2.1.2. Adjectivul

2.1.2.1. Latina

În limba latină adjectivul avea aceleaşi categorii gramaticale ca şi substantivul, deosebindu-

se de acesta prin faptul că avea grade de comparaţie şi prin posibilitatea de a forma adverbe Wald,

în ILR I, 1965: 138.

Bogata clasă a adjectivelor, cu trei tipuri: cu 3 terminaţii, cu 2 terminaţii şi cu o terminaţie

(şi cu subgrupe în cadrul fiecăreia) suferă în timp aceleaşi modificări pe care le suferă sistemul

morfologic latin în general: regularizări, simplificări, reducerea şi dispariţia parţială a flexiunii.

„Simplificarea claselor a însemnat un progres în evoluţia adjectivelor prin reducerea numărului unor

categorii formale şi încadrarea adjectivelor în categorii mai clar definite.“ Wald, ILR I, 1965: 138.

2.1.2.2. Gramaticile tradiţionale româneşti clasifică adjectivele în 2 clase: a) variabile şi b)

invariabile.

În categoria variabilelor se înscriu adjectivele cu 2 terminaţii (la singular) de tipul bun –

bună, acru – acră, roşu – roşie etc. şi cu o terminaţie (la singular), terminate în -e: dulce, repede,

mare etc.

Adjectivele moştenite, azi cu 2 terminaţii, provin, în general, din adjectivele latine cu trei

terminaţii, iar cele cu o terminaţie (puţin numeroase) continuă adjectivele cu 2 terminaţii (şi unele

care iniţial au avut trei).

La ambele clase s-au adăugat şi adjective de alte origini.

Adjective cu o singură formă, deci cu raportul de gen şi de număr neutralizat nu s-au

moştenit. Ferice [ FELIX] e atestat în româna veche ca adverb TILR II, 1969: 226.

Unele adjective şi-au schimbat clasa, de ex. limpede (cu o terminaţie) care are ca etimon pe

LIMPIDUS şi ar fi trebuit să aibă o formă asemănătoare cu a arom. limpidu, limbidu TILR II, 1969:

226.

Clasa invariabilelor cuprinde 2 tipuri:

- adjective provenite din adverbe prin conversiune, ca: aşa, asemenea, ditamai, coşcogea,

otova, gata, doldora, leoarcă, sadea GLR I, 1966: 121, M. Avram, 1997: 113

- neologisme, printre care multe nume de culori: roz, mov, lila, kaki, gri, uni, turcoaz, dar

şi cloş, şic, forte, pane, rococo, eficace, sexy, franci M. Avram, 1997: 113

Limba vorbită tinde să facă din aceste forme invariabile adjective variabile, astfel că se

întâlnesc variante ca roză, movă, eficaci, kakie, kakiu, cloşă, şică etc.

În limba secolelor trecute această situaţie se întâlnea la unele adjective, pe atunci

preponderent invariabile, ca mare, tare (38 de boi mare TILR II, 1969: 226, cuvinte mare Palia),

dar şi mari peşti (Palia) şi care mai târziu au devenit variabile. În sec. al XIX-lea la Conachi mai

apar încă: stejarii cu crengile mare tare (apud TILR II, 1969: 226).

2.1.2.1. Categoriile gramaticale specifice adjectivului sunt genul, numărul, cazul şi gradele

de comparaţie.

Categoriile genului, numărului şi cazului funcţionează la fel ca şi la substantiv. Adjectivul se

acordă cu substantivul pe care îl determină sau la care se referă.

În ce priveşte cazul vocativ, au formă specială de vocativ numai unele adjective variabile

terminate în N-A sg. în consoană sau u vocalic M. Avram, 1997: 116. La cele mai multe vocative se

termină în -e şi se foloseşte numai în antepunere (scumpe, stimate, tinere, sărmane). Adjectivul

drag are forma dragă (pentru masculin şi feminin) şi se foloseşte şi antepus, şi postpus: dragă

frate / frate dragă, dragă fată / fată dragă.

2.1.2.1.1. Gradele de comparaţie s-au moştenit numai parţial din latină, dar nu în forma

cunoscută din aspectul clasic în care se formau prin derivare cu sufixe, ci din latina populară şi

târzie de la periferiile imperiului, când s-a trecut la construirea cu mijloace analitice.

Formele supletive nu s-au moştenit.

În formarea comparativului cu mai ( MAGIS), româna face parte din aceeaşi grupă cu

spaniola şi portugheza Iordan.

Legătura cu complementul comparativ se făcea în limba veche cu de (Mai frumoasă de

aceasta) (aşa cum se mai face şi azi în aromână şi meglenoromână Caragiu, 1975: 105) sau decât.

Astăzi construcţia cu de a dispărut, iar legătura se face cu decât sau ca.

Comparativul de inferioritate se formează cu adv. mai şi adv. puţin (mai puţin frumos, bun

etc.).

Pentru comparativul de egalitate se folosesc locuţiunile prepoziţionale tot aşa de, tot atât de,

la fel de.

Superlativul are două forme: relativ şi absolut.

Superlativul relativ este egal cu comparativul (de superioritate sau inferioritate) precedat de

articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele. Legătura acestuia cu complementul comparativ se face cu

ajutorul prepoziţiilor din sau dintre. (Cel mai bun din clasă; Cel mai puţin înalt dintre ei).

Superlativul

Din construcţiile analitice ale latinei populare (cu SANE, VALDE, VEHEMENTER,

FORTITER, BENE, MULTUM Väänänen, 198: 118, 119), româna veche le-a moştenit pe cele cu

foarte ( FORTIS), pe atunci aşezat preponderent după adjectiv (bogat foarte), cu mult (

MULTUM), cu tare ( TALIS) şi cu vârtos ( VIRTUOSUS).

Din slavă s-a împrumutat adverbul prea (preabun, preacurată, preafrumoasă) (folosit ca şi

mult în exprimarea populară şi regională) GLR II, 1966: 130.

Astăzi, superlativul cu vârtos s-a pierdut, cel cu mult este considerat popular (mult iubit), iar

cel cu foarte, frecvent este uzat.

Ca atare, au apărut, mai ales în limba vorbită şi de aici, în stilul publicistic, numeroase

posibilităţi expresive de realizare a superlativului absolut:

- cu ajutorul altor adverbe decât cele de mai sus + prepoziţia de: extraordinar de,

formidabil de, nemaipomenit de, grozav de etc.;

- cu ajutorul pseudoprefixelor ultra-, extra-, arhi-, supra-, super-, hiper-;

- cu sufixul neologic -issim, -ă: rarisism, importantisim, simplisim, răspândit odată cu

scrierile cărturarilor din sec. al XIX-lea GLR II, 1966: 131;

- prin compunere cu pronumele tot: atotcuprinzător, atotstăpânitor, atotştiutor (posibil

prin influenţa textelor bisericeşti);

- prin repetarea adjectivului: bună-bună;

- prin lungirea unei vocale: maaare, luuungă;

- prin repetarea unei consoane: rrea, accrră;

- prin alăturarea unor substantive adverbializate care conferă sens de superlativ

adjectivului: scumpă foc, beat tun, beat turtă, beat criţă M. Avram, 1997: 125;

- printr-o construcţie în care forma de nominativ singular substantivizată a adjectivului

este urmată de aceeaşi formă la genitiv plural. Acest tip de superlativ, frecvent în basme

(frumoasa frumoaselor, voinicul voinicilor) este folosit în limba vorbită (prostul

proştilor, nebuna nebunelor) şi s-a extins şi la adjective provenite din substantive prin

conversiune: gâsca gâştelor „foarte proastă“, măgarul măgarilor „foarte prost crescut“;

- printr-o construcţie în care în locul adjectivului apare substantivul din aceeaşi familie +

prepoziţia de: o mândreţe de fată „o fată foarte frumoasă“, o pocitanie de om „un om

foarte urât“;

- prin alăturarea unor cuvinte care împreună cu adjectivul conferă un sens de superlativ

pentru construcţia respectivă: frumoasă coz (numai în basme), mândră-n toate cele,

frumoasă până la fior etc.

