicii de partid. Venise cu demisia scrisa de acasa, fara sa se fi consultat in prealabil cu Biroul Politic, asa cum se obisnuia. Voia sa-i prezinte demisia premierului, care nu era comunist. Trecand peste "amanuntul" cu Groza, Emil Bodnaras si Constantin Parvulescu au impins acuzatiile si mai departe: "Din initiativa cui a fost pus tovarasul Patrascanu in guvern? Din initiativa lui sau l-a trimis acolo partidul? I s-a incredintat aceasta mare onoare de a fi primul comunist in guvern?". Mai poetic, un alt membru CC, Andrei Patrascu, a opinat ca "tovarasul Patrascanu este un capital al partidului si partidul plaseaza acel capital unde crede de cuviinta". "TI SE-OPRESTE MINTEA-N LOC" Ideea nastrusnica a lui Patrascanu, de a-si inainta demisia din guvern, a strarnit o gama larga de luari de pozitie, de la uimire la indignare. "Cred ca problema, in felul in care a fost ridicata de tov.

- 80 -

Patrascanu, a uluit nu numai pe noi, cei tineri, dar si pe tovarasii incercati, spunea Andrei Patrascu, membru in CC. M-a uluit cum vii tu sa pui problema sa demisionezi din guvern. Ti se-opreste mintea-n loc. Auzi, sa vii sa pui problema sa demisionezi din guvern. Asta intrece orice inchipuire omeneasca. Asta intrece orice inchipuire, ca un membru de partid sa vie sa faca lucrul acesta." PROFETIA In chestiunea demisiei s-a pronuntat si Iosif Chisinevschi. Din relatarile lui Paul Sfetcu, seful de cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosca era unul dintre cei mai "evlaviosi" cititori ai clasicilor marxism-leninismului. Ori de cate ori aparea o problema, se ridica de la masa discutiilor, se repezea la biblioteca, de unde revenea cu un volum gros din "operele alese", cauta febril un citat lamuritor pe care il aducea la cunostinta auditoriului ca solutie la problema in discutie. La prima sedinta plenara a CC-ului, Iosca si-a fundamentat argumentatia tot pe un recurs la "clasici": "In istorie se cunoaste un caz. Nu fac comparatie, dar il amintesc. Este acel caz in care Lenin si Stalin au considerat ca este tradare atunci cand, cu cateva zile inainte de revolutia din octombrie, Zinoviev si Kamenev si-au dat demisia din CC si au publicat in ziar o declaratie ca nu sunt de acord cu rascoala. Atunci Lenin si Stalin au spus ca este o tradare". Este probabil ca vorbitorul nu si-a dat seama in acel moment ca viitorul lui Patrascanu va fi la fel de tragic ca al lui Zivoviev si Kamenev sau ca el, Chisinevschi, va juca un rol determinant in condamnarea lui la moarte. REGULA" Daca partidul va considera ca nu este demn de a fi membru de partid, vom lua atitudine, dar un membru de partid nu era voie, nu are dreptul sa-si dea demisia" Gheorghe Gheorghiu-Dej

Editorial: Flautistul si orchestra

LAVINIA BETEA Din pacate, inca se crede ca studiul trecutului apropiat este apanajul exclusiv al istoricilor. Categorie la care, adaugandu-se expertii in socialism stiintific, fusese redusa in ultimul deceniu al "epocii Ceausescu" tagma specialistilor in disciplinele socio-umane. Poate fi si aceasta o explicatie ca printre alte miracole petrecute la finele lui decembrie 1989, Fat-frumosul a fost dat peste cap si prefacut in Zmeul cel rau. Iar cronicarii care-i consemnasera pana atunci vitejia si istetimea s-au asternut iarasi la treaba – strangandu-si si ucenici imprejur – ca sa rescrie povestea in care personajele si faptele Raului schimbasera locul cu Binele in algoritmul vechiului scenariu. "Timpii incerti", precum perioada 1944-1948, sunt indeosebi "tratati" prin publicarea unor "colectii de documente". Scrieri care, in paranteza fie spus, sunt in flagrant dezacord cu insasi cerintele genului, din ele lipsind informarea cititorului asupra grilei de selectie, contextului si modului producerii documentului - reguli carora metodologia le-a gasit de multa vreme si definitiv rostul. In istoria comunismului (fascinanta prin faptul fara precedent al transpunerii unei utopii ideologice la scara unei treimi din populatia planetei) sunt insa multe aspecte care se sustrag analizei in cheia simplificatoare a succesiunii cauzale directe. Deasupra reliefurilor pronuntate ale "evenimentului", istoricii nostri planeaza lin, rotindu-se in cercuri largi, nestingheriti de fenomene precum sociabilitatile subterane, teoriile privind rolul minoritatilor active, influentei ori persuasiunii care origineaza puterea absoluta a ceea ce fusese cel mai mic partid comunist din Europa. Anul 1946 se rezuma in analizele lor la temele alegerilor electorale, ocupatiei sovietice si ale

- 81 -

Conferintei de Pace de la Paris, unde terenul de infruntare al fortelor politice e bine marcat. Dar 1946 este, probabil, dupa expresia biblica, cel mai vlaguit din sirul "vacilor slabe". Greutatile sale si cat de compatibile sunt fortele politice din tara cu rezolvarea lor lamuresc multe dintre cele care-au urmat. Economia e distrusa de razboi, obligatiile armistitiului sunt mari, seceta si foametea fac oamenii sa pribegeasca din Moldova. Razboiul s-a sfarsit, politicienii asteapta Conferinta de Pace, se pregatesc de alegeri si cauta justificari in fata populatiei pentru prezenta Armatei Sovietice. Oricat de maiestrit ar fi discursul oficial, Romania e o tara invinsa, armatele care-au ocupat-o nu sunt "eliberatoare", iar nazistii nu fusesera ocupanti, ci aliati. Si indatoririle de "denazificare" asumate fata de Aliati sunt aproape imposibil de indeplinit: e greu de trezit dintr-o data resentimentele multimii fata de fostii aliati germani ori de explicat cum generalul Macici, "eroul de la Odessa", trebuie stigmatizat "criminal de razboi". Neintelegerile dintre Aliati realimenteaza insa sperantele vechilor politicieni in ajutorul anglo-americanilor de a le reconfigura pozitiile si puterea. In toata aceasta degringolada, nucleul PCR i se infatiseaza cititorului de stenograme ca singurul grup eficient de decizie. Fiecare dintre membrii sai e coordonatorul unui resort unde aplica deciziile colective. Neimplinirile si ezitarile se sanctioneaza dur: cu pierderea functiei (cazul lui Agiu care nu da efectul scontat in manipularea Frontului Plugarilor) sau cu viata (cazul lui Patrascanu care se abate de la "hotararea Partidului", facand "lucruri de capul lui" si pentru "popularitatea personala"). Contrar celorlalte partide care sufera implozii si dezintegrari, autoritarismul liderilor comunisti (stilul de conducere autoritar fiind, pe termen scurt, reteta infailibila de succes) imprima in aceste conditii de criza directii precise de actiune. Stenograma sedintei Biroului Politic din 26 iulie 1946 este edificatoare in acest sens. Scopul PCR din acel moment este concis prezentat de Vasile Luca – "compromiterea si distrugerea partidelor istorice". Functie de tinta propusa, ceilalti raporteaza, pe rand, asupra sarcinilor din sectoarele lor. "Cea mai buna agitatie e aceea de a face ca colaboratorii (sic!) nostri sa cante o muzica fara tonuri false in aceasta privinta, iar noi sa fim aceia care tragem cu bagheta, zice bunaoara Gheorghiu-Dej despre strategia in alegeri. Sunt convins ca tovii vor gasi ca buna ideea sa organizam orchestra intreaga a BPD-ului si partidul sa fie acela care dirijeaza orchestra. Aceasta inseamna ca si Partidul trebuie nu numai sa cante din flaut, dar sa organizeze si sa indrumeze aceasta agitatie si propaganda". Citind documentul, "vezi" cum participantii – Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Patrascanu, Miron Constantinescu, Vasilichi, Maurer, Chivu Stoica – pun in scena spectacolul viitorului confundat mai apoi de inocentii spectatori cu implacabila realitate. E actul de inceput al acestei istorii cu finalul magistral interpretat de urmasi care-si asuma "schimbarea". Nu degeaba scuturile Internelor si Armatei inca pazesc cele mai multe dintre "documentele partidului". Iar pentru naivii amatori de dezvaluiri si deconspirari se pregatesc noi si fierbinti episoade (cu "investigatori"!) din telenovela arhivelor Securitatii.

Problema Transilvaniei

CRISTINA VOHN Revenirea Transilvaniei de Nord la Romania constituie debutul politicii PCR de preluare a puterii la nivel local. In sedinta Consiliului de Ministri din 13 martie 1945 sunt luate in discutie problemele Ardealului. Sensul acestora este de instituire in teritoriu a unei administratii, formata din elemente "democratice". Dupa incheierea manifestarilor prilejuite de intrarea Ardealului de Nord sub administratia Romaniei, guvernul de la Bucuresti s-a pomenit in fata unor inedite situatii care trebuiau rezolvate. Tensiunile interetnice, problema Universitatii din Cluj Napoca, dificultatile economice si financiare, faptul ca intreaga administratie era formata numai din functionari de nationalitate

- 82 -

maghiara erau cele mai sensibile dintre ele. DISCUTII. Noul guvern condus de Petru Groza a luat in discutie toate aceste probleme in cadrul sedintei de guvern desfasurata la Bucuresti, in 13 martie 1945. La sedinta participa, pe langa membrii guvernului, si reprezentantii FND si ai confesiunilor religioase din nordul Transilvaniei: Teofil Vescan, presedintele FND din Transilvania de Nord, IPSS Iuliu Hossu, mitropolitul greco-catolic al Ardealului, PS Vasarhelyi Janos, episcopul reformat al Clujului, IPSS Colan, episcopul Oradei Mari. Cabinetul, afirma cu acel prilej, Gheorghe Tatarescu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru al Afacerilor Externe, dorea "cercetarea adanca a tuturor problemelor in legatura cu situatia locala". In acest scop, Teofil Vescan a intocmit un memoriu. Cele 15 puncte ale documentului erau redactate in spiritul "vremurilor noi", pe care Cabinetul le anuntase. Teofil Vescan afirma ca vorbeste "in numele intregii populatii din nordul Ardealului", care era "de parere ca aceasta reincadrare trebuie sa fie cel mai puternic imbold pentru crearea unei Romanii libere, democratice si independente". FND-UL LA PUTERE!. Cererile pe care Vescan le face Cabinetului sunt de natura administrativa, culturala, economica, toate avand insa o evidenta conotatie politica. Astfel el solicita "confirmarea individuala a reprezentantilor FND din administratie, care au dovedit capacitatea lor de munca si au dat dovada de atitudine democratica". Mai mult, liderul FND din Ardealul de Nord cere recunoasterea "politiilor populare formate (din membri sau indivizi sub influenta PCR – n.n.), imbracarea lor in uniforma, precum si jandarmeriile locale, care sa fie incadrate in jandarmeria statului". In privinta administratiei, memoriul "cere completarea acestei administratii cu elemente democratice (medici, invatatori, profesori, muncitori de specialitate etc.), verificate de o comisie de epuratie din localitatea de unde vin, fie de comisia de epuratie locala, in asa fel insa, ca orice numire importanta sa se faca numai cu avizul FND-ului din nordul Ardealului". Aceste cerinte reprezinta prologul preluarii puterii locale de catre Partidul Comunist Roman. Fenomenul va fi extins cu rapiditate la nivelul intregii tari. ELOGIUL SOVIETICILOR Imediat dupa revenirea Transilvaniei de Nord la Romania, ministrul de Interne, Teohari Georgescu, transmite o circulara unitatilor administrative si politienesti din teritoriu. Circulara incepe cu o incriminare a dictatului de la Viena si cu aplogia Armatei Rosii. "Poporul roman, sustine Teohari Georgescu, nu va uita niciodata aramata glorioasa a popoarelor Uniunii Sovietice, prin a caror vijelioasa inaintare intreg poporul nostru a fost eliberat de sub jugul banditismului hitlerist si al regimului de dictatura antonesciana". Apoi, ministrul de Interne traseaza subordonatilor sai linia de conduita pe care ar trebui sa o aplice: "Intreaga administratie, de la prefectura pana la ultima celula administrativa a comunelor si satelor, toti functionarii trebuie sa fie patrunsi de datoria aplicarii cu horarare si fara nici o ezitare a principiilor de ordine, liniste si sa vegheze la apararea drepturilor nationalitatilor conlocuitoare, intreaga populatie bucurandu-se de totala egalitate de drepturi si obligatii." DOLEANTE Cererile minoritatii maghiare au fost prezentate guvernului de catre mitropolitul greco-catolic al Ardealului, PS Vasarhelyi Janos. Acesta si-a tinut discursul in limba maghiara, iar pentru membrii Cabinetului traducea jurisconsultul Episcopiei Reformate din Cluj, G. Martonossy. Reprezentatul maghiarilor a solicitat cu acest prilej ca guvernul "sa binevoiasca a lua masuri ca preotii si profesorii care sunt interesati numai pentru motivul ca sunt unguri... sa poata reveni la parohiile si catedrele lor".

Hrusciov, Tito si Aliatii anglo-americani

- 83 -

CRISTINA VOHN Revenirea administratiei romanesti in Transilvania de Nord nu a insemnat finalul recunoasterii internationale a apartenentei acestui teritoriu la Romania. Si dupa 9 martie 1945 au mai existat tentative de rupere a teritoriului Transilvaniei. Cazul cel mai cunoscut este al Maramuresului, care s-a dorit a fi integrat Ucrainei Subcarpatice. Revenirea administratiei romanesti in Transilvania de Nord nu a insemnat finalul recunoasterii internationale a apartenentei acestui teritoriu la Romania. Si dupa 9 martie 1945 au mai existat tentative de rupere a teritoriului Transilvaniei. Cazul cel mai cunoscut este al Maramuresului, care s-a dorit a fi integrat Ucrainei Subcarpatice. 9 martie 1945 nu a insemnat sfarsitul problemelor Romaniei relative la frontierele sale. Unele state vecine au continuat sa deruleze o activitate diplomatica intensa, pentru a obtine macar o parte din teritoriul romanesc. Conferinta de Pace (iulie 1946 – februarie 1947) urma sa stabileasca granitele definitive in Europa. Cele mai multe revendicari au venit din partea Ungariei. Dar, s-au inregistrat incidente si in Maramures si in Banat. INTERESE POLITICE. Jocurile politice si diplomatice in privinta Transilvaniei au continuat pana la semnarea Tratatelor de Pace, in anul 1947. Din "inamic" Uniunea Sovietica s-a transformat in "aparatorul" Romaniei, mai exact al guvernului Petru Groza. In cadrul tuturor conferintelor desfasurate pe parcursul Conferintei de Pace, reprezentantii URSS au sustinut solicitarile Romaniei privind frontiera de nord-vest. Pe de alta parte, in Ungaria, in urma alegerilor generale din noiembrie 1945, Partidul Comunist a obtinut numai 17% din voturi, la guvernare venind Partidul Micilor Agrarieni. Pentru SUA si Marea Britanie, Ungaria reprezenta un stat democratic, care trebuia sustinut pentru a "lupta" contra influentei sovietice. Pentru aceasta, ele au decis sa sprijine revendicarile Ungariei in privinta Transilvaniei. CONFERINTA DE LA LONDRA. In aceasta atmosfera, s-a desfasurat la Londra, intre 10 septembrie si 2 octombrie 1945, conferinta ministrilor de Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii, carora li s-au alaturat sefii diplomatiilor din Franta si China. La aceasta reuniune a fost discutata si problema Transilvaniei de Nord. In absenta reprezentantilor Romaniei si ai Ungariei, "cei cinci" si-au exprimat pozitiile fata de acest subiect. In respectiva perioada, in Romania se derula greva regala. Reprezentatul sovietic, V.M. Molotov, a sustinut desigur guvernul Groza si, implicit, ca intreg Ardealul sa faca parte din Romania. Pe de alta parte, ministrul de Externe britanic, Ernst Bevin, si-a exprimat optiunea pentru unele cedari in favoarea Ungariei. El a fost sustinut de James Byrnes, secretarul de stat american. Acesta a propus ca o zona de 7.680 km2 de la frontiera romano-maghiara sa fie cedata Ungariei. In final, cei cinci au cazut de acord ca granita dintre Romania si Ungaria sa fie "in general" cea din 1938. Dar ramanea de studiat daca "acordarea unei mici parti Ungariei nu ar reduce numarul persoanelor aflate sub stapanire straina". OFENSIVA DIPLOMATICA. In aceste conditii, Ungaria s-a simtit incurajata sa declanseze o ofensiva diplomatica pentru a obtine o parte din teritoriul transilvanean. Guvernul de la Budapesta si-a dat seama ca revendicarile sale trebuiau sa aiba acordul URSS. O delegatie condusa de primul ministru Ferenc Nagy s-a deplasat in primavara anului 1946 la Moscova. Delegatia a fost primita de Stalin. Premierul ungar i-a prezentat liderului sovietic doua variante care puteau, in opinia sa, sa "rezolve problema Transilvaniei". Prima varianta prevedea cedarea de catre Romania a unui teritoriu de 22.000 km2, locuit de 865.620 de romani si 495.106 maghiari. In cea de-a doua varianta, Ungaria solicita un teritoriu de 11.800 km2 cu 442.000 de locuitori maghiari si 421.000 de romani. Opinia lui Stalin fata de propunerile ungare a fost ca "romanii nu vor consimti la o asemenea cedare teritoriala". "Sfatul", pe care delegatia Ungariei a reusit sa il obtina de la Moscova, a fost acela de a purta convorbiri directe cu guvernul de la Bucuresti.

- 84 -

CONVORBIRI ROMANO-MAGHIARE. La scurt timp dupa intoarcerea delegatiei Ungariei de la Moscova, este trimis la Bucuresti secretarul general al Ministerului de Externe de la Budapesta, Pal Sebestyen. Acesta este primit de primul ministru Petru Groza si de ministrul roman de Externe, Gheorghe Tatarescu. Convorbirile nu duc la nici un rezultat, deaorece atat Tatarescu, cat si Groza au refuzat orice fel de negociere teritoriala. Primul ministru al Romaniei a facut o singura concesiune reprezentantului Budapestei. El a avansat ideea crearii unei uniuni vamale intre cele doua state si eliminarea documentelor de calatorie pentru unguri in Romania si pentru maghiarii din Transilvania in Ungaria. Ideea a fost respinsa de Budapesta. Era mult prea putin fata de ceea ce statul vecin spera sa obtina. Toate aceste discutii vor lua sfarsit o data cu semnarea Tratatului de Pace la Paris, in 1947. Acesta stabilea ca frontiera dintre Romania si Ungaria era aceea existenta in anul 1938. Ceea ce insemna ca intreg teritoriul transilvanean ramanea sub administratia Bucurestiului. REVOLTA Dupa 6 martie 1945 au fost incidente si in Banat. Aici, sarbii au organizat, in toamna anului 1945, manifestatii pentru a cere alipirea teritoriului banatean la Iugoslavia. "Revolta" era sprijinita de oficialii statului vecin; comisarul general al Belgradului este prezent la manifestatia desfasurata la Timisoara. Sarbii de aici cereau sa nu mai fie inrolati in armata romana, ci in armata lui Tito, si nu mai platisera impozitele catre statul roman. Primul-ministru Petru Groza se deplaseaza la Timisoara pentru a vedea situatia la fata locului. Concluzia la care ajunge este ca solutia pentru rezolvarea crizei consta in aplicarea unei solutii similare celei a Ardealului de Nord. Era nevoie de asentimentul populatiei sarbesti pentru ca Banatul sa ramana in granitele statului roman. Dar, in acelasi timp el, se deplaseaza la Belgrad, unde are o intrevedere cu Tito. Cei doi transeaza problema granitei comune, care va ramane nemiscata. Documentele asupra intrevederii Tito-Groza nu ne stau inca la dispozitie. MARAMURES La 4 februarie 1945, reprezentantii unei asa-numite "rade populare" au proclamat unirea Maramuresului cu Ucraina subcarpatica. Rada populara, care reunea minoritari ucraineni din Romania, a avut acordul liderului ucrainean de atunci, Nikita Hrusciov, pentru actiunea pe care au intreprins-o. Populatia romaneasca, majoritara (conform datelor sovietice, reprezenta 74% din populatie), nu a fost consultata si s-a opus ferm acestui act. Organizatia ucrainenilor l-a impiedicat pe trimisul CC al PCR, Nicolae Goldberger, sa instaleze administratia romaneasca in Maramures. Demersurile acestuia s-au soldat cu un esec. In aceasta situatie, PCR l-a trimis in teritoriu pe Vasile Luca, membru al Biroului Politic. Acesta, printr-o politica abila (a numit un ucrainean ca secretar al organizatiei de partid), a reusit in cele din urma sa instaleze aici administratia romaneasca.

Clujul dupa razboi

CRISTINA VOHN Dupa intrarea in legalitate a PCdR, acesta a folosit un intreg arsenal de metode pentru a prelua puterea si a raspandi ideile staliniste. O atentie aparte a acordat infiltrarii in orasele si comunele din Romania. Un exemplu al modului in care au actionat comunistii din Romania dupa razboi este capitala Transilvaniei. PCR a desfasurat o strategie complexa pentru preluarea si consolidarea puterii sale, care a scapat intelegerii contemporanilor. Dupa planuri bine puse la punct, comunistii si-au impus oamenii in pozitiile-cheie ale administratiei locale. O atentie aparte a fost acordata Ardealului de Nord-Vest,

- 85 -

care a revenit dupa 9 martie 1945 la Romania. Capitala Transilvaniei, Clujul, a polarizat exemplar interesele si actiunile politice ale vremii. FILIALA CLUJEANA A PCR. Dupa razboi, Comitetul Central al Partidului Comunist Roman a stabilit o noua structura organizatorica locala. Existau comitete regionale, care coordonau comitetele judetene, ce aveau in subordine, la randul lor, comitetele orasenesti. Comitetul Regional Cluj era condus de un vechi ilegalist, Vasile Vaida, numit de CC. Acesta ii raporta direct lui Vasile Luca, secretar al partidului si membru al Biroului Politic, conducatorul de fapt al PCR din Transilvania de Nord. Partidul il insarcinase cu conducerea activitatilor comuniste in teritoriul recent revenit la Romania, deoarece aici existau probleme deosebite de restul tarii. Ca etnic maghiar si totodata ca un om de incredere al sovieticilor, Luca era considerat un expert in problemele nationale. Comitetul Judetean Cluj avea ca principala sarcina infiintarea organizatiilor de partid in fiecare fabrica, uzina sau cartier din oras, dar si in comunele si satele invecinate. El transpunea in practica indicatiile venite de la centru, care vizau intarirea partidului si cresterea numarului de membri. Vechii adepti ai ideilor comuniste erau insarcinati cu racolarea si indoctrinarea celor noi. Trebuia sa ii instruiasca, sa ii educe in spiritul ideilor comuniste, imbracate acum sub forma a numeroase promisiuni. Erau organizate in acest scop seminarii si consfatuiri, era distribuita presa comunista si literatura comunista. VIATA CULTURALA. Comunistii s-au ocupat indeaproape de toate aspectele vietii cotidiane din capitala Transilvaniei. O atentie aparte au acordat culturii si atragerii in partid a cat mai multor intelectuali cu influenta. Particularitatea multor localitati din Ardeal, regasita si in Cluj, era existenta unei minoritati maghiare numeroase, bine reprezentata in cultura, invatamant, industrie, comert si finante. Sensibilitatile extrem de accentuate de razboiul abia incheiat au fost exploatate de comunistii din Romania in folosul propriu. Universitatea din Cluj a functionat pana in 1947 cu ambele sectii: romana si maghiara. Ungurii aveau institutii de cultura si invatamant proprii; gazete si reviste in limba maghiara, pe care o foloseau nestingheriti si in administratia locala. Erau folosite toate aceste mijloace pentru a fi atrasi cat mai multi minoritari unguri in PCR. Presa comunista ii indemna sa se inscrie in partid, deoarece numai acesta le putea satisface revendicarile cultural-administrative. In paralel, promisiuni asemanatoare erau facute si romanilor. De altfel, la manifestarile comuniste, agitatorii de profesie trebuia sa le vorbeasca oamenilor pe limba lor. Daca era o adunare a romanilor din Cluj, era folosita limba romana, daca era o intrunire a maghiarilor, acestora li se vorbea ungureste. Intr-un oras devastat de razboi, tensiunile au atins cote maxime in timpul grevelor studentilor si a muncitorilor. Cazul cel mai cunoscut este acela al muncitorilor maghiari de la "Dermata", care in timpul grevei i-au atacat pe studentii romani de la Universitatea clujeana. In aceasta atmosfera, PCR a gasit un teren prielnic pentru propagarea ideilor sale. Promisiunile de mai bine pe care le faceau locuitorilor romani sau maghiari aveau, in acest context, un impact mai mare. Multi au fost amagiti de ideile revolutionare pe care le auzeau si au ingrosat randurile partidului. VERIFICAREA COMUNISTILOR Un ilegalist clujean, Egon Balas (nume real Egon Blatt), povesteste in lucrarea sa memorialistica "Vointa de libertate", cum a fost verificat de partid, in anul 1945. "Ca toti ceilalti membri de partid care fusesera arestati in timpul razboiului, a trebuit sa ma supun unui proces de verificare de catre partid, povesteste Balas. Rezultatul depindea de comportarea avuta in timpul procesului. Cei care isi tradasera legaturile erau exclusi din partid. Verificarea mea a durat cateva zile si s-a incheiat cu confirmarea mea ca membru de partid. Mi se ceru sa lucrez pentru partid ca membru in Comitetul Judetean. In acelasi timp am fost sfatuit sa-mi schimb numele. Fara sa mi se spuna, era limpede de ce: Blatt prea suna a nume de evreu. Un activist de partid, desi nu i se cerea sa ascunda faptul ca este evreu, nu trebuia nici sa-l afiseze in public. Dupa ce vazusem ca toti tovarasii mei de la Budapesta au facut la fel, n-am fost nici surprins, si nici suparat. Mi-am ales aliasul sub care jucasem ca adolescent in campionatele de ping-pong: Balazs, un patronimic

- 86 -

unguresc destul de comun, uneori folosit si ca prenume." AMPRENTELE RAZBOIULUI "In 1945 am fost printre primii universitari reveniti la Cluj... Spectacolul Clujului, peste care trecuse si razboiul, nu era deloc atragator. In bucuria noastra de a fi revenit la matca se amestecau mereu si momente penibile. Case devastate sau locuite de populatie improvizata, adusa de la sate ca locul sa fie cat mai mult ocupat. Case locuibile din centru supralocuite. Cu greu am putut gasi adapost in spatiul unui invatator, unde ne-am ales dupa plecarea lui cu o camera a noastra. N-am mai gasit institutiile, scolile noastre." David Prodan

Editorial: “La forza del destino…”

LAVINIA BETEA In primii ani de dupa razboi n-au aparut opere de arta semnificative. Scriitorii si artistii recunoscuti erau preocupati de adaptarea la noile realitati si reconfigurari ale valorilor si personajelor din zonele de putere, prestigiu si influenta. Ingrijorati asupra prezentului si viitorului erau toti oamenii de cultura care in vremea regimurilor de dictatura si razboi ocupasera functii in guvernele acelor ani sau ca reprezentanti ai lor peste hotare. Cum "raspunzatori de dezastrul tarii" se hotarase a fi facuti si publicistii de dreapta (intreaga presa aprobata in conditiile cenzurii de razboi putand fi considerata astfel), spatiile de afirmare pentru "oameni noi" erau de imensa potentialitate. Intr-o situatie profitabila ca aceasta s-au nimerit putinii comunisti ilegalisti cu veleitati intelectuale din anii ’40. Lor si apropiatilor acestora li s-au deschis larg si dintr-o data toate portile catre fulgeratoare afirmari si succese. Prin asocierea cu posibilitatile nelimitate ale vremii, pareau si par nepotrivite tatonarile si alegerile facute atunci de unul dintre putinii membri ai PCdR din vremea razboiului, recunoscut dupa ani de pribegie si efort ca prestigios savant al contemporaneitatii. Serge Moscovici s-a nascut si a trait in Romania pana cand, in 1947, la varsta de 22 de ani, a emigrat clandestin la Paris. In povestirea autobiografica – tradusa de editura ieseana Polirom cu titlul "Cronica anilor risipiti" (si pe care nu ma voi retine s-o apreciez ca fiind cea mai tulburatoare scriere memorialistica ce mi-a fost dat s-o citesc pana in prezent) – a descris, printre altele, si momentele de surpriza si confuzie determinante in emigrarea sa. Primul lucru care-l distantase de fostii ilegalisti e "amanuntul" angajarii in toamna lui 1944, ca muncitor, la Uzinele "Malaxa" din Bucuresti. Din aceasta nisa sociala neutra reflecteaza asupra schimbarilor si cailor de urmat. "Ceea ce m-a frapat dupa armistitiu, scrie fostul ilegalist, a fost faptul ca mai mult decat o doctrina, comunismul devenise o armata, aproape o Biserica." Nici razboiul nu parea sa se fi sfarsit. "De altfel, rememoreaza psihosociologul, asistam deja la preludiul unui alt razboi, politic de asta data. In ianuarie si februarie am fost scos sa merg la manifestatii. Sentimentele ma impingeau cand sa particip alaturi de mase la protestele impotriva mizeriei, cand sa ma las calauzit de partidul care sustinea Moscova, lucru despre care nu se scotea o vorba intre noi." Duplicitatea comunistilor este generala: antifascismul "degenera fara vreo alta tranzitie in lupta pentru a-i colora pe fascisti in rosu si a-i recupera", in vreme ce "rusii alternau amenintarile cu promisiunile, ultimatumurile cu solicitarile fraterne". Admiratia pentru revolutie se stinsese, iar spiritul liber al viitorului om de stiinta refuza calea de soldat in actiunile unui forte care face legile fara a le respecta. Intr-o tendinta, pe firescul trecutului de devotament partinic si pe masura vocatiei de "om de carte", "mi-am ordonat (scrie Moscovici peste ani): Du-te la Moscova!". Mecca spre care erau indreptate viitoarele elite politice, culturale si tehnice ale tarii. Acolo ("in epicentrul revolutiei") voia sa studieze "inconjurat de plamaditorii viitorului". Constata insa ca drumul spre Moscova e invaluit in mister,

- 87 -

desi la ambasada sovietica din Bucuresti iti puteai completa dorinta intr-un chestionar. Sfatuit de mai experimentatii tovarasi, solicita ajutorul pictorului suprarealist Perahim, intors cu armatele sovietice in tara, personaj influent prin reputatia de kaghebist. Artistul nu-l incurajeaza. In vizita la Bucuresti, scriitorul Ilya Ehrenburg (la care patrunde cu o legitimatie ocazionala de gazetar) incearca chiar sa-l trezeasca la realitatea comparatiei Moscovei cu Parisul. A ajuns... la Paris prin forta destinului. Zamislita din intamplari mai mult sau mai putin normale pentru oamenii obisnuiti. Acestea insa abatute asupra marilor inzestrati cu talent si vocatie, traseaza biografii exceptionale. Aceeasi "la forza del destino" i-a consacrat pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu ori Emil Cioran, romanii care in anii ’44-’48 vor fi regretat neputinta revenirii in tara, precum Moscovici plecarea la Moscova. Parisul care a primit si celebrat mintile si talentele exceptionale statornicite in el, indiferent de originea si de formele lor de exprimare, a fost spatiul lor de afirmare. Ce noroc, in final, pentru noi, pentru ei si opera lor c-au fost obligati sa ramana ori sa emigreze departe de tara! Cu cateva luni in urma, regizorul francez Radu Mihaileanu, in seara incununarii cu Premiul Cesar la Paris, multumea tuturor acelora care l-au ajutat in anii ’80 sa plece din Romania. L-am inteles, amintindu-mi memoriile lui Serge Moscovici, in implinirea vocatiei de creator. Pentru ca vreme de-o jumatate de secol, prin imitatie sovietica, scriitorii, oamenii de stiinta si arta romani au avut misiunea conferita de Stalin a "ingineriei" de suflete. Suflete ce se doreau a fi confectionate – ca becurile, cratitele ori sertarele! – dupa tipare... " Cand iti calauzesti viata pe cai necunoscute sau cand esti singur, nu exista decat o singura regula: sa nu actionezi niciodata altfel decat iti dicteaza inima. Ce n-as fi dat ca sa-mi dovedesc contrariul! Si totusi este unica regula care raspunde nevoii de a trai in cinste si belsug. Ei bine, stiam ce vrea inima mea: sa devin un om de carte, sa am o indeletnicire din care sa rezulte o opera. (...) Peste tot aveam sa gasesc un acoperis, un tacam si tovarasi, fara sa se prabuseasca cerul peste mine." Serge Moscovici

“La vremuri noi, tot noi”

CRISTINA DIAC Manuitorii "condeielor democrate" voiau numaidecat si neaparat sa cada capete de "fascisti". Si unele au cazut, asa cum cereau vremurile. Au fost insa si intelectuali care-au "adulmecat" repede dincotro bate vantul, oferindu-si serviciile noului stapan. "Ieri cu nemtii, azi cu rusii", observa Radulescu-Motru in jurnalul sau. "Era noua" trebuia sa inceapa si pentru cultura romana. Presa culturala, dar si cea cotidiana, cea independenta ca si cea de partid, organizatiile profesionale ale artistilor, profesorii universitari, guvernul, oameni de cultura luati individual – fiecare avea o parere, fiecare voia sa o exprime, sa prinda trenul spre "noua era". Rivalitati mai vechi au iesit la suprafata cu acest prilej. Exclusii de ieri devenisera peste noapte "vedetele zilei" si cereau pedepsirea celor care ii prigonisera. Dintre cei din urma, unii au platit optiunea politica anterioara, asa la vreme dincotro bate vantul si au trecut rapid in tabara noilor invingatori. ALTA PIESA, ACEEASI ACTORI. Ziarul taranist Dreptatea sesiza, de pilda, ca Mihail Ralea, ajuns ministru al Artelor in guvernul Petru Groza, era acelasi cu fostul ministru al Muncii din anii dictaturii Regelui Carol al II-lea, cel care desfiintase sindicatele pentru a le inlocui cu breslele, dupa modelul fascismului italian. Nu era unicul caz de intelectual care s-a reorientat dupa 23 august 1944. Datorita faptului ca intretinuse legaturi mai mult sau mai putin secrete cu reprezentantii extremei stangi, Mitita Constantinescu (fost guvernator al Bancii Nationale sub guvernele liberale) a scos pe piata cu o rapiditate uimitoare, inca din octombrie 1944, o carte

- 88 -

intitulata "Continentul URSS". La aparitia ei, Scinteia isi exprima nadejdea ca este doar prima dintr-un lung sir de carti "pe care le vor scrie oamenii de buna-credinta de la noi". In 1946, Uniunea Patriotilor, grupare-satelit a comunistilor, s-a transformat in Partidul National Popular, avand in fata perspectiva alegerilor. PNP-ul era partidul intelectualilor "democrati", o creatie a comunistilor. Mitita Constantinescu a fost desemnat presedinte al noului partid. Nicolae Profiri, membru in Comisia de Epurare de la Politehnica, membru al Asociatiei pentru Strangerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica (ARLUS), viitor ministru in guvernul Groza rezultat dupa alegerile din noiembrie 1946, avea si el un trecut interesant. Colaborase cu germanii la construirea soselei Bucuresti-Pitesti, semnase decizia de excludere a inginerilor evrei din asociatiile profesionale, fapt care ii priva de dreptul de a-si mai practica meseria. Fusese decorat de Hitler, decoratie remisa de Manfred von Killinger, ambasadorul Reich-ului la Bucuresti. Despre febrilitatea imediata datei de 23 august a consemnat in jurnalul sau si Mihail Sebastian. Obisnuit al redactiilor inca din perioada interbelica, dramaturgul, cronicarul teatral si omul de cultura Mihail Sebastian avusese de patimit in timpul regimului antonescian din cauza legislatiei antirasiale care interzicea evreilor sa mai publice. El, ca si altii, a asteptat cu multa nerabdare "ceasul eliberarii" si a avut chiar tentativa de a scrie la Romania libera. Dupa cateva zile avea sa noteze: "E o imbulzeala teribila (de ordin moral) pretutindeni. Toata lumea e grabita sa ocupe pozitii, sa valorifice titluri, sa stabileasca drepturi. Cel mai bun lucru e asteptarea. Acum nu se poate vorbi, cel mult urla. E drept ca ani de zile am asteptat clipa in care pot in sfarsit scoate un tipat de razbunare dupa atata scarba, dupa atata dezgust. Ma felicit ca experienta mea cu Romania libera s-a terminat repede, inainte de a-mi fi angajat acolo semnatura. In trei zile, dupa navala lui Graur si a bandei lui (lingvistul Alexandru Graur – n.n.), am inteles ca intru intr-o redactie terorizata de conformism. E Victor Eftimiu, cu nerusinarea, cu prostul gust, cu vulgaritatea lui eterna. E tanarul Macovescu, iacobin feroce dupa ce a huzurit sub nemti. E Graur, obtuz, funebru si triumfator". "CU PLECACIUNE, BOLSEVIC DUMNEAVOASTRA!" Constantin Radulescu-Motru, acuzat atat in Dreptatea, cat si in Romania libera, nota de asemenea in jurnalul sau referitor la atmosfera acelor ani: "Am avut astazi sedinta de comitet la redactia Revistei Fundatiilor Regale (18 septembrie 1944 – n.n.). Tatonari pentru viitoarea orientare a revistei. Am impresia ca se pregateste un nou 1848, de data asta nu ca imitatie dupa revolutia franceza, ci dupa cea rusa. Vor incepe traduceri din literatura rusa, asa cum cu o suta de ani in urma se faceau dupa cea franceza. Evreii care stiu rusa sunt la mare pret. Pana mai ieri, asemenea evrei erau inchisi si batuti la Politie, astazi sunt imbratisati si invitati sa scrie cat mai des. Universul si-a angajat o evreica pentru cronici rusesti!". Cei vechi incercau sa se "orienteze" dupa vremuri si sa intre in gratiile nou-venitilor. Intr-adevar, bursa zvonurilor functiona bine la Bucuresti. Universul o angajase pe Sorana Gurian. "Calculul directorului era de inteles, scria in memoriile sale si Gabriel Tepelea, redactor in acel moment la cel mai citit ziar din Romania interbelica: oficiosul burgheziei, acuzat de conservatorism, trebuia sa-si improspateze echipa cu oameni ai noii tendinte. Cand era pe tapet problema Ardealului, prin 1942-1943, am fost cooptat in redactie eu, apoi V. Netea. Acum era randul unui element de stanga." Despre noua colaboratoare a Universului circulau in Bucurestiul acelor timpuri o sumedenie de zvonuri: ca e spioana sovietica, agenta a Gestapoului, iubita lui Zaharia Stancu, pe care l-ar fi ajutat la traducerea versurilor poetului rus Esenin. "Un spectacol dezgustator il ofera presa", mai nota Radulescu Motru in jurnalul sau. "Cu cati am vorbit, toti mi-au scos in relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii nostri si-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, azi cu rusii… (…). In vreme ce jaful se intinde in toata tara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei si de critici la adresa Germaniei. Daca citesti o gazeta de la Bucuresti si nu cunosti trista realitate, ai crede ca nu este popor mai fericit ca poporul romanesc." Oportunista sau nu, un lucru era cert: presa acelor ani era una foarte dinamica si mai ales foarte zgomotoasa.

- 89 -

"O FIINTA CIUDATA, DE STATURA LILIPUTANA" Gabriel Tepelea (foto) a povestit in volumul sau de memorii "Amintiri" cum a cunoscut-o pe noua sa colega de la Universul, "condeiul democrat" cum se spunea in epoca – Sorana Gurian: "Pe strada era pustiu (in primele zile dupa 23 august– n.n.). Oamenii nu apucau sa iasa bine dintr-un adapost si incepea un nou raid aerian, la fel de dezordonat si imprevizibil. Eram curios sa vada daca nu scoatem vreo editie, daca… daca… Urc treptele din redactie auzind ecoul pasilor mei, amplificat de scarile goale, murdare. La se-cretarul de redactie, nimeni. In camerele redactorilor, nimeni. Totusi, parca auzeam undeva un fasait de hartii. O fi vreun soarece? Numai ei se miscau in voie, fara frica, in acest oras al nimanui. Ma orientez dupa zgomot si dau in camera unde erau colectiile. Aici, incredibil: o fiinta ciudata, de statura liliputana, isi indreapta ochii spre mine. Mi se pare o femeie. Da, e o femeie. Carare pe mijloc, par hirsut, rasucit, de un negru roscat, un ochi inchis. E inchis, adica il tine inchis pentru ca o jeneaza ceva, un fir de praf sau e chioara?...Mi-am facut curaj de frica. In atmosfera aceea de geamuri sparte, de pustiu, de oameni care se ascund, nu aveam cumva vreo vedenie? Nu ma rapusesera atatea nopti dormite pe apucate? Incep sa ma pipai sa vad daca sunt intreg, daca sunt o fiinta vie sau am devenit si eu o naluca. «Ha! Ha! Ha!… », se aude aratarea". Sorana Gurian a emigrat in 1949 la Paris.

Condeiele "fasciste", la ora judecatii

CRISTINA DIAC Dupa 23 august 1944, Romania s-a grabit sa arate ca a rupt definitiv cu "trecutul fascist". Nedreptatitii de ieri cereau socoteala. Erau vizati nu doar oamenii politici sau militarii. Se cerea si judecarea "autorilor morali", care sustinusera regimul in presa, de pe scena Operei sau de la catedra. Incepuse vanatoarea "vrajitoarelor fasciste". Dupa 23 august 1944 a inceput o perioada de efervescenta, de sperante si entuziasm. O dictatura se sfarsise si se parea ca toate nedreptatile care o insotisera vor fi o trista amintire. ACOPERIREA LEGALA. Romania era obligata prin Conventia de Armistitiu sa demonstreze ca a rupt total cu trecutul regim de sorginte fascista. Concret, Guvernul se angajase "sa colaboreze cu Inaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea si judecarea persoanelor acuzate de crime de razboi", "sa dizolve imediat toate organizatiile prohitleriste de tip fascist, atat cele politice, militare sau paramilitare, cat si orice alte organizatii care duc propaganda ostila Natiunilor Unite si in special Uniunii Sovietice". Cele doua articole din Conventie au deschis larg usa mazilirilor. Guvernul a emis o serie de decrete-legi referitoare la epurarea aparatului de stat, prin care urmau sa fie revizuiti toti functionarii numiti incepand cu 10 februarie 1938 (data de inceput a dictaturii regale a lui Carol al II-lea). Decrete similare au fost emise si pentru "purificarea" presei, a justitiei, a aparatului central de stat si a administratiei locale. In toate institutiile incepea vanatoarea "vrajitoarelor fasciste". Oameni si legi isi dadeau mana sa-i infunde pe "fosti" pentru a face loc "oamenilor zilei". CULPE MORALE. Ziarele gazduiau o campanie furibunda de identificare a oamenilor care sustinusera intr-un fel sau altul "regimul fascist". Erau aratati cu degetul insistent nu doar oamenii politici, ci si ziaristi, profesori universitari, scriitori, muzicieni, artisti plastici, dramaturgi. Erau vizati nu numai oamenii politici care dadusera ordine sau militarii care le executasera, ci se cerea insistent si judecarea "autorilor morali", a celor ce sustinusera regimul in presa, de pe scena Operei sau de la catedra. Romania libera, prin condeiul lui George Macovescu, a cerut inca de la 14 septembrie 1944 epurarea aparatului de stat si a institutiilor de invatamant. Breslele artistilor, scriitorilor si ziaristilor, dar si cele ale avocatilor, preotilor sau inginerilor nu aveau cum sa ramana indiferente la "indemnurile binevoitoare", dar si foarte categorice venite

- 90 -

dinspre presa. Acesta informa opinia publica ca a sosit vremea ca "tradatorii fascisti sa plateasca". Probabil pentru a usura sarcina celor in drept, presa aparuta imediat dupa 23 august, de la Dreptatea, taranista, la Scanteia, comunista, facea cu generozitate si nominalizari. In Proclamatia catre tara rostita la Radio in seara de 23 august, Regele Mihai le-a spus ascultatorilor ca "noul guvern inseamna inceputul unei ere noi". Pentru cultura romana, "era noua" incepea cu zanganit de sabii. FASCISTUL HAPLEA Un exemplu de "propaganda ostila Uniunii Sovietice" a fost identificat de vigilenta Scinteie pana si la revista Universul copiilor, catalogata drept "fascista si antisovietica". Cei doi copii-eroi ai povestilor din revista fusesera trimisi sa lupte impotriva "barbarilor sovietici" in timpul razboiului dus de Armata Romana pentru recucerirea Basarabiei. "Tradatorul Batzaria, zis Mos Nae, scria Scinteia, sa stie bine ca nu mai are ce cauta in presa romaneasca de azi." Cel incriminat de ziarul comunist – Nicolae Batzaria, a avut o biografie de exceptie. Membru in Partidul Junilor Turci care milita pentru modernizarea Imperiului Otoman, ministru in guvernul de la Istanbul in 1912, s-a refugiat in Romania dupa primul razboi mondial. Mai tarziu, a sustinut prin scris regimul antonescian. A scris peste 80 de carti, majoritatea pentru copii. A fost creatorul personajului Haplea, un erou indragit mult de copii in perioada interbelica.

Artisti si ziaristi in febra epurarilor

CRISTINA DIAC Presa opozitiei s-a luat la intrecere cu presa comunista ca sa puna mana pe premiul de "campion al demascarii colaborationistilor". Inceputul a fost facut la "Dreptatea" taranista. Ulterior, febra demascarilor s-a extins. Gazetarii intelegeau sa impulsioneze activitatea Comisiilor de Epurare care functionau in fiecare institutie. Presa incepea sa se trezeasca dupa "iarna" dictaturii antonesciene. Apareau noi cotidiene si saptamanale. Unele au avut o aparitie meteorica, altele au facut o lunga cariera. Presa – foc incrucisat. La 15 septembrie 1944 a aparut gazeta "Tribuna poporului", condusa de George Calinescu. Si-a suspendat aparitia dupa numai cinci luni, in februarie anul urmator. Criticul literar a mai fost director si la revista "Lumea", "saptamanal literar, artistic si social", dupa cum scria pe frontispiciu. Nici acesta nu a avut o viata prea lunga. Debutand in septembrie 1945, si-a incetat aparitia in iulie anul urmator. In martie 1946, Calinescu a mai primit in grija o gazeta – "Natiunea" – "ziar de atitudine, informatie si reportaj". Alt ziar care a intervenit adesea in disputele acelor ani era si "Victoria" lui N.D. Cocea. Au aparut "Orizont" – redactor-sef Sasa Pana, "Universul literar", si-au reluat aparitia si au intervenit in dezbaterea de idei reviste culturale consacrate precum "Revista Fundatiilor Regale", "Contemporanul", "Viata Romaneasca", dar si ziarele partidelor politice – "Dreptatea" taranista, "Viitorul" liberal. Primul ziar comunist iesit pe piata a fost "Romania libera". "Scinteia" – principalul organ de presa al partidului comunist, a aparut abia la 21 septembrie, urmata la scurt timp de sora ei mai mica "Scinteia tineretului". CALINESCU – DIRECTOR "DE PAIE". In memoriile sale, Virgil Ierunca a povestit despre imprejurarile in care a aparut revista "Lumea". La acea vreme, era unul dintre redactori. "Era o revista, cum se spunea atunci, «de larga concentrare democratica». Cum Partidul Comunist nu avea intelectuali, a vrut sa faca o revista la care sa arate ca exista libertate si la care putea colabora oricine, in afara de cei cu trecut fascist – adica cei pe care toata lumea ii stia si ei insisi afirmau ca sunt fascisti. Conducerea revistei i-a fost incredintata lui George Calinescu. Practic vorbind, revista o faceam eu cu Ion Caraion si cu un reprezentant al Partidului, care finanta

- 91 -

revista – Simion Alterescu. Colaborau la ea toti marii scriitori, de la Camil Petrescu, Perpessicius si pana la Ion Marin Sadoveanu. Nu mai vorbesc de Mihail Sadoveanu. G. Calinescu era foarte nemultumit de propria lui revista pentru ca, fiind inteligent, si-a dat seama ca e un director de paie. Si, intr-o zi, ne convoaca pe mine si pe Caraion si ne spune: «Domnilor, v-am convocat ca sa-mi dau demisia de la revista, pentru ca sunt un director de paie». (...). Evident, nu si-a dat-o." "ACELE «DREPTATII»". La 2 septembrie, ziarul taranist "Dreptatea" inaugura in pagina a doua rubrica sugestiv intitulata "Perna cu ace". Autorul ei era Oscar Lemnaru, care promitea in articolul inaugural al rubricii: "Prin fata acestui reflector vor trece raufacatorii, ca la Politie (...). Vom scotoci toate ascunzisurile presei si tiparului, vom cotrobai prin toate hrubele intunecate in care zac uneltele de lucru ale unei generatii de imbecili si le vom aseza la locul de onoare in muzeul acuzator al momentului de azi". Tonul razbunator inaugurat de Oscar Lemnaru in "Dreptatea" a fost preluat de "Romania Libera" si de "Scanteia". Pana in decembrie, cand rubrica a incetat, "acele" lui Lemnaru i-au prins in perna acuzelor, ca ideologi ai miscarii legionare, pe Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Nicolae Rosu, Nae Ionescu, George Georgescu – directorul Filarmonicii. "FIGURI DE TRADATORI". Nici "Romania libera" nu s-a lasat mai prejos, inaugurand rubrica "Figuri de tradatori". I-a avut ca "oaspeti" pe Ion Petrovici, fostul ministru antonescian al Culturii Nationale si Cultelor, scriitorii Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, Radu Tudoran (fratele lui Geo Bogza), Ion Marin Sadoveanu, etnologul germanofil Alexandru Tzigara Samurcas, Constantin Radulescu Motru, Mircea Vulcanescu, Mihail Manoilescu, ministru de Externe care semnase Dictatul de la Viena si scrisese carti despre corporatismul italian, dirijorul George Georgescu, director al Filarmonicii si altii. "Scinteia", "Romania libera", "Dreptatea" invitau insistent toate breslele "sa faca curatenie" in randurile lor. Iar raspunsul acestora nu s-a lasat prea mult asteptat. ZIARISTII. Uniunea Ziaristilor Profesionisti a fost o organizatie profesionala care a intuit cerintele timpului. Si-a ales un Comitet Director format din patru membri, cate unul de la PNT (Nicolae Carandino), PNL (Mihai Farcasanu), PSD (George Macovescu) si PCR (Nicoale Deleanu). La 15 octombrie 1944 a luat fiinta Sindicatul Unic al Ziaristilor, din nou breasla gazetarilor fiind fruntasa: era prima care se sindicaliza. In conducerea sindicatului figurau N.D. Cocea, Emil Socor, Scarlat Callimachi (supranumit "Printul Rosu"). In scopul epurarii presei de "elemente fasciste", s-a constituit o comisie de epurare din care faceau parte Emil Socor (presedinte), Scarlat Callimachi (secretar), Ion Pas, N.D. Cocea, Em. Serghie, Nicolae Carandino, Miron Constantinescu, Cicerone Teodorescu, Nicolae Moraru. A doua zi a fost data publicitatii prima lista cu ziaristi carora li se ridica dreptul de semnatura. Altele ii vor urma. In mai 1945 a inceput procesul impotriva gazetarilor "criminali de razboi" si "vinovati de dezastrul tarii". UZP-ul a fost singura asociatie profesionala care a intentat procese membrilor exclusi. CIORAN SI CAPITANUL Primele nume incrimate imediat dupa 23 august 1944 au fost cele ale fostilor demnitari din timpul regimului antonescian, al celui carlist, ideologi ai Miscarii Legionare, cei ce semnasera articole in presa de extrema dreapta nationalista si antisemita in cursului deceniului patru. Un astfel de nume, adus in fata opiniei publice de Oscar Lemnaru in "Dreptatea", era cel al lui Emil Cioran. La 28 noiembrie 1940, in aceeasi zi in care Nicolae Iorga si Virgil Madgearu mureau asasinati de legionari, Cioran a rostit la Radio o conferinta intitulata "Profilul interior al Capitanului", conferinta reluata o luna mai tarziu de revista "Glasul stramosesc". De la microfonul Radiodifuziunii, Cioran a spus: "Pe plan absolut, daca ar fi sa aleg intre Romania si Capitan, n-as ezita o clipa. (...) Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. De aici incolo, tara va fi condusa de un mort, imi spunea un prieten de pe malurile Senei". DE FORMA "G. Calinescu era nemultumit de propria lui revista pentru ca, fiind inteligent, si-a dat seama ca e un director de paie. Si, intr-o zi, ne convoaca pe mine si pe Caraion si ne spune: «Domnilor, v-

- 92 -

am convocat ca sa-mi dau demisia, pentru ca sunt un director de paie». (…) Evident, nu si-a dat-o." Virgil Ierunca, redactor la revista "Lumea" VIRULENTA "Vom cotrobai prin toate hrubele intunecate in care zac uneltele de lucru ale unei generatii de imbecili si le vom aseza la locul de onoare in muzeul acuzator al momentului de azi" Oscar Lemnaru, ziarist la "Dreptatea"

Clarificari si zazanii "artistice"

CRISTINA DIAC Scriitorii, actorii, artistii plastici, muzicienii au inceput "sa faca ordine". Unii erau dati afara, altii erau invitati sa intre. Nici una dintr e bresle nu a fost insa atat de zeloasa ca aceea a jurnalistilor, care a intentat procese fostilor membri. Artistii s-au afiliat apoi la diverse structuri controlate de PCR. In noile conditii create dupa 23 august, si Societatea Scriitorilor Romani (SSR) trebuia sa raspunda cerintelor vremii. SCRIITORII. Astfel, ziarele au anuntat convocarea unei Adunari Generale Extraordinare pentru data de 17 septembrie. Reuniunea se facea la initiativa unui grup de 30 de scriitori, deoarece, motivau ei, comitetul de conducere al Societatii fusese descompletat prin fuga in strainatate a precedentului presedinte, scriitorul N.T. Herescu. In ziua anuntata nu se intampla insa nimic. In lipsa majoritatii membrilor, adunarea este declarata nestatutara si este reprogramata peste o saptamana. La presedintia forului scriitoricesc erau anuntate doua candidaturi – Mihail Sadoveanu si Victor Eftimiu. In urma unor lupte de culise, Mihail Sadoveanu s-a retras din cursa. Cum nici un alt contracandidat nu s-a mai anuntat, Victor Eftimiu a fost ales cu 70 de voturi din cele 72 exprimate. UNII IESEAU. Intuind dincotro bate vantul, peste numai trei zile, conducerea SSR (din care mai faceau parte N.D. Cocea – vicepresedinte, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Radu Boureanu, Lucia Demetrius) a anuntat ca Societatea adera la platforma Frontului National Democrat, coalitie prin care Partidul Comunist a fortat "portile" guvernarii in toamna lui 1944. Urmand "recomandarile" din "Scinteia", "Victoria" sau "Tribuna poporului", care publicau necontenit liste de persoane alaturi de culpele aferente, in luna noiembrie SSR-ul a exclus din randurile ei un prim lot de "tradatori". Printre acestia se numarau Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti (scriitor acuzat de antisemitism), N.I. Herescu (fostul presedinte fugit in strainatate), Radu Gyr (poet legionar) si altii. ALTII INTRAU. Au fost invitati sa faca parte din organizatia scriitoriceasca poeta Maria Banus (care va face ulterior o frumoasa cariera ca poetesa a realismului socialist), Ion Calugaru (ulterior autorul unui roman de aceeasi factura "Otel si paine", caruia rautaciosii ii spuneau "Otel pe paine"), Geo Bogza (fratele lui Radu Tudoran, cel infierat de presa ca "tradator"), Miron Radu Paraschivescu (poet, simpatizant al stangii), George Calinescu, Ion Pas (viitor ministru al Artelor in guvernul de dupa alegerile din noiembrie 1946), Alexandru Rosetti (sustinator al regimului carlist si chiar prieten al regelui Carol al II-lea, cel care il inlocuise pe Dimitre Caracostea la conducerea "Revistei Fundatiilor Regale"), ziaristul Teodor Teodorescu Braniste. ACTORII. La finele lui septembrie 1944, un comitet de initiativa din cadrul Sindicatului Artistilor Dramatici si Lirici cerea inlaturarea vechii conduceri, acuzata de colaborare cu vechiul regim. Printre semnatarii initiativei se regaseau Dina Cocea (fiica lui N.D. Cocea), Beate Fredanov, Alexandru Finti, Oleg Danovski. La finele lui martie 1945, N.D. Cocea a fost instalat

- 93 -

director general al teatrelor iar criticul Tudor Vianu a devenit director al Teatrului National din Bucuresti. ARTISTII PLASTICI. Cateva zile mai tarziu, artistii plastici s-au reunit si ei la Bucuresti. A luat nastere cu acest prilej un comitet de initiativa, in vederea formarii uni sindicat propriu. Din grup faceau parte M. H. Maxy, Ela Cancicov, Boris Caragea, Ligia Macovei. M. H. Maxy a dat citire unui manifest in care, pe langa invitatia la sindicalizare, se mai recomanda eliminarea din randurile artistilor plastici a celor considerati hitleristi. In cursul anului 1945, M. H. Maxy a fost ales de altfel secretar general al Sindicatului Artelor Frumoase. ARTISTII LIRICI. Scanteia nu a iertat nici domeniul muzical. La inceputul lunii octombrie 1944, scria ca "nu se mai poate ca elemente otravite de legionarism sa mai apara pe scena Operei". Dirijorul George Georgescu, directorul Filarmonicii, era o prezenta constanta in paginile ziarelor, ca model de colaborationist ce trebuie epurat numaidecat. Pana la urma a fost epurat, alaturi de Ionel Perlea. In iunie, de la Radiodifuzuine au fost epurate definitiv 24 de persoane si alte 14 pentru perioade mai mici, variind intre 5 ani la o luna. Invitatiile la sindicalizare facute de unii membri ai breslelor de artisti au fost onorate in cursul anului 1945. S-a constituit un sindicat-mamut Uniunea Sindicatelor de Artisti, Scriitori si Ziaristi (USASZ) care si-a convocat primul congres in luna august. Dupa tipic, si-a ales indata si un comitet de conducere in care au intrat scriitorii Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc, Marcel Breslasu si altii. In ultima zi a Congresului, USASZ-ul a anuntat afilierea la Confederatia Generala a Muncii, uniunea sindicala dominata de comunisti, al carei presedinte era Gheorghe Apostol. "EPURATI-L PE ION PETROVICI-POMPONESCU" Ion Petrovici, profesor de istoria filosofiei moderne si de logica la Universitatea din Iasi, membru al Academiei Romane, ministru al Instructiunii Publice in guvernul Goga-Cuza si al Culturii Nationale si Cultelor in guvernul Antonescu, a fost o tinta predilecta a "condeielor democrate" imediat dupa 23 august. "Ani de-a randul, scria ziaristul Petre Iosif in «Romania libera», a indrumat, cu perseverenta diabolica, mii de studenti si elevi vrajiti de darul sau oratoric, spre calea urii, a dezonoarei si a mortii". A fost arestat si condamnat de Tribunalul Poporului in 1946. Sub pana lui George Calinescu, fostul ministru a ajuns si personaj de roman. In "Bietul Ioanide" – o satira a vietii universitare din Romania interbelica, Ion Petrovici si-a imprumutat trasaturile personajului numit Ion Pomponescu. Platind probabil pe cale literara polite mai vechi, autorul l-a prezentat ca eternul ministeriabil, intelectualul bun sa serveasca toate guvernele, dominat de ambitii, impins de la spate de o mama si o sotie dominatoare. Petrovici a supravietuit temnitelor comuniste. Calinescu a fost mai putin generos. Personajul Pomponescu se sinucide catre finalul romanului, fiindu-i teama sa mai traiasca intr-o lume "pe care n-o mai pricepi si care refuza sa te mai priceapa". "SUGESTII" "Mircea Eliade vrea sa se intoarca in tara. Fireste ca noi nu-l putem opri, dar nici «bine ai venit» nu-i putem spune, pentru o mie de binecuvantate motive: 1) A reprezentat in Criterion (societate culturala din Romania interbelica – n.n.) huliganismul, orientand prin scris si prin scris si prin viu grai lumea spre obscurantism. 2) A reprezentat in strainatate hitlerismul romanesc. (…) Poate ar fi mai bine sa plece in India. Ne miram, de altfel, ca, obisnuit cu tehnica fachirica, n-a intrat inca in pamant de rusine" Oscar Lemnaru, ziarist la "Dreptatea"

Editorial: Moscova sau Londra?

- 94 -

LAVINIA BETEA Printre dificultatile mari ale guvernului Groza a fost si "democratizarea" diplomatiei. Aceasta si pentru ca dintotdeauna diplomatia a fost un domeniu al competentelor si subtilitatii strategice si discursive; inteligenta si celelalte calitati native ale diplomatilor fiind dublate de o solida cultura generala, politica si cunoasterea de limbi straine. Cateva opinii despre diplomatie si diplomati ar fi utile, poate, in reprezentarea diferentei dintre "trebuinte" si realitatile romanesti de dupa razboi, cand corpul diplomatic invinuit de a fi facut politica "distrugerii tarii" se dorea a fi "epurat". Anticul Varo considera, bunaoara, ca diplomatii sunt "suma inteligentelor" si "elita valorilor" unui stat. Imperiul Britanic s-a format si a supravietuit atatia ani "pentru ca a avut diplomatii si a practicat diplomatia impusa de epoca respectiva", aprecia istoricul Guggenheim. Ca-n toate celelalte ministere si compartimente decizionale ale tarii, la Externe incepusera "epurarile" succedate implicit de numirile unor oameni ai "vremurilor noi". De unde insa atatia romani potriviti tiparului acestei elite si totodata cu trecut de antinazisti? Dupa ramanerea in strainatate a fostului ministru de Externe, Constantin Visoianu (1944-1945), si a altor diplomati care contribuisera la caderea guvernului Antonescu, "disidentul" liberal Tatarescu a fost o prima solutie temporara (1945-1947) de impacare a intereselor unui guvern prosovietic cu standardele diplomatiei. "In penuria generala de comunisti ilegalisti si simpatizanti dovediti ai lor, diplomatia cu pretentiile sale speciale de "calificare", pe de-o parte, presiunile momentului de incheiere a pacii si sustinerea, in calitate de tara invinsa in razboi, a intereselor nationale, pe de alta parte, s-a dovedit o zona minata si pentru aceia gasiti "demni de incredere". Daca intre Paris, Londra sau Moscova locul cel mai greu de "acoperit" in acea vreme parea capitala sovietica, evolutia relatiilor dintre fostii aliati si "razboiul rece" va fi fatala unora dintre trimisii romani in capitalele "lumii libere". La Moscova, ambasador al Romaniei fusese numit profesorul Iorgu Iordan. Dupa amintirile poetului Mihai Beniuc, consilier cultural al ambasadei, garnitura de diplomati ai viitoarelor state comuniste trimisa la Moscova poate fi numita "dinastia profesorilor". Iorgu Iordan era lingvist, succesorul sau Vladescu-Racoasa a fost, de asemenea, universitar, Szekfu, amabasadorul Ungariei, si Horak, ambasadorul Cehoslovaciei, erau istorici de bun renume. "Fireste, admite Beniuc, cu timpul, dinastia profesorilor s-a retras si au venit, ca sa zicem asa, oameni de meserie, pentru ca diplomatia cere totusi o pregatire deosebita." Constient ca el si toti ceilalti "tovarasi diplomati" trimisi la Moscova nu aveau vreo pregatire in domeniu, fusese adoptata – strategic, dar neprofesionist – conduita reducerii "la maximum a intalnirilor cu oamenii pentru stabilirea de relatii". Beniuc s-a ocupat, in principal, cu invatarea limbii ruse si cunoasterea cercurilor si institutiilor culturale sovietice. Nu degeaba, la rechemarea in tara (in 1947, prin inlocuirea in functie cu ginerele noului ministru de Externe, Ana Pauker), Beniuc va fi unul dintre pivotii sistemului de control si gestiune a Uniunii Scriitorilor, constituita dupa modelul celei sovietice. Cu insusirea limbii internationale a proletarilor petreceau mare parte din vreme si noii diplomati din spatiul occidental, dupa cum reiese din memoriile ilegalistului clujean Egon Balas, fost consilier la Londra. Ambasadorul Franasovici decisese sa nu mai revina in tara, la fel unul dintre consilieri, Barbu Zevedei, fost asistent al lui Lucian Blaga. Mihai Macavei, avocatul bogat care in anii ’20 isi impartise pamantul taranilor si pledase ulterior in procesele comunistilor, din cauza varstei avansate, fusese asezat ca personaj decorativ in fruntea legatiei de la Londra. Conducator efectiv era primul consilier, ziaristul George Macovescu, care in anii razboiului virase din scrisul de dreapta spre jurnalismul de stanga, la final lustruindu-si dosarul prin casatoria cu o comunista evreica. Dupa declansarea proceselor staliniste postbelice, multi dintre aceia care se bucurasera de a fi fost inclusi in elita diplomatica si trimisi in misiune tocmai in locurile sale de traditie vor fi obligati "sa se recunoasca" spioni ai capitalistilor. Egon Balas va fi arestat in "ancheta Vasile Luca". Colegul sau de legatie, atasatul economic Jac Berman (alt fost ilegalist), impreuna cu consulul

- 95 -

Romaniei de la Paris, Herant Torosian (fosta gazda conspirativa a comunistilor), vor fi condamnati in "procesul Patrascanu". In vreme ce primul esalon al "diplomatilor democrati" la Moscova "se formase" pentru "munci de raspundere", printre trimisii in "lumea putreda" a capitalelor occidentale incepuse, dupa cum se vede, "descompunerea politica si morala".

Dupa razboi, Romania "ingropata" economic

ILARION TIU Desi in propaganda guvernul comunist condus de Petru Groza prezenta "colaborarea" cu Uniunea Sovietica in termenii cei mai "dulci", realitatea economica a aplicarii Armistitiului era tragica. Studiile din epoca ale Ministerului Finantelor releva faptul ca Romania cheltuia mai mult cu platile externe decat cu nevoile interne. Cu toate ca la inceputul "carierei politice" guvernul condus de dr. Petru Groza a provocat tot felul de "patimi" printre "vechea elita", treptat acesta a inceput sa-si intre serios in rolul administrativ ce-i revenea. Si avea multe probleme de rezolvat, printre cele mai importante fiind cele economice, legate de achitarea obligatiilor Armistitiului cu Natiunile Unite din 12 septembrie 1944. Avand sprijinul Moscovei, guvernul Groza nu a dat prea multa importanta "luptei pentru legitimitate" initiate de liderii opozitiei. Pentru comunisti era mai presant sa reuseasca normalizarea relatiilor economice interne, in paralel cu recunoasterea internationala. Un semnal pozitiv de la Aliati privind respectarea angajamentelor luate de Romania la semnarea Armistitiului avea o importanta mult mai mare decat "dezbateri publice" pe tema grevei regale, de exemplu. SPRE NORMALITATE. Primul semnal important adresat "tarii" din punct de vedere economic, dat de guvernul Groza, a fost desfiintarea "Comisiei Romane de Armistitiu", prin Legea nr. 5 din 22 ianuarie 1946. Aceasta institutie era inlocuita cu "Comisia Romana de Legatura cu Comisia Aliata de Control". Practic, Romania dadea un semnal ca institutiile statului incepusera sa functioneze firesc, iar obligatiile Armistitiului puteau fi indeplinite si fara o "supervizare" centrala. Toate atributiile fostei Comisii au trecut la ministerele responsabile cu aplicarea angajamentelor luate fata de Aliati. Obligatiile fostei "Comisiei Romane de Armistitiu" erau in primul rand economice, deoarece "puctul dur" al Armistitiului era reprezentat de problema reparatiilor de razboi catre Uniunea Sovietica. Celelalte prevederi, cum ar fi desfiintarea "organizatiilor fasciste" si "democratizarea" vietii politice si culturale, nu necesitau mari eforturi economice pentru Romania. Guvernul de la Bucuresti a prezentat aceasta normalizare institutionala a guvernarii Romaniei postbelice in termeni joviali. Intr-un raport cosemnat de primul-ministru Petru Groza si ministrul de Externe Gheorghe Tatarescu se spunea: "Prin sfortarile intregului popor si al organelor statului, Guvernul roman a fost in masura sa faca fata executarii obligatiunilor ce decurg din Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944". Insa realitatea statistica a economiei romanesti nu era la fel de optimista precum declaratiile oficialilor. Incepand cu septembrie 1944, cheltuielile pentru respectarea Armistitiului au crescut treptat, depasind nivelul cheltuielilor interne ale statului. CONDITII GRELE. In septembrie 1944, Romaniei ii fusesera impusi termeni destul de duri pentru iesirea din starea de razboi cu Natiunile Unite, deoarece statul condus de Antonescu fusese considerat partener de baza al "masinii de razboi" germane. In primul rand, noul aliat roman al Natiunilor Unite trebuia sa achite toate costurile mentinerii trupelor Armatei Rosii, precum si pe cele ale Inaltului Comandament Aliat. Apoi, pentru pagube de razboi, Romania trebuia sa-i

- 96 -

plateasca Uniunii Sovietice suma de 300 de milioane de dolari SUA in marfuri: produse petroliere, cereale, materiale lemnoase etc. Perioada de esalonare nu era deloc generoasa – doar sase ani, avand in vedere ca si economia fusese mobilizata pentru razboi. Romania ajunsese sa nu mai aiba nici macar cereale suficiente, guvernul Groza facand un apel public catre Stalin pentru un imprumut. Atat in perioada "guvernelor de tehnicieni" Sanatescu-Radescu, cat si a guvernului Petru Groza, termenii Armistitiului au fost respectati strict. Incepand din septembrie 1944 si pana la desfiintarea "Comisiei Romane de Armistitiu", in ianuarie 1946, cota cheltuielilor pentru aplicarea Armistitiului a crescut, depasind procentul destinat nevoilor interne. Astfel ca, in ianuarie 1946, Romania a consumat 96,7 miliarde de lei pentru administratie si armata, iar contravaloarea a 105,2 miliarde de lei a luat drumul Uniunii Sovietice si nevoilor trupelor Armateii Rosii stationate in Romania. Un studiu al Ministerului de Finante realizat in primavara anului 1946 aprecia ca, fata de 1938, standardul de viata al populatiei scazuse cu 39%. Era chiar mai prost decat in anii razboiului, fiind apreciat la 1/3 fata de anul 1943. AJUTOR SOVIETIC... In aceste conditii, guvernul Groza a lasat deoparte discursul oficial privind "ajutorul netarmurit" al Armatei Rosii si Uniunii Sovietice si a intocmit la 11 martie 1946 un raport catre generalul Vinogradov. Acesta era seful Statului Major al Comisiei Aliate de Control, intermediarul oficial cu guvernul de la Moscova. Tema generala a raportului era incapabilitatea Romaniei de a respecta obligatiile economice ale Armistitiului, cerand unele modificari ale acestuia. Se aprecia ca intreaga economie era mobilizata pentru respectarea clauzelor economice semnate in septembrie 1944. Guvernul se plangea ca, din totalul cheltuielilor statului, doar o mica parte venea din impozitele contribuabililor. Din cauza dificultatilor economice ale razboiului, taranii, care reprezentau majoritatea populatiei, nu aveau de unde plati taxele catre stat. Astfel ca Trezoreria aplelase la emisiuni masive de moneda ale Bancii Nationale, ceea ce dusese la explozia inflatiei. Productia era afectata de distrugerile de razboi din perioada bombardamentelor Aliate, iar din cauza lipsei materialelor de schimb nu se puteau relua exploatarile. Astfel ca, in domeniul productiei petroliere, de exemplu, guvernul evalua o extractie de 360.000 de tone, in conditiile in care numai cotele obligatorii necesitau 370.000 de tone. In consecinta, Romania nu putea produce in anul 1946 pentru export, afectand veniturile necesare platii datoriilor catre URSS. Pentru a ameliora situatia, guvernul a cerut prin acest raport revizuirea obligatiilor fata de URSS, precum si prelungirea perioadei de sase ani a achitarii despagubirilor. Raspunsul sovieticilor a venit la 24 februarie 1946. Moscova nu s-a aratat impresionata de pledoaria guvernului roman, facand putine concesii. In primul rand, nu a fost acceptata solicitarea privind revizuirea despagubirilor de razboi. Singurele concesii importante s-au legat de cheltuielile privind stationarea Armatei Rosii in Romania, micsorandu-se cuantumul acestora. Desi din punct de vedere politic guvernul Groza era din ce in ce mai stabil, pe teren economic nu se putea lauda cu aceleasi performante. Romania a achitat prevederile economice ale Armistitiului "ad literam", iar "razboiul sfant" din Est a fost o adevarata povara pentru economia postbelica. Mai mult, in 1946 in Moldova a fost o foamete teribila, care a afectat si mai mult nivelul de trai al romanilor in primii ani dupa "victoria finala". PROPAGANDA SI REALITATE Desi guvernul condus de dr. Petru Groza se confrunta cu o situatie economica dificila, nu a "rasuflat" nimic in afara. Prin mijloacele de propaganda ale comunistilor, alianta cu Uniunea Sovietica era prezentata ca benefica si absolut necesara, in vederea bunastarii "oamenilor muncii". Astfel ca, dupa desfintarea "Comisiei Romane de Armistitiu", gazetarii de la Scinteia au declansat masinaria propagandistica pentru ridicarea in slavi a realizarilor guvernului. Intr-un articol de la 24 ianuarie 1946, Silviu Brucan caracteriza astfel evenimentul: "O evolutie spre normalitate, un pas inainte spre statul roman". Despre ingrijorarile guvernului privind economia vlaguita de achitarea despagubirilor catre URSS, presa de partid nu vorbea insa nimic!

- 97 -

CONDITII "Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operatiunile militare si prin ocuparea de catre Romania a teritoriului sovietic vor fi despagubite de Romania fata de Uniunea So-vietica, insa, luand in considerare ca Romania nu numai ca s-a retras din razboi, dar a declarat razboi si in fapt duce razboi contra Germaniei si Ungariei, partile sunt de acord ca platile compensatorii pentru pierderile mentionate sa nu fie platite in intregime de Romania, ci numai in parte, si anume 300 de milioane de dolari ai Statelor Unite" Conventia de Armistitiu septembrie 1944

Reintrarea Romaniei in diplomatie

ILARION TIU Din punct de vedere diplomatic, la sfarsitul razboiului, Romania se afla intr-o "bezna totala". Formal se aflase in conflict pe toate fronturile – Antonescu declarase razboi si Marii Britanii, si SUA. Dupa 23 august 1944, guvernul incearca sa reinnoade legaturile si cu aceia care fusesera dusmani (acum aliati), si cu vecinii de hotare. Chiar daca in Europa raz-boiul mondial incepuse la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de catre Germania, cele doua blocuri politico-militare – Aliatii si Axa – si-au pastrat relatiile diplomatice. Aceasta stare s-a mentinut pana la generalizarea conflictului european in 1940 si 1941. IN AFARA LUMII. Romania s-a inscris si ea in aceasta regula. Desi "ciopartita" teritorial in vara anului 1940, relatiile oficiale cu vecinii "agresori" nu au incetat pana la izbucnirea razboiului in est (22 iunie 1941). Dupa atacarea Uniunii Sovietice in iunie 1941, Romania nu s-a limitat la starea de razboi doar cu acest stat. La insistentele lui Hitler, Ion Antonescu a declarat razboi si Marii Britanii, si Statelor Unite la sfarsitul anului 1941. Astfel ca Romania se afla in izolare diplomatica completa, jucand exclusiv "cartea" Germaniei. Dupa 23 august 1944, Romania avea in consecinta un statut diplomatic incert. Desi declarase "terminate socotelile" cu nazistii, se afla in razboi cu toate puterile Aliate care luptau in Europa. Conditiile Conventiei de Armistitiu nu au fost in consecinta deloc blande pentru Romania. Pe langa prevederile economice, legate de "pagubele de razboi" pricinuite Uniunii Sovietice, au fost incluse si unele clauze politice drastice. Statul roman avea pecetea de "fascist", trebuind sa intreprinda actiuni de "defascizare" in toate domeniile: politic, economic, social, publicistic etc. Pana la semnarea pacii, in Romania functiona o Comisie Aliata de Control care urma sa vegheze respectarea Conventiei de Armistitiu. Deoarece in Romania, dintre puterile Aliate ajunsese armata sovietica, urma ca tot procesul sa fie supravegheat de Moscova. Inca de atunci (septembrie 1944) devenea evident ca Bucurestiul urma sa "aleaga" calea socialista, chiar daca anglo-americanii nu-si puteau permite sa recunoasca. Razboiul nu se incheiase total, insa erau putine sanse de "rasturnare a frontului". STATUTUL POSTBELIC. Astfel ca Romania postbelica, desi trimisese trupe pe frontul de vest, poseda un statut diplomatic incert. Cu toate ca inca din august 1944 in guvern era un portofoliu al Ministerului de Externe, relatiile diplomatice lipseau, deoarece fusesera incetate in anii conflagratiei. Singurele negocieri "externe" se realizau cu Comisia Aliata de Control, care trimitea mai departe problemele la "centru". Chestiunea redeschiderii relatiilor diplomatice ale Romaniei nu putea fi pusa decat dupa incetarea conflagratiei mondiale. Intrucat la 9 mai 1945 la Bucuresti era deja un guvern controlat de comunisti, "destinul" a facut ca acestia sa initieze "reintrarea in lume" a Romaniei. Imaginea

- 98 -

externa nu a fost lasata pe mana unui necunoscut, ministru de resort fiind desemnat Gheorghe Tatarescu, care la inceputul anului 1945 tocmai trecuse in "barca" Frontului National Democrat. De altfel, in toate statele aflate sub "umbrela" Moscovei, in primii ani relatiile diplomatice au fost administrate de diplomati de cariera. Asa procedasera si sovieticii in 1919, constienti ca acest domeniu nu poate fi gestionat de reprezentanti ai "oamenilor muncii" in etapa instaurarii puterii lor. NORMALIZARE. Primul stat cu care Romania a restabilit relatiile diplomatice a fost Cehoslovacia (iunie 1945). Insa din punct de vedere politic conta prea putin acest acord, deoarece Cehoslovacia nu mai exista din 1938, cand fusese desfiintata de Hitler. Primul pas important pe care Romania l-a facut in reluarea relatiilor diplomatice a fost recunoasterea internationala de catre Uniunea Sovietica (6 august 1945). Acest act era evident facut de Moscova in sprijinul guvernului Groza. Anglo-americanii "s-au lasat" mai greu convinsi sa recunoasca diplomatic Romania dupa razboi. Ulterior Conferintei de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), intre Aliati au aparut unele tensiuni privind cresterea puterii sovieticilor in Est. Astfel ca au cerut "remanierea" guvernului Groza, prin includerea unor ministri din opozitie. Executivul de la Bucuresti avea insa mare nevoie de recunoastere internationala, pentru a putea participa la negocierile Tratatului de Pace, programate pentru 1946. Comunistii s-au lasat cu greu "induplecati" sa accepte "partidele istorice" in guvern. Abia dupa Conferinta de la Moscova a Aliatilor din decembrie 1945 (foto) s-a reusit "remanierea" guvernului. In ianuarie 1946, in Executiv au intrat doi politicieni de la PNT (Emil Hatieganu) si PNL (Mihail Romniceanu), iar anglo-americanii au recunoscut diplomatic guvernul de la Bucuresti. Cei doi reprezentanti ai "partidelor istorice" au facut figura decorativa in guvern, ocupand posturi fara portofoliu. DEMOCRATIZARE "In acest ceas solemn (Conferinta de Pace de la Paris, n.n.), in care Romania cauta colaborarea popoarelor iubitoare de pace si de libertate, ea tine sa aduca fara nici o intarziere adeziunea ei totala la principiile Chartei Natiunilor Unite, principii adoptate si deja traduse in fapt" Gheorghe Tatarescu, 1946

Romania in viziunea diplomatilor straini

ILARION TIU Dupa "intoarcerea armelor" contra nazistilor, guvernele de la Bucuresti au fost "supervizate" de Aliati, prin intermediul Comisiei Aliate de Control. In rapoartele si lucrarile memorialistice, oficialii occidentali au facut caracterizari memorabile exponentilor "clasei politice" traditionale romanesti, cu care au intrat in contact. Incepand din februarie 1938 si pana la 23 august 1944, in Romania s-au perindat regimuri de dreapta, considerate de Aliatii sovieto-anglo-americani drept "fasciste". Astfel ca puterile invingatoare in al doilea razboi mondial au considerat ca Romania avea nevoie de asistenta pentru "democratizare" si "defascizare". Pe langa Comisia Aliata de Control au fost trimisi mai multi diplomati si militari de cariera, care sa monitorizeze respectarea clauzelor Armistitiului de la 12 septembrie 1944. In rapoartele lor catre guvernele tarilor care-i trimisesera in Romania, acesti oficiali au prezentat si aspecte din "vanzoleala" politica specifica Romaniei interbelice, care persista si dupa razboi. Ei se aratau mirati de diferitele "manevre si combinatii" cu care "operau" politicienii damboviteni, de aici desprinzandu-se imaginea clasica despre "traditia" de la Bucuresti. DEMOCRATIE ORIGINALA. Primul moment semnificativ in care oficialii din Vest au facut

- 99 -

cunostinta cu deprinderile politicii romanesti a fost rasturnarea guvernului Radescu. S-au mirat nu atat de "miscarile" comunistilor sprijiniti de Moscova, cat de atitudinea unor "politicieni traditionali" fata de evenimente. Printre cei care au lasat insemnari despre acest moment este si generalul CVR Schuyler, reprezentantul SUA in Comisia Aliata de Control. El era ofiter de cariera. Experienta traita in Romania a consemnat-o in paginile unui "Jurnal", publicat la Bucuresti in anul 1996. Prima experienta privind "mutarile politice" tip pe care o consemneaza Schuyler este desprinderea gruparii Anton Alexandrescu din PNT, in februarie 1945. Chiar daca nu avea multe cunostinte despre puterea "aripii" Alexndrescu, ofiterul american nu putea sa-si explice cum un politician al carui partid se declara pe pozitii profund anticomuniste – PNT – se alatura mult-hulitului (de catre presa de dreapta) Front National-Democrat. Nedumerirea oficialului american a fost sporita in acele zile de alta miscare similara in cadrul PNT, initiata de dr. Nicolae Lupu. Acesta, intuind venirea la putere a FND-ului, s-a lansat intr-o campanie de critici la adresa lui Iuliu Maniu. Lupu ii cerea presedintelui taranist sa se retraga de la conducerea organizatiei, lasandu-i lui locul, pentru a reorienta partidul spre stanga. Acelasi dr. Lupu, partizanul liniei de stanga in PNT inca din perioada interbelica, mai initiase o ruptura in partid in anii ’30. In martie 1945 a reluat polemica, in speranta ca va fi chemat la guvernare de catre Petru Groza. Spre si mai marea suprindere a lui Schuyler, cand a vazut ca americanii nu sprijina guvernul Groza, Lupu a renuntat la idee. "Cu americanii in spate", dr. Lupu uitase manevrele anterioare facand din nou front comun in jurul lui Iuliu Maniu. LIPSA DE PROFESIONALISM. O alta insemnare despre metehnele "politichiei" romanesti din jurul datei de 6 martie 1945 a fost facuta de catre diplomatul american Burton Berry. In raportul sau catre Washington, Berry isi exprima nedumerirea despre cum arata presa romaneasca in acele zile. Nu ridicarea in slavi a lui Petru Groza de catre presa comunista i se parea neserioasa, ci presa "opozitiei democrate". Limbajul dur si nepoliticos practicat de Dreptatea (ziarul de partid al PNT) il face pe diplomatul american sa descrie aceasta publicatie ca lipsita de profesionalism. Imprejurarile declararii "grevei regale" au fost un nou prilej pentru oficialii occidentali si americani aflati la Bucuresti sa lase insemnari despre politicienii romani. Acelasi Schuyler in "Jurnalul" sau descrie o intalnire pe care a avut-o impreuna cu Burton Berry, cu Iuliu Maniu. Prima "impresie" pe care i-a lasat-o liderul national-taranist a fost "vorba lunga", cu care intrase deja in istoria locala. Maniu aplica pentru diplomatii occidentali aceeasi procedura ca pentru politicienii din perioada interbelica sau din anii razboiului – discutii "politice" interminabile, in care se ocoleau subiectele "spinoase" si responsabilitatile: "Fara sa-si dezvaluie planul, Maniu a lasat clar sa se inteleaga ca partidul sau este acum gata sa treaca la actiune, cerand demiterea actualului guvern", nota Schuyler. Prudenti, oficialii anglo-americani i-au spus lui Maniu ca nu pot sa se implice intr-un astfel de plan deoarece nu au mandat. Mai mult, in Europa tocmai se incheiase razboiul mondial si nimeni nu avea dispozitie sa sprijine vreo miscare de revolta. Cu toate acestea, Maniu nu a tinut seama de discutie, declansand in urmatoarele zile o serie de atacuri publice la adresa guvernului, in care cerea demisia lui Petru Groza. OBICEIURI LOCALE. Ceea ce nu parea a intelege Iuliu Maniu este faptul ca anglo-americanii nu se simteau cu nimic responsabili fata de el si de partidul lui. In perioada razboiului luase atitudine de expectativa, neasumandu-si initiativa vreunei miscari de protest contra politicii lui Antonescu. Cu referire la aceasta, in presa comunista era numit zilnic "fascist". Practica lui Maniu de a fi o prezenta constanta la resedintele oficialilor occidentali semana frapant cu cea a lui Horia Sima din vara anului 1940 care se ducea frecvent la Legatia Germaniei din Bucuresti. Ca si Maniu in 1945, Sima cerea in vara anului 1940 aprobarea germanilor pentru a incepe "revolutia" contra lui Carol al II-lea. Atat politicianul "democrat", cat si cel "fascist" cereau sfaturi, dar actionau pe dos cu aceleasi "reusite". Nici principalul colaborator al lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, nu "scapa" de critica oficialilor straini. Diplomatul britanic Holman, intr-un raport catre Ministerul de Externe de la Londra din februarie 1946, nu-si poate stapani mirarea despre felul cum trata Mihalache posibila intrare in guvernul Groza: "Mihalache, primul candidat propus de PNT, a refuzat sa se compromita pana

- 100 -

intr-atat sa intre in noul guvern. Dl. Harriman si Sir Archebald Clark Kerr (ambasadorii Statelor Unite si Marii Britanii la Moscova – n.n.) au avut unle greutati in a-l convinge sa-si infranga constiinta personala in interesul unei intelegeri". TRADITIE POLITICA DAMBOVITEANA O critica taioasa a "clasei politice" romanesti a fost facuta de catre Sir Archebald Clark Kerr (ambasadorul Marii Britanii la Moscova), in raportul sau catre Londra. Acesta a fost prezent la negocierile privind intrarea unor ministri PNT si PNL in guvernul Groza, din ianuarie 1946. Din partea Partidului National Liberal, initial a fost nominalizat Bebe Bratianu, nepotul presedintelui partidului, Dinu Bratianu. Liderul PNL a avut inainte de anuntul oficial o intalnire cu Sir Clark Kerr, in care a expus motivele acestei optiuni. Remarcile ambasadorului britanic la Moscova sunt cel putin ironice: "Cand m-a informat ca va propune numele nepotului sau, dl Bratianu mi-a explicat, putinel naiv, ca Partidul Liberal fusese fondat de Bratieni si ca, desi nepotul sau nu poseda vreo calitate deosebita, candidatura lui fusese propusa pentru ca era important sa se continue o traditie de familie. Se convenise ca partidul poate sa-i dea toata indrumarea de care putea avea nevoie. Vai! traditia avea sa fie rupta". In cele din urma Bebe Bratianu nu a fost acceptat in guvern de catre comunisti, liberalii numind un personaj secundar, Mihail Romniceanu. SPERANTE "Dl Berry si cu mine ne-am intalnit cu Maniu asta-seara. Convorbirea a durat trei ore. Maniu a consumat o gramada de timp prezentand pericolul ce planeaza asupra Romaniei prin semnarea acordului de cooperare cu Rusia. Fara sa-si dezvaluie planul, Maniu a lasat clar sa se inteleaga ca partidul sau este acuma gata sa treaca la actiune, cerand demiterea actualului guvern. A spus ca Petrescu, seful socialistilor, este gata sa se retraga din FND provocand o criza. Criza l-ar determina pe rege sa ceara demiterea guvernului. I-am explicat lui Maniu ca nu putem face afirmatii oficiale referitoare la atitudinea guvernului nostru fata de o astfel de miscare, dar ca putem declara deschis ca, dupa parerea noastra, Rusia ar fi pe deplin indreptatita sa foloseasca masuri drastice pentru a anihila orice incercare de rasturnare a guvernului care sa implice o revolta sau un confict armat. Maniu a plecat foarte dezamagit si ne-a spus ca nu se gandeste sa provoace tulburari decat in cazul in care ar fi sigur de sprijinul SUA si al Marii Britanii" CVR Schuyleriunie 1945

Fondurile exilului, prilej de galceava

ILARION TIU Dupa 6 martie 1945, vechii diplomati ai Romaniei au inceput sa-si puna sperantele de viitor in Occident. O parte dintre cei care se aflau in afara granitelor nu s-a mai intors la "centrala" de la Bucuresti. Altii au parasit tara ajutati de anglo-americani, fondand miscarea exilului romanesc, imediat dupa incheierea razboiului. Ideea fondarii unui exil romanesc in contextul intrarii sovieticilor in Romania nu a fost spontana. Initiatorul este Mihai Antonescu, adjunctul lui Ion Antonescu in perioada razboiului in Est. La inceputul anului 1943, dupa esecul de la Stalingrad, Mihai Antonescu intocmise deja o lista de circa 100 de persoane care sa se refugieze din calea Armatei Rosii. Initial au fost incluse personalitati politice si culturale din Basarabia si Bucovina, primele vizate de ocupatia sovietica. La aflarea vestii, s-au grabit sa ajunga pe lista si alte "personalitati" preocupate sa-si "scape pielea". Astfel ca aproximativ 200 de persoane isi "aranjasera" refugiul. "FONDUL ELVETIAN". Mihai Antonescu s-a preocupat si de finantarea acestui exil. In perioada 1943-1944, circa 20 de milioane de franci elvetieni au fost depuse in banci din Elvetia. Scoaterea

- 101 -

banilor din tara s-a realizat prin transferuri intermediare in capitalele tarilor neutre in razboi: Ankara, Stockholm, Madrid si Berna. Luat prin surprindere de lovitura de Palat de la 23 august 1944, Mihai Antonescu n-a mai avut timp sa treaca peste granita si "lista". Insa banii isi asteptau intrebuintarea in conturi elvetiene. Dupa inlaturarea lui Ion Antonescu si incheierea armistitiului cu Natiunile Unite, in cadrul Ministerului de Externe au fost pastrati diplomatii vechi, de cariera. Crescusera insa cota si prestigiul celor care negociasera cu Aliatii "intoarcerea armelor" contra nazistilor. Astfel ca fostii negociatori de la Ankara, Stockholm sau Cairo din anii 1943-1944 au ajuns in fruntea ierarhiei. Acestia, fiind la curent cu existenta "fondului elvetian", i-au dat diverse destinatii. Initial, Grigore Niculescu-Buzesti, ministru de Externe in guvernele Sanatescu, a dispus ca banii sa se intoarca in tara. Din cele 20 de milioane de franci elvetieni, Banca Nationala a primit treptat mai mult de jumatate. Schimbarea lui Niculescu-Buzesti din functia de ministru de Externe, la 2 decembrie 1944, o data cu numirea lui Nicolae Radescu ca prim-ministru, a adus si modificarea politicii guvernului fata de fond. Noul titular de la Externe, Constantin Visoianu, dispune incetarea transferurilor de bani din Elvetia. Cu putin timp inainte de caderea guvernului Radescu, Visoianu a trimis dipozitii catre Legatia romana de la Berna ca banii sa fie transferati pe numele lui Alexandru Cretzianu, ambasador la Ankara la acea vreme. Din suma initiala a "fondului elvetian" de 20 de milioane de franci elvetieni, in contul lui Cretzianu au ajuns 6 milioane. UN EXIL SUBRED. Aceasta suma transferata in contului lui Alexandru Cretzianu pentru a alimenta actiunile exilului a fost ulterior o permanenta sursa de neintelegeri a emigratiei. Dupa ce s-a vazut cu banii in cont, Cretzianu s-a comportat ca unicul administrator al lor. Certurile s-au declansat la jumatatea anului 1946, momentul inceperii lucrarilor Conferintei de Pace de la Paris. La acea data, deja parasisera Romania o serie de diplomati sau politicieni: Grigore Gafencu, Nicolae Radescu, Constantin Visoianu etc. Ei s-au alaturat diplomatilor care refuzasera sa revina la Bucuresti dupa 6 martie 1945, printre care Alexandru Cretzinu (gestionarul "fondului elvetian") sau tanarul functionar Neagu Djuvara. Emigratia a depus o serie de memorii la Conferinta de Pace prin care denuntau regimul instalat in Romania o data cu venirea la conducere a guvernului Groza. Cretzianu a distribuit putini bani celor care se aflau la Paris cu ocazia Conferintei. "Zgarcenia" sa i-a nemultumit pe ceilalti, intrad in conflict chiar cu Visoianu, omul care-i incredintase banii. Dupa terminarea lucrarilor Conferintei, Cretzianu a "taiat" finantarea lui Gafencu si Radescu, provocand dezbinarea diplomatilor exilati. Neagu Djuvara povesteste in memoriile sale ca ajunsese aproape sa se umileasca in fata lui Cretzianu ca sa-i dea bani pentru ajutarea romanilor refugiati in Occident. Abia dupa moartea lui Cretzianu, redus substantial, fondul a ajuns la dispozitia celorlalti. S-a constatat cu acest prilej ca fostul gestionar facuse in nume propriu investitii financiare falimentare din acei bani. REACTII DE LA BUCURESTI. Guvernul Groza nu s-a agitat foarte mult din cauza demersurilor emigratiei romane la Conferinta de Pace de la Paris. Sprijinul sovietic era mai insemnat decat protestele lui Grigore Gafencu sau Nicolae Radescu. Primele demersuri de recuperare a celor 6 milioane de franci elvetieni au fost facute de guvernul comunist in octombrie 1945. S-au initiat procese in instanta atat bancilor elvetiene depozitare ale fondului, cat si lui Alexandru Cretzianu. Demersurile guvernului de la Bucuresti n-au avut succes, desi tentativele de recuperare a banilor au continuat. In martie 1977 elvetienii au comunicat la Bucuresti ca nu mai sunt responsabili de fond, deoarece inca din anul 1955 Alexandru Cretzianu lichidase conturile.

