UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

CZU 343.352(043.2)

ŢURCAN Ion

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU

CORUPEREA PASIVĂ

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducătorul ştiinţific CARPOV Trofim,

doctor în drept

Autorul: ŢURCAN Ion

Chişinău, 2010

2

© ŢURCAN Ion, 2010

3

CUPRINSUL

ADNOTARE ..................................................................................................................................4

LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................7

INTRODUCERE ...........................................................................................................................8

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL RĂSPUNDERII PENALE PENTRU

CORUPEREA PASIVĂ ........................................................................................................15

1.1. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate înainte de anul 1990.........15

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate în perioada anilor 1990-

2010 ...............................................................................................................................................21

1.3. Concluzii la Capitolul 1...............................................................................................37

2. ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE OBIECTIVE ALE

INFRACŢIUNII DE CORUPERE PASIVĂ.......................................................................39

2.1. Obiectul infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM ...................................................39

2.1.1. Obiectul juridic al infracţiunii de corupere pasivă .........................................39

2.1.2. Obiectul destinat coruperii în cazul infracţiunii prevăzute

la art.324 CP RM ............................................................................................43

2.2. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM ..................................56

2.3. Concluzii la Capitolul 2...............................................................................................78

3. ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE SUBIECTIVE ŞI A

CIRCUMSTANŢELOR AGRAVANTE ALE INFRACŢIUNII DE

CORUPERE PASIVĂ ...........................................................................................................81

3.1. Subiectul infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM..................................................81

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM...............................100

3.3. Analiza circumstanţelor agravante ale infracţiunii de corupere pasivă ..............111

3.4. Delimitarea infracţiunii de corupere pasivă de unele infracţiuni adiacente........125

3.5. Concluzii la Capitolul 3.............................................................................................133

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI .................................................................135

BIBLIOGRAFIA .......................................................................................................................138

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ...................................................151

CV AL AUTORULUI ...............................................................................................................152

4

ADNOTARE

Ţurcan Ion, „Răspunderea penală pentru coruperea pasivă”,

teză de doctor în drept, Chişinău, 2010

Structura tezei: Introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din

209 denumiri, 137 pagini text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 13 lucrări ştiinţifice. Cuvinte-cheie: corupţie, corupere, corupere pasivă, extorcare, remunerare ilicită, persoană

cu funcţie de răspundere, abuz, provocare, funcţionar public, infracţiuni de serviciu. Domeniul de studiu şi obiectivele tezei. Lucrarea ţine de domeniul dreptului penal, mai

cu seamă de Partea Specială a acestuia. Printre principalele obiective ale tezei se numără: cerce-tarea şi concretizarea înţelesului noţiunilor de corupţie şi corupere pasivă; argumentarea lipsei obiectului material în cazul infracţiunii de corupere pasivă; determinarea locului şi rolului coru-perii pasive în cadrul infracţiunilor comise de persoane cu funcţie de răspundere; definirea noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere şi identificarea legăturii acestei noţiuni cu noţiunile conexe; stabilirea categoriilor de persoane care pot fi considerate persoane cu funcţie de răspundere; relevarea unor particularităţi ale subiectului infracţiunii de corupere pasivă.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică derivă din modalitatea de abordare a problemei, din însăşi natura obiectului de cercetare. Lucrarea reprezintă o investigare complexă a tuturor semnelor infracţiunii de corupere pasivă, investigare în baza căreia au fost formulate concluzii şi recomandări teoretice în vederea perfecţionării continue a legislaţiei. Originalitatea ştiinţifică îşi găseşte exprimare în examinarea, prin prisma practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, a necesităților sociale de aplicare și interpretare a prevederilor art.324 CP RM. Problema ştiinţifică

actuală de importanţă majoră în domeniu soluţionată constă în realizarea analizei complexe a coruperii pasive, prin determinarea conţinutului elementelor constitutive şi a circumstanţelor agravante ale infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării decurge din fundamentarea teoretică a acesteia. În acest plan, este efectuat un amplu studiu exegetic, dogmatic şi critic al problematicii privind răspunderea penală pentru coruperea pasivă. Ideile, concepţiile şi explica-ţiile formulate în lucrare pot servi ca bază teoretică pentru perfecţionarea legislaţiei în materie. Rezultatele obţinute în cadrul tezei pot fi utilizate în procesul de instruire, precum şi pentru dezvoltarea ulterioară a concepţiilor ştiinţifice.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice îşi găseşte exprimare în eficientizarea proiectelor didactice şi curriculelor în materie de drept penal ce vizează răspunderea penală pentru coruperea pasivă; informaţiile cu conotaţii practico-aplicative din cadrul tezei de faţă se dovedesc a fi utile în activitatea ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor şi judecătorilor, lucrarea servind în calitate de ghid teoretico-practic întru perfecţionarea abilităţilor profesionale.

5

РЕЗЮМЕ Цуркан Ион, ,,Уголовная ответственность за пассивное коррумпирование»,

докторская диссертация по праву, Кишинэу, 2010

Структура диссертации: Введение, 3 раздела, общие выводы и рекомендации, библиография из 209 наименований, 137 страниц основного текста. Полученные резуль-таты опубликованы в 13 научных работах.

Ключевые слова: коррупция, коррумпирование, пассивное коррумпирование, вымогательство, незаконное вознаграждение, должностное лицо, злоупотребление, провокация, государственный служащий, служебные преступления.

Область исследования и основные задачи диссертации. Работа относится к области уголовного права, в основном к его Особенной части. Задачи исследования: установление и уточнение смысла понятий коррупция и пассивное коррумпирование; при-ведение доводов, подтверждающих отсутствие предмета преступления в случае пассив-ного коррумпирования; выявление роли и места пассивного коррумпирования в контексте преступлений, совершенных должностными лицами.

Новизна и оригинальность. Цель данной работы состоит в углублении предыду-щих научных изысканий феномена коррупции, выделяя новые аспекты пассивного коррумпирования, свойственные нынешнему этапу развития общества. Для этого, разработана концепция применения уголовной ответственности за пассивное коррумпирование в условиях когда проводится реформа вертикали власти и перестройка государственного механизма. Инновационный характер и оригинальность полученных в ходе исследования результатов проявляется в том, что настоящая диссертация предлагает толкование и применение положений ст.324 УК РМ через призму изучения практики Европейского Суда по Правам Человека. Актуальная научная задача особой важности в изучаемой области нашедшая решение состоит в реализации комплексного анализа пассивной коррупции, в определении составляющих признаков и отягчающих обстоятельств преступления предусмотренного ст.324 УК РМ.

Теоретическая и практическая значимость работы выражается в детализации вопросов лишь очерченных в уголовно-правовой науке. Предложенное автором толкова-ние понятий и терминов, использованных в ст.324 УК РМ, особенно важно как для правильного применения на практике данной нормы, так и для последующего развития научных концепций. Ценность диссертации заключается и в предложенных теоретических и практических выводах и рекомендациях законодательного характера, реализация которых ориентирована на оптимизацию деятельности в области установления и приме-нения уголовной ответственности за пассивное коррумпирование.

Внедрение научных результатов. Выводы и рекомендации адресованы всем интересующимся уголовным правом и послужат для правильной квалификации преступ-лений в правоприменительной практике.

6

SUMMARY Ţurcan Ion, „Penal responsibility regarding passive corruption”,

Doctor in Law dissertation, Chişinău, 2010

Thesis structure: Introduction, 3 compartments, general conclusions and recommenda-

tions, bibliography of 209 titles, 137 pages of full text. The achieved results are published in 13

scientific papers.

Key-words: vitiation, corruption, passive corruption, extortion, illegal remuneration,

person with responsibility function, abuse, provocation, civil servant, official crimes.

The thesis study field and it main objectives. The work covers the Penal Law domain,

especially is connected with the Penal Law’s special part. Among the most important thesis

objectives are: the understanding and the research of the corruption and passive corruption

notions; the argumentation of the absence of the material object regarding the offence of passive

corruption; the display of the place and of the role of passive corruption within the offences

perpetrated by the persons with responsibility function; to formulate the definition of the “person

with responsibility function” notion, subsequently to identify the connection of the notion with

the adjacent ones.

The novelty of the work and it scientific originality abducts throughout the approach of the problem, throughout the nature of the researched subject itself. The study embody a complex investigation about every sign considering the offence of passive corruption, an investigation that enforce conclusions and theoretical suggestions in view of unceasing legislation improvement. In the framework of this working, are mentioned notions, thesis, conceptions, terms that underlines in a new sight some of the most controversial problems belonging with the penal responsibility application for the offence prevented at art.324 PC RM. It scientific originality is posted by the author’s contribution related to the rising of the investigation status of all of these problems. The actual problem of particular importance in the study area which found the solution consists in implementation of integrated analysis of passive corruption, in determining the components and aggravating circumstances of the offence prevented at art.324 PC RM.

The theoretical significance and the work’s applicativity value issues throughout it substantiation. This plan contains a strong exegetic study, dogmatic and constructive about the penal responsibility for passive corruption problem. The ideas, the conception and the explanations presented in the paper can serve as theoretical background in order to complete the respective legislation. The obtained results can be used in educational means, as well as basis for ulterior development of scientific concepts.

Implementation of the scientific results consists in: Conclusions and recommendations are intended all that interested by criminal law and will serve for correct application of law in juridical practice of Republic of Moldova.

7

LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat

art. – articol

CP RM – Codul penal al Republicii Moldova de la 18.04.2002

CP RM din 1961 – Codul penal al Republicii Moldova de la 24.03.1961

lit. – litera

n.a. – nota autorului

pct. – punct

8

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate

În condiţiile unor remanieri cu caracter economic, politic, juridic şi organizaţional, care se

produc în societate, se urmăreşte o tendinţă clară de infiltrare a fenomenului corupţiei în sfera

activităţii autorităţilor publice. Infracţionalitatea cercurilor de vârf, dar şi coruptibilitatea

acestora, constituie principalul impediment în calea dezvoltării societăţii.

Pe cât de complicat şi variat este fenomenul corupţiei, pe atât de dificilă este studierea şi

descoperirea naturii juridice a acestuia. Reformele implementate în societate au scopuri

determinate, urmărind consolidarea internă a ţării, afirmarea poziţiilor Republicii Moldova pe

plan internaţional, creşterea bunăstării populaţiei, asigurarea funcţionării mecanismelor statului

democratic modern etc. Printre scopurile trasate se înscrie şi eliminarea factorilor ce împiedică

consolidarea statului de drept. Iar printre aceşti factori, extrem de nociv se dovedeşte a fi flagelul

corupţiei. Acest fenomen antisocial subminează drepturile şi libertăţile omului, viciază

administrarea treburilor publice, surpă însăşi temelia democraţiei.

Combaterea corupţiei constituie o preocupare primordială a majorităţii instituţiilor statului,

ea aflându-se în atenţia permanentă a mass-media, a organismelor internaţionale, a reprezen-

tanţilor societăţii civile. În acest scop, sunt elaborate acte normative care urmăresc prevenirea şi

combaterea corupţiei, sunt întreprinse alte măsuri de natură juridică sau extrajuridică necesare.

Cu toate acestea, rezultatele înregistrate nu corespund pe deplin dezideratelor stabilite. Nu se

reduce nivelul corupţiei, astfel încât să nu mai fie periclitat statul de drept şi democraţia, să nu

mai fie împiedicată dezvoltarea economică şi socială a ţării [62].

Incriminarea faptelor de corupţie, comise de persoane cu funcţie de răspundere, are scopul

de a apăra, prin mijloacele specifice dreptului penal, valorile fundamentale ale naţiunii. Prin

scoaterea în afara legii şi sancţionarea severă a unor asemenea manifestări, care aduc atingere

efectivă sau pun în pericol climatul de linişte şi de siguranţă necesar bunei funcţionări a statului,

sistemul dreptului penal realizează o importantă funcţie de prevenire şi reprimare a faptelor de

această natură.

Una dintre formele cele mai răspândite, dar totodată şi periculoase, de manifestare a

corupţiei este fapta de corupere pasivă. În esenţă, coruperea pasivă reprezintă folosirea abuzivă a

puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Ca act antisocial,

coruperea pasivă este frecvent întâlnită în societate şi este deosebit de gravă. Aceasta deoarece

favorizează interesele unor particulari, mai ales în sfera economiei, afectând interesele colective

prin însuşirea, deturnarea şi folosirea resurselor publice în interes personal, prin ocuparea unor

9

funcţii publice luându-se în consideraţie nu profesionismul, ci relaţiile preferenţiale, prin

încheierea unor tranzacţii pe calea eludării normelor legale etc. În context, vom specifica

numărul de cazuri de corupere pasivă care au fost înregistrate în ultimii ani: 221 (în anul 2006);

184 (în anul 2007); 180 (în anul 2008). În primele şapte luni ale anului 2009 au fost înregistrate

46 cazuri de corupere pasivă [67; 68; 69].

În înţelesul larg al cuvântului, coruperea pasivă poate fi privită ca un abuz de influenţă. Ea

exista la toate nivelurile administraţiei publice, fiind alimentată de posibilităţile şi stimulentele

pe care le creează sistemul de guvernare. Salariile încă mici în sectorul public sunt şi ele cauza

răspândirii corupţiei la nivelurile inferioare ale administraţiei publice. Răspândirea coruperii

pasive este însoţită de extinderea economiei tenebre şi de înrăutăţirea calităţii serviciilor publice.

O îngrijorare deosebită provoacă practica de cumpărare a funcţiilor, activitate de corupere ce

favorizează înrădăcinarea continuă a acestui flagel în instituţiile de stat.

Toate sondajele efectuate în Republica Moldova confirmă că majoritatea populaţiei a parti-

cipat nemijlocit la acte de corupţie ori s-a confruntat cu asemenea acte. De menţionat că, în

majoritatea cazurilor, persoanele acceptă actele de corupţie la care au participat, considerându-le

unicul mijloc de soluţionare a problemelor. Cel mai alarmant este faptul că în Republica

Moldova corupţia a devenit o realitate de toate zilele, în care este antrenată întreaga societate

[3, p.205].

În acest context, tema supusă cercetării, la prima vedere larg studiată, obţine noi

coordonate, care reclamă abordări teoretice şi practice pe potrivă, ceea ce şi condiţionează cu

preponderenţă actualitatea temei alese pentru cercetare.