Ca şi în multe alte limbi, şi în română există adjective care nu pot avea grade de comparaţie:

- neologismele din latină unde erau deja la un grad de comparaţie: superior, inferior,

anterior, posterior, ulterior, maxim, optim, minim;

- cuvinte care prin sensul lor nu suportă comparaţia, printre care unele exprimă noţiuni

infinite: etern, veşnic, peren;

- cuvinte care au sens de superlativ: grozav, admirabil, splendid, perfect, superb;

- alte adjective necomparabile: definitiv, vizual, muncitoresc, electric etc.

Limba română este foarte bogată în locuţiuni adjectivale, care constribuie la expresivitatea

exprimării: cu scaun la cap „cu judecată“, într-o ureche „ţicnit“, pâinea lui Dumnezeu „foarte bun“,

de treabă „înţelegător“, la locul (lui, ei, lor) „potolit, aşezat“, unu şi unu „aleşi, foarte buni“, de faţă

„prezent, actual“, de vis „grozav“, în stare „capabil“, cu stare „avut“, în lege „zdravăn“, de seamă

„important“, rea de muscă „uşuratică“.

Topica adjectivului determinant faţă de determinantul său este preponderent postpusă.

Antepunerea este posibilă în cele mai multe cazuri, implicând sau nu nuanţe stilistice. Antepunerea

adjectivului faţă de un substantiv articulat cu articolul hotărât determină „deplasarea“ articolului de

la substantiv la adjectiv:

Un băiat frumos / Băiatul frumos / Frumosul băiat.

O fată inteligentă / Fata inteligentă / Inteligenta fată.

Prin schimbarea topicii se pot obţine nuanţe diferite semantice.

Există şi adjective calificative (şi participii) care au topică fixă Gh. Constantinescu

Dobridor, 1996: 86

- în poziţie postpusă ca: biet, bietul om, ditamai casa, coşcogeamite casa

- în poziţie antepusă ca: lapte acru / bătut, ordine crescândă, forţă motrice, cal mort, copil

găsit, varză călită, şină curbă, teren pătrat, pagină ruptă, femeie vârstnică, oameni

cumsecade, de treabă, palton gri, copil nou-născut, cer albastru (poetic, unele pot

schimba topica: Mortul cal ! Coşbuc, Albastrul cer ...)

2.1.4.2. Pronumele personal

Pronumele personal reflectă extrem de clar starea de fapt care există în latina târzie.

Sistemul clasic, cu pronume personale numai pentru persoanele I si a II-a singular şi plural a fost

„echilibrat“ prin folosirea pronumelui demonstrativ ILLE, ILLA cu valoare de pronume personal de

persoana a III-a.

Româna păstrează parţial flexiunea pronumelor din latină si inovează, creând şi forme noi.

Pronumele de pers. I si a II-a sg. şi pl. păstrează opoziţia G/D din latină, forma de D este

păstrată, iar în locul Genitivului sunt introduse formele pronumelui posesiv. La persoana a III-a nu

se mai realizează această opoziţie, în schimb pentru G şi D formele de plural sunt aceleaşi şi provin

de la masculin.

Persoana I

Nominativ EGO *eo eu [ieu], io

Pronunţarea iodizată [ieu] (sau la pers. a III-a iel) „constituie unul din argumentele în

sprijinul tezei că slavii au deprins limba populaţiei romanizate“ Dimitrescu, 1978: 250.

Forma io este specifică vorbirii populare neîngrijite şi poate fi apropiată de formele

pronumelui din int. io, sp. yo. Eu poate fi raportat la occ. eu, port. ieu.

Genitivul NEI nu se păstrează, fiind înlocuit de forme ale pronumelui posesiv (al meu, a

mea etc.). În GLR I 1966: 137 se specifică de altfel că „Persoanele I şi a II-a nu au forme pentru

cazul Genitiv. În locul acestor forme se întrebuinţează pronumele sau adjectivul posesiv“. De

această părere sunt toate lucrările de autor. Excepţie face Dumitru Irimia, 1997: 104 care crede că

pronumele personale de pers. I şi a II-a sg. şi pl. au în română forme accentuate şi neaccentuate

meu, -mi; tău, -ţi; nostru, -ne; vostru, -vă; formele accentuate se întrebuinţează, după părerea

autorului „numai în distribuţie cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu recţiune de genitiv,

schimbându-şi forma de gen în funcţie de „articolul“ din structura acestora: în faţa mea, în jurul

meu ...“

În limba veche, genitivul era înlocuit, ca şi la substantiv, de construcţii prepoziţionale cu

acuzativul: de pregiur de menre (Psalt Hurmuzachi).

Dativ MIHI mie (formă accentuată)

MIHI mi (formă neaccentuată)

Dativul are o formă accentuată mie, care în limba veche şi azi dialectal (moldov.) avea

varianta mi(i)a Ivănescu 1980: ......, Rosetti 1978: 556 (care o explică pornind de la construcţii ca

mie unuia mia), Densusianu ...... şi două forme neaccentuate mi şi îmi.

Vocala î ce apare în poziţie protetică nu este etimologică. Apariţia lui î în formele

pronominale îmi, îţi, îi (şi îşi) s-a produs, se pare, înainte de sec. al XVI-lea, după părerea celor mai

mulţi cercetători şi „este un fapt general“ Rosetti, 1978: 415.

Acuzativul

ME mă (forma neaccentuată)

Variante ale lui mă sunt m- (m-a văzut), -m- (auzitu-m-ai ?).

Forma accentuată este mine, formată din ME + -ne. Asupra lui -ne s-a avansat ideea că apare

analogic după cine ( QUE(M) + -ne) şi în formele tine (TE + -ne) şi sine (SE + -ne) şi că îşi are

originea într-o particulă interogativă sau exclamativă din latină Rosetti, 1978: 416.

După alte păreri ar putea fi din substrat, deci indoeuropean v. şi bulg. мене, rus. меня, мне,

germ. meine, seine etc.

Pers. a II-a sg.

Nominativ TU tu

Genitivul TUI nu se păstrează, ca şi la pers. I v. EGO.

Dativul TIBI ţie (forma accentuată)

TIBI ţi (forma neaccentuată)

O altă formă neaccentuată, îţi, apare cu î protetic, ca şi îmi, îşi.

Acuzativul TE te (forma neaccentuată)

Forma accentuată tine TE + -ne (analogică cu cine, mine, sine).