Editorial: Cainele Stalin

LAVINIA BETEA Odata cu intrarea Armatei Rosii in tara, presa si apoi literatura prezinta soldatul sovietic

- 102 -

"eliberator" ca pe-un "om nou", inzestrat cu spirit nemarginit de sacrificiu fata de patria socialista. Abia dupa destramarea imperiului sovietic au fost facute publice efectele masurilor luate de catre Stalin pentru a-i scoate pe barbatii tineri ai tarii sale din normalitatea functionarii instinctului de autoconservare, anihilandu-le frica de moarte. Devenisera eroi care "prefera moartea" retragerii din fata dusmanului nu atat datorita sentimentelor proprii impotriva "fiarei fasciste", ci dupa faimosul decret din iulie 1941. Acesta stipula ca toti soldatii care, in locul luptei pana la ultimul om, aleg retragerea din fata dusmanului vor fi impuscati la locul faptei. Iar familiile lor, ale dezertorilor si prizonierilor vor fi arestate, imensa armata a serviciilor speciale fiind nu mai putin activa in vremea razboiului decat trupele "rosii". Milioane de oameni nevinovati au suferit, printre ei aflandu-se si rude ale potentatilor de la Kremlin. Nu s-a scris in presa vremii si nu s-a spus in vreun discurs nici numarul soldatilor sovietici care-au stationat in Romania in perioada 1944-1958, nici cheltuielile cu intretinerea lor. Sovieticii luandu-si arhivele cu ei, dupa caderea regimului s-au facut publice anumite date consemnate de autoritatile romanesti. Spre exemplu, documentele existente in Arhivele Ministerului Apararii Nationale, provenite de la Comisia Romana pentru Aplicarea Armistitiului releva ca numai in perioada 1 septembrie 1944-31 ianuarie 1945, incidentele provocate de ostasii sovietici pe teritoriul tarii se cifreaza la 2.532 dintre care: 334 omoruri cu jaf, 258 siluiri si violuri, 525 jafuri cu raniri, maltratari si loviri, 822 devastari, distrugeri, incendieri. In cealalta parte a razboiului insa, trupele noastre trecusera Prutul, in 1941, ca "armate eliberatoare". Marsul razboiului ii purtase pe soldatii romani, mult peste marginile Basarabiei, pana la Stalingrad. Prima victorie impotriva trupelor germane se datoreaza tocmai planului "Uranus" elaborat in biroul lui Stalin de a strapunge incercuirea orasului in linia unde se afla o divizie romaneasca slab pregatita si echipata. Dupa victorie, sovieticii au avut si ei contabilizarile proprii. Astfel ca in 1965, la intrevederea "de prezentare" a lui Ceausescu dupa proaspata sa alegere in fruntea partidului, cand pune inaltilor demnitari sovietici chestiunea recuperarii tezaurului romanesc, Brejnev ii da urmatorul raspuns: "... In conditiile in care s-a reusit sa fie inlaturata amaraciunea provocata de cel de-al doilea razboi mondial – iar dvs stiti ca aceasta amaraciune a fost grea pentru noi – , comisiile de imputerniciti care au stabilit pierderile pricinuite de razboi la Odessa si Crimeea, precum si din documentele referitoare la actiunile trupelor romane, pierderile depasesc de o suta de ori ceea ce discutam noi astazi (...) Intregul partid, intregul popor stie ca reparatiile de razboi de 300 milioane de dolari platite de Romania au fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeei si a Odessei au ajuns numai 300 milioane de dolari?...". Retorica finalizata cu alta intrebare: "Dar la Stalingrad ce-ati cautat?" Acestea si multe altele sunt date ale "istoriei mari" – istoria evenimentelor. In memoria varstnicilor contemporani razboiul a sedimentat in intamplari felurite de viata. Dintre marturiile de-atunci pe care le-am ascultat, capetenie a amintirilor e relatarea unei femei, Tusi Roncov din Dudestii-Vechi (Timis). In toamna lui 1944 avea 24 de ani, trei copii si trei ani de asteptare a barbatului trimis pe front. Prin sat treceau soldati sovietici. In ce directie si cat mai e pana la Berlin? –- intrebau ei. Directia nu putea fi decat una – drumul ce iese din sat spre apus. Iar Berlinul e-aproape, radeau satenii de geografia lor. In amintirea femeii cea mai naprasnica temere de rau din acea vreme ingrozitoare e-o mica istorie despre Stalin. Nu generalisimul de la Kremlin, ci cainele botezat cu numele lui. Cand baietii il adusesera mic si orb din vecini, era inceput de razboi. In casa lor fusesera incartiruiti doi tineri soldati nemti care se amuzau cu copiii de catelul lor. Dupa semnele care anuntau un dulau de temut, nemtii botezasera puiul de animal cu numele dusmanului Stalin. Adevaratul calvar al mamei cu barbat in razboi a inceput cand i-au fost incartiruiti in casa soldati sovietici. "Tremuram toata ziua de frica, nu cumva unul dintre copii sa se scape si sa strige cainele cu numele de Stalin in fata rusilor, e amintirea ei. Nu stiau de gluma. Iar noi nu cunosteam la ce sa ne-asteptam de la ei. Nimeni nu putea spune de ce impuscasera trei oameni din sat. Pe parintele Kurt l-au urcat intr-o caruta anuntandu-l ca-l duc la comandamentul militar din Sanicolaul Mare. Dupa cateva ceasuri oamenii l-au gasit impuscat la marginea satului".

- 103 -

Ca si groaznica temere de a-si vedea copiii impuscati pentru batjocorirea lui Stalin, poate ca mortii din amintirile sale nu exista in contabilizarile din "marea istorie". Insa asemenea intamplari gravate in memoriile de martor confera consistenta si sens evenimentelor omenirii.

Bun venit Armatei Rosii!

PAULA MIHAILOV CHICIUC Din propaganda nazista, romanii stiau ca soldatii sovietici erau trimisii Satanei pe pamant. Dupa ce Romania a intors armele impotriva hitlerismului si s-a aliat cu Uniunea Sovietica, a inceput elogierea soldatului sovietic. La 30 august 1944 multimea a primit cu entuziasm trupele "rosii" ajunse in Bucuresti. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a provocat semnificative schimbari atat pe scena politica a tarii, cat si pe front. Inca din noaptea de 23 spre 24 august, in urma arestarii conducatorului statului – maresalul Ion Antonescu – si a intoarcerii armelor impotriva Germaniei, soldatii romani au primit ordin sa opreasca lupta impotriva trupelor sovietice, pana atunci inamice. Devenita peste noapte – si fara stirea ei – aliatul Romaniei in batalia contra hitlerismului, Armata Rosie a fost instiintata cu o intarziere de trei zile de ordinul de a-i primi alaturi pe romanii care le fusesera, impreuna cu germanii, dusmani. Drept urmare, in cele trei zile, circa 160.000 de romani au fost luati prizonieri de catre sovietici. SCHIMB DE ALIATI. Obligate sa se retraga, trupele germane au inceput sa paraseasca teritoriul Romaniei, deschizand calea noului "aliat" – armata sovietica, aflata in ofensiva spre Berlin. In acele timpuri, insa, actiunea prin care sovieticii au patruns in Romania si au ocupat marea majoritate a teritoriului a fost prezentata, din ratiuni politice, ca operatiune de "eliberare". Presa vremii urmarea cu fervoare inaintarea trupelor sovietice spre capitala Romaniei. Ziarul Timpul, sub directoratul omului politic si diplomatului Grigore Gafencu, preluand o stire din oficiosul armatei sovietice – "Steaua Rosie" –, titra la 28 august 1944: "Drumul spre Bucuresti este deschis, inaintea noastra (a rusilor – n.n.) nu se mai afla decat o armata in deruta, care trebuie curatata." Conform aceleiasi surse, rusii inaintau cu 60 km pe zi. FLORI, STEAGURI SI ENTUZIASM. Doar la o saptamana de la decizia intoarcerii armelor si "infratirea" cu Armata Rosie trupele acesteia paseau triumfal in Bucuresti. Ziarele relatau despre "valurile de entuziasm" cu care au fost intampinati soldatii sovietici la sosirea in Bucuresti: "Strazile Capitalei, scria Timpul, au fost inundate ieri (30 august – n.n.) de adevarate paduri de drapele rosii si tricolore. (…) Fiecare avea un drapel rosu in mana, flori in alta si cu tot elanul ce-i da tineretea, curiosii au pornit spre locul respectiv. Un grup de soldati romani s-a apropiat de masinile rusesti si s-au imbratisat cu soldatii rusi. Strigatele multimii «URA!» au pornit intr-un ritm delirant. Toata lumea plangea de bucurie. (…) Vagoane de buchete de flori au fost oferite sodatilor si ofiterilor rusi si romani. (…) Motorizatele rusesti poarta pe ele ostasi tineri si mai in varsta, precum si copii de-ai nostri intalniti la margine de Bucuresti." DRACU’ NEGRU ERA… ROSU. Din multimea de entuziasti, ziaristii au remarcat figurile politicii de stanga romanesti: liderii comunisti – Gheorghe Gheorghiu-Dej si Gheorghe Apostol, liderul Partidului Social Democrat – Constantin Titel-Petrescu, primarul si prefectul Capitalei – generalul Victor Dombrovschi, delegati ai Blocului National Democrat. Gazetarii au schimbat repede macazul. Dupa ce, cu numai cateva zile inainte, prezentau pe soldatii sovietici – conform propagandei naziste – drept "mancatori de oameni", acum "se mirau", in numele multimii, de blandetea "rosilor". Surprinsi de fetele obosite si inofensive ale soldatilor rusi, romanii veniti sa-i aclameze se intrebau: "Astia sunt mancatorii de oameni?" Nici institutiile statului nu au pierdut prilejul de a "da bine" in fata schimbarilor survenite peste noapte. Zilnic se dadeau comunicate oficiale care incurajau populatia civila din zonele pe unde urmau sa treaca trupele sovietice sa

- 104 -

ramana calma, "deoarece unitatile armatei sovietice vin in tara noastra ca prieteni, pentru eliberarea tarii de armatele germane." PROMISIUNI FARA ACOPERIRE La inceputul lunii septembrie 1944, la sediul Apararii Patriotice din Strada Spatarilor, nr. 15, au fost primiti cu fast ofiteri si soldati sovietici. Unul dintre ofiteri a rostit un discurs in care dadea urmatoarele asigurari: "Astazi, Armata Romana a facut bloc cu Armata Sovietica pentru a distruge hitlerismul. Noi nu vom sta mult aici, ci vom pleca mai departe, spre a urmari inamicul nostru comun si a-l distruge definitiv. Misiunea noastra este sa nimicim hitlerismul si nu ne amestecam in viata voastra politica. Ramane ca singuri sa va dati cea mai buna organizare." Dar trupele sovietice au ramas pe teritoriul Romaniei in urmatorii 14 ani, iar "organizarea" s-a facut dupa model sovietic. I-A REFUZAT DEJ PE RUSI? Pentru a marca teritoriile cucerite, sovieticii aveau obiceiul, specific oricarei armate invingatoare, sa plaseze pe cea mai inalta cladire dintr-un oras ocupat steagul cu secera si ciocanul. In Scanteia din septembrie 1944 este relatat un astfel de episod legat de cererea rusilor, ajunsi in bariera de nord a Bucurestiului, de a ridica steagul URSS intr-un loc vizibil din Capitala. Rememorand episodul, fostul lider comunist, Ion Gheorghe Maurer, povesteste intr-un interviu din 1995 ca Dej a fost cel care a refuzat sa dea curs cererii "rosilor", replicand: "Viata poporului roman este legata de democratie." Cei doi au convenit sa nu le permita sovieticilor sa "puna steagul sa fluture deasupra Capitalei, ca si cum ei ar fi cucerit-o (...) deoarece nu voiam sa construim o societate dupa model sovietic."

Jefuitori si jefuiti

PAULA MIHAILOV CHICIUC Situatia Romaniei in perioada cuprinsa intre anii 1944 si 1946 a fost una dezastruoasa. Venirea soldatilor "rosii" (august 1944) si prezenta lor pe teritoriul romanesc au ingreunat si mai mult starea economico-sociala cauzata de desfasurarea razboiului si a obligatiilor impuse prin Conventia de Armistitiu semnata in 1944. Conform practicilor de razboi, acela care ocupa un teritoriu era indreptatit sa-si impuna propriul sistem social. In mod oficial, sovieticii dezminteau intentiile de a-si impune regimul in tarile ocupate si dadeau asigurari publice de respectare a vointei popoarelor. Realitatea insa a fost cu totul alta. STARE PRELUNGITA DE RAZBOI. La sfarsitul anului 1944 si inceputul anului urmator, activitatea economica se derula anevoios din cauza razboiului, satisfacerea necesitatilor frontului ramanand principalul obiectiv, in detrimentul aprovizionarii civililor. Populatia era "sugrumata" de lipsa alimentelor de baza, rationalizate la maximum. Distrugerea cailor de transport provocata de bombardamente a ingreunat aprovizionarea. Cozile pentru cumpararea painii, zaharului sau uleiului au devenit o prezenta trista in peisajul urban. Si libertatea de miscare a fost afectata. Sub pretextul protejarii populatiei, Comandamentul Militar al Capitalei a interzis stationarea pe strazi sau in piete publice si circulatia in grupuri mai mari de trei persoane. Circulatia pietonilor si a mijloacelor de transport in comun si functionarea localurilor publice erau interzise dupa ora 23:00. Incalcarea dispozitiilor se pedepsea cu inchisoare de la sase luni la patru ani. SUB CIZMA RUSEASCA. Ocupatia sovietica in Romania a parcurs, in principal, doua etape: cea dintre 23 august si 12 septembrie 1944 – data semnarii Conventiei de Armistitiu si o a doua etapa, incheiata o data cu semnarea Tratatului de Pace (Paris, 10 februarie 1947). Pana in toamna

- 105 -

lui 1944, autoritatile sovietice au invocat motive strategico-militare pentru a argumenta stationarea provizorie a trupelor lor aflate in ofensiva spre Berlin. Daca la nivel propagandistic cele doua armate erau aliate, trupele sovietice erau si s-au comportat ca ocupante. Cea mai afectata de prezenta lor a fost zona Moldovei. Ca si in Basarabia si Bu- covina, aici a fost instalata administratie militara sovietica, iar in restul tarii, organele militare si civile ale administratiei romanesti erau controlate de sovietici. Detinerea controlului absolut a transformat zona rasariteana intr-un "depozit" de aprovizionare la dispozitia soldatilor rusi. Astfel ca vitele, cerealele, uneltele, utilajele si alte bunuri de larg consum erau luate de la populatie ca "prada de razboi", pentru hranirea militarilor rusi sau trimise in URSS pentru salvarea altei populatii infometate. Pentru inlesnirea transportului produselor din Romania, Inaltul Comandament Sovietic a decis mai multe masuri. In primul rand, a cerut autoritatilor romanesti sa lase, pana in 1945, deschise si nepazite granitele de la est si nord-est. Apoi, s-a procedat la marirea ecartamentului cailor ferate care faceau legatura cu URSS. Sovieticii au confiscat totodata aparatele de radio si au blocat liniile telefonice. Pe scurt, au izolat zona de est de restul tarii. "POPORUL" CERE "BATA MARE". Pentru a masca jaful sustinut al trupelor "rosii", editia in limba romana a ziarului Directiei politice de front al Armatei Rosii – Graiul nou – era intesata cu articole propagandistice prin care erau proslavite actiunile armatei sovietice si a "curajosilor ei soldati". Intr-un reportaj de la 30 noiembrie 1944, E.A. Ierusalimski consemna parerea "sincera" a unui taran dintr-un sat din Oltenita, ca "voce a poporului": "Vreti sa stiti ce gandeste majoritatea poporului roman? Noi socotim ca conditiunile Armistitiului sunt foarte favorabile pentru Romania, mai ales ca Armata Rosie ne ajuta sa eliberam Transilvania de sub stapanirea ungurilor. (...) Noi intelegem ca Romania trebuie sa-si indeplineasca in mod cinstit obligatiile. Micii antonesti vor incerca sa ne-mpiedice s-o facem. Ei isi vor da silinta sa ne zapaceasca. Trebuie sa punem mana pe o bata mare si sa izgonim pe acesti ticalosi. Atunci va fi ordine in Romania". ABRUTIZATI. Privind lucrurile firesc si simplu, soldatii rusi erau niste oameni abrutizati de anii lungi de razboi, infometati, prost imbracati, istoviti de lupte, cu sufletul zdruncinat de traumele provocate de prezenta mortii. Pentru ei, Romania era teritoriul de unde venisera dusmanii care le invadasera in iunie 1941 tara. De aici, numeroase abuzuri fata de populatia civila si provocarea dezordinii in garnizoane. Deciziile comandantilor militari romani de a evita conflictele nu aveau eficienta. Nici macar rapoartele lor adresate Comisiei Aliate de Control nu au fost luate in considerare. Spre exemplu, vicepresedintele Comisiei, generalul Vinogradov, a raspuns autoritatilor romane ca a luat masuri "prin triere" pentru rezolvarea reclamatiilor venite de la institutiile romanesti pe tot parcursul anului 1945, dar ca nu a gasit nereguli. Ba chiar a reprosat faptul ca vraful de hartii inaintate Comisiei spre rezolvare ii ingreunau activitatea. COSTURI. Pe langa numeroasele si grelele acuze aduse soldatilor rusi de oamenii pe care-i jefuiau, marturie a situatiei in care se afla Romania din cauza prezentei Armatei Rosii pe teritoriul ei stau cifrele. Intretinerea trupelor sovietice pe teritoriul romanesc (1944- 1946) a costat bugetul tarii 325 de milioane de dolari, iar marfurile rechizitionate au costat 425 de milioane de dolari. Pana la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, valoarea cheltuielilor efectuate a depasit doua miliarde de dolari. Nici una dintre aceste sume nu a fost inclusa in actele bilate-rale romano-sovietice, lor adaugandu-li-se si cele 300 de milioane de dolari pe care Romania trebuia sa le dea URSS ca despagubiri de razboi. PEDEAPSA SOVIETICA In cartea sa "Disciplina dezordinii", scriitorul Titus Popovici a povestit cateva intamplari legate de trecerea trupelor Armatei Rosii prin Transilvania. Tanar educat, cunoscator de limbi straine, Popovici fusese folosit de locotenentul Gherson – comandantul unei trupe sovietice "asezate" pe langa Oradea – pe post de translator. Din aceasta postura, el a asistat la un episod tragic: "Alaturi de noi locuia o vaduva, Marta lu’ Blotor, muiere guraliva, barfitoare, samanta de cearta a ulitei. A

- 106 -

navalit intr-o seara la noi, zberand ca rusii ii sparg capitele de fan. Cu ce-o sa-si hraneasca ea vacuta? La iarna o sa vina Stalin sa-i aduca branza?". La auzul numelui Generalissimului, Gherson a devenit foarte atent la scandalul provocat de femeie si i-a cerut lui Popovici sa-i traduca totul. Afland de fapta subordonatilor sai, fara sa stea pe ganduri a ordonat executarea vinovatului – un tanar soldat. Gherson a motivat astfel: "In primul rand, pentru imaginea Armatei Rosii. Este o armata a muncitorilor si a taranilor. Muncitorii si taranii din tarile pe care le eliberam trebuie sa vada in Armata Rosie principalul lor sprijin impotriva propriilor exploatatori." Executia soldatului sovietic i-a uluit pe tarani. MORT DE... BEAT "Am vazut la Zimnicea un marinar rus, care, in centrul orasului, beat fiind, tragea mereu cu pistolul-automat in aer si teroriza pe toti negustorii (...). Cand marinarul a vazut o patrula militara romaneasca, a inceput sa traga in directia ei. Militarii romani au ripostat cu foc si l-au impuscat mortal pe betivul rus. I s-a facut o inmormantare grandioasa, de erou, organizata de Primarie pe cheltuiala ei; la mormantul sau, plasat in parcul din centrul orasului, s-a construit un obelisc care avea in varf steaua rosie de metal cu cinci colturi" Aurel S. Marinescu

Armata, prima institutie sovietizata

PAULA MIHAILOV CHICIUC Dupa instalarea, din ordinul Moscovei, a Guvernului prosovietic condus de Petru Groza, sistemul de organizare al Armatei Rosii a fost copiat in Armata Romana si aplicat cu concursul ministrului de Razboi, general Constantin Vasiliu-Rascanu. Comunizarea si sovietizarea armatei pare sa fi trecut neobservate de politicienii epocii. Dupa intrarea trupelor "rosii" in Romania, stationarea si neregulile comise de soldatii lor au constituit o problema si pentru comunistii autohtoni, ca principali sustinatori ai intereselor sovieticilor. MUNCI DE LAMURIRE. La doar o luna dupa iesirea din ilegalitate, PCR parea "framantat" mai mult de imaginea proasta a Armatei Rosii in randurile populatiei decat de propria imagine. Intr-o sedinta a activului de partid (23-24 septembrie 1944), liderii PCR au analizat situatia, prilej cu care au inceput sa "curga" propunerile de remediere a situatiei. Bunaoara, Gheorghe Apostol a declarat: "Se face propaganda deschisa impotriva Uniunii Sovietice, impotriva Armatei Rosii, sunt injurati soldatii rosii, se face propaganda surda impotriva BND, impotriva partidului nostru. De aceea cred ca atat partidul nostru, cat si organizatiile de masa sa inceapa o munca de lamurire a maselor". La randul sau, Alexandru Draghici era de acord ca respectarea prevederilor Conventiei de Armistitiu "pretinde din partea noastra o atitudine fara echivoc". Dej a atins punctul sensibil, vorbind despre zvonurile lansate de "manisti si bratienisti", cum ca prezenta Armatei Rosii in tara era strans legata de activitatea Partidului: "Noi trebuie sa impiedicam sa se faca aceasta legatura, dar nu inseamna ca nu trebuie sa ne manifestam dragostea si sa popularizam Armata Rosie si prima divizie cu adevarat a poporului roman, «Tudor Vladimirescu»". "PANDURII ROSII". Alaturi de trupele Armatei Rosii, la 31 august 1944 au intrat in Bucuresti si "pandurii" din Divizia "Tudor Vladimirescu" – unitate militara infiintata de Ana Pauker in URSS. Din ea faceau parte militarii romani cazuti prizonieri pe frontul sovietic, "lamuriti" in lagarele unde se aflau sa devina voluntari ai Armatei Rosii. De retinut este faptul ca la momentul inrolarii lor, Romania nu intorsese armele impotriva Germaniei naziste, astfel ca erau decisi sa lupte chiar impotriva armatei ai carei soldati fusesera inainte de caderea lor in prizonierat. Imediat dupa sosirea in tara, alaturi de trupele sovietice, conducerea Diviziei a intrat in contact cu Partidul

- 107 -

Comunist. Integrata in Armata Rosie, Divizia a fost trimisa pe front. A luptat in Romania, dar si in Ungaria, la sud de Debretin. Pentru succesele inregistrate pe teritoriul ungar, Stalin a hotarat la 20 noiembrie 1944 redenumirea unitatii ca "Divizia 1 infanterie voluntari romani Tudor Vladimirescu – Debretin". LOTUL CELOR 1.000 DE POLITRUCI. Dupa instalarea Guvernului Groza (6 martie 1945), modelul sovietic al subordonarii armatei decizionarilor politici a fost importat si aplicat si in Armata Romana. In aprilie 1945, cu acordul Guvernului, Divizia "Tudor Vladimirescu" a fost trecuta in rezerva, apoi scoasa de pe front si retrimisa in tara. Scopul miscarii a fost infiintarea, dupa exemplul Armatei Rosii, a unei directii politice a armatei. Astfel ca dintre "panduri" au fost selectionati 1.000 de ofiteri, subofiteri si soldati de trupa si trimisi la Bucuresti, sub conducerea locotenent-colonelului Dumitru Petrescu. Sef al sectiei de educatie si cultura a "pandurilor", Petrescu este acelasi personaj care, ca ilegalist participant la grevele ceferistilor de la atelierele Grivita, fusese condamnat la inchisoare (august 1933), de unde a evadat in 1935 cu sprijin sovietic, refugiindu-se in URSS. In Capitala, cei o mie de militari au fost primiti de Gheorghiu-Dej si trecuti printr-un instructaj de partid, sustinut de activisti comunisti precum Lucretiu Patrascanu, dar si de Petru Groza, din partea Guvernului. Pregatirea "lotului 1.000" avea ca obiectiv transformarea acestuia in nucleul de baza al "aparatului politic". La nici o luna dupa instructajul politic, echipa de politruci a fost incadrata prin decret regal in armata romana, membrii ei – avansati in grad si decorati. La festivitatea de la 25 aprilie 1945 a participat si Regele Mihai. 986 dintre politruci au fost trimisi pe front pentru a indeplini functiile de ajutori ai comandantilor pentru munca de educatie, cultura si propaganda, infiintate dupa model sovietic. In ziarul Glasul armatei, pe langa materialele despre "victorioasa Armata Rosie eliberatoare", ofiterii romani incepusera o campanie de convingere asupra necesitatii educatiei militarilor in "spirit democratic", sustinuta in cadrul unui viitor serviciu de educatie, cultura si propaganda. In numele acelorasi "principii democratice", colonelul Lucasievici indemna ofiterii ca acolo unde educatia nu va "prinde", ea sa se aplice "cu bisturiul". ECP, "CARTITA" PCR. Avand terenul gata pregatit, cu o zi inainte de incetarea razboiului – 8 mai 1945 – s-a constituit Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si Propaganda a Armatei – ECP, subordonat direct persoanei ministrului de razboi, general Constantin Vasiliu-Rascanu. Incepuse sovietizarea Armatei Romane, actiune care a trecut neobservata de spiritele luminate ale acelor vremuri. Importanta existentei si bunei functionari a aparatului politic rezulta din numarul mare de ofiteri incadrati. Deja din iunie 1945, ca si "comisari politici" lucrau 377 de ofiteri, 610 subofiteri si 853 de soldati de trupa. In ierarhia militara, sefii de la sectiile de cultura si propaganda erau similari "cu orice sef de serviciu din Cartierul armatei, indiferent de gradul pe care il avea". Oficial, rolul ecp-istilor era "democratizarea armatei", in sensul impus de URSS, adica sovietizarea si comunizarea armatei. Printr-o propaganda bine organizata, cadrele ECP urmareau inocularea soldatilor cu teorii propagandistice comuniste. Mai multe unitati militare au afisat pancarte cu lozincile "Traiasca Armata Rosie, eliberatoarea popoarelor! Traiasca maresalul Stalin, fauritorul victoriei!". POLITRUC La 12 aprilie 1945, la Kotovsk (URSS) a fost infiintata a doua divizie de voluntari romani sub conducerea generalului Mihai Lascar. In Romania, voluntarii au ajuns abia in iulie 1945, moment in care divizia din care faceau parte a primit denumirea de "Divizia Horia, Closca si Crisan". Seful Sectiei de Educatie si Cultura, adica "politrucul" ei, era Valter Roman, tatal viitorului prim premier al Romaniei democrate – Petre Roman. In ordinul de constituire al diviziei, generalul Lascar preciza ca cele doua divizii de voluntari "formeaza samburele noii armate democratice romanesti. (...) Luati exemplu de la Armata Rosie!"

- 108 -

LIMBA DE LEMN La 6 iulie 1945, considerand ca "a face politica justa a regimului democratic in care traim este una din datoriile de frunte ale fiecarui ostas", Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si Propaganda cerea Ministerului de Razboi abrogarea articolelor de lege care interziceau militarilor sa faca politica. Cererea a fost respinsa, ceea ce nu l-a impiedicat pe ministrul Vasiliu-Rascanu sa nu faciliteze propaganda comunista in armata. In conditiile schimbarilor politice, autoritatile comuniste apreciau ca armata nu mai facea "politica de partid sau personala, ci politica intereselor vitale ale tarii, alaturi de popor". CONTRA! "Democratizarea armatei in sensul vostru inseamna introducerea comunismului si eu sunt contra apropierii de URSS. Guvernul actual (Guvernul Groza – n.n.) este o sleahta de cioflingari care cauta sa roada un os. Pentru mine, Radescu si Maniu sunt oameni de valoare. Rusii trebuie sa plece din Romania, ca ei cara bunurile tarii. Nu voi putea suferi niciodata o prietenie cu bolsevismul rus care este atat de inapoiat" Capitan Buiuc, 1945, unul dintre ofiterii care au refuzat campania de sovietizare si comunizare a Armatei

Generalii, invinsi de inchisorile comuniste

PAULA MIHAILOV CHICIUC Pentru a se asigura reusita actiunii de sovietizare a Armatei, guvernele de dupa 23 august 1944, la ordinul Comisiei Aliate de Control, au "curatat" efectivele de ofiteri "reactionari". Printre cei invinuiti de dezastrul tarii s-au numarat generalii romani care au luptat impotriva URSS. Multi au pierit fara macar sa stie de ce... "In istoria sa tulbure, Romania a trecut prin multe invazii, dar nici una n-a adus poporul intr-o astfel de stare de disperare si deznadejde ca actuala ocupatie a rusilor", scria la 18 august 1945 Roy Melbourne, reprezentantul SUA la Bucuresti. INCEPE EPURAREA ARMATEI. Conform Decretului nr. 1850 emis la 10 octombrie 1944, incalcandu-se principiul democratic al separatiei puterilor in stat, Consiliul de Ministri era imputernicit sa ia orice masuri "privative de libertate in vederea stabilirii responsabilitatii politice si penale impotriva autorilor si complicilor morali si materiali ai dezastrului tarii, in special in legatura cu razboiul purtat alaturi de Germania hitlerista impotriva Natiunilor Unite". Acest Decret si seria de acte normative ce i-a urmat (Legea nr. 50/20 ianuarie 1945 si Legea nr. 51 din aceeasi zi) erau dictate de noile "inalte ratiuni politice" ale statului roman, devenit dupa noaptea lui 23 august aliatul URSS in razboiul contra Germaniei naziste. In categoria inculpatilor mentionati in legile pentru "urmarirea si sanctionarea celor vinovati de dezastrul tarii" intrau comandantii si ofiterii care, din ordinul maresalului Ion Antonescu, au luptat impotriva URSS. Pentru a "da o mana de ajutor" autoritatilor romane, vicepresedintele Comisiei Aliate de Control, Vinogradov, a inaintat Guvernului Sanatescu o lista cu generalii care trebuiau si au fost arestati intre 15 si 31 octombrie 1944. Initiativa ofiterului sovietic venea in completarea avertismentului dat de el Guvernului roman ca nu ar fi luat toate masurile necesare de epurare a aparatului de stat si militar de "elemente legionare". Au urmat si alte denunturi si arestari in spiritul marii terori staliniste, sustinute cu fervoare de presa comunista care ii indemna pe muncitori si tarani "sa aresteze si sa predea autoritatilor civile si militare pe criminalii fascisti". Prin doua jurnale ale Consiliului de Ministri, datate 29 ianuarie 1945, s-a dispus arestarea si trimiterea spre cercetare a 89 de persoane "banuite a fi comis crime de razboi" si a altor 65 "banuite a fi responsabile de

- 109 -

dezastrul tarii". Datorita zelului ministrului comunist de Justitie, Lucretiu Patrascanu, nou-infiintatele Tribunale ale Poporului prin Legea 312/aprilie 1945 au judecat timp de un an un numar record de 15 loturi de inculpati, majoritatea ofiteri care au luptat pe frontul din Est sau au participat la administrarea Basarabiei, Bucovinei si a Transnistriei. In martie 1945 s-a dat Legea nr. 186 "pentru trecerea din oficiu in rezerva a personalului activ al armatei care prisoseste peste nevoile de incadrare". Actul normativ a creat cadrul prielnic ministrului de Razboi, Constantin Vasiliu-Rascanu, sa semneze trecerea in rezerva a peste 2.000 de ofiteri si 4.000 de subofiteri. JERTFITI PE FRONTUL INCHISORILOR. Victoriosi pe front, decorati cu inalte distinctii militare, comandantii Armatei Romane au fost infranti de justitia comunista aflata sub controlul sovieticilor. Cazurile unora dintre generalii romani care au sfarsit in inchisorile sau lagarele comuniste sunt cutremuratoare. Arestat la 21 octombrie 1944, generalul de brigada Radu Korne (1895-1949) a fost eliberat in februarie 1945 si declarat nevinovat de Tribunalul Poporului in 1946. Rearestat la 24 martie 1948, sub acuzatia de "uneltire contra sigurantei statului", a fost incarcerat la Jilava. A murit la Spitalul Central nr. 1 Vacaresti la 28 aprilie 1949. Pe "lista neagra" a Comisiei Aliate de Control s-a aflat si generalul Gheorghe Avramescu (1884-1945). La ordinul comandantului frontului 2 Ucrainean, R.I. Malinovski, generalul Avramescu a fost scos din fruntea Armatei 4 in ianuarie 1945. Readus la post de acelasi Malinovski, Avramescu a condus Armata 4 pe frontul din Ungaria, in Muntii Tatra si in Muntii Metalici Slovaci. De libertate, chiar si cazona, nu s-a bucurat decat o luna, caci la 2 martie 1945 era arestat de sovietici sub acuzatia de a fi membrul unei organizatii contrarevolutionare ce intentiona sa se alieze Germaniei. Pana in 1956, cand sotia Adela s-a adresat Justitiei sa ateste moartea "prezumata" a sotului, nu s-a mai stiut nimic de el. Numele lui va reaparea abia in 1963 pe o lista a Directiei coordonari juridice a Ministerului Justitiei, unde Avramescu figura ca "decedat" la 3 martie 1945, in Ungaria. Daca peste moartea sotului ei pluteste incertitudinea, nu acelasi lucru se poate afirma despre moartea fiicei sale, Felicia. La patru zile dupa disparitia tatalui, tanara s-a sinucis. Generalul Constantin Pantazi (1888-1958), supranumit "omul de paie in timpul regimului Antonescu", a fost arestat la 23 august 1944 si judecat in "lotul Antonescu". Gratiat prin decret regal, va muri in penitenciarul de la Ramnicu Sarat in 1958. In inchisoarea de la Aiud si-a gasit sfarsitul generalul Aurel Aldea (1887-1949), primul ministru de Interne de dupa lovitura de stat. Arestat in martie 1946 ca participant la complotul "intru distrugerea unitatii statului roman", la "razmerita" si "insurectie armata", a fost condamnat la munca silnica pe viata. Ajuns la Aiud, a caracterizat regimul de detentie ca "salbatic si criminal", menit sa-i "stoarca vlaga" si sa-i grabeasca sfarsitul. Suferind de inanitie, detinutul Aldea, identificat cu numarul K8 283, a murit in 1949. GENERALII, PROTEJATI DE "UMBRELA" PCR. Intamplator sau nu, in plina campanie de "defascizare" a Armatei, in toamna lui 1945, Biroul Politic al Comitetului Central al PCR a dezbatut cererea a 15 militari pentru a fi primiti in randurile partidului. Toti, fara exceptie, au fost acceptati. Printre ei s-a numarat si ministrul de Razboi, Constantin Vasiliu-Rascanu, considerat de Emil Bodnaras a fi "foarte atasat de noi" si cu "multa consideratie si respect fata de partid". Astfel se explica atitudinea vadit procomunista a generalului pe intregul sau mandat la Ministerul de Razboi (7 martie 1945-29 noiembrie 1946) si graba cu care a urgentat trimiterea in inchisoare a colegilor de arme. AIUDUL L-A INFRANT PE MACICI Norocul parea a nu-l fi uitat pe generalul de corp de armata Nicolae Macici (1886-1950) atunci cand, la interventia Comisiei Aliate de Control, a fost scos de pe lista criminalilor de razboi si pastrat la comanda Armatei 1. Cu toate acestea, la 28 aprilie 1945 a fost pus sub invinuire ca participant la "executarea ordinului de represalii dat de Ion Antonescu" la Odessa. Pledand in apararea sa, generalul Macici a cerut sa se tina seama de faptul ca fusese educat "in sentimentul

- 110 -

milei", de aceea nu putea avea un suflet de criminal. Prin sentinta data la 1 iunie 1945, generalul Macici era condamnat la "munca silnica pe viata", desi, initial, sentinta fusese condamnarea la moarte. Executarea pedepsei a inceput in inchisoarea de la Jilava, de unde a fost transferat la Aiud. Bolnav si neputincios, a cautat sa obtina bunavointa directorului inchisorii cerand o patura, o jumatate de saltea cu par de cal, haine groase si medicamente. Nu a primit nici un raspuns. La moartea sa, survenita in 1950, certificatul de deces mentiona cauza mortii: "paralizie cardiaca". INTENTII "Romania este actualmente principalul obiectiv rusesc. Rusii intentioneaza a fi necrutatori fata de clica nazista romana, dar vor intra in Romania ca armata de eliberare si asteapta sprijin nu numai de la populatie, dar si de la elementele politice liberale. Nu asteapta mare lucru de la clasa ofitereasca, identificata cu politica germana. (...) Prizonierii romani declara ca in satele romanesti este veche traditia care considera armata ruseasca puternica si prietenoasa" Corespondenta de la Moscova, Sunday Times, aprilie 1944

Editorial: Bancuri sovietice

LAVINIA BETEA Putine au fost cartile citite cu atata placere precum aceea a lui Simon Sebag Montefiore, despre "curtea tarului rosu" ("Stalin, la cour du tzar rouge", traducere la Editions des Syrtes, Paris, 2005). Folosind documentele de arhiva si marturiile de epoca, tanarul istoric englez (inzestrat si cu harul rar printre oamenii de stiinta, al povestitorului) dezvaluie, printre altele, impactul nebanuit pentru istorie al capriciilor, simpatiilor, viciilor ori bolilor "stapanului" si curtenilor sai. Ca si Ivan cel Groaznic ori Petru cel Mare, Stalin ("seful", cum il numeau membrii Biroului Politic intre ei) fusese "stapanul" cuvantatoarelor si necuvantatoarelor din "maica Rusie". Se identificase pana-ntr-atat cu puterea, incat in propria reprezentare isi dedublase corporalitatea, adesea exprimandu-se despre sine la persoana a treia. Ii placea – fapt deosebit fata de ceilalti monarhi – sa povesteasca anecdote despre el insusi. Le inventa singur, oare? N-ar fi acesta lucrul cel mai de mirare dintre "ciudateniile" persoanei sale. Capacitatea de a reduce multimea detaliilor la esentialul unor relatii si categorii care favorizeaza decizia ferma si transanta a "binelui" de "rau" era, de altfel, una dintre calitatile sale politice. Expresii ale memoriei colective cu efecte pilduitoare, ca toate legendele, fabulele si anecdotele trecutului, bancurile lui Stalin sunt revelatoare acum asupra epocii sale. Si soarta de dupa razboi a Europei de Est le-a fost talmacita de Stalin "boierilor" sai sub forma de banc despre Yalta. Churchill, Roosevelt si Stalin (zisese "seful", plasandu-se modest in actiune!) merg la vanatoare si ucid un urs. Churchill se repede si zice: "Eu iau pielea ursului, Stalin si Roosevelt n-au decat sa-si imparta carnea intre ei!". "Nu, se supara Roosevelt, pielea e a mea, sa se certe pe carnea vanatului Churchill cu Stalin!" Pana cand americanul si englezul i-au cerut parerea, Stalin tacuse. "Ursul e-al meu, pentru ca eu l-am ucis", a inchis el discutia. Ursul mort era Hitler, iar pielea vanatului, Europa de Est, deja ocupata la inceputul lui 1945 de zece milioane de soldati sovietici. In timpul care s-a scurs de-atunci, Churchill si Roosevelt au fost acuzati de-a fi "lasat Europa de Est" lui Stalin. Oarecum inocenti si inofensivi prin uzajul practicilor democratice, s-ar fi dovedit incapabili in a contracara viclenia Satanei bolsevice. Istoricii care slujesc unei "magistra vitae" – sa iei totdeauna limpezi invataturi de la cei din urma invingatori, fiind unul dintre sfaturile lor implicite – gliseaza insa peste faptele contradictorii. In toamna lui 1943, la Teheran, Stalin facuse continue presiuni asupra aliatilor sai de a deschide un al doilea front, printr-o operatiune de debarcare pe coasta Atlanticului. Cand i-au spus ca pentru promisa actiune, botezata "Overlord", nu fusese inca numit un sef si precizata vreo data, de fata cu toti – politicieni, diplomati si translatori – le-a suierat poruncitor lui Molotov si Vorosilov:

- 111 -

"Nu mai pierdem timpul pe-aici! Avem destule de facut pe front acasa!". Presedintele Roosevelt a reusit sa-l calmeze. Œntre cei doi politicieni (in textura istoriei pastrati deosebiti unul de celalalt precum noaptea si ziua) aparuse deja o reciproca simpatie. Bazata nu pe afinitati politice ori preferinte spirituale, ci pe profunda intelegere si compasiune a nefericirii lor de parinti: aveau, fiecare, cate un fiu alcoolic si depravat. Œi uneau rusinea scandalurilor si complexul vinovatiei: ca si Roosevelt in America, Stalin era in Rusia un tata neputincios in ratarea urmasului care clacase si sub povara celebritatii numelui sau. Aflam de la Montefiore ca prima dintre disensiunile care pun capat marii aliante se refera tocmai la Romania. In iulie 1945, la Berlin, Churchill il critica pe Stalin ca izoleaza Europa Orientala de restul continentului, exemplificand cu greutatile misiunii britanice la Bucuresti. "O bariera de fier desparte aceste tari de restul Europei" – acuza premierul, folosind pentru prima data, in aceasta forma, metafora-simbol a razboiului rece – "cortina de fier." "Povesti de adormit copiii!...", a replicat nepasator Stalin, preocupat in acel moment de faptul ca, desi aliat, Truman, noul presedinte al Americii, nu-i spusese inca nimic despre bomba atomica de care aflasera serviciile sale speciale. In miezul lucrurilor, aici a sfarsit triumviratul invingatorilor. Contrar aparentelor, Stalin nu are ca prim interes stapanirea Europei de Est, ci producerea de bombe atomice. In prima zi dupa sosirea de la Berlin, cu numele de cod "sarcina numarul unu", decide proiectul nuclear. Iar Beria, numit sef al "comisiei speciale", creeaza, in cateva zile, o antrepriza nationala de 330.460 de oameni, dintre care circa 10.000 de specialisti de prima clasa. Deosebit de "velikii ruski boiari", la curtea lui Stalin lumea scria. Sotii si copii ai curtenilor au tinut jurnale. Insusi "tarul rosu" trimitea scrisori si mazgalea statornic marginile foilor celorlalti. Vlaguiti de lenea orientala a Bucurestiului ori poate cu mai scazut simt al istoriei, politicienii romani n-au prea ostenit cu insemnari. Nici macar despre fasaitul rece al coasei lui Stalin in ceafa, spre cunostinta urmasilor.

Distrugerea sistemului democratic est-european

CRISTINA VOHN Finalul celui de-al doilea razboi mondial determina Europa Centrala si de Est sa parcurga un proces de transformari structurale. Comunizarea statelor din aceasta zona a inceput o data cu ocuparea teritoriilor lor de Armata Rosie. Ea s-a finalizat dupa ce partidele comuniste au reusit sa "confiste" conducerile tarilor respective. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, mai multe state europene au intrat in sfera de influenta sovietica. Romania, Ungaria, Bulgaria, Albania, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia si o parte din Germania (ce se va numi ulterior Republica Democrata Germana) au fost tarile care au cunoscut transformari drastice ale sistemelor lor politico-sociale, in directia imitarii modelului sovietic. VISUL COMINTERNULUI. Comunizarea a fost un proces de dimensiuni internationale. Aceasta s-a produs nu numai in Romania, ci si in alte state din Europa Centrala si de Sud-Est, dar si in tari de pe continentele american si asiatic. Contextul in care s-a produs a fost sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Atunci, Uniunea Sovietica, singurul stat comunist la acea data, datorita contributiei sale la infrangerea Germaniei naziste, a profitat de situatie in favoarea intereselor sale. A ceste interese, URSS nu le-a dezvaluit niciodata Aliatilor sai, Statele Unite ale Americii si Marea Britanie. Principalul motiv consta in antagonismul structural dintre ideologiile reprezentate de URSS, pe de o parte, si de Aliatii occidentali, de cealalta parte. Uniunea Sovietica a speculat atunci la maximum oportunitatea de a "exporta" sistemul sovietic in cat mai multe state, punand acum in aplicare scopurile Cominternului. In concordanta totodata cu teoria lui Stalin, de aparare

- 112 -

a "patriei comunismului". METODE SI MIJLOACE. Se pare ca nu a existat o strategie clara privind comunizarea Europei Centrale si de Sud-Est. Liderii sovietici si-au adaptat planurile din mers, in functie de evolutia razboiului si a evenimentelor internationale. Diplomatia a fost unul dintre argumentele forte pe care a mizat Stalin. Argumentul militar, horatator in orice conflagratie – ocuparea Europei Centrale si de Sud-Est de Armata Rosie –, i-a permis sa negocieze de pe pozitii de forta si sa faca dure presiuni interne in statele ocupate. In statele ce vor fi comunizate, Stalin a reactivat partidele comuniste, care functionau acum in legalitate (exceptie face Cehoslovacia, unde Partidul Comunist nu fusese scos niciodata in afara legii). Instrumente fidele ale Moscovei, comunistii au urmat intocmai directivele Kremlinului privind modalitatile de instituire a regimurilor sovietice in propriile state. PRIN EI INSISI... Au existat insa si situatii in care Uniunea Sovietica a fost "inutila" procesului de comunizare. Este cazul Iugoslaviei si al Albaniei. Ambele tari au fost ocupate in timpul razboiului de trupele naziste. Pe teritoriul lor au fost organizate puternice miscari de rezistenta, prezentate dupa razboi ca opera integrala si singulara a comunistilor. Datorita meritelor proprii in eliberarea statelor Iugoslaviei si Albaniei, miscarile de partizani s-au bucurat de o imensa popularitate in randul populatiei. Pe acest fond, partidele comuniste au reusit sa ajunga singure la guvernare, fara ajutorul sovietic. Desi in timpul razboiului Stalin isi manifestase neincrederea fata de miscarea partizanilor din Iugoslavia, mai apoi a parut incantat de venirea la putere a lui Iosip Broz Tito. In schimb, fata de comunistii albanezi (cu care nu stabilise contacte directe in perioada razboiului) Stalin a manifestat o anumita atitudine de indiferenta. Enver Hodja, liderul comunistilor albanezi, reuseste insa sa isi aduca partidul la guvernare din 1944. Puterea sa nu va avea insa girul Moscovei decat in noiembrie 1945. PROTECTIE "Intrucat URSS nu putea spera sa concureze in termeni economici egali cu SUA, Stalin a calculat ca singura politica ce-i era la indemana dupa 1945 era sa retraga URSS in spatele noii sale bariere defensive, creata in timpul razboiului prin achizitionarea Europei de Est" Michael Lynch

Limba de catifea si cizma sovietica

CRISTINA VOHN Instituirea regimurilor sovietice in statele din Europa Centrala si de Est nu s-a petrecut brusc, ci pe etape. Intr-o prima faza, partidele comuniste (acum in legalitate) s-au aliat cu partidele democratice si au intrat la guvernare. Ele au vizat si au obtinut posturile ministeriale cheie, pe care le-au folosit in scopul anihilarii opozantilor politici. Statele din Europa Centrala si de Sud-Est au fost supuse in anii 1944-1945 unui proces de precomunizare. Definitivarea ocupatiei sovietice s-a produs in perioada 1946-1948. Fenomenul nu a fost unitar in zona, ci a cunoscut particularitati de la tara la tara. OAMENII LUI STALIN. Pentru a impune sistemul sovietic in statele europene, URSS s-a folosit in primul rand de partidele comuniste. Desfiintate in perioada interbelica in mai toate statele si interzise in timpul razboiului, liderii acestor partide isi gasisera adapost dupa 1939 in "patria comunismului". Este cazul maghiarului Matiash Rakosi, al bulgarului Gheorghi Dimitrov sau al romanilor Ana Pauker si Vasile Luca. Ei au activat sub "steagurile" Cominternului. In timpul razboiului s-au deplasat in Asia Centrala (in toamna anului 1941), atunci cand trupele naziste se apropiau de Moscova. Revin un an mai tarziu si lucreaza in special la radio, facand propaganda in

- 113 -

tarile lor in favoarea URSS. TACTICA "FRONTISTA". In anii 1944-1945, comunistii intra deja la guvernare in cadrul unor "guverne de uniune". Ei se alatura partidelor democratice si formeaza "fronturi democratice". In Ungaria, in noiembrie 1944 se constituie Frontul National de Independenta format din reprezentanti ai Partidului micilor proprietari (cel mai influent in acel moment), ai Partidului National-Taranesc, ai Partidului Socialist si ai Partidului Comunist. In Cehoslovacia, se formeaza, in martie 1945, un Front national cuprinzand Partidele Popular, Socialist-National, Social-Democrat si Comunist. Peste numai o luna, acest Front va forma un cabinet de uniune nationala. In Bulgaria se constituie un Front al Patriei din Partidele Taranist, Socialist si Comunist. In scurt timp, in noiembrie 1945 aceasta coalitie (care prezinta candidati comuni, pe liste unice) castiga alegerile cu un procent record: 88% din sufragii. ARMATA, JUSTITIA, INTERNELE. In cadrul acestor cabinete, partidele comuniste au strategii clare. Ei cauta sa controleze ministerele-cheie: armata, internele, justitia, prin care vor face schimbari in favoarea lor. Tinta era dobandirea unei puteri cat mai mari. Prin Ministerul de Justitie, bunaoara, puteau fi anihilati opozantii politici sub masca lozincii epurarilor antifasciste. Operatiunile de epurare s-au desfasurat in toate statele la dimensiuni diferite. In Bulgaria, numarul celor arestati a ajuns la 12.000 (dintre care, conform datelor oficiale, 4.000 au fost executati). De asemenea, in Ungaria, sub masca epurarii colaboratorilor cu regimul horthyst, au fost arestati multi opozanti ai comunistilor maghiari. In Polonia insa, fenomenul epurarii a avut dimensiuni reduse. Prin Ministerul de Interne se putea obtine controlul asupra intregului aparat administrativ si a fortelor de ordine. Strucurile de putere locala puteau fi controlate si apoi preluate cu mai multa usurinta. De asemenea, se puteau face mai lesne presiuni asupra opozantilor politici. Sub regim militar (razboiul inca nu se incheiase), Ministerul Apararii era de departe cel mai important. In relatiile instituite de conventiile de armistitiu si de cursul razboiului, structurile acestui minister au intrat cel mai usor sub controlul comunistilor din fiecare stat. ARMATE POPULARE! Armatele sunt un exemplu pentru rapiditatea si eficacitatea actiunii partidelor comuniste, coordonate de Moscova. Inca din timpul razboiului, in URSS au fost constituite divizii formate pe criterii nationale, din prizonierii capturati de Armata Rosie. Este cazul diviziilor poloneze, al celor cehoslovace (acestea din urma numarau nu mai putin de 20.000 de soldati) asemanatoare celor romanesti "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan". Aceste divizii, constituite din ceea ce in plin razboi puteu fi numiti "tradatori de tara" – adica prizonierii trecuti in slujba dusmanului – , se vor intoarce luptand cu Armata Rosie impotriva propriilor tari. Inainte de a fi trimisi pe front, soldatii si ofiterii lor facusera adevarate scoli de "denazificare" si "democratizare". Ei vor fi apoi raspanditi in celelalte unitati militare ca si "emisari politici", dupa modelul Armatei Rosii. Pe de alta parte, in mai multe tari au activat in timpul razboiului forte militare de rezistenta antinaziste. Aceste miscari au fost infiltrate si mai apoi monopolizate de comunistii care activasera in ilegalitate si opozitie fata de ocupantii germani. Cele doua componente (fostele miscari de rezistenta si diviziile sosite din Uniunea Sovietica) vor constitui nucleul viitoarelor armate nationale. Consiliate de comisarii sovietici (responsabili cu "educatia" stalinista a militarilor), ele vor forma noi forte armate dupa modelul si structura Armatei Rosii. VIATA "ROSIE" Gheorghi Dimitrov este cel mai faimos lider comunist bulgar. El a reusit sa faca o "cariera" stralucita in cadrul familiei comuniste, ajungand pana la functia de secretar general al Internationalei Comuniste. Nascut in iunie 1882, intr-un sat situat la sud-est de Sofia (Kovachevtsi), Dimitrov face parte din Partidul Comunist din Bulgaria inca de la infiintarea sa (1919). Delegat de la cel de-al doilea congres al Internationalei Comuniste, el avanseaza rapid in ierarhie; in 1923 este numit secretar al Biroului Federatiei Comuniste Balcanice – organizatie care coordona activitatea tuturor partidelor comuniste din Balcani. Implicat in diverse activitati

- 114 -

cominterniste, Gheorghi Dimitrov calatoreste in intreaga Europa. In 1933 este arestat in Germania si acuzat de a fi participat la incendierea Reichstagului. Este eliberat un an mai tarziu. In 1935 este numit secretar general al Cominternului. Dupa desfiintarea Internationalei Comuniste (1943), Dimitrov actioneaza la indicatiile directe ale lui Stalin. Revine in Bulgaria in noiembrie 1945 si face parte din Adunarea Populara. Dupa castigarea alegerilor de catre Frontul national (noiembrie 1946), Dimitrov este numit prim-ministru, functie pe care o detine pana la moartea sa, survenita in iulie 1949. RAKOSI Liderul comunistilor maghiari dupa razboi, Matiash Rakosi, s-a nascut in martie 1892, in localitatea Ada, in Ungaria. Activist in Partidul Social-Democrat, inainte de primul razboi mondial, Rakosi adera la Partidul Comunist inca de la infiintarea acestuia, in noiembrie 1918. Participa la revolutia bolsevica din Ungaria din 1919, dupa care fuge la Viena, unde este arestat. Dupa eliberare pleaca la Moscova, unde activeaza in Comintern. Ajunge sa detina functia de secretar al Comitetului Executiv al Internationalei Comuniste (1921-1922). Apoi, la indicatia Moscovei, activeaza doi ani in cadrul PCdR. Cominternul il insarcineaza in 1924 cu reorganizarea Partidului Comunist din Ungaria. Razboiul il gaseste la Moscova, unde conduce Biroul din strainatate al PCdU. Revine in Ungaria dupa indepartarea regimului horthyst si conduce PCU pana in 1948. Doi ani (1952-1953) conduce guvernul de la Budapesta. In timpul revolutiei ungare din 1956, Rakosi, emigreaza in URSS, unde va inceta din viata, intr-o totala obscuritate, in februarie 1971. PARADOXURI "Situatia internationala a URSS, la incheierea unui razboi din care ea a iesit devastata, dar victorioasa, era paradoxala. Pe de o parte, ea se manifestase ca o mare putere, a carei armata era, numeric, cea mai puternica din lume si ocupa jumatate din Europa; pe de alta parte, ea era mult surclasata in tehnologia militara de Statele Unite, care experimentasera tocmai arma atomica. Pentru conducatorii sovietici, acest paradox era o sursa de tensiuni" Nicolas Werth

Interviu cu istoricul Dinu Giurescu

CRISTINA VOHN Istoricul Dinu Giurescu provine dintr-o familie und e si bunicul, si tatal au fost istorici importanti ai Romaniei. Astazi, aflat la o varsta venerabila, Dinu Giurescu rememoreaza pentru Jurnalul National o serie de evenimente care au condus la comunizarea Romaniei, asa cum le-a trait la varsta majoratului. Jurnalul National: Domnule profesor, cati ani aveati in 1944? Dinu Giurescu: Implinisem 17 ani in februarie. Din vara aceea si pana in noiembrie 1945 ne aflam cu toata familia la Istanbul. Tata primise o misiune atunci, in aprilie-mai-iunie 1944. Data fiind apropierea frontului, faptul ca Armata Rosie se afla la nord de Iasi, tata a socotit ca e mai prudent sa ne stie undeva mai departe. Tata a sosit cu vreo cateva zile inainte de 23 august 1944 la Istanbul. Cand ati aflat de indepartarea lui Ion Antonescu din fruntea statului? Am aflat de schimbarea de la Bucuresti prin ziarele turcesti, foarte sumar insa, pentru ca Romania nu ocupa un loc central. Tarziu am aflat ca, de pilda, New Tork Times a acordat pagina I pentru schimbarea care s-a produs in Bucuresti. Prindeam la Istanbul Radio Bucuresti, de unde, in toamna lui 1944, doua elemente mi-au ramas intiparite in minte: primul, se schimbase guvernul

- 115 -

Sanatescu, era al doilea guvern Sanatescu, si aparusera numele dr. Petru Groza si Gheorghiu-Dej. L-am intrebat pe tata cine este Petru Groza, iar el mi-a explicat ca a participat la guvernarea Averescu, in anii ’20. Despre Dej mi-a zis ca este un fruntas al muncitorimii, care a fost amestecat in greva de la Grivita si condamnat. Aceste nume erau total necunoscute pentru generatia mea. Al doilea element din toamna lui 1944 si care-ti dadea un fel de frison de teama erau executiile din Bulgaria. In Bulgaria, rasturnarea patronata de Armata Rosie a avut un caracter violent. Si in ziarele turcesti vedeai la fiecare doua zile: "Tribunalul extraordinar din Plovdiv a condamnat 15 insi la moarte, sentinta a fost executata" etc. Cand ati auzit prima data despre liderii comunisti? In ianuarie 1945 am auzit la Radio Bucuresti despre Congresul Sindicatelor. Nume noi, era Chivu Stoica, era tovarasa Ana, Liuba Chisinevschi. Auzeam la Radio atmosfera foarte animata a participantilor, aplauzele in cinstea Armatei Rosii, a lui Stalin, atitudinea foarte rezervata fata de rege si cu atat mai mult fata de prim-ministru, generalul Radescu. Apoi vine schimbarea cu impunerea guvernului Groza. Au aparut mici notite in ziare din Turcia. De la Radio Bucuresti nu mai puteai sa afli decat despre "atacul miselesc al prim-ministrului impotriva demon-strantilor in Piata Palatului". Nu mai intelegeam mare lucru din ce se petrecea. In familie, cu tatal dumneavoastra, istoricul Constantin C. Giurescu, discutati aceste evenimente? Da, discutam. Dupa schimbarea guvernului de la 6 martie, tata a zis: "Stai, sa vedem". E adevarat ca sunt multi comunisti sau simpatizanti ai comunistilor (ne dadeam seama ca Frontul Plugarilor este de partea Partidului Comunist). Il vedeam insa si pe Gheorghe Tatarescu, pe Mircea Durma, ministrul Finantelor, pe Dumitru Alimanisteanu si pe inginerul Petre Bejan la Economie Nationala. Cu alte cuvinte, acestia erau liberali vechi, nu puteai sa te indoiesti de sentimentele lor, si ziceam: "Stai, domnule, ca poate nu este chiar asa de rau". Poate ca asta este situatia de moment, dar uite ca mai sunt si reprezentanti ai clasei politice traditionale si poate ca lucrurile se aranjeaza. Familia dvs. dorea sa revina in tara? Nu puteam reveni in tara, pentru ca intoarcerile in tara ale romanilor din strainatate erau conditionate de o aprobare prealabila a Comisiei Aliate de Control. Tata a facut aceasta cerere si atunci au urmat diverse sfaturi, discutii. Aveam si trei prieteni care erau in serviciile speciale ale guvernului, trimisi acolo din timpul razboiului. Ei ne spuneau sa nu ne intoarcem pentru nimic in lume. Tata insa a zis ca se intoarce. El lucra la istoria romanilor, isi luase fisele cu el si redacta in continuare. Cu ce v-ati intors in Romania? Am venit cu motonava "Transilvania". Motonava "Transilvania", ca si motonava "Basarabia" erau doua vase de pasageri foarte noi, lansate in 1938, care in timpul razboiului din anul 1941 au ancorat in Bosfor. Au ramas acolo pe teritoriu neutru. Motonava se intorsese in portul Constanta impreuna cu motonava "Basarabia", aceasta a fost confiscata de sovietici, in virtutea armistitiului, probabil pentru ca se numea si "Basarabia". Motonava "Transilvania" a fost trimisa in Mediterana, Italia, Portugalia ca sa-i culeaga pe romanii care voiau sa se intoarca in tara si care primisera autorizatie. In noiembrie a acostat la Istanbul, ne-am urcat cu totii la bordul ei si am sosit la Constanta. Motonava era mare, era puntea sus, jos se vedeau docherii. Iar personalul care lucra jos avea cate o stea rosie in piept. Si mama, uitandu-se catre tata, zice: "Uite cum te trage ata spre Siberia". A intuit dintr-o data ca aici e comunismul. La asta s-au adaugat imediat zvonurile, controlul bagajelor, se spunea ca in bagajele nu stiu cui au descoperit nu stiu ce si persoana respectiva a fost retinuta.

- 116 -

Care a fost atmosfera pe care ati gasit-o in tara? Ne-am intors la 10 zile dupa 8 noiembrie 1945. Abia atunci am dat fata cu ceea ce se intampla in Romania in termeni reali. Auzisem desigur despre greva regala, tot prin stirile succinte din ziarele turcesti. Pana am reusit sa reintram in casa din Berzei a mai trecut vreo luna si ceva. Pana la urma, tata a reusit sa negocieze, sa intram din nou in casa, unde, din fericire, nu lipseau prea multe lucruri. Lipsea numai vinul. Erau vreo suta de sticle puse de parinti pentru momentul in care sora mea ar fi urmat sa se casatoreasca. In aceasta atmosfera am aflat ce se intamplase la 8 noiembrie, de numeroasele arestari operate atunci. Incepuse sa ne fie teama. Prima etapa a fost "ai grija ce vorbesti, vorbeste cu precautie". Apoi a venit Conferinta Nationala a Partidului Social Democrat, in decembrie 1945. Cand am vazut ca au votat sa mearga pe liste proprii de candidati, am zis din nou: "Stai ca lucrurile se mai pot indrepta". Dupa care a venit Conferinta de la Moscova a Ministrilor de Externe si am vazut acolo ca vor fi alegeri, libertatea cuvantului, a intrunirilor, a asocierii, asta era partea buna a lucrurilor. Apoi dusul rece a venit in momentul in care, venind misiunea condusa de Visinski la Bucuresti ca sa puna in aplicare hotararea de la Moscova, a fost completat guvernul cu un reprezentant al liberalilor si unul al taranistilor. Dar a urmat comunicatul guvernului ca ministrii de Interne, Justitie, de Informatii si de Culte au misiunea de a duce la indeplinire declaratia guvernului despre alegeri libere si despre libertatea cuvantului, a intrunirilor. Ce amintiri aveti din campania electorala a anului 1946? Am fost martor la mai multe episoade. Intai la manifestatiile organizate de Blocul Partidelor Democratice. Erau manifestatii la comanda, cu convocator, se adunau pe la statuile de la Universitate si-n alte locuri. Am asistat la campania violenta din presa impotriva opozitiei. Blocul guvernamental publica neoficial un ziar Strambatatea, ca replica la Dreptatea. Sigur ca in masura in care cenzura ingaduia, mai citeam si articole, mai ales din Dreptatea, care replicau de multe ori dur la acuzatiile aduse de guvern. Si unul din numere stiu precis ca il arata pe George Macovescu, director in Ministerul Informatiilor in guvernul Groza, il arata cum ocupase o pozitie similara in timpul regimului Antonescu. A reaparut Dreptatea, a reaparut Liberalul, dintr-o data parca aveam sentimentul ca parca totusi lucrurile incep sa reintre in normal. Cand s-au naruit sperantele dvs.? Total in 1956 la revolutia din Ungaria. Dar din 1945 periodic veneau americanii. In 1946, SUA au presat foarte tare la ONU ca trupele sovietice sa se retraga din Iran. Britanicii si sovieticii intrasera in Iran in 1941, ca sa asigure legatura pentru aprovizionarea URSS cu materiale de razboi prin Orientul Mijlociu. Si acolo, trupele sovietice instaurasera, ca pretutindeni, un fel de guvern popular comunist. Diplomatia americana a reusit sa puna problema evacuarii nordului Iranului in fata Consiliului de Securitate si nu stiu exact din ce motive sovieticii au dat inapoi. Si-au abandonat chiar oamenii lor acolo, comunisti iranieni, din care o parte au fost prinsi si executati de autoritatile iraniene. Si, atunci, tata ne zicea: "Vezi, o presiune diplomatica poate sa-i impinga pe sovietici inapoi", ca atare, exista speranta ca ocupatia sovietica a tarii avea sa inceteze. Aceste sperante erau alimentate si de faptul ca nu se cunostea in acel timp continutul intelegerilor dintre Churchill si Stalin cu privire la sfe-rele de influenta. Aceste informatii de unde le aveati? Era Vocea Americii, pe care o ascultam, mai era BBC-ul in romaneste, nu se bruiau pe vremea accea emisiunile. Mai era si "radio sant", in forma unor ziare venite din Occident, care mai circulau inca. Si iar renastea speranta ca sovieticii se vor retrage, fiindca antipatia fata de regimul comunist era universala aproape. Trei sferturi din populatie traia la sate, sute de mii de tarani fusesera pe front si vazusera "fericirea" din colhozurile sovietice. Campania electorala v-a aparut la momentul respectiv ca fiind o campanie desfasurata in

- 117 -

limitele normalitatii, comparativ cu perioada interbelica? In perioada interbelica am asistat, copil fiind, aveam 10 ani, la campania electorala pentru alegerile din 1937. Nu era nimic special, nu erau acte de violenta foarte mari. In 1946 mi s-a parut initial o campanie electorala relativ normala. Ceva insa mi-a dat de gandit: violenta limbajului. Erau acuzatii asa de dure, in special dinspre presa guvernamentala impotriva taranistilor – "calaii muncitorimii","asupritorii taranimii". Se adaugau vestile despre echipele de batausi care actionau prin teritoriu. O manifestare directa am avut-o prin 1946, cand s-a tinut o comemorare la Ateneu a revolutiei de la 1848. Au asistat fruntasi taranisti (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici) si cei liberali si multa lume din cercurile care erau de partea taranistilor si a liberalilor. Afara au fost asteptati de echipe de batausi, adusi cu camioane ale statului de la Confederatia Generala a Muncii, cu mare greutate, aparati de studenti, care au inceput sa se lupte cu batausii, fruntasii au reusit sa iasa din Ateneu si sa plece. Despre procesul lui Ion Antonescu mai pastrati amintiri? Procesului maresalului Antonescu care l-am trait indirect din facultate. In zilele in care s-a tinut procesul, odata am luat tramvaiul sa ma duc la Drept. Pe vremea aceea circula tramvaiul prin fata Universitatii si mergea pana unde este astazi rectoratul Universitatii. Am luat tramvaiul si se tinea un miting impotriva criminalilor de razboi, erau cateva sute de persoane in jurul uneia dintre statui care cereau "moarte Antonestilor si sustinatorilor". "Moarte", "moarte", "moarte"... Nu eram obisnuiti, era un climat cu care noi, care traiam in mediile astea carturaresti si studentesti, nu eram obisnuiti. Este adevarat ca Romania trecuse prin multe violente, pierderile omenesti de pe front erau mari, deci moartea pandea la fiecare pas, dar nu in climatul politic. Am avut asa sentimentul ca ceva nu e in ordine, pentru ca un proces trebuie sa se desfasoare conform regulilor juridice, in care acuzatia aduce probele ei, apararea poate sa se manifeste. Dar condamnarea si executarea la moarte cum le-ati perceput? Ne-am dat seama din comunica-tul oficial ca numai patru persoane au fost vizate. Poate ca in august 1944 sentimentele erau diferite, lu-mea era satula de razboi, isi dadea seama si de raspunderea maresalului pentru ca angrenase tara in razboi, sentimentele impotriva lui Antonescu erau mai net desenate. Intre timp a venit eliberarea, adica ocupatia sovietica, situatia economica era din ce in ce mai grea. Salariatii nu mai faceau fata, nu numai muncitorii, dar si ceilalti salariati, nu le mai ajungea salariul, si cum este opinia publica, dintr-o data, carmuirea anterioara n-a mai fost privita cu ochi negri. Dar prin 1946-1947 care era situatia? Era invers, bursa neagra era in floare, isi puteau permite hrana din belsug si delicatese numai cei care aveau venituri mari. Cam cum este si acum. Marfuri se gasesc, dar sunt foarte scumpe. Marea masa a salariatilor se intreba cum de s-a putut ajunge in situatia aceasta. Militarii erau foarte prost platiti, pentru ca era o politica deliberata de inlaturare a ofiterimii din vechea armata. Adversarii politici, taranisti si liberali, erau vanati si caracterizati in toate felurile. Contrastul era foarte mare, de aceea si executia maresalului Antonescu a fost un lucru la care oamenii nu se asteptau totusi. Sentimentul n-a fost acela de justitie. Din toate capetele de acuzare care i-au fost aduse maresalului unul singur era intemeiat. Era vorba de persecutia, raspunderea pe care o avea in moartea evreilor bucovineni, basarabeni si a celor din Transnistria. Dar primul cap de acuzare a fost acela ca a declarat razboi Uniunii Sovietice...

Editorial: Ca Fat-Frumos din poveste...

LAVINIA BETEA

- 118 -

Printre pacatele "deviatorilor de dreapta", reiterate public in 1952 si 1961, a fost si acela al "pactului cu legionarii" incheiat de Teohari Georgescu si Ana Pauker in scopul subminarii si compromiterii comunistilor. Ca lucrurile sa fie si mai pe intelesul omului de rand, strain de originile ideologiei si istoriei comuniste, a fost lansat zvonul ca Ana Pauker (decedata in 1960) o facuse pentru a favoriza intrarea in partid a sotului fiicei sale mai mari, fost legionar. Un ginere (oricat de scump si pretuit de puternica soacra!) nu putea insa schimba "politica de cadre" a partidului. Momentul se lumineaza acum prin studiul comparativ al istoriei partidelor comuniste, prin apelul la particula- ritatile ideologice ale "democratiilor populare", la arhivele si marturiile contemporanilor. O sarcina a liderilor comunisti din toate tarile europene in care intrasera armatele sovietice a fost primirile in partid in concordanta cu teoriile leniniste de creare a unui partid de avangarda, urmand ca in viitor acesta sa devina "forta conducatoare". Dupa aceleasi precepte, muncitorii ar fi trebuit sa detina primatul. Campania de recrutare, declansata dupa cutume sovietice, va fi ajustata insa specificului local. In Romania, cu cei nici opt sute de membri ai sai la finele razboiului, partidului comunist era cel mai mic din Europa. Ana Pauker, coordonatoarea actiunii de "crestere si intarire a partidului" (aflat in situatia de a fi avut in august 1944 in Bucuresti circa 80 de membri, iar in Oradea... sapte!), isi asuma "sarcina de plan" de o jumatate de milion de membri, termenul de indeplinire a ei fiind un singur an. Pentru ducerea la bun sfarsit a actiunii care seamana cu performanta lui Fat-Frumos din poveste, care crestea intr-o saptamana cat alti copii intr-un an, fosta instructoare a Cominternului in Franta a recurs la experienta partidelor comuniste francez si italian, care in anii ’30 dusesera campanii de recrutare in masa. Daca in practicile consacrate in Uniunea Sovietica, primirea in partid ar fi trebuit sa fie un moment indelung pregatit – termenul de proba fiind un an – si girat de recomandarile a doi comunisti cu vechime si prestigiu, in noiembrie 1944, Ana Pauker insista ca "partidul sa-si deschida portile" oricui ar vrea sa vina intransul, fara stagiu de pregatire si fara vreo verificare prealabila. Dupa declaratiile date in anchetele serviciilor speciale de fostii secretari ai partidului epurati in 1952, aceeasi Ana Pauker (cu autoritatea functiilor din Comintern si a anilor de sedere in Uniunea Sovietica) decisese in septembrie 1945, fara consultarea Secretariatului, desfiintarea lagarelor de concentrare, unde se aflau inchisi fosti legionari. Il "influentase activ" apoi pe Teohari Georgescu sa negocieze pactul de neagresiune cu Nicolae Patrascu, unul dintre capii Garzii de Fier. De teama unei organizari a legionarilor – singura miscare de masa din cate avusese pana atunci Romania – oferisera amnistia politica oricarui membru al Garzii de Fier ("fara crime la activ") care se preda de bunavoie. In semn de buna-credinta, i-au eliberat pe "verzii" din lagare chiar inainte de intelegerea cu Patrascu. Cum in miscare fusesera inscrisi multi muncitori, trecerea acestora la comunisti s-a facut reciproc avantajos: fostii legionari au gandit sa se protejeze in "vanatoarea" adeptilor dreptei dupa razboi; comunistii au adunat oameni cu experienta si aptitudini de militanti, sporind pe deasupra "elementul muncitoresc". Grosul masei de partid il formau carieristii si oportunistii dintotdeauna, taranii care primisera carnetul de partid o data cu pamantul la reforma agrara din martie 1945 si nicidecum in ultimul rand oameni care intrezareau pentru prima oara sansa de a reprezenta ceva in viata publica a Romaniei. Pentru prima data rromii, bunaoara, aveau posibilitatea de a fi primiti intr-un partid. Din pacate, se trece prea usor cu vederea peste efectele propagandei comuniste care promitea (cum nici un partid politic n-o facuse pana atunci) satisfacerea uneia dintre trebuintele umane general valabile – nevoia de stima de sine a fiecarui individ. Sansa "ridicarii saracului", egalitatea si dreptatea nu erau promisiuni de neluat in seama intr-o tara a carei ierarhie sociala prezenta flagrante disproportii intre baza extinsa si incremenita a "mamaligarilor" si cele cateva clanuri ale elitelor sale. In algoritmul pregatirii pentru putere a fost si "pregatirea cadrelor". In martie 1945 s-a infiintat Academia Muncitoreasca a PCR, unde tinerii recrutati sa devina activisti politici cu solda si viitor stralucit invatau vreme de opt saptamani "bazele constructiei de partid" dupa metodele Scolii leniniste de la Moscova. Asa se face ca la conferinta partidului din octombrie 1945, Ana Pauker si discipolul ei din acel moment, Miron Constantinescu, au putut raporta cu

- 119 -

mandrie depasirea "sarcinii de plan": partidul "crescuse" la aproape 800.000! Curand insa, in chiar toamna lui 1945, in nucleul de decizie "au fost descoperite abaterile" Anei Pauker privind tacticile de sporire a randurilor partidului si de stabilire a aliantelor sale pentru alegeri. Nu de "vigilentul" Gheorghiu-Dej, cum vor lasa sa se-nteleaga declaratiile oficiale, ci de insusi satrapul Moscovei la Bucuresti, A.I. Visinski.