Pe bună dreptate, problema corupţiei poate fi considerată una perpetuă. În toate timpurile şi

la toate naţiunile a existat, într-o formă sau alta, acest fenomen antisocial nefast. De aceea,

fenomenul corupţiei nu poate fi definit ca fiind propriu doar anumitor forme de guvernare:

corupţia este întâlnită atât în societăţile democratice, cât şi în cele totalitare. Deşi se mai

consideră că un regim de factură autoritară este capabil să elimine corupţia, realitatea este alta.

Într-un astfel de regim, corupţia este parţial limitată, ea regăsindu-se doar în anumite cercuri

privilegiate, fiind accesibilă numai anumitor grupuri de indivizi.

Anihilarea deplină a fenomenului corupţiei este considerată utopică, pe când limitarea

corupţiei poate fi obţinută prin mecanismul costurilor. Aceste costuri pot fi pecuniare sau sub

forma recluziunii. Ele au la bază ideea caracterului indezirabil al efectuării unor fapte repro-

babile datorită costurilor mari pe care trebuie să le achite un individ sau un grup de indivizi,

atunci când faptele acestora sunt descoperite. Accentuând această idee, legiuitorul, în dorinţa de

10

a descuraja un astfel de comportament, a atribuit corupţiei caracterul de ilicit penal. Se are în

vedere incriminarea faptei de corupere pasivă la art.324 CP RM.

Despre atenţia acordată reducerii corupţiei în ţara noastră vorbeşte şi multitudinea de acte

normative în materie: Legea Republicii Moldova privind aderarea Republicii Moldova la Grupul

de State contra Corupţiei (GRECO) din 22.06.2001 [86]; Legea Republicii Moldova cu privire la

declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de stat, judecătorilor, procurori-

lor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţie de conducere din 19.07.2002 [77]; Legea

Republicii Moldova pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia din 30.10.2003 [79];

Legea Republicii Moldova pentru ratificarea Convenţiei civile privind corupţia din 19.12.2003

[80]; Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea Strategiei naţionale de pre-

venire şi combatere a corupţiei şi Planului de acţiuni pentru realizarea acesteia din 16.12.2004

[62]; Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi

finanţării terorismului din 26.07.2007 [81]; Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi

combaterea corupţiei din 25.04.2008 [84]; Legea Republicii Moldova cu privire la funcţia

publică şi statutul funcţionarului public din 4.07.2008 [83] etc.

Totodată, în scopul realizării dezideratelor Planului de acţiuni Uniunea Europeană –

Republica Moldova, ţara noastră s-a angajat să întreprindă o serie de măsuri concrete ce ar putea

diminua fenomenul de corupţie în societate. Printre acestea se numără:

– reducerea rolului statului în anumite sfere de activitate economică, prin diminuarea

puterii sale discreţionare. Această reducere poate fi realizată fie prin liberalizare, fie prin

introducerea unor noi reguli de reglementare a activităţii economice;

– responsabilizarea instituţiilor statului în faţa cetăţenilor, prin obligarea funcţionarilor din

cadrul Guvernului şi a tuturor celorlalţi funcţionari publici să informeze societatea civilă

cu privire la activităţile lor şi să ia atitudine în cazurile în care serviciile unor funcţionari

publici nu sunt satisfăcătoare;

– flexibilizarea structurilor instituţionale şi cointeresarea funcţionarilor din aparatul de stat

în lupta împotriva corupţiei. În acest plan, strategia de luptă împotriva corupţiei trebuie

să depăşească domeniul strict instituţional şi să se extindă în societatea civilă.

Cele expuse demonstrează cu pregnanţă gradul înalt al actualităţii cercetării juridico-penale

a problemei privind răspunderea penală pentru coruperea pasivă.

Scopul şi obiectivele tezei

Scopul cercetărilor efectuate în prezenta lucrare consistă în aprofundarea analizei

complexe a coruperii pasive, prin determinarea conţinutului elementelor constitutive şi a circum-

stanţelor agravante ale infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM. De asemenea, scopul tezei se

11

exprimă în aprofundarea studierii diverselor aspecte ale naturii juridice a infracţiunii de corupere

pasivă ce comportă astăzi noi conotaţii, precum şi în formularea recomandărilor de perfecţionare

a cadrului reglementar al componenţei de infracţiuni prevăzute la art.324 CP RM, care să cores-

pundă sarcinilor de promovare a reformelor administrative şi de drept în Republica Moldova.

Scopul lucrării şi-a găsit concretizarea în următoarele obiective:

– cercetarea şi concretizarea înţelesului noţiunilor de corupţie şi de corupere pasivă;

– elucidarea dilemei dacă infracţiunea specificată la art.324 CP RM are sau nu obiect

material;

– analiza particularităţilor pe care participaţia le prezintă în cazul infracţiunii de corupere

pasivă;

– identificarea legăturii dintre noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere şi noţiunile

conexe;

– stabilirea categoriilor de persoane care pot fi considerate persoane cu funcţie de

răspundere;

– relevarea unor particularităţi ale subiectului infracţiunii de corupere pasivă;

– analiza circumstanţelor agravante ale coruperii pasive;

– examinarea problemei privind provocarea coruperii în contextul infracţiunii prevăzute la

art.324 CP RM;

– constatarea imperfecţiunilor de care suferă dispoziţia de la art.324 CP RM şi alte norme

care se aplică alături de acest articol, precum şi formularea de propuneri menite să

contribuie la îmbunătăţirea calitativă a acestor norme.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Caracterul inovator al rezultatelor obţinute în cadrul tezei de faţă derivă din însăşi natura

obiectului de cercetare. Aceasta întrucât lucrarea conţine unele rezultate noi ce permit a formula

concluzii, generalizări şi legităţi referitoare la reglementarea răspunderii penale pentru coruperea

pasivă, superioare celor antecedente.

Originalitatea ştiinţifică îşi găseşte reflectare nemijlocită în aspectele supuse cercetării:

1) conturarea dimensiunilor juridico-penale ale noţiunii de corupţie;

2) definirea noţiunii de corupţie şi corelarea ei cu noţiunea de corupere pasivă;

3) efectuarea unei delimitări tranşante a infracţiunii de corupere pasivă faţă de alte

infracţiuni: escrocheria (art.190 CP RM); traficul de influenţă (art. 326 CP RM); abuzul

de putere sau abuzul de serviciu (art. 327 CP RM); primirea de către un funcţionar a

recompensei ilicite (art.330 CP RM) etc.;

12

4) definirea noţiunii de obiect juridic special al infracţiunii de corupere pasivă;

5) argumentarea lipsei obiectului material în cazul infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM;

6) determinarea esenţei juridice a noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere desemnând

subiectul infracţiunii de corupere pasivă;

7) definirea noţiunii de extorcare, care priveşte circumstanţa agravantă specificată la lit.c)

alin.(2) art.324 CP RM;

8) analiza hotărârilor CEDO vizând cazurile de corupere pasivă;

9) examinarea unor probleme litigante privind aplicarea răspunderii pentru infracţiunea de

corupere pasivă etc.

Pe lângă tezele de ordin teoretic, în lucrare sunt formulate unele recomandări de perfecţio-

nare a legii penale a Republicii Moldova, printre care nominalizăm: modificarea art.324 CP RM,

reieşind din prevederile alin.(2) art.3 CP RM; completarea art.324 CP RM cu o notă care va

stabili cuantumul minim al recompensei ilicite; adoptarea unei norme care va reglementa

răspunderea pentru provocarea coruperii etc.

Problema ştiinţifică actuală de importanţă majoră în domeniu soluţionată constă în realizarea analizei complexe a coruperii pasive, prin determinarea conţinutului elementelor constitutive şi a circumstanţelor agravante ale infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării rezultă din destinaţia tezei de faţă

de a soluţiona probleme teoretice şi practice referitoare la elementele constitutive şi la

circumstanţele agravante ale infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM. În acest scop, se pune

accentul pe aspectele mai puţin investigate ale spectrului de probleme care ţin de răspunderea

penală pentru coruperea pasivă. De asemenea, se detaliază chestiunile care au fost doar conturate

în teoria dreptului penal, prin prisma necesităţilor destinatarilor şi beneficiarilor legii penale.

Tocmai satisfacerea acestor necesităţi constituie sarcina primordială a lucrării de faţă. În context,

deloc neglijabil este şi faptul că prezenta teză are în principal o altă destinaţie decât cea didactică

formativă sau cea de comentare a legii penale. Dincolo de semnificaţia sa teoretică, teza vădeşte

o pronunţată utilitate practică, constituind un util instrument de verificare ştiinţifică a rezultatelor

aplicării în practică a răspunderii penale pentru coruperea pasivă.

Aplicativitatea prezentei lucrări constă în următoarele:

1) elaborarea criteriilor de delimitare a infracţiunii de corupere pasivă de faptele infracţio-

nale conexe are o semnificaţie considerabilă în procesul aplicării normelor corespunzătoare în

practica judiciară, precum şi pentru dezvoltarea continuă a concepţiilor ştiinţifice asupra proble-

mei consemnate;

13

2) analiza imperfecţiunilor, de care suferă apărarea penală împotriva faptei de corupere

pasivă, poate fi luată în consideraţie la îmbunătăţirea calitativă a prevederilor art.324 CP RM;

3) concluziile şi recomandările formulate în teză pot înlesni procesul de înfăptuire a

justiţiei penale, precum şi procesul de predare şi asimilare a materiei dreptului penal în institu-

ţiile cu profil juridic, în acelaşi rând procesul de perfecţionare profesională continuă a avocaţilor,

procurorilor, judecătorilor şi a altor specialişti în domeniu;

4) teza este axată pe ideea educării la cetăţeni a conştiinţei juridice şi a culturii juridice

anticorupţie.

Aprobarea rezultatelor. Concepţiile şi concluziile de bază ale tezei au fost expuse în

cadrul a 13 publicaţii ştiinţifice. De asemenea, ele au constituit subiectul discuţiilor purtate în

cadrul şedinţelor Catedrei Drept Penal şi Criminologie a Universităţii de Stat din Moldova în anii

2005-2010. În acelaşi timp, unele idei, constituind rezultatul cercetării, au fost prezentate la

Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Educaţie şi cercetare într-un stat bazat pe drept”,

desfăşurată la Chişinău, la 16 octombrie 2009.

Sumarul capitolelor tezei

În Capitolul 1 „Analiza situaţiei în domeniul răspunderii penale pentru coruperea pasivă”

se efectuează pertractarea materialelor ştiinţifice la tema tezei, publicate în Republica Moldova şi

în străinătate. În mod deosebit, sunt luate în atenţie publicaţiile din ultimii ani. Examinarea se

face în consecutivitate cronologică, începând cu lucrările lui Platon şi Aristotel. În continuare,

sunt supuse cercetării publicaţiile în materie aparţinând lui Machiavelli, Hobbes, Hegel, Garcon

etc. Se analizează lucrările de referinţă ale autorilor sovietici şi ruşi: A.A. Jijilenko, A.A.

Pointkovski, A.I. Trainin, A.Ia. Svetlov, B.V. Zdravomâslov, V.F. Kiricenko, G.N. Borzenkov,

V.S. Komissarov, V.N. Kudreavţev, A.V. Naumov, B.V. Voljenkin, V.V. Golubev,

S.P. Kuşnirenko, P.S. Iani, A.Ia. Asnis, A.V. Şnitenkov etc. La publicaţiile autorilor români pot

fi raportate lucrările elaborate de V. Dobrinoiu, D. Banciu, S. Rădulescu, I. Vasiu, A. Boroi,

T. Toader, Gh. Nistoreanu, M.A. Hotca, D.S. Stanciu, Gh. Drăgici, Th. Mrejeru, F. Streteanu etc.

Un spaţiu aparte se acordă analizei materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate în ţară. Acestea

aparţin autorilor: V. Cuşnir, C. Gurschi, M. Avram, V. Gurin, A. Donciu, A. Borodac,

V. Şterbeţ, V. Lapteacru, L. Caraşciuc, O. Bejan, S. Brînză, L. Gârla, M. Vidaicu, I. Nastas etc.

Capitolul 2 „Analiza elementelor constitutive obiective ale infracţiunii de corupere pasivă”

este consacrat dimensiunilor juridico-penale ale conceptului de corupţie, precum şi analizei

obiectului şi laturii obiective a infracţiunii specificate la art.324 CP RM. În special, sunt supuse

investigării numeroasele şi variatele puncte de vedere vizând noţiunea de corupţie (ca noţiune

14

supraordonată) şi noţiunea de corupere pasivă (ca noţiune subsecventă). Ţinând cont de toate

semnele caracteristice corupţiei, definiţia noţiunii de corupţie este formulată în felul următor:

corupţia este folosirea de către persoana cu funcţie de răspundere, precum şi de către funcţio-

narul public de stat sau municipal, care nu este considerat persoană cu funcţie de răspundere, a

situaţiei sale de serviciu în interes de cupiditate sau alt interes personal, cauzând prin aceasta

prejudiciu drepturilor şi intereselor statului, sociale şi personale protejate prin lege sau creând

pericolul cauzării unui astfel de prejudiciu. În continuare, se argumentează că obiectul juridic

special al coruperii pasive îl formează relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare

normală impun comportarea cinstită, corectă, onestă a oricărei persoane cu funcţie de răspundere

în raporturile sale de serviciu cu cetăţenii, combaterea faptelor de venalitate prin care sunt lezate

prestigiul, autoritatea, credibilitatea de care trebuie să se bucure autoritatea, instituţia organului

statal, unitatea în care făptuitorul îşi desfăşoară activitatea. Se explică de ce infracţiunea de coru-

pere pasivă are nu obiect material, dar obiect destinat coruperii. Se ajunge la concluzia că, pentru

a considera infracţiunea analizată ca fiind consumată, nu este necesar ca primirea, pretinderea

banilor sau a altor avantaje, ori înţelegerea în privinţa primirii acestora să fi fost urmată de exe-

cutare; este suficient ca persoana cu funcţie de răspundere că comită doar una din aceste acţiuni.