Vocativul TU tu ! (formă egală cu nominativul)

Pluralul

Pers. I

Nominativul noi NO(S) + i cf. italiana

Genitivul

NOSTRUM/NOSTRI nu s-a moştenit, în locul lui apărând pronumele posesiv.

În limba veche, în loc de genitiv, apar construcţii prepoziţionale cu acuzativul.

Dativul NÓBIS noue noauă nouă (formă accentuată)

NOBIS *nos, nă ne (refăcut după le de la pers. a III-a) (formă neaccentuată)

ne ni (formă neaccentuată)

În sec. al XVI-lea nă şi ne apar mai frecvent decât ni.

Ne este de fapt rezultatul evoluţiei fonetice a lui nă, Rosetti 1978: 556 „un fonetism analogic

după le“.

Acuzativul noi (formă accentuată, identică cu cea de nominativ)

NÓS nă ne (formă neaccentuată)

Pers. a II-a

Nominativ voi VO(S) + I cf. italiana

Genitivul VESTRI / VESTRUM nu s-a păstrat, vezi noi.

Ca şi în cazul celorlalte pronume de pers. I şi a II-a în limba veche apar construcţii

prepoziţionale cu acuzativul: Înlăuntru de voi Coresi, Cazania.

Dativul VÓBIS vouă (forma accentuată)

VOBIS vă (forma neaccentuată)

Alte forme neaccentuate sunt vi (corespunzând lui ni de la pers. I) şi v-: v-am dat.

Persoana a III-a sg.

Masculin

Demonstrativul de depărtare ILLE din latina clasică a căpătat forma ILLU în latina târzie

(după modelul adjectivelor cu trei terminaţii).

Nominativ ILLU elu (vocala ultrascurtă a dispărut), iar pronumele se pronunţă

preiotat [iel] vezi [ieu].

Genitiv

Lat. clasică ILLIU(S), lat. târzie ILLUI lui (precedat de articolul posesiv al, a, ai, ale).

Ca şi în cazul celorlalte pronume personale, în limba textelor din sec. al XVI-lea genitivul

este înlocuit cu acuzativul prepoziţional: în mijlocu de ia Psalt Hurmuzachi.

Dativul – are aceeaşi formă cu genitivul ei [iei]. Formele neaccentuate i şi îi sunt identice

cu cele de masculin.

Acuzativul. Forma accentuată este identică cu nominativul. Forma neaccentuată este o (

ILLA(M) ?).

Plural

Masculin

Nominativ ILLI *elli *eli ei [iei]

Genitiv ILLORUM loru (pentru ambele genuri, femininul ILLARUM nu s-a păstrat),

însoţită de articol posesiv al, a, ai, ale. În locul genitivului flexionat, în limba veche se preferau

construcţii cu prepoziţionale: în mijloc de ei Coresi, Psaltire.

Dativ ILLORUM loru (formă accentuată omonimă cu cea de genitiv dar fără articol

posesiv).

ILLIS lle (formă neaccentuată) pentru ambele genuri. Altă formă neaccentuată, li a

fost explicată prin analogia cu ni, vi. O altă formă neaccentuată a fost în limba veche lă, azi

dispărută: Şi adură ceia ce de acelea luaători şi lă zise ... CV. Rosetti 1978: 556 îl explică prin

influenţa lui nă de la pers. I.

Acuzativ. Forma accentuată este identică cu cea de nominativ: ei. Formele neaccentuate

sunt i, îi.

Feminin

Nominativ ILLAE elle

Genitivul ILLARUM nu s-a păstrat; în locul său e folosită forma de masculin ILLORUM

lor (+ articolul posesiv).

Dativul este identic cu genitivul, fără articol posesiv.

Formele neaccentuate sunt identice cu cele de la masculin le, li.

Acuzativul – forma accentuată este egală cu cea a nominativului: ele. Forma neaccentuată

este le ......

Pentru diversele interpretări fonetice ale formelor pronominale vezi Ivănescu 1980: 147,

Rosetti ......, TILR ......, Fischer ......, Iliescu ......

Forma neaccentuată a pronumelor personale este astăzi obligatorie într-un enunţ corect;

forma accentuată serveşte la întărirea celei neaccentuate.

Această situaţie nu era la fel de clară în limba veche, când în texte apar şi construcţii în care

se întâlneşte doar forma accentuată (de dativ sau acuzativ). În traduceri religioase după slavă,

această situaţie se explică prin urmarea câteodată prea fidelă a originalului. În cazul textelor

originale însă, arată oscilaţiile în utilizarea pronumelui accentuat şi neaccentuat.

Cine spune ţie ?

2.1.4.2.1.

În limba veche, circula, la concurenţă cu el, ea, ei, ele un alt pronume personal: îns, însa,

înşi, înse ( IPSU, IPSA, cu nazalizare), cu variantele: însu(l), însă, înşii, însele; ănsu, însu; o altă

variantă pare a fi nusu(l), nusa, nuşii, cf. arom., cu circulaţie preponderent în nordul teritoriului, cf.

sarda.

În sec. al ....... apărea:

a) izolat ca în lăudaţi pe însul Psalt. Vor.; cu nusul Coresi, cu nusa Coresi, Evangh., cu nuşii

Textele măhăcene; carea locuind cu nusul 1593 Moldova.

b) în combinaţie cu diverse prepoziţii ca:

spre: sprensul Vine spre-nsu a semna CV

Şi eu într-acela ceas căutaiu spr-insu CV

cătră: catrănsul Câtă milă ai făcut catrănsul (Scrisoare, 1593)

întru

lângă În noaptea aceea stătu Domnul lâng-însu ... şi dzâse.

CV

cu În combinaţie cu prepoziţia cu – formele moldoveneşti

cunânsul, cunusul 1593. În codicele voroneţean pronumele

apare în toate cazurile (în în fonetică sintactică) cu rotacism:

Aceia-i ia şi te curăţeaşte cu-ruşii şi te blagosloveşte.

de Au dzâs că să leagă o fată de însul (Scrisoare, Bălgrad, 1600)

Prin sudare, din prepoziţia de şi însu ... au rezultat dânsul, dânsa ... (cu variante dinsul,

dinsa Rosetti, 1978: 556).

Astăzi, insul, însa, înşii, însele apar numai în combinaţie cu prepoziţiile dintre, întru şi

printre: dintr-înşii, printr-însa, într-înşii etc. În toate celelalte contexte prepoziţionale apare numai

dânsul ... (în a cărui structură se recunosc prepoziţia de, pronumele însu şi articolul hotărât masc.,

fem., sg., pl.). Flexiunea sa este mai bogată decât a lui însu, însa şi se datorează, de fapt, articolului

hotărât, fiind identică cu cea a substantivului articulat cu articol hotărât. Pronumele personal dânsul,

dânsa reprezintă o inovaţie a sistemului pronominal românesc, care a selectat din latină 2 pronume

demonstrative pentru a le transforma în pronume personale. Poate că iniţial a vrut să facă diferenţa

între el ( ILLU) şi însu („chiar el“, „precis acela“), păstrând ceva din sensul iniţial al lui IPSE ?.