Legionarii, baza de recrutare a bolsevicilor

ILARION TIU Dupa intrarea armatei sovietice in Romania, fostii membri ai miscarii legionare au intrat in alerta, deoarece erau intaii vizati de arestare sub eticheta de "fascisti". In aceste conditii, prin inscrierea in "partidele istorice" sau "partid ele democratice" reusesc pentru o perioada sa stea departe de salile "tribunalelor poporului". Pentru legionari, lovitura de Palat de la 23 august 1944 nu a reprezentat o rasturnare de situatie. Ei erau in alerta inca din 1943, dupa esecul de la Stalingrad, fiind constienti de prabusirea Germaniei naziste. "REZISTENTA" RATATA. In perioada razboiului mondial, liderii miscarii legionare s-au aflat in Germania, fugiti ca sa scape de represalii dupa rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941. In razboiul din Est, Hitler nu le-a dat prea mare importanta, mergand pe mana generalului Antonescu. Dupa "debarcarea" lui Antonescu de la 23 august 1944 insa, Hitler s-a vazut in situatia de a avea trupele incercuite in Romania. Atunci, liderii nazisti i-au mobilizat pe legionarii aflati in Germania, pentru a constitui o miscare de rezistenta in spatele frontului. Dar "capii" miscarii legionare pierdusera orice contact cu tara. Ei initial avusesera domiciliu obligatoriu in Germania, fiindu-le interzis orice fel de activitate politica. Dupa fuga lui Horia Sima in Italia, pentru a cere sprijin lui Mussolini in vederea relansarii miscarii (decembrie 1942) au fost internati in lagare de concentrare. In august 1944, germanii au alcatuit in graba o miscare anticomunista a romanilor cu sediul la Viena, compusa in majoritate din legionari. Instruiti in tabere speciale, acestia sunt parasutati in Romania pentru a intemeia "miscari de rezistenta". In munti, armata germana lasase in retragere cateva grupuri de rezistenta care lucrau indeaproape cu reprezentantii Grupului Etnic German din Romania. Legionarii parasutati trebuiau sa intre in contact cu germanii din munti si sa pregateasca o miscare in spatele frontului, in momentul unei preconizate contraofensive germane. In perioada octombrie-noiembrie 1944 au fost trimisi in Romania doi importanti lideri legionari – Constantin Stoicanescu si Nicolae Petrascu. Cu sprijinul altor legionari parasutati de avioanele germane au constituit "grupuri de rezistenta". Insa la inceputul anului 1945 miscarea lor se incheie fara vreun rezultat. Contraofensiva germana nu a mai avut loc, trupele sovietice se aflau in tara, Siguranta interceptase parasutarile de legionari si le-a taiat legaturile, iar colaborarea cu soldatii germani din munti nu a dat roade. Nicolae Petrascu s-a ascuns la Bucuresti, de unde a coordonat grupurile legionare fidele. De teama arestarilor, fostii rezistenti parasutati s-au ascuns in regiunile muntoase. TATONARI POLITICE. Nu toti legionarii au fost de acord cu organizarea unei rezistente progermane in spatele frontului romano-sovietic. Parte din fostii conducatori ai organizatiei au adoptat o atitudine neutra in contextul rezultatului razboiului, nedorind sa se mai implice in activitati politice. Alti legionari au initiat negocieri cu partidele politice care functionau legal dupa 23 august 1944. Inca din toamna anului 1944, printre legionari a circulat ideea inscrierii in Partidul National Taranesc, Iuliu Maniu bucurandu-se de prestigiu printre ei. Inainte de a muri, Corneliu Codreanu ii indrumase pe adeptii lui sa-i dea ascultare lui Iuliu Maniu in caz ca legiunii i-ar fi interzisa functionarea legala. Apropierea de PNT a fost initiata de Horatiu Comaniciu. In

- 120 -

toamna anului 1944, in presa au aparut schimburi de mesaje intre lideri national-taranisti si legionarii din gruparea Comaniciu (fara prea multi adepti printre legionari). Efectul a fost potrivnic taranistilor, consolidand imaginea de "fascist" pe care i-o pregateau comunistii lui Maniu. Fara rezultat, Comaniciu a incercat sa atraga de partea sa si pe unii legionari refugiati in Occident. Spre norocul sau, a reusi sa fuga din tara prin 1946, scapand de valul de arestari de dupa 1947. LEGIONARII ROSII. Integrarea in randul "partidelor istorice" nu le oferea prea mare siguranta legionarilor. O miscare mult mai profitabila pentru ei a fost inscrierea in partidele de stanga. Tonul a fost dat chiar de Horia Sima, printr-o circulara secreta din 16 februarie 1945. Le recomanda adeptilor sai ca in cazul pierderii razboiului de catre germani sa se inscrie in partidele de stanga. Scopul lui Sima era ca prin aceasta atitudine legionarii sa fie la curent cu politica guvernului, in vederea actiunilor ulterioare ale miscarii. Insa o buna parte dintre legionarii "comunizati" au uitat de misiunea data de seful lor, utilizand noul statut pentru a-si "scapa pielea". Faptul se petrece in conditiile in care comunistii aveau nevoie de membri noi. In preajma loviturii de Palat de la 23 august 1944, PCR avea mai putin de 1.000 de membri. Partidul Social-Democrat, desi controla formal sindicatele, in alegerile din perioada interbelica nu depasise cateva procente din sufragii. Iar miscarea legionara furniza un numar important de membri. Desi scoasa in afara legii de catre Antonescu, conform rapoartelor Sigurantei, in august 1944 avea circa 32.000 de membri in tara. Multi dintre acestia traiau in ilegalitate si semilegalitate, iar incadrarea intr-un partid "guvernamental" le-sar fi conferit siguranta. Importanta lor crestea si datorita spiritului militant, fiind organizatori si demonstranti disciplinati. Comunismul putea sa le convina si prin activismul pronuntat prin care se manifestau adeptii sai, stare de spirit asemanatoare cu a legionarilor. PROPAGANDA SI DERUTA. Paralel cu orientarile "benevole" ale legionarilor spre partidele de stanga, propaganda guvernului Groza contribuia la aceasta atitudine. Dupa 6 martie 1945 au aparut "pe piata" o serie de publicatii cu caracter legionar, in care era laudata politica guvernului. In august 1945, la Bucuresti, se editeaza ziarul Glasul legionar, cu subtitlul "Organ al Comitetului Legionar de Refacere si Actiune Politica". Insasi titlul publicatiei ridica semne de intrebare, expresia "organ de presa" fiind tipica propagandei PCR. Ziarul lauda reforma agrara legiferata de guvernul Groza, precum si participarea muncitorilor la viata publica. DUPLICITATE Intrarea legionarilor in Partidul Comunist, cu toate ca a sporit numarul membrilor acestuia, nu le-a adus un plus de putere. Noii membri "verzi" ai partidului erau urmariti indeaproape de Politie si Siguranta. In preajma alegerilor din 1946, autoritatile politienesti din judetul Teleorman au intrat in alerta, constatand pathosul suspect al "verzilor" vopsiti in "rosu". Cand se intalneau, fostii legionari ridicau in sus bratul stang, si cu pumnul inchis strigau cat mai tare: "Hai noroc, tovarase!", dupa care isi strangeau mana dreapta si in soapta isi spuneau: "Camarade, nu fi trist / Legiunea progreseaza prin partidul comunist". Dupa acest "incident", considerat un indiciu al primejdiei renasterii legionarismului, autoritatile au dispus urmarirea tuturor legionarilor inscrisi in "partidele democratice". Tot in alegerile din 1946 un numar important de legionari s-au implicat in campania electorala a Partidului National-Taranesc. Astfel, fostii camarazi au ajuns sa se confrunte "pe teren". TACTICA "Dupa esuarea planului Stoicanescu (ianuarie 1945), am facut o ultima incercare de a-l determina pe Generalul Avramescu sa treaca in liniile germane si sa se ataseze guvernului de la Viena. Generalul Avramescu sovaia sa faca pasul decisiv. Eu speram ca Ilie Sturdza, care era ginerele lui, il va putea convinge sa rupa cu trecutul si sa treaca in liniile noastre. Insa la 3 Martie 1945, Generalul Avramescu, cu intreaga familie, au fost arestati de catre rusi" Horia Sima

- 121 -

REZISTENTA "Dintre legionarii intrati in scolile speciale s-au format in total zece echipe care au fost parasutate in tara. Acestea erau alcatuite din doi specialisti TFF, care proveneau de la Breitenfurth, unde nu se invata altceva decat elegrafie fara fir. Fiecare echipa era formata din 5-6 persoane. In afara de telegrafisti, intrau in compunerea echipelor inca 3-4 legionari, iesiti de la alte scoli, unde se invata manuirea armamentului si a explozivilor" Horia Sima

Comunisti vs legionari

ILARION TIU Atat in perioada interbelica, cat si in timpul razboiului, extremele politicii romanesti – comunistii si legionarii – s-au aflat in opozitie permanenta. Deznodamantul "rosu" al conflagratiei mondiale i-a plasat pe legionari in situatia de a incerca prin orice mijloace sa-si "scape pielea". Dupa inceperea razboiului mondial in Europa, la 1 septembrie 1939, situatia extremelor politice din Romania a avut rasturnari de situatie. Initial, legionarii au fost "puternicii zilei" in competitia extremelor. Cu sprijinul germanilor, fondasera in septembrie 1940 un guvern "national-legionar", impreuna cu generalul Ion Antonescu. Deoarece au stat la guvernare doar cateva luni, nu au avut timp sa se "rafuiasca" cu adversarii comunisti. Dupa finalul violent al relatiilor miscarii cu Ion Antonescu – rebeliunea legionara, extremistii de dreapta au ajuns sa fie colegi de penitenciar cu militantii comunisti. Acesta este un alt paradox al istoriei noastre in punctul de intalnire al extremei stangi cu cea dreapta. DALTONISM POLITIC. Cu toate ca se aflau in opozitie ideologica, legionarii si comunistii au facut "schimburi de cadre" in perioada razboiului. Dupa pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, Cominternul trimisese dispozitii catre "filialele nationale" sa nu-i mai denunte pe extremistii de dreapta ca "dusmani ai pacii". Din rapoartele politiei si Sigurantei romane reiese ca unii comunisti locali au reactionat la aceasta dispozitie prin inscrieri in miscarea legionara, ajunsa la putere in septembrie 1940. "Traseul" ales de comunistii infiltrati in miscarea legionara a fost prin Corpul Muncitoresc Legionar. Dupa rebeliunea din ianuarie 1941, Ion Antonescu i-a acuzat pe adversarii sai ca au permis comunistilor sa se infiltreze in organizatie, adeptii Moscovei dedandu-se la excese pentru a sabota regimul de la Bucuresti. In perioada ulterioara rebeliunii, printre cei arestati au fost identificati si fosti comunisti, ceea ce a creat unele probleme interne in miscarea legionara, deoarece fusesera primiti in organizatie oameni neverificati politic. Dupa aceste evenimente, Siguranta a observat regruparea comunistilor din miscarea legionara in fostele celule de partid. COLEGI DE LAGAR. Asadar, in perioada razboiului – dupa 22 iunie 1941 –, nu doar comunistii erau considerati adversari ai regimului Antonescu. Inchisorile si lagarele erau "populate" si de legionarii care primisera pedepse aspre dupa evenimentele din ianuarie 1941. Pentru a evita disputele, comunistii si legionarii au fost cazati in celule separate in corpurile inchisorilor. In decembrie 1942, legionarii cunoscuti au fost pusi sub paza in lagarele de internare. In lagarul de la Targu-Jiu cele doua extreme erau separate de un gard de sarma ghimpata. Totusi, se puteau vedea plimbandu-se prin curte. Legionarii nu au fost tinuti in lagare pana la sfarsitul razboiului precum comunistii. Incadrati in batalioane speciale, au fost trimisi pe frontul de Est, pentru a se "reabilita". PERSPECTIVE POLITICE. Dupa cearta cu Antonescu din ianuarie 1941, legionarii fusesera scosi din scena politica a Romaniei. Desi sperau intr-o impacare cu "maresalul", pana la sfarsitul

- 122 -

razboiului in Est au fost urmariti de serviciile speciale sau inchisi. Daca sperau intr-o revenire la putere dupa victoria nazistilor, dupa esecul de la Stalingrad si-au pierdut increderea, vazand ca puterea Axei slabeste pe zi ce trece. La inceputul anului 1944, germanii au intrat in legatura cu unii lideri legionari, fiind clar ca modificarea atitudinii se datora apropierii sovieticilor de Prut. Unii legionari au incercat sa negocieze cu "partidele istorice", pentru a participa la "ruperea" aliantei cu Germania. Unul din liderii lor, Iosif Costea, a initiat contacte cu Iuliu Maniu pentru a intra in "gasca" care pregatea in secret semnarea Armistitiului cu Natiunile Unite. In principiu, Maniu a fost de acord sa-i coopteze si pe legionari pentru rasturnarea lui Antonescu. Insa datorita opozitiei comunistilor, intelegerea a cazut, in august 1944 legionarii fiind in mare deruta. Cea mai mare parte a lor a asteptat cu sufletul la gura evolutia evenimentelor politice dupa incheierea Armistitiului. Speriati de perspectiva ocupatiei sovietice, o alta parte se retrage cu armata nazista, alaturandu-se celor care se aflau in Germania din 1941. Cu pecetea de "fascisti" si in contextul "vanatorii" impotriva antisemitilor, dupa 23 august 1944 legionarii au apelat la diverse strategii de supravietuire politica, si mai ales de mentinere a libertatii. ANALIZA "La cativa metri de cabanele noastre (in lagarul de la Targu-Jiu – n.r.), dincolo de sarme, se aflau acelea ale comunistilor. In zile cu soare ii puteam vedea plimbandu-se de-a lungul sarmelor ghimpate, discutand problemele ce-i preocupau. Ei, cel putin, stiau pentru ce se gaseau in acest loc, noi insa, nu. I-am privit in repetate randuri: pareau linistiti si increzatori in viitorul ce-i astepta. Acolo i-am vazut pentru prima data pe Bujor, mi se pare, si pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care am aflat ca era un lider al muncitorilor" Nicu Iancu, legionar

Se naste rezistenta din munti

ILARION TIU Desi in cursul anului 1945 multi legionari s-au inscris in "partidele guvernamentale" din oportunism sau pentru protectie, "nucleul dur" al miscarii nu era totusi neutralizat. Astfel ca, la sfarsitul anului 1945, Ana Pauker si Teohari Georgescu au initiat tratative cu Nicolae Petrascu pentru a asigura "linistirea" legionarilor. Ca miscare politica, legionarii erau compromisi din cauza etichetei de "fascisti". Orice incercare publica de protest fata de ascensiunea fortata a comunistilor putea fi taxata conform legilor in vigoare dupa 23 august 1944 ca impotrivire la "democratie". Legionarii fiind "experti" in organizarea ilegala, liderii PCR decid sa negocieze cu ei in scopul nemarturisit al neutralizarii lor. NOI CONTINGENTE DE DETINUTI POLITICI. O buna parte din "nucleul dur" al miscarii legionare se afla in ilegalitate la sfarsitul razboiului. Dupa rebeliunea din ianuarie 1941 fusesera arestate cateva mii de legionari, o buna parte din ei fiind inchisa pana la 23 august 1944. De amnistiile ulterioare, acordate pentru detinutii politici, nu au beneficiat decat putini legionari. Prin prevederile Conventiei de Armistitiu cu Natiunile Unite, legionarii considerati responsabili pentru actiuni "fasciste" au reintrat din nou in vizorul autoritatilor. Printr-o lege de la 11 noiembrie 1944 s-a intreprins un nou val de arestari. Dupa formarea guvernului legionar in exil, la Viena (10 decembrie 1944), Miscarea legionara din tara a intrat intr-o noua faza de "hartuire". Din ordinul primului-ministru, generalul Nicolae Radescu, la 22 decembrie 1944, s-au infiintat in fiecare judet "comisii de punere sub paza a legionarilor". Acestea erau compuse dintr-un magistrat si reprezentanti ai partidelor din "blocul guvernamental": PNT si PNL cate un reprezentant de fiecare, iar FND doi reprezentanti. Aceste comisii judetene trebuia sa-i identifice pe legionarii locali, sa le cerceteze dosarele din arhiva

- 123 -

Ministerului de Interne si sa propuna arestari. Dupa rasturnarea lui Radescu, noul guvern Petru Groza "s-a ingrijit" si el de "soarta" legionarilor. In aprilie 1945 au fost date noi dispozitii pentru arestarea legionarilor din teritoriul rural. Acestia urmau sa fie internati in lagarele de la Slobozia si Caracal. Detinutii legionari erau in custodia Comisiei Aliate de Control, orice cereri privind mutarea sau internarea in spital a lor fiind adresate catre aceasta. O sursa de "ilegalisti" legionari erau si cei parasutati de guvernul din exil de la Viena in perioada noiembrie 1944-februarie 1945. Dupa esecul organizarii rezistentei, acestia se ascundeau in munti. Alaturi de ei fugeau de autoritati si alti fosti lideri legionari care se stiau pasibili de intemnitare. Astfel ca in vara anului 1945, conducatorul "nucleului dur" al legionarilor, Nicolae Petrascu, a initiat negocieri cu autoritatile. Anterior, acesta se consultase si cu liderii "partidelor istorice", de la care intelesese ca nu putea primi nici un ajutor. Petrascu se afla si el in ilegalitate, fiind parasutat in noiembrie 1945 si avand de ispasit o condamnare de munca silnica pe viata data de regimul Antonescu pentru rebeliune. APEL LA "RESPECT". Primul pas spre "normalizarea" relatiilor cu regimul l-a facut Nicolae Petrascu. La 6 august 1945, el a emis o circulara pentru "legionarii dinauntru si afara inchisorilor", prin care cerea ca "legionarii sa pastreze o pozitie de respect si de libertate fata de autoritatea de stat, iar fata de organizatiile politice romanesti sa respecte in ele ce au si facut bun si folositor pentru viitorul tarii". Prin intermediul unui alt legionar cunoscut, Vasile Noveanu, secundat de Vica Negulescu, Petrascu a luat contact cu liderii Partidului Comunist. PCR i-a desemnat pentru negocieri pe Teohari Georgescu si pe Ana Pauker. Ca prim semn de clementa, guvernul a desfiintat lagarele de internare la 30 septembrie 1945. Finalizarea "acordului" comunisti-legionari a avut loc dupa arestarea lui Nicolae Petrascu in noiembrie acelasi an. Din arest, in primele zile ale lunii decembrie, a emis o circulara prin care-i indemna pe toti legionarii la liniste, ii sfatuia sa recunoasca guvernul si sa se reintegreze in societate. La 10 decembrie, guvernul a dat un comunicat prin care le permitea tuturor legionarilor sa se legalizeze, in conditiile predarii armamentului si a renuntarii la acte ostile statului. Apelul lui Petrascu a fost urmat de intrarea in legalitate a peste 1.900 de legionari dati disparuti in evidentele Sigurantei. Cu toate ca initial gruparile legionare rivale "liniei" Horia Sima – Nicolae Petrascu au protestat fata de acord, treptat s-au impacat cu ideea lui. Motivati de faptul ca guvernul comunist initial s-a tinut de promisiuni, eliberandu-i din lagare pe legionari si permitand legalizarea celor dati disparuti. DEZBINA SI STAPANESTE! Comunistii nu s-au multumit cu acest acord in relatiile guvernului cu Miscarea legionara. Obtinand colaborarea "nucleului dur" al organizatiei, au inceput manevrele de dezbinare a organizatiei, asa cum facuse cu PNT sau cu PNL. Munca le-a fost usurata de disensiunile existente intre legionari, vechi de la moartea lui Corneliu Codreanu in noiembrie 1938. Horia Sima, care i-a urmat "Capitanului", nu fusese acceptat de la bun inceput de toti legionarii, iar perioada razboiului accentuase neintelegerea. Din rapoartele Sigurantei reiese ca gruparea Petrascu si-a tinut in mare parte promisiunea de neutralitate. Nu la fel a procedat gruparea reprezentata de Radu Mironovici, intemeietor al miscarii. Desi acesta se abtinea de la actiuni publice, se adunase in juru-i "grupul macedonenilor", ostil acordului cu PCR. Mai mult decat impotriva comunistilor, gruparea Mironovici atata contra gruparii Petrascu, rivalitatea lor manifestandu-se prin incercari de a pune actiunile compromitatoare in carca grupului Petrascu. O ruptura insemnata a legionarilor s-a realizat prin atragerea lui Dumitru Grozea. Acesta condusese Corpul Muncitoresc Legionar, fiind acuzat de regimul Antonescu ca fiind unul din "capii" rebeliunii din ianuarie 1941. Siguranta a intrat in legatura cu el, promitandu-i ca-l va lasa liber in schimbul colaborarii cu regimul. Astfel ca elementele fidele lui Grozea din CML nu au facut "jonctiunea" cu gruparea lui Petrascu, adancind dezbinarea Miscarii legionare.

- 124 -

OPORTUNISM Politica de "spargere a legionarilor" a fost alimentata de comunisti si prin atragerea unor personalitati care colaborasera cu miscarea. Celebru este cazul filologului Petre P. Panaitescu. Acesta intrase in organizatie in perioada interbelica, pe fondul adeziunii tinerilor intelectuali la gruparea politica condusa de Corneliu Codreanu. In perioada dictaturii carliste se pusese in slujba miscarii ilegale, in 1939 fiind curier intre Horia Sima si gruparile radicale din tara care pregateau rasturnarea regelui-dictator. In lunile regimului legionar fusese rector al Universitatii din Bucuresti. Implicat in "procesul rebeliunii", s-a inspaimantat de perspectiva intemnitarii, facand apeluri disperate sa fie eliberat. Dupa 23 august 1944, pentru a nu fi inclus in vreo "lista neagra", a incercat colaborarea. In septembrie 1945 a usurat manevrele de dezbinare a legionarilor, propunandu-le camarazilor apropiati sa se inscrie in Uniunea Patriotilor. Dupa 1947 a fost "recuperat" de culturnicii comunisti, stergandu-i-se trecutul legionar. In lucrarile de specialitate despre Miscarea legionara din timpul comunismului, apartenenta lui Petre P. Panaitescu la organizatie era ascunsa sub formule de genul "un anume Panaitescu". TRADARE "Dupa capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, diplomatii germani atasati guvernului de la Viena s-au desprins de grupul romanesc, dupa ce, in prealabil, avusesera grija sa comunice autoritatilor militare americane lista persoanelor care apartineau guvernului national si se gasesc la Bad Gastein. Misiunea guvernului national era internata intr-un hotel din Bad Gastein" Horia Sima

Dupa razboi, legionarii schimba tactica

ILARION TIU Mircea Nicolau, fostul sef al organizatiei legionare Bucuresti in perioada 1947-1948, povesteste pentru Jurnalul National tacticile de opozitie a extremistilor de dreapta contra comunistilor, dupa razboi. Legionarii contau pe interventia Statelor Unite in Romania, pentru a inlatura pericolul comunizarii tarii de catre sovietici. Jurnalul National: Domnule Nicolau, unde va aflati la 23 august 1944? Mircea Nicolau: La acea data eram inchis la penitenciarul Aiud, ispasind o condamnare din iulie 1941. In timpul regimului national – legionar, fusesem inspector special de Politie, in regiunea Oltenia. Dupa "rebeliunea legionara" am fost condamnat la moarte, in lipsa, pentru asa-zisa "pregatire a rebeliunii". Fiind prins, s-a rejudecat condamnarea, primind o pedeapsa de sase ani. Pana in octombrie 1942 am fost detinut la Vacaresti, apoi la Aiud pana in septembrie 1944, cand am fost readus la Vacaresti, de unde m-am eliberat. Am ramas in inchisoare pana in martie 1946, cand s-a admis rejudecarea proceselor celor care n-au avut drept de recurs inainte de caderea lui Antonescu. In urma procesului am fost achitat. La Vacaresti ati reusit sa luati contact cu legionarii care se reorganizau dupa caderea lui Antonescu? Oficial, nu aveam voie sa iau contact decat cu familia. Insa, prin rude, reuseam sa mentin legaturile cu legionarii din afara, cunoscand eforturile lor de reorganizare. Primeam si ziare, de unde ma informam despre noua situatie politica dupa "intoarcerea armelor". Dupa eliberare ati reluat activitatea politica? In 1946 functiona inca o atitudine pe care o luase fata de noi Partidul Comunist in urma unei intelegeri din decembrie 1945, prin care legionarii se angajau sa nu se mai implice in dezbaterile

- 125 -

politice, in schimbul incetarii urmaririi lor. Comunistii se temeau ca, daca vor mentine regimul dur initiat de Antonescu impotriva noastra, s-ar putea sa devenim membri ai Partidului National Taranesc. A existat o anumita directie de apropiere de PNT initiata de Horatiu Comaniciu, insa nu a fost urmata de multi legionari. Majoritatea doreau sa faca politica noastra traditionala, deoarece nu aveam aceeasi doctrina ca taranistii, noi aveam alta schema de organizare, in cuiburi, sectoare etc. Eu dupa eliberare nu m-am mai implicat o perioada in activitati politice. Mi-am gasit cu greu o slujba in Bucuresti si am incercat sa reintru in viata de "civil". Insa constatand ca Partidul Comunist nu si-a tinut promisiunile luate in decembrie 1945 – respectiv "curatarea" inchisorilor de legionari si incetarea urmaririi lor –, am decis sa reincep activitatea politica militanta. In primavara anului 1947, noi, legionarii, ne-am reorganizat. Cum si de ce? Activitatea se desfasura pe doua planuri: intern si extern. Chiar Nicolae Petrascu, care conducea atunci Miscarea legionara din tara, venise de peste granita la sfarsitul lui 1944, parasutat impreuna cu o echipa. El mentinea prin curieri legaturi cu conducatorii legionari din Occident. In tara, ne-am organizat dupa vechiul nostru sistem: cuiburi, familii, sectoare. Eu am primit functia de conducator al organizatiei Bucuresti. Prin faptul ca facusem inchisoare, eram cunoscut. Aceasta organizatie era punctul concentric al tuturor organizatiilor din tara. Toate regiunile – Moldova, Ardealul, Oltenia, Muntenia, Dobrogea – veneau aici si raportau. Eu primeam curierii legionari la Bucuresti si apoi prezentam mai departe situatia lui Nicolae Petrascu. Aceasta avea sa ma coste o condamnare de munca silnica pe viata, dupa 1948. Cum realizati legatura cu Nicole Petrascu? Prin case conspirative sau locuri de intalnire? La inceput a existat o casa conspirativa, unde am pregatit activitatea de reorganizare. Insa curand, dupa ce a inceput activitatea noastra, am parasit casa, fiind siguri ca va fi descoperita. Foloseam locuinte necunoscute politiei, pe care le schimbam la fiecare intalnire. Mai aveam intalniri pe strada, in puncte stabilite anterior. Nu ma intalneam intotdeauna cu Nicolae Petrascu, ci cu oameni prin care acesta tinea legatura cu organizatiile, in special Valeriu (Vica) Negulescu, mana sa dreapta. Ulterior, am fost condamnat in acelasi lot cu Vica Negulescu, amandoi la munca silnica pe viata. Care a fost soarta Miscarii legionare, reorganizate in primavara anului 1947? In noaptea de 14/15 mai 1948 s-au produs arestari generale care s-au ridicat la cateva mii. M-au cautat si pe mine acasa, dar nu m-au gasit, asa ca m-am ascuns. Totusi, prin luna iulie am fost arestat, descoperirea datorandu-se mentinerii contactelor cu legionarii urmariti. Cea mai mare parte a detentiei am facut-o la Aiud, fiind eliberat la amnistia din 1964. SERVICIU SECRET LEGIONAR "Miscarea legionara era pregatita, in eventualitatea unei ofensive pe care armata americana ar fi declansat-o sa elibereze Romania de comunism. N-a fost o vorba in vant eventualitatea unei ofensive americane in perioada 1946-1948, pentru a elibera Romania de comunism. Ei aveau nevoie de o baza sigura aici, incercandu-se ca aceasta sa fie constituita de Miscarea legionara. S-a format un serviciu de informatii care sa reflecte situatia din tara sub toate raporturile – economic, politic, social – in asa fel incat, in eventualitatea unei ofensive, americanii sa stie pe ce teren calca. Existau niste canale de comunicare a informatiilor: veneau de peste granita legionari care preluau informatiile si le transmiteau dincolo. «Agentii» nostri nu aveau o pregatire speciala. Datele se refereau la infornatii cunoscute de cei care traiau in mijlocul lucrurilor: ce unitati militare sovietice exista, cam cu ce efectiv, cum se organizeaza Partidul comunist, unde erau punctele tari ale acestuia, care erau oamenii cu greutate in PCR, legaturile dintre partid si populatie, relatiile cu celelalte partide politice, etc." Mircea Nicolau

- 126 -

Editorial: Maria, dezmierdata Rica

LAVINIA BETEA S-au facut interesante comparatii intre evenimentele din 22 decembrie 1989 si cele din 23 august 1944. Ambele situatii – s-a spus – prezinta caracteristicile unor lovituri de stat carora li s-a conferit ulterior titulatura de revolutie. Calendaristic, marcheaza inceputul unor etape tranzitorii numite "democratie populara" dupa cel de-al doilea razboi mondial si "tranzitie post-comunista" in zilele noastre. In amandoua datile a fost declarata oficial schimbarea unui regim de dictatura cu unul democratic. Cum in memoria colectiva situatiile politice complexe sunt reprezentate prin faptele si destinul conducatorilor, intre Antonescu si Ceausescu au fost gasite, de asemenea, similitudini. Amandoi, din lideri cu puteri si convingeri absolute in mesianismul lor, sfarsisera, in numai cateva ceasuri, prin a fi redusi la nimic. Antonescu, sechestrat intr-un fel de debara a Palatului Regal, Ceausescu facand autostopul pe-un drum laturalnic. Au murit in acelasi fel: executati, prin impuscare, dupa procese politice de factura stalinista. Apelasera, cu demnitate, in ultima clipa la simbolurile ce le consacrasera succesul politic: Antonescu s-a prezentat in fata plutonului de executie purtand o cocarda tricolor; Ceausescu cantand "Internationala". Amandoi dictatorii au fost si barbati notoriu atasati de nevestele pe care si le "ridicasera" in conul de lumina al puterii lor absolute. Lipsite de vreo inzestrare anume, fara fatala iubire a sotilor-dictatori, Elena Ceausescu si Maria Antonescu ar fi fost, cel mai probabil, niste femei oarecare. Dintre aceia care-au scris in ultimii ani despre Ion Antonescu, multi au ramas impresionati de scrisoarea pe care maresalul i-a adresat-o sotiei inainte de executie. Interpretate in cheie exclusiv afectiva, anumite fraze sunt folosite ulterior ca impresionante citate – proba a patriotismului lui Antonescu. Sub vraja cuvintelor expeditorului si solemnitatii momentului – ultime ganduri de viata – cititorul e putin inclinat sa-si inchipuie destinatara. Maria Antonescu a fost fiica de militar. De grad inferior, cu solda mica, betiv sau cartofor ori poate cu familie prea mare – caci aceasta fata a sa n-a avut, cum cereau obiceiurile vremii, zestrea cuvenita casatoriei cu ofiteri de rang superior. Cand s-a maritat cu Antonescu, avea si doua maritisuri anterioare. Dintr-unul ramasese cu un copil handicapat. In epoca, o mireasa cu asemenea date biografice era opusul unei "partide" pentru un ofiter si suparare mare in familia oricarui mire. Cand se-ntalnise cu Antonescu era inca nedivortata legal de cel de-al doilea sot, un negustor evreu care traia la Paris. In slabiciunea pentru Maria, dezmierdata Rica, fiinta puternica a ofiterului superior cu ambitii politice Antonescu e insa coplesita de preferintele barbatului Ionel. Intransigentul care-si clamase notoriu moralitatea prin refuzul de a se aseza la masa cu Regele Carol al II-lea acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv ca nu sta la masa alaturi de-o... metresa (folosise, desigur, pe fata neaosul cuvant romanesc), isi alesese o femeie inca maritata! Fusese subjugat de ea pana-ntr-atat incat ajuns la putere, pe avocatul Mihai Antonescu care-l scosese curat din procesul de bigamie intentat la instigarea regelui, l-a facut sef de guvern si totodata ministru de Externe. Iar aceea care dupa canoanele publice era o sotie nepotrivita, devine un VIP al ziarelor vremii cu monopol mediatic asupra actiunilor caritabile in folosul frontului. In chiar ultimele clipe de viata, in scrisoarea adresata sotiei sale, ideile politice ale liderului Antonescu se-nvalmasesc printre gandurile indragostitului Ionel. Recunoscandu-se pe sine invins (caci "popoarele in toate timpurile si peste tot au fost ingrate"), cu retorica omului politic, spera in judecata istoriei. Istoria i-a pus pe toti la locurile meritate, in consecinta "ne va pune si pe noi" (pe el, maresalul... dimpreuna cu Rica!). Soarta femeii devenita prin hazardul judecatilor inimii "doamna maresal Antonescu" a fost cu adevarat tragica. La cateva ceasuri dupa arestarea sotului sau, Maria Antonescu a aflat cat de

- 127 -

"ingrati" sunt chiar fostii apropiati. Incercand sa se refugieze la familia regala, regina-mama Elena ii transmite refuzul de a o primi. Curand a fost arestata si, separat de sotul ei, transportata in Uniunea Sovietica. La aflarea vestii executiei tatalui vitreg, fiul handicapat al Mariei s-a sinucis. Anii care i-au mai ramas pana la deces (1964) au fost o lunga agonie. A trecut (in regim de "detinut la secret") prin cumplitele inchisori de femei lasand in urma-i imaginea-simbol a nefericitei care in scurta plimbare de noapte prin curtea temnitei aduna infrigurata chistoacele tigarilor aruncate de paznici. Crucificata apoi, prin domiciliu obligatoriu, in iernile geroase si verile caniculare ale Baraganului isi trece timpul tricotand manusi. Rar, atat cat regulile ingaduiau, a scris unei nepoate. Se bucura de primirea a doua sticle de bere, staruie pentru timbre postale ori n-a putut iesi din casa printre troiene – sunt vestile pustiului ei. Semneaza simplu, "Rica". Nenorocita prin intamplarea de a fi fost nevasta maresalului Ion Antonescu.

„Lotul Antonescu“, pe drumul dintre doua inchisori

PAULA MIHAILOV CHICIUC Din arestul comunistilor romani, "lotul Antonescu" a ajuns, din ordinul lui Stalin, in arestul sovieticilor. "Sejurul" moscovit al arestatilor a durat un an si sapte luni, timp in care ei au fost anchetati, pentru a fi judecati. La 9 aprilie 1946, Guvernul sovietic a decis predarea grupului autoritatilor romane. Dupa arestarea survenita la 23 august 1944, "lotul Antonescu", format din Ion Antonescu si Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Mircea Elefterescu, Constantin Z. Vasiliu, Radu Lecca (fostul presedinte al Centralei Evreilor), Eugen Cristescu (fost sef al Serviciului Sigurantei), a ramas intr-o casa conspirativa a comunistilor din cartierul Vatra Luminoasa timp de opt zile. Pe timpul detentiei, arestatii au fost vizitati de doua ori de noul ministru de Interne – general Aurel Aldea – care le-a transmis: "Va vom preda rusilor sa va pazeasca, dar noi va vom judeca." GENERALISSIM SI MARESAL. La 2 septembrie 1944, generalii Rodion I. Malinovski (comandantul Frontului 2 Ucrainean) si I.Z Susaikov (membru in Consiliul Militar al Frontului 2 Ucrainean si viitor loctiitor al presedintelui Comisiei Aliate de Control de la Bucuresti) au intocmit un raport catre Stalin. Documentul este relevant pentru reconstituirea episodului preluarii arestatilor de catre soldatii "rosii". Totul a inceput odata cu sosirea in Bucuresti a Armatei Rosii (30-31 august 1944). General-locotenent I.Z. Susaikov si Tevcenkov (seful Directiei Politice a amintitului Front) au primit, din partea Consiliului Militar al Frontului 2 Ucrainean, misiunea sa identifice locul unde se afla Ion Antonescu si sa-l ia sub paza sovietica. Cei doi ofiteri sovietici s-au prezentat la Comandamentul garnizoanei Bucuresti si au cerut, pe ton de comanda, generalului de corp de armata Iosif Teodorescu, primarului Victor Dombrovschi si ministrului de Interne Aurel Aldea sa li se spuna unde era Antonescu. Raspunsul l-au primit de la Emil Bodnaras, care le-a comunicat ca maresalul se gaseste in custodia comunistilor. La cererea expresa a ofiterilor sovie- tici – Tevcenkov si Burenin (comandantul sovietic al garnizoanei Capitalei) –, insotiti de 40 de soldati rusi, Bodnaras i-a condus la casa din Vatra Luminoasa. Invocand paza proasta a arestatilor – asigurata doar de un grup de zece civili inarmati cu pistoale –, Tevcenkov l-a informat pe Bodnaras ca va prelua lotul arestatilor si-l va transporta in dispozitivele proprii. Exprimand pozitia Guvernului, conform careia autoritatile romane ar prefera ca Antonescu si ceilalti arestati sa ramana in tara, Bodnaras a sugerat sovieticilor sa-i lase pe loc, dar sa intareasca paza cu soldati sovietici. DESTINATIA: LUBIANKA. La 31 august 1944, la ora 17:30, grupul, in frunte cu Ion Antonescu, a fost transportat la punctul de comanda al Armatei 53 Sovietica. La 1 septembrie au luat drumul Moscovei. Conform relatarilor fostului sef al Biroului III Operatiuni din Cabinetul Militar al lui Antonescu – colonelul Gheorghe Magherescu –, convoiul s-a oprit pentru prima data

- 128 -

in satul Dobroiesti (jud. Ialomita). Acolo li s-a luat primul interogatoriu, in care maresalul si-a asumat integral responsabilitatile guvernarii sale, exonerandu-i pe ceilalti arestati de raspundere. La urmatoarea oprire, in satul Tepu, comuna Tutova, in casa unde a dormit, se spune ca Antonescu a lasat in spatele unei icoane un bilet semnat si datat, cu continutul: "Plec in necunoscut." La capatul unui drum de trei zile, arestatii au ajuns la Galitin – o suburbie a Moscovei – unde au fost cazati intr-o luxoasa casa de vanatoare si tratati decent. Traiul bun a luat sfarsit in iunie 1945, cand lotul a fost transferat la Moscova si incarcerat in celebra inchisoare a NKVD-ului – Lubianka. Aici au fost anchetati Maresalul si generalul Constantin Pantazi. "ACUZATORII PUBLICI", IN ACTIUNE. La 5 aprilie 1945, Lucretiu Patrascanu cerea lamuriri de la Moscova asupra "considerentelor guvernului sovietic privitoare la judecarea lui Antonescu si a clicei sale, care se afla sub paza armata in URSS". In februarie 1946, pe masa Guvernului roman, a aparut o cerere formulata de Gheorghe Tatarescu referitoare la decizia asupra lotului Antonescu. Cererea a fost imediat trimisa spre solutionare la cel mai inalt nivel al conducerii sovietice. Consultandu-si aliatii, URSS a primit din partea SUA si a Marii Britanii acordul lor pentru aplicarea pedepsei capitale lui Ion Antonescu. DECIZIE SOVIETICA. Interesanta este si pozitia adoptata de Statele Unite fata de arestatii din "lotul Antonescu". Intr-o nota din 5 aprilie 1946, Ambasada sovietica din Washington comunica Departamentului american de Stat ca guvernul sovietic a propus sa incredinteze Guvernului roman pe Cristescu, Lecca, Alexianu si Elefterescu, alaturi de Antonesti, Pantazi si Vasiliu. Raspunsul Statelor Unite a venit sub forma unei sugestii ca Antonescu si ceilalti, considerati "criminali de razboi", ar trebui judecati de Tribunalul International de la Nürnberg. Riposta sovieticilor a fost dura si directa, ei declarand ca unicul organ competent sa decida in cazul Maresalului Antonescu si a fostilor sai colaboratori este guvernul URSS, care nu considera necesara prezenta lor la Nürnberg. Fara a astepta decizia procurorilor Tribunalului International, care de altfel au negat necesitatea prezentei inculpatilor romani in boxa acuzatilor tribunalului cu acelasi nume, sovieticii i-au predat pe arestati, la 9 aprilie 1946, autoritatilor romane. IDENTIFICAREA RICAI Arestata la 30 august, Maria Antonescu a fost si ea dusa la Moscova. Numai ca sotii nu au stiut nimic unul de celalalt pe tot parcursul existentei lor in acelasi spatiu sovietic. Prima data cand maresalul a realizat ca se afla in apropierea sotiei lui a fost cand, calatorind cu trenul in drum spre Bucuresti (aprilie 1946), a auzit o femeie tusind. Si dupa felul de a tusi, si-a dat seama ca in acelasi tren cu el era si "Rica", dupa cum isi alinta el consoarta.

Maresalul "criminal" anchetat de sovietici

PAULA MIHAILOV CHICIUC In istoriografia romaneasca s-au acordat spatii largi studiului ares-tarii Maresalului Antonescu si procesului "Marii tradari nationale". Despre perioada petrecuta de "lotul Antonescu" la Moscova s-au scris doar cateva articole. Motivul? In arhivele rusesti nu exista la vedere, in acest moment, decat "documente nesemnificative". Perioada petrecuta de membrii "lotului Antonescu" la Moscova este inca invaluita in mister. Singurele surse credibile la indemana istoricilor sunt memoriile generalului Pantazi, reunite sub titlul "Cu Maresalul pana la moarte" (1999), si procesele-verbale ale interogatoriilor lui Ion Antonescu, pastrate in Arhiva de Stat a Federatiei Ruse, fondul NKVD. CAPTIVITATE "DE LUX". Dupa ce a parasit teritoriul romanesc, grupul detinutilor a calatorit spre Moscova cu un tren special, de marfa, care avea atasat un singur vagon de persoane, "aprovizionat din belsug", isi aminteste generalul Constantin Pantazi, si tot personalul necesar –

- 129 -

"escorta, vagon-salon, vagon de dormit, coafor, medic". In capitala URSS au fost preluati de ofiteri superiori NKVD si dusi la o casa de vanatoare din Galitin – o suburbie a Moscovei. Aici nu le-a lipsit nimic, de la cele mai bogate meniuri care cuprindeau adesea caviar, sampanie sau vin rosu, pana la tratament medical acordat de specialisti si o biblioteca foarte bine dotata. "Viata de la Galitin, povesteste Pantazi, a devenit pentru noi un simpatic «domiciliu obligatoriu», in care beneficiam de un repaus de vacanta placut." Tratamentul privilegiat l-a facut pe fostul ministru de Externe, Mihai Antonescu, sa-si defineasca ironic tovarasii ca "rentieri capitalisti pe spezele Rusiei sovietice". Totodata, sovieticii au avut grija de securitatea "oaspetilor", paziti de sapte ofiteri cu grad de locotenent major si patruzeci de elevi ai scolilor militare sau ostasi. Ofiterii sovietici au tinut sa-l asigure pe Maresalul Antonescu ca in Rusia nu avea sa se teama de nimic, viata lui fiind in afara oricarui pericol, pe teritoriu sovietic. Fostul comandant de armata-dusmana a sovieticilor nu avea cum sa se lase amagit. El era de parere ca bunavointa sovieticilor avea un singur scop: obtinerea de declaratii mincinoase. Si cum nu intentiona sa le dea, i-a marturisit lui Pantazi ca voia sa se sinucida. La 8 noiembrie 1944, facandu-si o funie dintr-un cearsaf, Maresalul a incercat sa-si puna capat zilelor. Descoperit din vreme de generalul C.Z. (Piki) Vasiliu, a fost salvat, spre bucuria si linistea lui Mihai Antonescu. Acesta din urma se temuse cel mai tare ca o eventuala sinucidere a lui Antonescu ar fi atras dupa sine considerarea sa ca principal vinovat. Colonelul Elefterescu a refuzat sa se infrupte din ospitalitatea sovieticilor. Ofensat ca a fost adus la Moscova, fara nici o explicatie si considerandu-se nevinovat, a declarat un fel de greva impotriva traiului bun, hranindu-se zilnic doar cu ceai si cu paine. SFARSITUL "VACANTEI". In timpul petrecut la Galitin, acelasi Pantazi isi aminteste ca, incepand cu sfarsitul lunii mai 1945, arestatii au fost vizitati de cateva ori de ofiteri rusi care au avut cu fiecare dintre ei doar discutii particulare. Tema principala a fost, invariabil, recunoasterea de catre Maresal ca Romania a facut un razboi de agresiune si de jaf impotriva Uniunii Sovietice. La 9 mai 1945 Germania a capitulat, URSS-ul sarbatorind victoria. Pentru romanii de la Galitin insa avea sa inceapa calvarul. Ei au fost mutati din luxoasa vila in inchisoarea NKVD-ului. Referitor la data la care lotul Antonescu a parasit vila, pentru a fi incarcerat la Liubianka, exista doua variante. Generalul Constantin Pantazi afirma in cartea sa ca detinutii au parasit incinta de la Galitin la 13 iunie 1945, fiind mutati la o alta vila, mai saracacioasa, in partea estica a Moscovei. Motivul invocat de sovietici a fost acela ca la Galitin se faceau pregatiri pentru intampinarea copiilor care urmau a-si petrece acolo vacanta de vara. Iar peste alte patru zile (17 iunie 1945) cei sapte romani au fost inchisi in celebra temnita a politiei politice sovietice. In acelasi timp, Ion Pantazi, fiul generalului, dadea ca sigur momentul transferului 10 mai 1945. Argumentul pe care se baza era acela ca, abia dupa ce a avut asigurata victoria, Stalin a decis sa-i trateze pe "oaspeti" ca si "criminali de razboi". MARESALUL, IN ANCHETA. Conform documentelor pastrate in fondurile NKVD-ului din Arhiva de Stat a Federatiei Ruse si publicate de-a lungul timpului in Romania, Ion Antonescu a fost supus doar la trei anchete. Procesele-verbale ale acestora – datate 26 iunie 1945, 7 ianuarie 1946 si 4 aprilie 1946 – au fost intocmite de catre ofiterii anchetatori si autentificate prin semnatura Maresalului. In fiecare dintre interogatorii, Ion Antonescu a pastrat afirmatiile initiale, date inca de la primele contacte cu autoritatile sovietice. Si-a asumat intreaga raspundere a guvernarii sale, razboiul contra URSS, a recunoscut ca din ordinul lui s-au infiintat lagarele din Transnistria, au fost executati sovietici la Odessa. A vorbit si despre intalnirile sale cu Hitler si decizia de atacare a URSS, participarea Ungariei la actiune. Nu a dat insa cifre. Date si cifre detinea anchetato- rul – loctiitorul sefului biroului de cercetare al Directiunii generale (SMERS), locotenent-colonelul Lihacev. Ele erau cuprinse intr-un raport al Comisiei de stat pentru cercetarea daunelor provocate de armatele germano-romane. Misiunea ofiterului sovietic consta in a-l determina pe anchetat sa-si insuseasca concluziile raportului. PE MANA LUI NICOLSKI. La cererea expresa a autoritatilor romane, ministrul de Externe rus – Viaceslav Molotov – a semnat catre V.S. Abakumov, temutul sef al Directiei principale de

- 130 -

contrainformatii NKVD (supranumita SMERS – prescurtarea in rusa a expresiei "Moarte spionilor!"), o nota in care scria ca: "Guvernul sovietic a adoptat hotararea de predare in cel mai scurt timp catre guvernul roman a criminalilor de razboi". Predarea urma a se face in doua "transe", in prima intrand Ion si Mihai Antonescu, Constantin Pantazi si Piki Vasiliu, in cea de a doua – Elefterescu, Eugen Cristescu, Maria Antonescu si Radu Lecca. "Criminalii" au ajuns in tara la 9 aprilie 1946, moment in care s-a intocmit un procesul-verbal de predare-primire, semnat din partea rusilor de reprezentantul Comandamentului Armatei Rosii, locotenent-colonel Rodin, si din partea romaneasca, de seful Corpului Detectivilor, inspectorul Alexandru Nicolschi. Ultimul, pe adevaratul sau nume Boris Grumberg, spion sovietic inchis in Romania, a devenit (30 august 1948) primul director adjunct al Directiei Generale a Securitatii Poporului. INTEROGATORII L-am intrebat pe istoricul Gheorghe Buzatu, preocupat de perioada guvernarii Antonescu, care a intreprins o calatorie de documentare la Arhivele de Stat din Moscova (1992), ce a gasit referitor la caz: "Am cerut arhivistilor fondurile care-l privesc pe Maresalul Ion Antonescu si, in mai putin de o saptamana, am fost invitat la arhiva speciala (arhiva KGB, n.n.) si acolo am descoperit cea mai insemnata parte dintre documentele capturate de sovietici la Bucuresti in 1945, 1946 si anii urmatori, dupa unele evaluari, in jur de 300.000 de dosare. Din arhiva fostului cabinet militar al lui Antonescu au fost niste volume nerestituite de sovietici romanilor intre 1956 si 1958, cand ne-au fost predate unele documente. In ceea ce-l priveste pe Antonescu, acolo sunt doar doua sau trei interogatorii, unul care priveste atitudinea lui fata de problema Basarabiei si Bucovinei, care nu sunt provincii romanesti, si al doilea priveste petrolul, colaborarea cu Germania. Interogatoriile s-au luat de catre ofiteri rusi, care nu cunosteau bine limba romana si stenograma celor doua interogatorii este intocmita intr-o limba romaneasca jenanta. Cele trei note din arhivele de la Moscova sunt nesemnificative. Despre restul documentelor putem imbratisa cea mai buna teorie, ca sovieticii stiu precis de ele si pot scoate oricand setul acesta de documente, interogatoriile la Moscova".

"Moarte Antonestilor!"

PAULA MIHAILOV CHICIUC Desi teoria "aducerii la judecata istoriei a criminalilor de razboi" era la ordinea zilei, multi au fost mirati sa afle ca venise randul Maresalului Ion Antonescu si al apropiatilor sai. Multi il credeau mort. Dar procesul-fulger a avut loc, fiind urmarit cu interes atat de guvernanti, populatie, cat si de ambasadele straine. Conform articolului 14 din Conventia de Armistitiu (12 septembrie 1944), Romania s-a angajat sa actioneze in directia judecarii crimelor de razboi. "SFORARUL" PATRASCANU. Pregatirea procesului in care "capul de afis" il tinea Ion Antonescu a avut loc mai degraba "in culise". Inca din februarie 1945, pe cand inculpatii se aflau la Moscova, a inceput redactarea actului de acuzare (avea nu mai putin de 200 de pagini). Pentru "reusita" sa, au fost operate si cateva modificari in textele legislative din acea vreme. Astfel, in art. 18 alin. 3 din Legea 312/1945 se stipula ca urmarirea si judecarea celor vinovati de dezastrul tarii sau de crime de razboi se puteau face doar pana la 1 septembrie 1945. Dar inceperea procesului Antonescu fusese stabilita la 6 mai 1946, data care, conform legii in vigoare, nu era legala. De aceea, in februarie 1946 s-a emis Legea nr. 61/1946, prin care termenul de 1 septembrie 1945 era prelungit pana la 1 iunie 1946. Fapt pentru care un proces cu 24 de inculpati si nenumarate capete de acuzare a fost judecat in mai putin de o luna. In plus, data procesului s-a stabilit abia dupa ce actul de acuzare a fost aprobat, ierarhic, de Consiliul de Ministri (2 mai) si

- 131 -

dupa definitivarea completului de judecata (4 mai). "IN NUMELE POPORULUI". De la inceput pana la sfarsit, prin organizare si desfasurare, procesul lui Ion Antonescu si a colaboratorilor sai a fost unul politic. Faptele care stau la baza definirii acestui proces ca unul politic sunt numeroase si flagrante. Completul de judecata a fost alcatuit prin "tragerea la sorti" a numelor unor personaje care nu aveau pregatire de magistrat, dar erau strans legati de politica de stanga: Vasile Nita – muncitor, reprezentant al PCR, Ion Pauna – muncitor, reprezentant al PSD, Jovita Dumbrava – plugar, membru al Frontului Plugarilor, Constantin Tiulescu – muncitor din partea Confederatiei Generale a Muncii. O figura interesanta a fost acuzatorul public Dumitru Saracu, fost chelner si bucatar la restaurantul "Capsa", fost detinut la Targu Jiu, reprezentat al PCR-ului, care s-a remarcat prin stalcirea termenilor juridici. In deschiderea procesului, acuzatorii publici si-au justificat astfel misiunea: "Rolul nostru este sa ridicam valul de minciuna cu care acesti oameni au cautat sa se acopere si sa-i aratam tarii si sa-i supunem judecatii in toata realitatea josniciei lor, pentru ca atunci cand ei vor fi osanditi, osanda lor sa fie aspra si sa exprime unanimitatea constiintelor poporului roman". Asistenta care umpluse pana la refuz sala de judecata era formata din "oameni ai muncii", dupa cum o descrie Gheorghe Magherescu: "Atmosfera din timpul procesului (…) era supraincalzita si tensionata. Figuri dusmanoase si cu trasaturi straine de neam detinea majoritatea asistentei. Acestia, la orice acuzatie adusa maresalului, vociferau in cor: "«La moarte, tradatorul, la moarte, criminalul!»". Curios sau nu este ca unii dintre "agitatori", printre huiduieli, intrebau: "Dar pana la urma care dintre ei e Maresalul?". "DEZASTRUL TARII". La 4 mai, acuzatii au fost transferati de la Jilava in localul Judecatoriei Ocolului VIII din Strada Stirbei Voda. Conform actului de acuzare din 29 aprilie 1946, erau trimise in judecata 24 de persoane, printre care se numarau mai multi fosti ministri in guvernarea Antonescu si Horia Sima, declarat "in prezent disparut". De ce se faceau vinovati inculpatii? "Ion Antonescu si cei care l-au sprijinit in politica sa, consemna actul de acuzare, s-au facut vinovati de dezastrul tarii si crime de razboi prin aceea ca au tradat interesele poporului roman, punand tara in slujba dusmanului fascist si hitlerist." "CANALIILE" DIN BOXA ACUZATILOR. Presa, in special cea de stanga, a urmarit cu atentie derularea procesului, avand grija sa selecteze din depozitiile martorilor doar pe cele incriminatorii. Editorialistii de la "Scinteia" ori "Rominia libera" s-au intrecut in a descrie jignitor chipurile condamnatilor: Ion Antonescu era "cainele rosu", "cri-minalul nr. 1", care "isi acopera mutra de asasin; nu vrea sa fie filmat". Despre Mihai Antonescu sau Ica, detinator al mai multor ministere in timpul guvernarii antonesciene, judecatorii au scris in actul de acuzare: "Cu mult inainte de lovitura de stat din 6 septembrie 1940, acuzatul Mihai Antonescu a pregatit si militat impreuna cu Ion Antonescu sprijinirea unei actiuni care sa duca la preluarea puterii, in dorinta de a servi interesele hitlerismului german, nutrind ura si dusmanie fata de Natiunile Unite si in special fata de URSS". Ziaristul N. Moraru ii imputa "ochii cenusii, cu zambetul mieros de caine batut gata sa linga mana, tremurand din toate madularele, gata sa cada in genunchi". Sub pana editorialistului care "observa" reactiile si comportamentul "canaliilor" au "cazut" pe rand Constantin Pantazi – "un Tandarica", Piki Vasiliu – "cel mai odios, cel mai crud si cel mai cinic dintre colaboratorii guvernului criminal al lui Antonescu", "cu ochi de sobolan, glas de comedian si miscari de triseur". Despre Radu Lecca, cititorii aflau ca are o "figura smochinita, oachesa, o privire nesigura care fuge de ici colo, lasitate si viclenie in acelasi timp". Printre martorii chemati sa depuna marturie s-au numarat personalitati ale vietii politice, economice sau culturale precum Gheorghe Tatarescu, Gheorghe si Dinu Bratianu, Tudor Arghezi. In proces s-a auzit doar cuvantul acuzarii, orice interventie a apararii fiind obstructionata. Mihai Antonescu, licentiat in Drept, si-a sustinut, fara succes, propria aparare. Dintre inculpati, singurii care au depus marturie in favoarea Maresalului Antonescu au fost Eugen Cristescu, Nicolae Mares – fost ministru al Agriculturii – si Radu Lecca. Restul s-a grabit sa spuna ca unica lor vina a fost indeplinirea ordinelor maresalului.

- 132 -

"POPORUL" CERE "EXECUTIA!". Pe tot parcursul desfasurarii procesului, presa a relatat despre "agitatia" care a cuprins "oamenii muncii", dornici sa-i vada executati pe "criminali". PCR si Guvernul Groza au incercat si prin astfel de presiuni populiste sa influenteze actul de justitie. Ziarele comuniste relatau despre demonstratii si mitinguri sustinute de locuitorii Capitalei, organizatia comunista – Apararea Poporului –, tesatorii din Pitesti, reprezentantii vaduvelor si invalizilor de razboi din Targoviste, muncitorii silvici, metalurgisti, ceferisti. Liderii partidelor de opozitie au fost prezentati in permanenta de comunisti ca si colaboratori ai lui Antonescu, deci vinovati ca si el. CONSULTARI "DEMOCRATE". Presiunile insa au continuat, de data aceasta in randurile Armatei. Printr-un ordin intern (nr. 465/mai 1946), s-a impus organizarea in toate garnizoanele de mitinguri de solidarizare cu sentinta data de Tribunalul Poporului. Anterior, fusesera organizate referendumuri prin care ofiterii si soldatii trebuia sa se pronunte referitor la executarea maresalului. Exista marturii ale ofiterilor care au recunoscut ca situatia s-a dovedit pentru ei "extrem de dificila, pentru ca au trebuit sa dea un raspuns afirmativ fara voia si convingerea lor personala". In urma "referendumurilor", ale caror rezultate au fost masluite, in majoritate, a reiesit ca Armata romana s-a pronuntat pentru judecarea lotului Antonescu, dar contra executiei fostului ei comandant. CONDAMNATI LA MOARTE. Sentinta finala, data la 17 mai 1946, l-a condamnat pe Ion Antonescu de trei ori la temnita grea pe viata si zeci de ani de degradare civica, de sase ori cu pedeapsa cu moartea, a mai primit patru condamnari la temnita de 20 de ani. In final – pedeapsa cu moartea. Pedeapsa capitala s-a cerut si in cazul lui Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Gheorghe Alexianu, Constantin Vasiliu, Radu Lecca si Eugen Cristescu. JUDECATOAREA DE LA... CRATITA In conformitate cu regulamentul de infiintare al Tribunalelor Poporului, componenta completului de judecata se stabilea prin tragere la sorti a numelui cate unui delegat din partea fiecarui partid politic reprezentat in Guvern. Cum in mai 1946, din guvern mai faceau parte si doi reprezentanti din partea PNL si PNT, considerati de comunisti "nesiguri", s-a recurs la un subterfugiu: Tribunalul Poporului a fost alcatuit din reprezentantii partidelor care intrasera in Guvernul din martie 1945, data la care s-a si hotarat infiintarea de astfel de tribunale ale poporului. Dar "aranjamentele" nu s-au oprit aici. Considerat a nu prezenta "garantii de obedienta", dupa formula comunistilor, prof. Constantin Lapusneanu (PNT) a fost inlocuit din completul de judecata cu Teodora Iorgulescu (PNT), de profesie casnica. A doua zi dupa "tragerea la sorti", Lapusneanu si-a dat demisia, invocand "motive de sanatate". ABDICAREA DUPA URECHE Cum se intampla in mai toate cazurile unor procese celebre sau a unor evenimente de mare importanta, zvonistica "infloreste". Astfel ca un raport al Directiei Generale a Politiei, din 25 mai 1946, informa ca printre comerciantii din Pitesti s-a auzit ca "marii criminali de razboi Ion si Mihai Antonescu ar fi fost rapiti din inchisoarea Jilava de necunoscuti, despre care se exprima banuiala ca ar fi fost americani". Se pare ca zvonul i-a atras atentia general colonelului I.Z. Susaikov, loctiitorul presedintelui Comisiei Aliate de Control, intr-atat de tare, incat acesta s-a deplasat la Palatul regal si i-a cerut Regelui Mihai explicatii. Ba, mai mult, i-a spus Regelui ca, daca "rapirea" s-a comis cu stirea sa, nu-i mai ramane nimic de facut decat sa abdice. In afara de raportul politiei, nici un document oficial nu a vorbit despre pretentia ofiterului sovietic.

Executia Maresalului

PAULA MIHAILOV CHICIUC

- 133 -

Desi Codul Penal nu prevedea pedeapsa cu moartea, patru dintre cei sapte condamnati la executie in "procesul Antonescu" au fost impuscati la 1 iunie 1946. Executia a avut girul Uniunii Sovietice, Statelor Unite si Angliei. La recomandarea Guvernului Groza, Regele Mihai a respins cererile de gratiere. Intr-o telegrama datata 15 mai 1946, reprezentantul SUA la Bucuresti, Burton Berry transmitea Departamentului de Stat informatia ca sentinta in cazul lui Ion Antonescu era condamnarea la moarte. Asadar, diplomatul ame-rican stia acest lucru cu doua zile inainte ca sentinta sa fie pronuntata oficial. MARESALUL A CERUT RECURS. Dupa pronuntarea sentintei din 17 mai 1946, toti acuzatii au cerut in sedinta publica recurs. Avocatii Constantin Paraschivescu – Balaceanu si Titus Stoika, reprezentand apararea, si-au intemeiat cererile de recurs pe doua elemente. Primul se referea la stabilirea gresita a componentei Tribunalului Poporului din reprezentanti ai partidelor politice care au format Guvernul pro-comunist din 6 martie 1945. In plus, au sustinut avocatii, membrii acestor partide nu aveau drept de reprezentare, deoarece in martie 1945, acele formatiuni politice nici macar nu existau ca partide. Al doilea viciu de procedura invocat a fost ca judecarea crimelor de razboi nu era de competenta unui tribunal romanesc, ci a unuia international. Ion Antonescu a declarat la proces ca nu va face recurs si nu va cere gratierea. Dar in chiar ziua pronuntarii sentintei, printr-o procura autentificata semnata cu propria mana, Maresalul si-a imputernicit avocatii sa "redacteze si sa sustina motivele de recurs impotriva sentintei de condamnare a subsemnatului data de Tribunalul Poporului, precum si prezenta cerere de gratiere in numele meu." Documentul existent in Arhivele Nationale rastoarna intreaga teorie, sustinuta inclusiv de fostul monarh Mihai I, ca Antonescu nu a facut recurs si nici nu a cerut gratierea. MEMORIA REGELUI MIHAI. Inainte cu doar trei zile de pronuntarea sentintei definitive la Inalta Curte de Casatie si Justitie (31 mai), care a respins ca nefondate cererile de recurs, Regelui Mihai i-au fost inmanate de avocati cererile de gratiere ale condamnatilor la moarte, insotite de o cerere de gratiere pentru Ion Antonescu, scrisa de mama lui, Lita Baranga. Prin anii ’90, intrebat despre evenimentele din acele vremuri, Regele Mihai a declarat ca el a discutat despre gratiere cu Groza si cu Patrascanu. Politicienii s-au aratat de acord ca Suveranul sa acorde gratierea, dar decretul regal nu s-a mai dat, deoarece, isi aminteste Mihai de Hohenzollern, "autoritatile sovietice m-au amenintat ca in cazul gratierii armata sovietica va interveni brutal cu tancurile." Dupa pronuntarea Inaltei Curti de respingere a recursurilor celor sapte inculpati, Executivul a intocmit o recomandare pe care Groza personal a scris cu stiloul in dreptul fiecarui condamnat pedeapsa "recomandata". La cererea Regelui, decizia Guvernului trebuia prezentata in scris si, totodata, ca opinia Comisiei Aliate de Control sa fie garantata de Guvern. Patrascanu se conformeaza si formuleaza tot la 31 mai urmatoarea recomandare: "In numele si din insarcinarea Guvernului, am onoarea de a propune Majestatii Voastre, pentru inalte ratiuni de stat, respingerea cererilor de gratiere facute de I. Antonescu, M. Antonescu, C. Z. Vasiliu si Gh. Alexianu si comutarea in munca silnica pe viata a pedepsei cu moartea aplicata condamnatilor C. Pantazi, R. Lecca si E. Cristescu. Guvernul isi ingaduie sa solicite Majestatii Voastre aprobarea in intregime a acestui raport, avand in vedere necesitatea satisfacerii marilor interse ale tarii noastre." COMUTARE DA, GRATIERE NU. Urmand "inaltele ratiuni de stat", Regele a dat la 1 iunie 1946 un decret regal prin care pedeapsa cu moartea celor trei inculpati "recomandati" era comutata in munca silnica pe viata. Fostul Rege Mihai insa relateaza peste ani ca Antonescu "nu a cerut gratierea, conform caracterului sau inflexibil. Gratierea a cerut-o avocatul lui. Am incercat tot ce se putea incerca sa-i scot din mainile comunistilor atat pe el, cat si pe Mihai Antonescu. Pentru ceilalti s-a admis comutarea pedepsei, pentru ei, n-a fost chip. (...) Decizia fusese luata inca inainte de aducerea Maresalului la Bucuresti. Si acum, unii vor sa spuna ca eu l-am omorat. Ca Maresalul a cerut gratierea. N-a cerut-o! Nici daca ar fi stiut ca o va obtine, n-ar fi cerut-o. Si daca i s-ar fi acordat, ar fi refuzat-o!" Dincolo de jocurile politice, ultimele momente traite de fiecare dintre acesti oameni au fost

- 134 -

impresionante. Ion Antonescu a cerut sa nu fie legat la ochi in timpul executiei. Mihai Antonescu a rugat sa i se aduca hartie pentru a scrie familiei. Cel mai patimas a fost Gheorghe Alexianu: "Doresc neamului meu sa-si indeplineasca idealurile pentru cari cad eu astazi aici." In timp ce condamnatii isi luau ramas bun de la rude si viata, ambasadorul URSS la Bucuresti – Kavtaradze – s-a grabit sa trimita la Moscova o telegrama cu confirmarea Regelui Mihai ca pedeapsa cu moartea a fost pusa in aplicare. Toti cei patru au traversat in liniste Valea Piersicilor de langa inchisoarea Jilava. Legat la stalpul de executie, Ion Antonescu a ordonat jandarmilor propria moarte: "Suntem gata, domnilor! Ochiti, va rog, bine! Traiasca Romania! Foc!" Dupa prima salva, Antonescu se ridica si revine catre jandarmi: "Nu m-ati nimerit, domnilor! Ochiti va rog mai bine si terminati odata..." Dar nici dupa a doua salva nu au murit toti condamnatii, ceea ce a impus executarea lor prin impuscare in cap cu pistolul. A doua zi, la 2 iunie, Maresalul Antonescu ar fi implinit 64 de ani. OPERATORUL Executia Maresalului a deschis multe rani in sufletele celor care l-au cunoscut si l-au respectat. Generalul Gheorghe Magherescu a povestit in cartea sa de memorii despre drama operatorului care a filmat executia. Ovidiu Gologan fusese, in timpul guvernarii antonesciene, operatorul pe langa Comandamentul Armatei. Datorita pozitiei sale, el a avut ocazia sa filmeze toate momentele importante la care a participat Maresalul. Ajunsese sa-l venereze pe conducatorul Romaniei de atunci. Tot lui i-a revenit sarcina de a filma scena executiei de la Jilava. Din acel moment, Gologan a fost pe cale sa-si piarda mintile de durere. Tortura suportata pe parcursul imortalizarii executiei unui om apropiat l-a marcat pe viata. Gologan a ramas insa in continuare operator la armata si si-a facut "cu abnegatie" meseria. CRISTESCU, SALVAT DE SOTIE In raportul pe care l-a prezentat Regelui Mihai ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, cerea comutarea pedepsei cu moartea a patru dintre cei sapte condamnati, printre care si Eugen Cristescu, fostul sef al serviciilor speciale. De ce a propus Patrascanu comutarea pedepsei pentru Cristescu? – a fost intrebarea care i-au adresat-o anchetatorii fostului ministru in 1951. Intr-o prima declaratie, Patrascanu a dezvaluit motivul gratierii. Prin Radu Xenopol, sotia lui Cristescu a intervenit la ministrul Justitiei cu solicitarea ca sotul ei sa fie salvat din fata plutonului de executie, promitand ca in schimbul salvarii lui "isi ia angajamentul sa dea pe mana organelor Statului aparatul Intelligence Service-ului care lucreaza in Romania". Patrascanu nu a comunicat nimanui despre acest angajament, argumentand ca propunerea "am facut-o din proprie initiativa, asa cum am procedat si cu ceilalti". Insinuarile anchetatorilor referitoare la eventualele legaturi dintre Lucretiu Patrascanu si Eugen Cristescu nu au fost confirmate de primul.

Editorial: Trandafirii lui Tito

LAVINIA BETEA Printre legile care guverneaza memoria colectiva se afla si aceea de reprezentare a fenomenelor de mare complexitate prin anumite personaje cu personalitate si merite resemnificate in functie de interpretarile prezentului. Astfel, Tito, care in vremea Cominternului fusese un desavarsit discipol al lui Stalin, denuntandu-si cu sarg propriii tovarasi (chiar si in dosarul uneia dintre nevestele sale, executate dupa un proces stalinist, se afla semnatura lui!), a ramas in istorie exclusiv ca opozant al magistrului sau. Schisma Tito-Stalin este, de asemenea, analizata la nivelul personajelor principale. Rareori, apa involburata a trecutului scoate la iveala din vartejurile politicii, destinele unor barbati si femei cu vieti frante numai pentru ca trezisera antipatia vreunui zelos slujbas ori, dimpotriva, pentru ca se

- 135 -

aflasera – fie si-o singura zi! – in preferintele unui om al puterii, cazut in dizgratie. Dupa ce Cominformul l-a declarat pe Tito "agent al imperialismului", numele actritei sovietice Tatiana Okunevskaia a disparut din presa, filmele in care jucase fiind retrase din circuit. Insasi vedeta cinematografiei sovietice din timpul celui de-al doilea razboi mondial disparuse dintr-o data, de parc-ar fi inghitit-o pamantul, dintre colegi, cunoscuti si familie. N-ar fi stiut nici macar ea sa spuna cu precizie unde se afla, topografia tenebroaselor inchisori unde petrecuse mai bine de un an in ancheta, ramanandu-i pentru totdeauna necunoscuta. In anii care-au trecut pana la impacarea urmasului lui Stalin cu "tradatorul Tito" a taiat lemne in padurile inghetate ale Siberiei. O "dusmanca" starnind sentimente ambivalente printre celelalte detinute: "femeile din popor" o ajutau din admiratia pentru trecutul de populara actrita; nevestele fostilor potentati zdrobiti de morile fara ragaz ale justitiei staliniste se fereau de "tiitoarea calaului Tito". Prin anii ’30, cand Okunevskaia era o foarte frumoasa studenta la Arhitectura, un regizor o remarcase pe strada. Cinematografia fiind arta utilizata predilect in educatia comunista a maselor, cariera si popularitatea fetei au fost fulgeratoare si ametitoare intr-o lume unde multimile de milioane aveau putine alegeri de facut in privinta filmelor si spectacolelor, evaluarile oficiale fiind impuse si ca succes de public. S-a maritat cu un alt produs stralucitor al realismului socialist, jurnalistul si scriitorul Boris Gorbatov, laureat al premiului Stalin. Spre sfarsitul razboiului, Okunevskaia joaca rolul principal in filmul "O noapte deasupra Belgradului" dedicat partizanilor iugoslavi. Filmul este difuzat soldatilor sovietici de pe front intr-un turneu la care participa si actrita. Spectacolul se termina apoteotic cu imnul partizanilor lui Tito, interpretat "life" de Okunevskaia. Dupa indicatiile regizorului, pe versul final "La lupta, slavi, aurora e-aproape!", desfasura din pumnul drept, strans, ridicat, o imensa esarfa de nailon rosu, dezlantuind delirul spectatorilor. In 1945 – scrie ea in memoriile publicate in anii perestroicii lui Gorbaciov – "s-a deschis poarta raiului". Receptii oficiale si... primele plecari in strainatate, diplomatia sovietica repurtand insemnate succese, inarmata in iesirea peste hotare cu "artileria grea" a delegatiilor de artisti si ansambluri folclorice. Vedeta filmului sovietic care glorifica eroismul partizanilor iugoslavi este invitata, cu ocazia unei astfel de deplasari, la masa de insusi Tito. Maresalul o primeste in noua sa resedinta, palatul regelui care fugise din tara, speriat de comunism. O intampina, in poarta, in ipostaza de curtezan galant care tocmai taiase pentru ea, din gradina regala, un imens buchet de trandafiri... negri! Flori nemaivazute si niciodata uitate de femeia care le va asocia raritatea culorii cu nenorocirea vietii ei. Tito poarta pe mana un diamant negru si este insotit de un superb caine (de asemenea, negru!), fosta proprietate a unui ofiter neamt. Masa, vesela si scaunele unde iau pranzul sunt si ele "exproprieri ale dusmanului". "Mesagera prieteniei sovietice" a platit cu varf si-ndesat regeasca primire. Intre memoriile altor victime ale stalinismului ale sale sunt de neuitat, exceland in descrierile unor torturi de rara cruzime prin contrastul cu situatia reala. Violata de Beria cu putina vreme inainte de arestare, n-a avut parte nici macar de firescul ingaduintei ce sta in obiceiul barbatului care se-nfrupta din trupul unei ravnite femei. In camerele de ancheta, parea ca tocmai frumusetea si gloria de-odinioara ii erau marile pacate. Vedeta, aclamata cu putina vreme in urma si de anchetatori (oameni sovietici si ei!), ajunsese o desfatare printre lugubrele lor indeletniciri. Dupa cateva zile de carcera, bunaoara, inghetata si murdara, fusese dusa intr-un birou unde toti ofiterii "in tura" o asteptau asezati ca la spectacol. "Dezbracati-va!" – i-a ordonat anchetatorul ei. "Nu mi se daduse voie sa ma spal, fata mi-era murdara. Colac peste pupaza aveam menstruatie, mi se luase nu numai vata, ci si batista. Eram naclaita de sange", povesteste memorialista, incheind cu distractia hoardei de "neghiobia lui Tito". O mica dar incapatoare istorie a calvarului de "detinuta politic".

Planul Marshall

- 136 -

CRISTINA VOHN Neincrederea sporita dintre marile puteri isi pune decisiv amprenta in anii 1946-1948 asupra statelor din centrul si estul Europei. Simbolic, razboiul rece este declarat de Churchill in 1946. Anul urmator, SUA lanseaza Planul Marshall. Atragator pentru toate statele din zona, ele refuza participarea la reconstructia Europei datorita Moscovei. In timp ce in Europa Centrala si de Est partidele comuniste isi consolidau pozitiile de putere, pe plan international, suspiciunile si neintelegerile dintre Aliati cresteau. DIVERGENTE. Marile puteri aliate in timpul razboiului, SUA, Marea Britanie si URSS, incep din 1945 sa aiba numeroase divergente privind organizarea postbelica a lumii. Neincrederea dintre ele, estompata pana acum datorita intereselor comune, creste pe masura ce dezacordurile se inmultesc. Pe de alta parte, metodele folosite de URSS in statele ocupate de Armata Rosie incep sa dezvaluie occidentalilor intelesul sovietic al cuvantului "democratie". Iar lansarea celor doua bombe atomice asupra Japoniei ii intareste lui Stalin convingerea ca este necesara o zona cat mai intinsa inspre estul Europei si in Asia pentru a proteja "patria comunismului". DISCURS FULMINANT. Momentul simbolic care a ramas in istorie ca inceputul razboiului rece a fost discursul pe care primul ministru al Marii Britanii l-a rostit la Fulton, in Statele Unite ale Americii, de fata fiind si presedintele Truman. Rostit la 5 martie 1946, discursul a lansat pentru prima data oficial ideea impartirii Europei de o "cortina de fier" ("iron curtain"). Churchill a criticat in termeni duri politica sovietica si si-a exprimat dorinta realizarii unei aliante intre SUA si Marea Britanie pentru oprirea expansiunii sovietice. "Ceea ce doresc ei (sovieticii – n.n.), afirma primul ministru britanic, sunt roadele razboiului si extinderea neingradita a puterii si doctrinei lor." "INGRADIREA" AMERICANA. Moartea presedintelui american Franklin Delano Roosevelt si venirea la putere a lui Harry Truman (12 aprilie 1945) marcheaza abandonarea politicii de concesii promovata in timpul conflagratiei mondiale. Noul presedinte american a optat in politica fata de URSS pentru doctrina propusa de asa-numitul "grup de la Riga" din cadrul serviciului sau diplomatic. Exponentul acestui grup era George Kennan, diplomat care lucrase la Ambasada de la Moscova si autorul unei "telegrame lungi", redactata in februarie 1946. Aici el face o descriere amanuntita a politicii externe a URSS ale carei baze erau, in opinia lui, "in intregime ideologice". De aceea, SUA trebuia sa riposteze pe masura prin promovarea unei politici "de ingradire" a statelor din "lagarul socialist". Termenul de "politica de ingradire" a devenit ulterior caracteristica mandatului lui Truman. Dar SUA s-au gasit la finele razboiului in situatia de a gestiona o Europa Occidentala distrusa economic si macinata de rivalitati nationale. Cea mai accentuata era aceea dintre Franta si Germania. Franta se opunea cu virulenta oricarui program de dezvoltare economica pentru vecinul sau. Pe de alta parte, Marea Britanie avea nevoie de resursele naturale ale Germaniei si forteaza cresterea productiei anuale in regiunea Ruhr. In acest climat, George Marshall vine cu o propunere de nerefuzat. PLANUL GENERALULUI. Secretarul de stat american George Marshall vine cu o propunere ingenioasa, inspirata din ideile lui Kennan, care rezolva totodata diferendul franco-german. In principal, Marshall, pe baza conceptului de "ajutor economic reciproc" acordat statelor europene, propunea ajutorarea de catre SUA pentru refacerea economiilor distruse de razboi. Conditia era "integrarea si coordonarea programelor economice" ale acestor tari, la nivelul fiecarui guvern din statele ce erau de acord sa participe la proiect. Marshall a lansat aceasta propunere dupa intoarcerea de la Conferinta ministrilor de Externe de la Moscova, unde se discutasera probleme legate de reorganizarea postbelica a lumii. Discursul sau din 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard, avanseaza acest plan comun pentru reconstructia Europei, cunoscut ulterior ca Planul Marshall. Asa cum a declarat ulterior intr-o conferinta de presa, planul se adresa tuturor statelor europene, inclusiv Uniunii Sovietice.

- 137 -

STALIN SE OPUNE. Statele occidentale au fost in totalitate de acord cu propunerea americana. De cealalta parte a baricadei, in URSS, reactiile sunt confuze. La 16 iunie, oficiosul sovietic Pravda califica Planul Marshall ca un "amestec in treburile interne ale altor state". Dar peste numai doua zile, ministrul sovietic de Externe, Viaceslav Molotov, accepta propunerea omologilor sai britanic si francez de a discuta despre prevederile Planului. In discutiile purtate la Paris, sefii diplomatiilor franceza si britanica au sustinut un program de reconstructie economica coordonat care sa includa si Germania. Molotov nu se opunea reconstructiei Germaniei, dar era mult mai interesat de despagubirile pe care aceasta urma sa le acorde URSS. Molotov negocia ferm si nu era dispus la concesii, desi Stalin nu luase inca decizia finala privind Planul Marshall. Hotararea a fost luata in timpul discutiilor care continuau la Paris. La 1 iulie, Molotov primeste o scrisoare de la Stalin, dupa care refuza net propunerile omologilor sai si paraseste lucrarile conferintei. Explicatia oferita a fost ca propunerile Planului Marshall duc la "pierderea independentei economice si erau incompatibile cu pastrarea suveranitatii nationale". FIRUL ROSU. Statele din Europa Centrala si de Sud-Est s-au aratat entuziasmate de propunerile americane. Cehoslovacia a anuntat ca trimite un reprezentant la Paris pentru a discuta despre participarea la Planul Marshall. Ministrul de Externe al Poloniei l-a informat pe ambasadorul american la Belgrad ca guvernul sau va trimite o delegatie la Paris. Ungaria isi manifesta si ea dorinta de participare la programul american de reconstructie a Europei. Dorintele lor vor fi zadarnicite de interventia Moscovei. Ea solicita tuturor guvernelor din sfera sa de influenta sa-si retraga acordurile de participare la discutiile pe marginea Planului Marshall, proiectate a se desfasura la Paris. Asupra primului ministru si ministrului de Externe al Cehoslovaciei, chemati la Moscova pentru a discuta aceasta situatie, Stalin profereaza printre alte amenintari si pe aceea de reziliere a acordului de colaborare intre Cehoslovacia si URSS din 1943. In consecinta, la 9 iulie guvernele Bulgariei si Iugoslaviei anunta neparticiparea la Conferinta de la Paris; acelasi lucru fac Cehoslovacia si Ungaria, iar la 11 iulie, Romania si Polonia. PORTRET George Marshall s-a nascut in decembrie 1880, in familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic insa a aratat inclinatii spre o cariera militara. Astfel, el urmeaza cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolveste in 1901. Ca tanar ofiter participa la primul razboi mondial, unde se remarca prin calitatile sale. Dupa razboi indeplineste diverse misiuni in China si in SUA. In 1939, presedintele F.D. Roosevelt il numeste sef al Marelui Stat Major cu gradul de general. In perioada celui de-al doilea razboi mondial se remarca in special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. In 1945 isi inceteaza cariera militara, intrand in serviciul diplomatic. Detine functii importante in administratia de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apararii in timpul razboiului din Coreea (1950-1951). Nemultumit de evolutia evenimentelor, in septembrie 1951 isi prezinta demisia si se retrage din viata publica. Peste doi ani (1953) primeste Premiul Nobel pentru Pace. A incetat din viata in 1959, la Washington. MOTIVATII "O Europa impartita in neumarate mici unitati economice nu va putea prospera. Trebuie folosite toate posibilitatile de dezvoltare ale Europei, iar piata europeana trebuie sa devina suficient de mare, pentru a justifica metodele moderne de productie ieftina pentru un consum de masa" John Foster Dulles

Apusul democratiilor din estul Europei

CRISTINA VOHN

- 138 -

Anii 1946-1948 au fost cei in care comunistii din tarile in care intrasera armatele sovietice si-au radicalizat metodele de actiune. Acum este lichidata complet opozitia, sunt "castigate" alegerile parlamentare si inglobate partidele social-democrate. Totodata, ei adopta masuri populiste pentru atragerea populatiei, pe care le vor abandona in cativa ani. Sovietizarea definitiva a Europei estice s-a petrecut intre anii 1946-1948. In unele tari, precum Bulgaria, unde opozitia a fost rapid inlaturata, procesul a fost definitivat inca din anul 1946. In alte state, in care traditiile democratice si interesele occidentale erau mai accentuate, el a continuat pana in 1948. ASALTUL FINAL. In anii 1946-1948, partidele comuniste trec la ceea ce a fost numit "asaltul final". Aceasta este perioada in care aliantele, ("fronturile") pe care partidele comuniste le-au realizat cu partidele democratice iau sfarsit. Partidele democratice nu mai sunt de folos in ascensiunea comunistilor, din contra, devin piedica pentru instaurarea "dictaturilor proletare". Vor fi desfiintate prin diverse mijloace: anihilarea liderilor sau scoaterea in afara legii. In Ungaria, liderul Partidului Micilor Proprietari, Bela Kovacs, este arestat in februarie 1947 sub acuzatia de "complot pucist". In paralel, partidele comuniste se consolideaza prin fuziunile pe care le fac cu partidele socialiste sau social-democrate. Aceasta dupa ce socialistii ostili comunistilor fusesera trecuti pe linie moarta. Fenomenul se petrece in toate statele in curs de sovietizare. POPULISM. In tot acest timp, partidele s-au preocupat de obtinerea sprijinului popular. Prin cuvantari pline de promisiuni, ele au reusit sa creeze pentru populatie iluzia unei "vieti mai bune". Discursurile promit aparitia unei "lumi noi", a unui real sistem democratic, asigurarea libertatilor si instituirea egalitatii intre oameni. Cetatenii sunt indemnati sa ia parte la edificarea "lumii noi". Dupa un razboi indelungat si istovitor, multi au crezut cu adevarat in promisiunile partidelor comuniste. Din pozitia de guvernanti, comunistii adoptasera deja masuri populare: reforme agrare, prin care taranii primesc pamant, trecerea in proprietatea statului a unor intreprinderi si uzine. Aceste masuri au convins ca partidele comuniste vor produce mari schimbari. Sperantele unora si temerile altora incepusera sa prinda contur. EXEMPLUL POLONEZ. Comunistii polonezi au speculat bine toate evenimentele din aceasta perioada. Asa s-a intamplat si cu ocazia propunerii pe care socialistii au lansat-o in 1946 de organizare a unui referendum prin care li se cerea polonezilor sa-si exprime optiunea fata de trei probleme: 1. Desfiintarea Senatului (o institutie cu traditie democratica indelungata); 2. Aprobarea distribuirii pamanturilor agricole catre tarani si nationalizarea industriei grele; 3. Noile frontiere vestice si nordice ale Poloniei. Partidul Comunist Polonez s-a raliat rapid acestor propuneri pe care le-a exploatat in folosul propriu. Cea din urma propunere specula sentimentele patriotice ale polonezilor, obligati sa se resemneze cu pierderea teritoriilor estice in favoarea URSS. Organizat in iunie 1946, referendumul s-a soldat cu aprobarea celor trei propuneri. FINALUL UNEI EPOCI. Alegerile generale desfasurate in toate statele au dat castig de cauza coalitiilor conduse de partidele comuniste. Rezultatele, mai mult sau mai putin falsificate, au legitimat noile conduceri. Cu acestea se trece prima faza a instaurarii a ceea ce in concordanta cu ideologia comunista s-a numit "dictatura proletara". Acum va fi desfiintat pluripartidismul, sistemul monarhic inlaturat si adoptate noi constitutii dupa modelul sovietic, prin care sunt proclamate oficial "republicile populare". Astfel, in Ungaria, presedintele republicii, Zoltan Tildy, este silit sa isi prezinte demisia (30 iulie 1948). In Cehoslovacia, dupa Lovitura de la Praga, noua adunare legislativa adopta o constitutie asemanatoare celei din URSS. In Romania, Regele Mihai este silit sa abdice la 30 decembrie 1947, anul urmator fiind adoptata constitutia "sovietica". LOVITURA DE LA PRAGA Preluarea puterii de catre Partidul Comunist Cehoslovac s-a petrecut intr-un climat intern deosebit de tensionat. PCC s-a folosit de sindicate si organele politienesti pentru a-l forta pe presedintele

- 139 -

Eduard Benes sa numeasca un nou cabinet format in majoritate din comunisti. Sub presiunea strazii, presedintele accepta sa numeasca, la 25 februarie 1948, ca prim-ministru pe liderul PCC, Klement Gottwald (foto). In scurt timp, noul cabinet organizeaza alegeri legislative (30 mai). Datele oficiale au dat castig de cauza guvernului, pentru care ar fi votat aproape 6,5 milioane din cei 8 milioane de votanti. Aceasta manevra surprinzatoare, care a inclus Cehoslovacia intre regimurile de "democratie populara" a fost denumita Lovitura de la Praga.

Tito, in dizgratie!

CRISTINA VOHN Incepand din anul 1945, liderul iugoslav Iosip Broz Tito a relansat proiecte din perioada interbelica referitoare la realizarea unei "federatii balcanice". Ideea lui Tito viza aducerea in cadrul aceluiasi stat federal a slavilor din sud-estul Europei. Sprijinit de liderul cominternist bulgar Gheorghi Dimitrov, proiectul se va izbi de refuzul lui Stalin. Iosip Broz Tito s-a remarcat in perioada interbelica, in Comintern, ca unul dintre cei mai fideli si mai supusi sustinatori ai lui Stalin. El a fost calificat chiar ca fiind "cel mai bun elev al lui Stalin". Dar, in numai cativa ani de la terminarea razboiului, intre cei doi se produce o ruptura definitiva. Unul dintre motive l-au constituit proiectele lui Tito privind constituirea unei "federatii a statelor balcanice". Ideea a fost privita la Moscova drept o initiativa de prea mare anvergura, care putea modifica raporturile dintre statele comuniste. Mai ales ca popularitatea lui Tito si tendinta acestuia de a se sustrage controlului Moscovei incepusera sa-l deranjeze pe Stalin. REVENDICAREA BANATULUI ROMANESC. Nici nu se terminase razboiul si Tito a inceput sa emita pretentii asupra statelor vecine si sa sustina proiecte de federalizare a Balcanilor. Liderul iugoslav isi promova politica externa pe mai multe directii. O prima directie viza sprijinirea subversiva a revendicarilor minoritarilor sarbi din statele vecine, care voiau alipirea provinciilor in care locuiau la Iugoslavia. A fost si cazul Banatului romanesc, unde s-au produs unele incidente intre sarbi si autoritati. Aici, problema a fost discutata la intalnirea pe care Tito a avut-o cu primul ministru al Romaniei, dr. Petru Groza, la Timisoara, intalnire despre care nu se cunosc prea multe din cauza lipsei accesului la documente. O alta directie a constat in tentativa de alipire a orasului italian Trieste, ocupat de trupele de partizani la 1 mai 1945. Initiativa nu s-a bucurat de sprijinul sovietic. Moscova a considerat-o ca o provocare gratuita la adresa aliatilor anglo-americani. Nici sprijinul (niciodata recunoscut) pe care Tito l-a acordat comunistilor din Grecia in confruntarile din razboiul civil nu au fost pe placul lui Stalin. Faptul reprezenta o incalcare a "Acordurilor de procentaj", de care insa Tito nu avea cunostinta. FRATIA IUGOSLAVO-BULGARA. Liderul iugoslav il cunostea foarte bine pe liderul comunistilor din Bulgaria Gheorghi Dimitrov, de pe vremea in care lucrau impreuna sub "faldurile" cominterniste. Deveniti lideri de stat, cei doi, la initiativa lui Tito, pun la cale realizarea unei federatii iugoslavo-bulgare. Proiectele nu erau noi. In perioada interbelica au existat numeroase asemenea intentii de realizare a unor Federatii Balcanice. Singura concretizare atunci a fost Intelegerea Balcanica, un tratat semnat in 1934 de Iugoslavia, Romania, Grecia si Turcia. Acum, planul lui Tito se marginea la realizarea unei federatii intre Iugoslavia si Bulgaria, care sa-i reuneasca pe slavii de la sud de Dunare. Initial, acesta a provocat o reactie pozitiva a Moscovei. Ulterior insa, planurile lui Tito au luat amploare. Iugoslavia semneaza tratate de colaborare cu statele din sud-estul Europei, inaintea Uniunii Sovietice. In 1948, liderul iugoslav propunea realizarea unei mari federatii balcanice, care sa cuprinda aproape toate statele comuniste din Europa Centrala si de Sud-Est: Iugoslavia, Bulgaria, Romania, Polonia, Ungaria, Albania si chiar Grecia (dupa ce comunistii de aici, sprijiniti de Tito urmau sa preia puterea).

- 140 -

Aceste initiative ale liderului de la Belgrad nu vor avea nici o finalizare. Din contra, ele vor atrage suspiciuni din partea lui Stalin fata de intentiile reale ale lui Tito. Cu atat mai mult cu cat acesta nu s-a sfiit sa-l sfideze pe liderul de la Kremlin. Dupa o intalnire intre Stalin si Dimitrov din iulie 1947 se decide ca proiectul federativ mai poate sa astepte, dar pot fi intarite legaturile comerciale si culturale dintre statele din zona. Pentru a discuta aceste aspecte, Stalin ii convoaca la Moscova pe liderii Bulgariei si Iugoslaviei. Dar, daca Dimitrov raspunde afirmativ, Tito... prefera sa-si trimita colaboratorii. Interventia Moscovei va conduce la "condamnarea" politicii lui Tito, facuta in reuniunea Kominformului, de la Bucuresti (iunie 1948). Iugoslavia va fi de acum marginalizata in cadrul "familiei" comuniste pentru mai multe decenii. CAZUL ALBANEZ Tito a incercat sa realizeze o "federatie" si cu Albania. Inca din timpul razboiului, el stabilise legaturi cu partizanii albanezi, pe care i-a sustinut prin diverse mijloace. Din 1945, liderul iugoslav a inceput sa faca presiuni asupra Tiranei pentru semnarea unor acorduri monetare, vamale si de cooperare economica. Respectivele acorduri, care erau net avantajoase Iugoslaviei si cresteau dependenta Albaniei fata de vecinul sau mai mare, au fost semnate in iulie si noiembrie 1946. In paralel, el i-a ajutat pe liderii comunisti albanezi. A trimis spre Albania hrana, experti si a facut investitii. Liderul de la Belgrad nu s-a multumit insa cu atat. El a facut o tentativa al carei scop final era integrarea Albaniei in cadrul Federatiei Iugoslave. Se bucura chiar de sprijinul lui Stalin, care la o intalnire, la Moscova, cu Milovan Djilas i-a declarat acestuia ca "(noi – n.n.) nu avem nici un interes special in Albania". In primele luni ale anului 1948, Tito a solicitat Albaniei sa-si plaseze armata sub comandament iugoslav. De asemenea, el si-a manifestat si dorinta de a trimite trupe ale armatei iugoslave pe teritoriul albanez. Justificarea era aceea de a-i apara pe albanezi de "fascistii greci". Grecia era la acea ora in plin razboi civil. Alarmati de asemenea propuneri, liderii de la Tirana au instiintat Moscova de planurile lui Tito. In consecinta, Stalin a intervenit la Belgrad si a stopat intentiile titoiste. PRESTIGIU "El (Tito – n.n.) a aratat calitati de om de stat care au adus Iugoslaviei un prestigiu pe care nu il cunoscuse vreodata de la fondarea sa ca stat si a castigat pentru sine respect si admiratie in intreaga lume" Phyllis Auty

Editorial: Pielea pe bat

LAVINIA BETEA Seful comunistilor din componenta delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris a fost Gheorghiu-Dej. Amanuntul a fost, desigur, de importanta minora sau de nebagat in seama printre ceilalti "romani trimisi sa reprezinte interesele tarii la Paris". Jocurile fiind facute intre marile puteri, romanii trebuie ca s-au simtit mai curand intr-un luxos sejur turistic, decat in delegatie, finantele tarii secatuite de razboi fiind, chiar si atunci, fara mila mulse, in beneficiul "reprezentantilor". Astfel ca, dupa propriile sale declaratii, din banii primiti ca diurna, Patrascanu ramasese la intoarcerea in tara cu 8.000 de franci elvetieni. Acestea erau "economiile" unuia care venise, ca multi altii, insotit si de-o nevasta cheltuitoare, eleganta si ifosele Elenei Patrascanu mergand pana la a-l face pe Gheorghiu-Dej sa-i atraga sotului atentia ca "spiritul mic-burghez" al "tovarasei sale" ii poate cauza mari neplaceri. Daca delegatii de "moda veche" se regaseau in largul lumii lor, ar fi gresit sa ne inchipuim ca fostii ilegalisti, scapati de prigoana Sigurantei, gustau nestingheriti bucuriile libertatii si placerilor

- 141 -

"capitalei luminii". In cercul puterii comunistii vor pastra fata de toti, ca in ilegalitate, spiritul conspirativ si suspiciunea "vigilenta". Chemat in tara de Ana Pauker si Vasile Luca, pentru pregatirea alegerilor, Gheorghiu-Dej il desemneaza ca inlocuitor al sau pe Ion Gheorghe Maurer, cu misiunea expresa de a-l informa asupra oricaror amanunte privind nu neaparat cursul conferintei, cat "miscarile" din interiorul grupului romanesc. Cunoscator al cutumelor, Patrascanu se oferise din proprie initiativa pentru acelasi rol, dar fusese refuzat de Dej. Belu Zilber, bunul prieten al lui Patrascanu din acea vreme, fusese introdus in delegatie la cererea expresa a serviciilor sovietice de informatii ca "om al sovieticilor", cererea fiind formulata sub forma de "indicatie" transmisa de Patrascanu. Asa ajunge Zilber in componenta delegatiei economice, condusa de nepotul lui Titulescu, Ion Christu. Zilber este insa, simultan, si informator al americanilor. Prin intermediul lui Christu transmite acestora date despre reparatiile de razboi platite de Romania catre URSS, considerate secrete de sovietici si comunistii romani si obtinute de la Institutul de Conjunctura Economica, unde lucra. Reiesea ca acestea depaseau sumele prevazute de armistitiu si recunoscute de guvernul roman. Datele au aparut in ziarul New York Herald Tribune, vinovatul de "scurgerea de informatii" fiind identificat de Maurer atunci in persoana lui Christu (decedat mai tarziu in "temnita ministrilor" de la Sighet) si, ulterior, in "ancheta Patrascanu", ca fiind Zilber. La conferinta insa, cel mai putin de partea romanilor este delegatia americana care sustine ca o parte din teritoriul Transilvaniei sa ramana in componenta Ungariei. Din arhivele cu documente oficiale aflam ca, in timpul respectiv, Gheorghiu-Dej si Patrascanu au avut o intalnire la sediul Partidului Comunist Francez, cu liderul acestuia, Maurice Thorez. Protocolul ei prefigureaza viitoarele intalniri de lucru si vizite prietenesti care vor face obiectul multora dintre activitatile "partidelor fratesti". Arhivele serviciilor secrete, insa, dezvaluie alte capcane in care se aflau, in mare parte fara stiinta lor, delegatii romani la Conferinta de la Paris. Despre Patrascanu se stia, bunaoara, ca primise aici, prin intermediul ambasadorului Romaniei la Londra, Richard Franasovici, propunerea fostului ministru de Externe, Constantin Visoianu, de a ramane in strainatate pentru "a sparge partidului"; despre Dej ca statuse de vorba, la cererea lor, cu Auschnitt si Malaxa, magnatii romani care emigrasera la vreme in strainatate; despre Barladeanu ca-si intalnise sora si cumnatul stabiliti in Elvetia... Supravegheri erau insa din toate partile. La Bucuresti, desemnat sa preia conducerea Ministerului Justitiei pe timpul desfasurarii Conferintei de pace de la Paris, Teohari Georgescu aduce un grup de subordonati de la Ministerul de Interne carora le ordona sa perchezitioneze in amanunt toate birourile. Ce face si cum traieste Ana Pauker este raportat amanuntit din cel putin doua parti – sotul prietenei sale Liuba Chisinevschi, cu care locuieste in aceeasi casa, si amica Anuta Toma, divortata, nu se stie cand, de Sorin Toma si casatorita, nu se stie cum, cu agentul sovietic Pantelimon Bodnarenko. O lume nebuna a supravegherii si conspiratiei! – esti tentat azi a spune, cand la indemana istoricului se afla si telegramele secrete dintre Molotov si Stalin. In corespondenta Moscova – Paris, stapanul incontestabil al "patriei sovietelor" semna depesele catre seful diplomatiei sale cu nume conspirativ! O lume unde, fara ascunzisuri, pare a se vorbi numai in sfera cea mai inalta a diplomatiei. In memoriile sale, Cordel Hull, seful Departamentului de stat American care in 1943 avusese sarcina de a conlucra cu Kremlinul, rememoreaza o discutie cu Molotov, din respectiva perioada. La sfarsitul razboiului – i-a spus Hull lui Molotov – veti putea continua politica dv. de izolare, inghitindu-va vecinii, iar noi, celelalte mari puteri, vom adopta fata de statele mici, intrate in stapanirea dv., atitudinea "nu te-ngrijora daca te inghite leul, ca-i punem noi pielea pe bat". Cum au zis, asa au facut.