Capitolul 3 „Analiza elementelor constitutive subiective şi a circumstanţelor agravante ale

infracţiunii de corupere pasivă” cuprinde analiza subiectului şi a laturii subiective a infracţiunii

specificate la art.324 CP RM. Se argumentează că o condiţie generală pentru recunoaşterea unei

sau altei categorii de persoane ca fiind cu funcţie de răspundere este caracterul acţiunilor

îndeplinite. Uneori, unele şi aceleaşi persoane pot îndeplini, în virtutea funcţiei pe care o deţin,

acţiuni de ordin organizatorico-economic sau administrativ de dispoziţie şi, concomitent cu ele,

acţiuni de ordin profesional sau tehnic. De aceea, în asemenea cazuri, decisiv pentru atestarea

calităţii de persoană cu funcţie de răspundere va fi dacă această persoană într-un caz concret a

întreprins anume acţiuni de ordin organizatorico-economic sau administrativ de dispoziţie, şi nu

alte acţiuni. În contextul examinării laturii subiective a coruperii pasive, se cercetează formele şi

tipurile vinovăţiei manifestate de făptuitor la săvârşirea numitei infracţiuni, precum şi motivul şi

scopul coruperii pasive. O atenţie aparte se acordă studierii problemei privind provocarea

coruperii pasive. În afară de elementele constitutive ale coruperii pasive, sunt examinate

circumstanţele agravante specificate la alin.(2) şi (3) art.324 CP RM. Accentul se pune pe

relevarea naturii juridice a coruperii pasive presupunând extorcarea remunerării ilicite. În fine,

analiza se axează pe stabilirea criteriilor de delimitare a corupţiei pasive de infracţiunile

adiacente. Sunt analizate regulile de calificare a infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM, vizând

ipotezele de concurenţă de norme şi de concurs de infracţiuni.

15

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL RĂSPUNDERII PENALE

PENTRU CORUPEREA PASIVĂ

1.1. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate înainte de anul 1990

Dreptul, în general, în destinele sale, este legat de cele mai înalte valori ce sunt acoperite

de noţiunile ,,ordinea juridică” şi ,,binele public”. Finalităţile dreptului sunt legate de ordinea

socială şi cea morală, de binele colectiv şi progresul social. Nu întâmplător s-a spus că dreptul

trebuie să ducă la fericirea celui mai mare număr de oameni şi să evite la cel mai înalt grad

suferinţa şi durerea [5, p.3].

Istoria societăţii umane demonstrează că fenomenul corupţiei există din cele mai vechi

timpuri. Fenomenul corupţiei este, probabil, cel mai vechi fenomen social, care s-a dezvoltat

treptat în societatea umană şi care a atins apogeul odată cu apariţia statalităţii. Anume acest

fenomen a fost un catalizator al diferitelor evenimente ce au stagnat, iar în alte cazuri,

dimpotrivă, au stat la baza dezvoltării societăţii. Desigur, cel de-al doilea aspect este destul de

discutabil, însă nu putem să nu recunoaştem că anume corupţia în diferite perioade istorice a dat,

în unele cazuri, imboldul dezvoltării mai rapide a statului [109].

Evident, sursa principală a corupţiei a constituit-o mentalitatea persoanei, dorinţa ei de a se

evidenţia, voinţa de a avea putere şi surse materiale, de a-şi asigura o viaţă mai bună. Anume

aceste scopuri provoacă persoana la diferite acţiuni care, din punct de vedere moral, nu sunt

acceptate de societate. În acelaşi timp, societatea deseori acceptă astfel de acţiuni din partea

statului sau a unor indivizi, sub pretextul „necesităţilor sociale” [106].

Odată cu amploarea pe care o obţine corupţia pe întreg globul pământesc şi cu dezvoltarea

puternică a variatelor forme ale acesteia, corupţia devine un fenomen social grav, care ameninţă

democraţia. Aflându-se într-un moment de profundă instabilitate politică şi, în consecinţă, eco-

nomică şi socială, societatea moldovenească se confruntă cu fenomenul corupţiei supus unor mo-

dificări cantitative şi calitative, manifestate prin dorinţa avidă a întreprinzătorilor şi investitorilor

particulari de a obţine, în timp scurt, profituri uriaşe prin utilizarea unor sume de bani oferite ca

dar funcţionarilor publici. Astfel, majoritatea infracţiunilor privind procesul de privatizare,

transferurile ilegale de capital, sustragerile de mari proporţii etc. sunt însoţite de acte de corupţie,

acte comise de multe ori de către persoane cu funcţie de conducere sau cu atribuţii de control.

Toate acestea au trezit discuţii şi au stimulat cercetări în teoria dreptului penal. Motiv din

care este întemeiată analiza aprofundată a materialelor ştiinţifice la tema tezei, publicate în ţară şi

peste hotare.

16

E ştiut că o problemă pusă în discuţie nu poate fi considerată integral cercetată atât timp cât

nu este reflectată din punctul de vedere al evoluţiei sale. În acest sens, ca prioritară se profilează

tratarea problematicii privind răspunderea pentru infracţiunea de corupere pasivă prin prisma

metodelor de cercetare istorice şi comparative.

Legea celor XII Table, Codul lui Iustinian, Pravila lui Vasile Lupu sau Pravila lui Matei

Basarab – toate acestea, dar şi altele, reprezintă reglementări de referinţă în istoria popoarelor

respective, dar şi documente juridice cu o semnificaţie distinctă pentru înţelegerea evoluţiei

fenomenului corupţiei. Studiul aprofundat al acestor documente juridice ajută la perceperea nu

doar a originii şi evoluţiei dreptului, dar şi a societăţii umane, a motivelor şi intereselor ce au

determinat această evoluţie. A pune în relief necesitatea de a studia în mod evolutiv fenomenul

corupţiei, de a-l pune în legătură cu trecutul, înseamnă a găsi spiritul evoluţiei, evoluţia

reprezentând, în esenţa sa, realizarea progresivă a unei dezvoltări supreme, vizibile. În prezenta

cercetare, rolul istoricului este de a desprinde şi a înţelege spiritul acestei evoluţii.

Metoda istorico-comparativă, apreciată de P.V. Ezcker [207, p.88] ca una dintre cele mai

vechi metode în cercetarea fenomenului juridic ca fenomen social, constituie un veritabil

„compendium metodologic” al sociologiei dreptului, privit ca instrument independent de

cercetare care are la bază două demersuri intelectuale. Or, istoria societăţii umane pune în

evidenţă faptul că corupţia, sub toate formele de manifestare, dar mai ales sub formă de corupere

pasivă, a existat şi s-a manifestat, cu diverse extensii şi intensităţi, din cele mai vechi timpuri.

Totodată, în paralel, au fost întreprinse investigaţii ale acestui fenomen complex, orientate

în mod special spre contracararea sau, cel puţin, limitarea extinderii corupţiei în societatea

umană. Motiv din care corupţia, ca fenomen social, a atras atenţia cercetătorilor încă din

antichitate. Din cele consemnate mai sus rezultă că necesitatea studierii evoluţiei istorice a

fenomenului de corupţie se impune de la sine. Menţionăm în acest context că tendinţa de a studia

trecutul istoric o întreprind: Tucidide, care a pus bazele ştiinţifice ale istoriografiei abordând-o

într-un spirit critic, Cicero, care proclama „historia magistra vitae”, gânditorii francezi din Evul

mediu, cum ar fi Cujas, care spunea că „l’historie du droit c’est son hameçon d’or”, sau filosoful

Giovani Battista Vico, adept al teoriei „ciclului istoric”, care în anul 1720 afirma că numai

căutând în trecutul istoric găsim consideraţiile care ne luminează instituţiile actuale [49, p.394].

De la origini, omenirea a sesizat că fenomenul corupţiei este unul dintre cele mai

periculoase, care poate să stagneze dezvoltarea economică a statului, iar, în consecinţă, să

constituie un impediment în cursul dezvoltării societăţii. Acesta a fost considerentul din care

faptele de corupţie au fost incriminate chiar în primele acte legislative. În legislaţiile antice, cele

mai vechi cunoscute, corupţia era aspru pedepsită. Frecvenţa îngrijorătoare a corupţiei în Grecia

17

Antică l-a determinat pe Platon să propună pedeapsa cu moartea pentru funcţionarii care primeau

daruri pentru a-şi face datoria. El spunea: „Nu trebuie să primeşti daruri nici pentru lucrurile

bune, nici pentru lucrurile cele rele” [2, p.210]. La rândul său, Aristotel, scrie următoarele:

„Persoanele ce întrunesc funcţii de gerant (membrii sfatului celor bătrâni) pot fi supuse mituirii

şi, adesea, aduc funcţiile lor statale jertfă intereselor personale. De aceea, acestea ar trebui să-şi

schimbe atitudinea în această ordine de idei” [124, p.76-79]. În acelaşi context, în lucrările

cercetătorilor antici greci Dinarh, Hiperide şi Demostene, luarea şi darea de mită este considerată

una dintre cele mai grave infracţiuni, determinând ca sancţiune pedeapsa capitală sau amenda în

mărime decernară din suma mitei primite [191, p.103].

Pe teritoriul actual al Republicii Moldova fenomenul corupţiei este cercetat din adâncul

veacurilor. Astfel, despre gravitatea coruperii unor funcţionari menţionează cronicarii

moldoveni. Aici, ţinem să amintim de Miron Costin, care, spune că domnii erau severi nu numai

faţă de popor, dar şi faţă de judecătorii care se lăsau corupţi, aceştia fiind pedepsiţi după vechile

legi [90]. În acelaşi registru, Nicolae Iorga relatează despre un oarecare Mîrzia, fiul unui mic

comandant militar din Costeşti, care se ruga de marele logofăt al Moldovei: „să mă primeşti

dumneata să fiu şi (eu) un ficior a dumitale, că am rămas sărac de părinţi şi sântu neînsurat şi nu

mă poci sprijini”. Pentru sprijinul pe care urma să i-l acorde marele logofăt, Mîrzia promite să-i

slujească acestuia ,,cu sfântă dereptate” şi, ca răsplată, „un loc de prisacă cu casă gata şi zămnic,

carele este la Costeşti” [70, p.7].

Despre acelaşi fenomen nefast vorbeşte Vasile Alecsandri: ,,Moralitatea pe la 1828-1840

consta mai mult în observarea unor practici religioase, în îndeplinirea unor îndatoriri de creştin,

precum se înţelegeau atunci acele îndatoriri… Mituirea, departe de a fi considerată un delict sau

un păcat, cum se zicea atunci, intrase adânc în obiceiuri, graţie coruperii de moravuri lăţite în

ţară prin fatala domnie a fanarioţilor, şi producea, pe lângă lefi, venituri sigure şi permise

funcţionarilor. Ea forma rodurile cele mai mănoase din ramurile administraţiei şi ale justiţiei,

astfel că un slujbaş al statului care în trei ani de serviciu nu-şi făcuse avere cădea sub dispreţul

guvernului. Însuşi clerul se îndulcea din păcatul mituirii prin fabricarea plătită de preoţi şi

protopopi, şi, mai cu seamă, prin înlesnirea despărţeniilor pronunţate de Dicasterie” [1, p.206].

Această stare de lucruri era caracteristică nu numai pentru Moldova din perioada

medievală sau cea modernă. Aceleaşi moravuri domneau în întreaga Europa. În legătură cu

aceasta, D. Banciu menţionează că funcţiile publice nu reprezentau în acele timpuri o exercitare

de responsabilităţi în interesul general al societăţii, ci „proprietatea” unor privilegiaţi care puteau

cumpăra aceste funcţii la preţuri foarte mari. În opinia aceluiaşi autor, fenomenul corupţiei

18

prezent în sistemul capitalist nu prezenta altceva decât continuitatea năravurilor aristocratice din

Evul mediu [4, p.55].

O referire directă cu privire la corupţie găsim în lucrarea lui Machiavelli Drept roman,

unde autorul atribuie termenului de corupţie o formă juridică, determinând-o drept posibilitate de

a modifica, contra plată, declaraţiile în instanţă, precum şi posibilitate de a obţine verdictul dorit

[89]. Puncte de vedere similare au exprimat Hobbes, Hegel şi alţi filosofi celebri, care au cercetat

fenomenul corupţiei. Pentru soluţionarea unor probleme conceptuale cu privire la corupţie, o

deosebită valoare ştiinţifică prezintă lucrarea aparţinând lui E. Garcon [208, p.424].

În Rusia, corupţia începe a fi studiată foarte intens în secolul XVIII. De exemplu, potrivit

afirmaţiei lui N. Kornukov, datând cu sfârşitul sec. XVIII, la care face referire B.V. Voljenkin,

„infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere constituie ceva mai mult decât

încălcări comise de către persoane private; acestea subminează autoritatea legii şi zdruncină

ordinea juridică. În acelaşi timp, atribuţiile publice cu care sunt împuternicite persoanele cu

funcţie de răspundere le dau acestora posibilitatea de a comite cu o mai mare uşurinţă infracţiuni,

le fac mai periculoase, persoanele private fiind puse într-o poziţie inferioară faţă de acestea. În

sfârşit, persoanele cu funcţie de răspundere, abuzând de autoritatea deţinută, pot săvârşi

infracţiuni, pe care persoanele private nu le pot comite” [135, p.14].

În continuare, vom aminti lucrarea lui A.A. Jijilenko [149; 150] publicată în 1924 şi

republicată în 1927. În cadrul acestei lucrări autorul analizează noţiunea de persoană cu funcţie

de răspundere. Făcând referire la faptele reprobabile comise de acestea, caracterizează

elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită – obiectul, latura obiectivă, subiectul şi

latura subiectivă. Tot aici pune în discuţie una dintre probleme rămase până la acel moment

oarecum în umbra cercetărilor – cea privind participaţia la infracţiunea de corupere pasivă [157].

Deşi rezultatele ştiinţifice, obţinute de autor, datează cu începutul secolului XX, acestea pot fi

acceptate, cu unele rezerve, în vederea investigării dimensiunilor moderne ale infracţiunii de

corupere pasivă. În această ordine de idei, ţinem să menţionăm intenţia lui A.A. Jijilenko de a

clasifica toate infracţiunile comise de persoană cu funcţie de răspundere în trei grupuri:

1) infracţiunile ce presupun doar încălcări ale obligaţiilor de serviciu; 2) infracţiuni mixte;

3) infracţiuni suplimentare.

O altă lucrare de referinţă, publicată în 1928, aparţine lui A.A. Piontkovski [177]. Aici

găsim o tratare explicită a laturii obiective a infracţiunii de corupere pasivă. La fel, prezintă

interes examinarea noţiunii de remuneraţie necuvenită, oferită persoanei cu funcţie de

răspundere. O atenţie deosebită autorul acordă semnelor laturii subiective a infracţiunii de

19

corupere pasivă, precum şi delimitării acestei infracţiuni de infracţiunile adiacente. Este

examinată, la fel, problema privind extorcarea mitei.