Sau, aşa cum limbile iberoromanice au păstrat 2 pronume demonstrative (+ ego + tu), a păstrat şi

latina dunăreană 2, dar în alt sistem, folosind tot pronumele demonstrative ?

Acest pronume a pus în literatura de specialitete 3 probleme:

a) etimologia

b) cronologia relativă a apariţiei sale în limbă

c) semantica

a), b) Toate propunerile etimologice pornesc de la recunoaşterea în structura lui dânsul ... a

lat. IPSU însu, care s-a combinat cu elemente antepuse (prepoziţii sau/şi alte pronume) în latina

populară sau pe teren românesc. Dimitrescu, 1978: 261.

Apare frecvent în textele rotacizante şi în cele din nordul teritoriului, ceea ce îndreptăţeşte

părerea că originea sa este nordică. Nu a fost înlocuit de Coresi în textele sale tipărite şi se pare că

„a coborât“ spre sudul teritoriului românesc cu ajutorul acestor tipărituri.

Ivănescu ...................... crede că dânsul reprezintă o contribuţie a graiurilor nordice

maramureşene şi deci o inovaţie nord-ardelenească, bucovineană, nord-moldoveană.

A fost folosit iniţial numai la N Ac., cu un număr redus de prepoziţii, al căror număr a

crescut în timp.

Se pare că abia în sec. al XIX-lea apar şi primele forme de genitiv şi dativ ale lui dânsul în

graiurile munteneşti.

Dânsul reprezintă un exemplu de difuzare a unui termen prin intermediul sensului utilizat

iniţial în limba latină.

c) Semantic, între el şi dânsul există diferenţe de utilizare. În aria nordică (Ardeal,

Moldova), dânsul este sinonim cu el şi se poate referi şi la lucruri. Valoarea de pronume personal

este acceptată şi de toate gramaticile normative.

În aria sudică muntenească este marcată valoarea personală, folosindu-se exclusiv pentru

persoane.

Cea mai nouă inovaţie a lui dânsul este valoarea de politeţe (medie) semnalată mai întâi de

S. Puşcariu LR 1940: 111-112 şi atestată prima dată la I.L. Caragiale (originar din Muntenia) în O

scrisoare pierdută vezi şi Dimitrescu, 1978: 264. „Doamna Trahanache, pe dânsa voi s-o văz.“

Apariţia valorii de politeţe medie preponderent în graiurile munteneşti şi olteneşti s-a produs

din nevoia de echilibru a sistemului de adresare care, la persoana a II-a avea trei trepte, iar la

persoana a III-a numai două. Acest fapt s-ar fi produs întâi în vorbirea orăşenească Niculescu-

Roceric.

tu dumneata dumneavoastră

el dânsul dumnealui

ea dânsa dumneaei

Dânsul a ocupat „căsuţa goală“ care permite vorbitorului să se exprime despre o a treia

persoană într-o formulă reverenţioasă dar fără exagerare sau preţiozitate.

I. Iordan considera că dânsul a luat locul lui dumnealui tocmai pentru că acesta dobândise

unele valori peiorative, ironice. În legătură cu această valoare personală a lui dânsul poate fi şi

substantivul ins „persoană“ (mai rar insă), inşi, inse care continuă tot pe IPSU, DEX s.v.

2.1.4.6. Pronumele demonstrativ

Din foarte dezvoltatul sistem al demonstrativelor din latină, româna moşteneşte un sistem

binar apropiere depărtare cf. franceza, italiana, la care se adaugă identitatea.

În cadrul fiecărei clase însă, româna a dezvoltat încă o subclasă – de diferenţiere. În paralel

cu formele literare astăzi, de apropiere şi depărtare, există şi forme populare, care diferă de acestea

prin modul de formare. De fapt, sunt 2 tipuri de forme populare: 1) „acceptate“ în sistemul limbii

standard; 2) cu circulaţie dialectală.

a) de apropiere

acesta, aceasta; aceştia, acestea

Forme populare: ăsta, asta; ăştia, astea

În limba vorbită (şi chiar şi în cea scrisă) ăsta ... cunoaşte o mai mare răspândire şi utilizare,

spre deosebire de corespondentul său de legătură ăla ... care rămâne în sfera exprimării

nepoliticoase.

de diferenţiere

cestălalt, ceastălaltă; cestălalţi, cestelalte

În limba veche existau formaţii de tipul aceasta – alaltă.

b) de depărtare

acela, aceea; aceia, acelea

Forme populare: ăla, aia; ăia, alea

de diferenţiere

celălalt, cealaltă; ceilalţi, celelalte

Pronumele şi adjectivul celălalt ... şi variantele sale ălălalt, ăllalt ( ILLE + ALTER) sunt

mult mai folosite decât pronumele şi adjectivele de diferenţiere de la apropiere. În limba veche era

mai frecvent ălalalt: Nu suspinareţi unul spre alaltu CV; Iară alalte rude cine, am, nimini să n-aibă

... Testament, Munt. 1591-1600. Se pare că celălalt ... este o formaţie mai recentă decât ălălalt ...

c) de identitate

Este format din pronumele de depărtare + particula ? pronumele -şi: acelaşi, aceeaşi;

aceiaşi, aceleaşi.

În limba veche şi acesta ... putea fi urmat de -şi: acestaşi CV.

Se pare, de asemenea, că în limba veche nu era prea clară diferenţa dintre acelaşi şi acela

Densusianu II 1961: 121.

Alte pronume din limba veche ...

Aproape toate pronumele demonstrative pot deveni şi adjective pronominale. Acesta şi acela

pot sta atât antepus, cât şi postpus. În poziţia antepusă la masc. / neutru sg., pl. pierd -a: acest om /

omul acesta, acel om / omul acela; aceşti oameni / oamenii aceştia; acei oameni / oamenii aceia.

La feminin sg.: fata aceasta / această fată, acea fată / fata aceea; fetele acestea / aceste fete; fetele

acelea / acele fete.

Acelaşi ... nu poate sta decât antepus. Ăsta şi ăla pot sta numai în poziţie postpusă. Dacă

apar antepuse, au valoare stilistică: ăla om ! ăsta meci !

Originea principalelor pronume demonstrative stă în cele 2 pronume latine populare ISTU

( ISTE) şi ILLU ( ILLE), precedate de particula deictică ECCE:

ECCE ISTU acestu ECCE ISTA aceasta

ECCE ILLU acelu ECCE ILLA aceea

Forma de pronume de apropiere sau depărtare a primit o particulă deictică -a (pe care, ca

adjectiv, în poziţie antepusă o pierde şi o păstrează în postpoziţie).

Ăst continuă pe ISTU fără a fi precedat de ECCE şi primeşte şi el particula deictică -a: ăsta.

Ăl nu este, se pare, moştenit (M. Iliescu), nefiind atestat în limba veche. El a apărut ca o

tendinţă de echilibrare a sistemului, fiind echivalentul lui ăsta de la pronumele de apropiere. Şi el

are particula deictică -a: ăla. Apare cu forma ăl numai în construcţii populare, urmat de pronumele

relativ popular de: Ăl de-a venit ieri „Acela care a venit ieri“.

Interesant este faptul că pronumele populare de depărtare se pot substantiviza, dobândind

valori depreciative: e un ăla, o aia, sunt nişte alea.