Conferinta de Pace de la Paris

- 142 -

CRISTINA DIAC Pentru "examenul" ce urma a fi sustinut la Paris, delegatii romani aveau emotii la trei "materii": recunoasterea oficiala a apartenentei intregului Ardeal la Romania, obtinerea statutului de cobeligerant, reducerea cat mai mult posibil a cuantumului despagubirilor. Si Moscova a decis: "Ardealul da, cobeligeranta ba". In a doua jumatate a anului 1946, doua evenimente au tinut capul de afis al agendei politicienilor romani: pregatirea alegerilor si participarea Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris. PARTICIPANTII. Dupa capitularea Japoniei in septembrie 1945, al doilea razboi mondial se terminase. Peste aproape un an, la Palatul Luxembourg din capitala Frantei, din initiativa puterilor invingatoare, se deschideau lucrarile Conferintei de Pace. Scopul acesteia era sa discute si sa semneze Tratatele de Pace cu Italia, Ungaria, Bulgaria, Romania si Finlanda. La lucrari au fost prezente delegatiile a 32 de state, impartite in mai multe grupe. Din prima grupa faceau parte SUA, Marea Britanie, URSS, Franta si China. A doua grupa reunea 16 state, care aveau dreptul sa formuleze observatii si propuneri la Tratate. Numai statele din aceste doua grupe, denumite "Puterile Aliate si Asociate", aveau drept de vot. Proiectele Tratatelor fusesera elaborate de ministrii de Externe ai SUA, Marii Britanii, URSS-ului si Frantei, care nu aveau obligatia de a se consulta intre ei. Tarilor invinse in razboi, printre care se numara si Romania, nu li s-a acordat drept de vot. Li s-a permis totusi sa-si exprime punctul de vedere, dar numai punctual, si la solicitarea "celor mari". CE SPERAU ROMANII. Ca si dupa primul razboi mondial, "bucataria" Conferintei a fost una complicata. Discutiile au avut loc in comisii, subcomisii si apoi intr-o Adunare plenara. La putine zile dupa deschiderea lucrarilor s-a dat publicitatii textul oficial al Tratatului de Pace cu Romania, dar Tratatul in sine a fost semnat abia la 10 februarie, anul urmator. Lucrarile Conferintei n-au adus surprize nici pentru invinsi, nici pentru invingatori. Tratatele de Pace cu statele invinse reprezentau "certificatul de nastere" al noii ordini europene. SI CE VOIA STALIN. In vederea "examenului" ce-l aveau de sustinut la Paris, delegatii romani aveau emotii la trei "materii": recunoasterea oficiala a apartenentei intregului Ardeal la Romania, obtinerea statutului de cobeligerant, reducerea cat mai mult posibil a cuantumului reparatiilor si despagubirilor. In privinta Transilvaniei, emotiile erau insa ceva mai mici, faptul ca sovieticii aveau ultimul cuvant de spus nemaifiind un secret pentru nimeni. Cu aceste obiective, delegatia Romaniei a parasit Bucurestiul la 11 august 1946. PATAGONEZI SI AUSTRALIENI Premierul Petru Groza a refuzat sa faca parte din delegatie, motivand intr-o sedinta a Consiliului de Ministri ca: "Eu n-am sa ma pretez sa stau sa astept pe la usile tribunalului de la Paris ca sa ma cheme magistratii din Patagonia si din Australia, ca sa intru sa ma intrebe cand vor voi dumnealor". Sefia oficiala a grupului roman i-a revenit in aceste conditii lui Gheorghe Tatarescu, vicepremier si ministru al Afacerilor Externe. Neoficial, lider era insa Gheorghe Gheorgiu-Dej, prim-secretar al partidului comunist. REFUZ "Eu n-am sa ma pretez sa stau sa astept pe la usile tribunalului de la Paris ca sa ma cheme magistratii din Patagonia si din Australia, ca sa intru sa ma intrebe cand vor voi dumnealor." Petru Groza VISE DESARTE "Pe baza contributiei militare si economice pe care a dus-o incepand cu 24 august 1944, Romania este in drept sa ceara si sa obtina recunoasterea calitatii sale de tara cobeligeranta de

- 143 -

partea Natiunilor Unite" Petru Groza

Romanii la Conferinta Pacii

CRISTINA DIAC La plecarea din tara a delegatiei romane, "cartile" erau de mult facute. Astfel ca multi s-au plictisit in lunile "participarii la conferinta". U nii si-au omorat timpul facand shopping prin magazinele din "capitala modei". Altii petreceau pana-n zori de zi si declansau scandaluri in plina strada, spre amuzamentul trecatorilor. La Conferinta de Pace, problemele care interesau partea romana s-au solutionat dupa principiul "una da-una ba". Astfel, la mijlocul lunii august, Comisia Economica pentru Balcani si Finlanda a Conferintei de Pace a acceptat reducerea cu 25% a sumei pe care Romania urma sa o plateasca drept despagubire de razboi. Peste cateva zile insa, Comisia Politica si Teritoriala pentru Romania a furnizat romanilor o mare dezamagire, nerecunoscand statutul de cobeligerant. Nu s-a recunoscut nici ca, incepand cu 23 august, Romania a participat la efortul de razboi al Natiunilor Unite. PACATE DE NESTERS. Guvernul de la Bucuresti si-ar fi dorit ca Romania sa nu fie considerata stat invins in al doilea razboi mondial si sa evite astfel toate consecintele ce decurgeau din aceasta. La acea ora nu conta desigur ce spera Bucurestiul ci decizia lui Stalin. Delegatii romani s-au amagit pana in ultimul moment ca actul de la 23 august si participarea efectiva a Armatei Romane la campaniile din Vest vor sterge macar in parte "pacatul" participarii la razboiul impotriva Uniunii Sovietice. Si intrucatva l-a sters. In ochii altora, Stalin a fost marinimos cu romanii, lasandu-le impresia ca sase luni de razboi alaturi de URSS au valorat mai putin decat cele 38 ca adversar. Uniunea Sovietica a fost de partea romanilor contra maghiarilor in problema transilvana. In timpul Conferintei, reprezentantii Ungariei au cerut ca "macar" 4.000 de kilometri patrati sa le revina. "Stalin nu le-a iertat ungurilor participarea pana la capatul razboiului alaturi de Hitler", credea peste ani Alexandru Barladeanu, participant la Conferinta de Pace de la Paris. Cu zece voturi pentru si doua abtineri, Comisia Politica si Teritoriala a decis ca Ardealul sa revina in intregime Romaniei. Conferinta de Pace consacra de drept ceea ce de fapt se petrecuse in martie 1945. Transilvania revenea Romaniei, unul dintre statele invinse in razboi. DISTRACTII PE BANII TARII. La Conferinta Pacii, reprezentantii Romaniei au incercat sa salveze ce se mai putea salva. Insa "cartile" erau deja facute in momentul plecarii delegatiei spre Paris. Odata ajunsi acolo, unii dintre ei au constat ca nu prea au mare lucru de facut. "Comisia economica la Conferinta de Pace nu a facut nimic, a recunoscut Alexandru Barladeanu, chiar unul dintre membri acesteia. Mie, personal, nu mi s-a cerut sa fac nimic. Asta insemna ca sunt acolo de forma. Ca si mine erau si ceilalti. Cei care dictau erau americanii si rusii." In timpul sederii la Paris a vizitat muzee, s-a dus la teatru, s-a plimbat si a facut cumparaturi pentru sotie. Barladeanu se intorsese in Romania abia in vara lui 1946, dupa sase ani de sedere in URSS. "Nu prea aveam habar de economia Romaniei, marturisea peste ani. Am fost numit in grupul de experti economici pe considerentul ca cei din conducerea partidului aveau mai multa incredere in mine decat in Ion Christu care era, in realitate, seful acelui grup sau in Belu Zilber, delegat ca si mine." SPIONAJ PENTRU SOVIETICI. Cum viata are suisurile si coborasurile ei, delegatul Belu Zilber a ajuns peste cativa ani detinutul Belu Zilber, inculpat in procesul Patrascanu. In inchisoare le-a povestit colegilor din detentie atat detalii referitoare la propria activitate cat si "picanterii" din timpul Conferintei de Pace despre alti membri ai delegatiei. Intre timp, protagonistii cancanurilor ajunsesera foarte sus in ierarhia "de partid si de stat". O parte dintre povestile lui Zilber ne-au

- 144 -

parvenit Ion Ioanid – o vreme coleg de detentie – care le-a consemnat in volumele de amintiri dedicate experientei carcerale. Probabil ca oficial nici Zilber nu facea mai multe decat Barladeanu. Neoficial, el primise o misiune precisa din partea Moscovei: sa faca "lobby", cum s-ar spune astazi, pe langa diversi delegati occidentali pentru a-i determina sa renunte la sprijinirea pretentiilor evreilor emigrati din Romania in Occident. Acestia cereau despagubiri pentru proprietatile care le fusesera nationalizate in timpul regimului Antonescu dar Moscova, a povestit Zilber colegilor de inchisoare, nu avea nici un interes sa permita scurgerea de valori dintr-o tara cazuta in sfera ei de influenta. "MARFA" PENTRU PAPARAZZI. Un episod care i-a atras atentia lui Ion Ioanid se referea la "viata si activitatea, mai putin diplomatica", dusa la Paris de viitorul prim-ministru Ion Gheorghe Maurer. "Intr-una din zile, dimineata, ne spune Belu Zilber reprodus din memorie de Ioanid, in dreptul hotelului in care era gazduita delegatia romana s-a iscat un scandal care nu numai ca i-a alarmat pe locatarii din vecinatate si pe trecatori, dar le-a oferit reporterilor si fotografilor presei, care misunau in jurul cladirii, la vanatoare de vreun fapt senzational, un spectacol pe gustul ziarelor de bulevard. In fata hotelului se oprise un taxi din care coborase cu greu, abia tinandu-se pe picioare, Ion Gh. Maurer. Petrecuse toata noaptea si se intorcea la hotel sa se culce. Poate faptul ca umbla clatinandu-se si ca nu prea-si putea tine echilibrul ar fi trecut neobservat. A atras insa atentia cearta care s-a incins intre soferul taxiului si Maurer, care nu voia sau nu avea bani sa-i plateasca cursa. La pretentia soferului de a-si primi banii, Maurer ii raspundea cu agresivitate si pe ton ridicat, mai intai intr-o franceza aproximativa iar mai apoi in cea mai pura si expresiva limba romana, al carei farmec, lumea care se adunase pe strada nu-l putea aprecia. In schimb, gusta din plin bogatia de imagini a argoului parizian, pe care soferul de taxi il vorbea la perfectie. Epuizand argumentele verbale, Maurer a vrut sa-l loveasca pe sofer. N-a reusit, insa, decat sa-si piarda echilibrul si sa-i cada in brate. Intre timp, strada se umpluse de gura-casca iar peste tot fulgerau luminile aparatelor de fotografiat ale reporterilor, care imortalizau scena din diferite pozitii. In cele din urma au aparut si doi politisti, atrasi de zarva din cartier. In timp ce incercau sa-i imprastie pe curiosi si sa lamureasca cauzele incidentului, au iesit, in fine, in strada si cativa din membrii delegatiei romane care s-au grabit sa inabuse scandalul, explicand politistilor situatia, platind cursa soferului si ducandu-l, cat mai repede si mai sus, in hotel pe Maurer, care continua sa vocifereze." O amintire care s-a pastrat prin vremuri, mai mult sau mai putin reala, avand in vedere ca franceza era pentru Maurer limba materna, mama sa fiind frantuzoaica iar tatal neamt. Dupa glorioasa activitate sustinuta la Conferinta Pacii, la 22 septembrie o parte a delegatiei romane s-a inapoiat la Bucuresti. De la intrarea in tara a trenului oficial prin punctul de frontiera Valea lui Mihai si pana la Bucuresti, in fiecare gara, inaltii demnitari au fost primiti cu cele mai mari onoruri in toate orasele de pe traseu. Tratatul avea sa fie semnat abia la 10 februarie 1947 dar ce fusese mai rau trecuse. Si astfel se mai incheia un capitol de istorie. DELEGATIE CU SUTE DE MEMBRI Romania a deplasat la Paris o delegatie formata din 73 de membri, 13 delegati principali, 22 de consilieri tehnici carora li s-au adaugat secretari, cartografi, ziaristi, sotii ale politicienilor-delegati (de pilda, Elena Patrascanu si Lila Maurer). Membrii delegatiei s-au organizat in patru comisii, in functie de problemele ce urmau sa fie discutate in cadrul Conferintei. Astfel, Lucretiu Patrascanu conducea Comisia Politica si Teritoriala din care mai faceau parte Stefan Voitec (mi- nistrul Educatiei Nationale) si Richard Franassovici (ambasadorul Romaniei la Londra). Gheorghe Gheorghiu-Dej era seful Comisiei Economice, care ii avea printre membri pe Ion Gheorghe Maurer si Lothar Radaceanu (ministrul Muncii). Mai exista o Comisie Militara si Juridica dirijata de generalul Dumitru Damaceanu si o Comisie Informativa din care faceau parte matematicianul Simion Stoilov, poeta stabilita la Paris Elena Vacarescu, social-democratul Serban Voinea si viitorul ministru al Sanatatii Florica Bagdasar.

- 145 -

Gheorghe Tatarescu si guvernul Groza

CRISTINA DIAC Cariera lui Gheorghe Tatarescu a acoperit mai bine de doua decenii din istoria Romaniei. S-a certat cu Bratienii, a fost "omul lui Carol al II-lea", a intrat in guvernul Groza. Doamna Sanda Tatarescu-Negroponte a acceptat sa explice ce fel de om era tatal domniei sale, de ce a acceptat sa colaboreze cu comunistii, cum vorbea acasa despre ei. Jurnalul National: Cum era in familie politicianul Gheorghe Tatarescu, vorbea politica acasa cu mama dvs. Aretia Tatarescu, cu dvs.? Sanda Tatarescu-Negroponte: Eu am avut ceva vreme privilegiul sa fiu secretara lui. Aveam deja o varsta, vorbeam limbi straine – tata vorbea frantuzeste si nemteste, dar nu vorbea englezeste – si avea nevoie de cineva care sa-i traduca repede cate ceva. Astfel am ajuns sa cunosc anumite amaraciuni, ingrijorari si chiar tragedii pe care tata le-a trait, pentru ca le-am suferit alaturi de dansul. Ca om, nu aprecia averea in mod deosebit, si in locuinta de la Bucuresti si in cea de la Poiana, camera lui era cea mai mica din casa. Mergea cu masina noastra, care era o hodoroaga, nu cu masina oficiala. Era realmente pasionat de politica. Cand faci politica, nu mai ai prieteni, nu mai ai familie, nu mai ai nimic. Maniu a avut un atu din faptul ca nu avusese familie. Ce alte diferente vedeti intre tatal dvs. si Iuliu Maniu? Iuliu Maniu reprezinta un mit care ne face cinste. A fost un om integru, a avut o linie si s-a gandit mai mult la linia aceasta decat la necesitatile tarii. Dupa 23 august erau doua feluri de a vedea atitudinea romaneasca. Unul era al lui Maniu – acela de a fi intransigent, de a se sacrifica, de a se autodistruge, dar pentru o linie; al doilea – al tatalui meu, care s-a sacrificat stiind foate bine ca va fi criticat, ca va fi neinteles pana intr-o anumita epoca. Ce credeti ca l-a determinat sa accepte colaborarea cu Partidul Comunist? Convingerea lui era ca lupti mai bine din interiorul cetatii decat din exterior, ca fiind la putere ai in mana anumite parghii pe care din opozitie nu le ai. O alta obsesie a lui era sa-i uneasca pe toti oamenii politici. Credea ca, daca toata lumea ar fi facut ca el, ar fi reusit sa domine PCR, poate ar fi temporizat lucrurile si poate ar fi influentat mai mult evenimentele politice. Tata insa nu era iubit din cauza ca fusese prim-ministrul lui Carol al II-lea. Dar ce spera sa obtina intrand la guvernare alaturi de comunisti? Intrand la guvernare, si-a dorit sa readuca intre fruntariile tarii vechile teritorii pierdute, sa scape o anumita clasa si sa incerce cat de cat sa temporizeze dezastrul care avea sa vina. A incercat sa mai salveze ce se mai putea salva. Caci in definitiv ce avea tata de aparat? In primul rand apara Coroana, deoarece credea cu tarie ca Romania nu poate exista decat prin monarhie. In al doilea rand, si-a dorit sa apere granitele tarii, facand pe cat se poate apropieri cu tarile occidentale, dar fara sa-i supere pe rusi. In al treilea rand, a incercat sa apere cat se poate economia tarii. Rand pe rand, toate cele trei au fost pierdute. Tata a fost scos din guvern cu cateva luni inainte de abdicarea Regelui. In privinta granitelor si a situatiei internationale a Romaniei, a mers la Paris, a obtinut Transilvania, dar nu si cobeligeranta – ceea ce era foarte important. S-a facut peste capul lui – desi ministru de Finante era Alexandru Alexandrini din partidul lui – o reforma monetara. A pierdut toate trei lucrurile. In noiembrie 1947 i s-a cerut sa plece de la Ministerul de Externe. A doua zi a intrat in domiciliu obligatoriu. Dupa inscenarea de la Tamadau, in urma careia au fost arestati liderii Partidului National

- 146 -

Taranesc, a intuit ca va veni si randul lui? Nu. Spera ca anglo-americanii vor da balanta din nou in favoarea noastra. Nu si-a imaginat ca vom fi pierduti pentru atatea zeci de ani. Nici macar cand a vazut ca fusesera arestati Maniu, Mihalache si ceilalti lideri taranisti? Nu, n-a crezut. Trebuie sa recunoasc naivitatea tatalui meu. Poate ca spera ca nu se va ajunge asa departe. In noaptea arestarii lui au fost arestati toti cei patru frati Tatarescu. Apoi, cu anii, am fost 11 arestati in familia noastra. Nu si-a putut imagina ca tavalugul acesta teribil va trece cu atata putere peste tot ce avea Romania politic, cultural, peste mai marii satelor, peste preoti. Eu am fost arestata cu tot felul de femei, de la sotia lui Gheorghe Bratianu la sotii de chiaburi sau sotii de mai mari ai tiganilor – daca un tigan era mai instarit, era arestata si sotia, nu numai el. Am fost condamnata 5 ani, dar am avut noroc cu moartea lui Stalin. Tatal dvs. era om politic cu state vechi. Cu ce impresii a ramas de pe urma colaborarii cu liderii comunisti? Era impresionat de vederile lor foarte "partinice". Bineinteles ca un om politic face politica lui, dar erau asa de obtuzi, de putin romani, de internationalisti, incat cateodata se cutremura. In naivitatea lui, spera sa gaseasca o coarda care sa-i apropie de Romania. Dar dincolo de colaborarea politica, momente de mari apropiere nu au existat. Personal, imi amintesc de unul. De Sfantul Gheorghe, in 1947, noi eram la Poiana, tata era amarat si s-a trezit cu Gheorghiu-Dej venit sa-si sarbatoreasca onomastica alaturi de tata. Mama era foarte amarata si foarte reticenta, dar a fost o masa la care stateau trei sarbatoriti: tata, Gheorghe Gheorghiu-Dej si Ion Gheorghe Maurer. Dupa ce au plecat l-am vazut pe tata stand pe o banca in parcul de la Poiana si intrebandu-se: "Oare cati Iuda am stat azi la aceeasi masa?". Eu l-am cunoscut foarte putin pe Gheorghiu-Dej. Dar cum viata are neprevazutele ei, mult mai tarziu am dat lectii de franceza ca sa-mi castig existenta. Una dintre elevele mele a fost Mandra, nepoata lui Dej – fiica fiicei, care mi-a fost foarte draga. Asa e viata. Gheorghe Tatarescu a fost seful delegatiei oficiale care a re-prezentat Romania la Conferinta de Pace de la Paris. A discutat si cu celalalt grup – cel al fostilor diplomati din emigratie – care desfasura o actiune diplomatica paralela cu cea a guvernului de la Bucuresti? I-a vazut, s-a intalnit cu ei. I s-a propus sa ramana in Franta si a fost chiar impresionat cand Grigore Gafencu i-a spus: "Daca ramai, te facem presedintele nostru". Raspunsul tatei a fost: "Nu fac eroism prin procura". Eu fusesem lasata zalog in tara. Plecasem cu sotul meu la Karlovy Vary, la o cura si, cand tata a plecat la Paris, a trebuit sa ma intorc in tara. M-am suparat, am intrebat: "Tata, ce se intampla, de ce sa ma intorc eu?". Mi-a spus ca trebuie sa ma intorc. Se gandea ca, daca ramane in strainatate, e grav. E drept ca, si daca s-a intors, tot grav a fost. Poate ca pentru imaginea lui era mai bine sa fi ramas in strainatate. S-a intalnit cu Brancusi la Paris, date fiind relatiile dintre acesta si familia dvs? In casa noastra erau doua personalitati – mama, de care se vorbeste prea putin, desi era o Mecena, care si-a canalizat viata mondena in opere de binefacere si in tot ce e artistic. Si tata, cu politica lui. S-au inteles, s-au admirat, au avut un cuplu minunat, dar nu interferau deloc. Tata intelegea ce faceau artistii, dar nu era foarte adept al lor. Iar pe Brancusi, un timp, nu l-a inteles deloc. Cea care a avut dorinta de a-l aduce in Gorj sa faca un monument a fost mama mea, prin Societatea "Liga Nationala a Femeilor Gorjene" in care mama a bagat banii ei. Brancusi a venit la Targu-Jiu si a facut un monument eroilor din Gorj cazuti in primul razboi mondial (Coloana infinitului – n.n.) pe un teren donat de mama mea. Si Brancusi era gorjean, de la Hobita. Masa Tacerii, Dumnezeu sa ma ierte, este o masa de mamaliga olteneasca, asa cum intalneam in toate casele oltenesti. La noi in casa, tata domina casa complet si aveam toti un cult pentru el – si eu, si fratele

- 147 -

meu si mama. Vedeti, cand ajungi la varsta mea, ai o alta perspectiva asupra lucrurilor. Am crezut o lunga perioada ca toate actiunile tatalui meu vor domina un moment istoric al Romaniei, o clipa, pentru ca istoria se judeca in clipe. Ei nu, acum am ajuns sa cred ca tot ce va ramane durabil de pe urma familiei mele este legat de numele de Brancusi. El va fi simbolul epocii aceleia, pentru ca opera lui Brancusi este arta care domina chiar spiritul mondial la ora actuala. Opera Brancusi e unica opera in aer liber. Sa recunoastem, Brancusi este un nume mare in arta contemporana. In afara de Conferinta de Pace, al doilea eveniment major al anului 1946 l-au reprezentat alegerile din noiembrie? Ati participat la campania electorala? Tata a facut un turneu electoral in judetele din nord-vestul Transilvaniei, revenite de curand la Romania. A dorit sa fie deputat de Satu Mare, deoarece acesta fusese judetul cel mai oropsit, in pericol de a ramane la Ungaria. Chiar in timpul Conferintei, ungurii cerusera ca macar o parte din Ardeal sa le revina, si Satu Mare intra in zona dorita de vecinii nostri. La Paris a fost desigur sprijinit de rusi, pentru ca, daca nu voiau rusii, cine stie ce s-ar fi intamplat. Tata ramasese in relatii cu ungurii. A dorit neaparat sa reprezinte in parlamentul tarii unul din judetele pentru care luptase la Conferinta de Pace. N-am fost cu el in turneul electoral. Tatal meu reprezenta totusi guvernul Groza si se intampla ca era atacat, batut, se arunca si cu pietre. Dar asta se intampla si inainte, in campaniile electorale de dinainte de razboi. Asa ca nu m-a luat cu el. Am regretat, as fi vrut sa merg, dar nu mi-a dat voie si am ramas in Bucuresti. A stiut ca rezultatele fusesera trucate? A aflat imediat, avea si el oamenii lui in judete, asa ca a aflat destul de repede. M-am intalnit multi ani dupa revolutie cu unul dintre deputatii tatei, dl Enescu. Acele alegeri au fost un simulacru. A suferit ingrozitor. Paradoxal, ar fi vrut sa cada de la putere, pentru ca isi imagina ca asa ar fi cazut tot regimul comunist. El oricum mai cazuse o data, in alegerile din 1937. Intre cele doua razboaie, intai se numea guvernul si apoi se organizau alegeri. Invariabil, erau castigate de partidul care le organiza, pentru ca avea la dispozitie intreg aparatul administrativ. A fost singurul premier din Romania care a organizat alegeri si le-a pierdut. Din perspectiva istorica, a facut bine Gheorghe Tatarescu cand a ales sa colaboreze cu comunistii? Desigur, ca orice politica, si cea facuta de tatal meu poate fi criticata. Cand te lansezi in politica trebuie sa accepti ideea ca te expui la critici si ai datoria sa le accepti. Tata a acceptat si laudele, dar mai ales criticile, constient fiind cat de expus este un om public. A fost criticat si in timpul vietii, putini oameni l-au inteles si atunci. Eu am fost foarte apropiata de el, asa cum am spus, si lucrasem cu el o vreme. Poate de aceea l-am inteles mai bine ca altii. Au fost momente atunci cand mi-am permis sa-l dezaprob, dar numai in sinea mea. Azi incep sa-l inteleg foarte bine si acum, postum, ii dau dreptate. Visez sa nu mor pana ce tata nu va fi inteles de oamenii care vor studia cu atentie activitatea lui politica. DESCREIERATI Dupa intoarcerea in tara, Gheorghe Tatarescu a povestit intr-o sedinta de guvern ce se intamplase la Paris. Premierul Groza a dorit sa afle detalii suplimentare despre activitatea desfasurata la Conferinta de grupul diplomatilor emigrati din Romania, printre care se distingeau Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Viorel V. Tilea. In opinia lui Groza, acestia erau "un grup de delincventi romani in cearta cu Codul Penal si delincventi fata de statul nostru". Intrebat despre acelasi subiect, Tatarescu a spus: "Intreaga actiune dusa de ei este o actiune de defaimare a tarii. Insasi prezenta lor in strainatate fara nici un rost este o atingere a prestigiului nostru. Problema lor trebuie pusa in felul urmator: cine este in strainatate fara sa aiba vreun rost trebuie sa dea socoteala fata de statul roman. Ei au incetat de mult de a mai fi romani. Actiunea lor este o

- 148 -

actiune criminala. Trebuie sa vedem ce mijloace au, care este actiunea lor si care sunt metodele lor de lucru. Stiu ca la Paris scot o fituica imunda. Statul este atacat in prestigiul lui si el trebuie sa se apere." Gheorghiu-Dej, in opinia caruia diplomatii expatriati erau "o banda de descreierati si declasati politic care fac jocul dusmanilor intereselor superioare ale tarii", i-a dat dreptate lui Tatarescu, afirmand ca oricine se opune guvernului Groza inceteaza sa mai fie roman. DIURNELE Alexandru Barladeanu, delegat la Conferinta, si-a amintit peste ani ca pentru zilele petrecute la Paris li se fixase o diurna in franci elvetieni de-a dreptul impresionanta. O parte din delegati a stat la Paris numai o luna, altii au ramas chiar mai mult. "Din aceasta diurna, a povestit Barladeanu, am trait ani de zile. Mi-am cumparat din ea haine. Si mobila mi-am cumparat din ce mi-a ramas. Acei bani multi de diurna faceau parte din metodele lui Tatarescu de a-si face acoliti." De pe urma sederii la Paris, Lucretiu Patrascanu a ramas cu echivalentul a 8.000 de franci elvetieni. COMPROMIS Barladeanu considera de asemenea ca de Gheorghe Tatarescu s-a putut scapa usor atunci cand comunistii n-au mai avut nevoie de el, deoarece era un om politic compromis. "Fusese secretar de stat la Interne, a explicat Barladeanu, in momentul in care a fost reprimata revolta comunista de la Tatar Bunar. Represiunile au fost foarte dure. Compromis putea fi socotit in acel timp si, pentru ca a fost multa vreme prim-ministrul lui Carol al II-lea."

Editorial: Fara sufragete...

LAVINIA BETEA Cand se vorbeste de primele alegeri de dupa razboi, fie ca discursul este unul comun, fie al istoricului, focalizarea se face asupra falsificarii rezultatelor acestora in favoarea comunistilor. La nivelul cotidianului, datorita Legii electorale din 1946 s-a produs insa una dintre schimbarile numite, fara exagerare, epocale: toate femeile din Romania au primit drept de vot. Majoritatea lor nu apucasera macar sa viseze la "egalitatea dintre sexe"! Fara militantism anterior, fara miscari de sufragete, romancele s-au pomenit inzestrate, peste noapte, cu toate drepturile cetatenesti. Din punct de vedere al istoriei mondiale, faptul ca in fata legii femeile si barbatii au drepturi egale reprezinta o schimbare foarte recenta. Cazul Frantei – un etalon al democratiei europene – poate servi ca reper in evaluarea conditiei femeii din Romania. "Accederea femeilor la egalitatea perfecta ar fi dovada cea mai sigura a civilizatiei noastre si va dubla fortele intelectuale ale umanitatii", pleda romancierul Stendhal in favoarea lor, intr-o "Lettre ouverte aux hommes", in urma cu aproape 200 de ani. Abia la inceputul secolului al XX-lea insa, frantuzoaicele casatorite obtin dreptul de a dispune liber de salariul lor. Dupa inca trei decenii, incapacitatea juridica a femeilor maritate a fost suprimata, sotul pastrandu-si insa dreptul deciziei asupra locului de rezidenta al familiei si autoritatea asupra copiilor. In lunga istorie de pana la 21 aprilie 1944, cand femeile din Franta au obtinut dreptul de a vota si de a fi alese, s-au inscris nume ilustre de militanti pentru egalitatea de gen. Cu presiuni, mitinguri si demonstratii, din 1966 femeile maritate sunt libere sa exercite o profesie fara consimtamantul sotului. In deceniul opt al secolului precedent, autoritatea paterna asupra copiilor se transforma in "autoritate parentala" si e admis principiul de egalitate al remunerarii pentru munci de valori egale. In 1983 se aproba Legea asupra egalitatii profesionale intre cele doua sexe, iar in 1987 se elimina si restrictiile muncii de noapte pentru femei. Aceasta succesiune de date ilustreaza bine progresia lenta si de data recenta a acordarii de drepturi femeilor, intr-o tara unde democratia are faimoasa istorie. Cat despre suratele romance…! Bucurestenii ridiculizau in plin secol al XX-lea "feminismul" unei Mite care

- 149 -

incalecase, cu un scandalos curaj, bicicleta. Intr-o tara unde biserica a-ncremenit pana-n zilele noastre cu predicarea fricii si supunerii femeii in fata barbatului, spre hazul multora dintre mirii si nuntasii prezenti la cununiile religioase in stil ortodox, la mijlocul secolului trecut, statutul femeii nu era mult deosebit de cel al copilului. Neindreptatita de obiceiurile vechi din satele sudice ale Romaniei la mersul in rand cu barbatul, impiedicata deopotriva de lungimea poalelor si "scurtimea mintii", in unele locuri nu era nici macar strigata pe nume. Fetita numita "taca" trecea repede catre starea de "muica", prin apelativul monosilabic "fa" al tatalui sau al barbatului ei. Au dobandit femeile drepturi egale cu barbatii, dupa 1946? In raport cu mitul biblic al alungarii cuplului primar pe pamant, Evei i-au sporit poverile vietii. Blestemului de-a naste in chinuri si creste copii i s-a adaugat si greutatea de-a castiga traiul cu truda si sudoare, repartizata initial exclusiv lui Adam. Prin legislatia democrata adoptata in contextul unei economii precare, exista totusi o egalitate formala, datorita careia femeile se duc la scoli, se angajeaza la lucru pretutindeni, vor cuvanta in intrunirile publice, preiau responsabilitati in afara familiei, isi cheltuiesc salariul dupa plac, divorteaza dupa voie, cresc singure copii. Nu trebuie insa sa faci studii amanuntite asupra fostului regim ca sa ajungi la concluzia ca, deopotriva pentru femei si barbati, democratia e doar pe hartie. Ca si in 1946, la toate alegerile din anii regimului comunist, cetatenii au pus in urne niste buletine de vot, au raspuns – dac-au fost intrebati – prin sintagmele consacrate propagandistic (gen "am votat pentru mai binele nostru"), iar "rezultatele" au fost totdeauna cele decise "la varf", cu mult inainte de ziua votarii. In viata privata, femeile au continuat sa ramana inferioare barbatilor, defavorizate prin insesi recomandarile politicului. Femeia "cetatean si om al muncii" avea simultan obligatii de "minunata sotie si mama". Ca pentru prima Eva, asupra ei se arunca vina pentru betia, lenea, risipa, destrabalarea ori "greselile politice" ale barbatului. Insasi "problema fericirii", tema de varf a cinematografiei din ultima etapa a regimului, e rezolvata in clasica cheie a tihnei traiului de familie. O imagine-cliseu e cina de seara – cu seful familiei in capul unei mese, cu cel putin trei copii, servit din castronul aburind (pregatit nu se stie cand) de sotia intoarsa ca si el, de curand, din frontul unei glorioase zile de munca. Directoare de combinat industrial, zootehnista sau deputat in MAN, prin toate obligatiile ei, femeia in regimul comunist e musai "mai egala" decat barbatul.

La alegerile din 1946 se introduce vot universal

ILARION TIU Primele alegeri de dupa al doilea razboi mondial au avut loc in noiembrie 1946, la mai bine de un an de la terminarea conflagratiei. Prin noua Lege electorala, Romania s-a aliniat "modei europene", introducand dreptul de vot pentru femei. Aceasta prevedere a provocat vii dispute intre liderii comunisti si national-tar anisti. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, in Europa, cele mai importante evenimente politice in tarile foste combatante au fost noile alegeri legislative. Datorita duratei razboiului in Europa (sase ani), nici un parlament ales democratic inainte de 1940 nu mai avea legitimitate. Aliatii au ales momente diferite in care sa-si cheme cetatenii la urne: Marea Britanie – 1945, Uniunea Sovietica si Statele Unite – 1946. In general, dupa razboi noua orientare politica in vestul Europei a fost spre stanga. Populatia trecuse, datorita extremei drepte, printr-o drama in anii razboiului, fiind atrasa de socialisti si comunisti prin promisiunile privind protectia sociala. TOAMNA, DUPA RECOLTA. In Romania, chestiunea fixarii datei alegerilor a provocat dispute aprinse intre comunisti si "partidele istorice". Dupa formarea Cabinetului Groza, la 6 martie 1945, comunistii s-au preocupat de chestiunea instalarii monopolului in administratie si nu de alegeri. In

- 150 -

vara anului 1945, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu au facut numeroase proteste catre anglo-americanii din Comisia Aliata de Control pentru urgentarea alegerilor, fara a obtine promisiuni clare. Abia dupa Conferinta de la Moscova, din decembrie 1945, s-au reluat contactele dintre Putere si Opozitie, prin intrarea in guvern a unui reprezentat al PNT si PNL. Emil Hatieganu si Mihail Romniceanu, cei doi ministri ai "partidelor istorice", au avut insa un rol decorativ in guvern. Astfel, comunistii si-au stabilit nestingheriti strategia electorala. De indata ce guvernul si-a manifestat intentia de a organiza alegeri, "partidele istorice" au iesit din inertie. Maniu si Bratianu opinau ca acestea trebuia tinute imediat, pentru a nu permite comunistilor sa mai castige noi pozitii in administratie. Insa guvernul a aplicat "tactica" folosita de PNL si PNT in perioada interbelica, organizand alegerile toamna, dupa recolta. Se presupunea ca atunci taranii vor fi intr-o mai buna stare de spirit din punct de vedere economic, votand guvernul. Aceasta practica avusese succes deplin in cei 22 de ani de democratie interbelica. Numai ca in 1946 strategia s-a dovedit ineficienta, seceta cumplita care bantuise tara aducand saracie si foamete, mai ales in estul ei. IN AFARA PARLAMENTULUI. In orice stat constitutional, legile sunt facute de Parlament. Insa Romania anului 1946 era intr-o situatie speciala, deoarece, desi avea o constitutie "democratica" (cea din 1923, cu unele modificari), nu avea un Parlament. Ultima reprezentanta nationala fusese aleasa in 1937, fiind insa dizolvata de Carol al II-lea la scurt timp, prin instaurarea regimului sau personal. Astfel ca, dupa 23 august 1944, guvernul a devenit unicul legiuitor al Romaniei, conducand prin decrete. Asadar, prevederile noii legi electorale tineau exclusiv de vointa guvernului. Reprezentantii PNT si PNL au fost ignorati in timpul alcatuirii legii. Noua Lege (intrata in vigoare la 15 iulie 1946) acorda pentru prima data in istoria Romaniei drept de vot femeilor si militarilor activi. Acestia din urma fusesera "feriti" de "patime politice" in perioada interbelica, in scopul neimplicarii lor in politica. Dreptul electoral al femeilor se inscria intr-o atitudine generala in Europa dupa razboi. Senatul era desfiintat, Parlamentul devenind, in premiera, unicameral. De asemenea, era abolita si "prima electorala", care dupa 1926 permitea partidului care castiga 40% sa detina majoritatea in Parlament. In 1946, locurile in Adunarea deputatilor urmau sa fie distribuite proportional cu numarul de voturi. Insa nu acestea erau inovatiile "strategice" ale noului sistem de vot. Comunistii si-au asigurat controlul urnelor prin limitarea controlului magistratilor asupra procesului electoral. Competentele acestora au fost transmise factorilor politici si administrativi locali. In cei doi ani ulteriori "loviturii de Palat" de la 23 august 1944, comunistii avusesera grija sa-si plaseze oameni proprii in posturi de varf ale administratiei locale, atu bine exploatat. FARA FEMEI! National-taranistii n-au fost incantati de prezenta femeilor la vot. Prin tablete in ziarul de partid Dreptatea, satirizau interesul comunistilor pentru emanciparea femeilor. Ei puneau in antiteza imaginea femeii in timpul lui Alecsandri si Ana Pauker astfel: "Purtand cofita cu apa rece / Pe ai sai umeri albi-rotunjori, / Juna Rodica voioasa trece / Pe langa junii semanatori", il citau ei pe Vasile Alecsandri. Si o utilizau pe Ana Pauker: "Tova. Duguria Adela, plina de darzenie si de elanul tineretii, a aratat dorinta femeilor de la sat de a cunoaste noile probleme care i se adreseaza, noul suflu care cuprinde omenirea" (corespondenta de la o intrunire cu femeile a Anei Pauker).

1946 – ultimul an al societatii traditionale

ILARION TIU Dupa trucarea alegerilor din 1946, democratia traditionala din Romania, fondata prin institutiile de la 1859, dispare. Partidul Comunist devine forta dominanta, incepand sa-si inlature prin intimidare adversarii. Insa "partidel e istorice" erau deja la acea data in mare

- 151 -

declin, abia putand sa-si intocmeasca liste electorale complete. Pentru "partidele istorice", "renasterea democratiei" ulterioara loviturii de la 23 august 1944 a insemnat in realitate doar reactivarea politica a liderilor. Conducerea centrala pierduse contactul cu masele, deoarece din februarie 1938 partidele nu mai functionasera legal. Atat Carol al II-lea, cat si Ion Antonescu tolerasera activitatile politice ale liderilor implicati in "jocuri de culise", membrii de rand ai organizatiilor fiind in fapt inactivi. National-taranistii si liberalii nu dusesera "activitati subterane", asemenea legionarilor si comunistilor. La indicatiile liderilor, membrii din teritoriu asteptau pasiv renasterea institutiilor constitutionale, pentru a reintra in politica. Razboiul nu a adus normalizarea mult asteptata, iar comunistii, protejati de Armata Rosie, au sabotat refacerea structurilor judetene ale PNT si PNL. TARANISTII, IN IMPAS. In perioada guvernelor Sanatescu si Radescu, liderii national-taranisti s-au preocupat cu prioritate de controlul asupra parghiilor guvernarii. N-au dus o campanie de "racolare" de noi membri in partid. Bazandu-se pe simpatia interbelica fata de organizatie si pe suportul masei de cetateni ostili prezentei Armatei Rosii in tara, romanii care nu fusesera in perioada interbelica adeptii lui Maniu ii acordau credit politic datorita pozitiei anticomuniste. Dupa 6 martie 1945, activitatea locala a PNT-ului a incetat, deoarece partidul nu se mai afla la guvernare. Iuliu Maniu a fost singurul national-taranist vizibil, prin modalitatea deselor sale vizite la reprezentantii diplomatici anglo-americani de la Bucuresti. Ultimul eveniment politic anterior anuntarii alegerilor in care national-taranistii s-au remarcat a fost manifestatia proregala de la 8 noiembrie 1945. Insa replica dura a autoritatilor a descurajat manifestatiile publice viitoare. NOI RUPTURI. Prin remanierea cabinetului Groza de la 7 ianuarie 1946, PNT-ul a intrat din nou la guvernare prin Emil Hatieganu – ministu fara portofoliu. Nu el fusese insa omul pregatit de partid, ci Ion Mihalache. Dar comunistii au refuzat prezenta lui Mihalache in executiv. Vazand atitudinea comunistilor, national-taranistii au abandonat ideea participarii la guvernare si s-au mobilizat spre refacerea structurilor de partid locale. Secretarul general al organizatiei, Nicolae Penescu, a trimis dispozitii ca pana la 15 martie liderii locali sa refaca vechile filiale, de la nivelul de organizatie sateasca pana la Congres judetean. In pas cu "moda" timpului, taranistii erau indrumati sa puna accent pe organizatiile de muncitori, de tineret si de femei. Reorganizarea nu era deloc facila. Muncitorii fusesera in mare parte integrati in structurile procomuniste, prin intermediul sindicatelor, controlate in intregime de PCR prin Confederatia Generala a Muncii. In privinta femeilor, in partid a existat reticenta, national-taranistii considerand politica exclusiv apanajul barbatilor. In activitatea de reorganizare, Maniu a primit o "palma" de la dr. Lupu, vechi opozant al sau in PNT. Acesta solicitase chiar sefia partidului in februarie 1945, dar renuntase, vazand ca Maniu era sprijinit de anglo-americani. Insa in ianuarie 1946 relatia celor doi s-a incheiat, deoarece Ion Mihalache fusese desemnat initial pentru a intra in guvern, si nu dr. Lupu. Acesta din urma s-a desprins din organizatie, fondand Partidul Taranesc-Democrat. Ruptura deloc neinsemnata, cum sustineau liderii "aripii" Maniu, dr. Lupu reusind pana in vara sa aiba filiale in 51 din cele 58 de judete ale Romaniei. STRATEGII DE CAMPANIE. Dupa publicarea Legii electorale in Monitorul Oficial, la 15 iulie 1946, secretarul general Nicolae Penescu a trimis instructiunile de campanie. Pana la 10 august organizatiile judetene aveau obligatia sa-si trimita listele de candidati. Trebuia sa aiba in vedere si includerea unor muncitori si femei, pentru a contrabalansa metodele folosite de guvern. Intocmirea listelor nu era o operatiune facila, deoarece autoritatile locale politienesti faceau presiuni asupra simpatizantilor PNT. Constienti de viitoarele abuzuri ale guvernului, national-taranistii din teritoriu erau indrumati sa pregateasca si strategii pentru apararea corectitudinii votului, dar si a campaniei electorale. Responsabilii misiunii erau tinerii din "garzile Maniu", care ii insoteau pe liderii locali pe teren. Existenta acestor "garzi" a fost exploatata de guvern, care acuza PNT-ul ca se pregateste de "revolutie fascista". LIBERALII, IN AGONIE. Partidul National Liberal a fost mult mai afectat decat PNT-ul de

- 152 -

suspendarea activitatii in timpul regimurilor lui Carol al II-lea si Antonescu. Dupa 23 august 1944, comunistii au reusit sa produca o spartura puternica in organizatie, prin atragerea lui Gheorghe Tatarescu in FND (februarie 1945). Vechiul partid liberal a ramas sub conducerea lui Dinu Bratianu, care a facut tandem cu Iuliu Maniu pentru "apararea democratiei". Insa reintrarea la guvernare in ianuarie 1946, prin Mihail Romniceanu, nu a readus mobilizarea asteptata. Simpatizantii de la nivel local ramaneau fideli principiilor liberale, dar activau "pe tenen" pentru refacerea filialelor. Tocmai de aceea, dupa publicarea legii electorale PNL-ul nu a putut sa intocmeasca liste complete in toate judetele tarii. IN ALEGERI, OPOZITIA, DEZBINATA Cu toate ca, din punct de vedere al activitatii pe teren, partidele din opozitie nu erau puternice, n-au reusit sa treaca peste orgolii si sa candideze pe liste comune. Guvernul formase la 17 mai 1946 un cartel electoral, denumit Blocul Partidelor Democratice, din care faceau parte: PCR, PSD, Frontul Plugarilor, PNL-Tatarescu, PNT-Anton Alexandrescu si Partidul National Popular. In septembrie 1946, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu (foto) au decis sa se organizeze si ei intr-un bloc electoral, sub conducerea liderului national-taranist. Liberalii au primit cu bucurie aceasta perspectiva, constienti ca puterea lor nu mai era aceea din anii 1920-1930. Insa liderii PNT din Vechiul Regat (gruparea Ion Mihalache) nu au acceptat propunerea, sustinand ca partidul trebuia sa se indrepte spre stanga si nu sa sustina interesele "oligarhiei liberale". Negocierile au continuat si in luna octombrie, fara sa se ajunga la crearea cartelului. In discutii fusese angrenat si Constantin Titel-Petrescu, liderul Partidului Social-Democrat Independent. Insa nici liderii partidului acesta n-au acceptat ideea cartelului cu "burghezii", parasind discutiile. Astfel ca in alegerile din noiembrie 1946 opozitia s-a prezentat pe liste separate, fara a putea sa-si invinga vechile disensiuni in fata unor alegeri care se anuntau fara precedent.

Cu ranga si pistolul in campania electorala

ILARION TIU Campania electorala a alegerilor din 1946 a fost deosebit de violenta. Guvernul a cautat prin toate mijloacele sa intimideze opozitia, violentele si calomniile asupra adversarilor fiind la ordinea zilei. Prin teroare si zecile de morti, lupta pentru voturi din 1946 seamana cu cea din 1933 a liberalilor, fiind la fel de precipitata. Atmosfera in campania electorala din 1946 nu a diferit prea mult de competitiile politice din alegerile interbelice. A avut de toate: denigrarea adversarilor, suspendari de ziare, batai "pe teren" si, din pacate, pierderi de vieti omenesti. Doar ca in 1946 "caracteristicile" acestea au fost mai insemnate decat in trecut. Ca de obicei, primele tulburari ale campaniei au fost legate de fixarea datei alegerilor. "Traditional", au fost impinse in iarna, guvernul mizand pe votul taranilor dupa strangerea recoltei. Oficial, propaganda electorala a inceput la 15 iulie 1946, dupa publicarea noii legi electorale in Monitorul Oficial. Desi opozitia cerea insistent fixarea datei alegerilor, guvernul a amanat decizia pana la 15 octombrie. "Ziua cea mare" a fost stabilita pentru 19 noiembrie 1946. GARZILE "IULIU MANIU". Deoarece "partidele" istorice nu s-au putut intelege privind formarea unei liste unice pentru participarea la scrutin, au inceput campania pe cont propriu. Cel mai important partid din opozitie era Partidul National Taranesc, singurul care reusise sa-si refaca toate organizatiile judetene. La Bucuresti s-a format un Birou Electoral Central, care sa coordoneze activitatea de campanie, format din personalitati ale sale precum: Nicolae Carandino, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzesti. Pentru contactul cu teritoriu au organizat un serviciu de curieri, format din membri de toata increderea. S-a incercat si formarea unui "serviciu de informatii", care sa culeaga date despre strategiile guvernului, dar fara mari beneficii.

- 153 -

Organizatiile din teritoriu au primit dispozitii sa constituite echipe de 9-10 tineri fideli organizatiei care sa mearga in localitati pentru a-i incuraja pe simpatizantii partidului sa nu cedeze presiunilor guvernului. Autoritatile au botezat aceste grupuri "echipe de soc", sustinand ca vor sa instaleze teroare in populatie. Cunoscute si cu numele de "garzile Iuliu Maniu", echipele taranistilor se ciocneau adesea cu echipele electorale ale BPD, confruntarile soldandu-se cu raniti grav si chiar morti. Liberalii n-au reusit sa se organizeze la fel de bine ca national-taranistii. Desi aveau destui simpatizanti, acestia nu se implicau activ in campanie. La Bucuresti s-a format un Birou central pentru a coordona propaganda de partid, fara realizari concrete. De fapt liberalii au sperat continuu ca vor participa la alegeri intr-un cartel cu national-taranistii, dar Ion Mihalache s-a opus proiectului. Din punct de vedere al mesajului electoral, opozitia nu a excelat. In general, liderii national-taranisti si liberali au avut un discurs de negare a promisiunilor guvernului. Temele centrale folosite in discursuri publice sau oferte electorale scrise erau lupta contra dictaturilor si apararea integritatii si independentei tarii. PNT-ul a glorificat permanent personalitatea lui Iuliu Maniu, prezentat ca un "apostol al neamului", care va reusi sa "scape tara de comunisti". Astfel, sperau sa-i atraga pe romanii care se temeau de sovietizarea Romaniei. Taranistii s-au concentrat preponderent spre mediul rural, sustinand ca guvernul ii amagea cu reforma agrara, iar dupa castigarea alegerilor va infiinta colhozuri. CU BATA SI BAIONETA. Inca inainte de a incepe oficial campania electorala, comunistii din teritoriu au primit ordine stricte sa-i saboteze orice intrunire publica a opozitiei. Echipele muncitoresti din orase, formate din sindicalisti, au fost scoase din lucru si mobilizate pentru "lupta electorala". De cate ori auzeau ca era vreo intrunire a opozitiei, se mobilizau in cateva zeci de minute si inarmati cu rangi, topoare sau chiar arme de foc imprastiau manifestatia adversarilor. In acest demers au fost ajutati si de fortele Ministerului de Interne (condus de Teohari Georgescu), care stateau nepasatoare la agresiunea comunistilor asupra "democratilor" sau participau uneori la represiuni. Astfel ca, incepand din luna august 1946, PNT-ul a renuntat la intrunirile publice, organizand sedinte in carciumi sau case particulare. Si aceste forme de propaganda au fost interceptate de echipele electorale ale comunistilor care "spargeau" intrunirile opozitiei. "MARSUL COMUNIST". In campania din 1946, pe langa membrii de partid recrutati in ultimii doi ani, au avut suportul deplin al institutiilor statului, dar si al Armatei Rosii. Guvernul a participat la alegeri in cartelul electoral format la 17 mai 1946, sub denumirea Blocul Partidelor Democratice (BPD), din care faceau parte PCR, PSD, Frontul Plugarilor, PNL – Tatarescu, PNT – Anton Alexandrescu si Partidul National Popular. Dupa emiterea legii electorale, la Hotelul Continental din Bucuresti s-a format un Comitet central de campanie al BPD. Principalul sau scop si al echipelor electorale pe care le coordona era sa popularizeze in toata tara semnul electoral al Blocului – soarele. Spre deosebire de liderii opozitiei, care n-au putut organiza manifestatii publice, candidatii BPD au fost in permanenta pe teren. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Lucretiu Patrascanu, Petru Groza, Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer au strabatut toate zonele tarii, tinand discursuri in fata a mii de oameni mobilizati de comunisti. Pe langa vizitele in provincie, candidatii Blocului au infiintat "case ale alegatorului" in circumscriptiile lor, unde se intalneau periodic cu populatia. Este pentru prima data in istoria Romaniei cand un partid participant la alegeri isi trimite toti liderii in localitatile tarii, electorii intrand in contact vizual si comunicare directa cu ei. Propaganda pe teren a candidatilor BPD a fost sustinuta de Scinteia si de celelalte ziare ale Blocului. Erau prezentate realizarile guvernului in refacerea liniilor de transport, diminuarea somajului, infiintarea cantinelor muncitoresti, reforma agrara etc., cu promisiunea ca un guvern BPD va spori reformele. PROPAGANDA

- 154 -

Printre tintele principale ale campaniei din 1946 au fost soldatii. In revista ostirii, Glasul armatei, periodic apareau "pareri" ale soldatilor despre campania electorala. Iata ce "scrie" soldatul Constantin Hangu la 3 octombrie 1946: "Ca ostas si ca cetatean constient, eu raspund cu toata convingerea ca partidele care reprezinta interesele poporului sunt acelea care s-au dovedit pana acum ca merita sprijinul poporului. Sunt acele partide care s-au unit intr-un singur Bloc, acele partide care au format actualul guvern, care prin munca depusa au asigurat mijloacele de trai ale poporului, au infaptuit reforma agrara". Insusi ministrul Armatei, Constantin Vasiliu-Rascanu, se afla pe listele electorale pentru Adunarea deputatilor, la Dolj. Ofiterii din aceasta regiune au fost avertizati ca, daca unitatile lor nu vor vota in unanimitate lista BPD-ului, vor fi desfiintate, iar ei – imprastiati in toata tara. Nu numai Armata a fost implicata in campania electorala pro-BPD. In mediul rural, foarte active au fost legiunile de jandarmi. Conform instructiunilor Inspectoratului General al Jandarmeriei, posturile de jandarmi aveau misiunea sa lamureasca populatia rurala asupra Platformei BPD. Tot ei trebuia sa mobilizeze echipe de tarani care sa faca propaganda in favoarea guvernului, pentru a combate zvonurile lansate de opozitie despre colhozuri. "BEPEDICE" "Dogma bepedista (a BPD – n.n.) cere adep- tilor ei sa nu-si mai tina RANGUL, fiecare trebuind sa invete sa-si tina RANGA; Caracterele esentiale ale bepedelei sunt SINCERITATEA si SIMBOLISMUL; in adevar, guvernul GROZA a vrut sa semene de la inceput GROAZA in popor" Dreptatea - 14 iulie 1946

Politica si gloante

ILARION TIU In marile orase, fortele guvernamentale s-au bazat in campania electorala mai ales pe sindicalistii organizati in Confederatia Generala a Muncii. Scosi din productie, au fost transformati in "agenti electorali". Printre putine le marturii scrise despre acea atmosfera se numara cea a PNT-istului Victor Raducan, publicata in 1992. Memorialistica despre campania electorala din 1946 este destul de saraca. In general, national-taranistii si liberalii participanti la alegerile din 1946, care au supravietuit comunismului, au scris despre falsificarea scrutinului. Insa despre campania electorala putine marturii. Printre acestea este si interviul realizat in 1992 de scriitorul Mihai Radulescu cu Victor Raducan, membru in organizatia de tineret a PNT in 1946. Acest interviu se regaseste in agenda lucrarii lui Mihai Radulescu, "Tragedia lui Lucretiu Patrascanu: convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu", aparuta la Editura Ramida. Subtitlurile ne apartin. TARANISTII IN CAMPANIE. "In 1946, spune Victor Raducan, faceam parte din organizatia de tineret a Partidului National Taranesc din comuna Voievodul Mihai, asa cum se numea atunci actualul cartier Crangasi – Giulesti din Bucuresti. In organizatia de tineret am primit si o raspundere: eram sef in comuna. Activam si in organizatia muncitoreasca de la Atelierele CFR Grivita, sectia a III-a – Cazangerie. A venit campania electorala din 1946. Formasem o puternica organizatie de tineret in cartierul meu. Aveam in jur de 500-600 de tineri in circumscriptie, de la Podul Grant, cartierul Crangasi pana la capatul tramvaielor 11 si 2, la Giulesti-Sarbi. Campania se ducea greu, nu aveam libertatea s-o facem. La data de 30 septembrie 1946, am hotarat cu comitetul meu sa difuzam manifeste si sa incepem campania electorala. Ne era foarte dificil sa tiparim manifeste. Le difuzam pe furis. Comunistii erau cu ochii pe noi. Insusi domnul Maniu ne daduse dispozitie: «Nu riscati, pentru ca riscati sa va pierdeti viata». Asa si era. Dovada sta ceea ce mi s-a intamplat mie. In seara aceleiasi zile, am inceput sa lipim manifestele, pe la orele 18, de la Podul Grant, pe

- 155 -

Soseaua Giulesti inainte. Eram urmariti. Aproape in dreptul strazii unde locuiam, peste vreo doua-trei ore – cand incepuse sa se intunece, dar nu de tot –, m-am oprit in fata unui gard foarte frumos, nou. Proprietarul era penetist. Vorbisem cu el inainte. Ii cerusem asentimentul. Dupa cum stabiliseram, am scris personal cu vopsea: «Regele, Patria, Biserica Maniu le va ap». Voiam sa scriu: «apara». In momentul acela am fost secerat de gloante. N-am vazut cine a tras, pentru ca eram cu spatele la strada. Dar doi prieteni ai mei au vazut un jeep sovietic din care au coborat trei insi. I-au recunoscut: era unul Gica Barjac si unul Ion Vartic. Faceau parte din garda personala a lui Gheorghiu-Dej. Lucrau la Grivita. Deci ma cunosteau din Ateliere. Acestia, demult, cand au constatat ca nu ma puteau capta, ca nu voiam sa-mi reneg credinta, mi-au spus: «Tu n-o sa mai traiesti!». Stiau limpede de pe atunci ca urmareau sa ma distruga. Au gasit acel prilej. Erau scosi din productie. Toate elementele acestea de baza erau scutite de munca. De indata ce s-au format sindicatele, ii scosesera pe toti din productie. Conducerea sindicatelor era compusa din elemente neproductive. Sigur, cand m-au amenintat, n-am luat asta in considerare. Poate ca m-a impiedicat elanul tineresc. Abia venisem din razboi: viata n-avea importanta pentru mine. Ma angrenasem in aceasta lupta impotriva comunismului si socoteam ca nimic nu era prea mult pentru idealul meu. Cand am cazut, sincer sa va spun, n-am simtit durere. Am simtit un regret parca, fiindca n-am terminat ce aveam de scris acolo. Mai departe nu stiu ce s-a petrecut." DIN GIULESTI LA SPITAL. "M-am trezit, dupa vreo 10-12 ore, la postul de jandarmi. Zaceam intr-o sala, pe ciment. Durerile ma faceau sa gem. Nu venea nimeni sa-mi dea vreun ajutor. Au sosit acei doi tineri care fusesera cu mine. Mi-au spus ca ei ma luasera-n spinare, cum eram – cu sangele suvoi – si ma adusesera la postul de jandarmi. Constatand ca nimeni nu miscase un deget in favoarea mea, au insistat sa fie chemata o masina a Salvarii. Au vociferat, au amenintat sa strige trecatorii de pe strada, sa le dezvaluie adevarul. In cele din urma, a venit Salvarea si m-a dus la Spitalul Witting, al Cailor Ferate." FARA TRATAMENT. "S-a constatat ca fusesem lovit de trei gloante. Mi-a fost extras acela din omoplatul drept, aflat mai la suprafata. Mai existau doua: unul in coloana vertebrala si altul in bazin. In legatura cu acestea, mi s-a comunicat ca nu puteau fi scoase (posibilitatile tehnicii medicale de atunci nu reuseau sa se confrunte cu o operatie atat de fina). Pe de alta parte, pierderea sangelui timp de 10-12 ore ma facea inapt de o operatie de o astfel de anvergura. Dar a venit un grup de comunisti de la Grivita, altii decat insii care ma impuscasera, care a cerut medicilor sa ma externeze de indata. In situatia in care ma aflam, am fost nevoit sa ma duc acasa. Va imaginati cu ce dureri. Dar acestea nu mai contau. Partidul National Taranesc avea posibilitati foarte restranse de a ma ajuta, pentru ca incepuse prigoana membrilor nostri si fiecare dintre ei isi risca libertatea, care, de altfel, arata a nu mai fi. Am stat astfel pana la 15 ianuarie 1947, cinci luni de la agresiune. Abia atunci mi s-a ingaduit o internare, nu mai lunga decat trei zile. Gloantele nu mai puteau fi scoase, le am si acum in mine. Singura sansa de tratament mi-a dat-o PNT-ul, cu toate greutatile intampinate." DEMOCRATI SI FASCISTI Deoarece din cauza cenzurii national-taranistii nu puteau "exagera" cu criticile la adresa PCR, si-au indreptat tirul ironiilor spre necomunistii din arcul guvernamental Gheorghe Tatarescu si Anton Alexandrescu. Pe acesta din urma, ziarul de partid al PNT, Dreptatea, il aprecia ca fiind incompetent, un marunt functionar de banca, care nu putea conduce un birou, mai ales o tara. Mai mult, ca si in zilele noastre, in campanie taranistii au "scos" si "documente senzationale" despre Alexandrescu, conform carora fusese agent de Siguranta in timpul lui Antonescu si colaborator al hitleristilor. Despre Tatarescu, national-taranistii "l-au lasat sa vorbeasca" pe Lucretiu Patrascanu, cu citate din cartea "Sub trei dictaturi", aparuta in 1945. Patrascanu il acuza acolo pe fostul prim-ministru liberal ca in perioada guvernarii sale suspendase toate publicatiile PCdR, in timp ce aproba "pe banda" ziare de dreapta si extrema dreapta.

- 156 -

Editorial: “Votul si increderea noastra”

LAVINIA BETEA Exagerate si eliptice in scopul unei imagini pozitive despre comunistii internationalisti si prietenia romano-sovietica, dupa instaurarea regimului cu tenta nationalista si succesiunea la putere a unei noi generatii de conducatori, insesi articolele oficiosului partidului au devenit "nepotrivite" spiritului vremii. Astfel ca, dupa 1965, din fondurile bibliotecilor publice a fost scoasa si data la topit colectia ziarului Scanteia. Cele cateva colectii pastrate in fondurile speciale sunt insa astazi un bun prilej de comparatie intre adevarul din arhive si falsul propagandistic. Rasfoind Scanteia verii si toamnei anului 1946 atrage atentia rubrica intitulata "Cui dam votul si increderea noastra". In spatiile generos acordate sunt prezentate biografiile romantate ale candidatilor comunisti in alegerile electorale. Modificarile operate in asemenea "povestirile eroice" s-au facut dupa canoanele preluate din presa sovietica de gazetarii romani care-si facusera acolo ucenicia in anii razboiului ori fusesera ulterior trimisi "in schimb de experienta". La modul general, articolele sunt construite pe o schema repetitiva in cateva note esentiale. Fiecare personaj este prezentat ca avand o origine sociala adecvata teoriei "luptei de clasa". Adica "se trage" din "parinti muncitori" care, cu toata harnicia lor, traiau in saracie, la tara ori la oras. Daca in saracie crescusera Gheorghiu-Dej, Vasile Luca sau Chivu Stoica, deosebit stateau lucrurile in cazul Constantei Craciun (fiica de bancheri din Constanta) ori a lui Miron Constantinescu (fiul nelegitim al savantului Murgoci si al unei profesoare din Arad). "Amanunte" sarite de gazetarii Scanteii! Din copilarie, subliniaza insa ziarul, "fiii clasei muncitoare" simtisera nedreptatea lumii impartite in "bogati si saraci", "exploatati si exploatatori"– acesta fiind motivul angajarii lor in "lupta impotriva nedreptei oranduiri". In consonanta cu preferinta lui Stalin pentru "revolutionarii de teren" in raport cu teoreticienii intelectuali (al caror efect il asemuia furtunii intr-un pahar cu apa), accentul in biografiile comunistilor romani se pune pe "ridicarea poporului la lupta" prin greve si demonstratii. Pentru organizarea acestor activitati revolutionare, fusesera prigoniti si inchisi de autoritatile burghezo-mosierimii. Trecutul Anei Pauker, bunaoara, este prezentat generic ca "ani de lupta si inchisori". Datorita "credintei" sale fusese "tinuta in bezna intr-o celula de cinci pasi" de "regimul burghez din Romania". In mod exceptional, ea apare si ca "eroina a miscarii comuniste internationale". Se aminteste ca i-au fost dedicate poeme si articole elogioase de comunisti din lumea intreaga, iar pe frontul din Spania, brigada de tancuri condusa de maiorul Valter Roman purtase nu-mele ei. Prezentand-o pe "invatatoare iubita", teoretician si militant comunist Ana Pauker, Scinteia omite – ca si in cazul lui Vasile Luca, Emil Bodnaras sau Constantin Doncea –, anii pe care ii petrecusera la Moscova. In conformitate cu indicatiile transmise de Stalin prin Visinski ("Poporul roman trebuie castigat politiceste."), aceste sabloane biografice sunt completate cu relatari care induc fariseic populatiei convingerea ca nu exista pericolul comunizarii Romaniei dupa model sovietic nici in cazul cand Blocul Partidelor Democrate castiga alegerile. Astfel, Emil Bodnaras isi face campanie electorala participand la hramuri si sfintiri de biserici in Moldova. Constantinescu povesteste cititorilor Scanteii dilema politica a tineretii sale: legionar sau comunist?; pentru a-si alege calea se retrasese sa mediteze timp de cateva saptamani intr-o manastire, rezultand astfel ca steaua rosie cu cinci colturi ii fusese calauza trimisa de insusi Dumnezeu. Luca face apel la instinctul de proprietate al taranilor, cerandu-le votul, pentru ca guvernul Groza si comunistii le-au dat pamant. Iar Patrascanu sustine discursurile cu puternice accente patriotice la Cluj si Sibiu declarand mai tarziu ca o facuse "pentru a lua din mana manistilor" arma nationalismului. Din paginile Scanteii, candidatii comunisti apar ca grupul monolit al "conducatorilor incercati" care-si jertfisera tineretea pentru binele poporului. Certurile dintre ei in competitia pentru primele locuri n-au razbatut, in acele vremuri, in exteriorul cercului lor. Cititorii "Scanteii" n-aveau cum banui suferinta orgoliosului Patrascanu trimis sa candideze intr-un oras neinsemnat precum

- 157 -

Aradul, ministrul Justitiei dorindu-se deputat de Ploiesti ("oras cu mai bogate traditii revolutionare"). Ori "neprincipiala" sfada dintre "iubitii fii ai poporului" Ana Pauker si Dej pentru primul loc din listele electorale ale Capitalei.

Prima campanie electorala a PCR

PAULA MIHAILOV CHICIUC Dornici sa acapareze puterea, comunistii si aliatii lor din Blocul Partidelor Democratice au inceput campania electorala cu o luna inaintea promulgarii prin decret regal a noii legi electorale (15 iulie 1946). Pentru prima data in istoria Romaniei democrate, femeile, militarii si functionarii publici au primit drept d e vot. In 1946, majoritatea in Guvernul Petru Groza era formata din PCR si PSD, reprezentantii primului partid detinand cele mai importante ministere. LA VOT, CETATENI, LA VOT! Dupa 6 martie 1945, ministrul comunist al Justitiei – Lucretiu Patrascanu – a fost initiatorul unui pachet de legi care sa favorizeze ascensiunea si mentinerea PCR la putere. Printre noile acte normative s-a numarat si Legea electorala (nr. 560 din 15 iulie 1946). Noutatea adusa de lege a constat in acordarea dreptului la vot femeilor, militarilor si functionarilor publici. Astfel, PCR voia sa-si largeasca aria de votanti, asigurandu-si un numar cat mai mare de voturi din partea unor categorii sociale ignorate in regimurile anterioare, dupa cum titra Scinteia din 11 septembrie: "Femei, Maniu si Bratianu v-au lipsit de orice drepturi! Votati Soarele descatusarii voastre! Soarele viitorului copiilor vostri!" SUB SEMNUL SOARELUI. "Cetateni, moarte si prapad poarta cu ei Maniu si Bratianu! Votati Soarele vietii si al pacii!" Cu astfel de sloganuri a inceput Blocul Partidelor Democratice (alcatuit din PCR, PSD, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor, Sindicatele Unite) campania electorala chiar cu o luna inaintea promulgarii Legii electorale prin decret regal. Organul de presa oficial al PCR – Scinteia (redactor-sef Miron Constantinescu) – a reprezentat unul dintre principalele instrumente de propaganda electorala comunista. In paginile ziarului au fost inserate liniile directoare ale programului BPD – trasate de editorialisti precum Silviu Brucan sau Sorin Toma – , biografiile oficiale ale candidatilor BPD in alegeri, sloganurile electorale, date tehnice referitoare la organizarea si desfasurarea scrutinului. Semnul electoral ales de reprezentantii BPD a fost Soarele, cu care erau incurajati sa voteze cetatenii, cei care votau cu Maniu si cu Bratianu fiind "speculantii". Pentru a putea sa-si exercite dreptul de vot, cetatenii trebuia sa se inscrie pe listele electorale in perioada 1-15 septembrie 1946. "Democratii" nu au ratat nici acest prilej pentru a se "afirma". Silviu Brucan, bunaoara, nota in 19 septembrie victoria reusitei campaniei dusa de Scinteia si liderii BPD, in urma careia jumatate dintre romanii cu drept de vot s-a inscris pe liste, fara a crea probleme autoritatilor. "50% dintre cetatenii Romaniei, scria Brucan, si-au lasat rosturile pentru cateva ceasuri pentru ca sa se inroleze in marea armata a celor care vor sa apere cu votul lor cuceririle democratiei. (…) Pana si reaua- credinta a condeierilor reactionari («Dreptatea noua» taranista si «Liberalul» – n.r.) a fost pur si simplu silita sa recunoasca inexistenta pretextelor de scandal, de proteste etc." Adevarata batalie electorala s-a dat in afara redactiilor si a paginilor gazetelor, inaccesibile tuturor romanilor. Dispunand de mai multe fonduri, de o vasta retea de agitatori si de sprijinul sindicatelor, membrii de seama ai Blocului s-au deplasat in tara, sustinand mitinguri electorale si intalniri cu alegatorii. Au colindat zonele urbane, unde mizau pe voturile muncitorilor, dar si cele rurale, unde sperau ca taranii, multumiti de aplicarea reformei agrare din 1945, sa le ofere votul. "Tarani! Ascultati acum cuvantul/ BPD v-a dat pamantul/ Daca vreti sa vi-l pastrati/ Soarele toti sa-l votati!", ii incurajau "democratii" pe tarani.

- 158 -

ION HUDITA, SABOTOR SI LEGIONAR In paginile Scinteia s-a creat o rubrica noua, dedicata candidatilor opozitiei. "Capii de lista manisti si bratienisti" erau prezentati in cele mai defavorabile culori, ziaristii extragand din biografia acestora doar fapte incriminatoare. Astfel, Ion Hudita, fost ministru in Guvernul Radescu, era descris ca "frate de cruce incarligata cu Mihai Antonescu si Ion Petrovici, saltat de acestia pe o catedra universitara". Era acuzat de favorizare a ocupantului nazist, in urma careia ar fi obtinut avantaje materiale sau de sustinerea legionarilor prin colaborarea cu Nichifor Crainic. ION GIGURTU FARA DREPT DE VOT O alta aventura din perioada inscrierilor pe listele electorale l-a vizat pe Ion Gigurtu, fost prim-ministru al Romaniei (iulie-septembrie 1940). Printr-un articol defaimator, ziaristii Scinteia au incercat sa provoace scoaterea lui de pe liste: "In aceasta imbulzeala, cautand sa profite de iuteala cu care lucreaza unele figuri destul de bine cunoscute pentru trecutul lor tradator de tara se fofileaza si reusesc – calcand legea chiar – sa se inscrie pe listele electorale. Astfel, pe listele din 5 septembrie a.c. ale Sectorului IV Rosu s-a strecurat si numele lui Ion Gigurtu si sotia. Fostul ministru de trista amintire incearca sa patrunda in randurile cetatenilor ce au drept de cuvant in tara asta."

Ziaristii Scinteii, biografi oficiali ai comunistil or

PAULA MIHAILOV CHICIUC Blocul Partidelor Democratice a "aruncat pe piata" electorala din vara lui ‘46 figurile proeminente din partidele fondatoare ale formatiunii. Primau insa candidatii comunisti. Biografiile romantate ale multora dintre ei, prezentate de Scinteia, vor fi pentru mai putin de 20 de ani interzise marelui public. Conform teoriei comuniste, biografia "revolutionarului de profesie" trebuia sa fie impecabila pentru opinia publica si sa respecte un anume tipar. Criteriile de selectie ale activistului exemplar le-a popularizat "ideologul" Silviu Brucan intr-un editorial din Scinteia (19 octombrie 1946): "Cine sunt acestia? (candidatii BPD - n.r.) Toti sunt esiti din adancimile poporului. (...) Ei au avut de trecut o suprema verificare, ale carei conditii au fost fixate de insusi secretarul general al Partidului, acest fiu si fruntas iubit al poporului, tov. Gh. Gheorghiu-Dej: devotament absolut fata de partid, de clasa muncitoare, Patrie si de poporul ei; legatura indisolubila cu masele largi, populare. Trecut nepatat de lupta, invulnerabili sub raportul vietii civice, personale si familiare (sic!); cunoasterea aprofundata a principiilor politice de care este calauzit Partidul nostru; o temeinica si multilaterala pregatire pentru a putea contribui cu competenta si autoritate la solutionarea tuturor problemelor de Stat". In timpul campaniei electorale, absolut toate biografiile candidatilor BPD trecute la rubrica speciala "Cui dam votul si increderea noastra?" si care au umplut paginile ziarelor de stanga au respectat acest tipar. FIUL TROTUSULUI, CAP DE LISTA IN BUCURESTI. Cinstea de a insera in paginile Scinteii viata "primului candidat al Capitalei" – Gheorghe Gheorghiu-Dej – a revenit chiar directorului oficiosului comunist, Miron Constantinescu, el insusi fost ilegalist. Iata cum isi prezenta liderul "tov-ul Miron": "Sunt mai bine de 12 ani de cand am auzit pentru prima oara numele sau. Pentru noi, cei care lucram «afara», in ilegalitate, Gheorghiu-Dej devenise o figura legendara, un simbol. (...) Inca nu s-a scris, dar ar trebui sa se scrie cronica ce a luat aspect de legenda – cronica luptei duse de muncitorul de Galati, fiu al Trotusului, crescut intre mine si uzine, sub aripile mereu noi ale codrilor Moldovei". Urmeaza descrierea momentelor de inceput ale carierei lui Dej – liderul

- 159 -

ceferistilor de la Galati si apoi a celor de la Grivita, caracterizat prin "pricepere, energie si consecventa de neinfrant". Episodul culminant al vietii lui Dej era, desigur, detentia: "Nu voi uita niciodata ziua aceea din iunie 1941, cand l-am vazut intai in curtea inchisorii din Caransebes. (...) Statea in bataia puternica a Soarelui de vara si figura lui parca iradia lumina intre zidurile temnitei. Era de un calm si de o siguranta in victoria fortelor progresiste ale lumii, care ne-a facut sa vedem o alta caracteristica a personalitatii sale – increderea desavarsita in mase – in popor, in toate poparele lumii". MISTIFICAREA ISTORIEI. Pentru "primul candidat", Constantinescu a rescris, la numai doi ani distanta, istoria lui 23 august 1944, plasandu-l pe Dej in centrul actiunii: "Putini cunosc astazi rolul pe care l-a avut tov. Gheorghiu-Dej in pregatirea rasturnarii dictaturii antonesciene. (...) Este timpul sa se stie ca tot ceea ce au facut in vederea lui 23 August tov. Parvulescu, Bodnaras si Patrascanu a fost indeplinirea directivelor precise date de tov. Dej de la Caransebes sau in spitalul de la Tg. Jiu, la intrevederile secrete pe care le-a avut in 1943 si 1944 cu Emil Bodnaras, care venea acolo in mod conspirativ". "PARINTELE" INVENTAT AL SCINTEII. O adevarata proba de falsificare a biografiei unui personaj o ofera chiar articolul dedicat lui Miron Constantinescu, semnat cu initialele T.O. (Tudor Olaru). Dupa ce nareaza faptele de activist legal si ilegal, ziaristul l-a transformat pe "tov. Miron" in eroul Scinteii: "Imediat dupa 23 August, CC al PCR incredinteaza tov. Miron Constantinescu sarcina de mare raspundere politica a redactarii organului central al Partidului. (...) Tov. Miron a dat dovada de o nemaipomenita putere de munca (lucra 14-16 ore pe zi dupa atatia ani de inchisoare), cu un elan si o putere de a mobiliza oamenii, rar intalnite." Ana Pauker, cenzuratA. In ceea ce priveste biografia Anei Pauker, Scinteia a practicat autocenzura. Deoarece era fapt stiut ca Ana Pauker venise de la Moscova in setembrie 1944, era greu de fabricat o biografie a ei in care sa fie prezentata ca "fiica a Romaniei muncitoare". Pentru acest "rol" a fost aleasa Constanta Craciun – "o romanca inimoasa si neinfricata", care candida la Brasov. Spre deosebire de articolul dedicat Anei Pauker, scris la repezeala, cel in care era elogiata Constanta Craciun abunda de "fapte marete": "Dupa 1934, alaturi de Miron Constantinescu si Grigore Preoteasa, se afla in fruntea Frontului Democratic Universitar. E arestata de mai multe ori, dar in jurul ei e intregul tineret doritor de paine si de pace.(...) Abia in noiembrie 1942 la Curtea Martiala din Bucuresti, cand tara intreaga, informata de presa ilegala, cunostea adevarul, Constanta Craciun a vorbit. Cuvintele ei au plesnit in obrajii vanzatorilor de tara.". A trecut prin inchisorile de la Vacaresti si Mislea si a fost eliberata la 30 august 1944. UN ALTFEL DE MIRON CONSTANTINESCU Aspecte ascunse opiniei publice din biografia lui, Miron Constantinescu ne-a oferit Alexandru Barladeanu (1997): "Despre Miron Constantinescu nu pot spune lucruri bune tocmai datorita faptului ca l-am cunoscut foarte bine. (...) Un baiat blond, inalt, slabut, cu ochelari, cu aspect de om cult, ce parea simpatic (asa l-a cunoscut, in 1936 – n.r.) Ulterior, am aflat ca era fiul nelegitim al savantului Murgoci si al unei profesoare din Arad. El, de fapt, s-a nascut in 1917, la Odessa. (...) Mi-a povestit ca, in tinerete, dupa examenul de bacalaureat, osciland intre o cale politica sau alta – legionar sau comunist –, s-a retras pentru un timp la manastire, de unde, dupa doua saptamani, a revenit cu hotararea de a deveni comunist". Dorinta de a urca necontenit in ierarhia de partid l-a obligat pe Constantinescu sa suporte moartea celor doi fii, si pe cea a sotiei, ucisa cu un satar de propria fiica. ANA "PASSIONARIA" "Viata Anei Pauker este viata splendida a femeii revolutionare, care in conditiunile cele mai grele nu cedeaza in fata greutatilor, suferintelor si persecutiilor crude ale dusmanului de clasa -

- 160 -

care gasea forte noi si energie noua pentru continuarea luptei, avand adanca incredere in justetea cauzei sale." Dolores Ibarruri - Passionaria

"Adevaruri" trucate

PAULA MIHAILOV CHICIUC Toate biografiile inserate in paginile ziarelor de stanga – "Scanteia" sau "Romania libera" – au cuprins numeroase si flagrante minciuni despre liderii comunisti. "Scaparile" au avut rolul de a-i prezenta pe acestia ca pe cei mai destoinici "alesi ai poporului". Dupa alegeri, multi au capatat importante functii in partid si in stat. Una dintre cele mai elaborate si mai romantate biografii care au umplut paginile "Scanteii" a fost cea a lui Emil Bodnaras. Patetic, Silviu Brucan incepea povestirea "eroica" prin evocarea "tinutului voevodal al Sucevei" si al familiei lui Ion, sarman plugar, a carui unica mostenire a fost mestesugul bodnarilor de a "manui ciocanul si dalta si a fauri butoaie", de unde "se trage numele Bodnarasenilor." ARTA FICTIUNII. Respectand "traditia" copilului sarac, dar dornic sa invete, "vrednic fecior, al lui Ion, Emil, "creste cu cartea in maini". Invatand greu si intretinandu-se anevoie, Emil Bodnaras ajunge student la Drept la Universitatea ieseana. Studiile i-au deschis drumul catre marxism, intrerupt insa de lipsa mijloacelor de a se intretine. Motiv pentru care, Bodnaras s-a decis sa urmeze o cariera militara. Ca tanar ofiter, a "sesizat" falsificarea scrutinului din 1931 de catre autoritati. "La regiment nu isi poate stapani indignarea si asa este luat la ochi", povesteste Brucan. "Atitudinea sa este semnalata ca «subversiva» si incetul cu incetul se pregateste marsava inscenare care avea sa-l aduca in fata Consiliului de Razboi. (...) Curajul cu care infrunta Consiliul starneste valva si cei numiti sa acuze se simt mai rau ca in boxa." Verdictul – "demult pus la punct" – 10 ani de inchisoare! Timpul petrecut in inchisorile Galati, Brasov, Aiud, Vacaresti, Doftana l-a apropiat de tovarasii ilegalisti. La Caransebes "intalneste pentru prima oara pe tov. Gheorghiu-Dej. Acolo, in teribila Sing Sing a Romaniei, tovarasul Bodnaras primeste de la neinfricatul fruntas al partidului un sprijin hotarator in desavarsirea formatiei de luptator comunist. Ascultandu-l pe Gheorghiu-Dej, el se identifica cu lupta Partidului si cu viata sa." Evident ca gazetarul nu a amintit nimic despre faptul ca in inchisoare Bodnaras devenise cetatean sovietic. Parasind inchisoarea (7 noiembrie 1942), devine membru al PCR si primeste ca sarcini de partid organizarea evadarii lui Dej, Teohari Georgescu, Chivu Stoica, organizarea "aparatului de rezistenta armata impotriva ocupantilor nemti si a slugilor antonesciene, devenind conducatorul acestui aparat." Urmeaza descrierea "maretelor fapte" pe care le-a intreprins Bodnaras la 23 august, dar mai ales dupa aceea, motiv pentru care partidul l-a numit candidatul sau la Campulung. CHIVU STOICA, "TARE CA OTELUL". Gazetarul Victor Russu a gasit o alta formula de prezentare a unui candidat – Chivu Stoica – folosind datele din dosarul lui penal, intocmit dupa participarea la greva ceferistilor de la Grivita. "Chivu Stoica, al saselea copil al unui plugar umil din comuna Smeieni, jud. Buzau. La 12 ani, baiatul pleaca de acasa. Ucenic la CFR, uceniceste ziua si studiaza noaptea. In 1921 vine la Bucuresti. Lucreaza cazangiu la "Vulcan", "Lemaitre" si "Malaxa". Aici cunoaste pe tov. Vasilichi, care-l introduce in partid. In primavara lui 1931 trece la Grivita. Ii cunoaste pe Gheorghiu-Dej, pe Luca, pe Doncea." Impreuna cu ei ii organizeaza pe ceferisti, pregatind greva. Actiunea insa se soldeaza cu arestarea lor. In urma judecatii, l-au "pus in lanturi, dar omul acesta era mai tare chiar decat otelul din care erau facute lanturile cu care il ferecasera". Conform aceleiasi surse oficiale, Stoica a cunoscut regimurile de detentie din inchisorile Ocnele Mari, Aiud, Doftana, Caransebes, Tg. Jiu. "Dupa 23 August, precizeaza acelasi

- 161 -

Russu, dupa ce zidurile inchisorilor s-au naruit, tov. Chivu Stoica a iesit la lumina si a pornit mai departe lupta. (...) Alaturi de tov. Gh. Apostol si ceilalti tovarasi caliti in lupte grele, el organizeaza muncitorimea in marea Confederatie a Muncii." DIN SPANIA IN MUNTII GORJULUI. Constantin Doncea este personajul care in "saga" comunismului romanesc indeplinea rolul luptatorului pe fronturile internationalismului. Aventura lui prin viata a inceput, conform "Scanteii", o data cu participarea la greva ceferistilor din 1933. Judecat si condamnat la 20 de ani de munca silnica, Doncea a reusit sa evadeze alaturi de Dumitru Petrescu si Gheorghe Vasilichi. "Intr-o dimineata din februarie 1935, relata ziaristul episodul evadarii, o limuzina trecea cu mare viteza pe soseaua Brasov – Bucuresti. (...) In limuzina trei calatori: o tanara se pudra, sotul ei fredona un cantec la moda, iar un domn cu ochelari fuma vesel si nepasator." Asa a "reusit" Doncea – "domnul care fuma" – sa evadeze. Libertatea l-a dus insa pe frontul din Spania, unde s-a alaturat voluntarilor romani, in speranta ca va opri "hoardele fasciste" sa ajunga si in Romania. Dar la sfarsitul iernii, nemtii au ocupat Spania. Prizonierii, printre care s-a numarat si Doncea, au sfarsit intr-un lagar din sudul Frantei. Nici in cazul lui Doncea nu se spune vreun cuvant despre anii detentiei in URSS. La revenirea in tara, Doncea se avanta intr-o noua lupta, de data aceasta dusa de partizanii din muntii Gorjului. In realitate, el revenise in tara parasutat gresit de sovietici in 1944, astfel ca nu apucase sa duca vreo lupta, ci statuse ascuns pana la 23 august 1944. Dupa aceasta data si-a ajutat teleormanenii (el fiind originar din Arges, com. Cocu), construindu-le dispensare si o fabrica de cherestea. Drept multumire, in alegeri ii reprezenta pe concetatenii lui din capul listei BPD. DEZERTORUL BODNARAS, MINISTRUL ARMATEI Abia dupa ce a cazut regimul comunist, arhivele au dezvaluit adevarul despre vietile si carierele "stralucite" ale liderilor comunisti. De pilda, ceea ce nu a spus Silviu Brucan in articolul dedicat candidatului Emil Bodnaras a fost motivul pentru care fostul sublocotenent, absolvent "ca sef de promotie" (cum altfel!) al Scolii speciale de artilerie, omniprezent in cercurile studentimii progresiste, a sfarsit in fata Consiliului de Razboi. "Ofiterul curajos", proslavit de gazetarul "Scanteii", a dezertat si s-a retras in Uniunea Sovietica. Acolo a urmat cursurile Scolii speciale a politiei politice (NKVD), "sterse" si ele din memoria si biografia "tov-ului". In 1932 a fost degradat si exclus din armata sovietica. Revenit clandestin in Romania, a fost recunoscut de un coleg, predat autoritatilor romanesti, care l-au si arestat. A primit o condamnare de zece ani munca silnica pentru dezertare in timp de pace si sustragere de acte. Cu astfel de "merite" a ajuns Bodnaras dupa 1945 ministru de Razboi, ca ulterior sa fie numit si in fruntea Ministerului Fortelor Armate. "SURSA" RAZVRATIRII "Moartea tatalui, va scrie mai tarziu tov. Bodnaras in declaratia data la Consiliu de Razboi, mi-a descoperit una din nenumaratele pagini intunecoase ale regimului de sclavie si exploatare... Dupa 32 de ani de serviciu, Ion Bodnaras nu a putut fi inmormantat decat din colecta publica." "Scanteia",26 octombrie 1946

Oamenii de cultura, agenti electorali

PAULA MIHAILOV CHICIUC Pentru a demonstra puterea pe care o exercitau asupra societatii ideile comuniste, liderii BPD au cooptat pe listele electorale ale formatiunii cativa reprezentanti de seama ai culturii romanesti. Printre ei s-au numarat muzicianul George Enescu, scriitorii George Calinescu si Mihail Sadoveanu, teologul Gala Galaction.