Interes ştiinţific prezintă monografia lui A.N. Trainin [192; 193], ce datează din aceeaşi

perioadă, anul 1938. Lucrarea cuprinde o analiză detaliată a celor mai controversate chestiuni

legate de calificarea infracţiunilor de serviciu şi a celor economice. Autorul formulează propria

definiţie a noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere, atribuind la această categorie

funcţionarii publici care activează în cadrul organelor publice de stat. A.N. Trainin menţionează

că fiecare persoană cu funcţie de răspundere îndeplineşte o funcţie publică; persoana cu funcţie

de răspundere prestează un serviciu public, fiind remunerată pentru aceasta. Din acest punct de

vedere, nu există deosebiri de principiu între persoana cu funcţie de răspundere şi alţi lucrători.

Totuşi, distincţia esenţială constă în aceea că nu doar funcţia prestată, dar şi remunerarea ilegală

au un caracter public, care nu poate fi în mod arbitrar înlocuit sau suplinit. Anume din aceste

considerente, atât săvârşirea de către persoanele cu funcţie de răspundere a acţiunilor contrar

intereselor publice, cât şi primirea pentru acţiunile legate de atribuţiile de serviciu a unor

avantaje (remuneraţii) necuvenite, din surse neprevăzute de lege, constituie o deturnare a

legalităţii funcţionării autorităţilor publice. Se ajunge la concluzia că drept corupere pasivă

urmează a fi recunoscută oricare remunerare privată oferită persoanei cu funcţie de răspundere

pentru realizarea de acţiuni ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Totodată, autorul menţionează că, în cazul coruperii pasive, poate fi vorba despre extorcare

doar dacă fapta de pretindere este însoţită de o cerinţă ameninţătoare expusă de persoana cu

funcţie de răspundere, care poate avea consecinţe nefaste pentru corupător. Nu acceptăm integral

această opinie, dar o analiză a ei a fost efectuată în prezenta teză. În ce priveşte întrebarea dacă

ofertele cu caracter nematerial pot constitui sau nu obiectul infracţiunii de luare de mită,

A.N. Trainin menţionează: „Oferirea avantajelor nepatrimoniale, cum ar fi o apreciere pozitivă în

presă sau concubinajul, nu pot fi considerate obiect al coruperii pasive. Însă, în aceste cazuri,

este posibilă tragerea persoanei la răspundere pentru abuz de putere, deoarece pentru existenţa

infracţiunii de abuz de putere este posibilă existenţa nu doar a intereselor materiale, dar şi a altor

interese personale” [192; 193].

În altă privinţă, atrage atenţia polemica dusă în doctrina acelor timpuri în legătură cu cone-

xiunea ce există între coruperea pasivă şi coruperea activă. Astfel, de exemplu, A.Ia. Svetlov,

opinează că coruperea activă este o formă specială de participaţie la coruperea pasivă, care a fost

incriminată de legiuitor distinct, datorită importanţei sale [185, p.196]. În opoziţie, A.B. Saharov

este de părere că, prin corupere (mituire), trebuie să înţelegem o singură infracţiune: darea –

luarea de mită [183, p.7]. La rândul său, N. Durmanov susţine că coruperea (mituirea) reprezintă

20

o infracţiune complexă care reuneşte cele două faţete ale sale: coruperea pasivă şi coruperea

activă [145, p.23]. În ce priveşte poziţia noastră referitor la delimitarea celor două fapte, o vom

expune în subcompartimentul 3.4.

Este ştiinţific fundamentată cercetarea realizată detaliat de A.Ia. Svetlov, având ca obiect

infracţiunile comise de persoană cu funcţie de răspundere. Examinării sunt supuse probleme

generale privind răspunderea penală pentru infracţiunile de serviciu – sistemul acestora, noţiunea

de obiect al infracţiunii, vinovăţia, acţiunea sau inacţiunea ilegală, precum şi consecinţele acestor

acţiuni. În opinia autorului, mita constituie o infracţiune atât de periculoasă, încât pretinderea

acesteia sub ameninţarea săvârşirii oricăror acţiuni (atât legale, cât şi ilegale) trebuie calificată

drept extorcare [185, p.77]. A.Ia. Svetlov susţine că, în comparaţie cu alte infracţiuni, mita

prezintă un pericol social. În favoarea afirmaţiilor sale autorul face trimitere şi la psihologia

mituitorului, stabilind că mituitorul vine la persoana cu funcţie de răspundere pentru a rezolva o

anumită problemă, dar lui i se propune să dea o anumită sumă, altfel în privinţa mituitorului vor

fi întreprinse acţiuni care vor cauza prejudicii intereselor sale. Nu întotdeauna însă el poate

determina caracterul acţiunilor cu care ameninţă persoana cu funcţie de răspundere; sunt ele

legale sau ilegale?

Un loc special în cadrul monografiei este acordat persoanei cu funcţie de răspundere ca

subiect al infracţiunilor de serviciu. Autorul menţionează că subiect al acestor infracţiuni trebuie

să fie recunoscută persoana cu funcţie de răspundere care are dreptul să emită, în numele unui

organ sau al unei instituţii a puterii publice centrale sau locale, acte oficiale care confirmă un fapt

juridic şi, prin aceasta, să organizeze sau să orienteze comportamentul altor persoane, faţă de

care aceste acte au forţă juridică. Specialiştii organelor sau instituţiilor puterii publice centrale

sau locale, care îndeplinesc obligaţii pur tehnice sau profesionale, nu pot fi considerate persoane

cu funcţie de răspundere [185, p.116]. În aceeaşi lucrare sunt analizate şi problemele ce ţin de

răspunderea penală pentru infracţiunile ce fac parte din categoria celor de serviciu: abuzul de

putere, abuzul de serviciu etc.

În continuare, analiza noastră va fi axată pe lucrările lui B.V. Zdravomâslov. Meritul

deosebit al acestui autor constă în faptul că a delimitat infracţiunea de corupere pasivă de

infracţiunea de corupere activă. În opinia lui B.V. Zdravomâslov, ,,obiectul juridic al acestor

infracţiuni este activitatea normală a organelor puterii de stat, a serviciului public şi a organelor

administraţiei publice locale” [152, p.127]. Considerând că doar avantajele patrimoniale pot fi

recunoscute în calitate de obiect al coruperii pasive, autorul citat susţine că coruperea pasivă este

imposibilă în cazul obţinerii de către persoana cu funcţie de răspundere, în urma folosirii situaţiei

de serviciu, a unor avantaje nepatrimoniale (de exemplu, a unei recenzii pozitive) [152, p.26]. În

21

acelaşi timp, B.V. Zdravomâslov atribuie la obiectul coruperii pasive alte bunuri materiale decât

banii. Aceste bunuri materiale, menţionează autorul, sunt obţinute de către persoana cu funcţie

de răspundere prin suportarea unor cheltuieli cu mult mai mici decât ar fi trebuit să fie în realitate

(procurarea unui bun la un preţ simbolic), sau în genere bunurile ce urmau a fi achitate sunt

primite gratuit [152, p.127]. Nu putem să nu ne raliem la poziţia autorului în cauză privind

caracteristicile laturii subiective a coruperii pasive: latura subiectivă a coruperii pasive se

realizează cu intenţie directă, fiind exclusă, ca şi în cazul altor infracţiuni de abuz comise de

persoane cu funcţie de răspundere, posibilitatea intenţiei indirecte sau a neglijenţei [152, p.139].

La tema tezei se referă şi lucrarea lui V.F. Kiricenko [157]. Astfel, autorul consideră că

obiectul juridic generic şi obiectul juridic special ale coruperii pasive au acelaşi conţinut.

Totodată, obiectul juridic special al coruperii pasive diferă de obiectul juridic special al altor

infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere. Aceasta deoarece, „în cazul coruperii

pasive, legea în mod direct subliniază legătura persoanei cu funcţie de răspundere cu puterea, în

sensul atribuţiilor speciale care îi sunt conferite şi care lipsesc la alţi angajaţi” [157, p.30]. Nu

putem agrea acest punct de vedere, întrucât considerăm că obiectul juridic special al infracţiunii

de corupere pasivă derivă din obiectul juridic generic al acestei fapte infracţionale. Obiectul

juridic special al unei infracţiuni nu poate să reflecte conţinutul generic pentru obiectele juridice

speciale ale tuturor celorlalte infracţiuni din cadrul aceluiaşi grup.

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate în

perioada anilor 1990-2010 Începând cu anii '80-90 ai secolului trecut, odată cu tranziţia spre valorile democraţiei şi

ale statului de drept, au fost publicate mai multe lucrări care tratau de pe noi poziţii natura

juridico-penală a corupţiei, în general, şi a coruperii pasive, în particular. Criza social-econo-

mică, concurenţa neloială, slăbirea autorităţii statului, scăderea nivelului de trai pentru majori-

tatea populaţiei, neadaptarea legislaţiei la noile condiţii economice şi sociale etc. – toate acestea

nu au putut să nu influenţeze caracterul studiilor efectuate în cadrul ştiinţei dreptului penal.

Astfel, de exemplu, în manualul în redacţia lui G.N. Borzenkov şi V.S. Komissarov [167],

autorii îşi expun clar poziţia cu privire la infracţiunea de corupere pasivă, aceasta fiind cercetată

alături de alte infracţiuni comise de persoane cu funcţie de răspundere.

22

În cadrul manualului sub redacţia lui V.N. Kudreavţev şi A.V. Naumov [181], luarea de

mită este tratată ca fiind una dintre cele mai răspândite infracţiuni din cadrul celor comise de

persoane cu funcţie de răspundere în virtutea exercitării funcţiilor de serviciu. Se accentuează că:

a) acţiunile (inacţiunile) de care este interesat corupătorul pot să nu intre în categoria obligaţiilor

de serviciu, dar, în virtutea autorităţii sau influenţei sale, persoana coruptă va acorda susţinere

pentru executarea lor; b) pentru mită persoana cu funcţie de răspundere poate acorda o protecţie

cu caracter general, adică să promoveze în serviciu o persoana fără anumite merite, să-i acorde

premii, decoraţii etc.; c) pentru mită persoana cu funcţie de răspundere va tolera anumite situaţii,

adică va tăinui erorile comise de corupător.

Manualul autorilor români Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu şi

V. Lazăr [99] este cel care în linii foarte largi a determinat metodologia şi logica conceperii

planului tezei de faţă, deoarece propune o tratare largă a infracţiunilor de corupţie, totodată

efectuându-se o delimitare clară între acestea. Sunt aduse în mod special unele reglementări cu

privire la tipurile de corupţie, precum şi specificate unele metode de contracarare a acestora. Pe

lângă acestea, autorii cercetează minuţios sancţiunea penală aplicată în cadrul comiterii tuturor

infracţiunilor de corupţie, argumentând, totodată, necesitatea aplicării acestor pedepse. De

menţionat că, prin studierea acestui manual, a fost posibilă determinarea conţinutului noţiunii de

corupţie, în general, şi al celei de corupere pasivă, de subiect şi obiect al coruperii pasive, în

special.

Prin studierea manualelor cu caracter general a fost posibilă şi efectuarea unei clasificări a

infracţiunilor reglementate în Codul penal al Republicii Moldova, al Federaţiei Ruse, al Ucrainei,

al Bielorusiei, al României etc. Iar, în baza acesteia, a fost posibilă determinarea locului

infracţiunilor de corupţie în cadrul infracţiunilor comise de persoane cu funcţie de răspundere,

precum şi în cadrul tuturor celorlalte categorii de infracţiuni reglementate de Codul penal al

Republicii Moldova. Scopul suprem determinat chiar la conceperea prezentei lucrări constă în

tratarea cât mai complexă şi explicită a problemelor indispensabil legate de identificarea şi

calificarea faptelor ce formează componenţa de infracţiune cercetată, totodată în elucidarea nu

doar a problemelor-cheie, ci mai curând a celor necunoscute sau cercetate mai vag în bibliografia

de specialitate, dar care prezintă interes sporit atât în practică, cât şi în teoria dreptului penal.

Dintr-o altă perspectivă, nu putem trece cu vederea studiile cu caracter special, dedicate

analizei răspunderii penale pentru coruperea pasivă.

Astfel, una dintre acestea este lucrarea lui B.V. Voljenkin [134]. În cadrul acesteia autorul

analizează corupţia ca pe un fenomen social, formulează o definiţie proprie a noţiunii de

corupţie, examinează cauzele de răspândire a corupţiei etc. În acest sens, corupţia – explică

23

B.V. Voljenkin – este un fenomen social ce se exprimă în discreditarea (alterarea) puterii, când

funcţionarii aparatului de stat sau din alte ramuri folosesc situaţia lor de serviciu, statutul şi

autoritatea funcţiei pe care o deţin în scopuri de profit, pentru a se îmbogăţi sau pentru a satisface

interesele grupului pe care îl reprezintă. Totodată, în cadrul lucrării amintite se efectuează un

comentariu al actelor normative din Federaţia Rusă şi din alte ţări, care reglementează

comportamentul persoanelor cu funcţie de răspundere. Această lucrare, în general, reprezintă un

studiu amplu cu privire la corupţie, însă nu poate constitui temelia lucrării de faţă, deoarece este

o lucrare ce presupune un obiect de cercetare prea larg, vizează, în mod special, aspectul

criminologic al corupţiei.

Un loc aparte în cadrul lucrărilor de referinţă pentru teza de faţă îl ocupă una dintre

publicaţiile cele mai recente ale lui B.V. Voljenkin [136]. În ea se face o tratare complexă a

esenţei juridice a infracţiunilor comise de persoane cu funcţie de răspundere. Autorul propune ca

în din textul legii penale noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere să fie înlocuită cu

noţiunea de funcţionar public. La fel, o tratare detaliată priveşte categoriile de persoane încadrate

în categoria subiecţilor infracţiunii de corupere pasivă, şi anume: deputaţii organelor reprezen-

tative ale autorităţilor publice centrale şi locale, precum şi asistenţii acestora, funcţionarii din

autorităţile publice (legislative, judecătoreşti, administrative), autorităţile locale din procuratură,

persoanele care înfăptuiesc justiţia în calitate de juraţi, atribuiţi la categoria funcţionarilor

publici.