În sistemele dialectale circulă diverse forme de pronume (şi adjective demonstrative) atât de

apropiere, cât şi de depărtare: (a)ista, aiasta, iestea, iştia, cela, ceea, ceia, celea, istalalt, aistalalt ,

ceea ce ne arată că diversele forme de demonstrative au coexistat şi s-au combinat în diverse feluri.

2.1.4.8. Pronumele nehotărât

În latină existau foarte multe pronume nehotărâte (compuse, simple, negative, unele cu

comportament asemănător adjectivului.

Delimitările pe care le făceau unele pronume le apropie de numerale.

Ele însemnau:

„cineva“, „ceva“ ALIQUIS

„un oarecare“ QUIDAM / QUISPIAM / QUISQUAM

„fiecare“ QUISQUE / UNUSQUISQUE

„oricare“ QUICUMQUE / QUIVIS „oricare vrei“, QUILIBET „oricare îţi place“

Cu complement adjectival erau:

UNUS „unul“, ALIUS „altul“, ULLUS / NONNULLUS „vreunul“, NULLUS „niciunul“,

UTER „unul din doi“, NEUTER „niciunul din doi“, UTERVIS „oricare vrei din doi“, UTERLIBET

„oricare îţi place din doi“, UTERQUE „şi unul, şi altul din doi“, ALTER „celălalt din doi“, SOLUS

„singur“, TOTUS „tot, întreg“.

În latina târzie s-au concurat şi confundat unele pronume mai mult sau mai puţin sinonime

(ALIUS e înlocuit cu ALTER; QUIDAM cu CERTUS, TOTUS cu OMNIS), iar multe au dispărut.

Väänänen, 1981: 126-127.

Au apărut construcţii uneori pleonastice, din combinarea mai multor pronume nehotprâte

care se sudează, tendinţă cauzată de tocirea sensului unor pronume şi prin tensinţa generală a acestei

perioade de a mări corpul fonetic al cuvintelor Stati, I 1965: 159-160.

2.1.4.8.1. Gramaticile româneşti împart pronumele nehotărâte în 2 categorii: a) simple şi b)

compuse.

A) În cazul inventarului pronumelor simple nu există unanimitate de păreri. Elementele

comune celor mai multe lucrări, inclusiv GLR a Academiei sunt:

unul, una, unii, unele

altul, alta, alţii, altele

atât, atâta, atâţi, atâtea

cutare

La acestea sunt adăugate în diverse lucrări tot, toată, toţi, toate, mult, multă, mulţi, multe,

puţin, puţină, puţini, puţine, anumit, anumită, anumiţi, anumite.

Nehotărâtele simple sunt moştenite din latină, continuând forme deja existente sau realizate

în perioada târzie.

UNU(S) unu + -l (articol hotărât menit a-l diferenţia de omonimul unu numeral şi de un

articol nehotărât)

ALTER (iniţial „unul din doi“) ALTRU alt(ul)

În structura altor pronume nehotărâte azi simple se identifică resturi ale lui ECCU- cu- /

acă-:

ECCU(M) TALIS „astfel de“ cutare (dialectal, popular şi diminutivat cutărică, cutăriţă).

ECCU(M) TANTUS atât.

Alte pronume de acest tip: acătare, acătarelea (articulat), învechit, „un oarecare“ (ş-au

scormonit acătare lucrure pre noi Act, Moldova 1600); acă- ECCUM cf. alb. akë + atare

Rosettia, 1978: 557.

ECCUM TALIS atare „astfel de“ şi „oarecare“, fem. atarea Densusianu II 1961: 126,

Rosetti, 1987: 149, încadrat Avram, 1997: 180 la „pronumele demonstrative de calificare“.

TOTUS tot, TOTA toată.

MULTU(M) mult

*PUTINUS puţin

În limba veche tot şi mult aveau forme analitice pentru G şi D:

Sfârşitul a tot apropie-se. Coresi, Pravila.

Dă a tot viaţă. Coresi, Pravila.

Va sluji împăratului şi ţării ungureşti şi a toată creştinătatea. Act diplomatic 1600.

Am vândut dinaintea a mulţi oameni buni... Zapis, Ţara Românească, 1597-1600.

B) Compuse

Cele mai multe dintre formele compuse reprezintă creaţii pe teren românesc, care, în mare,

reproduc sensurile nehotărâtelor din latină.

Sunt mai multe tipuri:

a) formate de la pronumele interogativ relative cu ajutorul unor particule (de fapt diverse forme

flexionare). Acest mod de construire se întâlneşte şi la adverbe.

oare- cu etimologie mult discutată, printre care: din lat. VOLET Gheţia-Mareş, 1974: 260;

din lat. HORA „dată“

oarecine „cineva, unul“, oarecare „cineva, careva“, oarece „ceva“, oarecât, oarecâtă,

oarecâţi, oarecâte.

În limba veche există şi oareunul.

Forme mai vechi erau varecine, varece, varecât Densusianu II 1961: 125.

În limba veche, puteau fi însoţite de adjective de tipul: alt oarecine, unul oarecine.

ori-, varianta mai nouă a lui oare-: oricine „cineva, indiferent cine“, oricare „indiferent

cine, fiecine“, orice „indiferent ce“, oricât, oricâtă, oricâţi, oricâte „indiferent de număr, cantitate“.

fie- FIAT, formă verbală devenită ulterior şi conjuncţie disjunctovă (FIAT *fiiă fie).

fiecine, fiecare, fiece, fiecât, fiecâtă, fiecâţi, fiecâte

În limba veche puteau primi un şi între „particulă“ şi pronumele relativ: fieşcine, fieşce,

dativ fieşcui Densusianu II 1961: 125.

Popular, au dezvoltat apoi structura, extinzându-se: fieştecine, fieştecare etc., iar apoi au

restrâns-o: fitecine, fitecare etc., acestea având sensuri peiorative, depreciative.

-va VOLET ? (VOLET *voare vare va)

Se poate observa că în cazul lui oare- şi al lui -va, dacă se acceptă ca etimon comun

VOLET, evoluţia fonetică este diferită.

cineva, careva, ceva, câtva, câtăva, câţiva, câteva.

Ca model pentru aceste pronume ar putea sta construcţia nehotărâtă din latină cu sensul

„cine vrea“, sau „cine îţi place“ de tipul QUIVIS sau QUIDLIBET.

Se poate face şi o paralelă cu albaneza, unde există o serie pronominală formată în acelaşi

mod: kishdo (do „a vrea“).

Şi aceste pronume primeau în limba veche un -şi: cinevaş Densusianu II 1961: 124. Azi -şi

apare dialectal munt. cinevaşilea, cevaşilea Ionică, 1984: 176.

Construcţia latină târzie NESCIO QUID, QUALIS, QUANTUM neşt- / niş- / nis- se

recunoaşte în formele pronominale din limba veche: neştine „cineva“, neşcare, neşchit. Subzistă

astăzi în limba comună niscaiva NESCIO QUALE nişcare + -va, sau numai niscai (amândouă

numai ca determinanţi ai substantivului: niscai(va) bani, apă, mâncare).

La nivel dialectal apare încă nişcavai, nişticavai (rezultate din contaminarea lui neştine cu

niscaiva Lăzărescu, 1984: 220, atestate şi la Neculce neşticavai.