- 162 -

Sta in puterea oricarui partid politic aflat in plina ascensiune sa atraga de partea sa nu doar pe cei mai de seama politicieni, economisti sau oameni de stiinta, ci si personalitati din lumea culturala. Astfel ca, pe listele cu care BPD s-a prezentat in alegeri, au figurat si renumiti prozatori, poeti si muzicieni. George ENESCU, "DEMOCRAT CONVINS". Renumitul compozitor, violonist, pianist, dirijor s-a nascut in 1881 la Liveni (azi comuna George Enescu), in judetul Dorohoi. Cariera lui George Enescu a fost ridicata exlusiv pe talentul si geniul acestuia, fara nici o legatura cu domeniul politic. Iata insa ca, in goana dupa imagine, liderii BPD s-au folosit de renumele lui, incluzandu-l pe lista candidatilor din Dorohoi. Editorialistul Scinteii – Alexandru Balaci – avea sa-l prezinte in campania electorala nu doar ca pe un muzician desavarsit, ci si un valoros sustinator al ideilor de stanga: "George Enescu este totodata un mare iubitor al poporului, un democrat convins. De aceea a refuzat categoric orice contact cu fascismul, dusman al libertatii si progresului si s-a ridicat cu tot prestigiul lui de creator genial impotriva dictaturilor hitleristo-antonesciene". La comanda politica, Balaci avea sa inventeze o legatura directa intre aparitia "regimului democratic" si apogeul carierei muzicianului: "De-abia dupa ce tara noastra a pornit pe drumul progresului si al democratiei, activitatea maestrului s-a desfasurat in intreaga ei amploare". In ciuda presupusei legaturi cu lumea politica romaneasca, Enescu a emigrat in Franta dupa 1948. MIHAIL SADOVEANU, "ANTIFASCISTUL". Cariera politica a scriitorului Mihail Sadoveanu alaturi de "partidele democratice" a inceput o data cu includerea lui pe lista BPD din Capitala. Sadoveanu a contat in campania din 1946 ca om de litere care a oglindit in literatura ideile libertatii si egalitatii sociale. "In opera sa scrisa in graiul sanatos al poporului, trambita Scinteia din noiembrie 1946, apar contrastele sociale si nedreptatea unei lumi cu mentalitate retrograda. (…) Atitudinea lui antifascista si opera strabatuta de o inalta constiinta umana, au provocat furia huliganilor fascisti, care i-au ars cartile in perioadele negre strabatute de tara noastra. Dupa 23 August, Sadoveanu participa activ la toate manifestarile vietii culturale romanesti si este unul dintre conducatorii ARLUS-ului". GEORGE CALINESCU, "ILEGALISTUL". Tot pe lista BPD, dar de data asta din judetul Botosani, s-a aflat si prozatorul si criticul George Calinescu. Dupa ce cronicarul gazetei PCR i-a trecut in revista cele mai importante lucrari, a scos la lumina latura corelata cu trecutul "glorios" al "fortelor democratice": "Notat de catre Traian Braileanu pe fisa Ministerului (Educatiei Nationale – n.r.) ca dusman al Legiunii, supravegheat de aproape si "sfatuit" sa-si dea demisia, in timpurile antonesciene profesorul era in contact cu Uniunea Patriotilor la ale carei publicatii ilegale a inceput sa colaboreze cu mult inaintea lui 23 August, in plina teroare. Transferat la Bucuresti, el activeaza tumultuos in domeniul cultural si politic. Membru in Biroul Politic al Partidului National Popular, conduce ziarul Natiunea, munceste la catedra etc.". Nu s-a pomenit nicaieri insa originea "nesanatoasa" a scriitorului. Copilul din flori al unei menajere – Maria Visan – Gheorghe Visan (numele de nastere al lui George Calinescu) a fost infiat de Constantin Calinescu in 1907. "PROPOVADUITORUL" IDEILOR SOCIALE. O alta figura care a imbogatit listele electorale ale BPD din judetul Valcea a fost Gala. In prezentarea conceputa in binecunoscutul stil propagandistic din Scinteia, editorialistul Balaci a descoperit si in cazul lui o relatie dintre scris si ideile de stanga: "Parintele si scriitorul Gala Galaction a inteles crestinismul in valabilitatea sa eterna: socialul. Egalitatea pe care evangheliile o declarau, iubirea universala, pacea si infratirea intre oameni au fost propovaduite permanent de acela care nu putea uita marile nedreptati ale lumii". Ca si in cazul celorlalti oameni de cultura, pentru aderarea deschisa la programul comunist, Gala Galaction a fost distins cu Medalia "Meritul Cultural" in grad de comandor (1947). SADOVEANU, CONTRA OPOZITIEI "Faptul ca poporul sufera crunt de seceta, declara in 1946 candidatul BPD de Bucuresti Mihail Sadoveanu, de lipsuri fiziologice si de boli sociale, toate aceste lucruri trebuie puse in seama

- 163 -

celor care in atatia zeci de ani nu au facut nimic pentru ridicarea acestui popor." Discursul propagandistic, prozatorul l-a transferat in modul sau de a scrie, incadrat dupa 1947 in tiparele realismului stiintific, importat de la sovietici. Rezultatele "transferului" au fost romanul "Mitrea Cocor" si volumul de reportaje din URSS – "Lumina vine de la Rasarit". Drept multumire pentru serviciile aduse "culturii democrate", Sadoveanu a fost ales presedinte al MAN, cea mai inalta functie detinuta vreodata in intreaga perioada comunista de un scriitor. Avantajele materiale si sociale unei asemenea functii politice erau numeroase si deloc de ignorat.

Editorial: Ceausescu, deputat

LAVINIA BETEA Probabil ca printre particularitatile singulare ale biografiei lui Ceausescu in raport cu ceilalti lideri comunisti se afla si aceea ca din 1946 si pana in 1989 a fost, fara intrerupere, deputat in forul legislativ suprem al tarii. Demnitate de care, fara indoiala, va fi fost foarte mandru, de vreme ce si in ultimele sale clipe s-a prevalat de institutia Marii Adunari Nationale ca unica instanta indreptatita sa-i ceara socoteala. Ce facuse din 23 august 1944 pana la deputatia sa Ceausescu? Eliberat la inceputul lunii august din lagarul Tg. Jiu, probabil ca venise direct in Bucuresti, unde era mai usor de "pierdut urma". N-a fost insa amestecat si nici n-a avut contacte cu organizatorii comunisti ai arestarii generalului Antonescu. Dupa cum dovedeste o fotografie din epoca, "debutul oficial" in politica Romaniei si-l face intampinand – alaturi de Gheorghe Apostol, Petre Constantinescu-Iasi si Constantin Agiu – trupele sovietice la intrarea in Bucuresti. In aceeasi seara, la mitingul consacrat evenimentului, tine un discurs. Vorbitorul nefiind inca in vreun loc de putere, discursul nu i-a fost consemnat. Responsabil cu constituirea organizatiei comuniste de tineret (cu existenta "metaforica" in perioada ilegalitatii) se pare ca n-a inregistrat randamentul managerial scontat. Nu luase in seama spiritul timpul, l-ar fi criticat Gheorghiu-Dej, actionand ca in conditii de clandestinitate. In octombrie 1945, viata sa a inregistrat doua schimbari importante: alegerea ca membru supleant al CC al PCR si casatoria cu Lenuta Petrescu. Idila va fi inceput ca intamplatoare intalnire intre doi tineri debusolati veniti de la tara sa-si caute un rost in Capitala. Se reintalnisera in mediul proscrisilor, Gheorghe, unul dintre fratii tinerei muncitoare textiliste fiind, de asemenea, inchis in lagarul din Tg. Jiu pentru aderente comuniste. Cat de pasionala va fi fost relatia lor e imposibil de stiut, amanuntele privind habitatul de inceput al cuplului nefiind evocate pana acum. In urma unui conflict cu muncitorii din portul Constanta, conducerea Regionalei PCR este schimbata, prim-secretar fiind numit Gheorghe Stoica si adjunct al sau cu probleme organizatorice tanarul Ceausescu. Despre rosturile lui Gheorghe Stoica (1900-1976) – Moscu Kuhn, pe numele sau adevarat – s-a scris si vorbit prea putin in istoria comunismului romanesc. Fondator al PCdR si slujbas al Cominternului cu misiuni de baza in organizarea "sindicatelor rosii" in Romania, printre altele, lui ii revine meritul de a-i fi "ridicat" pe Vasile Luca si Gheorghiu-Dej. Celui de-al doilea i-a servit si de magistru in anii inchisorii "in tainele marxism-leninismului". Tot astfel, cum emisarul va fi dat bune referinte la Moscova despre primii ucenici ai sai, a facut-o desigur si despre tanarul Ceausescu, care-I va pastra, pana la moarte, ca unul dintre ajutoarele sale pentru misiuni mai aparte (cu sprijinul versatului Stoica, a facut, bunaoara, si "reabilitarile" din 1968). In cateva din biografiile consacrate lui Ceausescu este mentionata episodic si functia sa de secretar la Regionala PCR Olt. Cert este ca el acolo a candidat in alegerile din 1946 si a fost ales pe listele BPD. In ziarul local "Inainte", din 25 octombrie 1946, a fost publicata si biografia candidatului Ceausescu, bine "inflorita" si garnisita cu eroism revolutionar. Lipsesc, bunaoara, in 1946, referintele la rolul lui Ceausescu in crearea Comitetului National Antifascist, organizarea manifestatiei de la 1 Mai 1939, conducerea comunistilor din inchisori ori savarsirea "revolutiei de la 23 august 1944".

- 164 -

Si presa post-decembrista trece, de altfel, in contul tanarului Ceausescu multe fapte pe-alaturi de adevar. In 9 ianuarie 1990, cotidianul judetenei de partid Olt, rebotezat cu cateva zile in urma "Glasul Adevarului" scria despre crima infaptuita in ziua alegerilor din 1946 de candidatul comunist Ceausescu. Directorul unei banci din Slatina, un anume Lupu, venit sa voteze impreuna cu sotia ar fi protestat impotriva abaterilor de la regulamentul electoral. Infuriat, Ceausescu, ajutat de soferul sau, Anton, si de frizerul Ionescu, l-ar fi injunghiat pe la spate. Ca si faptele de glorie puse in seama lui Ceausescu in anii puterii, crima de care este facut vinovat, dupa moartea lui, este neconfirmata. La 26 de ani, Nicolae Ceausescu era probabil cel mai tanar membru din Adunarea Deputatilor. Dar ce fericit si-mplinit s-ar fi simtit proaspatul "ales" – inca nebagat bine in seama – in mirifica lume de-acum! Seara de seara, prin talk-show-uri, ar fi glasuit si el, hotarat si raspicat, despre toate si despre nimic. Cum temele predilecte ale discursului comunist din acei ani erau blestemul trecutului apropiat si "prigoana" organelor statului ("burghezo-mosierimii") contra potrivnicilor sai, tanarul Ceausescu ar fi fost, bine mersi (si cu dovezi!), "disident" de succes.

Scrutinul din toamna lui 1946

CRISTINA DIAC Din arhivele ex-sovietice stim astazi ca Moscova a depus toate eforturile ca PCR sa castige alegerile din 1946. Pentru aceasta nu s-a limitat la sfaturi si incurajari tovarasesti. Sovieticii au discutat cu partea romana, ca sa vada intai pe ce dau banii. Apoi au bagat adanc mana in buzunar. 347 de mandate au costat un milion de dolari. Dupa etapa coalitiei asa-zis democratice, modelul conceput la Moscova pentru sovietizarea statelor din Europa de Est urmarea trecerea la un regim concentrat in mana comunistilor. "Tranzitia" urma sa se realizeze prin desfasurarea de alegeri legislative care sa lase aparenta unui proces democratic, transparent si in spiritul legii. Ca orice partid, comunistii isi propusesera sa castige alegerile. In acest sens, aveau de infruntat si presiunea Moscovei, care se interesa indeaproape despre pregatirile facute de "prieteni" (dupa cum apar comunistii romani in documentele sovietice) pentru alegeri. Moscova voia sa stie iar "prietenii" n-aveau de ales si trebuia sa ofere raspunsurile asteptate. Alegerile trebuia sa fie castigate cu orice pret si cu o majoritate covarsitoare. LA FUNDUL SACULUI. Arhivele romanesti si marturiile participantilor la evenimente ne spun ca "prietenii" nu s-au dat in laturi de la nimic pentru a-si atinge scopul. Din documentele iesite la iveala in ultimii ani din arhivele ex-sovietice rezulta insa ca expresia "cu orice pret" a avut in epoca si un sens prim si prozaic al banilor. Dupa solutionarea crizei politice, care a intrat in istorie cu numele de "greva regala", la 9 ianuarie 1946 A.I. Vasinski, adjunctul ministrului de externe al URSS, a avut o discutie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. "Prietenii au nevoie de resurse financiare pentru desfasurarea campaniei electorale", scria Vasinski la Moscova. Gheorghiu-Dej se plansese ca "finantele noastre se afla intr-o stare jalnica, in timp ce social-democratii si partidul lui Gheorghe Tatarescu detin importante mijloace". Intrebat de inaltul oaspete cam de ce suma ar avea nevoie, interlocutorul roman a cerut un miliard de lei. "RUSUL PLATESTE". La inceputul lunii aprilie, Gheoghiu-Dej si Teohari Georgescu s-au prezentat la Moscova. Printre chestiunile abordate in cursul discutiilor s-a aflat si problema alegerilor. V.M. Molotov – ministrul de externe al URSS si G.M. Malenkov, secretarul Comitetului Central al PCUS au dorit sa stie cam la ce rezultate se asteapta liderii PCR. "Daca vom reusi sa mobilizam toate fortele, a raspuns Gheorghiu-Dej, atunci putem sa obtinem 70-75% din totalitatea mandatelor". Liderii sovietici voiau sa stie pe ce dau banii si probabil ca raspunsurile i-au multumit. In sedinta Biroului Politic al PCUS, imediat urmatoare discutiei cu

- 165 -

partea romana, s-a decis repartizarea sumei de un milion de dolari la dispozitia PCR pentru desfasurarea campaniei electorale, dintre care 200.000 de dolari eliberati pe loc. Conform datele furnizate in legatura cu materialele de promovare, reiese ca BPD-ul tiparise pana in ziua alegerilor 4.189.000 de brosuri, 6.673.000 afise electorale, 28 de milioane de fluturasi, platise 800 de echipe de teatru si 397 de echipe artistice pentru a convinge electoratul sa voteze Soarele. Documentele sovietice ne spun ca in lunile urmatoare, curieri speciali au fost intr-un continuu du-te vino intre Moscova si Bucuresti. Kremlinul daduse bani – si nu putini, iar acum astepta rezultatele. "DOMNUL GROZA SA TRAIASCA!" Principalele forte care s-au confruntat in alegerile din 1946 au fost PNT si BPD, avand ca semne electorale Ochiul, respectiv Soarele. Pornind de la cele doua semne, s-au construit lozinci dar si glume, campania capatand pe alocuri si aspecte hazlii. Un creator anonim, probabil elevat vorbitor al limbii franceze, a raspandit un slogan care, gratie jocului de cuvinte si pronuntiei frantuzesti, asocia ideea castigarii alegerilor de catre Soare cu un dezastru: "Votez le soleil, le plus grand des astres!". Un taran din comuna Stanilesti, judetul Falciu, si-a amintit ca la indemnul primarului de a face printre sateni propaganda pentru Soare, ar fi raspuns: "Dom’ne primar, votez Soarele, da’ daca n-ai «Ochi» cum il votezi, pe intuneric?" Ajutorul de primar din comuna Poiana Sibiului, dupa ce-si facuse curaj la carciuma din sat, s-a asezat in fruntea unui cor ad-hoc format din sateni care a improvizat pe o melodie versurile "Domnul Groza sa traiasca, iar Maniu sa domneasca".

Martea neagra

CRIATINA DIAC Dupa o campanie agitata, cum de altfel fusesera mai toate in Romania, a venit in sfarsit "ziua cea mare". Cu incidente cu tot, procesul de votare a decurs relativ normal. La final, in urna a intrat "Ochiul", dar a iesit "Soarele". U ltima speranta a opozitiei s-a indreptat atunci spre Rege. Dar suveranul era neputincios. Cu banii sovietici si cu aparatul de stat la dispozitie, partidul comunist a asteptat ziua alegerilor fara prea mari emotii. Prin tot felul de metode s-a asigurat ca rezultatul ii va fi favorabil. VOT "UNIVERSAL". Prin Legea electorala promulgata in iulie 1946 s-a hotarat desfiintarea Camerei Senatului. Conform Constitutiei din 1923, repusa in vigoare dupa 23 august 1944, acest lucru nu se putea realiza de catre guvern. Mai mult decat atat, s-au restrans considerabil drepturile suveranului, acesta nemaiputand dizolva Camera Deputatilor. Conform aceleiasi legi, votul era declarat universal, direct, egal, secret. In ceea ce priveste "universalitatea", aceasta era oarecum "limitata". Astfel, in ziua alegerilor nu si-au putut exercita dreptul de vot cei considerati a fi "dusmani ai poporului" (fascisti, hitleristi, legionari) – aproximativ sase mii de votanti. Justificarea oficiala a interdictiei era acuza de colaboratori sau simpatizanti ai regimului antonescian. Insa una scria pe hartie si altfel se intampla in practica. Spre exemplu, au fost opriti sa voteze cei despre care se banuia ca vor sustine partidele de opozitie. Ioana Hudita-Berindei, fiica fruntasului taranist Ion Hudita, ar fi putut vota in 1946 pentru prima data. Nu a putut vota, deoarece nu s-a regasit pe liste. Unii membri marcanti ai partidelor de opozitie au fost impiedicati sa-si depuna candidatura. Ion Mihalache, vicepresedintele PNT, pentru ca participase de bunavoie la razboiul antisovietic, ca voluntar. Ionel Pop, presedintele organizatiei PNT – Turda si Ilie Lazar, presedintele aceluiasi partid la Hunedoara, deoarece fusesera implicati in procesul intentat de autoritati organizatiei

- 166 -

"Sumanele Negre". Sentinta s-a pronuntat chiar in ajunul alegerilor. Ionel Pop a fost achitat, iar Ilie Lazar pus in libertate, dupa ce ispasise sapte luni de inchisoare. Nici unul dintre cei trei nu putuse sa-si depuna candidatura. ALT PARTID, ACELASI SEMN. O alta chestiune problematica sub aspectul legalitatii a constituit-o atribuirea semnelor electorale. Conform decretului-lege, aceasta operatiune trebuie definitivata in 30 de zile de la publicarea legii, facuta cunoscuta in presa la 10 zile dupa aceasta, iar atribuirea semnelor sa se faca in ordinea cererilor inregistrate ulterior. A doua zi insa, dupa ce decretul-lege a fost publicat, vechile insemne ale PNT si PNL au fost atribuite de catre Comisia Electorala Centrala gruparilor PNT – Anton Alexandrescu, respectiv PNL – Gheorghe Tatarescu. Cele doua formatiuni reprezentau dizidente desprinse din PNT, respectiv PNL si erau membre ale coalitiei guvernamentale – BPD. Acest fapt, desigur deloc intamplator, nu a facut decat sa creeze confuzie in ochii alegatorilor. Stabilirea datei alegerilor – 19 noiembrie 1946 – a reprezentat o alta neregula. Decretul-lege care anunta cand urma sa fie convocat corpul electoral s-a facut cu foarte putin timp inainte – mijlocul lunii octombrie –, netinandu-se astfel cont de timpul prevazut legal in ceea ce priveste contestatiile, afisajul, tiparirea cartilor de alegator. 19 noiembrie a cazut in 1946 intr-o zi de marti. Se pare ca data nu fusese aleasa intamplator. Tot intr-o zi de 19 noiembrie Armata Romana suferise o infrangere usturatoare in fata Stalingradului. In acest fel, sovieticii puneau intrebarea "Ce-ati cautat la Stalingrad?" POVESTI DIN ZIUA ALEGERILOR. Martori oculari au relatat intamplari din ziua alegerilor. Constantin Ticu Dumitrescu era, in 1946, elev de liceu si fiu de candidat taranist pe listele din judetul Prahova. A participat alaturi de tatal sau la campania electorala. A aflat ca paza sectiilor de votare cadea in sarcina ofiterilor si soldatilor din diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan". "Dupa ora 7 a inceput votarea, povesteste Constantin Ticu Dumitrescu. Mama, care a votat cu prima serie, ne-a spus cand s-a intors ca este ceva in neregula, ca tata este ingrijorat. Totusi, votarea – la vedere – a decurs normal. Dupa incheierea votarii, comandantul garzii, un locotenent din Divizia T.V., ne-a dat ordin sa plecam acasa. Ne-am strans cu totii in curtea avocatului Capitanescu. Dupa un timp a aparut si delegatia noastra. Fusesera evacuati cu totii din sala de vot. Toti, inclusiv tata, fusesera batuti violent de catre politruc si soldati. De altfel, lucrul acesta il patisera inca de la ora 10 dimineata, ori de cate ori mergeau la W.C. Noi, cei tineri, am propus sa intram cu forta in localul de vot, spre a impune numaratoarea cinstita a voturilor. Dar, pentru tatal meu sau pentru avocatul Capitanescu, ideea de a dezarma un ostas era de neconceput. Haina militara, magistratul, reprezentau institutiile statului si legea. Asa ca, victime ale conceptiilor «burgheze», au parasit localitatea, lasand in mainile mistificatorilor cea mai frumoasa victorie electorala." Nici in perioada interbelica campaniile electorale nu fusesera mai pasnice, bataile si scandalurile fiind la ordinea zilei. De-a lungul timpului, taranistii si liberalii s-au acuzat succesiv de frauda si falsificarea alegerilor. Aurel Ungur era in 1946 secretar al organizatiei PCR din judetul Somes si unul din principalii organizatori ai alegerilor din acest judet. Somesul era traditional "fief electoral" taranist. Aurel Ungur a relatat ca in cursul anului 1946 fusese initiat in tainele unei campanii electorale de succes de chiar Ioan Bunea, fiul singurului deputat de Somes pe care PNL-ul reusise sa-l aiba vreodata in citadela taranista a Somesului. REGELE SI ALEGERILE. Ultima speranta a opozitiei s-a indreptat spre Rege. Pentru a putea fi legal constituit, legislativul trebuia deschis de suveran. Citirea Mesajului Tronului semnifica actul de nastere al noului Parlament. Opozitia l-a sfatuit pe Mihai I sa nu gireze intrarea in legalitate a unui Parlament ales prin frauda. Dan Amedeo Lazarescu era la acea vreme reporter la ziarul "Liberalul", iar la 1 decembrie 1946 s-a intamplat sa stea in Parlament chiar in preajma lui Petru Groza. Peste ani a povestit ca premierul era foarte nervos, nefiind sigur daca Regele va veni sau nu. S-a linistit cand a fost anuntat prin telefon ca suveranul parasise Palatul si se indrepta spre cladirea din Dealul Patriarhiei, care gazuia legislativul. Dezamagit de experienta "grevei regale" s-a achitat de obligatiile constitutionale si a deschis sesiunea legislativa a noilor "alesi". Regele a

- 167 -

validat astfel un Parlament care peste numai un an avea sa voteze Republica. BATALIA LOZINCILOR ELECTORALE Din rapoartele Jandarmeriei, care monitorizau atent starea de spirit a populatiei, putem afla astazi cam ce fel de lozinci s-au vehiculat in Romania anului electoral 1946. Simpatizantii comunismului sau activisti de partid strigau lozinci cu "Jos Maniu!", "Jos regele!", "Jos hitleristii!". De cealalta parte se remarca antisemitismul, sintetizat de lozici precum "Jos evreii, jos porcii comunisti!". Astfel, opozitia a uzat atat de lozinci simple si usor de inteles, precum "Jos dictatura comunista!", "Jos Groza tradatorul!", "Traiasca parintele patriei, Maniu!", dar si altele ceva mai elaborate, "Fiecare vot dat lui Groza este o caramida pentru colhoz", "Deschideti bine Ochii, nu va lasati inselati de Soare!" sau chiar unele in versuri "Jos Groza bumbac/Scoate foaia din tabac" – era o aluzie la averea considerabila a premierului filo-comunist.

Noiembrie 1946 – Electoratul din Ardeal, chemat in fata urnelor

CRISTINA DIAC Unul dintre istoricii care s-au ocupat de tema alegerilor din 1946 este Virgiliu Tarau, conferentiar la Facultatea de Istorie a Universitatii Babes-Bolyai, din Cluj-Napoca. Care au fost "culisele" acestora, ce metode de manipulare au folosit, care au fost rezultatele exacte – acestea si multe altele, in discutia cu domnia sa. Jurnalul National: Care era atmosfera din Transilvania, in preajma alegerilor? Virgiliu Tarau : In toamna lui 1946, de la ultimul exercitiu electoral democratic trecusera mai bine de opt ani. Starea de spirit a populatiei Transilvaniei, in special a celei din judetul Cluj, era intrucatva diferita de ceea ce se intampla in restul tarii. Prin ce era diferita situatia din Ardeal de restul tarii? In Ardeal exista problema nationala, a carei rezolvare era vazuta diferit de romani si de maghiari. Aceasta situatie fusese stimulata de sovietici, care au amanat deliberat recunoasterea apartenentei Transilvaniei la Romania. De asemenea, zona era fieful electoral traditional al PNT. In judetul Cluj, pe primele doua pozitii ale listei electorale a BPD au candidat liderul comunist Vasile Luca si premierul Groza. Daca zona rurala ramanea calma, aparent apatica la eforturile propagandistice ale BPD, orasele, si in special Clujul, erau arene ale unei intense lupte politice. Explicatia se cuvine cautata in trecutul recent al regiunii, care a conferit competitiei electorale si o importanta tenta etnica. Strategia electorala a PCR a avut in atentie distantarea sa de imaginea de partid dominat numeric de nationalitatile conlocuitoare. In acest sens, s-a optat ca formatiunea politica ce ii reprezenta pe maghiarii din Romania, Uniunea Populara Maghiara, sa prezinte liste proprii de candidati, alti reprezentanti ai comunitatii maghiare gasindu-si in paralel locul si in listele BPD. Ce metode de atragere a electoratului a folosit alianta guvernamentala? Opozitia a fost impiedicata sa se manifeste electoral. Consistenta si vizibila a fost ocuparea intregului spatiu public al oraselor, prin manifestatii de amploare in favoarea BPD. S-a instituit un monopol me-diatic, prin controlul exercitat asupra presei scrise si a radioului. S-au pus in miscare caravane cinematografice. Toti functionarii publici au fost inregimentati in BPD. Organizatiile partidului comunist de la toate nivelurile – din intreprinderi, institutii, cartiere, strazi, cladiri sau pur si simplu casele alegatorilor – au fost folosite ca structuri de "iradiere politica". Rolul lor, asa cum il definea Miron Constantinescu, era "sa lamureasca prin forme dibace pe femeia casnica, pe micul meserias, pe bacanul din colt" sa voteze BPD. Pe parcursul anului 1946 comunistii au

- 168 -

comandat constant diferitelor structuri ale administratiei de stat – politie, jandarmerie, primarii – efectuarea unor adevarate sondaje de opinie in care sa fie evaluate sansele BPD in alegeri. Cum rezultatele celor initiale nu au fost satisfacatoare, s-a procedat la corijarea cifrelor, astfel incat, in noiembrie 1946, s-a ajuns la procente apropiate de ceea ce au dorit comanditarii lor. S-a avut in vedere si zona rurala? Cel putin din perspectiva financiara si logistica, existau premisele unei atragatoare oferte electorale pentru sate. Doar in judetul Cluj BPD a cheltuit peste 1 miliard de lei in activitatile de campanie electorala, din care subventiile de presa au reprezentat 200 milioane; afisele si manifestele electorale – alte 200 (fiind tiparite in peste 330.000 de exemplare doar la nivel regional); deplasarea activistilor pe teren – 250 milioane; peste 200 milioane au fost acordate pentru cei care au fost delegati in sectiile de votare. Cu toate acestea, rezistenta zonei rurale din Transilvania la uriasul efort propagandistic al BPD a fost extrem de consistenta. Reiese din rapoartele jandarmeriei si din cele ale unor reprezentanti ai Misiunilor diplomatice americane si britanice in Romania si, nu in ultimul rand, din rapoartele confidentiale elaborate de instructorii regionali ai PCR cu privire la rezultatele reale ale alegerilor din regiune, ca starea de spirit in mediul rural a ramas favorabila partidelor istorice. Fara sa fi fost pana atunci manifesta, aceasta atitudine de rezistenta pasiva a locuitorilor din mediul rural s-a transformat in ziua alegerilor intr-una fatisa. Opozitia cum a contracarat ofensiva BPD-ului ? Liberalii si National-Taranistii s-au confruntat cu manifestari violente la orice incercare de a organiza mitinguri si vizite electorale. In diferite orase din tara au avut loc mai multe atentate la viata liderilor PNL si PNT. Printre cei vizati s-au aflat Dinu Bratinau, Nicolae Penescu, Ion Mihalache, Emil Hatieganu, Mihail Romniceanu. Partidele traditionale au gasit metode pentru a evita presiunile de natura politica si politieneasca. Una dintre aceste metode a fost reactivarea cadrelor de conducere locale care, potrivit documentelor vremii, au facut campanie electorala "de la om la om". Ce incidente mai deosebite au avut loc in ziua de 19 noiembrie? Ziua alegerilor a debutat calm, date fiind masurile de ordine impuse de autoritati. Chiar daca legea nu permitea, activistii BPD continuau campania electorala inclusiv in incinta salilor de vot. Pe fondul derularii procesului de vot au inceput sa fie observate si raportate neregularitati: sigilarea urnelor inainte de sosirea reprezentantilor opozitiei; numirea de presedinti si grefieri in mare parte infeudati comunistilor; scoaterea delegatilor opozitiei din localurile de vot; violentarea alegatorilor; votul plural. Delegatii partidelor politice istorice – acolo unde acestora li s-a permis prezenta – au consemnat aceste evenimente, mai apoi ele facand obiectul unor memorii adresate puterilor occidentale. Aceste neregularitati (cele mai multe datorate excesului de zel al unor activisti comunisti locali) au condus la tensionarea atmosferei electorale astfel incat inspre seara au inceput sa apara incidente mai serioase. Mai ales in mediul rural, localnicii s-au adunat in jurul sectiilor de vot in asteptarea numararii voturilor si au protestat, uneori violent, atunci cand au aflat despre masluirea rezultatelor acestora. Cum s-au masluit rezultatele alegerilor? Alegerile din toamna lui 1946 au dovedit o data in plus ca banii nu au miros. Rezultatele au fost trucate la nivelul Comisiilor Electorale Judetene, cu largul concurs al presedintilor sectiilor de votare. Pentru o zi de munca au primit salariul unui magistrat pe un an. In schimbul banilor, au semnat procese-verbale in alb. Cum s-a facut numaratoarea voturilor? Virgiliu Tarau: Potrivit legii electorale, numararea voturilor era facuta in localul sectiilor de vot,

- 169 -

in prezenta delegatilor si asistentilor partidelor politice. Dupa semnarea proceselor verbale, daca nu existau contestatii, voturile urmau sa fie depozitate si arse. Rezultatele alegerilor urmau a fi comunicate de Comisia Electorala Centrala, pe baza proceselor verbale transmise de sectiile de votare, centralizate la nivelul Biroului Electoral Judetean. Aceasta comisie nationala primea de la structurile judetene subordonate procesele verbale incheiate la sectiile de votare. Acestea trebuia sa fie intocmite in doua exemplare, semnate de membrii biroului, ultimul trebuind sa fie predat judecatoriilor locale. Probleme au aparut acolo unde reprezentantii opozitiei fie nu au fost primiti la operatiunea de numarare, fie din cauza neregulilor au refuzat sa semneze procesele verbale. In opinia mea, operatiunea de numarare si raportare a voturilor pe teren nu a avut o importanta in elaborarea rezultatelor oficiale. Si atunci, unde s-a facut frauda? Operatiunea de masluire a rezultatelor a fost realizata mai ales la nivelul Comisiilor Electorale Judetene. Mai multe informatii arhivistice sau memorialistice indica aceasta stare de fapt. Un exemplu poate fi ilustrativ in acest sens. El se refera la faptul ca, inaintea desfasurarii alegerilor, presedintii si grefierii care urmau sa conduca sectiile de votare au fost retribuiti cu sume mari de bani – dupa unele evaluari egale cu salariul pentru un an al unui magistrat. In loc de doua procese-verbale, cate ar fi trebuit sa fie incheiate la sfarsitul operatiunii de numarare a voturilor, la nivelul prefecturii, acolo de unde trebuiau trimise rezultatele spre Comisia Electorala Centrala, au fost incheiate patru, dintre care doua in alb. Care credeti ca au fost rezultatele reale? Cu siguranta rezultatele reale ale scrutinului din 19 noiembrie 1946 nu vor mai putea fi reconstituite cu exactitate. Arderea buletinelor, masluirea proceselor verbale din sectiile de votare, prefabricarea rezultatelor in Comitetele Electorale Judetene fac aproape imposibila o astfel de reevaluare. Pe ce anume credeti ca se bazeaza estimarile celor care dau partidele istorice drept castigatoare ale alegerilor? Din considerente practice s pentru a cunoaste adevarata stare de fapt si pentru a putea identifica nucleele opozitiei – reprezentanti mandatati ai PCR au elaborat documente confidentiale prin care indica victoria opozitiei. Este vorba de doua seturi de documente, create de catre instructorii CC din judetele Cluj, Turda si Somes, si, respectiv, un document ultrasecret, destinat strict conducerii PCR, publicat de Petre Turlea in anul 2000, care poarta titlul "Invatamintele alegerilor si sarcinile PC, dupa victoria din 19 noiembrie 1946". Cele doua seturi de informatii comparate ne indica o frauda masiva. Cele peste 80% din voturile obtinute de PCR, cum s-a raportat oficial, au fost in cel mai bun caz doar dublate. In raportul ce analiza situatia reala in judetul Cluj se spunea ca cifra de 80% era data pe baza informatiilor luate de la presedintii si grefierii sectiunilor care uneori exagerasera, pentru a-si fi marit meritele de a fi favorizat BPD-ul. Nu ne ramane decat sa speram ca o eventuala deschidere a arhivelor comuniste vor aduce mai multe precizari in acest sens. Orice demers de reconstituire si analiza istorica, profesionist realizat, poate sa spuna doar atat cat izvoarele epocii indica. Altfel spus, coroborarea tuturor informatiilor documentare sau orale descoperite pana in prezent converg in a indica victoria PNT in alegerile din noiembrie 1946. Alaturi de informatiile mai sus mentionate – provenite din arhive romanesti – se cuvin amintite si cele provenite din arhivele occidentale. Aici sunt pastrate informatii provenite de la reprezentantii diplomatici ai puterilor occidentale, care au monitorizat cu multa atentie procesul electoral din Romania. Se cuvine in acest sens subliniat faptul ca, atunci cand am realizat o cercetare comparativa asupra primelor alegeri desfasurate in statele din aceasta regiune dupa a doua conflagratie mondiala, am putut constata ca informatiile referitoare la scrutinul din Romania depaseau cantitativ si calitativ cu mult pe cele referitoare la alte tari.

- 170 -

Putem afla astazi care au fost rezultatele reale? Raspunsul la aceasta intrebare este dificil de dat. O estimare ar fi un exercitiu relativ si subiectiv, care in opinia mea nu ne-ar face decat sa ne certam pe cifre. Fapt este ca alegerile, asa cum o indica sursele, au fost castigate in mod real de partidele istorice. AU CASTIGAT, INTR-O ZI, SALARIUL PE UN AN Pentru a-si atinge obiectivele, reprezentantii partidului comunist au stiut pe ce pedale sa apese. Cu ajutorul unor sume importante de bani au convins pe multi sa le faca jocurile. Magistratii-presedinti ai sectiilor de votare n-au stat mult pe ganduri. Banii de la comunisti erau la fel de buni ca oricare altii. Ilustrativa, in acest sens, este situatia relatata intr-o scrisoare venita de la portareii Tribunalului Putna. In documentul mentionat se preciza: "Prefectul judetului a convocat pe toti presedintii sectiilor de votare, le-a achitat diurna de deplasare si le-a luat semnaturile in alb pe procesele verbale de dare a rezultatului. Le-a cerut sa lase cea mai mare libertate in alegeri, fiindca rezultatul este asigurat pe aceasta cale, a falsului. Le-a comunicat ca s-a decis ca in tara sa nu fie lasate decat 26 de locuri pentru PNT si 11 pentru PNL". REZULTATE OFICIALE Rezultatele oficiale, comunicate la 23 noiembrie, aratau astfel: BPD obtinuse 4.773.689 voturi, transformate in 347 locuri parlamentare; PNT – 881.304 voturi si 33 de mandate; UPM – 538.862 voturi si 29 mandate; PNL-Bratianu, 259.068 voturi, respectiv 3 mandate. Alte doua mandate au fost acordate Partidulului Taranesc-Lupu.

Editorial: Nationalismul lui Patrascanu

LAVINIA BETEA Dintre toate acuzatiile ce i-au fost aduse fostului ministru comunist al Justitiei in ancheta (1948-1954) si au fost facute publice prin sentinta procesului, zvonurile vremii si propaganda comunista au relansat in ultimele trei decenii ale regimului doar pe acelea de "nationalism" si "antisovietism". In 1968 a fost confectionata imaginea unui "comunist luminat" ale "carui convingeri patriotice" il detasau de tovarasii sai. Asemenea atitudini ce i-au atras popularitatea maselor si totodata invidia lui Gheorghiu-Dej, i-ar fi cauzat, in final, moartea. Cat de reale sunt aceste reprezentari sociale care persista in istoriografia contemporana, poate fi urmarit prin raportul cu adevarurile exprimate in insesi declaratiile lui Lucretiu Patrascanu, coroborate cu ideologia si evenimentele epocii in care se incadreaza drama sa. In fapt, Patrascanu a fost arestat in contextul proceselor postbelice declansate de Stalin, la putina vreme dupa victoria asupra coalitiei naziste. Inceputul lor, ca si in seria celor puse sub semnul "marii terori staliniste" din anii ’30 se afla intr-o alta "afacere Leningrad", orasului "revolutiei proletare" revenindu-i "onoarea" de a mentine treaz spiritul disciplinei de partid si al obedientei absolute a multimii. Rand pe rand, fiecare dintre noile state de "democratie populara" isi platesc "cotele" stabilite de Stalin, Patrascanu si ceilalti comunisti din lotul sau fiind obolul romanilor pe altarul noii "religii proletare". In 1948, Patrascanu fusese arestat sub acuzatia de incercare de fuga in strainatate, marturiile mincinoase fiind dobandite cu ajutorul unor agenti ai serviciilor speciale sovietice. Cap de acuzare in procesul sau a fost "complotul impotriva statului", Patrascanu fiind declarat seful unei organizatii armate, in legatura cu Tito, instruita de ofiteri englezi si americani, cu sediul intr-o mica asezare de pe Mures, Bulci (Arad). Patrascanu nu calcase vreodata in acel loc, iar "sefii de ceata" localnici, plasati sub comanda lui, au zacut in inchisori fara a sti ca fusese vreun "proces Patrascanu", iar ei erau victimele lui.

- 171 -

La cativa ani dupa moartea lui Stalin, cea mai mare parte a liderilor comunisti din "imperiul exterior sovietic" au devenit insa "nationalisti". Pentru a avea legitimitate in fata multimilor au rescris ori eliminat etapa cominternista din istoria partidelor comuniste pe care le reprezentau. Trecutul, cand orice partid comunist european nu era altceva decat o filiala a Cominternului, devenise neconvenabil. O solutie pentru inducerea naivilor in eroare a fost schema conform careia in chiar anii de inceput, in partidul lor se infruntasera doua curente – partizanii Moscovei si "comunistii nationali". O schema pe baza careia a fost construita si reprezentarea de antisovietic si nationalist a lui Patrascanu, argumentata cu discursurile sale sustinute in Ardeal, in 1945 si 1946. A fost Patrascanu "antisovietic"? In deceniul cinci al secolului XX, antisovietismul era sinonim cu incalcarea principiului internationalismului proletar, principiu fundamental in elaborarea doctrinei comuniste. "Internationalistul – il defineste Stalin, liderul absolut al comunistilor – este acela care e gata sa apere neconditionat URSS-ul, fara sovaiala si fara frica, pentru ca URSS este baza miscarii revolutionare mondiale si aceasta miscare nu poate fi aparata si promovata decat aparand URSS-ul. Oricine crede ca apara miscarea revolutionara mondiala, separat de sau impotriva URSS, se situeaza impotriva revolutiei si se alatura inevitabil dusmanilor revolutiei." Spre deosebire de prietenul sau, Belu Zilber, in ale carui declaratii pulseaza speranta instaurarii unui regim de democratie in maniera occidentala (desi era inregimentat in NKVD!), in toti cei sase ani de ancheta nu exista nici un moment in care Patrascanu sa declare ostililitate ideologiei de factura sovietica. "Daca atasamentul sincer si total fata de Uniunea Sovietica este piatra de incercare a atitudinii internationale – aceasta afirmatie o fac iarasi dupa o lunga si sincera cercetare a constiintei mele – am ramas acelasi comunist legat prin toate gandurile si aspiratiile mele, prin toate straduintele mele la tot ce apartine si reprezinta URSS", scrie el. Declaratia o face in contextul acuzatiilor de nationalism. "Scrutandu-mi adanc constiinta, afirma el, eu nu ma consider nationalist sau ca unul care am parasit internationalismul proletar." Si-atunci?... Din franturi de conversatii – mai ales cu sotia si cu cei mai apropiati prieteni –, din fapte si intamplari al caror sens a fost deviat functie de "necesitatile" anchetei, a fost fabricata statura unui dusman al regimului comunist in Romania si implicit al comunismului mondial. In urma unor acuzatii "in intregime inventate", dupa cum insusi Patrascanu declara in ultimul cuvant din proces, au fost condamnati doi oameni la moarte, alti trei la munca silnica pe viata si inca 23 la ani grei de detentie si domiciliu obligatoriu. O superproductie a Securitatii, "bratul inarmat al partidului" care "in numele poporului" a fabricat declaratii si marturii mincinoase, a falsificat si plastografiat, a urmarit, inscenat si acuzat. Aceasta si nu alta a fost menirea institutiei ale carei arhive sunt crezute astazi a fi temeiul limpezirii trecutului.

Comunist si roman

LAVINIA BETEA Prezentam in cele ce urmeaza cateva fragmente din cartea "Lucretiu Patrascanu. Moartea unui lider comunist", premiata de Academia Romana in 2003, reeditata recent de Editura Curtea Veche Bucuresti intr-o versiune adaugita cu documente provenite din Arhiva Cancelariei CC a PCR. Dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu s-a erijat in promotorul comunismului national romanesc. Patrascanu a fost prezentat ca precursor al lui, motiv pentru care fusese ucis. Dupa 1968, s-a afirmat in mod oficial ca Patrascanu a dorit un "comunism national", cu subtextul eliminarii aservirii fata de sovietici. FRAZA-CHEIE. Argumentul adus era fraza pe care ar fi rostit-o acesta, in iunie 1946, la Cluj:

- 172 -

"Inainte de a fi comunist, sint roman". Nicaieri insa in documentele vremii – nici in sedintele Biroului Politic din iunie si iulie 1946, unde Patrascanu a fost criticat pentru discursul sau – nici in textele discursurilor sale din ancheta Securitatii, respectiva fraza nu este mentionata. VIGILENTA PROPAGANDISTILOR. Cum ajunge cuvantarea de la Cluj obiect de critica? In momentul in care discursul urma a fi paginat in "Scanteia". Sorin Toma (redactorul-sef adjunct al ziarului) il sesizase pe Leonte Rautu (adjunct al sectiei propaganda si agitatie a PCR in acel moment). Si Toma, si Rautu lucrasera in presa din Uniunea Sovietica in timpul razboiului. Venind in Romania contau, asadar, ca experimentati propagandisti. La sesizarea lui Sorin Toma ca in discursul lui Patrascanu sunt "anumite pasagii care provoaca dubii", Rautu trage semnalele de alarma cuvenite. "Vigilenta" lui Sorin Toma este laudata cu acest prilej de catre participantii la sedinta Biroului Politic cu activul de partid. De altfel, peste numai un an Sorin Toma devine redactor-sef al oficiosului partidului, iar in 1948 Rautu "urca" la randu-i in functia de sef al "agit-prop-ului". Ca Patrascanu ar fi spus ca inainte de a fi comunist prevaleaza calitatea de roman nu mentioneaza nici unul. PLANGERILE COMUNISTILOR LOCALI. In sedinta de partid, cei mai nemultumiti de efectele in plan local ale cuvantarii lui Patrascanu s-au aratat Vasile Vaida si Leontin Salajan, secretarul regionalei de partid Cluj si, respectiv, Oradea. Stilul de lucru al lui Patrascanu – il critica Vaida – este in opozitie cu cel al lui Teohari Georgescu care le-a dat "ajutor de nepretuit" si are autoritate deopotriva in cercurile romanesti si unguresti din Ardeal. Ministrul de Interne, cand vine la Cluj sta de vorba cu conducatorii locali, ei ii "arata greutatile", pe cand cu ministrul Justitiei te intalnesti la gara. Lider clujean atunci, Aurel Vijoli pune greselile lui Patrascanu pe seama faptului ca "a cazut victima faptului ca atunci cand s-a dus in Transilvania a luat contact cu burghezia romaneasca". LAUDELE TARANISTILOR. Dupa discursul de la Cluj, in "Dreptatea" a aparut un articol scris de Carandino care-l lauda pe Patrascanu. Speriat de asemenea laude, percepute de tovarasii sai ca o incercare de "a sparge unitatea partidului", Patrascanu intervenise prin cunostintele sale ca sa-i roage pe taranisti sa nu-l mai elogieze. Nici laudatorii sai din opozitie nu mentioneaza insa amintita fraza. NICI SECURITATEA... In realitate, fraza citata nu este continuta in textul cuvantarilor rostite de Patrascanu in 1945 si 1946 la Cluj si Sibiu, texte integral anexate dosarelor de ancheta. Incalzit de succesul oratoric, Patrascanu a rostit-o, – daca asa va fi fost! – , spontan la sfarsitul discursului din 1946, ea fiind adusa la cunostinta conducerii partidului cu interpretari tendentioase, dupa practicile vremii, printr-un denunt. Prezenta a doua declaratii ulterioare pe tema efectelor nocive generate de cuvantarile lui Patrascanu, date de Pavel Apostol la Securitatea din Cluj in 1952 (intr-una din ele aflandu-se si unica mentiune a afirmatiei incriminate), ne indreptateste sa credem ca, in 1946, tocmai el fusese autorul denuntului. Nascut in Arad, de nationalitate evreu, fost asistent al lui Lucian Blaga si ulterior decan al Facultatii de Istorie din Cluj, Pavel Apostol a ramas in constiinta intelectualitatii clujene ca prototip al delatorului. Declaratiile sale din 1952 (cand se afla el insusi anchetat sub acuzatia de sionism) sunt un model de oportunism politic. ANCHETA In ancheta Securitatii (1948-1954), pe tema discursurilor sale cu tenta nationalista sustinute in Ardeal in 1945 si 1946, Patrascanu a fost obligat sa dea numeroase declaratii. In fata anchetatorilor atribuie discursurilor sale urmatoarele scopuri: "1. Sa raspund campaniei revizioniste; 2. Sa iau arma Ardealului din mana manistilor; 3. Mi-a convenit sa ridic chestia Ardealului de Nord pentru popularitate personala".

Problema nationala

- 173 -

LAVINIA BETEA In iunie 1946, inaintea semnarii Tratatului de Pace de la Paris care va reglementa definitiv apartenenta Transilvaniei la statul roman, Lucretiu Patrascanu a tinut un discurs la Cluj. Primii care l-au considerat nepotrivit au fost liderii comunisti din Ardeal. "Haita" s-a dezlantuit asupra lui in sedinta la Bucuresti. Riposta tovarasilor de partid fata de textul cuvantarii sustinute de Patrascanu la Cluj, ale carei abateri de la canoanele comuniste fusesera sesizate de Sorin Toma si Leonte Rautu, nu intarzie sa apara. La 22 iunie 1946 are loc sedinta Biroului Politic cu activul central de partid cu scopul anuntat de Gheorghiu-Dej "pentru a lamuri punctul de vedere principial al partidului nostru cu privire la problema nationala". "DEVIERI". Dupa ce se da citire materialului critic facut de Secretariat la adresa cuvantarii lui Patrascanu de catre Miron Constantinescu, Gheorghiu-Dej pune in discutie "devierile" acestuia. In primul rand, aceea de a-i fi criticat doar pe revizionistii si nationalistii maghiari, nu si pe "sovinistii romani". Apoi, faptul ca acorda credit "regimurilor reactionare" din trecut prin afirmatia ca transilvanenii au cunoscut sub stapanirea ungureasca si sub cea romaneasca interbelica o anumita "stare". Alt argument ca Patrascanu a gresit sunt laudele aduse discursului sau de "cercurile politice ale istoricilor". Mai grav inca: "Secretariatul nu daduse insarcinare tovului Patrascanu sa faca declaratii politice de asemenea anvergura cu pozitia internationala a partidului si a guvernului". Dimpotriva, fusese trimis la Cluj cu "insarcinarea" "sa ia atitudine impotriva dezordinelor de la Cluj, provocate dupa cum stim cu totii de sovinistii romani". In fata unei asemenea situatii, Gheorghiu-Dej invoca responsabilitatea tuturor acelora care favorizeaza asemenea "devieri". AUTOCRITICA. Dupa obicei, Patrascanu isi face autocritica. Din autocritica sa sunt de retinut cateva dintre detaliile care conduc la perceptia mecanismelor vietii de partid. Plecase la Cluj, zice Patrascanu, "cu simple note, fara un text revizuit de Secretariat", cuvantarea fiind "pe trei sferturi improvizata". O greseala care, promite el, nu se va mai repeta. Se intalnise cu fostii ilegalisti Andrei Patrascu si Vasile Vaida (lideri comunisti regionali in acel moment) carora le spusese ca punctele principale ale discursului le stabilise in Secretariat. Liderii comunisti locali ii sunt insa cei mai inversunati critici, reprosandu-i greutatile create prin discursul lui. HAITA DE PARTID. Si urmeaza iarasi atacul dezlantuit al haitei de partid. Deschis de... Miron Constantinescu si temperat fariseic de Gheorghiu-Dej. "Fiecare dintre noi are o taruca de sovinism", zice la un moment dat Dej. Din nou, Gheorghiu-Dej pare interesat de a imparti vina lui Patrascanu cu altii. Cand Rautu il critica pe vorbitor ca se adresase in nume personal multimii, Gheorghiu-Dej ii reproseaza si criticului Rautu lipsa de vigilenta in cele ce s-au petrecut. Sedinta este inchisa dupa luarile de cuvant ale Anei Pauker si Gheorghiu-Dej. Nu rezulta sanctiuni pentru Patrascanu. Dimpotriva, Gheorghiu-Dej ii traseaza ca sarcina (dupa elaborarea si publicarea unui document privind pozitia partidului) sa-si pregateasca "1-2 articole si vreo doua declaratii". De nicaieri din acest document nu reies interpretarile ce vor fi atribuite dupa 1968 rivalitatii dintre Patrascanu si Gheorghiu-Dej. O NOUA RUNDA. In iulie are loc o alta sedinta a Biroului Politic. Cum la Craiova tocmai fusese ucis un capitan sovietic, printre altele Biroul Politic pune in discutie situatiile deosebite pe care le ridica in aceste imprejurari exprimarea nationalismului. Cel care pare a dori semanarea vrajbei este Teohari Georgescu. Cu o seara in urma, la Cercul Militar fusesera discutate problemele ridicate de Patrascanu in Ardeal, fapt adus la cunostinta ministrului de Interne prin intermediul unor informatori. "Unul a spus ca in Partidul Comunist nu sunt romani, zice el. Altul a spus: "Dar ce tov. Patrascanu nu e roman, Gheorghiu-Dej nu e roman?". Altul a raspuns: "Patrascanu e cel mai bun roman. Dar Gheorghiu nu e asa bun". INDISCIPLINA. Este momentul in care Gheorghiu-Dej solicita sa fie informat despre felul in care si-a tinut Patrascanu angajamentul in sedinta cu activul de partid ce dezbatuse in urma cu o

- 174 -

luna greselile ce le facuse in discursul de la Cluj. Insusi Patrascanu se angajase s-o faca. "Tovarase Gheorghiu – il citeaza Dej –, asteptam pana ce tu pregatesti material si pe baza aceasta luam atitudine." Materialul, pregatit de Secretariat, aparuse in Scanteia, semnat de Dej, la propunerea Anei Pauker (pentru a vedea reactiile si a spori popularitatea secretarului general, zisese ea). Patrascanu nu-si tinuse insa promisiunea, desi Ana Pauker ii dictase telefonic ce urma sa contina discursul. Patrascanu motiveaza insa ca expunerea ce-o tinuse nu fusese la o intrunire de partid, ca el nu e obisnuit sa-si scrie conferintele. Reiese insa ca, de fapt, el isi facuse autocritica in fata tovarasilor de partid, dar in fata opiniei publice nu tine sa apara ca un disciplinat soldat al partidului. O atitudine contrara disciplinei de fier a lumii unde el, de bunavoie, intrase. ZVONURILE VREMII In 1948, cand a fost arestat Lucretiu Patrascanu, inginerul electronist George Bajeu (foto) avea 13 ani. Locuia impreuna cu parintii sai in acelasi imobil cu ministrul Justitiei. Dupa 1944, familia Bajeu se mutase de la Tg. Jiu, unde tatal lucrase ca medic, in Bucuresti si primise un apartament in Strada Vasile Lascar nr. 100. Aflasera imediat despre arestarea vecinului lor de la apartamentul 7, mostenit de Lucretiu Patrascanu de la tatal sau, prof. D. D. Patrascanu, deoarece menajera familiei Bajeu se afla intr-o relatie amoroasa cu unul dintre insotitorii ministrului Justitiei. Copil fiind, George Bajeu a aflat din zvonurile auzite acasa ca Lucretiu Patrascanu, pentru care familia sa avea o mare admiratie, fusese arestat pentru nationalismul sau. Indraznise sa afirme, dupa zvonurile vremii, ca "inainte de a fi comunist sunt roman…". FORMA ABILA "Trebuie neaparat luata atitudine in legatura cu problema nationala, discutata in cadrul partidului si de lovit cu toata puterea in istorici, recunoscand sub forma abila greseala. Nu inseamna sa-ti tragi parul de pe cap, sa-ti faci harakiri, ci sa arati cum spune tov. Ana, ca noua nu ne e rusine de o greseala facuta... " Sfat al lui Gheorghiu-Dej catre Patrascanu

Cuvantarile din vara lui 1945

LAVINIA BETEA In vara lui 1945, ministrul comunist al Justitiei, Lucretiu Patrascanu, a sustinut "in inima Transilvaniei" – la Cluj (sala Colegiului Academic) si Sibiu (Teatrul Municipal) – discursuri care l-au consacrat in istoriografia comunista din ultimele trei decenii ale regimului ca dusman al sovieticilor si nationalist. Cum incepusera "devierile nationaliste" ale lui Patrascanu? Acuza este importanta si ea trebuie contextualizata deopotriva in "problema Transilvaniei", dupa cel de-al doilea razboi mondial, si in importanta pe care i-o acorda Stalin, care se considera un expert in problemele nationalitatilor. CLUJ, 1945. Prima manifestare taxata ca nationalista a fost discursul din vara lui 1945 tinut la Cluj. In sala Colegiului Academic, in 13 iunie, ministrul Justitiei in Guvernul Groza se adreseaza unui auditoriu alcatuit din intelectuali, printr-un discurs construit dupa toate regulile retoricii, astfel: "Tovarasi, prieteni, doamnelor si domnilor, timp de opt zile am vizitat Ardealul de Nord". Inainte de a pleca, a tinut ca la Cluj ("in inima Transilvaniei") sa expuna observatiile si concluziile calatoriei. Se afla in Ardeal – subliniaza el – "ca trimis al Guvernului pentru a strange legaturile intre acest colt de tara si Romania, intre Guvern si Ardeal". Se angajeaza, in fata auditoriului, sa spuna adevarul "fara nici o rezerva", pentru ca "numai asa vom putea rezolva problemele noastre generale si problemele noastre locale".

- 175 -

STAREA DE FAPT. Printre constatarile expuse de Patrascanu, cea dintai se refera la "o stare de spirit plina de neliniste si nesiguranta" in Ardealul de Nord, "o rezerva dusa pana la adversitate fata de aparatul administrativ si fata de Statul roman, intr-o parte a populatiei maghiare si in special in secuime". A observat chiar "rezerve din partea populatiei romanesti fata de Guvernul Groza". "Sunt dator – accentueaza el – sa spun aceste lucruri si ca ministru si ca comunist" (sic!). In numele guvernului din care face parte afirma "definitiva incadrare a Ardealului de Nord intre granitele statului roman". Zvonurile ca Transilvania "va deveni stat autonom" ori "de incadrare a Ardealului de Nord intr-un stat sovietic federativ" le considera o "opera direct criminala". Argumenteaza cu "vointa ferma si generoasa a Guvernului Sovietic de a reda Romaniei Ardealul de Nord", drept care aduce salutul si multumirea sa Statului Sovietic si Armatei Rosii. "REFORMA JUSTITIEI" anuntata atunci e, ca si acum, prilej de nelinisti. Pentru a nu mai repeta vechile stari de lucruri, declara ca are in vedere reforma justitiei si operatia de epurare a aparatului functionaresc la toate departamentele. Sute de ani, populatia romaneasca si cea maghiara "au fost framantate de curente sovine, exploatate, nu o singura data, de minoritati profitoare". Datoria guvernului actual este sa combata sovinismul, "nu numai partidul comunist, dar intreg Guvernul, inclusiv partidul liberal si cel national-taranesc, reprezentate in formatia guvernamentala de astazi, imbratiseaza acest punct de vedere si incearca prin toate mijloacele sa transforme prietenia romano-maghiara in realitate". Patrascanu mai relateaza auditoriului ca in regiunea secuiasca nu a gasit steagul tricolor romanesc care trebuia sa fie insotit de steagul rosu sovietic. Intr-un oras transilvan a fost intampinat doar cu imnul sovietic. Se declara a nu fi de acord cu cei care arboreaza doar steagul sovietic, faptul fiind un "mijloc de atatare la sovinism" si combatut de insusi A. I. Vasinski. O alta observatie a lui Lucretiu Patrascanu trebuie, de asemenea, sa-i fi nemultumit mult pe comunistii maghiari. Referindu-se la crimele savarsite asupra populatiei romane sub regimul horthist, Patrascanu afirma ca "s-a nascut impresia ca exista o stare de complicitate intre organele nou create si elementele vinovate ale trecutului regim maghiar". Aceasta, deoarece "pe strazile Clujului si ale Oradei se plimba nestingherite acele elemente care, instrumente ale regimului trecut, au pe constiinta crime si faradelegi comise impotriva romanilor". In judetul Trei Scaune, unde s-au comis cele mai multe asemenea crime, au fost condamnati doar trei faptasi, in decursul a trei luni. Va ajunge la Bucuresti – promite ministrul Justitiei – si va forma, pentru indreptarea starii constatate, un tribunal al poporului la Cluj. LIMBA OFICIALA. Problemei limbii oficiale in statul roman ii este, de asemenea, consacrata o buna parte a discursului. Limba oficiala in statul roman este limba romana, spune raspicat Patrascanu. Populatia maghiara poate folosi in contactul direct cu administratia – petitii, reclamatii, marturii in fata justi- tiei – limba maghiara, pentru aceasta fiind necesara infiintarea in instantele de judecata a unui corp de traducatori-jurati. Cererea ce i-a fost facuta insa in tinuturile secuiesti – dosarele si sentintele din institutiile justitiei sa fie formulate in limba maghiara – nu este cu putinta. "Nu ne gandim sa romanizam maghiarimea pe cai ocolite – afirma oratorul – dar legile statului sint unice si in mod unic si uniform trebuie aplicate." Alte chestiuni care trebuie sa fi displacut multora, in contextul in care inca era considerata incerta apartenenta Transilvaniei la granitele Romaniei, sunt atinse in discursul lui Patrascanu. Bunaoara, ministrul Justitiei se pronunta pentru refuzul dreptului de sedere in Ardealul de Nord a "elementelor sovine, venite dupa 1940 in sprijinul lui Horthy". "De frica teroarei pe care acestia o exercita", unii romani se gandesc sa-si paraseasca ei locurile de bastina. SIBIU, 1945. A doua zi, la Teatrul municipal din Sibiu, Patrascanu a sustinut conferinta "Ideea nationala si democratica", un discurs care exceleaza in logica expunerii, claritatea ideilor si remarcabila frazare. "EXPERTUL" PARTIDULUI In "problema Transilvaniei", Vasile Luca daduse urmatoarele directii propagandistice, in decembrie 1944: 1. Transilvania de Nord nu apartine in acest moment nici Ungariei, nici

- 176 -

Romaniei desi armistitiul incheiat de Aliati cu Romania nu recunoaste Dictatul de la Viena si fagaduieste Transilvania sau cea mai mare parte a ei Romaniei; faptul ca Guvernul de la Bucuresti nu a respectat conditiile armistitiului a dus la aceasta situatie; 2. Administratia romaneasca trimisa de la Bucuresti, in loc sa fie democratica si sa respecte drepturile nationalitatilor s-a dovedit "colonizatoare, reactionara si fascista", fapt intolerabil armatei sovietice. EXEMPLU SOVIETIC "Imi aduc aminte de o intamplare petrecuta acum trei luni la Cluj, Excelenta Sa, ministrul adjunct de Externe al Uniunii Sovietice, tovarasul Andrei Visinski, cand s-a coborat din tren a fost salutat cu imnul sovietic, ascultat cu emotie, respect si dragoste de noi toti cei prezenti. Urma sa treaca apoi in revista trupele. Tovarasul Visinski a cerut insa mai intai sa fie cantat si imnul statului roman. Gestul era mai mult decat o formula protocolara, era un imbold si o pilda" Lucretiu Patrascanuiunie 1945

1946 – vara fierbinte a lui Lucretiu Patrascanu

LAVINIA BETEA Anul 1946, cand Patrascanu sustine incriminata cuvantare de la Cluj, este un timp care electrizeaza spiritele in Ardeal. Conferinta de Pace de la Paris, unde se decide apartenenta provinciei si alegerile electorale, da bataie de cap tuturor politicienilor. In plus, tara era ocupata de trupele sovietice, iar economia "platea" datoriile de razboi. Vara lui 1946 este un timp de pregatire a alegerilor electorale. La greutatile de dupa razboi se adaugasera efectele dezastruoase ale secetei. Razboiul se terminase, dar izbucnisera neintelegeri intre Aliati, fapt ce alimenta sperantele politicienilor ca raporturile de forte se vor regla in favoarea anglo-americanilor. Armatele sovietice stationau in Romania ca armate de ocupatie, iar romanii aveau de suferit in multe feluri din cauza lor. In acelasi timp, populatiei nu-i puteau fi trezite resentimentele dorite impotriva "criminalilor de razboi": armatele germane fusesera armate aliate pentru ei, iar generalii romani care fusesera acoperiti de laude pentru campania din Est nu puteau fi discreditati pentru "crimele infaptuite in Uniunea Sovietica". CONFLICT ETNIC. In 28 mai 1946 au loc "incidentele de la Cluj", cand, in urma unor demonstratii nationaliste ale studentilor romani, caminele lor sunt atacate de muncitori maghiari de la fabrica "Dermata". Periculosul conflict este stins in acel moment de o patrula sovietica. In atmosfera tensionata a orasului, la 5 iunie soseste ministrul de Interne Teohari Georgescu, care stabileste ca vinovati incitatorii din partidele liberal si taranesc si pe profesorii universitari care i-au educat prost pe studenti. DISCURSUL LUI PATRASCANU. La trei zile distanta de vizita lui Teohari Georgescu (ale carui opinii vor fi larg propagate de presa maghiara), Lucretiu Patrascanu (subliniindu-si calitatea de profesor universitar) va sustine, "in numele guvernului roman", faimosul sau discurs. Remarcabila din lectura lui este maniera transanta de exprimare a unor opinii care electrizau atmosfera timpului si locului. Relevant este, de asemenea, talentul oratoric al vorbitorului. Ideile sale principale vor aparea subliniate de presa, care ia act de senzationalul momentului si evenimentului. "Transilvania a apartinut si va apartine Romaniei"; "nimeni n-are drept sa puna in discutie granitele noastre"; "revizionismul de azi al guvernului maghiar il continua pe cel de ieri"; "a cere revizuirea frontierelor este un amestec in treburile noastre interne"; "poporul roman este un popor intelegator" – sunt cateva dintre ideile exprimate de Patrascanu cu acest prilej. Incheiate cu nepotrivitul final (in raport cu practicile discursive comuniste unde nu se vorbeste decat la persoana a doua, plural): "in numele guvernului si al Partidului Comunist ma ridic impotriva

- 177 -

schimbarilor de frontiera"... CE NU STIE ORATORUL. Revenit la Bucuresti, va fi criticat pentru cele spuse. Intre prieteni, Patrascanu crede ca Vasile Luca fusese instigatorul "care ii sustine pe ungurii care vor sa faca Stat in Stat". Patrascanu nu stie insa ca mai ostili decat maghiarul Vasile Luca ii sunt tovarasii romani Emil Bodnaras si Teohari Georgescu. Inca de la primul sau discurs sustinut la Cluj, in urma cu un an, in preajma lui aparuse "un admirator", Nicolae Betea, care in numele pretuirii ce-o avea pentru ministrul Justitiei il instiga sa acutizeze notele nationaliste ale discursurilor. Betea este cel care-i procura documentatia discursurilor sale si il insoteste pretutindeni "ca prieten". Mult dupa arestarea sa, Patrascanu afla ca Betea, agent al serviciilor speciale sovietice, fusese "plantat" de Bodnaras pe langa el cu misia de informator si provocator. Din declaratiile altor ofiteri din serviciile speciale, reiese si ca, din ordinul lui Teohari Georgescu, Patrascanu incepuse a fi urmarit inca dupa prima sa cuvantare sustinuta la Cluj. PREA TARZIU... Dupa arestarea sa, Lucretiu Patrascanu si-a facut, in multe declaratii cerute de anchetatorii Securitatii, autocritica pentru ca ascunsese partidului ca "va ascuti atitudinea antirevizionista" in cuvantarea din 1946. Regreta, de asemenea, prea tarziu afirmatiile referitoare la faptul ca in 1918-1940 – timpul in care Transilvania a reintregit Romania – s-au facut mari progrese, deoarece prin aceasta a dat "un certificat de buna purtare guvernelor burghezo-mosieresti care au guvernat in acest timp". DECLARATIE IN ANCHETA In ancheta, Patrascanu declara: "Deviatiile mele pe linie nationalista au inceput cu prima cuvantare a mea de la Cluj, din iunie 1945. Aceste deviatiuni n-au fost intamplatoare si m-au dus si m-au situat pe o linie nationalista tradatoare. Avand o situatie subreda in partid, am urmarit intarirea situatiei mele in Partid prin crearea unei popularitati personale – ridicand unele chestiuni pe care le-am ascuns Partidului. In vara lui 1946, problema Ardealului de Nord era problema centrala care cuprindea atentia intregii opinii publice romanesti si am urmarit si popularitatea mea personala, folosind cuvantarea de la Cluj din iunie 1946, ascunzand Partidului o parte din aceasta cuvantare. Am ocupat aceasta pozitie nationalista tradatoare si pentru ca in mentalitatea si ideologia mea au ramas unele ramasite si prejudecati mic-burgheze. FALIMENT "Oamenii trecutului au dat faliment. Falimentul este definitiv. Trecutul nu se poate intoarce, nu trebuie sa se intoarca, tocmai spre binele populatiei romanesti din Ardeal, spre binele Romaniei" Lucretiu Patrascanu iunie 1945,Cuvantarea de la Cluj

Editorial: Obiceiurile Kremlinului

LAVINIA BETEA Prin 1946, demnitarii comunisti din Romania se deprinsesera deja cu stilul de viata derivat din natura puterii lor. "Reprezentantii poporului" isi afisau munca, modestia, refuzul imbuibarii si celorlalte "pacate lumesti". Ascunsa si bine pazita de ochii oamenilor de rand era insa existenta lor particulara, amanuntele vietii private a conducatorilor comunisti fiind considerate inalte secrete de stat. La iesirea din inchisori ori revenirea din Uniunea Sovietica, fostii ilegalisti trecusera printr-o etapa de acomodare in imitarea obiceiurile de viata de la Kremlin. Isi legalizasera mai intai convietuirea cu tovarasele din perioada ilegalitatii. Putine, foarte putine, asemenea casnicii

- 178 -

intemeiate pe "idealuri revolutionare" vor dura, simbioza dintre cercul puterii si cel al artei proletcultiste rodind in savuroase amoruri si aventuri difuzate prin singurele forme credibile ale comunicarii de masa – zvonul si barfa. Se mutasera, la inceput, mai multe familii in acelasi imobil, in general fosta proprietate a vreunuia declarat colaborationist sau criminal de razboi, emigrat in strainatate. Dintru-inceput insa dusmanii exploatarii omului de catre om – exploatare pe care-o vor identifica la cei din popor prin lucrul cu argati (taranul din mediul rural care i-ar fi angajat fiind declarat chiabur si pedepsit ca atare) ori al slujnicelor si bucatareselor din casele de oras – vor adopta solutia personalului de menaj si paza ca atribut firesc al cotidianului. Un amestec de ascunsa opulenta burgheza si duplicitate de reprezentare a proletariatului, afisat stahanovism birocratic si idealuri umanitare la scara globala lipsita de concretete a omenirii a fost viata celor aflati in varfurile puterii comuniste. Cunoasterea ei, datorata memoriei acelora care li s-au aflat in apropiere, nu este insa deloc lipsita de surpriza unor amanunte care nuanteaza tusele de sumbra principialitate ale "romantismului revolutionar". Comparand, bunaoara, fotografiile ilegalistilor facute in libertatea dobandita in vara lui 1944 cu fetele lor la numai doi-trei ani distanta, adesea ti-este greu sa-i identifici, intr-atat de pronuntata le este schimbarea. Nu rotunjimea obrazului (fireasca sub raportul trecutului de detentie), cat expresia stereotipa asternuta uniform pe chipurile particularizate prin paloare este surprinzatoare. "Paloarea Kremlinului", cum numeste Boris Bajanov, unul dintre fostii secretari ai "tarului rosu", acest semn al apartenentei la elita stalinista. Se datora, de altfel, chiar lui Stalin, a carui mare putere de munca a fost o marca a personalitatii sale. Pana la moarte a lucrat, fara intrerupere, cate 12-14 ore pe zi. Insomniac, pleca din biroul sau catre si dupa miezul noptii, iar a doua zi isi incepea activitatile la ora pe care-o gasea de cuviinta. Un ritm care-i obliga pe inaltii demnitari moscoviti sa nu-si paraseasca birourile pana nu se stingea lumina in cabinetul liderului de la Kremlin. Indiferent cat de tarziu s-ar fi culcat ei si cand s-ar fi trezit Stalin, a doua zi subalternii trebuia sa-si reinceapa lucrul conform programului fixat. Practica aceasta si celelalte obiceiuri ale Kremlinului se prelungisera in toate capitalele Europei aflate in curs de sovietizare. Ambasadorii sovietici aflati acolo dadeau semnul sfarsitului zilei, sefii de cabinet ai lui Stalin fiind curtati asiduu de insisi seful serviciilor speciale sovietice pentru a i se face cunoscute orele cand Stalin incepe si sfarseste lucrul din biroul sau. In 1946, o data cu seceta din Moldova, se preia alt neobisnuit obicei kremlinian – adoptiile de orfani de catre liderii comunisti. Inceputul il facusera conducatorii bolsevici cand luasera in familiile lor copii orfani dupa decesul altor fosti tovarasi in razboiul civil. Insusi Stalin adoptase unul, in grija personalului de serviciu al resedintelor sale aflandu-i-se toti copiii: baiatul din prima casatorie, cel adoptat si cei doi copii din cel de-al doilea mariaj, incheiat cu sinuciderea sotiei sale. Dupa principiile formarii "omului nou", liderii comunisti nu si-au facut probleme asupra mostenirii ereditare a fiilor adoptivi. "Dati-mi orice copil de 7 ani si voi face din el un bun bolsevic", afirmase optimist Lenin, transand definitiv raportul educatie si zestre genetica in favoarea celei dintai. In majoritatea cazurilor insa, nici educatia progeniturilor naturale, nici a fiilor adoptivi nu s-a soldat cu prezicerile lui Lenin. Desi au avut parte de o elevata educatie – profesorii de limbi straine si meditatorii la domiciliu fiind uzante comune –, amprentele retardului mental dobandit in orfelinate sau in situatiile de foamete si promiscuitate suportate vreme indelungata n-au putut fi indepartate. Unii dintre copiii adoptati au devenit delincventi juvenili, producand parintilor "probleme de imagine" (cazul lui Chivu Stoica). Altii n-au avut nici un fel de recunostinta si ingaduinta pentru aceia care le schimbasera viata (cazul celor cinci orfani adoptati de Vasile Luca). Ori, si mai rau, au provocat tragedii precum fata adoptata de Miron Constantinescu. Pentru ca fosta ilegalista Sulamita Constantinescu ii interzisese participarea la o distractie, adolescenta si-a injunghiat mama adoptiva mortal.

- 179 -

Grevele din 1947

ILARION TIU Curand dupa publicarea rezultatelor oficiale ale alegerilor din noiembrie 1946, guvernul Groza s-a lovit de realitatea unei economii in declin, dublata de consecintele unei secete cumplite. In toate regiunile tarii au izbucnit miscari greviste, iar comunistii erau incapabili sa ofere muncitorilor "raiul socialist" descris in propaganda de partid. Din punct de vedere economic, dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, Romaniei i-a mers rau pe toate planurile. Aveam mai intai de platit o datorie enorma catre URSS, asumata prin Conventia de Armistitiu. Multe fabrici fusesera dezasamblate de sovietici si trimise peste Prut, ca pedeapsa a "ororilor" Armatei romane in razboiul din Est. Peste toate acestea, in anul 1946, tara a fost bantuita de o seceta cumplita, care s-a manifestat mai ales in Moldova, regiune si asa destul de saraca. PROMISIUNI ELECTORALE... Izbucnirea unei crize economice era evidenta inca din vara anului 1946. Insa atat guvernantii, cat si opozitia erau preocupati de lupta electorala din toamna. Toti politicienii s-au intrecut in promisiuni care mai de care mai fanteziste privind "bunastarea" romanilor, fara a analiza obiectiv tragedia sociala previzibila dupa un an secetos. Presa de partid a celor doua "tabere" era preocupata exclusiv sa-si "demaste" adversarii, lasand in plan secund problemele reale ale romanilor. "PARADISUL" COMUNIST. Pentru guvern, "febra" bucuriei electorale a fost de scurta durata. Dupa anuntarea oficiala a rezultatelor, muncitorii asteptau sa guste din binefacerile si drepturile fagaduite de guvern. Mai ales in regiunile afectate de seceta, "comitetele de fabrica" au initiat actiuni de protest, solicitand majorari salariale consistente. "Tonul" a fost dat de lucratorii ceferisti din orasele sudice ale Moldovei, care au refuzat sa mai porneasca locomotivele pana nu primeau majorari salariale, precum si ratii de alimente pentru ei si familiile lor. Desi partidul facuse un adevarat cult pentru miscarile de protest ale ceferistilor in perioada interbelica (unul din liderii acestora fiind Gheorghiu-Dej), la inceputul anului 1947 nu avea aceeasi simpatie pentru solicitarile angajatilor cailor ferate. Prin intermediul sindicatelor afiliate la Confederatia Generala a Muncii (condusa de Gheorghe Apostol), pro-testele au fost aplanate, fara ca presa de partid sa "sufle" ceva despre vreo greva. VINOVATI, TOT FASCISTII. Desi in randul muncitorilor ceferisti spiritele au fost "calmate", valul de greve nu a putut fi controlat. Lucratorii industriali au constientizat ca prin sindicatele oficiale nu vor putea sa-si prezinte revendicarile, asa ca au format "comitete de fabrica" independente de acestea. O greva de durata mai lunga a avut loc la intreprinderile forestiere din judetul Campulung (Bucovina). Protestul a inceput la 18 ianuarie 1947, cand aproximativ 200 de persoane au incetat lucrul, inaintand administratiei un memoriu cu revendicari. Se cerea majorarea salariilor cu 300%. Fiecare muncitor vrea sa primeasca zilnic 1 kg porumb pentru el si inca 300 g pentru fiecare membru al familiei sale. Deoarece conducerea fabricii nu intervenise, greva a durat pana la 3 februarie, rezultatele protestului fiind nesemnificative din punct de vedere al salarizarii muncitorilor. In "spiritul" timpului, autoritatile au gasit repede vinovatii protestului, in persoana unor muncitori "fascisti", care doreau sa compromita noul regim "al poporului". In unele cazuri, "agitatorii fascisti" au fost "neutralizati" anterior izbucnirii miscarilor de protest si arestati. Asa s-a intamplat la fabrica de vagoane "Astra" din Arad, unde sase muncitori au ajuns in arestul politiei cu o zi inaintea declansarii unei greve. Atitudinea autoritatilor locale comuniste seamana perfect cu cea a guvernului taranist din februarie 1933, cand fusesera arestati Gheorghiu-Dej, Constantin Doncea, Panait Bogatoiu s.a., cu o seara inainte de izbucnirea grevei de la Atelierele CFR Grivita Bucuresti. Asa cum se intamplase in 1933 la Grivita, muncitorii de la "Astra" Arad nu s-au lasat intimidati, declansand protestul. Desi revendicarile lor economice n-au fost satisfacute in totalitate, au reusit totusi sa-si elibereze colegii din arestul politiei.

- 180 -

"DEZGHET" IN PRIMAVARA. Grevele din iarna 1946-1947 au atins toate regiunile tarii, insa nu au capatat aspect de masa. Chiar si industrii "de varf" ale economiei romanesti, cum ar fi IAR Brasov, au fost afectate de protestele muncitorilor. Intensitatea acestora a scazut insa in martie 1947, dupa trecerea iernii. Guvernul comunist a reactionat destul de sovaielnic acestui prim "soc" al guvernarii pe cont propriu, cautand sa gaseasca "vinovati fascisti" pentru nemultumirile muncitorilor. PROMISIUNI... "Miscarea proletara este miscarea independenta a imensei majoritati, in interesul imensei majoritati. Proletariatul, patura cea mai de jos a societatii actuale, nu se poate ridica si elibera fara sa arunce in aer intreaga suprastructura a paturilor care alcatuiesc societatea oficiala" (Marx si Engels, Manifestul Partidului Comunist)

Foametea din Moldova

ILARION TIU In vara anului 1946, prapastia economica in care se gasea Romania a fost adancita de o cumplita seceta, care a afectat mai ales regiunile estice ale tarii. In iarna, taranii au ajuns la limita subzistentei, plecand spre judetele "excedentare", in speranta colectarii de cereale pentru a-si intretine familiile infometate. Pentru autoritati, criza sociala cauzata de foamete fusese previzibila inca din vara, cand seceta prelungita compromisese recolta. Totusi, aceasta problema nu a fost prioritara pe "agenda" guvernului, din cauza campaniei electorale, care se anunta la fel de dura precum consecintele secetei. Abia dupa "victoria democratiei" in scrutinul de la 19 noiembrie 1946, cabinetul Groza a initiat masuri de asistenta a regiunilor infometate. APELURI UMANITARE. Incepand cu luna decembrie, ziarul oficial al Partidului Comunist, Scinteia, lansa apeluri umanitare pentru ajutorarea populatiei din judetele afectate de seceta. Guvernul a distribuit cereale din fondul de rezerva al statului, insuficiente insa. Economia agrara a Romaniei era subordonata la acea data platii datoriei de razboi catre URSS, iar cotele pentru regiunile infometate s-au epuizat repede. Propagandistic, guvernul reusea sa stranga alimente pentru cei afectati de foamete, Scinteia acordand spatii largi prezentarii colectelor facute de "oamneii muncii" pentru Moldova. In realitate, situatia taranilor din estul tarii devenise critica, acestia plecand de la casele lor spre judetele "excedentare", in speranta cumpararii unui sac cu porumb sau cu grau, care sa aline foamea familiilor. GUVERNUL CAMPION. Pentru a-si spori popularitatea, cabinetul Petru Groza a preluat propagandistic gestionarea crizei. In ziarele de partid apareau harti in care era trasat proiectul executivului pentru ameliorarea foametei, precum si prezentari de inalti oficiali "pe teren", lucrand in folosul cetatenilor afectati de aceasta calamitate. Insa in prima perioada a iernii 1946-1947 guvernul nu reusise sa asigure conditii minime de trai celor in cauza. Pentru a evita haosul, Ministerul de Interne a cautat sa stopeze prin orice mijloace exodul taranilor din regiunile afectate de foamete spre judetele unde se mai gaseau cereale. In luna ianuarie 1947, printr-un ordin special, jandarmii aveau obligatia de a cobori din trenurile spre Bucuresti pe orice locuitor din regiunile infometate care nu avea bilet sau ordin special de calatorie. Cumpararea biletelor era de altfel imposibila, deoarece statiile CFR primisera dispozitii sa nu mai vanda legitimatii de calatorie in satele bantuite de foamete. Pe acest fond apar si primele zvonuri alarmiste privind "sovietizarea" Romaniei. Se spunea ca dupa modelul URSS, oamenii nu vor mai avea voie sa de deplaseze in localitatile invecinate, pentru a primi numai stirile oficiale si a fi mai usor controlati. In raportele interne, Ministerul de Interne parea mai preocupat de aceste zvonuri decat de situatia

- 181 -

critica a taranilor infometati. PE CONT PROPRIU. Curand, autoritatile au renuntat la interdictiile de transport ale cetatenilor. Cu bilete sau facand "blatul", taranii moldoveni s-au indreptat spre regiunile sudice, de unde se puteau cumpara cereale. La inceputul lunii februarie 1947, mii de tarani au cutreierat judetele Dolj, Romanati si Teleorman, cumparand porumb la preturi peste nivelul pietei. Insa guvernul nu le-a permis sa transporte "marfa" spre locurile de origine. Argumentand ca dorea sa preintampine specula, Ministerul de Interne a permis transportul de porumb si grau spre Moldova numai cu autorizatii speciale. In numeroase cazuri, cerealele cumparate de tarani cu fonduri proprii au fost confiscate de jandarmi, pentru a fi distribuie "just" spre toate regiunile afectate de foamete. Din aceasta cauza au fost numeroase cazuri in care grupuri de tarani au oprit trenuri de persoane sau de marfa, i-au sechestrat pe mecanicii CFR si i-au obligat sa ataseze locomotivele la trenurile lor de cereale. Posturile rurale de jandarmi s-au dovedit incapabile sa stopeze aceste actiuni ale moldovenilor, existand sute de astfel de "rapiri" de locomotive in perioada ianuarie-martie 1947. La sfarsitul lunii ianuarie, numai in gara Craiova erau 2.000 de tarani care cumparasera cereale si asteptau sa gaseasca o locomotiva pentru a se deplasa spre locurile de origine. "Peripetiile" transporturilor "ilegale" de cereale nu se terminau aici. Jandarmii aveau ordin sa opreasca din drum vagoanele cu porumb si grau, inainte sa intre in regiunile infometate. De obicei, "capturarea" lor se facea in zona Ploiesti-Buzau, ajungandu-se uneori la adevarate batalii intre tarani si jandarmi. Frecvent, populatia din garile in care se realizau confiscarile de cereale sarea in ajutorul moldovenilor, busculadele incheindu-se in unele situatii cu dezarmarea soldatilor si schimburi de focuri. SOLIDARITATE MUNCITOREASCA. Prin intermediul Confederatiei Generale a Muncii, sindicatele au organizat ajutorarea regiunilor infometate. Inca din decembrie 1946, marile intreprinderi au infiintat puncte de colectare a ajutoarelor. Spre Moldova au fost trimise atat alimente (provenite din regiunile sudice), cat si imbracaminte si incaltaminte, mai ales pentru copii. SABOTAJE "FASCISTE". In ciuda situatiei critice din Moldova, regimul nu s-a indepartat de la "linia" prezentarii cauzelor ca "sabotaj fascist". Liderii locali ai opozitiei au fost acuzati de presa de partid ca saboteaza economia prin "dosirea" cerealelor, in vederea specularii preturilor. La Bacau, avocatul Grigore Marza (presedinte PNL-Bratianu) a fost arestat, acuzat fiind ca detine ilegal cantitati insemnate de cereale. In Scinteia apareau fotografii cu speculanti "demascati" de oamenii muncii. Acestia aveau atarnate de gat pancarte cu "infractiunea" comisa si cu indemnul: "Nu faceti ca el". IASIUL, SINISTRAT Supravietuitorii foametei din 1946-1947 din Moldova rememoreaza cu tristete acele timpuri. Dr. Nicu Ionita era in acel moment student in anul patru la Facultatea de Medicina. El isi aminteste ca pe atunci Iasiul parea un oras rupt din romanele apocaliptice. Deoarece capitala Moldovei fusese evacuata la sfarsitul razboiului, in 1946 era depopulata, intrucat multi ieseni nu se mai intorsesera acasa. Cantinele sociale abia daca puteau incropi un meniu, compus mai mult din apa, decat din legume. Dr. Ionita isi aminteste bucuria procurarii unui sac cu grau in urma unei calatorii in Oltenia, regiune mai putin afectata de seceta. Cu lacrimi in ochi, mama sa (care locuia in judetul Galati) i-a spus ca de luni in sir nu mai reusise sa aiba pe masa un ceaun cu mamaliga. Dezolanta era si imaginea oamenilor, care slabisera atat de mult, incat pareau niste schelete mergatoare.