În acelaşi context autorul conchide că, fiind chemaţi să participe la gestionarea afacerilor

publice, funcţionarilor în acest scop le sunt delegate atribuţiile de serviciu, aceştia având

concomitent şi anumite obligaţii. Astfel, funcţionarilor le este creată nu doar o sferă specială de

acţiune – serviciul public, distinctă de a celorlalţi cetăţeni, dar şi li se deschide posibilitatea de a

săvârşi anumite fapte. Ca rezultat, se lărgeşte spectrul infracţiunilor care pot fi comise de către

funcţionari. În altă privinţă, reţine atenţia remarca justă a autorului că folosirea de către subiect

doar a legăturilor sale personale pentru atingerea rezultatului, aşteptat de persoana ce-i oferă

remuneraţia ilicită, nu poate fi privită ca folosire a situaţiei de serviciu. Deci, nici în calitate de

corupere pasivă. Subscriem acestei afirmaţii, întrucât coruperea pasivă (aşa cum vom demonstra-

o mai jos) este o varietate specifică a abuzului de putere sau a abuzului de serviciu. Iar esenţa

abuzului de putere sau a abuzului de serviciu o constituie tocmai folosirea situaţiei de serviciu. În

alt context, este utilă analiza pe care o efectuează B.V. Voljenkin în legătură cu cazurile când

coruperea pasivă formează concursul cu alte infracţiuni. Suntem de acord cu autorul în cauză,

atunci când menţionează că acţiunea sau inacţiunea persoanei cu funcţie de răspundere, realizată

de ea în schimbul remuneraţiei ilicite, excede cadrul componenţei de corupere pasivă; de aceea,

24

toate cele îndeplinite în schimbul remuneraţiei ilicite trebuie supuse analizei, iar dacă acţiunea

sau inacţiunea ilegală respectivă conţine semnele unei infracţiuni, se impune calificarea

suplimentară în baza normei corespunzătoare.

O altă publicaţie relevantă este articolul ştiinţific al lui G.N. Borzenkov [128]. În acest

articol autorul evidenţiază conţinutul corupţiei prin folosirea de către funcţionarul public a

situaţiei sale de serviciu în scop de cupiditate. La categoria aceloraşi publicaţii ştiinţifice poate fi

atribuit şi articolul lui V.S. Komissarov. Autorul încadrează corupţia în segmentul, în cadrul

căruia subiectul organului public foloseşte împuternicirile sale de funcţie în scopuri personale,

încălcând interesele de serviciu [159, p.28].

Lucrarea lui V.V. Golubev [142] este una relativ recentă, datează din 2002. Desigur, după

amploarea cercetării, publicaţia autorului menţionat nu poate fi comparată cu monografiile

analizate anterior. Însă, dacă ne referim la importanţa acestei lucrări pentru investigaţia noastră,

putem confirma cu certitudine că studiile efectuate în lucrare reflectă partea calitativă a analizei

componenţei de infracţiune ce constituie obiect al prezentei cercetări, chiar dacă în mare parte

consemnează un caracter procedural.

Cu acelaşi an datează lucrarea lui S.P. Kuşnirenko [167]. Aceasta este consacrată

caracterului specific al infracţiunilor de corupţie, totodată sunt caracterizate cauzele subiective şi

obiective care determină existenţa în timp a acestor infracţiuni în societate. Punând ca bază

materialele cauzelor penale examinate, autorul formulează unele recomandări cu caracter, în

special, procedural de calificare a acestor acţiuni şi inacţiuni.

În contextul cercetării răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii de corupere pasivă

un interes practic prezintă articolul ştiinţific al lui P.S. Iani [202]. Aceasta lucrare a constituit un

suport solid la întemeierea poziţiei noastre în ce priveşte soluţionarea anumitor probleme

discutabile ce vizează răspunderea penală pentru infracţiunea de corupere pasivă. În şirul

acestora se înscrie problema privind determinarea valorii minime a bunurilor sau serviciilor

destinate coruperii. Autorul critică serios şi întemeiat prioritatea ce i se acordă dreptului civil la

reglementarea determinării valorii minime a bunurilor sau serviciilor destinate coruperii, prin

care fapt acesta îşi asumă rolul legislaţiei penale. Susţinem integral critica autorului. Considerăm

că stabilirea răspunderii penale ţine exclusiv de domeniul legii penale şi în nici un caz nu poate

constitui obiectul de reglementare al dreptului civil, dat fiind caracterul şi natura diferită a

normelor juridice ce reglementează acest raport, dar în mod special şi domeniul de aplicare al

acestor norme.

Un interes deosebit prezintă monografia, aparţinând lui A.Ia. Asnis [125]. Lucrarea este

structurată în şapte capitole. În primul dintre acestea se analizează noţiunea de infracţiune de

25

serviciu. Se ajunge la concluzia că infracţiune de serviciu este infracţiunea săvârşită de către o

persoană care ocupă o situaţie de serviciu, folosindu-şi, în scopul comiterii infracţiunii, drepturile

ce i-au fost conferite prin lege ori neîndeplinindu-şi, în acelaşi scop, obligaţiile de serviciu, astfel

aducând atingere relaţiilor sociale cu privire la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în strictă

conformitate cu prevederile normative corespunzătoare. În cadrul aceluiaşi capitol se analizează

noţiunile de persoană cu funcţie de răspundere, de persoană care gestionează o organizaţie

comercială, obştească sau o altă organizaţie comercială, precum şi noţiunea de alt subiect al

infracţiunilor de serviciu. Cercetarea se face în consecutivitate cronologică, fiind analizate

prevederile în materie din Codurile penale ale RSFSR din 1922, 1926 şi 1960, precum şi din

Codul penal al Federaţiei Ruse din 1996. Prezintă interes investigarea oportunităţii atestării

calităţii de persoană cu funcţie de răspundere în cazul unui profesor, medic etc. În Capitolul II

atenţia lui A.Ia. Asnis se focalizează asupra: locului infracţiunilor de serviciu în economia Părţii

Speciale a dreptului penal; conceptului şi tipologiei de norme care stabilesc răspunderea penală

pentru infracţiunile de serviciu; legăturii reglementărilor penale în materie cu normele din alte

ramuri de drept, care vizează combaterea corupţiei în sfera de serviciu etc. În cadrul Capitolului

III al lucrării nominalizate se efectuează analiza componenţei generice a infracţiunii de serviciu.

La fel, este prezentată tipologia infracţiunilor de serviciu. În capitolele IV şi V ale lucrării se

supun analizei elementele constitutive obiective şi subiective, precum şi circumstanţele

agravante ale infracţiunilor de serviciu.

Aparte, în cadrul Capitolului V, se examinează agravanta „folosirea situaţiei de serviciu”,

agravantă specificată şi în legea penală autohtonă, în unele norme din Partea Specială (de

exemplu, în art.190 şi 191 CP RM). În cadrul Capitolului VI al lucrării se stabilesc, într-o

manieră clară şi precisă, criteriile de delimitare a infracţiunilor de serviciu în raport cu alte

infracţiuni. În special, delimitarea se face faţă de unele infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni

contra justiţiei, infracţiuni contra ordinii de administrare. Nu au fost trecute cu vederea cele mai

controversate probleme, legate de concursul de infracţiuni şi concurenţa de norme, în ipoteza

disocierii infracţiunilor de serviciu de infracţiunile adiacente. În fine, ultimul capitol al lucrării

este dedicat problemelor ce vizează aplicarea în practică a normelor penale privitoare la

infracţiunile de serviciu, precum şi problemelor perfecţionării mijloacelor penale vizând

infracţiunile de serviciu.

Analizând lucrarea elaborată de A.Ia. Asnis, putem afirma că multe din problemele

răspunderii penale pentru coruperea pasivă rămân oarecum în umbră, autorul considerându-le

mai puţin importante. Ne referim la particularităţile obiectului juridic special, ale momentului de

consumare şi ale motivului infracţiunii de corupere pasivă. În afară de aceasta, considerăm că

26

cercetarea infracţiunii de corupere pasivă se numără printre „verigile slabe” ale monografiei

analizate. După modul de argumentare şi stilul expunerii, aceasta nu poate fi comparată cu

lucrarea lui B.V. Voljenkin, examinată anterior. De aceea, această lucrare poate fi considerată

având doar un caracter subsidiar în rândul publicaţiilor ştiinţifice în care se examinează

răspunderea pentru coruperea pasivă.

Practic, aceeaşi concluzie se profilează în legătură cu monografia lui A.V. Şnitenkov [197].

Această lucrare este structurată în patru capitole. Astfel, în primul capitol autorul cercetează

problema definirii noţiunii de serviciu şi a noţiunii de apărare juridico-penală a intereselor de

serviciu. Prin ,,serviciu”, A.V. Şnitenkov înţelege un element al organizării unei activităţi

reprezentând raportul juridic al cetăţeanului cu o persoană fizică sau juridică, raport în baza

căruia cetăţeanul este învestit cu atribuţii de realizare a funcţiilor de sorginte managerială sau

profesională. De asemenea, autorul nominalizat consideră că nu valori şi relaţii sociale anumite,

dar interese specifice constituie obiectul juridic special în cazul fiecăreia dintre infracţiunile

săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere, inclusiv în cazul coruperii pasive. Se au în vedere

interesele de serviciu, adică asigurarea funcţionării normale (corespunzătoare prevederilor

normelor de drept) a diverselor organizaţii. În continuare, autorul îşi fundamentează poziţia,

conform căreia nu mai este oportună disocierea în cadrul legii penale a persoanelor cu funcţie de

răspundere de persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii

nestatale. A.V. Şnitenkov vine cu propunerea de a reuni în cadrul unei singure noţiuni, definite

de către legiuitor, noţiunile ce desemnează persoanele cu funcţie de răspundere şi persoanele

care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale.

Lucrarea conţine analiza unor astfel de probleme, ca: evoluţia reglementărilor privind

răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere şi

infracţiunile săvârşite de persoane care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte

organizaţii nestatale; semnele noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere; oportunitatea ates-

tării calităţii de persoană cu funcţie de răspundere în ipoteza unor categorii de funcţionari

publici; clasificarea faptelor infracţionale săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere; sem-

nele noţiunii de persoană care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii

nestatale; oportunitatea atestării calităţii de persoană care gestionează organizaţiile comerciale,

obşteşti sau alte organizaţii nestatale, în ipoteza unor categorii de funcţionari; clasificarea fapte-

lor infracţionale săvârşite de persoane care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte

organizaţii nestatale; aplicarea pedepselor pentru infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţie de

răspundere şi pentru infracţiunile săvârşite de persoane care gestionează organizaţiile comerciale,

obşteşti sau alte organizaţii nestatale etc. Totuşi, în majoritatea cazurilor, rezultatele obţinute de

27

către A.V. Şnitenkov îşi justifică relevanţa numai în contextul legii penale a Federaţiei Ruse. De

aceea, lucrarea de faţă comportă un interes cu precădere juridico-comparativ.

În altă ordine de idei, investigaţia noastră ar fi incompletă dacă nu ne vom referi la autorii

români, lucrări care au constituit un suport teoretic, dar şi lingvistic serios la elaborarea prezentei

lucrări.

O lucrare de o ţinută ştiinţifică remarcabilă este cea aparţinând lui V. Dobrinoiu [50, p.57].

În ea este efectuată o cercetare foarte constructivă şi minuţioasă a preocupărilor actuale privind

combaterea şi prevenirea corupţiei, este relatată evoluţia istorică a corupţiei, ca fenomen social,

şi încadrarea acesteia în categoria acţiunilor socialmente periculoase. De asemenea, este

analizată noţiunea de corupţie, fiind reflectate mai multe definiţii şi opinii. În afara accepţiunii

sale strict juridice, corupţia are şi o dimensiune politică şi instituţională, menţionează

V. Dobrinoiu. Într-adevăr, formele corupţiei sunt mult mai variate, unele din ele – ca favoritis-

mul, indiferenţa în activitatea funcţionarilor şi acea formă tradiţională „intervenţia” – fiind

considerate acte cotidiene sau, cel puţin, abateri minore ce nu pot fi sancţionate penal. Acestora

li se adaugă alte manifestări de corupţie, practicate pe o scară largă, care rezultă din influenţa

banului în viaţa publică, tot mediatizată, combinată cu descentralizarea puterii locale,

urbanizarea rapidă şi internaţionalizarea relaţiilor economice.

Recrudescenţa faptelor de corupţie pe plan naţional şi internaţional, necesitatea respectării

drepturilor omului şi transparenţa ce trebuie să caracterizeze activitatea funcţionarilor publici au

determinat iniţiative, preocupări şi reacţii faţă de acest flagel, menţionează V. Dobrinoiu. De aici

a venit şi ideea cercetării fenomenului corupţiei în general, dar şi a infracţiunii de corupere

pasivă, pe plan internaţional, în special pe plan european. În monografia respectivă autorul,

preluând o teză exprimată în raportul la cea de-a V-a Conferinţă internaţională anticorupţie,

prezentat la Amsterdam la 9 martie 1992 de către J. Gardiner, achiesează la modul de clasificare

a corupţiei, în percepţia opiniei publice, în: corupţie neagră, care se realizează atunci când actul

ilicit este condamnat de întreaga societate şi de elitele acesteia, urmărindu-se pedepsirea ei;

corupţie cenuşie, care se realizează atunci când numai unii membri ai societăţii, îndeosebi elitele,

urmăresc pedepsirea actului ilicit şi corupţie albă, când nici opinia publică, nici elitele nu sprijină

pedepsirea ei, găsind-o tolerabilă.

V. Dobrinoiu determină două aspecte ale retribuţiilor: obiectiv şi subiectiv. Autorul

confirmă că, sub aspect obiectiv, retribuţia implică o relaţie între darul pretins, primit sau promis

şi actul de serviciu pe care persoana cu funcţie de răspundere urmează să-1 înfăptuiască, iar sub

aspect subiectiv, conceptul de retribuţie presupune un interes personal şi voinţa de a retribui, din

partea celui care dă, precum şi voinţa şi conştiinţa de a accepta o plată, din partea celui care

28

primeşte. Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite, lipsa de proporţie dintre valoarea darului şi

importanţa actului de serviciu nu poate constitui un impediment în caracterizarea faptei ca

corupere pasivă.

O amplă tratare a noţiunii de corupţie poate fi urmărită şi în cadrul monografiei autorilor

români D. Banciu şi S. Rădulescu [4]. În opinia autorilor, corupţia, din perspectivă sociologică,

este un concept mult mai cuprinzător decât cel definit de criteriul normativului penal,

reprezentând un adevărat „barometru” ce măsoară starea de legalitate, normativitate şi moralitate

a societăţii. De asemenea, I. Mogâldea, consideră că, prin corupţie, ar trebui să înţelegem

acţiunea unei persoane sau grup de persoane asupra altei persoane sau altui grup de persoane cu

o răspundere oarecare, spre a le determina să calce legile onoarei, dreptăţii, muncii sau dragostei

de ţară şi, în schimbul unor beneficii personale, să înlesnească avantaje corupătorului sau

corupătorilor, fie morale, fie materiale [91, p.10].