În limba veche, cu frecvenţă redusă, se întâlneau şi pronume nehotărâte formate cu adverbul

măcar + pronume relativ: măcară ce, măcară cât „orice, oricât“ Densusianu II 1961: 125. Se

păstrează în subdialectul bănăţean măcar cine, măcar ce Neagoe, 1984: 260.

- În limba veche exista şi un pronume (şi adjectiv) nehotărât format cu conjuncţia săva ( SI

VOLET Rosetti, 1978: 572) + pronumele relativ ce şi însemnând „oricare“: săva ce veţi zice de

mine, săva ce dobitoc Densusianu II, 1961: 125 (Nu am de unde să ştiu cum erau scrise cu chirilice,

dar dacă nu erau scrise împreună şi va era un element independent ?).

După cum se vede, va şi-a căutat poziţia faţă de cuvântul la care făcea referire şi a „ales“ pe

cea postpusă (cineva, ceva etc.).

- La nivel dialectal există în limba română şi pronume nehotărâte formate şi cu alte

elemente:

maram. amucine, amuce Vulpe, 1984: 334. După mine, nehotărâtele cu fie-, măcar, să-va

au toate un punct comun – concesia, ca şi ori- (oare-nu !)

ban. tot natul „fiecare“ Neagoe, 1984: 260

ban. sudic acarcine, acarce, acarce Neagoe, 1984: 260, criş. acărcine, acărce Urîţescu,

1984: 304 (Acest acăr provine din maghiară, unde înseamnă „ori“ v. magh. akarki „oricine“,

akarmi „orice“, akarhol „oriunde“, Lajos Tamas, SV, Teaha, 1961: 93).

În româna actuală, continuând modelul latin popular şi târziu, există numeroase construcţii

nehotărâte formate în special cu verbul a şti, considerate locuţiuni pronominale nehotărâte: nu ştiu

cine / care / ce / cât, câtă, câţi, câte, cine ştie cine / care / ce / cât, câtă, câţi, câte, dracu / naiba ştie

cine / care / ce / cât, câtă, câţi, câte, te miri cine / care / ce / cât, câtă, câţi, câte.

Cu ajutorul verbului VOLERE vel- sau cu adverbul VERE + unul, -a s-au format

pronumele vreunul, vreuna, vreunii, vreunele (VERE UNUS ?). Ca adjective ele au formele vreun,

vreo. Popular vun, vo, frun, fro.

b) Pronume „de diferenţiere“ pornind de la formaţiile cu -va la care se adaugă adjectivul alt

ALTRU ALTER „unul din doi“. Sensul de diferenţiere este dat de alt: altcineva, altcareva,

altceva, altcâtva, altcâtăva etc.

Se continuă astfel numai semantic unele pronume nehotărâte din latină, iar această

diferenţiere s-a extins şi la pronumele demonstrative, unde astăzi este chiar mai clar realizată.

Cele mai multe pronume nehotărâte pot deveni adjective pronominale, cu excepţia celor care

îl conţin pe cine vezi şi pronumele relativ-interogativ.

Nu pot fi decât adjective niscai(va), fiece, alde. Spre deosebire de celelalte adjective, alde

al + de (considerat Ionică, 1984: 178 articol invariabil, provenit „din art. adjectival al + pop. de“)

nu poate determina decât nume proprii sau comune de persoane (în sensul nume de rudenie) şi

constituie o marcă a „genului personal“.

Folosirea lui alde (cu variante dialectale ale şi aldă) este specifică limbii vorbite şi mai ales

graiurilor sudice ale românei. În limba comună, determinând un substantiv, dar mai ales un

pronume demonstrativ, arată de obicei dispreţul, desconsiderarea, minimalizarea: de-alde ăştia, alde

Ioneştii.

Pronumele şi adjectivele nehotărâte formate cu particula ori- se comportă exact ca şi

pronumele relative, având în frază rolul de conector.

Nu deschide uşa, oricine ar suna.

S-ar duce acolo, oricâte necazuri ar avea apoi.

Unele pronume nehotărâte pot dobândi valoare neutră, realizată prin forme de feminin

singular sau plural:

Spunea una / unele şi făcea alta / altele.

şi în expresii:

Până una, alta, vii la noi.

2.1.5. Numeralul

2.1.5.1. Numeralul din latina populară şi târzie a suferit numeroase transformări care s-au

produs şi în latina dunăreană. Cel mai puţin afectat a fost numeralul cardinal simplu. Numeralele

compuse şi-au schimbat modul de formare, mai simplu, iar altele, mai dificile de reţinut, au

dispărut, fiind înlocuite cu diferite sintagme. Şi sisteme vechi de ordonare a numerelor şi-au făcut

simţită, probabil, prezenţa în numeralul colectiv.

Semantic însă, chiar dacă este o clasă eterogenă, numeralul românesc continuă tipurile de

numeral latine.

2.1.5.2. Numeralul cardinal propriu-zis (care arată numărul sau determinarea numerică a

obiectelor) este în parte moştenit şi în parte realizat pe teren românesc. Are şi câteva împrumuturi,

discutabile însă.

2.1.5.2.1. Moştenite

Numeralele simple de la unu la zece sunt moştenite din latina populară. Are forme diferite

pentru masculin şi feminin pentru „unu“ şi „doi“ cf. it.

un UNUS

una / o UNA (Nu există o explicaţie satisfăcătoare pentru transformarea lui UNA în o.)

doi DUO + i marcă de plural

două *doae DUAE

Alături de forma două, popular şi dialectal circulă, încă din sec. al XVI-lea, şi forma

doauă.

Limba română are, ca şi italiana, forme diferite pentru „unu“ şi „doi“, ceea ce o deosebeşte

de celelalte limbi romanice.

Altă deosebire care apropie cele două limbi este marca i / e, în timp ce celelalte limbi au

marca -s (pronunţată sau nu astăzi): sp. dos, fr. deux.

Marca -i s-a extins şi la numeralul trei TRE(S) + i

patru QUATRO QUATOR QUATTUOR

cinci CINQUE QUINQUE

şase şease *sesce SEX + -e (analogic după şapte)

şapte SEPTE(M)

opt OCTO

nouă NOVE(M)

zece deace déce *diece DECE(M)

Tot moştenit este şi numeralul simplu mie MILIA.

În limba veche mie era invariabil: cinci mie, zece mie (Coresi, Pravila).

17

Pentru numerale mai mari, de exemplu 10.000 sau mai mult, în limba veche apărea un calc

după slavul тъма (în)tuneric, тъма însemnând şi „întuneric“, şi „10 ani“.

„Mai vârtos cinci cuvinte in înţălesul meu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ decât untunearec de

cuvinte neînţălese intr-alte limbi“. Coresi, CV.

2.1.5.2.1.1. Împrumuturi

Numeralul lat. CENTUM nu s-a moştenit.

Numeralul rom. sută este atribuit, de obicei, influenei slave, forma cuvântului nu este

conformă cu evoluţia fonetică din română a cuvintelor slave care conţineau ieruri (vocale

ultrascurte, vocalizate numai în poziţie intensă). Ierul din v.sl. съто s-a vocalizat la u, deşi se afla

în poziţie neintensă (slabă). O demonstraţie erudită în ce priveşte numeralul sută şi originea sa

veche slavă v. Pătruţ, 1974: 106, 112.