Drama copiilor din regiunile bantuite de foamete

ILARION TIU Cei mai afectati de seceta din vara anului 1946 au fost copiii din judetele Moldovei. Aflati la

- 182 -

varsta dezvoltarii fizice, fie suportau efectele subnutritiei, fie au ramas orfani si in voia sortii. Guvernul a incercat pe cat s-a putut sa-i scoata din zona calamitata, plasandu-i la familii din sudul si vestul tarii, regiuni denumite oficial "excedentare". Primii care au cazut victime foametei din iarna anului 1946-1947 au fost copiii. Inca din luna decembrie 1946, presa facea apeluri disperate catre cetateni sa trimita ajutoare in Moldova pentru a salva vietile acestora. CENTRE DE ASISTENTA. Iesit din "febra" alegerilor, guvernul Groza a intocmit in luna decembrie 1946 un plan de ajutorare a copiilor din zonele infometate. Astfel ca a luat fiinta Comitetul de Ajutorare a Regiunilor afectate de Seceta (CARS), sub conducerea lui Mihail Sadoveanu. Aceasta institutie avea filiale in aproape toate judetele tarii. In regiunile cele mai afectate de seceta, CARS-ul prelua copii de la familiile ramase fara posibilitati sau pe cei ajunsi orfani. Dupa ce se forma un grup insemnat numeric, ei erau trimisi spre regiunile tarii mai putin afectate de foamete, denumite in limbajul epocii "excedentare". Cel mai mare "centru de triere" se afla la Bucuresti. Aici, copiii erau controlati medical, dupa care era repartizati la CARS-urile din judetele cu posibilitati. Imaginile publicate in presa vremii sunt de-a dreptul socante. Copiii, aflati la varste fragede, abia se mai puteau tine pe picioare, fiind numai "osul si pielea". De cele mai multe ori sufereau de boli ale pielii sau digestive. "SALVATI COPIII TARII!" CARS-urile nu functionau insa ca niste centre de plasament. Dupa "trierea" si asistarea medicala, copiii sositi din Moldova trebuia sa ajunga in grija familiilor cu posibilitati. Astfel ca in presa si in pietele oraselor apareau apeluri disperate ale autoritatilor catre cetateni, care erau rugati sa se ingrijeasca de soarta "copiilor tarii", macar pana va trece perioada de foamete. Aceasta situatie se datora si faptului ca saptamanal soseau alte transporturi de copii din Moldova, aglomerand spatiile de cazare. Un rol important in gestionarea situatiei dificile l-au avut si organizatiile-satelit ale PCR. Apararea Patriotica a actionat cel mai "energic", cazand "loturile" venite din estul tarii in caminele proprii. La fel de activa a fost si Uniunea Femeilor Democrate din Romania, care organiza colecte de imbracaminte, bani si alimente in acest scop. DESTRAMARI FAMILIALE. Situatia critica din judetele Moldovei a determinat consumarea unor drame familiale. In numeroase cazuri, la centrele CARS-urilor veneau mame cu copii mici, pe care-i lasau in grija statului, deoarece altfel mureau de foame. In numeroase cazuri, familiile nu s-au mai reintregit, deoarece copiii fusesera infiati de alte familii sau parintii decedasera in acele imprejurari cumplite. TRANSPORTURI DE SUFLETE. Sub deviza "Faceti loc in casa voastra unui copil din Moldova", guvernul a organizat curse speciale de tren pentru a duce copiii infometati in regiunile "excedentare". Principalele judete in care au fost mutati acestia erau Dolj, Timis-Torontal si Arad, precum si in Bucuresti. Uneori, numarul celor transportati se ridica la aproximativ 500. Un astfel de "convoi" a fost alcatuit la 30 ianuarie 1947 in gara Sfantu Gheorghe (judetul Trei Scaune), cand 450 de copii, unii insotiti de mame ramase vaduve, au plecat spre judetul Arad. Tot la Arad a sosit la 15 martie acelasi an un alt transport cu 201 copii adusi din regiunea infometata a Botosaniului. Uneori au sosit din Moldova sugari cu mamele lor, provocand compasiunea unui intreg oras, cum s-a intamplat la Turnu-Severin, la jumatatea lunii martie. La Bucuresti, copiii moldoveni erau "intampinati" in Gara Grivita-Traiaj. "Centrul de treiere" se afla pe Strada Vergului, de unde erau repartizati spre judetele "excedentare". Multi dintre ei au ramas in Bucuresti, fiind adoptati de familii din Capitala sau de diverse institutii ale statului. AJUTOARE INTERNATIONALE. Situatia critica a copiilor moldoveni a depasit granitele tarii. Spre deosebire de copiii ucraineni din anii ’30, pe care Stalin i-a lasat sa moara cu zile, cei romani au putut primi asistenta din afara granitelor. Guvernul suedez a facut numeroase donatii in bani, medicamente si imbracaminte, trimitand chiar si personal specializat ca voluntari de la organizatia "Salvati copii". De asemenea, Crucea Rosie elvetiana a trimis personal medical si echipamente pentru asistenta copiilor romani.

- 183 -

GUVERNANTII, LA DATORIE! Ziarul oficial al Partidului Comunist, Scinteia, prezenta sustinut contributia membrilor guvernului la stoparea foametei. Putin timp dupa inaugurarea "centrului de treiere" al Comitetului de Ajutorare a Regiunilor afectate de Seceta (CARS), din Str. Dr. Leonte din Capitala, primul-ministru dr. Petru Groza, insotit de sotie, a facut o "vizita de lucru". A fost intampinat de presedintele CARS-ului, Mihail Sadoveanu, de secretarul institutiei, dna Elena Teohari Georgescu, precum si alti membri ai conducerii, printre care presedinta Uniunii Femeilor Democrate, Maria Rosetti. Fotografii Scinteii l-au "vanat" pe Groza in toate momentele vizitei, imortalizand imagini cu inspectia primului-ministru in dormitoarele institutiei, la sala de mese sau jucandu-se cu copii veniti din regiunile infometate. Vizita de lucru s-a incheiat sobru, prin participarea lui Petru Groza la o sedinta a "comitetului de directie". AJUTOR REGAL Nu numai guvernul s-a aratat interesat de soarta tragica a copiilor moldoveni. In numeroase ocazii, Regina-Mama Elena a aparut pe prima pagina a ziarelor alaturi de micutii orfani. La "Asezamantul Principesa Elena" din Soseaua Vergului din Bucuresti, doamnele din inalta societate lucrau voluntar pentru nevoile sinistratilor, confectionand haine sau colectand alimente. Cele mai instarite depuneau si sume de bani pentru a fi trimise in judetele infometate. ASISTENTA La sfarsitul lunii ianuarie, dupa ce au sosit primele ajutoare umanitare internationale de cereale, guvernul a intocmit un plan de hrana zilnica a copiilor din regiunile infometate. A fost intocmit un grafic pe judete, astfel: Buzau – 1.500 mese zilnice, Putna – 1.500, Tecuci – 1.500, Covurlui – 1.500, Tutova – 1.000, Braila – 500, Ramnicu-Sarat – 600, Vaslui – 1.000, Baia – 500, Bacau – 400, Tulcea – 1.000.

Liderii comunisti, parinti adoptivi prin excelenta

ILARION TIU Printre obiceiurile insusite de nomenclatura comunista a fost si adoptia de orfani. "Tonul" a fost dat de imprejurarile foametei din iarna anului 1946-1947, cand multi copii din judetele estice ale Romaniei au ramas pe drumuri. "Cutuma" a fost continuata ulterior, majoritatea liderilor comunisti romani avand copii infiati. In iarna anului 1946-1947, presa de partid prezenta zilnic apeluri umanitare la cetateni de a infia copii proveniti din regiunile infometate. Aceste solicitari s-au transformat in interiorul conducerii PCR in dispozitii de partid, liderii comunisti incepand sa infieze orfani. "Cutuma" a ramas valabila si dupa ameliorarea consecintelor secetei din vara anului 1946. Cei mai multi nomenclaturisti au atasat familiilor unul sau mai multi copii infiati, care au avut parte de acelasi tratament si educatie ca si copiii naturali. AMINTIRI DIN PRIMAVERII. Despre copiii adoptati ai nomenclaturii comuniste a avut amabilitatea sa ne vorbeasca domnul ing. Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu (Presmann). Domnul Andrei Lupu s-a nascut la Bucuresti in anul 1946, locuind in cartierul Primaverii (tatal sau era atunci secretar al CC al UTC). Pana in 1962, familia dumnealui a stat intr-o vila pe Bulevardul Aviatorilor la nr. 51-53. Domnul Andrei Lupu apreciaza ca acea casa era cea mai impunatoare din zona, avand si locatari "de seama". La parter statea familia ilegalistului Vadea Didenco (care-si spunea dupa razboi Vidrascu). Impreuna cu sotia sa, Raia, au infiat in 1950 un baiat pe nume Mircea. Desi a crescut intr-o familie "sus-pusa", acesta nu a evoluat pe "scara

- 184 -

sociala", fiind casier la Cinematograful "Luceafarul" din Bucuresti. Si familia Lupu a infiat prin 1954 o fata, care a fost tratata la fel de bine ca si fiul lor de parintii adoptivi. Vecinii de strada din copilarie ai domnului Andrei Lupu faceau parte si ei din "high-life"-ul timpului. Cea mai buna prietena a mamei era Constanta Craciun, comunista ilegalista care printre functiile importante detinute dupa razboi a avut-o si pe aceea de ministru al Culturii. Si ea a avut doi copii infiati, cu care s-a purtat ca si cum le-ar fi fost mama. Traind si invatand alaturi de copii infiati ai liderilor de partid, domnul Andrei Lupu a cunoscut si odraslele adoptive ale "marilor granzi" ai timpului. Isi aminteste de copiii infiati ai lui Chivu Stoica, Dutu si Ani sau de baiatul adoptat de Iosif Chisinevschi, Milea. Chiar si Pantelimon Bodnarenko, considerat omul cu inima de caine al regimului, a primit in familia sa doi copii orfani. Unul dintre acestia traieste si astazi, in Israel, vorbind frumos de parintii adoptivi, Pantelimon Bodnarenko si Ana Toma. Domnul Lupu ne-a mai relatat ca si Alexandru Moghioros a infiat un copil. Despre adoptiile facute de Paul Niculescu-Mizil, Andrei Lupu vorbeste cu admiratie. El ne-a relatat ca trei din cei sase copii ai sai sunt orfani la origine, insa i-a privit intotdeauna cu egala grija, fara sa faca vreo discriminare intre ei. ILIESCU SI BRUCAN, PARINTI ADOPTIVI. Amintirile domnului Andrei Lupu nu se restrang numai la "vechii" nomenclaturisti. Dintre liderii mai tineri ai partidului, rememoreaza povestea adoptiei facute de Ion Iliescu la sfarsitul anilor ’60: "In timp ce se deplasa de la Targu-Mures catre Bucuresti, ilegalistul Mihai Bujor Sion a avut un accident mortal de avion. Dupa acest eveniment nefericit, Ion Iliescu, care era prieten cu Bujor Sion, l-a adoptat pe fiul sau. Si copiii pilotului au fost adoptati de un lider comunist, in persoana lui Nicolae Ecobescu, adjunct al ministrului de Externe la acea data". Domnul Lupu relateaza ca si Silviu Brucan s-a "aliniat" uzantelor epocii de a face adoptii. Toti cei trei copii ai sai, Dinu, Anca si Vlad, au fost infiati. LEGENDELE CEAUSESTILOR. Dupa 1989, au circulat diverse zvonuri ca cel putin unul dintre copiii familiei Ceausescu este infiat. Intr-un interviu cu doamna Lavinia Betea, fostul prim-ministru Ion-Gheorghe Maurer lanseaza afirmatia ca doua dintre odraslele "cuplului prezidential" nu le apartin natural. Domnul Andrei Lupu infirma aceste zvonuri: "Domnule, cate basme s-au spus despre sotii Ceausescu... Am auzit si eu ca se spune ca Valentin nu este fiul lor natural. Da, de unde... Nu va uitati cum ii seamana lui Ceausescu? Toti trei sunt copiii lor". DESPRE "DUSMANII DE CLASA" Domnul Andrei Lupu vorbeste cu nostalgie despre clipele copilariei. Sustine ca se simtea oarecum privilegiat, facand parte din "gasca" odraslelor celor mai inalte "cadre" de partid. Desi in mod oficial parintii lor reprezentau muncitorii si taranii, generatia a doua incropise o "casta" care convietuia in jurul unui sistem de relatii interne. Copiii nomenclaturistilor intrau inevitabil in contact cu fiii fostilor lideri ai "partidelor istorice", in scoala sau in afara ei. Nu era prea placut momentul cand afla parintele ca are un prieten de joaca al carui tata e "dusman de clasa". De multe ori era indrumat sa stea departe de el, desi era constient ca nu are nici o vina copilul pentru "pacatele" parintilor. Pana la urma a reusit sa treaca peste aceasta "bariera", acceptand apropierea de urmasii fostilor lideri. Insa de descendentii legionarilor s-a ferit tot timpul. TIMPURILE NOASTRE "Sunt atatea lucruri interesante pe care le-ar putea spune descendentii liderilor comunisti. Insa acestia refuza astazi sa vorbeasca din cauza «vanatorii» de comunisti care nu mai inceteaza din 1989. Ca si prin anii ’50, parca ar fi responsabili copiii pentru faptele parintilor. Dupa 16 ani, societatea romaneasca inca nu este asezata, impacata cu trecutul" Andrei Lupu, inginer

Editorial: Arta supunerii fara lupta

- 185 -

LAVINIA BETEA "Fuga de la Tamadau" a fost unul dintre evenimentele verii lui 1947. Daca ne-am lua dupa marturiile contemporanilor, motivatiile incercarii clandestine de emigrare a grupului de lideri taranisti s-ar restrange la proiectul lor de a se constitui intr-un nucleu contestatar si o alternativa de guvernare in cazul cand anglo-americanii vor declara asteptatul atac contrasovietic. Dupa cum reiese din documentele de arhiva, oamenii lui Stalin pregatisera temeinic "exportul de revolutie", preconizat de fondatorii Internationalei I ca mijloc de realizare a comunismului mondial si transformarea tarilor europene intrate in sfera de influenta sovietica in "sateliti" ai Moscovei. Eliminarea "opozitiei", declansata prin "afacerea Tamadau", se datoreaza in mare parte serviciilor speciale, fapt ce poate fi urmarit cu ajutorul unui document de uz intern, intitulat "Directivele de baza ale NKVD pentru tarile din orbita sovietica", emis la Moscova la 2 iunie 1947, cu mentiunea "strict secret". Prevederile documentului, difuzat in Polonia (cu certitudine, aceleasi pentru Romania), dezvaluie manevrele invizibile ce-au generat haosul necesar implementarii relatiilor politice si sociale preconizate de ideologia comunista. Cu referire expresa la eliminarea si compromiterea "opozitiei", directivele precizeaza: "Trebuie ca reprezentantii opozitiei sa fie inchisi. Se va incerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanti care se bucura de stima populatiei bastinase. Daca nu inceteaza, trebuie compromisi prin campaniile de denigrare. Inainte ca ei sa se intipareasca in constiinta maselor, trebuie lichidati prin asa-numite «intamplari neprevazute» sau inchisi prin acuzatia de crima de drept comun. Numai in cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi tinute sub acuzatia de «inalta tradare»". Astfel ca, dupa indelungi preparative ale serviciilor speciale romanesti indrumate de cele sovietice, tehnicile de supraveghere si manipulare precum "capcana unsa cu miere", "tehnica agentului provocator" si alte "combinatii informative" au dat rezultatele in eliminarea "opozitiei". Dupa ce se tesuse imprejurul membrilor marcanti ai PNT o plasa deasa de "informatori" si "provocatori", unii dintre liderii partidului fusesera manipulati sa-si pregateasca fuga in strainatate. Atat pilotul avionului cu care voiau sa plece, cat si celelalte personaje care contribuisera la pregatirea actiunii clandestine erau lucratori neoficiali ai Serviciului Special de Informatii, coordonat si infiltrat de agenti sovietici. Asa se face ca in dimineata plecarii fusesera "surprinsi de autoritati" chiar pe locul prevazut pentru decolare. O mare campanie de presa a fost declansata in scopul sugestionarii si intimidarii populatiei, finalizata cu intensa mediatizare a "Procesului conducatorilor fostului Partid National Taranesc" din noiembrie 1947. Urmare a acestora, au fost desfiintate si interzise atat Partidul Taranesc, cat si cel Liberal ca "oficine ale spionajului strain" si "bastioane ale dusmanului de clasa", iar membrii lor marcanti, inchisi sub diverse acuzatii. Reprezentarile ce le aveau chiar oamenii politici ai timpului confirma dificultatile de evaluare corecta a semnificatiilor "afacerii Tamadau". "Nici macar Stalin – afirma dupa 1990 Ion Diaconescu (fost lider al tineretului PNT) – nu a putut crede ca Occidentul va fi atat de poltron, atat de comod, incat sa nu intervina asupra regimului de ocupatie sovietica de la noi." Lui Stalin insa nu-i pasa de occidentali sau de americani, atat cat sperau ei ori romanii. Cu toate ca multi reiterau originea asiatica a lui Stalin ca fond al vicleniei, in vremea vietii sale fusese putin cercetata natura relatiilor si tehnicilor sale de putere. Inspiratia lor se afla in "Arta razboiului" a lui Sun Tzu, expertul chinez in manipulare care traise mult inainte de Hristos. Cu "arta de a supune adversarul fara lupta", cum isi botezase Sun Tzu tehnicile care asigura temelia diplomatiei si serviciilor speciale, a fost inlaturata si "opozitia" din viitoarele tari comuniste. In procesul din noiembrie 1947, cand liderii taranisti au fost pentru totdeauna striviti de bolovanii unor acuzatii precum cele aduse lui Iuliu Maniu ("crima de complot, inalta tradare, tentativa la surparea ordinii constitutionale, razvratire, insurectie armata, instigare la inalta tradare prin necredinta si participare la tentativa de trecere frauduloasa a frontierei"), "mana sovieticilor" e nevazuta. Ca si contributia comunistilor romani in faptele care au condus la proces. Actul de nastere a Securitatii Poporului nu fusese elaborat, iar condamnarea se pronunta in temeiul unei

- 186 -

constitutii democrate. Mai mult inca de-atat! Sentinta nr. 1.988 din 11 noiembrie 1947 prin care liderii taranisti au fost condamnati, act ce marcheaza, in fapt, inceputul totalitarismului in Romania –, se pronunta in numele Regelui Romaniei. "Mihai I-iu, prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, Rege al Romaniei, La toti de fata si viitori sanatate..." este inceputul documentului elaborat cu viclenia "artei supunerii fara lupta". Cine si pentru care incalcari sovietice ale democratiei romanesti ar fi putut, asadar, protesta?

Desfiintarea partidelor traditionale din Europa de Est

CRISTINA VOHN Situatia politica din Romania anului 1947 nu este singulara. Asemanari pot fi intalnite si in alte tari intrate in sfera de influenta a Uniunii Sovietice. Mai cu seama in Bulgaria, unde, dupa ratificarea Tratatului de Pace de catre SUA, principalul lider al opozitiei, Nicola Petcoff, este arestat. Peste numai trei luni este judecat si... spanzurat. Viata politica din statele central si est europene in anul 1947 comporta multe asemanari, dar si deosebiri. In toate statele, partidele comuniste se aflau la guvernare, majoritatea in coalitii cu alte partide. Partidele democratice, care inainte de razboi dominasera scenele politice, se aflau in opozitie, dar considerau acest fapt ca un act al jocului democratic ce le va aduce din nou la putere. Pe de alta parte, in mai toate statele, actiunile represive impotriva liderilor de opozitie capata o amploare deosebita in acest an. Arestarile si condamnarile la ani grei de inchisoare sau chiar la moarte (de exemplu Bulgaria) devin de acum din ce in ce mai dese. In alte state insa, "razbunarile" sunt de mai mica amploare, comunistii locali multumindu-se cu preluarea totala a puterii (in Polonia, de exemplu). TOVARASI DE DRUM. Urmare a alegerilor desfasurate dupa razboi, ale caror rezultate au fost mai mult sau mai putin falsificate, partidele comuniste au ajuns pentru prima data in istoria lor la guvernare. Ele nu au guvernat insa singure, ci si-au luat aliati din randul partidelor de opozitie, de care se vor detasa mai tarziu, cand nu le vor mai fi de folos. In Bulgaria se formase un Front al Patriei, din partidele taranist, socialist si comunist, in Cehoslovacia exista Frontul National, format din partidele popular, socialist-national, social-democrat si comunist, iar in Ungaria Frontul National de Independenta, ce reunea partidele national-taranesc, al micilor proprietari, socialist si comunist. Aceste coalitii se vor destrama pe masura ce partidele comuniste se consolideaza si obtin controlul statelor respective. FARA BURGHEZI! Pe parcursul anului 1947, partidele comuniste incep sa-si elimine adversarii politici. Unele se multumesc sa-i scoata in afara vietii publice (cazul Poloniei), altele recurg chiar la condamnari la moarte executate (cazul Bulgariei). Cazul cel mai dur este probabil al bulgarului Nicola Petcoff, secretar general al Partidului Agrar. Acesta adresase numeroase critici Guvernului condus de comunistul Gheorghi Dimitrov, privind desfasurarea alegerilor din noiembrie 1946. Oficial, era sustinut de Marea Britanie si Statele Unite. Dar, dupa Conferinta de Pace de la Paris, sustinatorii si-au schimbat pozitia. Tratatul de Pace cu Bulgaria, semnat la 10 februarie, a fost ratificat de Senatul SUA la 4 iunie. A doua zi, Petcoff este arestat chiar in sediul Parlamentului de la Sofia. Este judecat rapid in luna august, principalul cap de acuzare fiind "conspiratie criminala pentru rasturnarea guvernului". Este gasit vinovat si condamnat la moarte. Sentinta este executata la 23 septembrie, Nicola Petcoff fiind spanzurat, iar trupul sau aruncat intr-un mormant necunoscut. In Iugoslavia, Iosif Broz Tito a "scapat" relativ usor de "povara" vechilor politicieni. Regele Petru a abdicat la sfarsitul anului 1944, lasand o regenta in locul sau. Pentru a fi recunoscut de occidentali, Tito a facut echipa cu fostul prim-ministru al Guvernului din exil, Ivan Subasic.

- 187 -

Treptat, comunistii au ocupat toate pozitiile-cheie. Pentru a nu avea surprize la alegerile din noiembrie 1945, comunistii i-au scos pe simpatizantii opozotiei de pe listele electorale, argumentand ca fusesera colaborationisti ai Germaniei naziste. Subasic a demisionat in semn de protest, iar Frontul Popular condus de Tito a obtinut 90% din voturi. Toate acestea fara sprijin prea mare din partea sovieticilor. ACUZATII Scanteia isi informa prompt cititorii despre arestarile in randul liderilor partidelor din opozitie din statele central si est-europene. Astfel, a relatat in mai multe randuri despre arestarea si apoi despre procesul si condamnarea fostului secretar general al Partidului Agrar din Bulgaria, Nicola Petcoff. Oficiosul PCR isi exprima "satisfactia" fata de arestarea lui Petcoff, la 5 iunie 1947, care era acuzat de "complot contra sigurantei statului". Aceleasi acuzatii au fost aduse o luna mai tarziu si liderilor Partidului National Taranesc din Romania.

Partidul Comunist si opozitia

CRISTINA VOHN 1947 a ramas in istorie ca ultimul an in care organizatii democratice se mai regasesc in Romania. Este anul in care mai exista partide de opozitie, iar Regele Mihai se afla inca in fruntea statului. Dar in aceeasi perioada se produc marile schimbari ce vor culmina cu instituirea regimului stalinist. Dupa alegerile din noiembrie 1946, PCR-ul a mai avansat un pas spre impunerea regimului totalitar. Anul decisiv avea sa fie 1947, cand opozitia politica va fi inlaturata. COALITII DE CONJUNCTURA. Dupa tactica binecunoscuta a "tovarasilor de drum", PCR, prin intermediul Blocului Partidelor Democratice, s-a aliat la guvernare si cu partidele desprinse din Partidul National Taranesc si din Partidul National Liberal, care purtau acelasi nume. Ele au reusit sa-l atraga de partea lor pe fostul prim-ministru liberal Gheorghe Tatarescu, caruia i-au oferit postul de ministru de Externe. Toate aceste fapte lasau impresia unui joc democratic, in care partidele de opozitie aveau un cuvant de spus. Dar dupa semnarea Tratatului de Pace, in februarie 1947, PCR-ul trece la arestarea masiva a membrilor partidelor democratice. A celor care se mai aflau inca in tara, pentru ca unii dintre ei, simtind "suflul vremurilor noi", au ramas in strainatate (cazul diplomatilor) sau au reusit sa plece clandestin. CU CE SE OCUPA SIGURANTA. Cel insarcinat cu actiunea de suprimare a adversarilor politici era agentul sovietic Gheorghe Pintilie, pe numele sau real Pantelimon Bodnarenco. El asista Ministerul de Interne in toate operatiunile privind opozitia, ca un veritabil specialist in "lichidarea dusmanilor de clasa". Astfel, din notele informative ale organelor politienesti rezulta faptul ca acestea erau la curent in amanuntime cu activitatile desfasurate de opozitie. Partidele politice fusesera infiltrate de agentii Sigurantei. De exemplu, este relatata o convorbire pe care Iuliu Maniu a avut-o la inceputul anului cu profesorul Ioan Lupas. Atunci, Maniu i-a comunicat profesorului ca "alegerile din noiembrie nu vor fi recunoscute de anglo-americani", iar "in luna martie sau aprilie vor avea loc noi alegeri". "In acest sens, continua informatorul, Maniu a primit asigurari din partea anglo-americanilor, chiar rusii sunt de parere ca noi alegeri sa aiba loc, insa trebuie gasita o solutie pentru a nu iesi stirbita din aceasta situatie marea putere de la rasarit." Informatorii furnizau, de asemenea, si date despre starea de spirit a membrilor partidelor de opozitie si a populatiei in urma arestarilor care incep sa fie operate. O nota informativa a Inspectoratului de Jandarmi Cluj comunica Bucurestiului ca "in randurile national-taranistilor din Cluj si raza Inspectoratului exista o mare panica in urma arestarilor ce s-au facut, nestiind dupa ce criterii s-au facut aceste ridicari. Din aceasta cauza, multi chiar dintre simpatizantii national-

- 188 -

taranisti au fugit de la domiciliu". ULTIMELE NUMERE ALE DREPTATII. De cealalta parte, opozitia politica incepe sa constientizeze faptul ca schimbarile petrecute in Romania merg in sensul dictaturii staliniste. Toate promisiunile pe care le primise din partea anglo-americanilor nu luasera nici o forma concreta. Se afla la mana Uniunii Sovietice si a Partidului Comunist Roman. Astfel, in unul din ultimele sale numere, oficiosul national-taranesc Dreptatea scria: "Desigur, suntem adversarii Partidului Comunist Roman. Dar Partidul Comunist Roman este dusmanul Partidului National Taranesc... El nu vrea sa fim adversari in lupta de intrecere pentru slujirea intereselor tarii. El doreste disparitia noastra. Desi stie ca avem si noi o oarecare aderenta in popor. Partidul Comunist Roman intelege altfel democratia decat noi. Democratia noastra intelege si respecta dreptul unei parti din poporul nostru, fie ea mare, fie ea mica, de a crede si urma Partidul Comunist. Partidul Comunist nu intelege dreptul unei parti, fie ea mica, a poporului nostru, de a crede si urma Partidul National Taranesc. Nu intelege si nu respecta acest drept". MEMORIUL LUI TATARESCU Dupa semnarea Tratatului de Pace de la Paris (februarie 1945), Gheorghe Tatarescu constata ca situatia din tara nu se imbunatateste deloc in ceea ce priveste respectarea drepturilor si libertatilor democratice prevazute de Constitutie. Motiv pentru care scrie un memoriu privind masurile ce se impun pentru instaurarea ordinii si legalitatii in tara, adresat membrilor guvernului (mai 1947). Intre nemultumirile pe care le exprima, "la loc de frunte stau excesele regimului de exceptie care mai dainuieste inca" si "in primul rand excesele arestarilor preventive", care bagasera groaza in vechile elite din perioada interbelica. "Aceste arestari, afirma Tatarescu, sunt dictate, desigur, de ratiuni majore, dar modul cum se executa duce la abuzuri si instaureaza in intreaga tara un regim de neliniste si de nesiguranta, care creeaza o atmosfera de nemultumire si chiar de ura crescanda impotriva intregii noastre guvernari. Sunt arestati oameni absolut nevinovati si din considerente care n-au nici o legatura cu linistea si ordinea publica." Gestul lui Gheorghe Tatarescu a impresionat puterea comunista care-si consolida puterea cu fiecare zi. De fapt, si rolul lui Tatarescu se incheiase...

Inscenarea de la Tamadau

CRISTINA VOHN 14 IULIE 1947, ORA 7:00. Un grup de fruntasi national-taranisti, condusi de vicepresedintele Ion Mihalache, se pregateste sa urce in doua avioane pentru a pleca in strainatate. In acel moment, apar mai multi indivizi care ii aresteaza. Este momentul inceputului sfarsitului opozitiei politice din Romania. PLANURI MAI VECHI. Liderii PNT-ului incepusera sa discute despre o eventuala emigrare in strainatate inca de la sfarsitul anului 1946. Dupa alegerile din noiembrie, pierdute la nivel oficial de taranisti, Iuliu Maniu a luat in considerare ideea sustinuta de unii colegi de partid privind plecarea in strainatate. Destinatia finala urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevarat in tara. Pentru Iuliu Maniu, faptul era "o datorie morala", dar, considerandu-se "prea batran", a refuzat sa plece, lasandu-si mai tinerii colegi sa duca la indeplinire misiunea. Astfel, s-a convenit ca Ion Mihalache, vicepresedintele partidului, sa conduca grupul care urma sa paraseasca tara. ULTIMELE PREGATIRI. Arestarile masive operate in lunile anterioare in randul membrilor partidelor de opozitie si semnarea Tratatului de Pace l-au determinat pe Maniu sa puna la punct planul plecarii. A fost stabilita delegatia, din care faceau parte Ion Mihalache, Nicolae Penescu – secretar general al PNT – si sotia sa, Elena, Ilie Lazar – membru in Delegatia Permanenta, Nicolae Carandino – directorul ziarului Dreptatea – si sotia sa, Lily Carandino, doctorul

- 189 -

Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru si Eugen Borcea. Ei urmau sa fie ajutati de aviatorii Lustig Romulus si Gheorghe Preda si de soferii Aurel Popa si Petre Rusu. Locul ales pentru decolare a fost Tamadau, localitate situata la 46 km de Bucuresti. A fost asigurata si pregatirea diplomatica a actiunii, diplomatii din statele in care delegatia urma sa ajunga fiind informati despre plan. In noaptea de 13 spre 14 iulie, Iuliu Maniu se intalneste in locuinta sa cu Ion Mihalache si Nicolae Carandino. Presedintele PNT le prezinta ultimele detalii ale plecarii. Delegatia ar fi trebuit sa se indrepte spre Turcia, de acolo sa ajunga in Elvetia, apoi in Franta si Marea Britanie. Dupa punerea la punct a tuturor detaliilor misiunii, Mihalache si Carandino s-au indreptat spre Tamadau. OCHII SI URECHILE POPORULUI! In tot timpul pregatirii planului, agentii infiltrati in PNT (unul dintre aviatori fusese racolat de Siguranta) au furnizat informatii Ministerului de Interne despre proiectul plecarii taranistilor in Occident. Agentii Sigurantei, sub coordonarea comunistilor, horarasera sa-i aresteze chiar in momentul decolarii pentru a avea "justificari legale" pentru scoaterea in afara legii a PNT-ului. Astfel i-au lasat pe "complotisti" sa-si urmeze planul, pana in momentul cand, ajunsi la Tamadau, isi urcau in avioane bagajele. Atunci au aparut mai multi lucratori ai Ministerului de Interne, care au tras mai multe focuri de arma in aer, somandu-i pe fugari sa se predea. Agentii erau dotati inclusiv cu aparate de fotografiat, pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinsi in "flagrant". Toti cei 14 au fost arestati si dusi intr-o carcera a Ministerului de Interne. ARESTAREA LUI IULIU MANIU. In aceeasi zi, agentii Sigurantei au descins la sediul PNT-ului, de unde au confiscat intreaga arhiva, episod la care a asistat si Corneliu Coposu, secretar general adjunct al partidului. Au urmat si alte confiscari, printre care arhiva secreta a lui Victor Radulescu-Pogoneanu, ascunsa in comuna prahoveana Potigrafu. Peste cateva zile, Iuliu Maniu este ridicat de organele Ministerului de Interne din sanatoriul doctorului Ion Jovin din Bucuresti, unde se refugiase, si dus in secret direct la celebra inchisoare Malmaison din Capitala. Incepea perioada de calvar a liderilor opozitiei din Romania. JOBEN, BLANURI SI BIJUTERII Propaganda comunista nu a ratat momentul pentru a-i instiga pe cei saraci (Romania traversa o profunda criza economica) impotriva celor arestati. Astfel, Scinteia a publicat un articol in care afirma ca asupra celor arestati "s-au gasit blanuri, bijuterii, devize si valori straine. Numai asupra lui Ion Mihalache s-au gasit 1.160 de dolari si 100 de napoleoni de aur. Un amanunt pitoresc il constituie faptul ca isi pregatise in bagaj hainele de gala si jobenul. De asemenea, s-au gasit asupra lor doua pusti-mitraliera". Urmare a articolului, in zilele urmatoare, comunistii au inceput sa-i instige pe muncitori, care s-au adunat in grupuri si au cerut, afirma Scinteia, "sa continue demascarea dusmanilor poporului". Si continua sa prezinte dialoguri care ar fi avut loc intre muncitorii revoltati: "Ei gata, ai vazut ca nu mai merge cu comploturile!/ A primit-o «Voluntarul»! Sa-si primeasca pedeapsa./ Carandino, instigatorul de la Dreptatea n-o sa mai minta/ Ai vazut cum i-a prins pe Mihalache, Penescu si ceilalti/ Cu blanuri, devize, ca speculantii/ Bine zici! Niste speculanti de tara!". "Si masa fierbea.", isi incheie relatarea Scinteia. RECUNOSTINTA PENTRU STALIN "PNT profita de acest prilej pentru a exprima popoarelor prietene si aliate ale Uniunii Sovietice si personal Dumneavoastra, Excelentei Voastre, Marelui Conducator, intreaga sa recunostinta pentru rolul hotarator al Glorioasei Armate sovietice in cauza nimicirii hitlerismului, a eliberarii si integrarii teritoriului Ardealului romanesc in granitele Tarii... Natiunea romana este recunoscatoare Uniunii Republicilor Sovietice si Natiunilor Aliate pentru ca i-au asigurat independenta si restaurarea drepturilor si libertatilor cetatenesti" (Scrisoare adresata de Iuliu Maniu lui Stalin, 23 august 1946)

- 190 -

National-taranistii, trimisi in ilegalitate

CRISTINA VOHN Momentul Tamadau le-a oferit organelor statului motivul pentru dizolvarea Partidului National-Taranesc. Precedata de un comunicat al Ministerului de Interne, scoaterea in afara legii a fost decisa in Consiliul de Ministri. De asemenea, si Adunarea Deputatilor si-a dat acordul prin adoptarea unei "Motiuni". Din ziua arestarilor operate la Tamadau, institutiile statului au intrat in functiune pentru definitivarea "problemei Partidului National-Taranesc". ACTIUNI PREMERGATOARE. La 17 iulie, Ministerul de Interne da un comunicat cu privire la actiunea de la Tamadau. "Patrunsi de ura impotriva regimului democrat, se afirma in comunicat, si urmarind rasturnarea acestui regim, fiind amestecati in actiunile criminale ale unor elemente dusmane poporului si temandu-se de raspunderi in fata justitiei si a maniei populare pentru nelegiuirile savarsite, mai multi conducatori ai Partidului National-Taranesc, urmand ordinul direct al lui Iuliu Maniu, au incercat in ziua de 14 iulie sa fuga intr-o tara straina, pentru care scop au corupt piloti din aviatia militara." In zilele urmatoare, PCR organizeaza "adunari de protest ale muncitorilor revoltati", unde se solicita scoaterea in afara legii a PNT. SUB CUPOLA PARLAMENTULUI. Din plan guvernamental, actiunea trece in cel parlamentar. La 19 iulie, Adunarea Deputatilor raspunde afirmativ adresei Ministerului de Justitie prin care cere ridicarea imunitatii parlamentare a national-taranistilor Iuliu Maniu, Aurel Leucutia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici, Ilie Lazar si Grigore Niculescu-Buzesti. Motivul, cei sase erau "implicati intr-o actiune care urmarea rasturnarea regimului democratic din Romania". In aceeasi sedinta, Adunarea a adresat guvernului si lui Petru Groza "calduroase felicitari si multumiri pentru vigilenta de care au dat dovada organele guvernului descoperind la timp complotul antinational al grupului manist in frunte cu Mihalache si Penescu, ferind astfel tanara noastra democratie de suferintele unei noi tradari". Totodata Adunarea Deputatilor solicita "instituirea unor tribunale populare care sa judece pe acei care au tradat interesele poporului" si "dizolvarea Partidului National-Taranesc al lui Iuliu Maniu". SCOATEREA IN AFARA LEGII A PNT. La cateva zile dupa "cererea" parlamentarilor, Consiliul Politic al Blocului Partidelor Democratice a hotarat sa se treaca la dizolvarea PNT. In consecinta, in sedinta Consiliului de Ministri de la 29 iulie, Teohari Georgescu, ministrul de Interne, prezinta "Jurnalul" privind dizolvarea celui mai important partid de opozitie. "PNT de sub presedintia lui Iuliu Maniu, se afirma in document, este si ramane dizolvat la data publicarii in Monitorul Oficial". Aceasta decizie include si toate organizatiile judetene, de plasa, comunale ale mentionatului partid, organizatiile militare, de tineret, de femei si orice alte organizatii sau asociatii conduse de acest partid." In aceeasi zi, se intruneste si Adunarea Deputatilor, care sub presedintia lui Mihail Sadoveanu dezbate "Jurnalul" Consiliului de Ministri. Este adoptata o "Motiune privind dizolvarea Partidului National-Taranesc", cu 294 de bile albe si numai o bila neagra. VICTIME Comunistii din Romania nu s-au "multumit" cu arestarea opozantilor lor politici. Si familiile acestora au cunoscut persecutii pentru simplul motiv ca erau rude cu unul sau altul din liderii politici. Astfel, sotia lui Ion Mihalache, Niculina, neimplicata in vreun fel in viata publica, a fost si ea arestata in anul 1947. Detinuta timp de noua ani fara a fi judecata in inchisorile din Craiova, Aiud si Mislea, este eliberata in primavara anului 1956. Dar in toamna este arestata din nou si condamnata la 20 de ani de inchisoare. PRIETENII LA NEVOIE SE CUNOSC

- 191 -

In cadrul discutiilor din Adunarea Deputatilor pe marginea dizolvarii PNT, au luat cuvantul reprezentantii tuturor partidelor parlamentare. Toti, fara nici o exceptie, au fost de acord cu scoaterea in afara legii a PNT-ului. Astfel, Leonte Salageanu – PCR, Alexandru Popescu – Partidul National Popular, Cziko Laurentiu – Uniunea Populara Maghiara, Anghel Dascalu – minoritatea evreiasca sau Achile Saraga – Partidul Taranesc Democrat s-au intrecut in a "infiera" activitatea taranistilor. Dar in afara acestora si-a dat acordul si PNL. Reprezentantul liberal Stefan Iorgovici a declarat in plenul Camerei ca "PNL, consecvent cu politica urmata in cursul istoriei sale multidecenale, nu poate sa aprobe pe de-a intregul acest Jurnal, fiindca PNL s-a dovedit totdeauna aparator al ordinei si sigurantei statului." PROPAGANDA "Dizolvarea Partidului National-Taranesc si pedepsirea celor care s-au facut vinovati de complot impotriva statului nostru, in frunte cu liderii lor Iuliu Maniu si Ion Mihalache, da noi forte de lupta clasei muncitoare din tara noastra si tuturor fortelor democratice, in folosul celor ce muncesc cu sudoarea fruntii" Leonte Salageanu 29 iulie 1947 CONSECVENTA "Aproband acest Jurnal, sa-mi ingaduiti sa remarc ca Partidul National Liberal, care-si revendica paternitatea tuturor legilor de apararea ordinei si sigurantei statului, isi gaseste in acest Jurnal al Consiliului de Ministri inca o data confirmata politica de exploatare a celor ce muncesc dusa de liderii sai de atatia zeci de ani" Stefan Iorgovici PNL, 1947

Editorial: Taranul si osia carutei

LAVINIA BETEA Desi teoriile marxiste, care fundamenteaza ideologia comunista, trateaza economicul drept "baza" a "suprastructurii" politicului, in analizele istorice asupra epocii este evitata cu dezarmanta candoare profesionala referinta la dezbaterile, conflictele si solutiile privind proprietatea, fiscalitatea ori relatiile preturi si putere de cumparare ale diverselor categorii sociale. Samanta de vrajba intre bolsevicii cazuti dintr-o data in exercitiul guvernarii fusesera insa pragmaticele chestiuni economice. Spinoasele lor realitati au condus si la decizia "perestroicii" ca inceput al sfarsitului comunist. In viziunile asupra comunismului romanesc redate de istoriile sale politice, si reforma monetara din 1947 apare ca decizie limpede si unanima a Biroului Politic. Ghizi de desavasita competenta si claritate in initierea si aplicarea ei sunt imaginati a fi fost consilierii lor sovietici. Martorii si documentele de arhiva ne fac sa-ntelegem ca lucrurile stateau cam pe dos. Din nelamuririle pe care le pastrau pana la capatul vietii aceia care fusesera "sfatuiti" de insusi sibilicul Stalin, reiese ca "sprijinul si indrumarea sovietica" nu erau fara pericole. "Sfatul de bine", dat astazi, putea fi rastalmacit maine ca "incercare". Cum "recomandarile" sovietice nu se faceau prin documente oficiale, iar "centralismul democratic" al comunistilor nu admitea opinii contrare, "albul" se putea preschimba in "negru" oricand. Iar dupa gratii ori in fata plutonului de executie, in vremuri ca acelea, putea ajunge oricine. Ca alte griji de "viata materiala" ale anului 1947, si reforma monetara suscitase aprinse dezbateri in Biroul Politic al PCR. Dupa cum scrie in amintirile ziaristului Sorin Toma, fusesera declansate de propaganda, zona de interfata dintre lider si multime. Printre dificultatile de totdeauna ale

- 192 -

profesiei de gazetar se afla difuzarea continuturilor abstracte ale ideologiei, stiintei, finantelor ori dreptului, diluate la nivelul intelegerii omului de rand. Pentru lamurirea a "cum se pune problema" preturilor, Toma si Stefan Voicu (amandoi, pe atunci, adjuncti de redactor-sef la Scinteia) s-au dus la Vasile Luca, membru al Biroului Politic care "raspundea in partid" de probleme financiare. Iar muncitorul lacatus (care peste putin va fi numit ministru al Finantelor!) emite surprinzatoare opinii. "Trebuie – zisese Luca dupa amintirile gazetarului –, sa punem capat batjocoririi si maltratarii taranilor in piete" si "sa-i ajutam pe muncitori sa inteleaga ca preturile prea joase il descurajeaza pe taran sa-si aduca produsele in piata". Si... le-a dictat articolul de fond al ziarului de-a doua zi. Nu era pentru prima data cand, in calitatea sa de membru al Secretariatului partidului, Luca facea asta. In intuitiva consonanta cu imaginile socante si limpezi recomandate de Cicero pentru vrajirea multimii pe calea oratoriei, personajul imaginar al articolului e un taran. Revoltat de preturile ridicate ale marfurilor industriale si de banii putini pe care el este obligat sa-si vanda produsele proprii in piete, omul nu mai merge la targ. Isi hraneste cu lapte purceii, iar osia carutei, in loc de pacura, o unge cu unt. Abia dupa o jumatate de secol de la intamplare, Sorin Toma avea sa afle scandalul iscat in sedinta Biroului Politic din 11-12 septembrie 1947 de respectivul articol. Taranul care-si unge osia carutei cu unt, nepasandu-i de fratia cu muncitorul pe care-l privase de lactate ("demagogie desantata!", dupa parerea lui Dej), fusese scanteia dezbaterii liderilor comunisti. La indicatiile consilierilor sovietici adoptasera politica acumularii de capital in detrimentul taranimii. Asa facuse si Stalin dupa teoriile economistului Preobrajenski ("trotkist" aruncat intre timp "la lada de gunoi a istoriei"). Luand ca baza de calcul anul 1938, comisia de coordonare a reformei monetare din Romania dublase preturile la produsele industriale, dar scumpise cu abia 30% marfurile agricole si alimentare. "Sa umble taranul dupa leu cu limba scoasa" – sintetizase Gheorghiu-Dej efectul acestei foarfeci a preturilor, imaginandu-si viitoarele recolte ca pe un sir nesfarsit de "vaci grase". Mai cu picioarele pe pamant sunt tocmai "emisarii Moscovei", Vasile Luca si Ana Pauker, ca unii care stiau mai multe despre relatiile sovietice ale teoriei cu practica. "Noi ne taiem craca de sub picioare, prezice Ana Pauker. Atunci, cand in 1938, taranul cu 70 de kilograme de lapte putea cumpara un costum, azi trebuie sa vanda 250 de kilograme ca sa si-l cumpere, deci costumul il costa de trei-patru ori mai mult". Si cu neliniste amenintatoare incheie: "Nu ne preocupa indeajuns taranimea saraca, care poate sa ne dea peste cap daca nu o castigam politiceste si economiceste". Peste mai putin de o luna de la cearta din Biroul Politic, in pietele agroalimentare se suspenda mercurialul, preturile la produsele agricole, cu exceptia catorva, fiind lasate (deocamdata) sa se formeze liber. Insa "luari de cuvant" de felul untului irosit la osia carutei ori a cumpararii si imprumutului de cereale de la straini vor fi substratul viitoarelor acuzatii de "deviere" ori a denunturilor catre Kremlin. Ceva mai altfel decat o simpla "lupta pentru putere"!

Tatarescu preia initiativa reformei

PAULA MIHAILOV CHICIUC Principala problema cu care se confrunta Guvernul Groza era economia, dominata de o inflatie galopanta. Desi comunistii erau majoritari in Executiv, cei care au luat initiativa unui proiect de reforma economica au fost liberalii, prin vocea presedintelui lor, Gheorghe Tatarescu. Romania anului 1947 pare a nu-si mai reveni: urmarile razboiului erau resimtite de la cancelariile diplomatice – care n-o recunoscusera ca tara invingatoare – pana la buzunarele romanilor, pline

- 193 -

cu bani fara valoare. TATARESCU CONTRAATACA. Guvernul condus de Petru Groza era dominat de comunisti care detineau ministerele-cheie: Industriile, Comertul, Internele, Armata si Justitia. Finantele, in schimb, ramasesera o "reduta necucerita", avand in fruntea lor pe liberalul Alexandru Alexandrini. Starea proasta a natiunii se inrautatea din zi in zi, inflatia facuse ca o felie de paine sa coste 120.000 lei. Seceta din 1946 a distrus recolta si a obligat oamenii din zona Moldovei sa "migreze" unde vedeau cu ochii, in cautarea unui acoperis si a mancarii. In asemenea conditii, presedintele PNL, – Gheorghe Tatarescu, – care indeplinea si functiile de vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministrul de Externe, – a adresat (24 mai 1947) partenerilor politici din Blocul Partidelor Democratice (BPD) un memoriu prin care evidentia numeroasele disfunctionalitati si nerealizari ale Guvernului Groza. Memoriul, de pilda, arata dezastrul din sectorul economic, unde productia abia atinsese in 1947 pragul de 48% din totalul productiei inregistrate in 1938. In plus, pentru sarcinile impuse de Conventia de Armistitiu (semnata cu URSS la 12 septembrie 1945), statul cheltuia 50% din visteria sa. SOLUTIA LIBERALA. Pentru iesirea din impas, Tatarescu a propus o serie de masuri. In primul rand introducerea "relaxarii" pe plan politic, prin stoparea arestarilor, revizuirea situatiei detinutilor politici, incetarea abuzurilor administrative. In al doilea rand, dupa opinia liberalilor, criza economica prelungita putea fi macar incetinita, daca nu stopata, prin contractarea de catre Romania a unui credit de 600 milioane de dolari, continuarea colaborarii cu capitalurile straine, pregatirea stabilizarii monetare, abolirea rechizitiilor. RASPUNSUL "PARTENERILOR". Dar efectul memoriului a fost invers decat preconizau initiatorii sai. Partenerii comunisti, nemultumiti de ofensiva liberalilor, treptat au actionat in sensul izolarii lor pe scena politica. Dupa publicarea memoriului in presa de dreapta, oficiosul comunist Scinteia a prezentat un comunicat prin care anunta ca documentul fusese discutat in cadrul sedintei Consiliului de Ministri din 13 iunie 1947. Cercetarile ulterioare in arhive nu au gasit, insa, pentru data mentionata nici un proces-verbal al vreunei sedinte de Guvern pe a carei ordine de zi sa se fi aflat si discutarea propunerilor liberale. "ORIGINALITATEA" COMUNISTILOR. La trei zile insa dupa comunicatul oficial referitor la memoriul PNL, "Scanteia" a prezentat pe larg, preluand o expunere a ministrului Industriilor si Comertului – Gheorghe Gheorghiu-Dej –, lista de propuneri ale PCR-ului "in vederea imbunatatirii situatiei economice si financiare a tarii". Propunerile comunistilor erau mai degraba cereri imperative si faceau referire la nevoia impunerii unui control sever pe colectarea de cereale, la productie, la consumul si circulatia de bunuri; promiteau respectarea preturilor si stabilizarea salariilor; se preconiza reducerea cheltuielilor pentru mijloacele materiale ale statului, reducerea cu 30% a personalului bugetar, oprirea subventiilor din bugetul statului catre administratiile locale. A urmat emiterea, doar pentru cercul restrans al liderilor comunisti, a unui document care cuprindea 28 de puncte, numite si insusite ca "masuri imediate" ce trebuiau aplicate pana la oficializarea stabilizarii: asigurarea aprovizionarii cu cereale (10.000 de vagoane de porumb din Orientul Apropiat, alte 30.000 din Argentina), realizarea unei bune campanii de insamantari, ridicarea productiei siderurgice cu pana la 80% in vederea respectarii acordului cu URSS, aprovizionarea cu materii prime a industriei textile, marirea produc-tiei de carbuni, rationalizarea consumului, colectarea si pregatirea impozitarii in natura din mediul rural. Toate pregatirile au fost facute in secret, dar cu "ajutorul" si sub atenta supraveghere a consilierilor sovietici. La 3 iulie 1947, Scinteia "trambita" victorios depunerea la Adunarea Deputatilor a proiectului de lege pentru infiintarea Comisiei pentru redresare economica si stabilizare monetara, al carei secretar a fost numit nimeni altul decat directorul ziarului – Miron Constantinescu. 1947 – ROMANIA CERE VALUTA SI PORUMB Ca martor al epocii, Gheorghe Gaston Marin a redat in memoriile sale atmosfera de dinaintea

- 194 -

stabilizarii: "Preocuparea principala in domeniul economic o constituia procurarea de cereale pentru a putea aduce o anumita usurare la foametea care s-a abatut asupra populatiei.(...) O a doua preocupare era obtinerea de valuta forte pentru a face fata importurilor indispensabile unei tari cu o economie grav afectata de razboi si de urmarile sale. URSS ne-a venit, de asemenea, in ajutor, dar cantitatile procurate erau insuficiente".

Gaston Marin, martorul din "interior"

PAULA MIHAILOV CHICIUC Aflat la ceasul amintirilor, care depanate au alcatuit o carte de memorii, Gheorghe Gaston Marin povesteste cine, cat si cum a pregatit stabilizarea economica. Fostul consilier de pe langa Guvern a facut parte din Comisia de redresare economica si reforma monetara, subordonata "specialistilor" sovietici. "In aplauzele entuziaste ale Adunarii Deputatilor, titra cu litere mari Scinteia la 3 iulie 1947, tovarasul Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei si al Comertului, a depus eri dupa-amiaza pe biroul Camerei proiectul de lege referitor la constituirea Comisiei pentru redresare economica si stabilizare monetara." Dupa votarea infiintarii Comisiei, s-a trecut la stabilirea componentei acesteia. Presedinte a fost numit Dej, iar lui ii erau subordonati mai multi functionari din ministerul Industriei si Comertului, subsecretari de stat, printre care se numarau Aurel Vijoli si Ion Gheorghe Maurer. Din comisie insa nu facea parte nici un functionar de la Ministerul Finantelor, care, aflat sub conducerea unui liberal, a fost ignorat pe parcursul intregului proces de pregatire a stabilizarii economice. SE PREGATESTE CEVA... Unul dintre martorii vremurilor, cand in culisele conducerii comuniste se pregatea "reconstructia tarii", a fost Gheorghe Gaston Marin. El indeplinea pe atunci (1945-1948) functia de consilier la Presedintia Consiliului de Ministri. In cartea sa de memorii, "In serviciul Romaniei lui Gheorghiu-Dej. Insemnari din viata" (2000), ca vechi functionar in inalte structuri comuniste, Gaston Marin povesteste care au fost etapele pregatirii stabilizarii. "Inceputul redresarii economice, afirma fostul consilier, nu putea fi conceput fara o reforma monetara, menita sa puna capat inflatiei galopante care lovea mai ales in interesele vitale ale salariatilor si pensionarilor. Preturile au ajuns la cifre de sute de mii, salariile nu mai reprezentau practic nimic, toate marfurile erau dosite si speculate pe piata neagra." Interesanta este justificarea, regasita si la alti vechi lideri comunisti implicati in "afacerea stabilizarii", a faptului ca tocmai Ministerul Finantelor – structura de importanta mare intr-o reforma monetara – a fost ocolit: "Operatiunea era complicata, ne convinge Gaston Marin, deoarece Ministerul de Finante era in mana liberalilor si toate lucrarile de pregatire trebuiau efectuate la Ministerul Industriei si Comertului, in cel mai mare secret, de un grup de oameni de absoluta incredere si calificati, in masura sa stranga datele necesare fara sa starneasca nici cea mai mica banuiala." "Ajutorul sovietic" acordat de insusi adjunctul ministrului rus de Finante – Zlobin – este recunoscut de Gaston Marin: "Am fost ajutati, mai spune fostul consilier, de un grup de specialisti sovietici condusi de Zlobin, adjunctul ministrului de Finante al URSS, care impreuna cu expertii nostri, au pus la punct si au efectuat intreaga operatie de mare anvergura. Intr-adevar, trebuiau stabilite noile raporturi intre toate categoriile de salarii, preturile unui volum impresionant de materii prime si materiale industriale din tara si din import, cu variantele lor, precum si preturile bunurilor de consum si al produselor agricole. Calculele trebuiau sa fie verificabile de cei interesati si acceptate de ei. Preturile inca nestabilite ale unor produse de mai mica importanta trebuiau sa fie incadrate in anumite scheme stabilite de colectivul central." Gaston Marin vorbeste la modul general despre stabilizare ca despre o operatiune de "mare

- 195 -

anvergura", fara a oferi amanunte tehnice. Discursul sau este din cand in cand, inevitabil, presarat de fraze propagandistice, asemanatoare celor din articolele de fond ale Scinteii. "Toata operatiunea a decurs normal, fara incidente, afirma Gaston Marin. Opinia publica a fost informata de efectuarea reformei monetare, dar fara date si fara termen. (...) Stabilizarea i-a afectat serios pe detinatorii de mari sume de bani, care nu au mai fost preschimbati in moneda noua. A limitat puterea de cumparare in functie de suma mica preschimbata, pana la primirea primului salariu. Totusi, detinatorii de aur si de marfuri cautate s-au descurcat destul de repede si au continuat sa reprezinte o piedica in redresarea economica a tarii." CONDEIUL "REGIMULUI DEMOCRATIC" In "buna traditie" cu care ne-a obisnuit, Silviu Brucan "profetea" in editorialul sau din oficiosul PCR – Scinteia – aparuta la 4 iulie 1947: "Nu vor putea opri refacerea tarii!" In articolul sau, Brucan "tuna si fulgera" impotriva opozitiei: "Deunazi, foaia bratienista (Liberalul – n.n.) – aidoma unui lup cu privire blanda – vorbea despre aceeasi "opozitie democratica" ce urmareste "binele obstesc". Nici ca se putea o mai mare cutezanta. Batranii inselatori isi imagineaza ca mai pot prosti pe cineva in tara romaneasca! (...) Nici stabilizarea nu le convine afaceristilor "istorici". Nu exista zi in care sa nu spumege in articole de gazeta, nu exista cafenea si saloane in care contrabandistii de devize ai "opozitiei democratice" sa nu lanseze zvonuri, sa nu raspandeasca panica in jurul monedei nationale. Inflatia le convine de minune, ba pentru ca-si umfla mai bine buzunarele cu cocosei si valuta forte, ba pentru ca roade la bazele regimului democrat." BANI ELVETIENI Una dintre misiunile cu care a fost insarcinat Gaston Marin in 1947 a fost "procurarea de valuta forte". El rememoreaza ca pe un succes obtinerea din partea bancilor elvetiene a unor linii de credite pentru Romania. "Intr-o zi de primavara", isi aminteste Gaston Marin, "am plecat la Zürich cu un avion al Companiei Tarom. Pe locul si in locul fiecarui pasager, nu eram decat eu singur, afara de cei patru membri ai echipajului, era asezata o ladita cu cate 50 kg de lingouri de aur. La aeroport, am fost asteptati de camionete, automobile si politisti condusi de reprezentantii lui Union des Banques Suisses, care au preluat incarcatura. In discutiile avute cu directorul general Schaffer, am obtinut deschiderea creditului gajat cu aur. In lunile urmatoare, dupa stabilirea increderii in respectarea angajamentelor din partea Romaniei, UBS a acordat treptat credite in volum dublu fata de valoarea aurului gajat."

Reforma monetara – „groparul burgheziei“

PAULA MIHAILOV CHICIUC In opinia lui Alexandru Barladeanu, un alt martor i mportant in ecuatia reformei din 1947, masura stabilizarii a fost una "de clasa", a carei scop era "slabirea burgheziei". Desi prelucrata in secret de comunisti si apropiatii lor, stabilizarii i s-a dat "nemascat" rolul de "spoliator al claselor avute". Realist si cu spirit critic a analizat Alexandru Barladeanu, unul dintre putinii specialisti in economie din conducerea comunista, problematica stabilizarii. Pe langa dificultatile create de perioada postbelica, invocate de colegul sau, Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Barladeanu trece pe "lista neagra" si despagubirile platite sovieticilor si "faptul ca activau Sovromurile care transferau o parte din avutie in URSS, la care se mai adauga, bineinteles, si proasta conducere". In mod concret, concluzioneaza fostul secretar general in Ministerul Economiei Nationale, spre deosebire de perioada "de dinainte de razboi, preturile crescusera de 100 – 150 de ori si viata economica era falsificata de aceasta inflatie".

- 196 -

LEUL STABILIZAT. Dupa o pregatire de aproape o jumatate de an, in august 1947 s-a facut stabilizarea monetara, adica, precizeaza Barladeanu, "s-a introdus o moneda noua – tot leul, dar cu un alt continut in aur". 1 leu stabilizat putea fi schimbat pentru 20.000 lei vechi. Comisia interministeriala pentru redresare economica si stabilizare monetara a stabilit insa si sumele care puteau fi schimbate. La 11 august, cand poporul a fost instiintat sa se prezinte la ghiseele de preschimbare a banilor, s-a anuntat ca salariatii si muncitorii aveau dreptul sa schimbe 3 milioane de lei vechi, agricultorii – 5 milioane (plus alte 2,5 milioane cei care-si platisera cotele la stat) si 1,5 milioane cei care erau neincadrati in campul muncii. Conform unui plan complet centralizat, cetatenii aveau la dispozitie trei zile pentru a-si primi "cota" de bani "stabilizati". Afland de "imparteala" banilor noi, oamenii au navalit la ghisee intr-un numar atat de mare, incat a fost nevoie de prelungirea programului de lucru al functionarilor. PUNCT OCHIT, PUNCT LOVIT: BURGHEZIA! Masura stabilizarii monetare luata de Guvernul Groza a fost una "cu un caracter net de clasa, recunoaste Barladeanu, data cu scopul de a slabi burghezia. Schimbul banilor vechi cu bani noi era foarte dezavantajos pentru cei care aveau bani. (…) Stabilizarea a fost o spoliere a claselor avute, directa si fatisa, necamuflata. Aceasta masura a fost primita mult mai pozitiv de clasele neavute decat nationalizarea. Vedeau concret ca noul regim ii avantajeaza. Ei nu pierdeau nimic la schimb, pentru ca nu mai aveau ce schimba. Li se dadea avans din salariu. Cel putin pana la urmatorul salariu aveau din ce trai, iar ceilalti nu. Atunci s-a interzis detinerea valutei de catre cetatenii romani. Oamenii au fost obligati sa declare tot ce aveau, metale pretioase si valuta. In afara de bijuteriile de familie, au fost obligati sa predea totul bancii. «Cocoseii» si dolarii trebuiau predati sub sanctiunea inchisorii. (…) Nimeni dintre noi nu prea stia (cine ce trebuia sa predea, n.n.)". Barladeanu are o explicatie si pentru alegerea perioadei din an pentru implementarea procesului stabilizarii: "Masura asta a avut loc in august, cand lumea venea din vacanta si ramasese fara bani. Fara resurse. Nu pentru aceasta, bineinteles, s-a facut in august, ci pentru a fi dupa recolta". Tot Comisia interministeriala condusa de Dej a mai stabilit si o grila sau o "scara a preturilor". Prin lungi liste publicate in "Scanteia" sau afisate in locuri publice, oamenilor li se aduceau la cunostinta noile preturi ale produselor, de la cele alimentare pana la textile sau sapun. Ba mai mult, erau avertizati ca doar preturile anuntate pe cale oficiala erau cele legale. Desi pe termen lung procedura ducea la scaderea nivelului de trai al populatiei, Barladeanu era convins ca pe moment "se crea o anumita stabilitate a vietii economice, pe care se putea cladi ceva. A fost un succes". Intr-adevar, in primele zile dupa anuntarea reformei monetare (16 august 1947), "bombardata" cu lozincile propagandistice ale activistilor comunisti, populatia a sesizat o schimbare in bine. Prin "vocea sa oficiala" – "Scanteia" – PCR isi etala "realizarile": "Sfortarile poporului au dat rod: leul a fost stabilizat! Asa a cerut PCR, avem astazi o stabilizare democratica in folosul poporului muncitor. La preschimbarea banilor sunt avantajate paturile muncitoare de la sate si orase si sunt lovite averile ingramadite prin jaf si specula". "SPECULA SI SPECULANTI". Au fost cuvintele preferate ale comunistilor si sustinatorilor lor. Pentru a apara si mentine "succesul" reformei, "masele largi din toata tara" s-au unit pentru "demascarea" celor care incercau prin diferite mijloace "speculante" – ascunderea marfii, afisarea si practicarea altor preturi, mai mari, decat cele oficiale – sa stavileasca "drumul drept al democratiei populare". Evident (cum altfel!), alaturi de mase s-a aflat intotdeauna "liderul lor" Gheorghiu-Dej. La 29 august, el a rostit la radio o cuvantare pretinzand ca reforma are ca-racter national: "Stabilizarea din 1947 este o stabilizare pe baza productiei nationale, a independentei nationale! Pe temelii sanatoase, cu un leu stabilizat, putem si trebuie sa producem mai mult si mai bine. Pe speculanti, sabotori si camatari, organele statului, cu sprijinul maselor muncitoresti, ii vor lovi fara crutare". CINE E DE VINA? "Ministerul de Finante era in mana liberalilor. Ministru era Alexandrini, omul lui Tatarescu. Iar

- 197 -

Tatarescu era vicepresedinte al Guvernului. Deci, material documentar nu puteai obtine de la Finante. Se obtinea prin oamenii partidului, de la Finante, care, sub diferite pretexte, il puteau scoate. Metoda era, de asemenea, patent sovietic. Ca toate celelalte masuri din acei ani" Alexandru Barladeanu, 1997 ZIUA CEA MARE "N-a fost cetatean caruia ziua de eri sa nu-i fi ramas in amintiri ca ceva neobisnuit, ca o piatra de hotar. (...) Dar pentru cealalta tabara, pentru sleahta speculantilor si imbuibatilor de tot felul, ziua de eri a fost o zi a groazei, a panicei si a turbarii. Marii rechini ai speculei trasesera obloanele pravaliilor si incepusera sa-si care marfurile in casa" "Scanteia", 16 august 1947

„Speculantii la scos sare!“

PAULA MIHAILOV CHICIUC Profitand de desfasurarea concomitenta a campaniei electorale pentru alegerea liderilor sindicali, comunistii au colindat tara in lung si in lat, promovandu-si atat candidatii, cat si masura stabilizarii, promisa de Guvernul Groza. Gazetarii "Scinteii", aflati si ei la datorie, au "vanat" alaturi de cetateni, "speculantii". Dintr-o intamplatoare sau voita coincidenta, inaintea datei de proclamare a reformei monetare (16 august 1947) au avut loc alegerile pentru desemnarea liderilor sindicali din tara. Ca orice scrutin si cel sindical a fost precedat de o campanie electorala, animata de comunistii de frunte. IN MIJLOCUL CLASEI MUNCITOARE. Membrii de seama ai conducerii partidului sau din guvern au colindat uzinele si fabricile din Bucuresti si din tara pentru a-i convinge pe muncitori sa voteze comunisti ca lideri sindicali. Totodata, a doua tema din campania electorala a fost mult trambitata reforma monetara. Cine a cerut "masselor" sa voteze cu comunistii? Vasile Luca, secretar al CC al PCR, a vizitat Uzinele "23 August" (fostele Malaxa), Ana Pauker a fost intampinata cu aplauze si flori de muncitorii de la Societatea de Transport Bucuresti, la Uzina "Vulcan" a vorbit Iosif Ranghetz, la SAFFIN – Constanta Craciun, Vasile Vaida vizitase Uzina de Gaz si Electricitate, iar pe Liuba Chisinevschi, Partidul a trimis-o la Filatura de Bumbac. Toti liderii comunisti au facut "apel la clasa muncitoare sa-si incordeze fortele pentru redresarea economica si stabilizare monetara". Fiecare avea pregatita din "bucataria" serviciului de propaganda al partidului, o definitie a stabilizarii. Liuba Chisinevschi, de pilda, pe de o parte ii incuraja pe oameni sa munceasca, pe de alta parte le promitea ca o sa fie platiti din banii "jefuitorilor". La Ploiesti, pe stadionul central, au fost ascultati Gheorghe Vasilichi si Vasile Luca, ultimul asigurandu-i pe muncitori ca: "Noi vrem sa nu fie o stabilizare in folosul marilor capitalisti, ci una democratica. (...) Nu putem imbunatati viata poporului fara a lovi in speculanti". Iar Vasilichi il completa: "Astazi, patriotismul e munca". VANATOAREA DE SPECULANTI. Discursurile pompoase au fost completate de campania de "demascare a speculantilor". "Scinteia" din 8 august atragea atentia: "Ni se anunta din Braila ca un grup de speculanti a incercat o ticaloasa manevra de imbogatire rapida pe spinarea populatiei. Prin diferiti agenti au lansat pe piata zvonul ca bancnotele de 1 milion de lei nu ar mai avea putere de circulatie si ca ar fi fost retrase. Unii negustori au refuzat sa mai primeasca aceasta hartie. In schimb, speculantii au inceput sa cumpere bancnote de 1 milion cu 700.000-800.000 lei". Si revenea indemnul: "Cetateni! Dati pe mana politiei pe escrocii care lanseaza zvonuri false despre moneta!" Asadar, oricat de bine pazita se voia a fi actiunea guvernantilor de pregatire a stabilizarii, ca la

- 198 -

orice schimbare majora un rol important l-a jucat zvonul. Dupa ce "secretul" a devenit public, iar cetatenii au fost chemati, incepand cu 11 august, sa-si preschimbe banii vechi, piata a suferit modificari bruste: s-au inchis magazinele si pravaliile, au disparut marfurile, blocandu-se comertul. De aceea, Ministerul Industriei si al Comertului s-a vazut nevoit sa dea o circulara prin care se impunea ca "este strict interzisa inchiderea intreprinderilor, magazinelor, depozitelor, pravaliilor sau compartimentelor din piete, etc., precum si sistarea sau intreruperea activitatii comerciale. Impotriva celor care vor contraveni acestei dispozitiuni, precum si impotriva acelora care vor vinde marfurile la preturi superioare celor legale sau in alta moneda decat cea actuala se vor lua masuri drastice imediate: confiscarea marfurilor, anularea autorizatiei de functionare sau chiar radierea firmei; rechizitionarea localului in care se exercita comertul". LA JUDECATA POPORULUI. Dar ministerul in fruntea caruia se afla Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-a multumit doar cu "vorba scrisa", ci a dispus imediat trimiterea pe teren a "sute de echipe de inspectori, de comisari". Dupa prima zi de "razie" au fost sigilate 30 de magazine gasite in neregula si au fost intocmite 36 de procese-verbale de contraventie. Modalitatea de a actiona a "inspectorilor" era simpla: intrau intr-un magazin ca si clienti, se interesau de preturi. Daca observau ca pretul nu corespunde cu cel oficial, se legitimau si-i aplicau "negustorului necinstit" amenzi sau il umileau in public. Devenise o adevarata isterie printre "oamenii muncii" sa descopere "speculantii", carora li se atarna o pancarta improvizata de gat pe care scria "vina" de care era acuzat. LA ATAC! "Arma" principala cu care muncitorii ii deconspirau pe speculanti era... "Scinteia", gazeta oficiala patronata de comunisti. Acolo se publicau in fiecare zi listele cu preturile oficiale sau indemnurile puse propagandistic pe seama "luptei de clasa". "Scinteia" mai dadea glas diverselor "interventii" ale cititorilor, care asteptau "cu nerabdare" stabilizarea si reforma monetara: "Da, maica, sanatate comunistilor, sunt vorbele puse pe seama unei batrane, credeam ca n-o sa faca nimic, dar acu' vad si eu, simt ca a inceput sa se schimbe treaba, incep sa tremure speculantii, sa se framante". O alta interventie "de marca" a fost a ceferistului Nicolae Stanciu, "de la a patra mecanica", aflat in fruntea unei coloane de "entuziasti": "«Gata, tovarasi! Da-i drumul!» Si cat ai clipi din ochi, masinile incarcate cu muncitori au tasnit pe poarta Atelielor CFR pe Calea Grivitei, iar lozincile tovarasilor din camioane se impleteau cu cele ale trecatorilor si de departe se auzea lozinca plina de forta si de incredere: «S-a facut stabilizare pentru clasa muncitoare! Traiasca Partidul Comunist, initiatorul stabilizarii! Traiasca tovarasul Gheorghiu-Dej!»". O alta lozinca auzita pe strazile capitalei era "Leul la stabilizare, speculantii la scos sare". "FANII" RURALI AI STABILIZARII Reporterii de teren ai "Scinteii" s-au intrecut in a fabrica "suporterii" si "ideologii" stabilizarii. Iata cum sunt infatisati cititorilor asemenea personaje: "Asezate in batatura pe iarba, Floarea, a lui Gheorghe Berindei, si Alexandrina Aricu, vorbeau, ca toata lumea din sat, despre stabilizare: «Uite, fa, se aude gura Floarei, de acum pot si eu sa-mi cumpar o fusta, ca ramasesem desbracata. Vand patru gaini in piata cu 61 de lei bucata si iau 244 de lei pe toate. De cumpar un chil de fire de bumbac cu 225 de lei imi tes panza pentru toata casa si mai raman sa pun deoparte 39 de lei. (...) A venit timpul nostru, Alexandrino! Sa-l traiasca Dumnezeu pe al de-a adus schimbarea banilor!»." Dupa "impresiile" reporterilor, intreg satul fierbe in febra stabilizarii! Dar cati dintre taranii romani stiau intelesul unor cuvinte ca "stabilizare" sau "reforma"?

Editorial: Testamentul lui Foris

LAVINIA BETEA

- 199 -

Din 1945 si pana in 1968, despre ultimul secretar cominternist al comunistilor romani nu s-a scris si nu s-a vorbit. In 1968, Ceausescu a "reabilitat" public doi fosti lideri comunisti – Foris si Patrascanu –, incarcandu-si predecesorul cu intreaga povara a vinovatiei uciderii lor. Pentru a-i lua locul, din pura dorinta de putere, Gheorghiu-Dej il inlaturase pe Foris, fusese versiunea oficiala, iar pe Patrascanu il sacrificase din invidie pentru popularitatea care si-o castigase. Fusesera insa mai multi ilegalisti executati, cu diverse scopuri si motive, pe altarele "cauzei". Iar la vremea osandei fiecaruia, nici unul dintre tovarasii aceluia n-avusese ceva de obiectat. Mai tarziu, cand "le-a cerut-o partidul", si-au turnat netulburati, dupa obicei, cenusa autocriticii in cap. Caci numai cu partidul si dinauntrul lui poti avea dreptate, dupa cum filozofase Trotki, probabil cel mai insemnat dintre proscrisii fondatori ai lui. Data mortii lui Foris a ramas nestiuta. La 7 aprilie 1945 si-a scris insa pe doua foi dactilografiate testamentul, pastrat cu-ngrijire de tovarasii sai in arhiva Securitatii. Pentru neinitiatii in cutumele si mentalitatile revolutionarilor de profesie – cum isi intitulase Lenin "tovarasii de lupta si idei" –, dorintele sale de om care-si banuieste apropiata moartea pot parea falsuri, dovezi ale dezechilibrului psihic ori efecte ale torturilor. Imprejurarile intocmirii actului ni le descrie insa chiar autorul: "Sunt in a 11-a zi de greva a foamei. In urma varstei inaintate si a conditiilor cele mai grele ale vietii ilegale, de cinci ani, ma simt foarte slabit. In cazul daca voi muri las urmatorul testament". Intr-un memoriu adresat la o data apropiata tovarasilor sai rezumase de altfel neobisnuita situatie in care se afla: de la 4 aprilie 1944, cand fusese schimbat de Bodnaras ("la ordinul Moscovei", dupa comunicarea mincinoasa a acestuia), petrecuse "sub stare de arest sapte luni fara nici o explicatie". Daduse socoteala asupra activitatii sale de lider ilegalist si isi recunoscuse "lipsurile si greselile" in rapoartele solicitate. Greva foamei si testamentul sunt asadar o initiativa personala a "punerii in proba", alta cutuma comunista conform careia banuitul trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia in fata acuzatorilor sai. Ce apropiati si ce bunuri are un astfel de om? "Mamei mele, scrie revolutionarul (las, n.n.), ceasul de aur, singura mea mostenire si amintire de la tata, precum toate lucrurile personale, cu exceptia celor de mai jos. Matusei mele, Vilma Arsenovici, ii las lantul de aur de la ceas si alte obiecte de amintire ce dansa isi va alege. Tovarasei mele de viata, Victoria Sarbu, ii las toate cartile mele in limba romana, obiectele primite de la tovarasi din inchisori ca amintire, ceasul meu mic, oprit la Siguranta, si fotografiile mele pe care isi va alege. Verisoarei mele, Ana Bune, sa se dea hainele ce mai pot fi folosite pentru fiul ei bolnav, Stefan. Tovarasul Remus Koffler sa primeasca toate cartile mele in limba germana, porttigaretul meu de alpaca si o fotografie." Nici unuia dintre acestia nu i se va da ceva. Mamei, care indrazneste sa-si caute fiul, i se grabeste sfarsitul; matusa Vilma va avea in grija fetita sa si a Victoriei Sarbu; "tovarasa sa" va fi eliberata din inchisoare abia in 1955, distrusa fizic si aproape nebuna. Iar prietenul Koffler, executat in aceeasi noapte, de 16 spre 17 aprilie 1954, cu Patrascanu, nu avusese nici macar ce lasa cu limba de moarte. Din declaratia de confiscare a averii, conform sentintei date, reiese ca in afara actelor de identitate (false!), Koffler nu avusese nimic. Nici macar adresa trecuta in buletin nu exista, pe locul atribuit domiciliului sau fiind un spatiu viran. Adevarata mostenire Foris o lasa partidului. "Partidului raman toate documentele de baza ale Comitetului Central redactate de mine, cat si cele cazute in Decembrie 1943. Las in urma mea o munca cinstita si cu devotament de un sfert de secol, recunoscand greselile si slabiciunile mele savarsite in timpul muncii. Partidului, in frunte cu CC, ii las increderea mea neclintita ca va stabili adevarul partinic in ce priveste munca mea in fruntea fostului Comitet Central, care am pastrat organizatia partidului si am tinut sus steagul partidului in conditiile grele ale razboiului si ale teroarei sangeroase hitleriste. Mor cu incredere neclintita ca partidul nostru in frunte cu Comitetul sau Central dupa primele victorii mari ca reintegrarea Ardealului de Nord, formarea Guvernului Democrat al Poporului, Reforma agrara va conduce in fruntea poporului Romania libera si democrata. Iar dupa victoria finala asupra fiarei hitleriste, el va trece la lupta victorioasa in fruntea poporului muncitor pentru eliberarea lui completa si pentru desfiintarea exploatarii omului de catre om si creand Romania socialista inaintand victorios spre societatea comunista."

- 200 -

Nu stim – si cand se putea n-a fost nimeni interesat sa afle – daca, in clipele de dinaintea mortii, Foris isi cunostea sfarsitul. Ultimele sale dorinte asternute pe hartia testamentului fusesera insa acestea: "Traiasca partidul nostru in frunte cu Comitetul Central! Traiasca Uniunea Rep. Sov. Soc.! Traiasca tovarasul Stalin!".

Enigmele mortii lui Foris

CRISTINA DIAC Dupa doi ani de existenta aventuroasa – sechestrat, eliberat, rapit in plina strada si sechestrat din nou –, Stefan Foris a fost asasinat. Data exacta nu se cunoaste. Nici cine a decis suprimarea, pentru ce culpe si ce probe s-au adus in favoarea vinovatiei sale. La cativa ani dupa producerea crimei au disparut si osemintele. Despre Stefan Foris se pomenise ultima data in cadru oficial la Conferinta Nationala a Partidului din octombrie 1945. Il adusese in discutie Lucretiu Patrascanu, in intaia sedinta a primului Comitet Central ales dupa iesirea din ilegalitate – sedinta la care insusi ministrul Justitiei fusese cap de afis. Comparatia cu ultimul secretar general al partidului din anii ilegalitatii a fost una cel putin neinspirata. RAPIT IN PLINA STRADA. La acel moment – in toamna lui 1945 –, Foris era sechestrat, dupa ce fusese rapit in plina strada de un comando comunist, condus de generalul Gheorghe Pintilie in zona Pietei Universitatii. Locul "detentiei" nejustificate de nici o lege in vigoare la acel moment era cunoscut de un grup restrans de initiati. De altfel, soarta lui Foris in ultimii doi ani ai vietii sale se aseamana cu a unei scrisori cu "adresant necunoscut", cu care nimeni nu stie ce sa faca exact si la ce destinatie sa o remita. Mutat de colo-colo – de la sediul partidului in sediul Ministerului de Interne si invers, acasa la generalul Gheorghe Pintilie, in case conspirative inca la dispozitia partidului – ascuns de ochii lumii, dar si de cei ai familiei –, Foris a fost vreme de doi ani o problema cu foarte multe necunoscute. Candva, in cursul anului 1946, cineva a decis sa taie nodul gordian. "Candva", "cineva".... "Candva" – deoarece astazi este foarte greu de spus cand anume s-a transat situatia ultimului secretar general ilegalist in sensul dorit de puternicii zilei. "Cineva" – pentru ca, de asemenea, este dificil de stabilit cine a avut de spus cuvantul decisiv. Anchetati in diferite etape ale regimului, cei implicati direct in evenimente au dat declaratii contradictorii. S-au contrazis intre ei si chiar fiecare pe sine insusi, in functie de unde banuiau ca bate "vantul anchetei" si cam ce raspunsuri credeau ca vor sa auda anchetatorii. Responsabilitatea deciziei a fost, de asemenea, pasata, fiind aratati cu degetul mai discret sau mai apasat cand Gheorghiu-Dej, cand "troica Ana-Luca-Teo". In ce for al partidului s-a discutat si s-a decis suprimarea lui Foris? Pentru ce culpe? Ce probe s-au adus in favoarea vinovatiei sale? Cand a avut loc asasinatul? La toate aceste intrebari raspunsurile au variat de la persoana la persoana si de la un an la altul. Se stie insa cine l-a asasinat, cum, unde l-au ingropat. Unde a disparut dupa un timp cadavrul? – o alta intrebare fara raspuns. Si alte necunoscute. Din acest motiv, reconstituirea in cele mai mici detalii a mortii lui Stefan Foris este dificila. In ciuda materialului documentar impresionant cantitativ, referitor la acest asasinat, raman inca multe semne de intrebare. Moartea lui Foris reprezinta unul din cele mai controversate momente din istoria comunismului romanesc. Alaturi de Lucretiu Patrascanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi, a fost prezentat de-a lungul timpului ca una din victimele "luptei pentru putere in PCR", al carei castigator fusese Gheorghiu-Dej. Ca intr-un puzzle complicat, nici soarta apropiatilor lui Stefan Foris nu a fost mai blanda. Victoria Sarbu – "tovarasa de viata" a lui Foris si membru in Secretariat in ultimii ani ai razboiului, Remus

- 201 -

Kofler – de asemenea membru al aceleiasi structuri, mama lui Foris, Petrea Nicolae si Constantin Carp – membri ai Comitetului Central pe vremea conducerii lui Foris –, toti au fost arestati, anchetati, torturati si unii dintre ei chiar ucisi. "Teroarea rosie" nu-si alegea victimele numai din randul "dusmanilor de clasa", ci si dintre cei care o slujisera candva. CONCLUZIE "Studiul intreprins de comisia instituita de Prezidiul Permanent al CC al PCR scoate la iveala ca, prin suprimarea lui Stefan Foris, intervenita in conditiile cand partidul nostru era un partid de guvernamant, cand existau posibilitati de a se intreprinde investigatii obiective, s-a comis o crima monstruoasa" Raport final al comisiei constituite de conducerea PCR pentru cercetarea cazului Stefan Foris

Lovit cu ranga in cap, ingropat sub dusumea

CRISTINA DIAC Despre imprejurarile in care s-a produs crima au existat mai multe variante. Cea oficiala – Foris a fost omorat cu o ranga de Dumitru Neciu, soferul generalului de Securitate Gheorghe Pintilie. Cadavrul, ingropat sub dusumeaua camerei in care se produsese asasinatul, a disparut dupa un timp. Asasinarea lui Stefan Foris s-a petrecut candva, in vara anului 1946. Autorii efectivi ai crimei au fost generalul de Securitate Gheorghe Pintilie, fostul spion sovietic Pantelimon Bodnarenko, caruia apropiatii ii spuneau Pantiusa, ajutat de soferul sau, Dumitru Neciu. Soferul era la randul sau cetatean sovietic, fusese prizonier in Romania si a plecat in tara de obarsie la o saptamana dupa asasinat. A parasit Romania in glorie, decorat cu o medalie, din cate le-a povestit, in 1968, fostul sau sef membrilor comisiei de partid care anchetau imprejurarile in care decedasera Patrascanu si Foris. Cu privire la acesta din urma, comisia a concluzionat ca fusese vorba despre "o crima monstruoasa". ARMA CRIMEI. In fata anchetatorilor din 1968, Teohari Georgescu, ministru de Intrene in vremea evenimentelor, a spus ca, dupa stiinta sa, asasinatul il comisese un oarecare Bulgaru, temnicerul lui Foris: "Retin ca a fost omorat cu o ranga, a povestit Georgescu. Nu putea fi omorat cu o lovitura si a trebuit sa-i dea mai multe lovituri. In orice caz, a fost lovit cu un corp tare si nu a fost impuscat, pe motivul ca sa nu se faca galagie. (...). Mi-a ramas intiparit ca suprimarea s-a facut de Bulgaru in casa aceea. Pintilie a primit sarcina din partea lui Gheorghiu-Dej sa faca acest lucru." ASASINUL, ASCUNS DUPA USA. Gheorghe Pintilie a prezentat propria versiune asupra crimei. Nu paznicul il lovise pe Foris, ci soferul sau, Dumitru Neciu. Persoana numita, probabil, dupa un vechi nume conspirativ, "Bulgaru" ii condusese pana la usa camerei in care a avut loc asasinatul, dar ramase afara. Si Pantiusa a spus in fata comisiei ca, pentru a duce lucrurile la bun sfarsit, se folosisera de o ranga, dar ca o singura lovitura a fost suficienta. Soferul si-a asteptat victima urcat pe un scaun, ascuns dupa usa pe care urma sa intre Foris. Aceste "precautii" au fost luate pentru ca Foris era inalt si altfel nu putea ajunge sa-i aplice lovitura fatala. "Soferul meu i-a dat in cap o singura data", a precizat Pintilie. In istoria nescrisa a partidului, Pintile va ramane insa autorul asasinatului. SUB DUSUMEA. Groapa care va adaposti pentru o vreme cadavrul ultimului secretar general al partidului din anii de ilegalitate fusese sapata cu o saptamana inainte chiar intr-una dintre camerele casei din Strada Aleea Alexandru. Cladirea respectiva fusese in anii razboiului sediu al Gestapo-ului, iar la acea ora se afla in folosinta partidului. "Eu am sapat groapa – eu personal am facut totul – nu am vrut sa amestec pe nimeni, si-a continuat Pintilie macabrele relatari. Mi-a fost

- 202 -

frica sa nu se afle numele lui Foris. (...) Groapa am facut-o mai adanca, am sapat mai adanc, ca daca cineva va schimba podeaua, sa nu dea peste el; cam doi-trei metri adancime." Casa care-i fusese temnita lui Foris in ultimele luni de viata i-a devenit astfel si mormant. Asupra celorlalti morti declarati de Pintilie nu s-a facut insa nici o ancheta. GROAPA COMUNA. Din declaratiile lui Gheorghe Pintilie reiese ca in saptamana urmatoare mortii lui Foris, in acelasi fel, fusesera asasinate inca doua persoane: Ion Pargaru, comunist ilegalist informator al Sigurantei, si o alta persoana, identificata doar dupa numele conspirativ, "Neamtu". "Primul a fost Foris, pe urma Pargaru si pe urma Neamtu (?), a spus Pantiusa in fata comisiei de ancheta. Pe toti trei noi i-am omorat. Au fost bagati unul peste altul." Peste ei s-a turnat pamant si moloz. "Am pus pamant, apa, am lasat doua-trei zile pana s-a batut si iar am pus apa. Singura grija a fost ca sa se aseze pamantul. Podeaua era de scandura alba, nevopsita, si m-am preocupat s-o vopsesc, dar n-am gasit vopsea si am lasat-o la fel. Apa cu care udam locul era luata de la chiuveta", si-a incheiat Pantiusa povestirile. IMPUSCATI FARA ANCHETA. Obsesia informatorilor infiltrati de Siguranta in randurile partidului existase dintotdeauna. Intr-adevar, din documentele produse de respectiva institutie, ca si din declaratiile date Comisiei de ancheta de Ion Taflaru, fost ofiter de politie responsabil cu grupa "comunisti", reiese ca oamenii legii infiltrasera bine minusculul Partid Comunist. Multi dintre cei "cu functii de raspundere" treceau regulat pe la casierie sa-si incaseze leafa de informator al Sigurantei. Suspiciunile aveau deci un oarecare temei. "Anchetele interne" ale partidului, pe baza carora se stabilea cine toarna, mai dadeau si gres. Uneori – cum s-a intamplat cu Foris – erau banuiti oameni nevinovati – sau in orice caz nu mai culpabili decat membrii comisiilor de control ale partidului. "Lipsa de vigilenta", neglijentele soldate cu arestari, turnatorii la Siguranta – puteau fi imputate dupa razboi multora dintre liderii partidului. Vasile Luca se va dovedi ulterior informator. Constantin Parvulescu, preocupat de idila cu Ana Toma – devenita sotia generalului Gheorghe Pintilie, pierduse intr-un taxi o parte din arhiva partidului, fapt ce condusese la "caderea celulei de la Universitate", soldata cu arestarea, printre altii, a lui Miron Constantinescu. Imediat dupa 23 august 1944 sosise vremea rafuielilor. Grupul din inchisori avea de incheiat socoteli mai vechi cu cei ramasi in libertate. Frustrari vechi, nascute in anii lungi de inchisoare, ieseau acum la iveala. Cineva trebuia sa plateasca. In acele vremuri tulburi "au fost impuscati fara cercetare o serie de informatori", a declarat peste ani Teohari Georgescu. "Au fost dovediti ca informatori?", a sunat intrebarea unui membru al comisiei de ancheta. "Ce se stia dinainte", a raspuns Teohari. In atmosfera revansarda creata dupa 23 august nu era nevoie de probe. Si anchetatorii tardivi au trecut repede peste "seria de informatori" impuscati fara judecata in primii ani de legalitate. Nu s-au cerut amanunte despre identitatea lor, nici despre posibilele motive ale drasticei pedepse. Ion Pargaru si enigmaticul "Neamtu" au reprezentat pentru anchetatori doar cadavrele care au impartit aceeasi groapa cu Foris. Nu l-au intrebat pe Pintilie, cel care-l asasinase, nici macar cine era cu adevarat omul ascuns in spatele numelui conspirativ. SCHELETE "AMBULANTE". Candva, in intervalul cuprins intre asasinatul din 1946 si cercetarile din 1967-1968, cele trei schelete ingropate sub podeaua unei camere din Aleea Alexandru disparusera. Cand, unde si in ce imprejurari s-au straduit sa afle si membrii comisiei. In 1947, cladirea intrase in folosinta Ambasadei Poloniei. In cei peste 22 de ani scursi de la evenimente, cladirea suferise mai multe reparatii si modificari – unele facute cu lucratori adusi din Polonia. Locul nu mai arata la fel, si nici scheletele nu se mai aflau in tainita stiuta de Pintilie. MORTII DE LA AMBASADA POLONIEI Despre imprejurarile mortii lui Foris se discutase si inainte de 1968. Conducerea partidului voia sa afle unde se gaseste cadavrul. Fostul ministru de Externe Corneliu Manescu a povestit dupa 1989 ca a aflat despre demersuri prin 1962. "Venind de undeva, am intrebat ce se mai intamplase in lipsa mea. Mi-au spus ca este un demers la Ambasada Poloniei. Demersul urmarea obtinerea

- 203 -

aprobarii pentru o a doua incercare de a descoperi cadavrul lui Foris. Cineva daduse in vileag faptul ca in curtea cladirii Ambasadei Poloniei din Aleea Alexandru se afla ingropat Foris. Ambasada Poloniei a acceptat pentru a doua oara cercetarile noastre." Fostul ministru si-a amintit ca osemintele au fost gasite mai devreme de anul 1968.