În manualul lui I. Vasiu se tratează multe dintre problemele discutabile ale infracţiunii de

corupere pasivă. În acest context, una dintre concepţiile autorului, care au trezit interes, este cea

cu privire la obiectul material al infracţiunii de corupere pasivă. Deoarece considerăm că

infracţiunea de corupere pasivă nu dispune de obiect material, în lucrare am contrazis opinia

acestui autor, conform căreia „infracţiunea de luare de mită are un obiect material, iar acesta

constă în bani, valori sau bunuri, care sunt supuse confiscării” [120, p.223]. În acelaşi context, a

rămas inexplicabilă opinia lui V. Dongoroz [55], care consideră că la infracţiunea de corupere

pasivă lipseşte, de regulă, obiectul material; totuşi, atunci când funcţionarul a efectuat actul

pentru a cărui îndeplinire a primit avantaje necuvenite, dacă acest act priveşte un obiect material,

acesta va fi în acelaşi timp şi obiectul material al infracţiunii.

La fel, H. Diaconescu opinează că „luarea de mită este lipsită de obiect material, acţiunea

făptuitorului nefiind îndreptată contra unui bun corporal. Sumele de bani sau bunurile pretinse,

primite, acceptate ori a căror oferire nu a fost respinsă nu constituie obiectul material al

infracţiunii de luare de mită” [47]. La acelaşi autor, reţine atenţia punctul de vedere privind

valoarea remuneraţiei ilicite oferite de către corupător. Astfel, H. Diaconescu susţine că atenţiile,

darurile, cadourile simbolice nu determină existenţa infracţiunii de corupere pasivă, nu pentru

cerinţa proporţiei ce ar trebui să existe între avantaj şi actul determinat, ci pentru că ele repre-

zintă gesturi simbolice, acte de politeţe, de gratitudine, fiind date, oferite, acceptate şi primite cu

această intenţie şi nu pentru a determina persoana cu funcţie de răspundere să facă, să nu facă, să

întârzie executarea unui act la care era obligată potrivit îndatoririlor sale de serviciu [48, p.42].

Astfel, observăm că una dintre problemele-cheie este tratarea neuniformă de către penalişti

a oportunităţii atestării obiectului material în ipoteza infracţiunii de corupere pasivă. O bună

29

parte din penalişti susţin ideea că obiectul material al coruperii pasive lipseşte. În acest context,

A. Boroi [9] menţionează că infracţiunea de luare de mită nu are obiect material, având în vedere

faptul că activitatea funcţionarului public nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun, lucru

sau persoană. Atrage atenţia şi opinia autorului în cauză în legătură cu obiectul juridic special al

infracţiunii de luare de mită: A. Boroi pune accentul pe acele relaţii sociale, a căror normală

naştere, desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de către toţi

funcţionarii a atribuţiilor de serviciu [9, p.407].

În una din lucrările sale, T. Toader [112], privitor la infracţiunea de luare de mită,

menţionează că obiectul juridic al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale referitoare la

buna desfăşurare a activităţii de serviciu, relaţii care sunt incompatibile cu faptele funcţionarilor

de a condiţiona îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de primirea unor sume de bani, bunuri etc.

Aceeaşi formulă dezindividualizată – ,,obiectul juridic” – autorul în cauză o utilizează la caracte-

rizarea întregului grup de infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, subgrup din care

face parte şi luarea de mită. Astfel că o asemenea descriere derutantă a obiectului juridic special

şi a obiectului juridic generic ale infracţiunii în cauză se prezintă ca generatoare de confuzii. Este

relevantă pentru aplicarea legii penale autohtone următoarea afirmaţie a lui T. Toader: ,,Acţiunea

sau inacţiunea făptuitorului trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii etc. actului pentru

a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc. făptuitorul pretinde sau primeşte bani sau foloase. Dacă

făptuitorul primeşte banii sau foloasele după îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de

serviciu şi la care era obligat în temeiul acestora, fapta nu constituie luare de mită” [112, p.219].

În alt registru, în una din lucrările lor având aceeaşi titulatură, Gh. Nistoreanu şi A. Boroi

[100] argumentează de ce infracţiunea de luare de mită nu are obiect material: activitatea

funcţionarului public nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun, lucru sau persoană; banii,

valorile sau alte foloase (atunci când constau în bunuri corporale) reprezintă lucruri dobândite

prin săvârşirea infracţiunii. În cadrul studiului de faţă, în subcompartimentul 2.1.2, vom

fundamenta poziţia noastră vizavi de acest aspect. În continuare, autorii nominalizaţi vin cu

explicaţii care relevă de ce medicii, avocaţii sau alţi salariaţi din sectoarele de stat sau private pot

avea calitatea de subiect al luării de mită. În ce ne priveşte, considerăm că această concepţie nu

poate fi transpusă automat pe tărâmul dreptului penal autohton. Luând în consideraţie

particularităţile normative ale ţării noastre, vom demonstra că nu pot fi consideraţi subiecţi ai

infracţiunii de corupere pasivă acele persoane care îndeplinesc numai atribuţii cu caracter tehnic

sau profesional. În altă privinţă, este de reţinut ideea lui Gh. Nistoreanu şi A.Boroi, conform

căreia mobilul, impulsul interior, care stă la baza săvârşirii infracţiunii de luare de mită, este, de

cele mai dese ori, dorinţa de a obţine câştiguri fără muncă; însă, pot exista şi alte mobiluri, dar

30

acestea nu condiţionează existenţa laturii subiective, de ele ţinându-se seama la individualizarea

pedepsei.

Într-un alt context, M.A. Gotca [65], vorbeşte despre un obiect juridic al infracţiunii de

luare de mită. Fără însă a face precizarea de rigoare dacă se referă la obiectul juridic generic sau

la obiectul juridic special al infracţiunii în cauză. În acelaşi timp, nu putem să nu fim de acord cu

afirmaţia autorului nominalizat, potrivit căreia infracţiunea de luare de mită nu are obiect

material, deoarece banii sau foloasele constituie obiectul mitei, iar nu obiectul infracţiunii.

Utilitate pentru prezentul studiu comportă definiţiile, formulate de M.A. Hotca, ale noţiunilor ,,a

pretinde”, ,,a primi”, ,,a accepta o promisiune”, ,,a nu respinge o promisiune” etc., noţiuni

desemnând modalităţile alternative ale acţiunii prejudiciabile corespunzătoare. Relevanţă pentru

contextul reglementar autohton prezintă şi unele idei ale autorului privind latura subiectivă a

luării de mită. Astfel, M.A. Hotca susţine, pe bună dreptate, că cerinţa intenţiei directe pentru

luarea de mită reiese din scopul special pe care îl urmăreşte făptuitorul, respectiv: cel de a

îndeplini, a nu îndeplini ori de a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de

serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. La fel, nu putem să nu ne raliem

la ideea autorului, în conformitate cu care, în ipoteza luării de mită, scopul urmărit poate fi

realizat sau nu, atingerea lui neavând relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii de luare de

mită; totodată, realizarea acestuia poate determina un concurs de infracţiuni.

Încercând o sistematizare a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează încă

săvârşirea unor infracţiuni contra activităţii organizaţiilor de stat şi obşteşti şi, în particular, a

celor ce constituie obiectul cercetării noastre, D.L. Stanciu, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a României [110] elucidează cauzele de natură economico-socială şi cauzele de natură

educativă şi psihologică. Autorul menţionează că tendinţele de creştere a diverselor fapte de

corupţie în societate reprezintă un fenomen real, ale cărui mecanisme de producere, consecinţe

sociale şi moduri de soluţionare interesează atât factorii cu rol de prevenire şi control social, cât

şi opinia publică interesată de diminuarea acestui flagel în diferite sectoare de activitate

economică, politică, socială şi administrativă.

În acelaşi context, autoarea efectuează o analiză criminologică a fenomenului corupţiei,

prin care îşi propune identificarea, explicarea şi prevenirea cauzelor obiective (sociale, econo-

mice, politice şi culturale) şi subiective (legate de personalitatea individului) care contribuie la

naşterea şi evoluţia acestui fenomen. Aici sunt relatate cauzele obiective care, la rândul lor, pot fi

atât generale, marcate de costul ridicat al vieţii, de neelasticitatea politicii fiscale, cât şi speciale,

cum ar fi cele politice, administrative etc. Cauze de ordin politic ar fi: lipsa autorităţii puterii

politice, incapacitatea guvernanţilor de a sancţiona abaterile guvernanţilor. Cele juridice se referă

31

la ineficienţa legilor conjugată cu lipsa de fermitate în aplicarea acestora, devansarea juridicului

de realitatea infracţională şi slaba motivare financiară a membrilor organelor juridice. Dintre

cauzele administrative putem enumera: existenţa unui sistem birocratic complicat, greoi, contro-

lul insuficient şi ineficient. În categoria cauzelor socioculturale intră automatizarea excesivă a

societăţii şi existenţa mentalităţii conform căreia individul care acţionează cu succes la limita sau

împotriva legii este apreciat, precum şi toleranţa faţă de mica corupţie ca dovadă de respect şi

recunoştinţă faţă de funcţionarul public.

Cauzele subiective ţin de personalitatea individului, menţionează practicianul. Omul este

un produs al mediului şi îşi elaborează conştient atitudinea faţă de acest mediu, dar la această

atitudine contribuie şi particularităţile personalităţii sale. În consecinţă, cauzele de ordin subiec-

tiv trebuie căutate în modul în care indivizii au perceput şi asimilat informaţiile perturbatorii

apărute în contextul schimbării sociale. Indivizii cu o accentuată orientare antisocială a

personalităţii, chiar cu antecedente penale, au perceput schimbarea ca pe o excelentă oportunitate

pentru săvârşirea unor fapte antisociale orientate spre profit. Constatând că pot opera fără teamă,

ei s-au dovedit abili şi inventivi. Actele lor infracţionale constituie rezultatul unei stări de

frustrare pe un fond psihologic marcat de spiritul de competiţie şi de dorinţa de a trăi mai bine, în

condiţiile în care societatea a valorizat ideea bunăstării personale, dar nu a oferit mijloace legale

pentru a face posibilă această stare.

În ceea ce priveşte metodele folosite de infractori, din cercetările efectuate de D.L. Stanciu

rezultă că, pentru intrarea în posesia unor sume de bani sau altor foloase materiale, elementele

necinstite utilizează în principal următoarele metode: pretind şi primesc, direct sau prin interme-

diari, diferite foloase de la persoanele ale căror cereri acestea sunt obligate să le îndeplinească

conform atribuţiilor sale de serviciu (eliberări de acte, executarea unor lucrări etc.) sau de la

persoanele care urmează să răspundă material sau penal în cazul când funcţionarul şi-ar îndeplini

cu cinste atribuţiile de serviciu (exercitând controale constată unele lipsuri sau plusuri în

gestiune, abuz de serviciu etc.); prin invocarea unor motive mai mult sau mai puţin reale

tergiversează rezolvarea celor solicitate, prin aceasta determinându-i pe solicitanţi să le dea bani

sau alte foloase materiale; creează impresia că pentru îndeplinirea actului este necesar să depună

eforturi în plus; îl favorizează pe cel în cauză faţă de alte persoane ori încalcă legea prin

rezolvarea favorabilă a celor solicitate; pentru încheierea unor contracte, pretind anumite prestări

de servicii ori intervenţii la organele puterii de stat, aşa-zisele „comisioane” pe care le depun pe

conturi personale.

În alt context, şi alte lucrări ale autorilor români au influenţat în mod pozitiv dezvăluirea

problemelor de ordin teoretic, elucidarea unor concepte legale sau doctrinare la cercetarea

32

acţiunilor încadrate în componenţa de infracţiune ce constituie obiectul investigaţiei în prezenta

teză. Din categoria acestora pot fi menţionate monografiile lui V. Drăghici [56] şi F. Streteanu

[111]. Chiar dacă nu au ca obiect nemijlocit de cercetare infracţiunile de corupţie, prin

profunzimea cercetărilor cu care pot fi caracterizate, au influenţat caracterul complex al

investigaţiei noastre.

Şi în Republica Moldova există lucrări care au constituit un important suport în motivarea

unor aspecte teoretico-practice ale aplicării răspunderii penale pentru infracţiunea de corupere

pasivă. Printre autorii unor astfel de lucrări pot fi menţionaţi C. Gurschi, V. Şterbeţ, V. Cuşnir,

M. Avram, V. Gurin, A. Donciu etc. Totodată, sunt şi autori (V. Lapteacru, L. Caraşciuc,

A. Borodac, O. Bejan etc.), care tratează unele aspecte legate de aplicarea răspunderii penale

pentru coruperea pasivă (de exemplu, provocarea coruperii, conexiunea dintre coruperea pasivă

şi traficul de influenţă etc.).

În una dintre aceste lucrări [6] – infracţiunea de corupere pasivă este atribuită la cele mai

periculoase infracţiuni comise de persoane cu funcţie de răspundere. În acest Comentariu este

efectuată o analiză a semnelor componenţei de infracţiune, şi anume: obiectul, latura obiectivă,

subiectul şi latura subiectivă. În general, studiul poate fi încadrat în categoria cercetărilor

complexe. Şi totuşi, la capitolul infracţiunile de corupţie urmărim o analiză vagă, care nu reflectă

toate aspectele de calificare urmărite cu privire la infracţiunea de corupere pasivă.

Este de menţionat şi lucrarea autorilor C. Gurschi, V. Gurin, V. Cuşnir şi M. Avram [60].

Obiectul de cercetare al acesteia îl formează elementele constitutive ale infracţiunilor de

corupţie. Meritul incontestabil al autorilor constă în faptul că tratarea subiectelor analizate se

face în permanentă conectare cu necesităţile de ordin practic.

Într-o altă lucrare, elaborată de M. Avram, V. Gurin şi A. Donciu [3], fenomenul corupţie

este tratat mult mai pe larg, fiind formulată definiţia acestuia, autorii propunând unele clasificări

originale ale formelor corupţiei. În studiu se menţionează că, având în vedere ascensiunea

fenomenului de corupţie în prezent, se impune o reglementare distinctă a faptelor de corupţie, cu

instituirea unor măsuri adecvate de prevenire şi combatere a tuturor faptelor ce se pot

circumscrie noţiunii de corupţie. În mare parte, autorii se referă la măsurile întreprinse de

organele de stat pentru depistarea şi cercetarea infracţiunilor de corupţie, menţionând că printre

măsurile de înlăturare a corupţiei se înscriu, nu în ultimul rând, măsurile de ordin educaţional.