Dificultăţile de ordin fonetic au făcut pe unii cercetători să atribuie acest numeral

substratului dar „în acest caz nu poate fi adusă nici o dovadă materială, cel puţin în stadiul actual al

cunoştinţelor noastre“ Fischer, 1985: 106.

Numeralul simplu milion este un neologism, ca şi alte numerale care denumesc unităţi foarte

mari: miliard, bilion, trilion (acestea din urmă din sistemul american), cvadrilion, cvintilion etc.

Tot un neologism este şi numeralul zero, care, exprimând o mulţime vidă, „poate fi

considerat un numeral cardinal negativ“ (M. Avram, 1997: 130). Ca numeral, zero se foloseşte

numai la singular, chiar dacă însoţeşte un plural: zero grade. Numele cifrei are însă şi pluralul

neutru zerouri.

2.1.5.2.2. Create pe teren românesc ?

Nu s-a păstrat nimic din numeralele latine clasice de la 11 la 19 (UNDECIM, DUODECIM,

TREDECIM ...).

De altfel, în latina populară târzie apăruseră numerale formate prin adiţionare care se

continuă astăzi în alte limbi romanice DECEM(ET)OCTO, DECEM(ET)NOVEM (în locul lui

DUODEVIGINTI şi UNDEVIGINTI): fr. dix-huit, it. diciotto, sp. diez y nueve.

Numeralele româneşti de la 11 la 19 continuă, cu material latin, un model analitic de tipul

UNUS SUPER DECEM, ceea ce face ca româna să fie un „unicat“ printre celelalte limbi romanice:

unsprezece, doisprezece, cincisprezece etc.

Pentru acest tip de numeral românesc s-au formulat diverse interpretări în literatura de

specialitate:

a) un calc după modelul slav fedinu na desent

Formarea numeralelor de la 11 la 19 a fost atribuită de unii cercetători Rosetti, 1978: 311

influenţei slave. Gh. Bolocan LR XVIII, 1968: 133-135 crede însă că, în felul de a număra de la 11

18

la 19 este o mare deosebire între structura paradigmelor numeralelor vechi bulgare şi a celor

româneşti şi consideră că numeralele româneşti de la 11 la 19 trebuie interpretate drept calcuri

lexicale, iar nu sintactice.

b) ar fi o transpunere a unei construcţii similare din substratul traco dac, ipoteză „pentru care

nu există nici o dovadă materială, dar nu e ... lipsită de verosimil“ Fischer, 1985: 105.

Cicerone Poghirc, TILR II 1969: 325 este de părere că, de vreme ce acelaşi tip de formaţie

există în albaneză, în limbile baltice şi parţial în armeană, probabil avem de-a face cu un fenomen

autohton. Combatând teoria influenţei slave în această situaţie, C. Poghirc arată că „e greu de crezut

că româna şi-a constituit acest sistem de numărătoare abia după secolul al IX-lea, când se produce o

masivă influenţă slavă, tot aşa nu este de crezut că, dacă fenomenul ar fi avut loc atât de târziu, nu

s-ar fi păstrat măcar izolat şi dialectal vreun reprezentant al lat. undecim, duodecim etc., ca arom.

yigi(n)ţi „20“. După Pierre Bec (Nandris ?), 1971: 160-161 numeralelel româneşti de la 11 la 19

(ca şi felul de formare a zecilor) sunt fie un calc după substrat (având mari asemănări cu situaţia din

albaneză), fie o creaţie daco-romană („rezultat al unei tendinţe analitice“).

Spre influenţa substratului în sistemul latin pledează şi existenţa în alte limbi romanice a

supravieţuitorilor (calcuri) din substrat, aluzie la numeralele franceze 80 şi 90.

c) s-ar datora mediului balcanic: „Se poate afirma că, dacă, lexical numeralele limbii române

sunt de origine latină, sistemul de numărare este datorat – parţial – mediului balcanic“ F.

Dimitrescu, 1978: 244

d) o creaţie pe teren românesc, sub influenţa scrisului Fischer 1985: 105 (ar fi avut ca punct

de plecare sistemul de crestare pe răboj al păstorilor români, de unde s-ar fi extins ca model şi la

populaţiile învecinate).

Construcţia s-ar încadra în ceea ce s-ar numi „ruralizarea“ idiomului romanic din aceste

regiuni şi ar trebui plasată după sec. al VII-lea.

Aromâna, cel mai mare dialect suddunărean, a extins formarea numeralelor cu SUPER >

spră şi de la 20 la 29: unsprăyingiţ („unu spre 20“ = 21).

Numeralul VIGINTI „20“ se păstrează numai în aromână: yingiţ.

(Daco)româna formează zecile prin multiplicare: douăzeci, treizeci etc.

Nici sistemul zecilor nu a fost moştenit din latină, cum s-a întâmplat în alte limbi romanice:

TRI(GI)NTA, fr. trente, it. trenta etc., ci s-a realizat pe teren românesc, material latin, ceea ce a

făcut ca şi asupra acestora să se emită cam aceleaşi explicaţii ca şi pentru 11-19.

Între unităţi şi zeci legătura se face cu conjuncţia şi, asemănător cu ce se întâmpla în latina

populară: douăzeci şi patru, patruzeci şi opt.

19

De la 20 în sus, numeralele cardinale care numără obiectele se leagă de substantiv prin

prepoziţia de (nouăsprezece eleve, dar douăzeci şi două de eleve). În aromână prin acelaşi procedeu

se leagă însă numeralele de la 11 la 19.

Numeralele cardinale propriu-zise se pot declina numai cu ajutorul articolului demonstrativ

(de fapt, se flexionează articolul):

N. Acei doi / cele două

G. al, a, ai, ale celor doi / celor două

D. celor doi / celor două

Numeralul cardinal poate substitui substantivul şi, deci, poate avea toate funcţiile sintactice

ale substantivului, sau poate determina, numărând, substantivul, având funcţia unui adjectiv.

Când numeralul are valoare adjectivală, în locul construcţiei cu genitivul sintetic apare, de

multe ori, în limba actuală, un Ac. cu prepoziţia a: Mamă a celor 2 copii / Mamă a doi copii.

2.1.5.2.2. De la numeralul cardinal propriu-zis s-au format în română diverse clase de

numerale, care corespund semantic numeralelor latine, dar formal sunt diferite.

2.1.5.2.2.1. Numeralul fracţionar arată o parte dintr-un întreg şi s-a format pe teren

românesc prin derivare cu sufixul -ime.

Deşi, în principiu, s-ar putea forma de la orice numeral cardinal, în fapt se formează numai

de la cele simple: doime, treime, pătrime, ..., zecime, sutime, milionime.

În mare parte sunt folosite în limbajele specializate: doime, treime, pătrime etc. (în

matematică), milionime (fizică). În limbajul comentatorilor de sport a apărut „creaţia“

şaisprezecime (pentru „optimi de finală“). Termenul bisericesc Treime nu este cum s-ar părea,

număr fracţionar, pentru că înseamnă „trinitate“. Până prin sec. al XIX-lea se folosea în locul lui sl.

troiţă.