Victime colaterale

CRISTINA DIAC Ca intr-un joc de domino, lovirea "piesei" Foris a antrenat caderea unor membri de familie si a putinilor colaboratori. Mama "tradatorului" si Remus Kofler au platit cu viata. Victoria Sarbu, colaboratoarea, "tovarasa de viata" si mama copilului sau, a ispasit cinci ani de inchisoare, la capatul carora aproape isi pierduse mintile. Soarta apropiatilor lui Stefan Foris a fost, de asemenea, tragica. Atat colaboratorii din plan politic, cat si familia au suportat consecinte pentru "vina" de a se fi aflat candva in preajma "tradatorului". Din cauza firii retrase, prea putin inclinate spre actiune, Foris a intrat rand pe rand in conflict cu mai toti membrii conducerii partidului din ultimii ani de ilegalitate. OAMENII LUI FORIS. Spre finalul razboiului, Secretariatul era format din Victoria Sarbu – tehnica si "tovarasa de viata" a secretarului general, si din Remus Koffler – ultimii fideli. In perioada 1944-1946, situatia celor doi a fost ambigua. Foris disparuse "intr-o directie necunoscuta", iar Victoria Sarbu avea la randul ei o "situatie neclarificata" in partid. Nici Kofler nu stia ce avea sa-i rezerve viitorul. Pentru ei, deznodamantul avea sa vina mai tarziu. Impreuna cu Nicolae Petrea si Constantin Carp – tineri numiti in Comitetul Central de Foris, dupa ce se certase cu Constantin Parvulescu, Iosif Ranghet si Grigore Raceanu – au fost arestati si anchetati in "procesul Patrascanu". Din declaratiile date in ancheta se pot afla multe amanunte despre acea perioada din istoria Partidului Comunist, dar si traseele neobisnuite de viata ale protagonistilor acestei istorii. MAMA. Daca personajele amintite avusesera tangenta cu viata partidului, mama lui Foris a platit doar pentru vina de a fi pus intrebari in legatura cu disparitia fiului ei. Deranjati de insistente, "tovarasii" au luat decizia sa fie trimisa in secret la Oradea. Interogand martorii, comisia din 1968 a deslusit ce se intamplase de fapt. Fusese dusa la Oradea, la indicatia lui Teohari Georgescu si a lui Gavrila Birtas – secretarul Regiunii de partid din Oradea, "intrucat femeia se ducea pe la diferiti tovarasi din conducere si pe la unele ambasade, cerand eliberarea fiului ei", dupa cum scria in raportul final al comisiei. O vreme a fost tinuta ascunsa in locuinta unui membru de partid din Baile Felix. Dupa debutul sezonului turistic, cei de la Regionala de partid s-au temut ca secretul detinerii mamei lui Foris nu mai poate fi tinut si ca exista riscul sa afle cineva de existenta ei in statiune. Din acest motiv a fost mutata din nou la Oradea, in locuinta lui Fogel Adolf, activist in colectivul de cadre al Regionalei PCR Oradea si a sotiei sale, Sarolta, de asemenea membra de partid. In respectivul imobil se putea asigura "izolarea ei completa", scrie mai departe raportul. Sotii Fogel primisera misiunea de a avea grija ca batrana sa nu ia contact cu alte persoane. "Sotii Fogel au spus ca mama lui Foris era batrana (peste 70 de ani), suferinda de inima, nu prea manca si postea des. (...) Spre sfarsitul primaverii sau inceputul verii lui 1947, batrana a decedat in casa lui Fogel, este concluzia din 1968. Sotia lui Fogel declara ca intr-o zi cand a intrat in camera la batrana, a gasit-o moarta." Gazdele au anuntat conducerea locala a partiului. "Au hotarat cum sa procedeze la disparitia cadavrului, fara a ramane nici o urma. In acest scop au decis sa-l arunce in raul Crisul Repede." Motivatia unui atat de neobisnuit procedeu era ca o inmormantare intr-un cimitir nu ar fi fost posibila fara a se crea pericolul dezvaluirii identitatii femeii. "In seara zilei cand a decedat, au luat cadavrul fara nici un fel de imbracaminte, invelit intr-o patura si cu un autoturism l-au transportat la Cris in locul numit Silvas si l-au

- 204 -

aruncat in apa, cu un pietroi legat de gat. Familia Fogel a distrus prin ardere toate lucrurile personale apartinand batranei." De ce era mai putin "batatoare la ochi" aruncarea unui cadavru in apele Crisului la miez de noapte? De ce nu au scapat de el ingropandu-l pur si simplu in alt loc decat cimitirul? Aceste intrebari nu i-au preocupat pe anchetatorii din 1968. Atunci s-a stabilit "in urma cercetarilor" ca mama lui Foris a murit la Oradea, iar cadavrul ei fiind aruncat in Crisul Repede, sugerandu-se, oarecum, ca ar fi fost impinsa in apa de vie, cu piatra legata de gat. Aceasta concluzie a ramas valabila si astazi. "TOVARASA" LUI FORIS. Dupa disparitia definitiva a lui Stefan Foris in iunie 1946, Victoria Sarbu a facut nenumarate incercari de a-i da de urma. S-a adresat prima data lui Gheorghe Pintilie, cel care "il rapise" si care ulterior avea sa coordoneze si asasinatul. Acesta a "sfatuit-o" sa reclame disparitia la politie si chiar sa dea un anunt in ziar. "Cand m-am dus a doua oara la Pantiusa, el mi-a spus ca tot ce povestesc eu este barba, ca Foris a fugit si eu l-am ajutat sa fuga si vin aici pentru mascarea acestui fapt. Revoltata, am cerut atunci sa vorbesc cu tovarasa Ana. Am fost la tovarasa Ana, m-am intalnit cu tov. Bodnaras, care m-a trimis sa-l caut vizavi la sovietici pe Foris. S-au petrecut o serie intreaga de lucruri – drumurile mele de la sediu (partidului – n.n.) la Legatia Sovietica, o serie de scrisori prin care am ajuns la tov. Luca si acesta m-a anuntat ca Foris este tradator." In peregrinarile ei de la un lider al partidului la altul, Victoria Sarbu a ajuns si la Gheorghiu-Dej. Ii adresase o scrisoare, iar dupa o vreme a venit dupa raspuns. In timp ce astepta la usa, "deodata a aparut tov. Gheorghiu-Dej si a strigat la mine cum indrazniti sa scrieti, cine v-a dat voie sa scrieti, te-ai agatat de gatul unui criminal si mergi cu el in prapastie", a povestit ea ulterior episodul. Tot ce a reusit sa afle despre detentia lui Foris a fost ca la un moment dat facuse greva foamei, moment in care si-a scris testamentul. Dupa o vreme de zadarnice incercari, Victoria Sarbu a abandonat. La sfarsitul lui aprilie 1945 nascuse o fetita. Pentru a se putea intretine pe ea si copilul, s-a angajat curier la o societate forestiera. La finele lui 1949 avea sa fie, la randul ei, arestata. IMPLICAREA UNIUNII SOVIETICE In indepartarea lui Foris de la conducerea partidului, in rapirea, sechestrarea si suprimarea sa URSS-ul nu a avut o contributie directa. Desi Bodnaras i-a prezentat destituirea ca pe o dorinta a Moscovei si pe sine ca un transmitator al respectivei dorinte, realitatea era ca sovieticii nu prea aveau habar de ce se intampla in Romania inainte de 23 august. Ba chiar exista teama ca sovieticii nu aveau cum sa fie prea incantati de indepartarea din fruntea partidului a unui om desemnat de ei in aceasta functie. Din cate au declarat ulterior cei implicati, mutarile succesive dintr-o locuinta in alta in intervalul 1944-1946 s-au facut si din teama ca prizonierul sa nu fie detectat de Comisia Aliata de Control. Nici unuia dintre liderii comunisti romani nu i-ar fi convenit amanuntite cercetari asupra activitatii lor din vremea razboiului. Cand s-a pus problema suprimarii, singura Ana Pauker a fost de parere sa fie intrebata si Moscova. "Ce rost are?", i s-a raspuns, si chestiunea a ramas astfel in sarcina conducerii de la Bucuresti. Chiar daca implicarea sovietica efectiva nu a existat, modelul suprimarii "tradatorilor" sau a adversarilor incomozi fusese aplicat in URSS de nenumarate ori.

Dificultatile studiului arhivistic

CRISTINA DIAC Despre parcursul lui Stefan Foris in 1944-1946, in arhivele romanesti sunt mii de pagini. Din pricina specificului practicilor comuniste si a caracteristicilor documentelor produse de institutiile reprezentative ale regimului, adevarul este insa imposibil de stabilit. O istorie a comunismului nu poate fi conceputa fara utilizarea presei si documentelor arhivelor

- 205 -

speciale ca izvoare ale studiului ei. Pentru dificultatile si limitele metodei studiului arhivelor speciale, reprezentativ este cazul mortii lui Foris. "TRADATORUL". Cert este ca fatala acuzatie de tradare i-au adus-o lui Foris cei trei membri ai Secretariatului PCdR – Teohari Georgescu, Iosif Chisinevschi si Gavrila Birtas – dupa "caderea" din 1943. Ajunsi in Inchisoarea Caransebes, la cercetarile facute de organizatia de partid a inchisorii (condusa de Gheorghiu-Dej), acestia aduc "argumente" ca tradatorul nu poate fi decat singurul membru al conducerii care scapase nearestat, adica Foris. Parerile lor sunt sustinute de ceilalti ilegalisti din libertate, certati cu Foris. Din Caransebes, legatura cu ei este tinuta de Pantelimon Bodnarenko (viitorul director general al Securitatii Poporului, Gheorghe Pintilie) prin Ana Toma (cu care se va si insura dupa eliberare, unul dintre adevaratii vinovati ai "caderii" din 1943). Decizia execuTiei. Foris nu fusese colaborator al Sigurantei. Vanatoarea de "colaborationisti" cu invinsii in razboi cuprinsese insa intreaga Europa. Grupari din fosta Rezistenta franceza, bunaoara, isi suprimau, la randule, fara judecata si scrupule, tradatorii. Cazul Foris se aflase in atentia tuturor persoanelor marcante din partid. Bodnaras il "coborase" din functia de lider al partidului. Impreuna cu Parvulescu si Ranghet ii luasera locul. Agentii sovietici Bodnarenko si Didenko il retineau si "gazduiau". Nu doar Gheorghiu-Dej, ci si ceilalti membri ai Secretariatului fusesera implicati in decizia executiei sale. Desi avem multe declaratii de la fosta conducere despre aceasta decizie, marturiile se bat cap in cap. Si mai contradictorii sunt declaratiile fostilor sefi si anchetatori ai Securitatii, anchetati in 1968. POZITIA LUI TEOHARI GEORGESCU. Fostul ministru de Interne, anchetat in stare de arest, in 1952, sub aceleasi invinuiri de colaborare cu Siguranta in anii razboiului, marturisise ca el avusese, inaintea lui Dej, ideea impuscarii lui Foris. Neavand interesul anchetarii lui Foris, de teama ca acesta sa nu dezvaluie propria sa activitate tradatoare, Georgescu declara ca se adresase, din initiativa sa, lui Dej, Anei Pauker si lui Vasile Luca cu propunerea executiei lui Foris. In 1953, acelasi Teohari Georgescu declara: "In anul 1946 a venit la mine generalul Nicholschi si m-a intrebat «Ce facem cu Foris? Sta de mult». Eu i-am raspuns ca am sa intreb si am sa comunic. Dupa cateva zile m-am dus la secretarul general al partidului si l-am intrebat: «Ce facem cu Foris? Il tinem de mult, il suprimam?». Fata de propunerea mea, secretarul general al partidului mi-a spus ca este de acord sa-l suprimam. Dupa aceasta i-am cautat pe Vasile Luca si pe Ana Pauker. I-am gasit intr-o camera a Anei Pauker de la etajul I. I-am intrebat ce facem cu Foris, in sensul daca sa-l suprimam. Amandoi au fost de acord. Dupa aceasta i-am comunicat lui Pintilie ca sa-l ridice pe Foris, deoarece s-a hotarat suprimarea lui. Foris Stefan a fost dus intr-o casa si suprimat de o echipa condusa de Petre Bulgaru. Dupa aceasta, generalul Pintilie mi-a confirmat ca a fost executat". POZITIA LUI VASILE LUCA. La intrebarea anchetatorului "Cum s-a hotarat lichidarea lui Foris?", fostul lider raspunde in 1954: "In timpul guvernarii lui Radescu, existand pericolul ocuparii, respectiv atacarii sediului CC, la o sedinta a Secretariatului, careva dintre membrii Secretariatului a ridicat problema arestatilor aflati in sediul CC si indeosebi a lui Stefan Foris, care putea fi scapat in eventualitatea unui atac indreptat contra sediului CC. Cu aceasta ocazie, Ana Pauker a propus ca ori sa-i dam drumul lui Stefan Foris, ori sa fie lichidat, intrucat tinerea lui in sediul CC prezinta un pericol permanent pentru partid. La aceasta sedinta au fost de fata secretarul general, eu, Ana Pauker si Teohari Georgescu. In unanimitate s-a hotarat ca Stefan Foris sa fie lichidat, Teohari Georgescu fiind insarcinat cu executarea acestei chestiuni. Nu cunosc nici un amanunt in legatura cu modul in care a fost lichidat Stefan Foris". "ADEVARUL PARTINIC". Agentii serviciilor speciale par total nemarcati de amintiri personale. Parerile lor se schimba de la o zi la alta, functie de sugestia celui care solicita declaratia. De altfel, in 1968, la prima intalnire cu trimisii partidului, Gheorghe Pintilie s-a eschivat de la a face o declaratie scrisa. Sub pretextul ca ii tremura mainile, fostul agent sovietic a cerut sa scrie cineva

- 206 -

ce trebuie sa declare ca el va semna. Ceea ce au semnat – el si ceilalti – se incadreaza intru totul conduitei sintetizate de fostul general NKVD Pavel Sudoplatov: "Parerea mea despre oameni si faptele lor este intotdeauna in concordanta cu linia partidului". DIALOG LA DISTANTA La 30 octombrie 1967, Pintilie a purtat urmatorul dialog cu membrii comisiei de ancheta: "Tov. Gheorghe Stoica: Cine ti-a dat in primul rand sarcina ca trebuie sa-l lichidezi (pe Foris, n.n.)? Tov. Pintilie Gh.: Intai Ghita si apoi Teohari. Mai mult am fost speriat, pentru ca nu aveam cum. Dupa un timp m-a intrebat: "Ai terminat?". Am spus ca nu. Dupa doua-trei saptamani cand mi-a spus, m-a intrebat din nou daca am terminat. Nu puteam sa termin, pentru ca se putea face perchezitie de sovietici, de asemenea, la fiecare intersectie se putea face perchezitie. I-am spus lui Ghita si acesta imi spune: "Ma, ce esti asa de prost?". I-am cerut un sfat. El mi-a spus: "Tie sa-ti dau sfat? Dar ce, tu nu ai cap?". Asa am gasit singur solutia si i-am spus lui Ghita ca am terminat si m-a felicitat. Mi-a spus: "Bravo, bine ca ai terminat. Da-l in... masii".

Editorial: Chipul patriei

LAVINIA BETEA In algoritmul creatiei si al difuzarii actului cultural, imperativul "formarii constiintei patriotice" in spiritul "vremurilor noi" s-a extins repede si asupra unor "laturi ale existentei" precum pedagogia, sistemul de invatamant si "cultura de masa". Pe negandite, dupa cum ar parea la o prima impresie, in Romania deceniului cinci au aparut noi reprezentari ale chipului si istoriei patriei. O tara frumoasa si bogata, cu oameni harnici, viteji si buni, care din pricina asezarii "in rascrucea marilor furtuni" avusesera de facut fata nenumaratelor valuri de dusmani si exploatatori care o saracisera. Sansa restabilirii dreptatii si echitatii sociale aparuse prin reprezentantii poporului muncitor de la putere. Ei, comunistii, ii vor nimici si zdrobi pe dusmanii si exploatatorii din interiorul si exteriorul patriei iubite. Libera si guvernata de asemenea buni fii, prosperitatea Romaniei va creste atat de grabnic, incat in numai cateva cincinale va atinge si depasi tarile cele mai avansate din lume. Cator dintre cei care-au auzit in anii viitori asemenea teorii, din scoala primara si pana la sedintele sindicale ori in romanele si filmele istorice, le-ar fi venit sa creada ca aceasta reprezentare a Romaniei fusese zugravita de insusi Stalin ca portret al "maicii Rusii"? In 1931, liderul de la Kremlin prezentase un impresionant discurs de bilant si argumentare a colectivizarii si industrializarii fortate. Este posibila incetinirea ritmului acestora? – fusese intrebarea pe care Stalin isi centrase retorica. Prilej cu care, in stilul sau discursiv particularizat de elementele preluate din predicile preotesti deprinse in neispravita sa scoala de teologie, oferise o schema explicativa a trecutului, prezentului si viitorului Rusiei sovietice. "O trasatura a vechii Rusii a fost aceea a continuelor infrangeri pe care le-a suferit datorita inapoierii ei, narase Stalin. A fost infranta de hanii mongoli, a fost infranta de beii turci, a fost infranta de capitalistii englezi si francezi. A fost infranta de feudalii japonezi. Toti au infrant-o din cauza inapoierii sale: inapoiere militara, inapoiere culturala, inapoiere politica, inapoiere industriala si inapoiere agrara. Au infrant-o pentru a profita de ea si au facut asta scapand nepedepsiti. Va amintiti cuvintele poetului prerevolutionar: «Esti amarata, dar plina de bogatii, puternica, dar lipsita de forta, maica Rusie». Acesti domni stiau foarte bine versurile vechiului poet. Au infrant-o spunand: «Esti plina de bogatii, asa ca ne putem imbogati pe socoteala ta». Au infrant-o spunand: «Esti amarata si lipsita de forta, asa ca poti fi infranta si jefuita fara teama de pedeapsa». Asta este legea exploatatorilor: sa-l infranga pe cel inapoiat si slab. Este legea junglei instaurata de capitalism. Esti inapoiat, esti slab, deci esti «vinovat»; poti fi infrant si inrobit. Esti

- 207 -

puternic – «tu ai dreptatea» –, deci trebuie sa ne temem de timpul care trece. Nu trebuie sa mai intarziem. Suntem in urma cu 50 sau 100 de ani in urma tarilor avansate. Trebuie sa strabatem distanta in zece ani. Ori facem acest lucru, ori vom fi zdrobiti. Asta ne dicteaza datoria noastra fata de muncitorii si taranii URSS." Note de puternic impact psihologic se regasesc in mentionatul discurs difuzat ulterior intr-o forma adaptata la istoria nationala a fiecarei tari din lagarul comunist. Datorita acestora, cliseele verbale si explicative ale interpretarii istoriei nationale in spiritul maniheismului si militantismului stalinist se mentin si in prezent in memoria colectiva a multimilor din spatiul postcomunist. Caci tot Stalin fusese girantul "Cursului scurt de istorie a PC(b) al URSS", aparut la finele anului 1938, care atribuie un trecut fictiv partidului bolsevic din Rusia. Pana dupa moartea lui Stalin, aceasta era "biblia" comunismului mondial in toate tarile sovietizate si modelul de falsificare a istoriilor lor nationale. O ironie a sortii poate fi socotit faptul ca redactorul principal al "Cursului scurt" este unul si acelasi Pospelov, director al Institutului "Marx, Engels, Lenin, Stalin", care coordonase apoi si comisia de elaborare a "raportului secret" de denuntare a "cultului stalinist" (1956). In Romania anului 1947, dupa modelul "Cursului scurt", a aparut manualul de "Istoria Romaniei", in fruntea autorilor sai fiind Mihai Roller, care va si specifica, de altfel, intr-una din prefetele editiilor viitoare ca "se calauzise dupa invatatura lui I.V. Stalin". Biografia lui Roller este, la randu-i, reprezentativa pentru constructia si impunerea valorilor epocii sale. Fara vreo pregatire de specialitate, datorita calitatii de ilegalist, Roller fusese declarat istoricul numarul unu al Romaniei. Exclusiv pe baza "meritelor politice" fusese inclus si in Academia Romana, dimpreuna cu altii ca el, in locul academicienilor epurati. S-a sinucis in 1958, disperat ca gresise "linia justa" de interpretare a grevelor de la Grivita, prestigiul fabricat spulberandu-i-se meteoric. Cat va mai trece oare pana la numaratoarea Roller-ilor din zilele noastre care pe temeiul "girului moral si etic" al partizanatului politic au monopolizat dezbaterile pe teme istorice?

Stalin si Jdanov, "moasele" Cominformului

PAULA MIHAILOV CHICIUC Dupa desfiintarea Cominternului, Stalin a avut grija ca activitatea Internationalei sa nu dispara. De aceea, la propunerea lui, in Polonia (22-27 septembrie 1947) s-a organizat prima consfatuire postbelica a noua lideri comunisti, unde s-au pus bazele Biroului de Informatii al partidelor comuniste (Cominform). Dupa victoria in cel de-al doilea razboi mondial, Uniunea Sovietica, aflata sub conducerea dictatoriala a lui Stalin, a inceput a "sadi semintele" comunizarii si sovietizarii tarilor din Europa Centrala si de Sud-Est. In Romania, actiunea de sovietizare a inceput dupa intrarea trupelor Armatei Rosii in Bucuresti, instalarea Comisiei Aliate de Control sovietice, iesirea din ilegalitate a Partidului Comunist din Romania si intoarcerea activistilor cominternisti de la Moscova. "MOARTEA" COMINTERNULUI. Incetul cu incetul, in intreaga zona de rasarit a Europei, scenariul ridicarii partidelor comuniste si muncitoresti la rang de partide de guvernare s-a repetat. Chiar daca la nivel oficial, in mai 1943, Cominternul a fost desfiintat din ordinul lui Stalin, peste o luna, la nivelul conducerii superioare a PCUS, fostele cadre sovietice ale Cominternului s-au regrupat intr-un Birou de informatii. Cadrele internationale, printre care se numara "grupul Anei Pauker", au primit sarcini de partid in "institutele" speciale, care nu faceau altceva decat sa continue activitatea Internationalei a III-a. Stalin n-ar fi acceptat, chiar si nesigur pe soarta razboiului fiind, sa piarda coordonarea partidelor comuniste din celelalte tari. Motive pentru a considera ca Internationala a III-a a supravietuit avem deci destule. Dar faptul care a demonstrat cu prisosinta ca visul internationalist nu a pierit l-a constituit

- 208 -

intrunirea celor noua lideri ai partidelor comuniste din URSS, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Franta si Italia. Organizata in secret, la propunerea lui Stalin, ajutat de Jdanov – considerat in acel moment "ideologul" PCUS –, consfatuirea s-a desfasurat in orasul Szklarska Poreba (Polonia), intre 22 si 27 septembrie 1947. Secretomania care a cuprins organizatorii acestei intalniri a mers pana intr-acolo, incat toti liderii comunisti fusesera transportati de la Moscova in Polonia cu avioane militare. "NASTEREA" COMINFORMULUI. Scopul initial al intrunirii liderilor comunisti, declarat de Stalin, dar adus la cunostinta celorlalti conducatori invitati de Dimitrov – seful Partidului Comunist Bulgar, fost secretar al Cominternului – era acela de a se realiza un schimb de experienta intre statele socialiste si de coordonare a activitatii acestor partide. Proiectul crearii Biroului de Informatii al partidelor comuniste si muncitoresti (prescurtat Cominform) presupunea strangerea legaturilor intre partidele comuniste din Europa, America si Africa, centralizarea informatiilor despre componenta sociala si activitatea lor, centralizarea deciziei miscarii comuniste internationale la Moscova. Cele mai importante si, de altfel, singurele intruniri ale Cominformului au avut loc in septembrie 1947 (Polonia), in iunie 1948 (Romania) si noiembrie 1949 (Ungaria). Munca organizatorica a Biroului era condusa de un secretariat din care faceau parte reprezentanti ai partidelor comuniste si muncitoresti. La randu-i, Secretariatul avea in subordine un alt "secretariat tehnic", o "cancelarie" si alte structuri ale aparatului. Sediul central al Cominformului se stabilea prin rotatie, iar cuvantul hotarator era al Kremlinului si acceptat de toti ceilalti conform principiului centralismului democratic. Astfel, primul sediu central a functionat la Belgrad, apoi la Bucuresti. Gazeta oficiala a Biroului se numea "Pentru pace durabila, pentru democratie populara" si redactia ei a supravietuit pana in aprilie 1956. Contemporanii povestesc faptul ca titlul-lozinca fusese ales tot de Stalin, in ideea in care, atunci cand gazetarii straini vor cita din ziar, vor repeta si propaga involuntar lozinca. Dar sperantele i-au fost naruite, caci citatele din gazeta Cominformului nu reproduceau si titlul ei, ci se semnau simplu –"oficiosul Cominformului". O LUME, DOUA LAGARE. La prima intrunire a liderilor celor noua partide comuniste – mai toate reprezentate ca majoritare in guvernele lor nationale –, fiecare dintre participanti a prezentat rapoartele de activitate asupra partidelor pe care le reprezenta. Raportul care a cantarit cel mai mult in ecuatia fenomenului de comunizare a Europei a fost cel al lui Jdanov. Apropiatul lui Stalin, cel care l-a ajutat in punerea in practica a ideii de Birou de informatii, a declarat clar ca din acel moment Europa s-a impartit in doua lagare: cel imperialist, in frunte cu SUA, si cel socialist, condus de URSS. Jdanov mai declara ca pozitiile celor doua state sunt ireconciliabile atat timp cat SUA sunt impotriva "democratiilor populare" si a constructiei socialismului.

Arhivele Kremlinului si istoria partidului

PAULA MIHAILOV CHICIUC Pregatirea aparitiei Cominformului s-a facut de catre Kremlin in cele mai mici detalii. La Moscova s-au adunat date esentiale din activitatea fiecarui partid comunist "supus". La prima intrunire a Cominformului, Dej, liderul PCR, a fost ultimul dintre raportori. Conform documentelor de arhiva, raportul sau a nemultumit sovieticii. Desi prezenta Cominformului s-a prelungit timp de noua ani in Europa de Est, istoria acestuia este putin cunoscuta. Documentele originale ale principalelor intruniri (1947, 1948, 1949) se afla la Centrul de Pastrare si Cercetare a Istoriei Recente de la Moscova. In 1992, profesorii Gheorghe Buzatu si Ioan Chiper au facut o vizita de documentare la arhivele de stat din capitala rusa, de unde au cules informatii pretioase despre istoria si activitatea Cominformului. Inceputul arhivei Cominformului a ajuns si la Arhivele Nationale din Bucuresti sub forma de microfilme, restul

- 209 -

ramanand o necunoscuta din cauza lipsei fondurilor ANIC... INVENTARE SI STATISTICI. Din documentele desecretizate de autoritatile rusesti inca din 1993 aflam, precizeaza Gheorghe Buzatu in prefata lucrarii "Romanii in arhivele Kremlinului", in ce au constat tactica si strategia Kremlinului in "opera de comunizare" a estului european, persoanele implicate, cum supraveghea "Centrul" de la Moscova operatiunea si efectele obtinute. Dupa cum era prevazut in proiectul initial, inca inainte ca Biroul de informatii sa devina realitate (septembrie 1947), functionarii de la Kremlin au cerut conducerii fiecarui partid comunist din tarile ocupate de trupele Armatei Rosii date concrete privind activitatea lor. Un tabel strict secret datat 1947 contabiliza la 14.971.960 numarul comunistilor pe mapamond, iar peste doi ani, la 1 mai 1949, la 22 de milioane. Relevante sunt si informatiile privitoare la Romania: circa 1.000 de comunisti in momentul august 1944 si 700.000-710.000 in 1949. REFERINTE. Datele stranse au ajuns, dupa infiintarea Cominformului, la Cancelaria Biroului, sub forma unei note informative atestand situatia politica si economica de atunci a Romaniei. Informatiile evidentiau momentele de referinta din istoria PCR, dar si cauzele esecurilor din evolutia sa: imposibilitatea organizarii unor actiuni de amploare, cu rezultate efective in cadrul luptei impotriva dictaturii antonesciene si a razboiului Romaniei alaturi de Germania, aspecte atribuite slabiciunii partidului si a cadrelor sale de conducere. Aceeasi nota amintea de existenta celor trei grupari – cea externa - "moscovita" –, si a celor doua interne – "partidul din inchisori" si gruparea din jurul lui Foris. Kremlinul a radiografiat situatia PCR-ului pe baza Statutului partidului, cu propunerile pentru refacerea economiei nationale si pentru definitivarea reformei agrare, ca si programul de guvernare al Blocului National Democratic. In privinta efectivelor, la 1 iunie 1947, PCR numara 703.000 de membri. "TARI FRATESTI". Alta actiune intreprinsa inaintea consfatuirii celor noua partide comuniste din Polonia a fost miscarea diplomatica de apropiere intre tarile socialiste. Diferite delegatii guvernamentale romanesti sunt invitate la intalniri de rang inalt in Iugoslavia, Polonia si Cehoslovacia, ocazie cu care se stabileau conditiile incheierii de acorduri comerciale sau conventii culturale pentru intarirea relatiilor dintre tarile viitorului lagar socialist. In final, toate pregatirile fiind incheiate, la 22 septembrie 1947, la Szklarska Poreba, a inceput consfatuirea liderilor politici comunisti. Ultimul dintre vorbitorii care a prezentat raportul de activitate al partidului sau a fost liderul PCR – Gheorghe Gheorghiu-Dej (23 septembrie). Textul integral al raportului se afla in continuare in arhivele Cominformului de la Moscova. Din consultarea lui, rezulta ca Dej s-a straduit in fata colegilor sai internationalisti si mai ales a celor sovietici sa evidentieze succesele intreprinse de Guvernul comunist. La capitolul succese a inclus stabilizarea monetara, cresterea productiei industriale, extinderea sectorului de stat in industrie, controlul si conducerea sectorului privat prin oficiile industriale, nationalizarea BNR, reforma armatei, a justitiei, a administratiei. Dej promitea, totodata, adoptarea unei noi Constitutii prin care sa se limiteze prerogativele suveranului pana la aparitia posibilitatii abolirii monarhiei in Romania. Desi lista realizarilor PCR era destul de lunga, conform principiului autocriticii, Dej a evidentiat "lipsurile" si "cauzele" acestora in activitatea partidului. Se pare insa ca pentru Jdanov si Malenkov din raportul lui Dej au contat mai mult nerealizarile decat succesele. In consecinta, cei doi reprezentanti ai URSS au transmis la Kremlin o radiotelegrama cu urmatorul continut: "Impresia generala cu privire la raport nu este prea buna". Cu toate acestea, datorita schismei dintre Stalin si Tito, urmatorul "cartier general" al Cominformului a fost mutat de la Belgrad la Bucuresti, pe o perioada de un an (1948-1949). RAPORTUL LESAKOV Sovieticii isi infiltrasera in "partidele fratesti" oameni care le furnizau informatii despre acestea. Astfel, in urma unui denunt semnat de Bodnaras la adresa lui Dej, a descins la Bucuresti (7-20 august 1947) Vladimir I. Lesakov, insarcinat cu anchetarea reclamatiei. El a purtat discutii separate cu general-colonelul I.Z. Susaikov, Ana Pauker, Dej, Vasile Luca si alti membri din

- 210 -

conducerea PCR. In raportul intocmit, Lesakov a descris divergentele manifestate la nivelul conducerii intre "gruparea Dej" si "gruparea Pauker", concluzionand ca, pentru a se impune, Dej urmarea scoaterea din partid a gruparii Pauker-Luca, pe motiv ca acestia nu erau romani. La randul lor, "paratii" au contraatacat, insistand pe erorile comise de Dej si consilierul sau, Maurer. La 19 august, chiar Dej a recunoscut existenta neintelegerilor dintre liderii PCR, asigurand, insa, ca ele nu vor putea avea grave consecinte pentru constructia Romaniei socialiste. SARCINI "In partidul nostru exista lipsuri grave. (...) Sarcina centrala a organizatiei noastre de partid este consolidarea organizata a crearii influentei partidului nostru si continuarea activitatii pentru eliminarea din partidul nostru a fostilor legionari si a elementelor necinstite care au patruns in randurile noastre" Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1947 PRECIZARI "Cominformul a fost creat tocmai din necesitatea de a pune la punct parerile care se deosebeau de cele sovietice. Ideea nevoii infiintarii unui astfel de organism a aparut inca din vara lui 1946, la o discutie dintre Stalin, Tito si Dimitrov. Dar momentul prielnic a aparut abia in 1947, in contextul respingerii de catre URSS a Planului Marshall" Milovan Djilas

Romania si modelul cultural sovietic

PAULA MIHAILOV CHICIUC Inaintea caderii definitive a "cortinei de fier" in tre lagarul socialist si cel "imperialist", URSS si-a asigurat suprematia in viata socio-culturala a Romaniei. Incepand cu 1947 pana in 1958, relatia Kremlin-Bucuresti a ramas batuta in "cuiele" Casei Prieteniei, Muzeului si Institutului de Studii, evident "sovieto-romane". Una dintre primele copii ale institutelor si organizatiilor de factura sovietica in Romania a fost Asociatia pentru Strangerea Legaturilor cu URSS – ARLUS (1944). Prin activitatea Asociatiei, aceasta isi propunea sa familiarizeze poporul roman cu marea cultura a statului vecin, mentinand vie, totodata, influenta politica si economica a Uniunii Sovietice. Desi se declara o organizatie apolitica, inaintea numirii Guvernului Groza (6 martie 1945), ARLUS-ul a decis trimiterea unei delegatii la Palat. Scopul ei era sa ceara Regelui Mihai I sa "redea tarii linistea", prin numirea unui guvern. Avand in vedere insasi menirea existentei ARLUS in societatea romaneasca – aceea de promotoare a culturii sovietice – era clara intentia manifestata de sprijinire a unui guvern prosovietic si, implicit, procomunist. LENIN, STALIN SI... MIHAI. Dar ARLUS-ul nu a ramas singura oficina a Sovietelor in viata romaneasca. Cu concursul Ambasadei URSS, al reprezentantilor Comisiei Aliate de Control, a activistilor comunisti din "gruparea moscovita" si a din ce in ce mai numeroase personalitati romanesti, Bucurestiul avea sa devina in 1947 un real "bastion de cultura sovietica". Sirul aparitiilor de institutii create dupa chipul si asemanarea celor de la Moscova a inceput cu infiintarea Casei Prieteniei Sovieto-Romane, la 12 martie 1947, in sala Cinematografului Fantasio. Festivitatea de inaugurare era astfel prezentata de "Scanteia": "Sala era bogat impodobita cu steaguri sovietice si romanesti. Pe scena, doua mari portrete: al Generalissimului Stalin si al M.S. Regele Mihai I al Romaniei, iar in mijloc un bust al lui Vladimir Ilici Lenin". La festivitate participasera membri ai Consiliului de Ministri, in frunte cu premierul Petru Groza, reprezentatii Comisiei Aliate de Control in frunte cu general-colonelul de tancuri – I.Z. Susaikov

- 211 -

–, loctiitorul Presedintelui Comisiei, membrii din conducerea ARLUS, personalitati politice, ofiteri sovietici, conducatori ai sindicatelor romanesti, oameni de stiinta si arta. Vor fi aceeasi si la deschiderea altor institutii-simbol ale prieteniei dintre cele doua popoare. Numai prin simpla prezenta a unor oficialitati de rang superior la asemenea manifestari putem deduce importanta de moment oferita "infratirii". Dupa intonarea imnurilor celor doua state, general-colonelul I.Z. Susaikov se adresase participantilor printr-un discurs pompos, ce sublinia "remarcabila coincidenta: tocmai in preajma celei de a treia aniversari a intrarii trupelor sovietice pe teritoriul Romaniei, din initiativa Comandamentului acestor trupe, se deschide si in Capitala Romaniei Casa Prieteniei popoarelor noastre. (...) Ramane sa ne exprimam speranta ca aceasta Casa a Prieteniei Sovieto-Romane sa devina centrul cultural si social in Capitala Romaniei, in care se va concentra o munca mare si rodnica de cunoastere a vietii din Statul Sovietic, casa acelei prietenii care, dupa cum o confirma istoria Romaniei, va fi chezasia independentei statului roman. (...) In numele Comandamentului de Trupe al Armatei Sovietice, declar deschisa Casa Prieteniei Sovieto-Romane!" MUZEUL ROMANO-SOVIETIC. Peste alte doua saptamani, in 28 martie 1947, in cladirea actualului Palat Kretzulescu (atunci locuinta profesorului Todor Stoianovici), se deschidea Muzeul Romano-Sovietic, depozitarul a "peste 15.000 de documente istorice originale, care stau marturie a relatiei dintre popoarele roman si rus de-a lungul veacurilor", dupa cum anunta oficiosul "Scanteia". Aceeasi sursa detalia ca printre ele se afla tratate si scrisori semnate de domnitorii Gheorghe Stefan, Vasile Lupu, Mihai Viteazu, Gheorghe Duca, Dimitrie Cantemir, mitropolitii Varlaam, Dosoftei, Teodosie, de tarii Aleksei Mihailov, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a si de generalul Kiseleff. Dar cum "istoria de veacuri" a relatiilor dintre cele doua state nu este nici pe departe epuizata de obiectele si documentele deja prezentate, "tovarasul Constantin Daicoviciu a schitat in fata asistentei planul de lucru care va permite inzestrarea Muzeului cu toate piesele doveditoare a stranselor relatii romano-ruse". Un alt Palat de renume din Bucuresti – Cantacuzino (cunoscut ca si "Casa cu lei" – a devenit din 3 iunie 1947 sediul Institutului de Studii Romano-Sovietice. Solemnitatea deschiderii noului locas de stiinta si cultura s-a facut in prezenta a doua inalte fete bisericesti ruse – Patriarhul Alexei al Moscovei si al Intregii Rusii si Mitropolitul Grigore al Leningradului si al Novgorodului. Cei doi prelati erau insotiti de premierul Petru Groza si membrii Consiliului de Ministri – Teoharie Georgescu, Lucretiu Patrascanu, Alexandru Alexandrini, Florica Bagdasar. De la festivitate nu puteau lipsi general-colonelul I.Z. Susaikov si ambasadorul URSS in Romania – S. Kavtaradze. Din Consiliul de conducere al Institutului faceau parte Stefan Nicolae, Constantin I. Parhon, Emil Petrovici sau Alexandru Rosetti. In discursul sau, premierul Groza s-a adresat oamenilor de stiinta romani sa "afle cu ajutorul acestui institut noi izvoare pentru reconstructia si propasirea tarii." La ce servea, oficial, infiintarea Institutului? Cele cinci directii si 14 sectii din cadrul sau (stiinte tehnice, agronomie, stiinte economice, filologie – teologie, geografie-geologie, drept, chimie-fizica-matematica, literatura-jurnalistica, arte plastice, drama, muzica) deserveau cadrele didactice si studentii care doreau sa-si insuseasca limba rusa si metodele de invatamant sovietice, dar si tuturor acelora ce doreau sa lucreze pe relatia cu Uniunea So-vietica. Cursurile, gratuite, erau sustinute de profesori ca George Enescu, Andrei Otetea, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Constantin Daicoviciu si Constantin I. Parhon. Se subintelege ca profesorii si studentii dornici de cariera au dat navala. Asadar, dintr-o rau-inteleasa servitute fata de "patria eliberatoare" – Uniunea Sovietica – atat Romania, cat si celelalte tari din lagarul socialist, au ingaduit subjugarea culturii nationale celei sovietice, considerate superioare. Fenomenul de sovietizare prin cultura s-a mentinut pana in 1958 – cand trupele Armatei Rosii s-au retras din Romania – si s-a incheiat aproape de 1964, anul "Declaratiei de independenta." CETATENII DE ONOARE AI ROMANIEI

- 212 -

Romania a tinut sa-si arate "recunostinta fata de Uniunea Sovietica" nu doar prin infiintarea de institutii de cultura, ci si prin conferirea de inalte distinctii oamenilor politici din conducerea statului sovietic. Astfel, pe 18 martie 1947, intr-o sedinta oficiala, Consiliul Primariei Cluj a hotarat acordarea titlului de cetatean de onoare al orasului, ministrului de Externe sovietic – Viaceslav Molotov – pentru "meritele in lupta pentru pace si libertatea popoarelor si serviciile speciale facute Romaniei si indeosebi Ardealului prin cunoscuta declaratie din 3 aprilie 1944 care a contribuit la pregatirea evenimentului de la 23 August, precum si faptul ca la Conferinta Internationala si la Conferinta de Pace, a sustinut interesele politice si teritoriale romanesti." Totodata, peste trei zile, Consiliul de Ministri a hotarat conferirea titlului de "cetatean de onoare al Romaniei" lui Stalin, "drept manifestare a recunostintei intregului popor roman pentru ajutorul dat in lupta de eliberare impotriva jugului hitlerist si de redobandire a independentei Statului Roman." Tot prin decret al Guvernului, Andrei Vasinki a primit Ordinul "Carol I" in grad de Cavaler Mare Cruce. SPERANTE "Ramane sa ne exprimam speranta ca aceasta Casa a Prieteniei Sovieto-Romane sa devina centrul cultural si social, in care se va concentra o munca mare si rodnica de cunoastere a vietii din Statul Sovietic, casa acelei prietenii care va fi chezasia independentei statului roman." I.Z. Susaikov, 1947 AVERTISMENT "O mana de fascisti, aceiasi care de o buna bucata de vreme vor sa impinga tara spre prapastie indemnand la acte huliganice, rup afisele ARLUS-ului. Este timpul sa le spunem clar si fara echivoc: mana la o parte! Prin astfel de acte huliganice, tara nu are decat de pierdut." Scinteia 1945

Universitatea PCR

PAULA MIHAILOV CHICIUC In 1945, la Bucuresti, a fost inaugurata Universitatea Muncitoreasca a PCR. In urmatorul an, pe frontispiciul ei, a aparut numele "precursorului" Stefan Gheorghiu. La inceperea cursurilor (1947), "inalta scoala de pregatire muncitoreasca" se dorea a deveni izvorul de materialism dialectic pentru "fiii si fiicele poporului". "O emotionanta sarbatoare – titra Scinteia din 13 martie 1945 –, atat pentru profesori, cat si pentru numarul impunator de elevi recrutati din muncitorii manuali si intelectuali, a fost prilejuita de inaugurarea Universitatii Muncitoresti a PCR." PIATRA DE TEMELIE – CC AL PCR. Spatii largi in ziarul oficial al partidului si cuvinte frumoase a primit festivitatea de inaugurare a Universitatii Muncitoresti (10 martie), in fruntea careia fusese numit profesorul de literatura Barbu Lazareanu – rector, secundat de Ionescu Gulian – secretar. Conducerea de partid era reprezentata de Ana Pauker – membru in Comitetul Central al PCR, declarata ca initiatoarea ideii de infiintare a institutiei. Copiata pana in cele mai mici amanunte dupa tiparul sovietic al scolilor pentru "propagandisti" si "agitatori", Universitatea PCR a avut o istorie destul de complicata. LA VREMURI NOI, SCOALA NOUA. Despre menirea si rolul atribuite "inaltei scoli de pregatire muncitoreasca" aflam chiar din discursul inaugural al rectorului Lazareanu: "Vestindu-si ivirea in toiul asaltului formidabil contra fascismului si aparand imediat dupa o netagaduita biruinta impotriva coalitiei reactionare de la noi, Universitatea Muncitoreasca – pornita din initiativa CC al PCR si dupa indrumarile tovarasei Ana Pauker – nu are de gand sa devina un corp

- 213 -

carturaresc izolat, rupt de marea batalie ce se da in jurul nostru. (...) Mai bine zis: menirea ei consta in a implini – si a creste in acelasi timp – posturile de comanda ale batalioanelor proletare, cu acele elemente care – inainte de a se fi avantat pe taramul scrisului si al vorbirii militante – isi vor dovedi pe teatrul bataliilor sociale insusirile de curaj, de pricepere si de hotarare neaparat trebuitoare unor comandanti, si numai dupa ce se vor fi echipat cu acea teorie si tactica de neinfrant care este doctrina marxist-leninista. (...) In fruntea celor cari predau la Universitatea muncitoreasca vor fi figura cei mai mari dascali ai omenirii: Marx, Engels, Lenin, Stalin." Noutatea "primei scoli teoretice pentru muncitori", subliniata, de altfel, in discursul rectorului, consta in continutul ei – "filosofia clasei muncitoare" si "materialismul dialectic". SCOALA PCR, REBOTEZATA! Peste doar 11 luni (10 februarie 1946) Scinteia anunta, din nou, "deschiderea Universitatii PCR «Stefan Gheorghiu» intr-o atmosfera inaltatoare". De ce a fost nevoie de redeschiderea universitatii, acum denumita "Stefan Gheorghiu", ziarul nu da nici cel mai mic amanunt. De la cea de-a doua festivitate lipsea insa chiar initiatoarea ideii – Ana Pauker. In schimb, cei peste o suta de "tovarasi muncitori, tarani, intelectuali, barbati si femei, recrutati ca si cursanti dintre "cei mai buni activisti, capabili, dornici de invatatura", au avut prilejul intalnirii cu Chivu Stoica, Iosif Chisinevschi, Gheorghe Apostol, Leonte Rsutu, Iosif Ranghes, Liuba Chisinevschi. Din staful universitatii au onorat adunarea rectorul Barbu Lazareanu, directorul de studii Zina Brancu si profesorii Mihai Roller, Alexandru Buican, Ionescu Gulian si Ion Popescu-Puturi, Ion Calugareanu. Toti vor fi considerati in anii urmatori "marile personalitati" care vor dirija cultura romaneasca. Daca la inaugurarea din martie 1945 rectorului i-a revenit sarcina de a vorbi despre institutia sa, in februarie 1946, "reinaugurarea" a fost, mai degraba, un meeting electoral. In sala s-au scandat lozinci pro-PCR si pro-Dej. Momentul de culme al festivitatii l-a realizat corul Universitatii, care, acompaniat de intreaga asistenta, a cantat "Internationala"! Au urmat interventiile reprezentantilor studentilor si studentelor – "tov. Nicula si tov. Sandu Babuci" –, care au exprimat "in cuvinte clare si angajamente concrete dorinta arzatoare a acestei prime serii de studenti scosi din productie pentru a-si insusi mai temeinic invatatura lui Marx, Engels, Lenin si Stalin". In "limba de lemn" ce avea sa se instapaneasca peste tara, reprezentantii viitorilor propagandisti si-au angajat la "sarcina de a intari Partidul nostru cu cadre pregatite politiceste ridicate prin cunoasterea teoriei marxist-leniniste si aplicarea ei in practica, insusindu-si cuvintele lui Marx si Engels ca: «Invatatura noastra nu e dogma, ci calauza in actiune»". DE CE STEFAN GHEORGHIU? Barbu Lazareanu a "lamurit", in maniera tipica propagandei comuniste, de ce au ales ca "patron" al institutiei pe social-democratul Stefan Gheorghiu: "Evocand trecutul de lupta al poporului nostru si pe eroii acestor lupte, incepand cu Doja, Horia, Closca si Crisan, Tudor Vladimirescu pana la I.C. Frimu, ne oprim asupra figurii luminoase a lui Stefan Gheorghiu". Un alt discurs "de rezonanta" a fost cel tinut de Iosif Chisinevschi, in calitatea sa de conducator al Sectiei de Educatie Politica a CC al PCR: "In Universitatea noastra isi vor face educatia, promotie dupa promotie, studenti de tip nou, studenti proveniti din adancul maselor, fii si fiice ai clasei muncitoare, ai taranimii, fii si fiice devotate activitatii Partidului nostru", a asigurat el asistenta. Tuturor acestor studenti, Chisinevschi le atragea atentia sa puna in practica invatatura capatata, astfel incat "victoria cauzei comuniste sa fie sigura". Din pacate, scrierile istorice despre asemenea institutii si rolul lor sunt putine. Prin intermediul acestora insa s-a incercat formarea "omului nou", proiectul utopic al comunismului mondial. CAPTURAREA LUI NICHIFOR CRAINIC La 28 mai 1947, Scinteia anunta pe prima pagina "Arestarea lui Nichifor Crainic", jubiland de bucuria capturarii "odiosului criminal de razboi". Despre Crainic se spunea ca ar fi fugit din tara dupa 23 august 1944 si ar fi facut parte din "guvernul-fantoma" al lui Horia Sima. Pentru fapta sa, a fost condamnat la moarte, in lipsa. Urma sa fie adus sub "o severa escorta" in Capitala. Din declaratiile lui Crainic aflam ca fostul publicist si profesor traia sub numele de "negustorul

- 214 -

Vladimir Spanu din Radauti", ascunzandu-se in casa preotului Sanmarghitean Ion, fost legionar, din satul Cerghid (judetul Mures). Crainic a marturisit ca nu parasise Romania si ca pana la 2 septembrie 1944 fusese ascuns la manastirea de maici din Pasarea. Dupa o perioada de internare intr-un spital din Sibiu, si-a continuat perindarile, deghizat, prin asezari din Banat si Mures.

Editorial: Pe fata si pe dos

LAVINIA BETEA Abia dupa deschiderea arhivelor pentru anii "institutionalizarii bolsevismului" in tarile Europei de Est putem reconstitui mecanismele lacunare de putere si influenta, controlul oficial si cel subteran practicate de Kremlin, precum si rolul unor personaje creditate cu rang secundar in panteonul comunist. Relevanta in reprezentarea lor este "Darea de seama privind vizita delegatiei Romaniei la Budapesta din 2-5 mai 1947", intocmita de Emil Bodnaras. Componentii delegatiei fusesera Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri, Octav Livezeanu, ministrul Informatiilor, Ion Pas, ministrul Artelor, si "raportorul" Bodnaras (oficial, subsecretar de stat la Presedintia Consiliului de Ministri). Documentul nu are specificat destinatarul. Deducem insa din continut ca informarea este destinata sovieticilor si conducerii PCR. Reiese si ca vizita "culturala" are ca prim scop informarea sovieticilor asupra orientarii si relatiilor din conducerea maghiara (sub raportul "politicii de compromisuri pe care guvernul ungar incearca sa o duca sub influenta si in favoarea anglo-americanilor si impotriva Uniunii Sovietice", scrie Bodnaras). Inca din primele randuri ale darii sale de seama, Bodnaras mentioneaza ca, inaintea calatoriei spre Budapesta, la Petru Groza acasa venisera Ana Pauker si Gheorghiu-Dej. Cei din urma ii facusera primului ministru (conducatorul delegatiei) instructajul de rigoare. "Am mai stabilit in tren – scrie «subalternul» Bodnaras – ca la toate intrevederile politice pe care Groza le va avea sa fie insotit de mine, ca textele declaratiilor pe care eventual va fi in situatia sa le faca sa fie redactate impreuna cu mine, sa nu acorde nici un interviu fara a se consulta in prealabil asupra oportunitatii lui, sa pastram permanent contact informandu-ne reciproc asupra tuturor constatarilor facute, pentru a evita greseli, sa informam pe ceilalti ministri permanent, spre a apare in orice situatie ca reprezentand acelasi punct de vedere". Urmeaza amanuntite detalii asupra intalnirilor si convorbirilor importante in contextul "planului Marshall" si inceputului de "razboi rece". Cu referire la ansamblul intalnirilor, Bodnaras consemneaza impresia buna pe care Groza o face deopotriva politicienilor, scriitorilor si artistilor unguri la banchetele unde fusese invitata delegatia romana. Nu uita nici simpatia ce-o inspira multimii primul ministru al Romaniei, prin aceea ca li se adreseaza gazdelor direct in limba maghiara pe care-o stapaneste perfect. Se pare ca in cea de-a doua zi a vizitei, ungurii si-au dat seama de importanta subsecretarului de stat si de gafele politice facute in fata acestuia. Astfel ca, la banchetul programat, primul ministru maghiar ii solicita cateva minute. "El a tinut sa-mi explice – scrie Bodnaras – ca s-a acreditat in mod gresit parerea ca Ungaria primeste puternice ajutoare de la americani, ca in realitate lucrurile nu stau chiar asa, dar totusi Ungaria nu a putut refuza aceste ajutoare, ea fiind pusa astfel in imposibilitatea de a-si asigura reconstructia". In continuare, agentul Bodnaras prezinta propria concluzie a faptului ("pareau scuze rostite fara convingere si in mod confuz"). Respectivul banchet i-a prilejuit lui Bodnaras si o intalnire neoficiala cu generalul Sviridov ("caruia i-am putut face o scurta expunere asupra celor constatate"). Din "constatarile si invatamintele" cu careBodnaras isi finalizeaza raportul reiese tratamentul de marioneta pe care i-l aplicau comunistii lui Petru Groza si profitul pe care il aveau, deopotriva, de pe urma slabiciunilor si carismei lui. Satisfacandu-i-se orgoliul unei intalniri cu fostii sai colegi budapestani de liceu, Groza avusese "o atitudine neobisnuit de buna". Pana si generalul sovietic

- 215 -

Sviridov apreciase ca ungurii "din opozitie" cu care se-ntalnisera incercasera "sa-l vopseasca pe Groza alb, dar li s-au inrosit pensulele". La Budapesta, consemneaza Bodnaras, a iesit in evidenta si "marea popularitate a lui Groza". "Figuri sterse" pareau in public, pe langa el, presedintele si primul ministru ungar. "Ce pacat ca Groza nu este al nostru!" – oftase intr-o seara la urechea lui Bodnaras unul dintre liderii comunisti maghiari. Urmare a acestora, Bodnaras apreciaza ca "Groza, cu toate lipsurile si greselile sale, constatate in atatea randuri la Bucuresti, ramane un element foarte util, de care Partidul va trebui sa stie sa se foloseasca". Restul concluziilor raportului ii priveste pe unguri. Situatia politica este mai grea decat in Romania, deoarece "reactiunea" lor se gaseste si in guvern, are si sprijinul bisericii catolice ("sub conducerea unui reactionar notoriu si dusman al Uniunii Sovietice si al Partidului Comunist, Mindszenthy"). Conducerea Ministerului de Externe maghiar este "orientata spre Apus", ministrul fiind "anticomunist si antisovietic". In consecinta, zice Bodnaras, la Budapesta trebuie trimis "de la Moscova un ministru plenipotentiar bun"! Pentru cautatorii senzatiilor tari oferite de dosarele Securitatii, puterea agentului sovietic Bodnaras, "legendat" ca membru al conducerii PCR, capacitatea sa de infiltrare si interventie la nivelul zero al diplomatiei, neobisnuita fluenta si flexibilitate a discursului sau sunt un "regal".

Diplomatii de cariera, "remaniati" de comunisti

ILARION TIU Guvernele comuniste instalate in tarile intrate in sfera de influenta a Uniunii Sovietice au fost atente cu "reformarea democratica" a Ministerului de Externe. Diplomatii de cariera au fost pastrati pana dupa semnarea Tratatului de Pace, experienta lor fiind vitala negocierilor si inducerii in eroare asupra intentiilor viitoare ale Moscovei. Desi comunismul s-a intins pana unde au ajuns tancurile sovietice, "gloriosii soldati ai Armatei Rosii" nu le puteau face pe toate. In domeniul diplomatiei, "democratizarea" structurilor "burgeze" est-europene a intarziat pana in anii 1947-1948, din cauza Conferintei de Pace de la Paris. MODEL SOVIETIC. Dupa terminarea razboiului in Europa (9 mai 1945), chestiunea sferelor de influenta s-a mutat de pe terenul militar pe cel diplomatic. Liderii de la Moscova le-au recomandat comunistilor din tarile est-europene sa colaboreze cu diplomatii de cariera, deoarece aveau nevoie de experienta si relatiile lor externe. In perioada interbelica, statele din sud-estul si centrul Europei avusesera lagaturi stranse cu democratiile occidentale, in special cu Franta. Diplomatii lor se scolisera la Paris, stabilind contacte durabile cu diplomatia europeana. Comunistii din Romania, Bulgaria sau Ungaria aveau nevoie de aceste legaturi, in conditiile in care statele lor erau considerate invinse. Guvernul de la Moscova era sigur pe reusita acestei strategii, deoarece o folosisera si bolsevicii dupa "revolutia" din octombrie 1917. In anii ’20, Rusia sovietica fusese reprezentata in exterior de diplomatii tarului, reusind datorita acestora sa reintre cu brio pe arena internationala. TOVARASI DE DRUM. Pentru a avea sprijinul profesionistilor din diplomatie, comunistii s-au bazat pe asa-zisii "tovarasi de drum", recrutati din randul politicienilor interbelici. Acestia au fost numiti sefi ai diplomatiei, coordonand negocierile la Conferinta de Pace. Dupa semnarea Tratatului (1947), rolul acestora s-a incheiat, iar comunistii au inceput sa-i inlature prin diverse mijloace. In Romania, dupa incheierea pacii (februarie 1947), propaganda de partid comunista declanseaza atacul asupra titularului de la Externe, Gheorghe Tatarescu. Unii diplomati romani – Grigore Gafencu, Constantin Visoianu, Grigore Niculescu-Buzesti – nu au asteptat acest moment, fugind din tara la jumatatea anului 1946, unde au fondat miscarea exilului romanesc. Daca politicienii au "dezertat" uneori de la "tovarasia" cu protejatii Moscovei, scriitorii si oamenii

- 216 -

de cultura au fost colaboratori de succes ai diplomatiei comuniste. Primii ambasadori romani in Uniunea Sovietica au fost criticul literar Iorgu Iordan si profesorul Gheorghe Vladescu-Racoasa. La Belgrad a fost trimis ambasador de asemenea un reputat intelectual, in persoana literatului Tudor Vianu. Strategia atragerii intelectualilor in diplomatie a dat roade si in alte tari intrate in sfera sovietica. Astfel ca Ungaria a trimis la Moscova ca ambasador un reputat istoric, Gyula Szekfu, iar Cehoslovacia, tot un istoric, pe nume Horak. DIPLOMATI-MUNCITORI. Modificarea structurii corpului diplomatic nu s-a facut numai la nivel conducerii Ministerului de Externe. In concordanta cu ideologia marxist-leninista, muncitorii trebuia sa preia conducerea in toate sectoarele societatii, inclusiv in diplomatie. Incepand cu 1945, in reprezentantele diplomatice ale Romaniei si-au facut aparitia treptat oameni noi, insuficient pregatiti pentru o misiune de asemenea importanta. In meomoriile sale, cu titlul "Sub patru dictaturi: memorii: (1940-1975)", Mihai Beniuc (el insusi om nou aparut in diplomatie) relateaza situatia din ambasada de la Moscova astfel: "Cei nou-veniti erau in permanenta nemultumiti, nu se subordonau bucurosi relatiilor si regulilor pe care le cere diplomatia si care domnesc in intregul corp diplomatic – pe care trebuie sa le respecti o data ce esti membru al acestui corp".

Debarcarea lui Tatarescu

ILARION TIU Dupa alegerile din 1946, dintre vechii politicieni importanti, doar liberalii lui Tatarescu s-au mentinut in principalele institutii ale statului . Insa dupa semnarea Tratatului de Pace, misiunea acestora s-a considerat incheiata, fiind epurati treptat si ei din ministere. Tonul a fost dat de redactorii Scinteii, care "evaluau" pericolele "burghejilor". La 10 februarie 1947 inceta oficial starea de razboi a Romaniei cu Natiunile Unite, prin semnarea Tratatului de Pace, la Paris. Guvernul Groza desavarsea astfel cea mai importanta misiune externa pe care o avea, reintroducand pe scena diplomatiei mondiale tara dupa razboi. Insa semnatarul Tratatului de Pace, Gheorghe Tatarescu, nu avea sa fie la fel de jovial precum colegii sai de guvern, deoarece incepuse izolarea sa de catre colegii de Cabinet. IN UMBRA. Dupa intoarcerea delegatiei romane de la Paris, Gheorghe Tatarescu apare din ce in ce mai rar la festivitatile publice. Daca pana in 1947 comunistii se ingrijeau sa-l aiba alaturi pe reprezentantul "lumii vechi" (deoarece le dadea legitimitate), dupa semnarea pacii, situatia se schimba. In a doua jumatate a lunii februarie 1947, o delegatie a guvernului roman se deplaseaza la Moscova pentru a definitiva prevederile acordului economic cu Uniunea Sovietica. Propaganda de partid ignora calitatea lui Tatarescu de ministru de Externe, prezentandu-l in schimb pe Gheorghiu-Dej ca "fauritor de diplomatie". Secretarul general al PCR anunta la 20 februarie semnarea acordului prin care Romania si URSS si-au acordat reciproc clauza natiunii celei mai favorizate. Incepand din luna martie, Scinteia, Romania Libera si alte publicatii ale PCR sau apropiate Partidului "dezvaluie" anumite nereguli de la Ministerul de Externe, condus de Tatarescu. Simultan, incep "demascarile" de la Finante, minister condus de colegul sau de partid – liberalul Alexandru Alexandrini. Ca reactie la aceste critici, Drapelul, ziarul de partid al PNL-Tatarescu, publica mai multe articole critice la adresa politicii economice a Romaniei si tentativa de etatizare. Tensiunile au culminat la 24 mai 1947 prin publicarea unui memoriu adresat BND de Gheorghe Tatarescu. Acesta critica astfel politica generala a guvernului Groza: "Am ramas, sub raportul productiei generale, ultima tara din lume. Toate celelalte tari sunt in curs de a-si ridica puternic productia si au atins rezultate apreciabile. Noi suntem singura tara in care nu am putut

- 217 -

face un pas inainte. Suntem apoi singura tara in care nu s-a putut incepe un plan de refacere". Situatia lui Tatarescu in fruntea ministerului de Externe s-a agravat cateva zile dupa lansarea memoriului, ulterior publicarii Planului Marshall (5 iunie 1947), care prevedea reforme economice in spiritul celor propuse de Tatarescu. "GATA CU BURGHEZII!". Soarta lui Gheorghe Tatarescu in fruntea diplomatiei romanesti a depins, paradoxal, de cea a adversarilor taranisti Iuliu Maniu si Ion Mihalache. Dupa fuga de la Tamadau, guvernul comunist a desfiintat PNT la 30 iulie 1947, pregatind procesul fruntasilor taranisti. Acesta a inceput la 25 octombrie, acuzatii fiind invinuiti de "inalta tradare". In timpul dezbaterilor s-au facut numeroase aluzii la ineficienta ministerului de Externe in combaterea actelor de "tradare". Tararescu a fost criticat ca nu prevenise fuga din tara a unor diplomati, precum Grigore Gafencu, Constantin Visoianu, Grigore Niculescu-Buzesti. "Dezbaterea" se muta rapid din sala tribunalului in Parlament. Astfel ca la 5 noiembrie deputatul Mihai Dragomirescu convoaca si Comisia de Afaceri Straine pentru discutarea situatiei. De data aceasta, liberaul Tatarescu nu este acuzat doar de relatii cu "tradatorii" taranisti din interior, ci si cu spionii capitalisti. Scinteia reda astfel stuatia: "Servicii din cele mai importante ale Ministerului Afacerilor Externe, legate direct de titularul departamentului, au predat documente secrete spionilor din serviciul unor tari straine si indeosebi ai imperialismului american. Ei au servit ca organe de legatura intre gruparile tradatoare din afara si dinauntrul tarii. Pentru aceste fapte grave este raspunzator in fata parlamentului si a tarii titularul departamentului Afacerilor Straine". Atmosfera "incinsa" privindu-l pe Tatarescu a fost intretinuta de criticile aspre ale redactorilor Scinteii. Desi in discutie era un demnitar al statului, limbajul nu era deloc conventional. Sorin Toma, redactorul-sef adjunct al oficiosului PCR, sustinea ca "putregaiul de la Ministerul de Externe trebuie extirpat cu toata hotararea si cat mai repede". Mult mai acid si categoric se manifesta Stefan Voicu, in articolul de fond "Demitere, nu demisie": "De luni si luni de zile devenise evident ca ne apropiem de clipa in care corpul sanatos al guvernului va trebui curatit de putregaiuri. Este o vorba veche romanesca: «lupul paru-si schimba, dar naravul, ba». Si mai este inca o vorba: «nu poti invata lupul sa manance iarba». Ministrii liberali, reprezentanti ai marilor bancheri si fabricanti, au incercat permanent sa duca in interiorul guvernului o politica a capitalistilor sabotori si speculanti. Legati prin mii de fire de interesele imperialismului international, au incercat sa intoarca politica actualului regim democrat spre apele sangeroare ale imperialismului". DEMISIA "DE ONOARE". La 6 noiembrie, a doua zi dupa sedinta Comisiei de Afaceri Straine a Camerei, guvernul s-a intrunit in sedinta de urgenta pentru "dezbateri". Gheorghe Tatarescu si-a inaintat imediat demisia, impreuna cu ceilalti sase membri ai Executivului din partidul sau. Astfel, guvernul Groza a inlaturat si ultimele "urme" ale "partidelor burgheze" din componenta sa. "CABINETUL NEGRU", IN ACTIUNE Epurarea ministerului de Externe de cadrele "vechi" a fost grabita si de "descoperirea unor scurgeri de informatii secrete" catre liderii "partidelor istorice". La sfarsitul anului 1946-inceputul anului 1947, Siguranta a interceptat un serviciu de informatii paralel in interiorul ministerului, condus de Victor Radulescu-Pogoneanu, numit "Cabinetul Negru". Acesta facea legatura intre Iuliu Maniu si diplomati emigranti cum ar fi Grigore Gafencu sau Viorel V. Tilea. Cu ajutorul altor functionari din minister, Victor Radulescu-Pogoneanu obtinea copii ale unor documente strict secrete, pe care le inainta ulterior fruntasilor taranisti. Sediul "retelei" se afla intr-o casa inchiriata pe numele unui diplomat polonez din Parcul Jianu (actuala zona Aviatorilor). Desi Siguranta avea cunostinta despre scurgerile de informatii, nu a luat masuri, strangand probe pentru compromiterea "retelei de spionaj". "Cabinetul Negru" si-a incetat activitatea dupa incidentul de la Tamadau, soldat cu arestarea liderilor national-taranisti, printre care si Victor Radulescu-Pogoneanu. Acesta a primit o sentinta de 25 de ani temnita grea, iar colaboratorii sai

- 218 -

pedepse cuprinse intre 2 si 15 ani de inchisoare. Au fost totodata folositi ca martori si acuzati in alte procese politice ale vremii.

Tovarasa Ana, la Externe

ILARION TIU Prin indepartarea lui Gheorghe Tatarescu de la Ministerul de Externe, Partidul Comunist Roman cucereste si ultima "reduta" din guvernul Groza. Ultimii diplomati de cariera care nu facusera inca "trecerea" la comunisti sunt indepartati. In departamentele ministerului, ambasade si legatii, intra reprezentantii "clasei muncitoare". In toamna anului 1947, comunistii pregateau asaltul final asupra controlului deplin al puterii. Dupa debarasarea de Tatarescu (6 noiembrie) si condamnarea fruntasilor taranisti la pedepse grele (11 noiembrie), singurul obstacol mai ramanea regele. Inainte de acest moment, guvernul s-a "intarit" prin plasarea a doi lideri importanti ai Partidului Comunist la Externe (Ana Pauker) si Finante (Vasile Luca). NOUA STRATEGIE EXTERNA. La terminarea conflagratiei mondiale (9 mai 1945), Romania avea putine contacte externe. Din punct de vedere al dreptului international, pana la semnarea pacii, se afla inca in stare de razboi cu Natiunile Unite. In consecinta, toate eforturile se indreptasera spre negocierea statutului sau la Conferinta de Pace. Insa dupa semnarea si ratificarea Tratatului de Pace (prima jumatate a anului 1947), politica externa a Romaniei a fost redefinita. Pentru a evita "incidentele", pe parcursul vizat de sovietici si de PCR, titularul de la Externe, Gheorghe Tatarescu, a fost inlocuit cu "Tovarasa Ana", fosta reprezentanta a PCdR. Investirea Anei Pauker si a celorlalti comunisti intrati in Guvern ca si ministri secretari de stat s-a facut in cadru festiv, la 7 noiembrie 1947. Evenimentul s-a suprapus cu ample manifestatii pregatite din timp pentru a serba "Marea Revolutie Socialista din Octombrie 1917". In primul sau discurs, ministrul enumera noile repere externe ale Romaniei – URSS si tarile socialiste: "Relatiile de stransa prietenie cu Uniunea Sovietica constituie fundamentul intregii politici externe a statului roman democrat, politica de pace si independenta nationala. Experienta istorica a ultimilor ani a confirmat pe deplin convingerea impartasita de toti democratii si toti iubitorii de tara din Romania ca relatiile de prietenie cu URSS, care nu ne precupeteste in toate ocaziile ajutorul material si diplomatic, sunt dictate de insasi interesele nationale ale tarii noastre. De aceea stim ca vom fi exponenti ai vointii intregului popor, muncind pentru strangerea si consolidarea continua a acestor relatii, care datorita caracterului profund democratic al politicei sovietice sunt constituite pe scrupuloasa respectare a suveranitatii si independentei noastre. Aceasta prezinta un contrast izbitor fata de politica imperialistilor anglo-americani... O stransa comunitate de interese si nazuinti ne leaga de tarile democrate din vecinatatea noastra: Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Albania. Suntem chemati sa contribuim in mod activ la consolidarea acestei prietenii pe care o privim ca una din garantiile fundamentale ale pacii". Acest discurs anunta modificarea fundamentala a relatiilor externe ale Romaniei moderne. Inca de la infiintarea statului, in 1859, principalul aliat fusese Franta, atat inainte, cat si dupa primul razboi mondial. Dupa 1947, acest sistem de politica externa este "abandonat", iar modelul "democratiei" devine Uniunea Sovietica, care fusese principalul inamic al Romaniei in perioada interbelica. De asemenea, pentru prima data in istorie Ungaria devine "tara prietena" a Romaniei, pe fondul "relatiilor fratesti" intre statele socialiste. ECOURI. Vestea numirii Anei Pauker la Ministerul de Externe a "provocat" manifestatii de bucurie pentru muncitorii si muncitoarele din fabrici. Comitetele acestora au trimis scrisori de felicitare, publicate in coloanele Scinteii pe prima pagina. Reproducem in cele ce urmeaza un astfel de "ecou", model al viitoarelor telegrame si adeziuni ale "oamenilor muncii": "Noi,

- 219 -

salariatii intreprinderii E. Wolff SAR, trimitem salutul nostru fierbinte Comitetului Central al Partidului Comunist Roman si felicitari entuziaste pentru numirea unor incercati, devotati, hotarati si iubiti conducatori ai clasei muncitoare in fruntea Ministerului de Externe si Finante, ministere care au fost pana acum cuiburi de tradare a intereselor tarii si al poporului". Evenimentul a fost relatat si de presa europeana de stanga. Astfel, ziarul italian Unita prezinta pe larg "trecutul glorios" al Anei Pauker in timpul razboiului: "O faza importanta din viata Anei Pauker se plaseaza in anii grei ai razboiului actual, scria ziarul mentionat, cand ea organizeaza si insufleteste divizia «Tudor Vladimirescu», care a participat glorios la alungarea trupelor germane. Ana Pauker este o glorie a miscarii muncitoresti internationale". MINISTERUL FEMEILOR. Dupa venirea Anei Pauker la Ministerul de Externe, diplomatii de cariera incep sa fie chemati in tara de la misiunile din strainatate. In locul lor sunt trimisi oameni noi, fara pregatire de specialitate, multi recrutati din randul muncitorilor din fabrici. Acestia s-au integrat cu greu rigorilor diplomatice, fiind actorii unor incidente neplacuta in primii ani ai "republicii populare". In departamentele ministerului Ana Pauker a plasat foarte multe femei. Unele erau foste ilegaliste, altele sotii, surori sau cunostinte ale fostilor ilegalisti. Incepand din 1945, Ana Pauker se implicase activ in organizarea institutionala a femeilor, participand la sedintele si congresele acestora. Ulterior va fi acuzata ca exagerase cu numirea tovaraselor in functiile de conducere din minister, considerat de unii, ironic, "Ministerul de Externe al Femeilor" din Romania. "DIPLOMATIA MUNCITOREASCA". Dupa obtinerea controlului total al puterii prin abdicarea regelui, guvernul comunist a luat masuri pentru ruperea totala de Occident. Pentru a taia legaturile intelectualilor cu Vestul, in vara anului 1948 s-au luat mai multe masuri in acest sens. Prin Legea cultelor si a invatamantului au fost desfiintare scolile confesionale catolice, care tineau legatura cu Roma. Apoi, in toamna, Institutul Cultural Francez, care functiona din mai 1924, a fost scos in afara legii prin abrogarea acordului romano-francez din 1939. OBIECTIV: ONU In discursul de investire, pe langa afirmatii propagandistice, Ana Pauker a atins si probleme sensibile ale politicii externe in 1947. Spre exemplu, Romania nu primise dreptul de a face parte din Organizatia Natiunilor Unite, desi solicitase aceasta inca din 1946. Ana Pauker spera ca acest eveniment sa se produca: "In fata guvernului nostru stau sarcini deosebit de serioase. Noi dorim sa asiguram tarii noastre locul ce i se cuvine intre natiunile libere si egale in drepturi. Sangele varsat pe frontul antihitlerist de ostasii celor 14 divizii romanesti constituie cel mai puternic argument in favoarea primirii Romaniei in randul Organizatiei Natiunilor Unite. Totusi, datorita rezistentei opuse de anumite state, ni se refuza acest drept ce a fost acordat unor tari al caror aport la victoria Natiunilor Unite este mai mult decat indoielnic. Noi nu vom obosi sa revendicam acest drept al nostru". SPRE EST "Relatiile de stransa prietenie cu Uniunea Sovietica constituie fundamentul intregii politici externe a statului roman democrat, politica de pace si independenta nationala. Experienta istorica a ultimilor ani a confirmat pe deplin convingerea impartasita de toti democratii si toti iubitorii de tara din Romania, ca relatiile de prietenie cu URSS sunt dictate de insasi interesele nationale" Ana Pauker

Ana Pauker, vedeta pe coperta revistei „Time“

ILARION TIU

- 220 -

Datorita faptului ca a fost prima femeie din lume ministru de Externe, Ana Pauker a intrat in atentia presei mondiale. In vara anului 1948, un redactor al revistei Time a sosit la Bucuresti pentru a face un reportaj despre "Tovarasa Ana", a carei fotografie apare pe coperta publicatiei in luna septembrie. In reportajul prestigioasei reviste americane Time din septembrie 1948, Ana Pauker apare descrisa in culori foarte vii. Prezentarea sa are uneori aspecte fantastice, atribuindu-i-se comunistei romane puteri malefice asupra colaboratorilor, pe care-i domina dintr-o privire. COMUNISTA DE CARIERA. Alaturi de spaniola Dolores Ibarruri si de frantuzoaica Jeannette Vermeersch, Ana Pauker este prezentata de revista americana drept o comunista de succes, de calibrul unei "amazoane" a Cominternului. Sunt enumerate etapele vietii ei, ca tanara militanta comunista, activista a Cominternului si detinuta politic in "Romania burgheza". Ajunsa la maturitate, priveste cu detasare spre trecut: "Acum ea este grasa si urata, dar a fost slaba si (isi amintesc prietenii ei) frumoasa, scrie gazetarul american, fara reticente despre eroul reportajului sau. Si-a petrecut sase ani din viata in inchisorile romanesti. Acum locuieste in trei case mari, schimbandu-le aproape in fiecare noapte, deoarece se teme de asasini. Una din case i-a apartinut Printului Brancoveanu. Una i-a apartinut lui Nicolae Malaxa, mare industrias si speculant. Alta i-a apartinut roscatei Magda Lupescu, amanta fostului rege Carol al II-lea, acum sotia lui. Ana i-a inlocuit pe toti acestia. Puterea aristocratilor, a industriasilor, a regelui-playboy si a concubinei regale este acum in mana ei. Ea guverneaza Romania". PRIETENA LUI STALIN. In goana dupa senzational, jurnalistul supraevalueaza relatia Anei Pauker cu Stalin, prezentand-o ca o apropiata a acestuia: "Titlul ei este ministru de Externe, dar slujba sa este de proconsul al lui Stalin. Se spune ca din cele sapte telefoane din biroul sau unul este in lagatura directa cu Kremlinul. Intrebata daca are voie sa-l sune pe Stalin la orice ora, ne-a raspuns: «Cand nevoia o cere, il pot suna»". Relatiile dintre cei doi, spune autorul, s-au cimentat in anii razboiului, cand Ana Pauker a infiintat Divizia Tudor Vladimirescu pentru a "curata" Romania de fascisti: "Cand Romania a fost «eliberata» de Armata Rosie, colonelul Ana Pauker s-a intors cu regimentul sau in tara, la mizeria si puscariile pe care le parasise. Deoarece a vrut sa se mai joace cu Partidul Liberal o vreme, l-a lasat pe Tatarescu, care o arestase, in Ministerul de Externe pentru doi ani; dar pe Maniu, care o ajutase, l-a bagat in inchisoare. Maniu este acum pe moarte, aflat inca dupa gratii. Problema lui Stalin – si a lui Ana – este cum sa lege Romania de Moscova prin mijloace mai ieftine decat Armata Rosie. Sentimentele anticomuniste si antirusesti ale romanilor complica acest proces". Nu numai Stalin este prezentat ca un intim al Anei Pauker, ci si Vasinski ("bunul prieten al Anei"). GROZA, "LA MANA ANEI". Conform relatarii revistei americane, nimeni in Romania nu indrazneste sa i se opuna Anei Pauker. Insusi primul-ministru, Petru Groza, este la dispozitia ei: "Groza este un mare egocentrist, care se considera un tenisman mai mare decat Tilden, un amant mai mare decat Casanova. La 64 de ani alearga zilnic inainte de micul dejun cate trei mile. Ii place sa aiba propriul bodyguard, care sa-i care echipamentul pentru meciurile de tenis. Fara indoiala, Groza este in mana Anei. El se duce adesea la doamna Pauker si o intreaba: «Mai aveti nevoie de mine»?". COMUNISMUL NATIONAL. Tot in Time, relateaza ca marea problema a Anei Pauker in 1948 era "comunismul national", pe care-l combatea cu fermitate: "Ana Pauker, personal incoruptibila, a inceput sa munceasca din ziua cand a devenit ministru de Externe. Ana are o mare problema cu comunistii balcanici. Multi dintre colegii de partid romani sufera de «erezia» nationalista. Un vechi membru de partid, Lucretiu Patrascanu, a fost scos de la Ministerul de Justitie si arestat, impreuna cu sotia sa, acum cateva luni. Vina lui este ca doreste o Romanie comunista pentru romani. Balcanii asista la batalia dintre Ana si «nationalisti»... Faima ei depaseste cei 92.000 mp ai Romaniei si cele 16,5 milioane de locuitori. Este cel mai renumit lider comunist dintre Marea Baltica si Marea Adriatica, teritoriu cu peste 100 de milioane de oameni."

- 221 -

BUCURIE MUNCITOREASCA Nu doar revista Time realiza o decriere triumfalista a Anei Pauker. Conform biografiei oficiale tiparite in 1950 la Editura de Stat, venirea ei la Ministerul de Externe a fost de-a dreptul o binefacere pentru Romania: "Prin alungarea din guvern a lui Tatarescu, vechi dusman al poporului si sluga a imperialistilor americani si englezi, poporul nostru a obtinut o noua si insemnata victorie. Guvernul si partidul au incredintat conducerea Ministerului Afacerilor Externe, tovarasei Ana Pauker. In sala de sedinte a Ministerului Afacerilor Externe s-au strans sute de muncitori si muncitoare, intelectuali si ostasi, reprezentanti ai organizatiilor de masa si ai institutiilor de stat sa exprime increderea lor fata de partid si de guvern, fata de tovarasa Ana". STALPUL COMINFORMULUI "Cominformul, fondat anul trecut in Polonia, este instrumentul comunist de coagulare a satelitilor Rusiei sovietice. Ana, deservind loialitatea sa fata de Stalin, s-a afiliat la Cominform. Acum, Andrei Jdanov, unul din oamenii de spirit ai acestuia este mort. Tito, unul dintre cei mai puternici membri este in dizgratie. Albania s-a desprins in urma defectiunii lui Tito. Asadar, Ana poate reinnoda legaturile". Time, septembrie 1948

Editorial: „Procesul Maniu“

LAVINIA BETEA In manualele de istorie din vremea trecutului regim, Maniu era un nume. Numele unui politician care slujise "interesele burghezo-mosierimii", trasese in "eroii clasei muncitoare" de la Lupeni si incercase, dupa razboi, sa se opuna fortelor invincibile ale poporului condus de comunisti. In reprezentarea vaga a fostului lider taranist, prin deschiderile ferite si repezi ale povestilor mai varstnicilor parinti si bunici, se intrezarea insa un misterios barbat cu figura si vesmant auster, ciudat prin refuzul de a se aseza "la casa lui" cu copii si nevasta. Un politician oarecum anacronic in militantismul sau pentru "statul taranesc" intr-o Europa care deja galopa in era tehnologiei si modernizarilor citadine. Nu pe asemenea date s-a construit insa actuala legenda a lui Iuliu Maniu. Simbolul opozitiei comuniste poarta aura de corifeu al Marii Uniri si martir al sovietizarii Romaniei. Crucile "Cimitirului saracilor" din Sighet, unde fusese inhumat anonim si fara ceremonie, calauzesc gandul asocierii cu rastignitul Hristos. In toamna lui 1947, la procesul care a ajuns sa-i poarte numele in memoria colectiva, actul de condamnare poarta inca antetul regal – "Mihai I-iu, prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, Rege al Romaniei". Pedepsele lui Iuliu Maniu inscrise in el depasesc limitele mai multor vieti. La cei 75 de ani ai sai,a fost condamnat o data la 12 ani detentie simpla; si inca alti 12 – inchisoare corectionala; un deceniu temnita grea; de doua ori cate zece ani detentie riguroasa; de doua ori cate un sfert de secol munca silnica; si inca doua pedepse de munca silnica pe viata; confiscarea averii si 50.000 de lei cheltuieli de judecata. "Merita" acestea, fiind declarat de tribunal ("in unanimitate"!) culpabil pentru "crima de complot, inalta tradare, tentativa la surparea ordinii constitutionale, razvratire, insurectie armata, instigare la inalta tradare prin necredinta si participare la tentativa de trecere frauduloasa a frontierei". Alti 18 membri marcanti ai Partidului National-Taranesc si apropiati ai lor au primit grave condamnari pentru partea lor din "crimele" insirate anterior. Curand dupa pronuntarea sentintei, fara judecata si chiar fara mandat de arestare, au fost aruncati in inchisori alti fruntasi taranisti, nevestele si rudele lor. Bunaoara, fostul secretar general al partidului, Ioan Hudita, a petrecut zece ani de temnita fara vreun act de condamnare, sotia, una dintre fiice si fratii sai au fost, de asemenea, inchisi pentru vinovatia apropierii de partidul si de oamenii lui Maniu.

- 222 -

Manipularile practicate in epoca au deturnat perfid si sensurile procesului. In stenograma aparuta sub titlul "Procesul conducatorilor fostului Partid National-Taranesc", publicata (nedatat si fara semnatura vreunui redactor) la Editura de Stat Bucuresti, anonimul prefatator mentioneaza: "Procesul fostilor conducatori national-taranisti – asa cum se poate vedea din desbateri – n-a fost un proces politic. Acuzatii incetasera de a mai fi oameni politici. Nici unul nu s-a ridicat la consideratiuni politice. A fost un proces de spionaj, tradare si complot. In boxa se gaseau niste indivizi care au aparut ca niste spioni si complotisti de profesie, conlucrand in taina cu spionii si complotistii de profesie ai puterilor imperialiste, SUA si Anglia". Curand dupa pronuntarea sentintei, condamnatii au incetat sa mai fie considerati oameni. Unii au fost transformati in marionetele altor procese politice. Ioan Mocsony-Styrcea, Radu Niculescu-Buzesti, Camil Demetrescu, Victor Radulescu-Pogoneanu au fost nevoiti sa-si repete "crimele" si in "procesul Patrascanu", unde au primit noi pedepse. Detinutii, ca si Maniu, in "inchisoarea ministrilor" de la Sighet dobandisera statut de obiecte in chiar comunicarile administrative. Directorul inchisorii din acea vreme isi amintea intr-un interviu acordat in ultimii ani ca identitatea detinutilor era "strict secreta" pentru insisi temnicerii lor. Raportau la Bucuresti despre imbolnavirea sau decesul celor inchisi sub forma "in celula cutare palpaie becul" (semn ca omul cazuse bolnav) ori "becul s-a stins" (adica murise). Peste cativa ani s-au trezit iarasi ca au nevoie de Maniu pentru un alt proces politic. Venise randul primului ministru comunist al Justitiei, Lucretiu Patrascanu, sa cunoasca "dialecticele" raporturi dintre cetateanul unui regim comunist, adevar si dreptate. Pentru "a dovedi" apropierea lui Patrascanu de "reactiune" la 23 august 1944, o echipa de anchetatori s-a deplasat la Sighet, interogandu-i pe toti detinutii implicati in evenimente. La inceputul lui 1953, Iuliu Maniu era insa prea grav bolnav ca sa mai poata vorbi. Ultimul intemnitat in aceeasi celula cu el fusese, la Galati, Nicolae Carandino. Ce spunea Maniu despre 23 august? – este interogat gazetarul. Nimic, nu povestea despre asta, raspunde Carandino. Si totusi despre ce vorbea Maniu? – insista anchetatorii. Il injura pe Rege, pentru ca nu facuse nimic in apararea taranistilor, desi multe fusesera serviciile pe care ei le adusesera monarhiei – a declarat ultimul vorbitor cu Maniu.

Disparitia elitei "de tip vechi"

ILARION TIU In octombrie-noiembrie 1947, liderii Partidului National-Taranesc au fost judecati de guvernul Groza pentru tradare. In fruntea lotului se afla Iuliu Maniu, politicianul care marcase prin personalitatea sa perioada interbelica. Sentinta care prevedea munca silnica pe viata punea capat unei cariere politice ce incepuse in 1897. Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, cea mai puternica voce anticomunista a fost national-taranistul Iuliu Maniu. Pentru opinia publica si oficialitati, el devenise reprezentantul politicienilor necomunisti din Romania postbelica, obtinand si suportul liberalilor lui Dinu Bratianu si social-democratilor independenti ai lui Constantin Titel Petrescu. Chiar si comunistii il considerau cel mai insemnat adversar, dovada fiind campaniile de presa contra lui Maniu, incepute inca din toamna anului 1944. POLITICIAN DE CARIERA. Pozitia solida a lui Iuliu Maniu pe scena publica avea la baza o cariera inceputa la sfarsitul secolului al XIX-lea. Desi fusese considerat in epoca un politician nehotarat, caruia ii placea vorba lunga, a reusit sa-si mentina faima de aparator al democratiei pana cand Partidul Comunist a preluat controlul puterii. Iuliu Maniu s-a nascut la 8 ianuarie 1873 in localitatea Badacin, din judetul Salaj. A facut studii de Drept la Cluj, Budapesta si Viena, obtinand titlul de doctor. In 1896 se stabileste la Blaj, unde se apropie de Partidul National din Transilvania. Peste un an, la numai 24 de ani este cooptat in

- 223 -

Comitetul de conducere al acestuia. Se implica activ in viata politica a romanilor din Imperiul Austro-Ungar, iar in 1906 este ales deputat de Vint in Parlamentul de la Budapesta. Alaturi de fruntasii Partidului National din Transilvania solicita drepturi nationale pentru romani, intrand in conflict cu autoritatile maghiare. Drept "rasplata" este trimis pe frontul din Italia, desi depasise varsta de 40 de ani. In toamna anului 1918, profitand de prabusirea Imperiului Austro-Ungar, militeaza pentru independenta romanilor si unire, fiind unul dintre "parintii" actului de la 1 decembrie 1918. Dupa Unire, Iuliu Maniu devine un politician controversat, deoarece cere drepturi autonome pentru Transilvania. Pana in 1920 conduce Consiliul Dirigent, un fel de guvern al Transilvaniei. Dupa 1944, aceasta "pata" din activitatea sa va fi exploatata de comunisti, care sustineau ca ar fi avut in trecut viziuni antistatale. "CURTAT DE LIBERALI". Maniu a acceptat desfiintarea Consiliului Dirigent de catre Ionel Bratianu si a activat ulterior ca presedinte al Partidului National din Transilvania. Bratianu ii propusese lui Maniu inca din 1919 o fuziune a partidului transilvanenilor cu liberalii, insa evenimentul n-a avut loc. Mai mult, cei doi politicieni au intrat in conflict in 1923, cand Ionel Bratianu a coordonat noua Constitutie fara sa consulte opozitia. Maniu considera legea fundamentala prea centralista. PRIM-MINISTRU. Incepand cu 1924, Iuliu Maniu a intrat in tratative cu Ion Mihalache (presedintele Partidului Taranesc din Vechiul Regat) pentru formarea unui partid puternic. Negocierile s-au finalizat in 1926, cand s-a format Partidul National-Taranesc. Peste doi ani, partidul a fost chemat la guvernare, iar Maniu a ajuns prim-ministru. Guvernul sau nu a reusit sa aduca insa "binele" promis romanilor, in primul rand din cauza izbucnirii marii crize mondiale, care a afectat si economia agrara a Romaniei. Maniu a fost si a ramas un politician sovaielnic, evitand sa ia masuri dure, pentru a nu se compromite politic. In anii crizei, politicienii taranisti au crezut ca vor ameliora instabilitatea tarii prin aducerea Principelui Carol pe tron. Acesta renuntase in decembrie 1925 la prerogativele sale, iar tara era condusa de o Regenta dupa moartea lui Ferdinand (1927). Maniu a organizat in secret intoarcerea lui Carol (iunie 1930), in speranta ca noul rege ii va fi recunoscator si ii va sprijini politica. Insa Carol al II-lea avea intentii autoritare, intrand in curand in conflict cu Maniu, adept al respectarii democratiei. In ianuarie 1933, pe fondul tensiunilor sociale care au culminat cu grevele de pe Valea Prahovei si de la Grivita Bucuresti, Maniu paraseste conducerea guvernului. In acelasi an decide sa se retraga de la conducerea PNT, preferand sa critice de pe margine tendintele autoritare ale lui Carol al II-lea. Se intoarce la sefia partidului in alegerile din 1937, insa le pierde, iar monarhul instaureaza dictatura personala. DUPA RAZBOI. In perioada dictaturilor lui Carol al II-lea si Ion Antonescu, Iuliu Maniu practicase o opozitie pasiva, fara a lua atitudine ferma fata de incalcarea democratiei. Insa dupa 23 august 1944 a devenit combativ fata de politica sovieticilor de sustinere a Partidului Comunist. A fost cea mai insemnata voce a opozitiei, partidul sau fiind castigatorul real al alegerilor din noiembrie 1946.