Respectiv, depăşirea mentalităţii de tip orientalo-balcanic şi a toleranţei faţă de mica corupţie,

percepută de opinia publică drept o dovadă de bună creştere şi recunoştinţă faţă de funcţionarul

care îndeplineşte un act conform atribuţiilor sale. Şi această lucrare ne-a fost de mare folos,

33

deoarece concentrează un studiu comparat al legislaţiilor altor state. Totodată, pe plan de

calificări, lucrarea conţine informaţii vagi, cu un caracter general.

În altă ordine de idei, infracţiunea de corupere pasivă este analizată de A. Borodac [8], în

Capitolul XVI ,,Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere”. În cadrul acestui

capitol se examinează, în mod distinct, noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere. Reieşind

din prevederile art.123 CP RM, autorul relevă înţelesul noţiunilor ,,funcţii ale autorităţii

publice”, ,,funcţii de ordin organizatorico-economic” şi ,,funcţii administrative de dispoziţie”. De

asemenea, caracterizează noţiunea de persoană cu înaltă funcţie de răspundere.

Aparte, se supune analizei infracţiunea de corupere pasivă. Autorul raportează infracţiunea

dată la subgrupul infracţiunilor generale comise de persoane cu funcţie de răspundere. În acelaşi

subgrup A. Borodac include faptele infracţionale specificate la art.327-329 CP RM. De notat, că

autorul nominalizat nu identifică un obiect juridic special pentru fiecare dintre infracţiunile

săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere. Se procedează altfel: se afirmă că, în cazul

oricăreia dintre infracţiunile menţionate, obiectul juridic special este acelaşi. Mai mult, se

consideră că acesta ar avea un caracter complex (deşi coruperea pasivă nu este o infracţiune

complexă). La concret, se menţionează că obiectul nemijlocit de bază (a se citi – obiectul juridic

principal) al tuturor infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere îl formează

activitatea normală a organelor autorităţii legislative, executive sau judecătoreşti, a organelor

administraţiei publice locale sau a organelor de conducere a întreprinderilor, instituţiilor şi

organizaţiilor de stat, inclusiv a serviciului în aceste organe. În acelaşi timp, se consemnează că

obiectul generic de grup (a se citi – obiectul juridic generic) îl constituie relaţiile sociale care

reglementează puterea de stat, serviciul de stat şi serviciul în administraţia publică. Prezintă

interes opinia expusă de A. Borodac, potrivit căreia obiectul nemijlocit suplimentar (a se citi –

obiectul juridic secundar) îl constituie relaţiile sociale care condiţionează ocrotirea vieţii,

sănătăţii persoanei, a proprietăţii persoanelor fizice şi juridice, a altor drepturi constituţionale ale

cetăţenilor sau a altor interese ale persoanei, societăţii sau statului. Numai că autorul nominalizat

nu explică cum este posibil ca, de exemplu, coruperea pasivă să aducă atingere sau măcar să

pericliteze, chiar şi în plan secundar, relaţiile sociale cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei.

În contextul examinării laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM, se

analizează modalităţile de pretindere, primire şi acceptare. Cu deosebire că, ceea ce serveşte în

calitate de obiect al pretinderii, primirii şi acceptării, se numeşte şpagă. Nu remuneraţie ilicită.

Este utilă următoarea idee exprimată de autorul în cauză: nu poate fi considerată corupere luarea

şi darea obiectelor coruperii, dacă ele se oferă „în orice caz” pentru menţinerea unor relaţii bune.

În continuare, A. Borodac examinează latura subiectivă şi subiectul coruperii pasive, precum şi

34

circumstanţele agravante ale infracţiunii specificate la art.324 CP RM. Nu putem fi de acord cu

opinia autorului în ce priveşte motivul care determină săvârşirea infracţiunii de corupere pasivă:

„Prezenţa componenţei de infracţiune trebuie limitată numai la cazurile în care persoana coruptă

trage foloase materiale din acţiunile sale în interesul persoanei care oferă aceste avantaje

patrimoniale” [8, p.486]. Din dispoziţia art.324 CP RM nu rezultă în nici un fel că exclusiv

interesul material trebuie să reprezinte motivul infracţiunii de corupere pasivă.

Nu putem trece cu vederea definiţia noţiunii de corupţie propusă de V. Cuşnir, definiţie

care constituie un suport semnificativ în vederea reliefării dimensiunilor juridico-penale ale

conceptului de corupţie în Republica Moldova: „fapta unui funcţionar public sau funcţionar

angajat în sectorul privat, care constă în traficarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute în

schimbul unor foloase sau specularea în aceleaşi scopuri a influenţei pe lângă funcţionarii

publici, faptă prevăzută în legea penală” [22, p.16]. O semnificaţie apropiată comportă definiţia

propusă de O. Bejan: „un fenomen social morbid care afectează sau chiar paralizează funcţiona-

rea normală a instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor şi care constă în folosirea atribuţiilor

de serviciu în interes personal” [7, p.24].

Altă lucrare, asupra căreia ne focalizăm atenţia, este cea a lui L. Gârla [58, p.174-179].

Astfel, în primul rând, se fac precizările de rigoare vizând clasificarea tipurilor de asistenţă

medicală, în funcţie de starea sănătăţii persoanei şi prezenţa/absenţa indicaţiilor pentru acordarea

asistenţei medicale. De asemenea, luându-se în consideraţie prevederile normative în materie, se

defineşte noţiunea ,,minimul de asistenţă medicală gratuită, garantată de stat”. Prin prisma

acestor aspecte, se specifică situaţiile din sfera ocrotirii sănătăţii în care este posibilă primirea

surplusului de venit ilegal. Se argumentează în care cazuri, în raport cu un subiect ce activează în

domeniul ocrotirii sănătăţii, nu este posibilă aplicarea art.330 şi 333 CP RM. În concluzie,

L. Gârla propune completarea legii penale autohtone cu o normă având ca model art.184 din

Codul penal al Ucrainei. Conform acestei norme, răspunderea se aplică pentru încălcarea

dreptului pacientului la asistenţă medicală gratuită, când, pentru acordarea asistenţei medicale în

instituţiile medicale de stat, medicul cere plată, în cazul în care astfel de servicii urmează a fi

prestate gratuit.

În contextul examinat, atrage atenţia una dintre lucrările elaborate de M. Vidaicu [121]. În

cadrul publicaţiei, autoarea pune accentul pe evoluţia istorică a reglementărilor privitoare la

infracţiunile de corupţie, precum şi pe compatibilitatea dintre cadrul normativ naţional, dedicat

prevenirii şi combaterii corupţiei, şi cadrul normativ internaţional în materie. În continuare, sunt

caracterizate infracţiunile de corupţie prevăzute de legea penală a Republicii Moldova: coruperea

pasivă (art.324 CP RM); coruperea activă (art.325 CP RM); traficul de influenţă (art.326

35

CP RM); primirea de către funcţionar a recompensei ilicite (art.330 CP RM); luarea de mită

(art.333 CP RM); darea de mită (art.334 CP RM). Nelipsită de interes este propunerea înaintată

de M. Vidaicu de a aduce legea penală a Republicii Moldova în deplină concordanţă cu actele

juridice internaţionale în materie de prevenire şi combatere a corupţiei, ratificate de ţara noastră.

Deosebit interes pentru studiul de faţă prezintă una dintre publicaţiile aparţinând lui

I. Nastas [98]. Astfel, autorul acesteia consideră că, pentru ca o persoană să întrunească

condiţiile necesare pentru a fi trasă la răspundere penală pentru infracţiunile de corupţie, este

necesară, însă nu şi suficientă, lezarea obiectului protejat, fiind obligatorie prezenţa şi a altor

elemente constitutive. Se menţionează că o condiţie primordială pentru recunoaşterea persoanei

în calitate de subiect al infracţiunii de corupere pasivă o constituie includerea acesteia în sfera

relaţiilor sociale protejate în baza unui act juridic al autorităţii publice, ceea ce înseamnă că

relaţiile speciale necesită participanţi speciali la aceste relaţii. Aceşti participanţi constituie doar

o anumită categorie de persoane care dau dovadă de aptitudini corespunzătoare şi, drept

consecinţă, spre deosebire de subiectul general, pot participa la relaţiile sociale speciale, urmare

a învestirii lor legale în funcţie. De asemenea, I. Nastas relevă că o persoană este inclusă în sfera

relaţiilor sociale speciale datorită calităţilor speciale pe care le posedă, iar lipsa acestora face

absolut imposibilă ocuparea anumitei funcţii. Drept urmare, persoana nu mai poate fi considerată

un subiect pertinent de a fi tras la răspundere penală pentru lezarea obiectului special, ceea ce nu

înseamnă însă că pentru fapta respectivă persoana nu poate fi trasă la răspundere conform altor

articole ale Codului penal. În final, autorul opinează că o persoană poate fi recunoscută în

calitate de subiect special al infracţiunilor de corupţie în cazul în care întruneşte următoarele

condiţii: fapta persoanei trebuie să atenteze asupra unui obiect special protejat de norma penală,

şi anume: relaţiile sociale referitoare la activitatea normală şi într-un cadru legal a entităţilor

publice cărora li se aduce atingere prin comiterea faptelor de corupţie; persoana urmează să fie

inclusă în sfera relaţiilor sociale protejate în baza unui act juridic al organului competent, adică

prezenţa unui act legal de învestire a subiectului în funcţie; atribuţiile funcţionale ale acesteia să

fie stabilite în baza unui act juridic; persoana să aibă capacitatea şi posibilitatea reală de a

exercita anumite funcţii.

Utilă pentru studiul nostru s-a dovedit a fi şi o altă publicaţie a lui I. Nastas [96]. Autorul

distinge trei forme de extorcare, realizată în cazul infracţiunii de corupere pasivă: 1) când

persoana cu funcţie de răspundere, printr-un comportament activ, în mod intenţionat îl pune pe

corupător în astfel de situaţii, care îl impun să transmită avantajele necuvenite pentru a preîntâm-

pina careva urmări negative pentru drepturile sale legitime; 2) formă presupunând un comporta-

ment activ din partea persoanei cu funcţie de răspundere, însă exprimat nu în lezarea reală a

36

drepturilor corupătorului, ci doar în ameninţarea cu o astfel de lezare, în cazul în care persoana

nu va transmite avantajul necuvenit; 3) comportamentul pasiv din partea persoanei cu funcţie de

răspundere, la care s-a adresat cu o solicitare corupătorul. Persoana cu funcţie de răspundere,

având posibilitatea de a satisface solicitarea acestuia, în mod intenţionat nu o face, cerând pentru

satisfacerea ei un avantaj necuvenit.

Se argumentează că o condiţie esenţială în vederea stabilirii extorcării este cerinţa ca, în

toate cazurile, drepturile legitime ale persoanei să fie puse în pericol de către persoana cu funcţie

de răspundere. De asemenea, I. Nastas susţine că nu poate fi atestată prezenţa extorcării în

ipoteza în care solicitarea avantajelor necuvenite de către persoana cu funcţie de răspundere se

realizează sub ameninţarea că nu va efectua acţiuni contrar obligaţiilor sale de serviciu, în

interesul corupătorului. Se aduc argumente în sprijinul tezei că pericolul extorcării avantajelor

necuvenite constă nu atât în solicitarea transmiterii acestor avantaje, dar mai cu seamă în

acţiunile pe care persoana cu funcţie de răspundere ameninţă că le va săvârşi. Persoana cu

funcţie de răspundere constrânge victima să transmită avantajele necuvenite, punând în pericol

(sau lezând) drepturile şi interesele victimei, protejate de lege. Anume din aceste considerente

extorcarea prezintă un pericol social sporit, iar pentru corupător este un temei de liberare de

răspundere penală. Spre deosebire de aceasta, ameninţarea de a săvârşi în privinţa corupătorului

acţiuni legale, cum ar fi întocmirea unui proces-verbal, se caracterizează printr-un grad mai dimi-

nuat al pericolului social, deoarece nu sunt puse în pericol drepturile legale ale corupătorului.

Un alt aspect, elucidat de către autor, este cel generat de prevederile Codului penal, care, la

art.189, incriminează şantajul. I. Nastas menţionează, pe bună dreptate, că doar aparent

,,şantajul” şi ,,extorcarea” ar fi două noţiuni identice, însă extorcarea coruperii diferă calitativ de

extorcarea patrimonială şi nu poate fi identificată cu aceasta, deoarece coruperea pasivă este o

infracţiune care poate fi săvârşită doar de către persoane cu funcţie de răspundere şi, drept

consecinţă, pretinderea avantajelor necuvenite prin extorcare presupune utilizarea de către

persoana cu funcţie de răspundere a situaţiei sale de serviciu. Autorul relevă că caracteristic

pentru extorcare, în cazul coruperii, este că ea constă în ameninţarea din partea persoanei cu

funcţie de răspundere de a săvârşi unele acţiuni în limitele competenţei sale de serviciu.

Respectiv, dacă persoana cu funcţie de răspundere pretinde careva valori sub ameninţarea

comiterii unor acţiuni ce nu intră în atribuţiile sale de serviciu, cum ar fi ameninţarea cu

aplicarea violenţei, atunci vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de art.189 СP RM.

Nu putem trece cu vederea lucrarea de referinţă, aparţinând lui S.Brînză [10]. În cadrul

publicaţiei în cauză se examinează, controversat, problema calificării faptei persoanei care

încearcă să transmită foloase necuvenite unei persoane cu funcţie de răspundere, prin intermediul

37

unui mijlocitor, care îşi trece foloasele necuvenite în folosul său. În rezultatul cercetării efec-

tuate, se ajunge la concluzii cu rezonanţă atât pentru teoria dreptului penal, cât şi pentru practica

aplicării legii penale. Anume: împrejurarea că o persoană, intenţionând să săvârşească o

infracţiune, nu-i duce executarea la capăt, devenind victima altui infractor, nu exclude răspunde-

rea ei pentru tentativă la infracţiunea preconizată; fapta pretinsului mijlocitor la coruperea pasivă

urmează a fi calificată ca escrocherie; recunoaşterea existenţei componenţei de escrocherie în

fapta pretinsului mijlocitor nu înseamnă că persoana, care cu ajutorul lui a încercat să corupă,

trebuie liberată de răspundere penală.