În limba vorbită şi scrisă, pentru a denumi realităţi concrete, corespondentele pentru

„doime“ şi „treime“ sunt jumătate şi sfert.

Etimologic şi semantic jumătate se apropie de albanezul gjymës, dar şi de lat.

MEDIETATE(M).

Sfert provine din slavonul cult cetvertu „pătrime“ ( pop.rom. ciosvârtă „bucată mare de

carne“).

Forma veche a fost cfert, întâlnită azi dialectal. Sintactic, numărul fracţionar se comportă ca

un substantiv şi foarte rar, ca un adverb.

2.1.5.2.2.2. Numeralul colectiv arată gruparea, colectivitatea.

Din latină s-a moştenit numai creaţia plepnastică AMBI DUI, AMBE DUAE amândoi,

amândouă. În aromână amin ( AMBI) s-a extins şi pentru grupul de trei: amântreili (fapt care se

produce şi în dacoromână în limbajul copiilor sau ironic).

20

În limba veche au existat şi forme de la AMBI, AMBE îmbă, îmbe, care se întâlnesc azi

numai în graiurile ardeleneşti de vest (crişene).

Se mai pot forma numerale colective de la numeralele simple până la zece prin 2 procedee:

a) cu pronumele toţi (cu varianta sa tus): tustrei, turstrele, tuscinci, tusşase etc.

b) cu particula adverbială câte + şi: câteşitrei, câteşişase. În general însă formele de numeral

mai mari de cinci sunt rar folosite şi evitate din cauza foneticii care crează un disconfort

articulatoriu (tusşapte, tusşase).

2.1.5.2.2.3. Numeralul multiplicativ arată de câte ori creşte o cantitate.

Numeralele latine de felul simplex, duplex, triplex s-au pierdut.

Numeralul multiplicativ românesc este creat prin derivare de la numerale cardinale simple

cu prefixul în- (îm-) şi sufixul -it: îndoit, întreit, împătrit, ..., înzecit, însutit, înmiit.

În limba de astăzi circulă paralel şi neologismele dublu, triplu, cvadruplu, quintuplu etc.

Comportamentul sintactic al acestui numeral este asemănător cu al adverbului.

Numeralul multiplicativ acordat se comportă ca un adjectiv: îndoită, întreiţi etc. La fel, şi

corespondentele neologice dublă, tripli etc.

2.1.5.2.2.4. Numeralul distributiv arată distribuţia numerică a obiectelor.

S-a format cu ajutorul particulei (prepoziţie) adverbiale câte ( CATA gr. kατα).

Finala -e se explică de obicei, prin analogie cu prepoziţiile către şi spre (care şi ele au avut

iniţial finala -ă cătră, spră).

Numeralul distributiv se poate comporta sintactic ca un substantiv, ca un adjectiv sau ca un

adverb.

Cu valoare adjectivală câte unu şi câte una devin câte un şi câte o (câte un copil, câte o

fată).

2.1.5.2.2.5. Numeralul adverbial (sau de repetiţie) arată de câte ori se săvârşeşte o acţiune.

În latină era destul de complicat şi greu de reţinut mai ales pentru cel care au învăţat latina în

diverse provincii (SEMEL, BIS, TER, QUATUOR, QUINQUIES, SEXIES etc.)

În română se formează de la numeralul cardinal cu ajutorul substantivului dată sau al

substantivului ori: o dată, de trei ori etc.

În limba actuală circulă multe construcţii cu valoare substantivală neprecizată, care ar putea

fi socotite locuţiuni adverbiale: de nenumărate ori, de atâtea ori şi (din limbajul matematic) de n

ori. Sintactic, numeralul de repetiţie se comportă ca un adverb.

2.1.5.3. Numeralul ordinal

Din latină nu s-a moştenit PRIMUS, ci forma populară sinonimă ANTANEU(S) întânu

întâi. În limba veche apare de obicei cu forma dentâi, dintâi.

Numai meglenoromâna îl are pe prim moştenit.

21

Totuşi, PRIMUS, -A se recunoaşte în formula din limba veche den primă „de prima dată“,

den primă născut „primul născut“ din Palia de la Orăştie, în formele dialectale crişene prima „prima

zi a lunii“, în primă „timpuriu“. Se regăseşte de asemenea în primăvară ( PRIMAVERA), văr

primar ( PRIMARIUS), dial. cale primară „prima vizită făcută de o tânără căsătorită la părinţi la

opt zile după nuntă“ CDDE s.v.

În alte construcţii, în limbajele specializate unde se întâlnesc astăzi, prim, secund etc. Sunt

neologisme, de dată recentă, probabil sec. al XIX-lea.

TERTIUS „al treilea“ s-a păstrat doar într-o formă de ablativ ANNO TERTIO anţărt

„acum 2 ani“ cf. şi miel tărţiu „miel de acum 2 ani“.

O altă relicvă a sistemului ordinalelor latine este QUADRAGESIMA „a patruzecea“ rom.

păresimi „a patruzecea zi înainte de Paşti“.

Toate celelalte numerale româneşti începând cu al doilea au fost create pe teren românesc.

Ele sunt precedate de articolul posesiv-genitival al, a şi urmate de articolul hotărât enclitic le

+ -a la masculin (al doi + le + a), iar pentru feminin numai a ( a + a) (a două + a a doua).

În limba veche din sec. al XVI-lea apăreau şi numerale ordinale masculine cu forma al

patrul, al optul (în care articolul hotărât era l), dar paralel apar şi construcţii cu -le, dar fără -a: al

doile, al treile (Coresi, Pravila).

La feminin, se întâlneşte aceeaşi situaţie: forme de numeral fără a enclitic – a doisprezece, a

şase (Coresi, Pravila), dar şi cu -a: a şaptea, a zeacea.

Elementele de formare -le şi -a au fost explicate diferit. După Puşcariu2 DR II: 404-405 -le

LIBET, iar după Skok Romania, L: 216 -le ILLE.

Coteanu TILR, II: 237 susţine că „numeralul ordinal a fost organizat cu ajutorul articolului

enclitic -le, -lu ...“. Acest -le este acelaşi cu cel pe care-l primesc substantivele masculine de la

declinarea a III-a câinele, fratele.

În ce priveşte pe -a la masculin, acesta pare a fi o particulă deictică, care apare şi la unele

pronume (acesta, acela) sau la adverbe din limbajul colocvial acuma, atuncea, acolea.

Pentru forma de feminin a numeralului, e posibil ca particula deictică a să se fi suprapus

articolului hotărât a.

În limba actuală apar şi construcţii care se formează după modelul numeralului ordinal, dar

nu conţin o indicaţie precisă asupra rangului şi care pot fi considerate locuţiuni numerale ordinale:

al nu ştiu câtelea, al cine ştie câtelea, a n-sprezecelea.

Numeralul ordinal se comportă astăzi sintactic ca un substantiv, ca un adjectiv şi foarte rar

ca un adverb.

Când are valoare substantivală sau adverbială, poate fi precedat şi de articolul demonstrativ.

Cel de-al doilea (elev)

22

Cea de-a doua (fată)

Deşi restructurat şi reconstruit în limba română, numeralul păstrează semantic valorile

numeralului latin.

23