Doctrina taranista, o alternativa postbelica?

ILARION TIU Al doilea razboi mondial nu a adus doar un soc politic lumii vechi, ci si o schimbare sociala. Speriati de "fantoma" comunismului, politicienii occidentali au intocmit programe electorale bazate pe reforme sociale, care incercau sa-i convinga pe oameni ca participa la guvernarea tarii. In Romania insa, mesajul PNT nu s-a modificat. Ascensiunea Partidului Comunist pe scena politica romaneasca dupa 23 august 1944 a introdus

- 224 -

un nou discurs politic, cu valente sociale. Pentru prima data, oamenilor obisnuiti li se spunea ca vor fi conducatorii reali ai tarii, scapand de "exploatarea burgheza". Nu doar in Europa ocupata de trupele sovietice se intampla acest fenomen. Popularitatea partidelor comuniste a "explodat" si in tarile occidentale unde Armata Rosie nu intrase, determinand "partidele traditionale" sa-si "socializeze" discursul. DOCTRINA. Politicienii national-taranisti nu au sesizat insa aceasta schimbare. Indata ce a devenit evidenta intentia sovieticilor de a instala PCR la putere, liderii PNT au promovat discursul politic anticomunist, pastrand neatinsa problema propriei doctrine politice. In adunarile publice se faceau referiri la vechea teorie a taranismului, fara modificari "la zi". Insa aceasta doctrina esuase lamentabil in perioada interbelica, atunci cand statul a functionat exclusiv dupa principiile liberale. Principalul teoretician al taranismului a fost Virgil Madgearu, membru fondator al Partidului Taranesc, care a facut echipa inca din 1919 cu Ion Mihalache. Madgearu fusese in epoca un reputat economist, punandu-si cunostintele in slujba partidului. Teoria taranismului aparea ca fondata pe baza poporanismului promovat de Constantin Stere (de asemenea, membru PNT). Madgearu si-a prezentat doctrina ca o alternativa la situatia din Rusia, unde o "revolutie proletara" preluase fraiele unui stat populat de tarani. Milita pentru o "economie taraneasca" prin pastrarea specificului micilor gospodarii rurale in fata tendintelor europene de industrializare pe scara larga. In opinia sa, agricultura trebuia eficientizata prin asocierea gospodariilor taranesti pe sistem corporativ. Idealul agricol era formarea unor "ferme-model", care sa exploateze terenul la standarde moderne. In plin secol XX, Magdearu accepta nevoia industrializarii tarii, insa era de parere ca productia industriala trebuia sa fie subordonata nevoilor agriculturii. In contradictie cu doctrinarii liberali, Madgearu considera necesar capitalul strain in economia tarii, desigur fara a-l neglija pe cel intern. Doctrinarul taranist estima si ca economia trebuia sa se orienteze spre productia interna, deoarece capacitatea Romaniei de export era redusa dupa razboi. La nivel social, national-taranistii promovau teoria "statului taranesc", subordonat nevoilor si intereselor populatiei de la sate. "Obsti satesti" era forma administrativa recomandata comunitatii rurale. ESEC PE TEREN. Modelul economico-social al national-taranistilor reprezentase in anii ’20 ai secolului trecut o alternativa la statul de tip liberal, care data inca din secolul XIX. Insa taranismul nu a fost pus in practica decat in mica masura. Venit la putere pe un fond de simpatie populara in 1928, guvernul PNT s-a confruntat cu efectele crizei economice mondiale. In plus, in august 1929, incidentul de la Lupeni a taiat din avantul "justitiei sociale" promise de Iuliu Maniu si de partidul sau. Initial, national-taranistii au aplicat politica "portilor deschise", imblanzind legislatia care interzicea investitiile de capital strain in Romania. Dar la inceputul anilor ’30, din cauza crizei economice, guvernul a decis protectia capitalului autohton. In agricultura s-au facut putini pasi in realizarea "economiei taranesti". Fermele model infiintate au fost putine, apartinand in general institutelor de cercetare ale statului. Taranii nu si-au imbunatatit viata, dimpotriva situatia lor s-a agravat. In plina recesiune economica n-au putut sa-si vanda produsele la preturi profitabile, ingropandu-se in datorii la banci. In 1929, ministrul Agriculturii, Ion Mihalache, a dat o lege prin care taranii aveau dreptul sa-si vanda loturile primite la improprietarire, multi tarani ramanand fara pamant in urma tranzactiilor. Dupa ameliorarea crizei economice mondiale (1933), national-taranistii n-au mai ajuns la guvernare. Alegerile din 1933 au fost castigate de liberali, care au detinut puterea timp de patru ani. Alegerile viitoare (1937) n-au fost castigate de nici un partid (deoarece nu obtinuse 40% din voturi, conform legii electorale), iar Carol al II-lea a instaurat un regim personal. In timpul razboiului, tara fiind condusa autoritar de Ion Antonescu, national-taranistii nu s-au putut afirma. Dupa 23 august 1944 incepe un nou capitol in istoria partidului. Cu adversari noi si... necunoscuti – comunistii. TOT STATUL TARANESC. Dupa lovitura de Palat, PNT-ul a facut parte din guvern timp de

- 225 -

sase luni. In acest timp, liderii partidului s-ar fi putut deplasa in "sanul electoratului" pentru prezentarea ofertei politice postbelice. Mai putin preocupati de adaptarea doctrinei la noile realitati, liderii taranisti insistau pe denuntarea comunistilor ca "agenti ai Moscovei". Spre deosebire de ei, PCR-ul si-a trimis agentii "in teren" cu mesajul partidului. In paralel, presa comunista se ocupa de "imaginea" lui Iuliu Maniu, acuzandu-l a fi "fascist", prin urmare "criminal de razboi" in spiritul vremii. National-taranistii n-au fost foarte activi in intalnirile cu cetatenii dupa 23 august 1944. Manifestatiile de partid se tineau rar, in general in mediul urban, si contineau lungi discursuri, cu toate ca oficial organizatia reprezenta taranimea. O astfel de prelegere incepea cu prezentarea situatiei internationale, a mersului razboiului, a aliantei Romaniei cu URSS. Apoi era expus rolul lui Iuliu Maniu in lovitura de stat de la 23 august. Se incheia cu consideratii asupra meritelor PNT in viata taranilor in perioada interbelica, dupa care adunarea se incheia. Discursul nu atingea problemele curente ale taranilor, cu toate ca li se vorbea despre viitorul "stat taranesc". SABOTAJE COMUNISTE Dupa 6 martie 1945, Partidul National-Taranesc si-a putut prezenta tot mai greu mesajul electoral. La 9 mai 1945 s-a incheiat in mod oficial razboiul in Europa, preconizandu-se alegeri democrate in toate tarile combatante. PNT-ul organiza intruniri publice din ce in ce mai greu. Deoarece partidul nu mai era la guvernare, obtinea dificil aprobarile necesare unor manifestatii. Singurul mijloc de comunicare cu simpatizantii a ramas ziarul Dreptatea, drastic monitorizat insa de cenzura. Tiraje intregi fusesera confiscate, iar in anumite perioade ziarul s-a suspendat. National-taranistii nu s-au dovedit abili in "comunicarea subterana", apanajul legionarilor si comunistilor in perioada interbelica. Sistemul secret de legatura cu organizatiile teritoriale s-a pus in practica abia in campania electorala din vara anului 1946. Abia atunci liderii organizatiei au adoptat si masuri "populiste", precum includerea pe liste a tinerilor si a femeilor (comunistii propuneau aceasta inca din toamna anului 1944).

„Procesul Maniu“

ILARION TIU Capcana de la Tamadau nu avusese efecte doar asupra "tradatorilor" Ion Mihalache, Nicolae Carandino sau Nicolae Penescu. Iuliu Maniu a fost asociat "complotului", fiind arestat chiar din sanatoriul in care domicilia. O data cu arestarea fruntasului national-taranist este scos si partidul in afara legii. Dupa cum era firesc, liderii PNT nu se resemnasera cu rezultatele oficiale ale alegerilor din noiembrie 1947. Prin memorii si petitii catre diplomatii anglo-americani de la Bucuresti, Iuliu Maniu spera ca scrutinul se va repeta pentru a se repara falsul facut de comunisti. SPERANTE CATRE AMERICANI. La 10 decembrie 1946, Iuliu Maniu si apropiatii sai au convocat o conferinta de presa la Bucuresti, in care au venit cu dovezi de falsificare a alegerilor. Insa diplomatii americani din Romania, in conformitate cu dispozitiile primite de la "centrala", n-au reactionat. Lipsit de sprijin, Iuliu Maniu se retrage intr-un sanatoriu din Sibiu la sfarsitul anului 1946. Dupa semnarea Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947), liderii comunisti au devenit si mai combativi la adresa fruntasilor democrati. Scanteia publica periodic atacuri la adresa lui Maniu, Dinu Bratianu sau Constantin Titel-Petrescu. In februarie, presa de partid a opozitiei este suspendata, sub pretextul unor afirmatii rau-voitoare asupra Tratatului de Pace. In primavara lui 1947, Maniu face ultimele apeluri disperate catre diplomatii anglo-americani. Insa dupa conferinta de la Moscova din aprilie, care consacra caderea unei "Cortine de fier" intre Est si

- 226 -

Vest, sperantele sale se prabusesc. FUGA DE LA TAMADAU. Liderii PNT luasera in calcul plecarea unui grup de fruntasi in strainatate inca din toamna anului 1946. Planul concret a fost stabilit abia in mai 1947, in urma unei convorbiri dintre Maniu si Mihalache de la Dobresti (Arges). Ultimele detalii au fost puse la punct in resedinta lui Maniu din Bucuresti (sanatoriul doctorului Ion Jovin) la 13 iunie. Prin actiunile sale, liderul PNT se implicase direct in "crima" colegilor de partid, putand fi anchetat. Dupa esuarea fugii de la Tamadau (4 iulie), Iuliu Maniu a fost arestat din chiar sanatoriul unde era gazduit. Imediat, comunistii au mobilizat "masele" de muncitori care cereau pedepsirea aspra a "tradatorilor". Sub semnatura lui Gheorghiu-Dej si a lui Petru Groza, in Scanteia au fost publicate apeluri dure contra "reactionarilor". DIZOLVAREA PNT. Prin arestarea conducatorilor, PNT ramanea lipsit de continut, deoarece nu avea pregatita o organizare clandestina. In primavara, cativa tineri incercasera sa constituie un resort ilegal, insa Maniu nu-si daduse acordul. In sedinta din 23 iulie, Consiliul Politic al Blocului Partidelor Democratice a decis sa se treaca la dizolvarea PNT. Ulterior, in sedinta guvernului din 29 iulie, Teohari Georgescu a propus dizolvarea partidului, deoarece grupul de "conspiratori" de la Tamadau "urma sa organizeze in strainatate actiuni menite sa stirbeasca suveranitatea nationala, sa primejduiasca pacea si sa declanseze razboiul civil". Propunerea sa a fost inaintata Adunarii Deputatilor, care, sub conducerea lui Sadoveanu, s-a intrunit in aceeasi zi sa discute problema. Sedinta a elaborat o motiune prin care se stabilea ca actiunea guvernului este corecta. Astfel a fost lichidat cel mai insemnat partid politic romanesc al momentului. MANIU, SUB TIRUL PRESEI. Ziarele controlate de Partidul Comunist au inceput imediat seria atacurilor la adresa PNT-ului, cerand pedepsirea aspra a liderilor sai "tradatori de tara". In Scanteia, Silviu Brucan sustinea ca: "Insemnatatea acestei dizolvari consta in faptul ca ea consfinteste un faliment politic total al unui partid care nu mai avea ce cauta in viata politica romaneasca si tocmai din aceasta cauza isi cauta un punct de sprijin in afara hotarelor romanesti". Sorin Toma, redactorul-sef adjunct al Scanteii, era mult mai "brutal" cu liderii PNT: "Cum ii mai rabda fata pamantului pe dusmanii acestia care se duceau sa ne caute dusmanii in strainatate?! Il rugam din inima pe tovarasul Teohari Georgescu sa-i aresteze pe toti si sa-i trimita la munca in mina, dimpreuna cu marele lor, Iuliu Maniu". ANCHETA. Dupa arestare, Maniu a fost dus la cazarma de la Malmison, din Calea Plevnei. Ancheta a inceput la 1 august 1947. Intrebarile la care a trebuit sa raspunda mai intai s-au referit la legaturile sale cu diplomatii anglo-americani si cu grupul diplomatilor romani fugiti peste granite: Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzesti, Alexandru Cretzianu, Constantin Visoianu, Viorel V. Tillea. A fost chestionat si despre relatiile cu colaboratorii apropiati, aflati si ei in acelasi "lot". In ancheta, o parte dintre acestia s-au desolidarizat de Maniu, in special Vasile Serdici si Nicolae Penescu. Ulterior, declaratiile acestora au aparut pe paginile Scanteii, ca dovada a "demascarii" lui Maniu de insisi apropiatii sai. PROCESUL. Iuliu Maniu a cerut sa fie aparat de avocati apropiati partidului sau: Emil Ottulescu, Constantin Veniamin, Mihai Rautu. Insa completul de judecata i-a refuzat lista, numindu-l ca aparator din serviciu pe Constantin Paraschivescu-Balaceanu. In "lotul Maniu" au fost incluse 19 persoane, din care patru au fost judecate in lipsa. Lista acuzatilor ii cuprindea pe: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Ilie Lazar (in boxa), Grigore Niculescu-Buzesti, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzeanu, Constantin Visioianu (in lipsa). Procesul era programat sa inceapa la 29 octombrie 1947, in sala de festivitati a Scolii Superioare de Razboi (astazi, Universitatea de Aparare), fiind judecat de Tribunalul Militar al Corpului II Armata. Acuzatii au fost adusi in sala de judecata fara cravata si fara sireturi la pantofi, cu exceptia lui Maniu care avea tinuta sa obisnuita, ceremoniala. Sala fusese populata cu "cetateni indignati", instruiti sa ceara pedepsirea aspra a "tradatorilor". FALIMENT POLITIC

- 227 -

"Insemnatatea acestei dizolvari (a PNT – n.n.) consta in faptul ca ea consfinteste un faliment politic total al unui partid care nu mai avea ce cauta in viata politica romaneasca si tocmai din aceasta cauza isi cauta un punct de sprijin in afara hotarelor" Silviu Brucan "LA OCNA!" "Cum ii mai rabda fata pamantului pe dusmanii acestia care se duceau sa ne caute dusmanii in strainatate?! Il rugam din inima pe tovarasul Teohari Georgescu sa-i aresteze pe toti si sa-i trimita la munca in mina" Sorin Toma

Fruntasii taranisti – „dusmani ai poporului“

ILARION TIU In perioada 25 octombrie-11 noiembrie 1947, la Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti, s-a judecat procesul fruntasilor PNT, acuzati de "complot si tradare" in cazul fugii de la Tamadau. Principalului acuzat, Iuliu Maniu, comunistii i-au facut un adevarat proces politic pentru intreaga sa activitate pe scena publica a Romaniei. Actul de acuzare in procesul "lotului Maniu" a fost citit in sala de judecata la 29 octombrie 1947, fiind reprodus doua zile mai tarziu in coloanele Scinteii. PARTID DE SPIONI. Iuliu Maniu si colegii sai din conducerea PNT erau judecati pentru crime deosebit de grave, precum "complot contra statului", "spionaj" si "fascism". In actul de acuzare se specifica: "Partidul National Taranesc poarta raspunderea directa pentru instaurarea dictaturii fasciste a lui Antonescu si pentru intrarea in razboiul criminal hitlerist, care a provocat cel mai mare dezastru national din istoria neamului romanesc. Maniu si partidul sau, stand in fruntea reactiunii romane, au fost si au ramas la urma slugi devotate ale capitalului strain, agenti ai imperialismului, care au tradat suveranitatea, libertatea si independenta nationala a Statului Roman. Dupa cum arata rezultatul cercetarilor, Partidul lui Maniu si-a incheiat drumul sau, transformandu-se intr-o organizatie de spioni si complotisti, care cu sprijinul direct din afara al cercurilor imperialiste ale unor State straine – pregatea rasturnarea prin forta a regimului democrat din Romania. Din cercetarile facute, din marturisirile personale ale majoritatii acuzatilor, din declaratiile martorilor si numeroase probe scrise s-a stabilit ca sefii Partidului National Taranesc, acuzatii Iuliu Maniu si Ion Mihalache, incepand din martie 1945 si pana in ziua arestarii lor, iulie 1947, au organizat si s-au pus in fruntea complotului contra Statului, au condus activitatea subversiva si conspirativa a reactiunii romanesti, si sprijinindu-se pe cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americii si Marea Britanie, au pregatit rasturnarea prin violenta a guvernului democratic instaurat legal, in conformitate cu constitutia tarii. Acuzatii Maniu si Mihalache au atras in acest complot atat pe cei mai apropiati colaboratori ai lor, fruntasii Partidului National-Taranesc, precum si un grup de functionari superiori ai Ministerului Afacerilor Straine in activitatea lor tradatoare si conspirativa indreptata impotriva intereselor poporului roman, impotriva independentei si suveranitatii Statului nostru". MANIU – "IN FATA" ISTORIEI. Acuzatul Iuliu Maniu era judecat nu numai pentru aceste "crime" prezentate in actul de acuzare. A fost interogat printre ultimii, in zilele de 31 octombrie si 1 noiembrie. Judecatorii militari i-au facut un adevarat curriculum vitae politic in scopul "demascarii". Era acuzat printre altele ca prin activitatea lui in Parlamentul Austro-Ungariei de dinainte de primul razboi mondial a contribuit la "politica de oprimare a poporului roman".

- 228 -

Impiedicase – s-a spus – infaptuirea unirii prin activitatea sa in Consiliul Dirigent din Transilvania (1919-1920). Judecatorii au "infierat" apoi fascismul liderului PNT, prin sprijinul dat regimului Antonescu si prin primirea legionarilor in randul partidului dupa 1945. Referitor la acest aspect, Maniu a ripostat: "Nu am promovat nici un legionar in conducerea partidului, asemenea elemente se gasesc in Partidul Comunist". Referitor la incidentul de la Tamadau, liderul taranist a recunoscut contributia sa la tentativa de fuga a celorlalti: "Scopul desemnat de mine, a spus el, era ca, mergand in strainatate, sa informeze strainatatea despre situatia din Romania, asa cum am facut intotdeauna si cum trebuie sa faca orice sef de partid. Nu era vorba de formarea unui guvern in strainatate, nu am discutat cu ei aceasta si nu admit formarea de guverne in strainatate". Insa toate aceste explicatii erau in zadar, deoarece Maniu avea deja o sentinta pregatita inca dinainte de arestare. SENTINTE DRASTICE In sedinta de la 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Corpului II Armata a emis sentinta in cazul "lotului Maniu". Aceasta incepea cu obisnuita formula: "Mihai I-iu, prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, rege al Romaniei, la toti de fata si viitori sanatate" si condamna pe Iuliu Maniu si pe Ion Mihalache la temnita grea pe viata. Se pare ca regele nu incercase nimic pentru a "indulci" pedeapsa fruntasilor national-taranisti. La varsta de 74 de ani, Maniu ajunge la inchisoarea din Galati, alaturi de Ion Mihalache, Nicolae Carandino, Ilie Lazar etc. Dupa patru ani, Maniu a fost transferat la Sighet, unde a murit la 5 februarie 1953. Trupul sau a fost ridicat din celula in cel mai strict secret, dus la cimitirul inchisorii si aruncat in groapa comuna fara nici un fel de insemn. Nici astazi nu se cunoaste locul exact unde a fost depus corpul lui Iuliu Maniu. De curand, la cimitirul saracilor de la Sighet, unde au fost ingropati detinutii din acea inchisoare, a inceput actiunea de deshumare, in speranta identificarii ramasitelor fostului lider PNT. PRESA COMUNISTA, LA ATAC In zilele procesului, Scinteia si celelalte publicatii apropiate guvernului au dus campanii de presa agresive contra liderilor national-taranisti judecati. Zilnic apareau "demascari", "dezvaluiri senzationale" privind duplicitatea PNT-istilor si alte stiri de efect. Nici "oamenii muncii" nu s-au "lasat" mai prejos. In coloanele Scinteii si Romania Libere apareau zilnic apeluri ale muncitorilor de condamnare aspra a "lotului Maniu", de genul: "Salariatii intreprinderii «Eminescu» la adunarea generala din 5 Noiembrie 1947, luand act de demascarile facute la procesul conducatorilor fostului PNT, care prin actiuni de spionaj si tradare in favoarea imperialismului anglo-american cautau sa ne tarasca intr-un nou razboiu, cerem aspra pedepsire a acestor tradatori. Nici o mila pentru cei care ne-au tradat". Si sala de judecata a fost populata cu "oameni indignati" de "crimele" liderilor national-taranisti. Adesea intrerupeau sedintele completului de judecata cu interventii galagioase prin care cereau "dreptate" si "pedepsirea tradatorilor".

Editorial: Ucenicul lui Stalin

LAVINIA BETEA Oeroare curenta este atribuirea exclusiva de calitati pozitive ori negative in aprecierea unor personaje istorice sau a semenilor de rand. A fost ori este, se spune, fie om bun, fie cu totul rau. Raufacatorul este reprezentat indeobste ca o bruta, cu inteligenta redusa si orizont limitat de cultura. Dimpotriva, un intelectual de succes este cultivat ca model de cinste si spirit echilibrat. In realitate, haruri innascute precum inteligenta ridicata, curajul si vointa puternica pot servi faptelor bune si deopotriva acelora care produc suferinta si nedreptate. Pe vremea cand Stalin era la putere, supusii sai il venerau ca pe un zeu. Dupa 1956 a devenit insa o intruchipare a diavolului si sursa a tot ce era criticabil in regimul comunist. A trebuit sa treaca

- 229 -

ani buni de la dezmembrarea Uniunii Sovietice – superputerea creata sub domnia lui –, sa se deschida arhivele, iar istoricii sa se detaseze de inhibitiile stereotipurilor si prejudecatilor ca despre personalitatea lui Stalin si reactiile de putere din epoca lui sa se scrie pe temeiul unor aprecieri pertinente. Cert este ca din cele relatate de ultimii sai biografi (Montefiore, Volkogonov, Radzinsky, Marcou), sangerosul "tar rosu" a fost unul dintre cei mai dotati indivizi cu spirit organizatoric, putere de munca, flexibilitate a inteligentei, capacitate de sinteza si abstractizare a gandirii. Citea mult si din diverse domenii, isi construia discursurile in stilul predicilor preotesti si-i folosea pe oameni dupa trebuintele sale. Pentru aceia care i-au fost contemporani si ucenici in arta puterii, o intalnire cu Stalin era un eveniment capital. L-am cunoscut cu cativa ani inaintea mortii sale pe Paul Sfetcu, fostul sef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, si i-am pregatit amintirile pentru tipar ("13 ani in anticamera lui Dej", Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000). Din relatarile sale am inteles cat de mult contase "exemplul lui Stalin" chiar pentru obiceiurile de viata cotidiana ale lui Gheorghiu-Dej. Preferinta pentru jocul de biliard, bunaoara, insemnarile facute pe hartiile oficiale cu creionul cu doua capete – rosu si albastru –, plimbarile prin cabinet cand se intretinea cu vizitatorii sai, calatoriile cu trenul special ce-l izolau de restul lumii, repulsia pentru voiajul cu avionul, ciudatenia de a-si petrece cea mai mare parte a timpului liber intr-o casa mica din lemn, obiceiul de a cere sfatul personalului de serviciu si membrilor garzii personale... Toate aceste deprinderi Gheorghiu-Dej si le facuse imitandu-l pe magistrul de la Kremlin. "Om din popor, pentru popor", Stalin afisa poza simplitatii, stand de vorba in locurile publice cu toti cei care voiau sa i se adreseze. Cateodata prelua singur initiativa de a cobori in multime. O intamplare narata de unul dintre fostii sai soferi este relevanta. Acesta scrie ca la 17 iulie 1945, in timp ce masina il ducea de la Kremlin spre "dacea" sa, Stalin observase ca oamenii asteptau sub ploaie intr-o statie de autobuz. Si-a trimis soferul sa-i pofteasca in limuzina sa, dar a fost refuzat. "Asta pentru ca nu stii sa le vorbesti", si-a certat el soferul, coborand sa-i convinga. In timpul neobisnuitei calatorii, Stalin intrase in vorba cu pasagerii, povestindu-le despre moartea fiului sau, Iacov, in razboi. Incurajata, o adolescenta a deplans moartea tatalui ei. Stalin i-a trimis apoi o uniforma si o geanta de scoala. Astfel de intamplari, raspandite prin viu grai, sporeau legenda mai mult chiar decat propaganda oficiala. Gheorghiu-Dej se va plimba, de asemenea, printre taranii din piata Craiovei, stand cu ei de vorba despre cote si colectivizare. Va iesi la gardul vilei unde-si face concediul, intretinandu-se cu trecatorii care blocheaza spatiul din apropiere, dornici (intr-un timp fara televiziune) de a-l vedea pe reprezentantul puterii mai din aproape. In mai 1944, secretarul caruia i se inmanau de regula salariile liderului de la Kremlin, nestiind cum sa procedeze cu banii multi ce se adunasera (singura cheltuiala fiind plata cotizatiilor de partid, restul fiind suportate de gospodaria de partid), s-a adresat sefului. Dupa o scurta perioada de gandire, Stalin i-a impartit, cerand sa fie trimisi prietenilor georgieni din copilaria si tineretea sa, insotiti de scurte si calduroase ravase scrise de el insusi. Auzind, desigur, povestea, Gheorghiu-Dej a procedat la fel cu salariile sale. Stilul si relatiile de conducere si influenta staliniste au fost, de asemenea, copiate la Bucuresti. Deprinderea de a-ti utiliza tovarasii ca si cum ar fi complici, nu colaboratori, practica de a te intalni pe rand si in secret cu ceilalti membri ai Biroului Politic in punerea la cale a eliminarii in trepte a potentialilor rivali sunt cateva dintre metodele de succes. Ca si Stalin, Gheorghiu-Dej a fost extrem de suspicios cu toti aceia care lucrau in mod direct cu el. Isi primeau cu solicitudine vizitatorii, vorbeau putin, preferand formularile scurte, ambigue si sibilice. Nu si-au marturisit nimanui temerile sau bucuriile succeselor. Sensibili la gloata, cand simteau ca suferintele datorate represiunilor si lipsurilor ating cote ingrijoratoare, dadeau vina pe trecut ori pe functionarii corupti, incompetenti sau prea zelosi. Lectii de neuitat in ucenicia ravnitei puteri...

Dej supune sovieticilor economia Romaniei

- 230 -

PAULA MIHAILOV CHICIUC Dupa o luna si jumatate de negocieri, Moscova si-a pus parafa pe doua acorduri economice cu Romania: navigatie – comert si schimburi – plati (februarie 1947). Astfel ca, o data cu intarirea controlului politic, sovieticii si-au asigurat intaietatea pe piata economica din Romania. In perioada de clandestinitate a PCR, calatoriile la Moscova, desi periculoase, reprezentau o onoare si o obligatie. Erau totodata un mijloc de comunicare vital pentru supravietuirea centrelor comuniste din intreaga lume. MOSCOVA, BURICUL LUMII COMUNISTE. Dupa ce PCR a ajuns la putere, a ramas, ca si in alte tari din Centrul si Sud-Estul Europei, sub "protectoratul" URSS. In 1947, atat Gheorghiu-Dej, cat si premierul Petru Groza vor fi chemati de Stalin pentru a prezenta raportul de activitate si situatia din tara. Oficial s-a spus insa ca delegatiile romanesti au fost la Moscova numai pentru a cere ajutorul "fratelui mai mare". Organul de presa al comunistilor – Scinteia – sub conducerea lui Miron Constantinescu, membru in CC al PCR, nu a ratat nici o ocazie de a relata populatiei cum se desfasurau plecarile delegatiilor, componenta lor, cine le intampina la sosirea la Moscova si la inapoierea in tara. Invariabil, comunicatele oficiale descriau discutiile purtate de oficialii romani cu cei sovietici ca desfasurandu-se "intr-o atmosfera de calda prietenie si colaborare". O sintagma prin care vor fi descrise pana in 1989 toate intalnirile dintre reprezentantii comunistilor. CU MANA INTINSA. La 11 ianuarie 1947, oficiosul PCR anunta ca o delegatie condusa de ministrul Economiei Nationale, Gheorghe Gheorghiu-Dej, pleaca la Moscova pentru incheierea unui nou acord economic romano-sovietic (primul acord, din 8 mai 1945, fusese temelia infiintarii SOVROM-urilor). Din delegatia mentionata faceau parte Alexandru Alexandrini – ministrul de Finante, Tudor Ionescu – ministrul Minelor si Petrolului, Ion Gheorghe Maurer – subsecretar de stat la Ministerul Economiei Nationale, Aurel Vijoli – viceguvernator al BNR si secretarii de stat ai Ministerului Economiei Nationale – Simion Zeiger, Alexandru Barladeanu, Roman Moldovan, Cornel Monciu. Timp de trei saptamani, Scinteia nu a dat nici o stire despre ce se petrece la Moscova, desi o buna parte a Guvernului se afla acolo. Abia la 7 februarie, intr-un interviu acordat Biroului Sovietic de Informatii, Iorgu Iordan – ambasadorul Romaniei in URSS – a dezvaluit "misterul": "Tratativele de la Moscova se desfasoara intr-o atmosfera de prietenie si intelegere reciproca, ceea ce ne indreptateste sa speram intr-un rezultat deosebit de favorabil". Iordan specifica faptul ca ajutorul oferit anterior de URSS – 30.000 de vagoane de cereale – va trebui restituit. In plus, "guvernul sovietic, manifestand o deosebita intelegere fata de nevoile poporului roman, a amanat rata de cereale de anul trecut cuvenite din partea Romaniei pentru reparatii". Ambasadorul roman preciza ca membrilor delegatiei comerciale li s-a dat deplina posibilitate de a cunoaste fabrici si uzine, "pentru ca la fata locului sa stabileasca nomenclatura acelor marfuri industriale de care are nevoie industria romaneasca si pe care ar dori sa si le procure din Uniunea Sovietica". Nimic despre negocierile economice care constituiau scopul anuntat al vizitei. "Studiul amanuntit al problemelor" a fost principalul motiv oficial invocat pentru intarzierea neobisnuita a trimisilor romani la Moscova. Daca inapoierea delegatiei a fost anuntata de cateva ori, dar amanata, semnarea acordului economic era data ca sigura. CLIPA CEA MARE! La 23 februarie 1947, tot poporul era anuntat cu entuziasm ca Romania si URSS au incheiat doua conventii economice – un tratat de comert si navigatie (pe principiul natiunii celei mai favorizate) si un acord de schimburi si plati. Conform prevederilor, URSS urma sa ne livreze materii prime pentru industriile metalurgica si textila, echipamente industriale, iar Romania sa "raspunda" cu produse petroliere, materiale de constructie si "alte marfuri". La intoarcerea in tara, Dej a remarcat succesul vizitei: "Ne intoarcem de la Moscova cu rezultate bune. (…) Pot sa va spun deocamdata ca valoarea marfurilor pe care Romania le va importa din URSS este de 25 de milioane de dolari, din care 15 milioane pe baza de schimb de marfuri si 10

- 231 -

milioane pe baza de credit rambursabil in patru ani. Esential este ca ne vin cocs, otel, fonta, carbune, precum si materii prime. In primul rand, datorita acestor importuri, industria noastra siderurgica va putea lucra cu aproximativ 75%-80% din capacitatea ei totala de productie." CEREALE CONTRA STICLARIE In paralel cu negocierile economice de la Moscova, altele se derulau la Washington, dupa cum informa ambasadorul roman Mihai Ralea. Tratativele se purtau cu firmele importatoare de cereale si cu o mare banca in vederea unui imprumut de mai multe zeci de milioane de dolari, necesar acoperirii costului importului. Economistii romani nu au ocolit nici Elvetia, unde se afla o delegatie condusa de subsecretarul de stat Bucur Schiopu. Dar cereale am cerut si din Orientul Apropiat – Liban, Siria, Palestina, Arabia Saudita –, promitand in schimb… sticlarie. Una dintre misiunile cu care a fost insarcinat Gaston Marin in 1947 a fost "procurarea de valuta forte", necesara platii importurilor de cereale. El rememoreaza ca pe un succes obtinerea din partea bancilor elvetiene a unor linii de credite pentru Romania, cu conditia ca Guvernul roman sa depuna gaj in aur in valoare echivalenta creditului solicitat.

„Prietenia romano-sovietica“ da roade

PAULA MIHAILOV CHICIUC Devenise un obicei, ingrosat grosolan de propaganda, ca fiecare dintre vizitele comunistilor romani in capitala URSS sa fie prezentata ca un succes. Daca delegatia din iarna lui 1947 ne inzestrase cu materie prima pentru industrie, in vara, o a doua, condusa tot de Gheorghiu-Dej, a adus painea de grau pe masa romanilor. Cum populatia infometata nu se putea hrani cu cocsul, otelul si masinile primite in iarna de la sovietici, la jumatatea lui iunie 1947, reprezentanti ai PCR si ai Guvernului Groza au hotarat sa trimita o alta delegatie la Moscova. GRAU SI ORZ. De aceasta data, delegatia, in fruntea careia a fost numit acelasi Dej, avea ca scop negocierea unui import de cereale, necesar pana la recolta din acel an. Dupa cele cinci zile petrecute in capitala URSS, romanii s-au intors, din nou, victoriosi. Ei obisnuisera ca Romania sa primeasca 8.000 de vagoane de cereale – 6.000 de vagoane de grau si 2.000 de vagoane de orz. "Ni s-a dat atat cat am cerut, s-a laudat Dej la intoarcerea in tara. Pretul la care ni se livreaza graul este inferior pretului mondial si chiar cu mult inferior pretului la care am cumparat porumbul din Statele Unite. Mikoian (comisarul pentru comert exterior, n.red.) a subliniat ca guvernul sovietic nu priveste aceasta conventie ca o tranzactie comerciala, ci ca un act de ajutorare a Romaniei." Aluzie clara la faptul ca romanii apreciaza "sprijinul" sovietic mai mult decat pe cel american. "NICI UN BOB!" "La numai cateva zile dupa semnarea conventiei pentru import de cereale, primele vagoane de grau din Uniunea Sovietica au intrat ieri (2 iulie) in tara, anunta Scanteia. S-au luat toate masurile ca nici un bob de grau sa nu fie risipit." Reporterii de teren au descris de la fata locului (Gara Socola) entuziasmul cu care romanii au primit "mana" ruseasca: "In bariera Socolei coboara vreo cinci femei cu legaturica de mancare. Barbatii lucrau de zor. Le-au adus sa pranzeasca la vagoane. Nu-i vorba, nici femeile nu se lasa mai prejos si dau si ele o mana buna de ajutor «sa mearga treaba iute, ca ne dovedesc rusii cu vagoanele». Sub puntea de scanduri, micuta Maria Ciobanu, de 6 ani, da si ea o mana de ajutor. Strange boabele de pe sacii asternuti cu grija, caci mamica i-a spus sa nu risipeasca nici un bob". ADEVARURI DE CULISE. Cum istoria nu se scrie doar din comunicate oficiale si articole propagandistice, am apelat si la memorialistica. Paul Sfetcu, fostul sef de cabinet al lui Dej, a dat cateva detalii de culise ale vizitei delegatiei guvernamentale la Moscova din iunie 1947. Desi el nu era in functie la acea vreme, si-a amintit ca Dej ii povestise calatoria sa si intalnirea cu Stalin.

- 232 -

Povestirea este redactata ca redand cuvintele lui Dej: "Am fost primit de Stalin si principalii sai colaboratori la una dintre cinele prelungite in care se intruneau acestia. Mi s-a solicitat sa spun motivele pentru care am venit in fata lor". Stalin i-a cerut lui Dej sa spuna care era situatia tarii si populatiei romanesti. Liderul PCR s-a conformat, dar a ascuns unele amanunte. Conform propriei marturii, Stalin a intervenit si i-a cerut sa spuna "adevarul": "A doua oara am prezentat tragedia ce se abatuse asupra poporului roman, industria sleita de razboi, multe intreprinderi distruse sau grav avariate de bombardamentele aviatiei americane si engleze, precum si de luptele desfasurate pentru eliberarea teritoriului national, lipsa de materii prime, combustibili, energie electrica; agricultura complet secatuita din cauza secetelor cu care se confruntase doi ani la rand; imposibilitatea de a contracta imprumuturi financiare din Occident, deoarece puterile din Apus le conditionau de concesii politice si economice substantiale; despre starea reala a poporului roman am spus ca aceasta este disperata, ca foarte multi oameni, in special femei si copii, au murit si mai mor inca de foame, ca in general avem o situatie greu de imaginat. Cand am terminat, asupra mea s-a napustit Molotov. El m-a acuzat cu urmatoarele cuvinte: "Esti exponentul intereselor burgheziei romanesti! Ii faci jocul! Nu ne-ai prezentat aici punctul de vedere al comunistilor din tara ta, ci al exploatatorilor poporului muncitor din Romania. De altfel, am informatii ca toate acestea le discuti pe la colturi, cu elemente straine de interesele partidului!". DE PARTEA LUI DEJ. "Cele auzite m-au descumpanit intrucatva, deoarece nu ma asteptam la un atac asa de violent, asa de brutal, continua Dej povestirea. Am reusit sa ma stapanesc si am raspuns: «Tovarase Molotov, ceea ce mi-am propus sa va prezint am expus in prima parte a cuvantului meu, insa Iosif Vissarionovici nu a fost multumit si mi-a cerut sa prezint adevaratele dimensiuni ale tragediei cu care se confrunta poporul roman, sa spun intregul adevar si ca atare am procedat intocmai. In ceea ce priveste acuzatia ca discut pe la colturi, imi permit sa va intreb daca dvs. considerati discutia in Biroul Politic al CC al PCUS un astfel de fapt. Cu acestea eu va asigur ca nu mai am nimic de spus». Molotov insa si-a reluat atacul, nemultumit acum si mai mult de intrebarea ce i-o pusesem. El a continuat: «Numai burghezia romana mai prezinta pe unde poate astfel starile de lucruri din Romania. De aceea te acuz ca-i faci jocul!». In acel moment, Stalin, care ascultase atent schimbul de cuvinte dintre mine si Molotov, a intervenit, adresandu-i-se acestuia pe un ton rastit: «Sa taci si sa lasi omul in pace, deoarece ne-a prezentat corect situatia grea in care se afla economia si populatia tarii sale, dar sa stii ca nu a prezentat-o complet. Am informatii precise, referitoare la gravitatea situatiei din Romania, de aceea va rog sa va ganditi si sa gasim solutii de ajutorare. Pentru inceput le acordam cu titlul de imprumut 70.000 de tone de cereale.»" "DARNICIE" POLITICA Se stie ca URSS a platit scump victoria din cel de-al doilea razboi mondial: 26 de milioane de morti si pagube de 700 de milioane de ruble. In vara lui 1946, peste o jumatate de milion de rusi au murit din cauza secetei. Si cum in situatii disperate se impune adoptarea unor masuri disperate, Sovietul Suprem a adoptat (1946) "Planul reconstructiei" – al patrulea cincinal sovietic. Planul prevedea inceperea unei campanii productiviste si "fixarea" muncitorilor la locul de munca. Toate obiectivele erau insotite de masuri represive impotriva celor care nu le executau. In ciuda dificultatilor cu care se confrunta propriul popor, Stalin nu a refuzat "tarile fratesti" care au venit sa-i ceara ajutorul, cumparandu-le "prietenia". ACUZATIE "Esti exponentul intereselor burgheziei romanesti! Ii faci jocul! Nu ne-ai prezentat aici punctul de vedere al comunistilor din tara ta, ci al exploatatorilor poporului muncitor din Romania" V. Molotov catre Gh. Dej

Definitiv in "barca" sovietica

- 233 -

PAULA MIHAILOV CHICIUC In timp ce graul sovietic "se revarsa" peste meleagurile romanesti, Guvernul a refuzat Planul Marshall (propus la 5 iunie 1947). Generalissimul Stalin i-a "recompensat" insa pe romani prin acordul dat incheierii Tratatului de pr ietenie, colaborare si asistenta mutuala, semnat de Molotov si Groza in februarie 1948. In timp ce toata tara parea a fremata de bucuria importurilor din Uniunea Sovietica, datatoare de sperante si de viata mai buna, scena politica internationala trecea peste un moment de cumpana. Secretarul de stat american George Marshall a propus (Universitatea Harvard, 5 iunie 1947) un plan de reconstructie economica postbelica, ce-i va purta numele. ROMANIA REFUZA. Guvernul Groza, asemeni tuturor guvernelor din statele afectate de cel de-al doilea razboi mondial, a fost invitat sa se alature Planului Marshall. Acceptarea de Romania a ajutorului oferit de democratiile occidentale ar fi fost, in interpretarea Moscovei, o dovada de neloialitate fata de URSS. Astfel ca, in 12 iulie, Gheorghe Tatarescu – ministrul de Externe si vicepresedintele Consiliului de Ministri – comunica guvernelor Marii Britanii si Frantei refuzul la invitatia primita din partea lor de a participa la Conferinta de la Paris, unde urma sa se dezbata "organizarea programului de redresare economica a Europei". Publicat virgula cu virgula in "Scinteia", comunicatul dezvaluia faptul ca Executivul, dupa examinarea Planului Marshall, a ajuns la urmatoarea concluzie: "Guvernul roman considera ca organizarea propusa de Guvernele britanic si francez va duce fatal la rezultate care vor insemna, pe de o parte, o stirbire a independentei pe care tarile Europei vor si trebuie sa o pastreze cu privire la politica lor economica, iar pe de alta parte o imixtiune in afacerile interne ale acestor tari. Pe de alta parte, orice plan de redresare economica europeana nu-si poate atinge telurile decat daca se sprijina pe colaborarea tuturor tarilor de pe Continent si daca se sprijina in primul rand pe colaborarea cu Uniunea Sovietica. (…) In consecinta, organizarea Vestului cu izolarea Estului Continentului nu poate fi o operatiune fericita nici pentru redresarea economica a Europei si nici pentru statornicirea increderii si pentru consolidarea pacii lumii". DIN VOIA POPORULUI. Asadar, Romania a ales "increderea si colaborarea" cu sovieticii, mai apropiati geografic si mai rapizi in a ne intinde o "frateasca" mana de ajutor. Cu pretul semnalat de Tatarescu: pierderea independentei politice si economice. "Scinteia" prezenta situatia astfel: "Ziarului d-lui Eden – Yorkshire Post" – cat si influentul "The Observer" au spus-o foarte lamurit: ca Planul Marshall presupune o renuntare la o parte a suveranitatii nationale. (…) Poporul roman doreste sa traiasca liber, independent, in legatura de stransa prietenie cu Uniunea Sovietica, cu popoarele democratice inconjuratoare precum si cu celelalte popoare iubitoare de libertate. Si mai doreste ca dorinta sa-i fie respectata". DIN NOU LA MOSCOVA. La 11 ianuarie 1948, o noua delegatie economica condusa de ministrul de Finante – Vasile Luca –- a luat calea Kremlinului. Luca, insotit de Maurer, Miron Constantinescu si alti functionari, a ramas la Moscova pentru urmatoarea luna. Oficial, scopul vizitei nu a fost anuntat. In schimb, in 2 februarie, Guvernul comunica oficial ca s-a hotarat ca delegatiei economice de la Moscova sa i se alature o delegatie guvernamentala formata din Petru Groza, Dej, Ana Pauker (noul ministru al Afacerilor Straine), Lothar Radaceanu (ministrul Muncii si Asigurarilor Sociale), toti proaspat intorsi din Ungaria unde se semnase Tratatul de prietenie si colaborare. Nici de aceasta data nu s-a precizat carui tel ii servea asemenea desfasurare de forte pe teritoriul sovietic. Tratatul de prietenie cu URSS. Se pare ca prelungirea sederii delegatiei lui Luca s-a datorat asteptarii sosirii lui Groza si a "companiei" sale guvernamentale, fara de care un act cu greutate, precum Tratatul de prietenie, colaborare si asistenta mutuala (incheiat la 4 februarie), nu putea fi semnat. Din cele sase articole ale Tratatului, primele doua se refereau la Germania si la ajutorul

- 234 -

pe care si-l vor acorda cele doua state in cazul unui eventual atac al Germaniei: "Inaltele Parti Contractante se obliga sa ia in comun toate masurile care se afla la dispozitia lor pentru inlaturarea oricarei amenintari de repetare a agresiunii din partea Germaniei sau oricarui stat care s-ar uni cu Germania, direct sau in oricare alta forma". Se mai preciza ca acest tratat este "infaptuit in concordanta cu principiile Chartei ONU". El ramanea valabil pe o perioada de 20 de ani, iar daca nici una dintre parti nu anunta cu un an inainte ruperea Tratatului, actul ramanea valabil pe o perioada de inca cinci ani. Asadar, pentru urmatoarele doua decenii, sovieticii se asigurasera ca Romania nu va parasi "lagarul socialist" si va apara ideea comunista impotriva tuturor agresorilor. Caci nu Germania era la acea vreme temerea sovieticilor, ci celelalte democratii occidentale (trecute in Tratat la categoria "si altele") care o ajutau sa-si revina dupa razboi. "SOLUTIA SALVATOARE" PENTRU "CORABIA" ROMANIEI Detaliile vizitei romanilor la Moscova din ianuarie 1948 le gasim tot in cartea de memorii a lui Paul Sfetcu. Povestirea lui Dej este astfel relatata: "Nu peste mult timp a fost invitata in URSS o delegatie guvernamentala condusa de dr. Petru Groza din care am facut si eu (Dej, n.red.) parte. In discutiile cu partea sovietica, au fost ridicate problemele discutate cu mine anterior. Tratativele ajunsesera intr-un impas, pentru ca nimic concret nu se avansase. Conform protocolului vizitei, intr-o seara a avut loc o receptie, cu multa mancare si bautura, cu multe toasturi, dupa obiceiul pe care incepusem sa-l cunosc. La un moment dat, unul dintre membrii delegatiei noastre – Mihail Ghelmegeanu – daca-mi aduc bine aminte – s-a ridicat in picioare pentru un toast si a spus ca Romania poate fi asemanata cu o corabie grav avariata si incarcata peste capacitate, ce incearca sa navigheze pe o mare bantuita de furtuna. Vanturile si valurile o inclina. Cand intr-o parte, cand in cealalta, iar apa ce patrunde nestingherita prin toate sparturile din peretii laterali o conduce sigur spre naufragiu. Echipajul din care face si el parte – a subliniat vorbitorul – nu mai vede nici o scapare. Stalin, dupa ce a ascultat cu interes acest asa-zis toast, a replicat la final: «Exista, totusi, o solutie salvatoare pe care demnitarul vostru spune ca personal nu o vede. Dar daca echipajul vostru nu o concepe, o concep eu. Aruncati peste bord jumatate din incarcatura si corabia se va redresa». Delegatul nostru a remarcat ca aceasta hotarare nu o poate lua echipajul deoarece incarcatura nu-i apartine. «Daca echipajul nu poate hotari, pot eu, a zis Stalin. Aruncati jumatate din incarcatura si veti fi salvati». Dupa obicei, i s-a multumit, desi nimeni nu stia pentru ce si nu putea anticipa cum se va materializa indicatia lui Stalin." Indicatia a fost pusa in practica a doua zi si a constat in injumatatirea cuantumului reparatiilor de razboi datorate de Romania Uniunii Sovietice. "In ce ma priveste, regret ca Stalin nu a luat acea hotarare imediat dupa discutia cu mine si a fost mai receptiv la prezentarea dezastruoasa facuta de o delegatie guvernamentala. Asa era el, a incheiat Dej acea amintire, adopta hotarari la care n-aveai cum sa te astepti." ANTI-MARSHALL "Guvernul roman considera ca organizarea propusa de Guvernele britanic si francez va duce fatal la rezultate care vor insemna, pe de o parte, o stirbire a independentei pe care tarile Europei vor si trebuie sa o pastreze cu privire la politica lor economica, iar pe de alta parte o imixtiune in afacerile interne ale acestor tari. Pe de alta parte, orice plan de redresare economica europeana nu-si poate atinge telurile decat daca se sprijina pe colaborarea tuturor tarilor de pe Continent si daca se sprijina in primul rand pe colaborarea cu URSS." Comunicatul Guvernului roman – 1947

Relatii politice romano-sovietice

PAULA MIHAILOV CHICIUC

- 235 -

Dupa plecarea reprezentantilor Comisiei Aliate de Control, in frunte cu generalul Susaikov, "pe baricadele" sovietizarii Romaniei a ramas ambasadorul URSS la Bucuresti – Serghei Kavtaradze. Pana la retragerea Armatei Rosii (1958), ambasada sovietica a reprezentat un centru de comanda secret al tarii. Din Comisia Aliata de Control, impusa in Romania din septembrie 1944, faceau parte reprezentantii Marii Britanii, Statelor Unite si Uniunii Sovietice. Daca primii s-au retras in liniste, lasand terenul liber sovieticilor, ultimii s-au simtit, cu Armata Rosie in preajma si PCR la putere, ca "pestele in apa". Cu lacrimi in ochi. Dupa doi ani de dominatie, in care au controlat tot ce misca in politica si economia romaneasca, membrii sovietici ai Comisiei, in frunte cu general colonelul I.Z. Susaikov, au plecat la 1 octombrie 1947. Lasau in urma un stat complet supus intereselor URSS. Faptul era de netagaduit si a fost subliniat de Susaikov in discursul sau de ramas bun: "Plecand de aici, purtam in inima noastra increderea ca poporul roman, popor frate poporului rus, va pastra in veci prietenia si recunostinta marelui popor sovietic". Prezenti la ceremonie, reporterii Scinteii au prezentat lacrimogen plecarea delegatiei sovietice: "A fost ieri la Mogosoaia (gara Mogosoaia – n.n.) mai mult decat o solemnitate oficiala, a fost o emotionanta manifestatie populara. Membrii Guvernului in frunte cu dl prim-ministru Petru Groza, conducerile partidelor politice democratice si ai organizatiilor de masa, multime de muncitori si intelectuali au venit sa-si ia ramas bun de la membrii sovietici ai Comisiei Aliate de Control. (…) Nu stateau fata in fata reprezentantii unui stat invins si ai unui stat invingator, ci reprezentantii a doua popoare ce s-au infratit sangerand impreuna pe frontul libertatii noroadelor. (…) Emotia ii cuprinsese deopotriva pe cei care plecau si pe cei veniti sa-i conduca. Vedeai lacrimi sticlind in ochii a neinfricati generali si a darji luptatori pentru libertate". Toti oficialii sovietici s-au despartit cu formula "La revedere!". PODUL DE… CARTI. Intr-adevar, sovieticii constituisera legaturi trainice intre Bucuresti si Moscova. Diverse personaje si manifestari alcatuiau un nou calendar care se voia un inlocuitor al celui religios. Ne retin in acest sens atentia sarbatorile dedicate Saptamanii Prieteniei Romano-Sovietice din 1947. Festivitatile, desfasurate pe parcursul unei luni intregi, culminau cu aniversarea a trei decenii de la Marea Revolutie din octombrie. Chiar la 2 octombrie, floarea intelectualitatii si a politicii romanesti (premierul Petru Groza, ministrul Muncii – Lothar Radaceanu, ministrul Sanatatii – Florica Bagdasar, ministrul Artelor – Ion Pas) a inaugurat expozitia "Cartea Sovietica". "Suntem fericiti, a declarat cu acel prilej Groza, ca am ajuns sa inauguram la lumina zilei, in toata libertatea, o expozitie a «Cartii Sovietice.» De partea cealalta, S. Kavtaradze – ambasadorul URSS – si-a exprimat convingerea ca: "Puntea intre tarile noastre construita din carti nu trebuie sa se teama de nici un fel de bombardament, nici chiar de o bomba atomica. Nici o bomba a imperialismului contemporan nu poate darama o astfel de punte". AMBASADA SOVIETICA. Pana la retragerea trupelor sovietice din Romania, aceasta institutie reprezenta un centru de comanda secret al tarii. Intre liderul comunist si ambasadorul sovietic de la Bucuresti au existat legaturi speciale, necunoscute decat unui numar foarte restrans de oameni. Alexandru Barladeanu a povestit despre relatiile ambasadorului cu autoritatile romanesti: "Dej era in relatii foarte bune cu Kavtaradze, pe care l-am cunoscut si eu. (...) L-am auzit povestind cum a fost membru al congresului care nu l-a votat pe Stalin in functia de secretar general al Partidului, ci pe Kirov, primul secretar al Leningradului, care a pierit asasinat. Voturile au fost secrete, dar dintre membrii acelui congres circa 70% au pierit executati ca agenti ai unor puteri straine. Kavtaradze a trecut prin grele incercari. Povestea cum, in ’44, a fost chemat de Stalin si s-a dus cu mare frica, asteptandu-se la cine stie ce neplacere. Dar Stalin i s-a adresat pe numele mic, in semn de prietenie, si i-a spus: «Vreau sa te trimit in Romania. (…) Cat a fost in Romania, Kavtaradze avea legatura directa cu Stalin»". BRAVUL SUSAIKOV Ofiter de cariera, I.Z. Susaikov (1903-1962) intrase in Armata Sovietica din 1924. Membru al CC

- 236 -

al PCUS din 1925, absolvent al Academiei mecanice si motorizarii Armatei Rosii (1937). In al doilea razboi mondial (1943-1945) a fost comandantul Frontului 2 Ucrainean. Din ianuarie 1946, loctiitorul presedintelui Comisiei Aliate de Control in Romania. Dupa incheierea misiunii de la Bucuresti, a indeplinit pe rand functiile de consilier in Ministerul sovietic al Fortelor Armate, functionar in diverse structuri superioare militare. A iesit in rezerva in 1960, dar a ramas in viata publica, fiind ales de doua ori deputat. "Un fel de viceguvernator al Romaniei (...) si o personalitate fara de care nu misca nimic in Romania", il caracteriza Alexandru Barladeanu. DIPLOMATUL KAVTARADZE Alaturi de generalul Susaikov, ambasadorul Serghei Kavtaradze a fost unul dintre principalii pioni ai sovietizarii Romaniei. Misiunea sa diplomatica de la Bucuresti a reprezentat pentru el o adevarata oaza de liniste si libertate, oferita de Stalin. Nascut in Georgia, ca si prietenul sau din copilarie – Stalin – Kavtaradze era fiu de curtean. In timpul studiilor la Drept a aderat la gruparea bolsevica (1903). Acuzat de trotkism, a fost scos din conducerea partidului comunist, dar reprimit in 1940 si numit adjunctul comisarului pentru Afaceri Straine (1943-1945). Urmatoarea functie a fost aceea de ambasador in Romania, post pe care-l va ocupa pana in 1952. In istoriografia ruseasca, S. Kavtaradze a reprezentat singurul acuzat, trimis in lagar, eliberat si repus in inalte functii de partid si de stat. Se spune ca el nu a fost executat doar pentru faptul ca Stalin a facut pe lista condamnatilor la moarte in dreptul lui si a familiei sale un semn, pe care nici Malenkov, nici Beria nu au reusit sa o descifreze.

Editorial: Parerea lui Stalin...

LAVINIA BETEA N-am intalnit inca nicaieri reflectiile ultimului Rege al Romaniei, Mihai I, despre abdicarea sa prin comparatie cu soarta celorlalti monarhi cu tronul rasturnat de comunisti. Va fi purtat, oare, frica de a fi impuscat precum tarul Nicolae al II-lea ori luat prizonier de rusi ca imparatul Chinei? Dintre cartile "de senzatie" pentru iubitorii de istorie, traduse si publicate dupa schimbarea regimului in Romania, lectura revelatoare este cartea lui E. Radzinski, "Ultimul tar", unde viata si moartea lui Nicolae al II-lea sunt prezentate cu stiinta istoricului si arta dramaturgului ce este autorul. Jurnalele membrilor familiei imperiale a Rusiei, tinute pana in ziua de la capatul vietii, documentele de arhiva si marturiile cekistilor care au slujit distrugerii Romanovilor sunt surse de documentare care introduc cititorul in viata si alcatuirea pamanteana a oamenilor puterii. "Daca te vei inalta ca vulturul si-ti vei face cuibul tau printre stele si de acolo te voi da jos, zice Domnul", au fost cuvintele citite profetic din Biblie de tarina uneia dintre fiicele sale in 16 iulie 1918, ultima zi a vietii lor. Iar nota cekistului Iurovski, care coordonase executia familiei imperiale, este relatarea ingrozitorului ei sfarsit. "Corpurile neinsufletite au fost asezate in groapa – raporteaza cekistul – si fetele si toate corpurile au fost stropite cu acid sulfuric atat pentru a nu fi recunoscute, cat si pentru a preveni emanarea mirosului de la descompunere. (...) I-am acoperit cu pamant si vreascuri, iar deasupra am pus traverse si am trecut de cateva ori cu masina peste ele – urmele gropii nu se mai vedeau." Dintre cele aflate din cartea lui Radzinski nimic nu m-a impresionat mai profund decat nepasarea multimilor din Maica Rusie fata de soarta Tatucului tar, ultimul Romanov din dinastia de trei secole a imperiului. De la instaurarea puterii bolsevice in toamna lui 1917 si pana la mijlocul lui iulie 1918, nici unul dintre fostii supusi nu incercase sa-si primejduiasca viata intr-o incercare de salvare a captivului tar. De teama neplacerilor politice, nici rudele sale din Apus nu dorisera sa-l primeasca in emigratie. Iar biletelele ajunse cu sticlele de lapte in casa din Ekaterinburg, unde familia imperiala se afla inchisa, asa cum a reiesit din arhivele secrete dupa caderea comunismului, fusesera scrise tot de cekisti. Semnau "un grup de ofiteri ai armatei ruse" – care

- 237 -

nu-si pierdusera "sentimentul constiintei, al datoriei fata de tar si patrie" – si urmareau producerea de "motive" pentru crima planuita. Cu totul deosebita a fost soarta ultimului imparat al Chinei. Nascut in 1906, copilul de numai doi ani Aisin Gioro Pu I fusese inscaunat al zecelea imparat al dinastiei Thing. Cand implinise 6 ani, sub presiunea fortelor antimonarhice, imparateasa mama emisese in numele lui edictul de abdicare, actul final al regimului imperial ce dainuia in China de peste doua milenii. In restauratia din 1917, Pu I a fost reinscaunat pentru cateva zile imparat. Guvernul Japoniei l-a instalat pentru a treia oara in fruntea "Imperiului Manciucuo", stat-marioneta format pe teritoriile din nord-estul Chinei. Luat prizonier de armatele sovietice la capitularea Japoniei din 1945, Pu I a fost dus in Rusia. Cinci ani a stat in inchisorile din Extremul Orient sovietic si alti noua in inchisorile din nord-estul Chinei, nejudecat. Eliberat in 1959, o vreme a fost gradinar, iar in ultimii ani de viata (1964 -1967) "cercetator stiintific". O relicva vie, in fapt, intr-o institutie arhivistica a Chinei Populare. In anii de inchisoare, Pu I suferise insa un proces unic de reeducare bazat pe principiile pedagogiei lui Makarenko – educatia prin munca si pentru munca, prin colectiv si pentru colectiv. Daca filmul ce i-a fost dedicat de Bertolucci insista asupra fastului din "orasul interzis" si laturii amoroase a vietii monarhului, cartea autobiografica "Ultimul imparat", scrisa de Pu I sub control si in scopuri propagandistice, este plina de relatari asupra programului vietii de "om nou". Dupa orele de "lectura politica" si de munca (incepuse prin a confectiona cutii pentru creioane), trecuse la stadiul compunerii autobiografiilor si autocriticilor prin care-si "autodemascase crimele comise ca imparat". In ceea ce priveste deciziile si mijloacele prin care s-a produs abdicarea fortata a Regelui Mihai I al Romaniei, mai sunt inca necunoscute. Din arhivele sovietice reiese ca planul ei fusese socotit sub nivelul treburilor de care Stalin se ocupa personal. La inceputul lui februarie 1948, cand "tarul rosu" al Kremlinului primise delegatia romana guvernamentala condusa de Petru Groza, conform stenogramei, s-a interesat si de abdicarea Regelui Mihai. Intrebase, printre altele, daca monarhul plecase definitiv ori se reintoarce; isi vanduse sau nu proprietatile sale; daca luase cu el in strainatate ordinul sovietic "Victoria" cu care-l decorase. "Sa dea Dumnezeu fiecaruia un astfel de rege!", l-ar fi laudat Stalin pe ex-monarhul Romaniei, satisfacut de raspunsurile lui Groza.

Abdicarea Regelui Mihai I

FLORIN MIHAI Abdicarea Regelui Romaniei Mihai I. In 1947 Romania pastra inca un regim monarhic. Regele Mihai fusese decorat si de rusi si de americani. In decembrie, Petru Groza si Gheorghiu-Dej credeau ca rolul sau istoric incetase si au insistat pentru semnarea Actului de Abdicare. Comunistii romani au rezolvat pe cale amiabila trecerea la regimul republican. Institutia monarhica romaneasca a reprezentat ultimul "obstacol" inainte de instalarea totala a "noului regim de democratie populara". Ca raspuns la Planul Marshall sovieticii au decis sa impuna un control mai riguros asupra zonei ce o ocupasera la sfarsitul razboiului, fapt ce a condus si la eliminarea dinastiei incoronate in 1866 in Romania. Prins in situatia constructiei celor doua "blocuri" politice, Mihai I a acceptat actul abdicarii. Noile republici. Ajunse la putere sau devenite majoritare in guvernele monarhiilor din Estul Europei, partidele comuniste au instaurat ca forma de stat republica. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, suveranii estici se confruntasera cu invazia nazista. Spre sfarsitul conflagratiei s-a ivit amenintarea comunistilor. In Iugoslavia, Petru al II-lea fugise la Londra. In

- 238 -

urma lui, Tito, liderul comunist de origine croata, erou al rezistentei antinaziste, castigase fara emotii alegerile din noiembrie 1945. In Albania, regele Zogu I a parasit tara, refugiindu-se mai intai la Londra, apoi la Cairo. Ca urmare, Enver Hodja, secretar al Partidului Comunist Albanez, a condus la victorie in alegerile din decembrie 1945 Frontul Democratic, o coalitie de partide in care comunistii aveau preponderenta. La 2 ianuarie 1946 fusese proclamata Republica Populara Albaneza. Bulgaria a cunoscut mai intai drama mortii regelui Boris al III-lea, al carui tron l-a mostenit Simeon al II-lea, un copil de doar sase ani. Alegerile organizate la 18 noiembrie 1945 au fost castigate de Frontul Patriei; in luna septembrie a anului 1946 un referendum defavorabil monarhiei a pregatit proclamarea Republicii Populare Bulgare. Strategia frontului popular, alegerile, trucate de cele mai multe ori si presiunile ocupantului sovietic au facut ca republicile de tip sovietic sa se impuna. Astfel ca la sfarsitul anului 1947, singura Romania mai pastra un regim monarhic. Mihai I, decorat de Stalin. Regele Mihai I acumulase un important capital de simpatie gratie momentului 23 august 1944. Aprecierea de care se bucura tanarul Hohenzollern se extinsese si peste granite. La 26 iulie 1945, printr-un decret special, Stalin a acordat Regelui cea mai inalta decoratie de razboi sovietica – Ordinul "Victoria" – conferit anterior doar generalilor D. Eisenhower (SUA) si B. Montgomery (Marea Britanie). Si americanii i-au acordat o distinctie suveranului roman. La 20 martie 1946 Mihai I primise "Legiunea de merit", in grad de sef comandor. Izolat, apoi gonit. In anul 1947 situatia Regelui Mihai era unica in Europa. In toate statele est-europene, cu exceptia Greciei, republica devenise forma de stat dominanta. Cu toate aceasta Romania mai pastra un regim monarhic. In vederea solutionarii "problemei monarhice" – ceruta de Kremlin –, comunistii s-au straduit s-o faca in cel mai mare secret, punand populatia in fata faptului implinit. Fata de Regele Mihai s-au comportat cu deferenta; acesta a avut chiar un statut privilegiat, in raport cu alti suverani. Abdicarea sa a fost rezultatul unor negocieri politice. Fara sprijin intern, dar si fara sustinere internationala, Mihai a semnat in urma presiunilor lui Gheorghiu-Dej si ale premierului Petru Groza actul de abdicare la 30 decembrie 1947. Pentru "intelegere", comunistii l-au "rasplatit" cu ingaduinta de a ramane cateva zile in tara si cu posibilitatea de a pleca insotit de bunurile solicitate si de o parte din suita regala. EXEMPLUL SOVIETIC Istoria Rusiei a fost extrem de agitata in anul 1917. In luna martie, tarismul a primit o prima lovitura prin revolutia organizata de fortele democratice rusesti. Tarul Rusiei Nicolae al II-lea (1894-1917) abdicase la data de 18 martie 1917, lasand un gol de putere in urma sa. Fratele sau, Marele Duce Mihail, a refuzat sa isi asume responsabilitatea tronului. Guvernul democratic condus de Kerensky a decis sa mute familia regelui de la Tarskoe Selo – resedinta de vacanta a tarului, din imprejurimile capitalei Sankt Petersburg, – spre estul Rusiei, la Tobolsk (Siberia), in luna august 1917. Din Tobolsk, periplul nedorit al lui Nicolae Romanov a continuat in teritoriul aflat sub puterea bolsevicilor, la Ekaterinburg. Bolsevicii au invocat ostilitatea statelor democratice occidentale la adresa guvernului lor si au decis executarea intregii familii regale. In luna iulie 1918, fostul tar Nicolae, sotia sa Alexandra de Hesse si cei cinci copii au fost impuscati, incinerati, iar ramasitele lor ingropate in apropiere de Ekaterinburg.

Iubirea unui rege

FLORIN MIHAI Poveste de amor la o nunta regala. La sfarsitul anului 1947, Regele Mihai a iesit pentru prima oara din tara in calitate oficiala de suveran. Casatoria principesei engleze Elisabeta la Londra a oferit aceasta ocazie. Printre ceilalti invitati, Regele Mihai a cunoscut-o pe

- 239 -

printesa daneza Ana de Bourbon-Parma. Iubirea lor a depasit greutatile timpului. Prins in tumultul vietii politice romanesti, Regele Mihai I, de numai 19 ani, a trait o poveste de dragoste care desigur i-a alinat mult din durerea pierderii tronului si a exilului. Prima iesire a lui Mihai I din tara in calitate de suveran a coincis intalnirii printesei Ana de Parma – Bourbon. Impreuna, cei doi au infruntat pe rand greutatile deosebite ale acelei vremi. Cina la Buckingham. In ultimele zile ale lunii octombrie 1947, familia regala din Romania a fost invitata din partea Regelui Angliei la nunta mostenitoarei tronului – Elisabeta – cu locotenentul Philip Mountbatten. Pe Mihai l-au surprins foarte tare insistentele primului ministru Petru Groza ca el sa onoreze invitatia. Scopul premierului fusese a demonstra lumii ca membrii familiei regale nu erau "tinuti prizonieri". Surprizele au continuat pentru tanarul rege, care s-a trezit condus la Aeroportul Baneasa de o serie de oficialitati. Groza, incalcand, ca de obicei, eticheta a aparut imbracat intr-un palton peste costumul de tenis si cu racheta in sacosa. El, asemenea comunistilor din tara, spera ca regele sa urmeze exemplul celorlalti monarhi est-europeni si sa ramana in exil, dupa cum a recunoscut ulterior si Gheorghiu-Dej intr-o convorbire cu Paul Sfetcu, seful sau de cabinet. La 15 noiembrie, Mihai si Regina-Mama Elena au sosit la Londra, fiind invitati sa cineze la Palatul Buckingham, alaturi de Regele George al VI-lea, tatal principesei Elisabeta. "Suveranii nostri s-au bucurat de o receptie afectuoasa", marturisea Nelly Catargi, prima doamna din suita Reginei Elena. Printre ceilalti invitati, monarhii romani si-au regasit rude si prieteni. IDILA. Cu o zi inainte de nunta, printul Michael, fratele printesei Ana de Bourbon-Parma, a prezentat-o pe sora lui Regelui Mihai I. Tinerii, care s-au placut de la prima intalnire, s-au revazut la Westminster Abbey la 20 noiembrie, la ceremonia cununiei religioase. Cu ocazia uneia dintre numeroasele receptii, Mihai I a reintalnit-o pe principesa de Bourbon – Parma. Se indragostise atat de tare, incat a cerut-o curand in casatorie! Relatia lor a devenit publica spre sfarsitul lunii noiembrie, cand au putut fi vazuti impreuna la teatru si la cinematograf. Principesa Ana a refuzat la inceput propunerea lui Mihai, probabil si datorita zvonurilor ce plasau deja Romania dincolo de Cortina de Fier, dupa cum marturisea Nelly Catargi intr-o convorbire cu diplomatul roman Raoul Bossy. Ana de Bourbon-Parma avusese deja experienta amara a exilului. Parasise Danemarca alaturi de familia ei din cauza invaziei nazistilor si fusese obligata sa traiasca la New York. Ulterior, in timpul razboiului, activase ca sofer pe o ambulanta a armatei franceze si urmase trupele aliate in Casablanca, Alger si Italia. In consecinta, principesa a fost decorata cu Crucea de Razboi. Intr-o discutie purtata mai tarziu, la 2 decembrie 1947, suveranul Mihai a incercat sa il convinga pe Petru Groza sa isi dea acordul la casatoria sa cu Ana. Mihai lauda astfel calitatile viitoarei sotii: "A activat in rezistenta franceza, fratii au meserii de ajutor pilot". Inaintea plecarii suveranilor la Londra, Casa Regala anuntase absenta lor din tara timp de 20 de zile. Perioada insa a fost depasita, deoarece familia regala poposise in Elvetia, la Lausanne. Aici, principesa Ana, care l-a insotit pe Mihai in calatorie, i-a acceptat cererea in casatorie. Dar pentru ca relatia celor doi sa devina oficiala, conform traditiei monarhiei in Romania, era necesar acordul guvernului. Dimitrie Negel, maresalul Curtii Regale, a informat guvernul de dorinta Regelui Mihai I de a se casatori. A urmat refuzul Execuivului de a-si da acordul pentru oficializarea casatoriei, cu motivatia ca "guvernul nu si-ar fi permis cheltuielile necesare unei nunti". Incepea calvarul pentru Casa Regala din Romania. ATAC LA REGE. La intoarcerea in tara, oficialii i-au intampinat cu mare raceala pe Mihai I si pe Regina Elena, in vadit contrast cu primirea entuziasta facuta liderului comunist iugoslav Tito. Patrascanu, cel care altadata fusese legatura intre comunisti si Palat, nici macar n-a vrut sa dea mana cu regele. "Incapatanatul" monarh crea din nou probleme, asa cum facuse si in timpul grevei regale. Era nevoie asadar de mai multa energie pentru alungarea sa. Izolarea completa a lui Mihai I presupunea insa un plan eficient de eliminare a oricarui sprijin. Numirea la 24 decembrie a lui Emil Bodnaras, fost dezertor din Armata Romana si cetatean

- 240 -

sovietic, in functia de ministru al Apararii a desavarsit controlul comunistilor asupra Armatei. Dupa trei zile a urmat epurarea ostirii de ultimele elemente cu prestigiu si credincioase vechiului regim. In ministerul condus de acum de Emil Bodnaras a fost adus cominternistul Dumitru Coliu (Colev) pe postul de secretar general administrativ. Sarbatorile de sfarsit de an nu anuntau nimic spectaculos pe scena politica. Politicienii au petrecut fiecare in orase diferite: Groza la Deva, Vasile Luca la Targu Secuiesc, Patrascanu la Predeal, Bodnaras la Moscova. Planul abdicarii regelui era secret chiar si pentru comunistii de varf ai partidului. Familia regala plecase inca de la 24 la Sinaia. In aceasta perioada, ziarele nu au mai aparut. Tara astepta un Revelion obisnuit. VATICANUL SE OPUNE Nu numai comunistii s-au opus nuntii lui Mihai si a Anei, ci si reprezentantii Bisericii Catolice de care apartinea Ana de Bourbon-Parma. Apartenenta tanarului Hohenzollern la religia ortodoxa era, in viziunea papalitatii, de neacceptat. Ba mai mult, conform traditiei monarhiei romane, urmasii trebuiau botezati in religia ortodoxa. Eforturile apropiatilor celor doi indragostiti au fost zadarnice. Vaticanul nu a putut fi induplecat si astfel membrii familiei regale daneze nu au avut voie sa participe la nunta. Singurul monarh dintre familiile domnitoare ale Europei care a acceptat sa-i "gazduiasca" pe nuntasi a fost fratele Reginei-Mama Elena, Regele Paul al Greciei, care era si unchiul preferat al lui Mihai. El a organizat nunta la 10 iunie 1948 la Palatul Regal din Atena, iar arhiepiscopul Damaskinos a oficiat cununia. Din partea danezilor a venit totusi printul protestant Erik, unchiul Anei, sa conduca mireasa la altar.

Un Revelion ramas in istorie

FLORIN MIHAI Actul de abdicare: o poveste delicata. Regele Mihai a semnat actul de abdicare la 30 decembrie 1947 in prezenta Reginei-Mama Elena, a lui Petru Groza si a lui Gheorghiu-Dej. Despre eveniment au relatat fostul Rege, Petru Groza, dar si Paul Sfetcu, secretarul lui Dej. Desi de pe pozitii diferite, toate versiunile subliniaza importanta momentului. In legatura cu abdicarea Regelui Mihai I, sursele istorice sunt reprezentate mai ales de marturiile tarzii ale participantilor la eveniment. Pe de o parte, avem la dispozitie chiar rememorarile lui Mihai I din interviurile acordate dupa 1947, pe de alta parte, cele ale unui apropiat al lui Dej, Paul Sfetcu, fostul sau sef de cancelarie. Ambii prezinta faptele oarecum asemanator, mentionand atat rapiditatea cu care s-au succedat evenimentele, cat si importanta lor in istoria Romaniei. Insa perceptia celor doi martori este, bineinteles, diferita. Pentru Mihai, actul abdicarii a fost impus "cu forta de un Guvern instalat si mentinut la putere de o tara straina". "Inlaturarea monarhiei constituie un nou act de violenta in cadrul politicii de inrobire a Romaniei", dupa cum a declarat la Londra la 5 martie 1948. Comunistii au scos in evidenta imposibilitatea coabitarii dintre Rege si Partidul Comunist si au laudat "lichidarea prieteneasca a monarhiei", dupa cum s-a exprimat Dej. Sfarsit de an si de monarhie. In linistea Palatului de la Sinaia, familia regala pregatea Sarbatorile noului an. Prin intermediul Maresalului Curtii, Dimitrie Negel, Petru Groza a cerut Regelui o intrevedere la Bucuresti, pentru 30 decembrie, pe marginea "unor chestiuni de familie". Regele Mihai era convins ca discutia avea sa se refere la casatoria sa cu Printesa Ana. Insotit de mama sa, suveranul a revenit in Capitala si l-a intampinat pe Groza in Palatul Elisabeta, din Soseaua Kiseleff. Premierul nu a venit singur, ci insotit de secretarul general al PCR – Gheorghiu-Dej. Fara ocolisuri, Groza i-a declarat lui Mihai scopul intrevederii – "divortul

- 241 -

amiabil" intre Guvern si Rege. Primul-ministru a concluzionat ca, luand in considerare noua situatie internationala si gravitatea momentului politic, anume influenta puterii sovietice in Romania, "nu mai e nevoie de monarhie". A sugerat, desigur, insistenta sovieticilor pentru lichidarea monarhiei romane. Apoi, ca si cum totul fusese spus, fara menajamente, Regelui i s-a inmanat actul de abdicare, pastrat pana atunci de cei doi emisari ai Guvernului intr-un dosar rosu. Groza si Dej i-au cerut sa semneze pe loc. Desi Mihai I a cerut 48 de ore pentru examinarea documentului, i s-au acordat... 30 de minute, dandu-i-se de inteles ca nu mai era in postura de a pune conditii. Avertizat. Retragandu-se intr-o camera alaturata, monarhul a fost avertizat de oamenii de incredere, Dimitrie Negel si Mircea Ioannitiu – secretarul sau, de anumite schimbari. Garda Palatului fusese inlocuita cu soldati din divizia Tudor Vladimirescu, devotati partidului. Firele de telefon fusesera taiate. Artileria era indreptata spre camerele regale. Situatia era cu adevarat disperata pentru Rege, iar izolarea – completa. Ingrijorat, Mihai s-a intors in fata lui Groza si a lui Dej. Conform unei declaratii acordate de Mihai I lui Mircea Ciobanu in cadrul unui interviu, cei doi l-au amenintat cu varsarea de sange in cazul in care semnarea actului ar fi durat. Violentele se pare ca ar fi fost indreptate impotriva celor aproximativ 1.000 de studenti arestati in ultimul an pentru vina de a fi sprijinit monarhia pe timpul grevei regale. Pentru a "indulci" momentul si pentru a grabi renuntarea la tron, Groza i-a promis Regelui pastrarea domeniilor personale si a cetateniei romane. Promisiunile nu au fost insa respectate. Tot cu acelasi scop, premierul i-a aratat, ca din intamplare, Reginei-Mame pistolul ce-l avea in buzunar si conform marturisirilor sale ulterioare urma sa-l foloseasca in cazul unui refuz pentru a nu i se intampla si lui "ce i s-a intamplat lui Antonescu", arestat in urma intrevederii cu Regele Mihai din 23 august 1944. Dupa o ora si jumatate de discutie, Mihai a acceptat sa semneze. A pus si conditia ca el sa fie acela care isi va anunta oficial abdicarea fostilor sai supusi. Stirea despre abdicarea lui Mihai I a fost insa auzita mai intai la Radio Moscova. Mai apoi, la ora 16:30, au aflat-o si romanii prin Radio Bucuresti. UN DIVORT ELEGANT SI CIVILIZAT. Unul dintre apropiatii lui Gheorghiu-Dej a fost Paul Sfetcu, cel care a ocupat functia de ajutor de sef de cabinet si apoi de sef de cabinet al lui Dej in perioada 1951-1965. In mai multe imprejurari, Sfetcu a avut ocazia sa auda povestirea evenimentelor de la 30 decembrie 1947 de la liderul comunist. Dej a recunoscut cu franchete dorinta comunistilor de a lichida monarhia romana inca din 1945. Multi dintre acestia erau siguri ca Regele isi dorea o plecare in exil cu ocazia nuntii Principesei Elisabeta. Fusese insa prost sfatuit sa se intoarca in tara. Decizia finala a apartinut Moscovei, care i-a incre-dintat lui Groza misiunea de a "termina cu monarhia" pana la sfarsitul lui 1947. Pentru Partidul Comunist, cel mai important aspect in rezolvarea chestiunii monarhiei era gasirea unei "intelegeri civilizate", asa cum spusese Groza lui Dej de la inceput. Pentru a-l speria pe Mihai, Dej si Groza organizasera un veritabil "mic joc de razboi" in Parcul Herastrau. Dupa spusele lui Sfetcu, Dej ar fi cerut lui Mihai in mod raspicat sa semneze actul de abdicare. Agitata, Regina-Mama Elena l-ar fi rugat pe fiul ei sa nu comita un gest ireparabil. Inainte de a semna, Regele Mihai ar fi avut o atitudine egoista, indreptand discutia catre aspecte "de ordin financiar si material", iar mama sa mai multe "interventii isterice". Dej s-ar fi aratat nemultumit si de faptul ca tanarul Rege ar fi plecat cu o impresionanta avere ("o mare pierdere pentru noi toti"). Ca si Petru Groza, care anuntase abdicarea ca pe un divort amiabil, Dej opina si ca acesta fusese un "mare succes politic" si "cea mai ieftina si mai buna solutionare a monarhiei". In comparatie, desigur, cu ceea ce se intamplase in alte tari. LAMURIRE "Acest act mi-a fost impus cu forta de un Guvern instalat si mentinut la putere de o tara straina. Inlaturarea monarhiei constituie un nou act de violenta in cadrul politicii de inrobire a Romaniei. In aceste conditii, nu ma consider legat in nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu

- 242 -

credinta nestramutata in viitor si animat de acelasi devotament si dorinta de munca, voi continua sa servesc poporul roman, de care destinul meu este legat inexorabil" Regele Mihai, declaratie dupa abdicare

"Regele a plecat, traiasca republica!"

FLORIN MIHAI "Regele a plecat, traiasca republica!" In timp ce Regele Mihai I se pregatea de plecarea din tara, comunistii proclamau cu entuziasm o noua forma de stat, Republica. Petru Groza a formulat in stilul sau trecerea la noul regim politic, printr-un "divort decent si elegant de monarhie". La cateva zile distanta, Familia Regala parasea intr-un trist anonimat Romania. Dupa ce Mihai a semnat actul de abdicare, Petru Groza si Gheorghiu-Dej s-au grabit sa anunte tara despre noua situatie. La data de 30 decembrie 1947, la ora 15:30, s-a tinut un extraordinar Consiliu de Ministri la care Petru Groza, in dubla calitate, de prim-ministru si de participant la semnarea actului de abdicare, a fost vioara intai. Jovial ca de obicei, premierul a monopolizat discutia. Ceilalti ministri participanti (12 la numar din 18 departamente) nu l-au deranjat cu intrebari pe seful guvernului. Au fost citite pe rand Actul abdicarii si Proclamatia guvernului catre popor prin care se anunta noua titulatura a statului: Republica Populara Romana. Fara nici un fel de obiectie, guvernul a aprobat ambele texte. Ironie. Petru Groza nu a scapat prilejul de a face si o gluma atribuind Reginei-Mama Elena cuvinte care, de fapt, nu stim daca apartineau sau nu acesteia: "Ca sa utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a facut azi un divort si decent si elegant de monarhie". In acel moment, premierul se arata recunoscator monarhului: "Vom ingriji ca fostul rege sa plece linistit, asa cum se cuvine, pentru ca nimeni sa nu poata avea un cuvant de repros pentru acela care, intelegand glasul vremurilor, s-a retras – lucru pentru care poporul roman nu se poate arata nerecunoscator. Deci, fostul rege va fi respectat, ca orice alt cetatean al acestei tari." In numai 40 de minute, sedinta de guvern s-a incheiat. entuziasm. Aceasta intrunire ad-hoc a Guvernului a fost urmata in seara aceleiasi zile de o convocare a Adunarii Deputatilor in jurul orei 19:10. Oficiosul Partidului Comunist, "Scanteia", a prezentat in stilul caracteristic evenimentul in numarul special de Anul Nou 1948 astfel: "Tribunele, balcoanele, parasesc de asta-data rigurozitatea parlamentara si entuziasmul popular se deslantuie cu o forta greu de stapanit. Evenimentul este prea maret pentru ca oamenii sa se mai poata retine. (...) Cand, in incinta Parlamentului rasuna pentru prima data cuvintele "REPUBLICA POPULARA", guvernul si intreaga Adunare se ridica in picioare si aclama furtunos. Tribunele, balcoanele isi unesc entuziasmul si timp de cateva minute Parlamentul roman isi exprima bucuria fata de noua forma de Stat a Romaniei." Ca si la precedenta intrunire premierul Petru Groza a citit Actul de Abdicare a Regelui Mihai I si Proclamarea Republicii Populare Romane. In plus, Adunarea a aprobat constituirea Prezidiumului Republicii si a ales membrii acestui for, propusi de guvern. "Muncitori, tarani si intelectuali, ostasi, subofiteri si ofiteri, cetatene si cetateni" erau chemati conform Proclamatiei Republicii sa inalte o "noua forma de viata a Statului care sa asigure tuturor celor care muncesc bunastare materiala si culturala". DECLARATIE DE PREMIER Cu ocazia sedintei extraordinare de Guvern, la 30 decembrie 1947, Petru Groza a afirmat: "Doamna si Domnilor Ministri, vreau sa va comunic ca actul acesta s-a facut prin buna invoiala. Regele a constatat – asa cum este scris aici – ca institutia monarhiei era o piedica serioasa in calea

- 243 -

desvoltarii poporului nostru. Istoria va inregistra o lichidare prieteneasca a monarhiei, fara zguduiri – cum poate inamicii nostri ar fi dorit. Ca sa utilizez o expresie a Reginei-Mame, poporul a facut azi un divort si decent, si elegant de monarhie. Prin urmare, si actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernarii noastre. Vreau sa se stie pretutindeni – si aceasta este foarte important – ca lucrul acesta s-a facut cu cumintenie, la timpul sau. Noi mergem inainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom ingriji ca fostul Rege sa plece linistit, asa cum se cuvine, pentru ca nimeni sa nu poata avea un cuvant de repros pentru acela care, intelegand glasul vremurilor, s-a retras". FARA VIZE DE ELVETIA Plecarea intempestiva a Regelui Mihai a pus noul regim in fata unei situatii grele. Trebuiau obtinute cat mai rapid vizele pentru statul elvetian, destinatia finala a trenului regal. Ministerul Afacerilor de Externe roman a prezentat pasapoartele legatiei elvetiene la data de 3 ianuarie 1948. In ciuda acordului verbal al reprezentantului De Solis era necesar acordul guvernului din tara Cantoanelor. Pana la urma, Regele si suita sa au parasit Romania doar cu vize de tranzit pentru Austria. Toate dificultatile au fost insa uitate la granita occidentala a tarii de destinatie. PROPAGANDA Dupa 1947, regimul comunist a dus o continua campanie de defaimare a Casei Regale din Romania. Scriitorul Eugen Barbu a prefatat in 1972 un album ce reunea mai multe fotografii antimonarhice. Monarhia romaneasca era prezentata in culori sumbre: "Venalitate si cruzime, cabinete ministeriale manuite ca niste marionete din alcovurile bine pitite, totul o mare mascarada care a luat sfarsit acum 25 de ani printr-un magistral act revolutionar". TRENUL FAMILIEI REGALE Desi nu i se impusese nici un termen de a parasi tara, Regele Mihai dorea o plecare cat mai grabnica. La Castelul Peles exista deja o comisie trimisa de autoritatile de la Bucuresti cu scopul de a inventaria bunurile familiei regale. O alta sarcina a comisiei era controlarea acelor obiecte personale pe care Mihai si mama sa Elena doreau sa le ia in exil. Din convorbirea pe care Mihai a avut-o cu Mircea Ciobanu dupa 1990 reiese ca trenul cu care exilatii au plecat avea cinci sau sase vagoane. Inspectia bagajelor Regelui a fost civilizata, dupa cum a recunoscut unul dintre apropiatii Casei Regale, Nicolae Ioanitiu. Controlul nu a fost atat de sever precum la ceilalti pasageri. Desi, conform traditiei, covorul rosu nu a lipsit la urcarea in trenul fostilor suverani, soldatii din Divizia Tudor Vladimirescu au primit ordin sa nu dea onor lui Mihai I.