Finalmente, confirmând existenţa unui spectru larg de lucrări ştiinţifice dedicate corupţiei

şi infracţiunilor de corupţie, putem remarca o diversitate de opinii cu privire la multe probleme-

cheie, inclusiv la probleme de calificare. Concluziile formulate de către cercetători vizând unele

probleme importante sunt uneori fără soluţii. Este adevărat că, în unele situaţii, aceste probleme

nu sunt reglementate nemijlocit nici în legislaţie. Totodată, trebuie de menţionat că multe dintre

studii fie sunt dedicate tuturor infracţiunilor de corupţie, şi deci nu se referă nemijlocit la

infracţiunea de corupere pasivă, fie corespund unui alt sistem de drept, fie sunt deja anacronice,

fiind elaborate conform legislaţiei demult abrogate.

1.3. Concluzii la Capitolul 1 Formulând o concluzie generală pe marginea tuturor materialelor ştiinţifice analizate mai

sus, putem consemna că lucrările, analizate în acest capitol, constituie baza teoretică a

investigaţiei. Teza de faţă vine să întregească studiile întreprinse anterior în domeniu, reliefând

unele aspecte de noutate, specifice pentru etapa actuală de dezvoltare a societăţii.

Monitorizarea nivelului de studiere a temei investigate denotă că problema răspunderii

penale pentru coruperea pasivă este încă insuficient cercetată în ştiinţa dreptului penal. Gradul de

elaborare a concepţiei privind răspunderea pentru coruperea pasivă nu poate fi recunoscut pe

deplin satisfăcător, întrucât: nu a fost relevat cu precizie conţinutul şi structura obiectului juridic

special şi a obiectului destinat coruperii, în ipoteza infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM; nu a

fost suficient argumentată atestarea lipsei sau prezenţei obiectului material al infracţiunii de

corupere pasivă; nu au fost suficient identificate formele şi varietăţile sub care se poate prezenta

obiectul destinat coruperii, în ipoteza infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM; nu a fost pe deplin

relevat specificul conexiunii de tip ,,parte-întreg” între noţiunile ,,corupere pasivă” şi ,,corupţie”;

38

nu a fost cercetată aprofundat esenţa juridică a modalităţilor sub care se prezintă acţiunea

prejudiciabilă specificată în dispoziţia art.324 CP RM; nu a fost determinat cu exactitate

momentul de consumare a infracţiunii de corupere pasivă; nu a fost concretizat cercul de

persoane care cad sub incidenţa noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere; nu au fost

examinate în deplină măsură particularităţile scopului şi motivului infracţiunii specificate la

art.324 CP RM; nu a fost studiată, prin prisma practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului,

problema privind provocarea coruperii; nu au fost suficient analizate unele aspecte ale circums-

tanţelor agravante specificate la alin.(2) şi (3) art. 324 CP RM; nu au fost examinate temeinic

criteriile de disociere a infracţiunii de corupere pasivă în raport cu unele infracţiuni adiacente (de

exemplu, infracţiunile prevăzute la art.256, 325, 326, 327, 330 etc.).

În acest mod, scopul cercetărilor efectuate în prezenta lucrare îl constituie aprofundarea

analizei complexe a coruperii pasive, prin determinarea conţinutului elementelor constitutive şi a

circumstanţelor agravante ale infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM. De asemenea, scopul tezei

rezidă în stabilirea naturii juridice a infracţiunii de corupere pasivă în contextul analizei hotărâri-

lor CEDO vizând cazurile de corupere pasivă, precum şi în formularea recomandărilor de perfec-

ţionare a cadrului reglementar al componenţei de infracţiune prevăzute la art.324 CP RM, care să

corespundă sarcinilor de promovare a reformelor administrative şi de drept în Republica Moldova.

Scopul lucrării şi-a găsit concretizarea în următoarele obiective:

– cercetarea şi concretizarea înţelesului noţiunilor de corupţie şi de corupere pasivă;

– elucidarea dilemei dacă infracţiunea specificată la art.324 CP RM are sau nu obiect

material;

– analiza particularităţilor pe care participaţia le prezintă în cazul infracţiunii de corupere

pasivă;

– identificarea legăturii dintre noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere şi noţiunile

conexe;

– stabilirea categoriilor de persoane care pot fi considerate persoane cu funcţie de

răspundere;

– relevarea unor particularităţi ale subiectului infracţiunii de corupere pasivă;

– analiza circumstanţelor agravante ale coruperii pasive;

– examinarea problemei privind provocarea coruperii în contextul infracţiunii prevăzute la

art.324 CP RM;

– constatarea imperfecţiunilor de care suferă dispoziţia de la art.324 CP RM şi alte norme

care se aplică alături de acest articol, precum şi formularea de propuneri menite să

contribuie la îmbunătăţirea calitativă a acestor norme.

39

2. ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE OBIECTIVE ALE

INFRACŢIUNII DE CORUPERE PASIVĂ

2.1. Obiectul infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM 2.1.1. Obiectul juridic al infracţiunii de corupere pasivă Atentând la relaţiile sociale, orice infracţiune atentează la raporturile juridice, deoarece

cele mai importante relaţii sociale sunt supuse reglementării juridice. În viziunea noastră,

urmează a fi considerată întemeiată poziţia ce predomină în teoria dreptului penal, prin care

obiect al infracţiunii sunt recunoscute valorile sociale şi relaţiile sociale aferente.

Legea penală protejează drepturile subiecţilor relaţiilor sociale prin concretizarea obligaţiei

juridice şi prin instituirea factorilor coercitivi pentru executarea ei. Nu putem susţine opinia că

obiect al infracţiunii îl constituie doar un interes social sau individual. Atentarea la bunurile

protejate juridic este imposibilă fără neglijarea obligaţiei. Or, infracţiunea este întotdeauna o

faptă ilegală. În plus, prezintă pericol social nu atentarea la un interes, ci atentarea la raporturile

juridice. O privire doar generală asupra relaţiilor sociale prejudiciate ne oferă o imagine clară a

rolului distructiv al unei infracţiuni concrete.

Valoarea socială din cadrul obiectului infracţiunii are două laturi. În cazul atentării la acest

obiect, noi constatăm, în primul rând, violarea drepturilor subiectului concret al relaţiilor sociale

şi, în al doilea rând, neexecutarea infracţională a obligaţiei juridice. Comportamentul sau actul

infracţional, având caracteristicile unui precedent, generează pericolul repetării unor infracţiuni

similare în viitor atât de persoana care a comis atentatul, cât şi de alte persoane [195, p.38].

A.I. Marţev consideră aceste consecinţe, în mod justificat, drept complementare [171, p.9]. Or, în

cazul comiterii unei infracţiuni, anume ele comportă pericol pentru întreaga societate.

N.I. Korjanski nu include interdicţia socială în structura obiectului atentatului. În opinia sa,

în primul rând, ea întotdeauna vizează subiectul atentatului; în al doilea rând, comportamentul nu

pur şi simplu este permis sau interzis, ci pentru realizarea unui interes social căruia i se opune şi

atentatul [161, p.16]. Relaţia dintre interdicţie şi interesul social protejat este firească şi, după

noi, constituie o premisă metodologică necesară pentru concretizarea obiectului infracţiunii la

care ne referim aici. Relaţia socială, care este lipsită de interdicţia socială, devine o relaţie

incompletă, încetând a fi o relaţie reciprocă. Or, anumite aspecte concrete ale raporturilor

reciproce sunt cele protejate de legea penală. Caracteristica comportamentului interzis reprezintă

baza factorilor obiectivi şi uneşte elementele constitutive ale infracţiunii descrise de aceşti

factori. În context, are dreptate V.N. Kudreavţev, care subliniază că legătura dintre obiectul

40

infracţiunii şi latura obiectivă a infracţiunii caracterizează, în principal, formele exterioare ale

procesului de atentare la obiectul protejat de lege şi este determinată de conţinutul relaţiilor

sociale protejate [162, р.147].

Dezvăluirea conţinutului obiectului coruperii pasive trebuie începută cu stabilirea locului

său în sistemul valorilor şi relaţiilor sociale protejate de Codul penal – Capitolul XV al Părţii

Speciale. Aceste valori şi relaţii sociale constituie obiectul juridic generic al infracţiunii

specificate la art.324 CP RM. Ele iau naştere, se dezvoltă şi încetează în sfera exercitării puterii

de stat, intereselor serviciului public şi a serviciului în organele administraţiei publice locale.

În literatură, problema privind conexiunea dintre obiectul juridic generic al infracţiunilor

săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere şi obiectele juridice speciale ale infracţiunilor

specificate în Capitolul XV al Părţii Speciale a Codului penal este tratată neuniform. Astfel, în

opinia lui V.I. Kuzmin, obiectul juridic special al oricărei infracţiuni comise de o persoană cu

funcţie de răspundere poate fi stabilit doar atunci când se ştie unde şi în ce domeniu de activitate

a fost săvârşit actul periculos şi în ce formă [164]. La rândul său, V.F. Kiricenko consideră că

obiectul juridic generic şi obiectul juridic special al infracţiunilor menţionate fac parte din acelaşi

cadru. Însă, obiectul juridic special îl constituie anumite relaţii sociale, care diferă de alte relaţii

sociale făcând parte din aceeaşi categorie [156, р.63]. Totodată, după B.V. Zdravomâslov, nu

există nici o diferenţă între obiectul juridic generic şi obiectul juridic special al infracţiunilor

săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere [152, p.127].

Punctele de vedere ale acestor doctrinari nu creează premise suficiente pentru stabilirea

obiectului juridic special al infracţiunii de corupere pasivă.

În această ordine de idei, S.G. Papiaşvili susţine că obiectul juridic special al coruperii

pasive îl constituie o relaţie socială concretă, care asigură activitatea normală, corectă a acelor

întreprinderi, instituţii şi organizaţii publice sau acele drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor,

la care atentează direct persoana cu funcţie de răspundere prin încălcarea atribuţiilor de serviciu

[176, р.83]. De asemenea, B.V. Voljenkin afirmă că coruperea pasivă, ca şi alte infracţiuni

săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere, atentează la activitatea normală a aparatului de

stat [138, p.35-39]. Nu putem sprijini aceste viziuni, pentru că generează confuzii la diferenţierea

infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM de alte infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţie de

răspundere.

Nu poate fi acceptată nici opinia lui A.Ia. Svetlov, care menţionează: „Coruperea pasivă

încalcă ordinea instituită de retribuire a muncii persoanelor cu funcţie de răspundere” [185,

p.34]. Este adevărat că statul, desemnând persoana într-o funcţie, determină sarcinile acesteia, îi

deleagă anumite atribuţii şi, în sfârşit, îi stabileşte o anumită remuneraţie conform muncii

41

depuse. Relaţiile dintre persoana cu funcţie de răspundere şi stat sunt de natură juridică. În linii

generale, fondul acestor relaţii este statuat în Legea cu privire la funcţia publică şi statutul

funcţionarului public. Potrivit art.2 al legii nominalizate, funcţionar public este persoană fizică

numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică; funcţie publică este ansamblul atribu-

ţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

Acum, însă, considerăm necesar a pune la baza prezentului studiu noţiunea persoanei cu

funcţie de răspundere, definită în Codul penal. În art.123 CP RM sunt specificate trăsăturile

persoanei cu funcţie de răspundere ca subiect al infracţiunii. Angajarea, ca şi toate transferurile

persoanei cu funcţie de răspundere, se efectuează prin ordin, ea fiind informată despre salariul pe

care îl va primi.

Periclitarea ordinii juridice de remunerare a persoanelor cu funcţie de răspundere

caracterizează latura exterioară a infracţiunii prevăzute în art.324 CP RM. Această consecinţă

este caracteristică doar cazurilor singulare de corupere pasivă – recompensarea prin corupere

pentru îndeplinirea unor acţiuni „legale”. Pornind de la faptul că pericolul social al infracţiunii îşi

găseşte exprimare în schimbările negative considerabile pe care aceasta le produce în societate,

conchidem că la soluţionarea problemelor care au o semnificaţie metodologică este inadmisibil a

examina doar un caz singular, independent de natura juridică a categoriei de infracţiuni. Fiecare

caz de corupere pasivă poartă stigmatul venalităţii. Iată de ce concepţia despre obiectul juridic

special al coruperii pasive, vizând modul de remunerare a muncii funcţionarului, caracterizează

incomplet esenţa valorilor şi relaţiilor sociale ocrotite de art.324 CP RM. Ea nu reflectă legătura

evidentă dintre activitatea persoanelor cu funcţie de răspundere şi stat, privit ca instituţie socială,

precum şi drepturile, interesele legitime ale altor participanţi la raporturile juridice. Corelaţia

strânsă dintre activitatea normală a statului şi prosperitatea cetăţenilor a fost evidenţiată încă de

Hegel. El consideră că scopul statului este interesul general, iar în cadrul lui – menţinerea

intereselor deosebite, a căror substanţă el o reprezintă [141, р.234]. În acelaşi făgaş, I.A. Iliin

scrie: „Interesul statului rezidă în susţinerea şi realizarea tuturor drepturilor naturale ale tuturor

cetăţenilor săi” [153].

Astfel, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM caracterizează

relaţiile normale dintre subiecţii menţionaţi mai sus. În opinia noastră, această particularitate

trebuie analizată ca un proces, asigurat de comportamentul corespunzător al persoanei cu funcţie

de răspundere, care se produce în rolul de intermediar între stat, pe de o parte, şi persoanele

fizice şi juridice, pe de altă parte. În viaţa societăţii activitatea unor indivizi în mare parte este

determinată de organele speciale şi persoanele cu funcţie de răspundere, care adoptă decizii şi

42

urmăresc executarea lor. Acest drept, recunoscut de subalterni, este autoritatea, ca formă de

exercitare a puterii.

Autoritatea este o necesitate determinată de natura statului. Adoptarea legilor este o formă

de exercitare a puterii, iar autoritatea este conţinutul care determină capacitatea acesteia. Putem

vorbi despre două aspecte ale autorităţii: pe de o parte, ea exprimă voinţa statului, care se reflectă

în comportamentul funcţionarului în exerciţiu; pe de altă parte, exprimă valoarea ei inestimabilă

şi perpetuă. Lipsa acestui din urmă aspect face extrem de dificilă funcţionarea statului, lipsa

primului aspect – voinţa statului – face însă imposibilă existenţa puterii în general.

Aristotel a ajuns la concluzia că cele mai bune legi, aprobate unanim de cei care participă

la administrarea statului, nu vor aduce nici un folos, dacă cetăţenii nu vor fi obişnuiţi cu ordinea

statală şi nu vor fi educaţi în spiritul acesteia [124, p.76-79]. Aşadar, în statul lipsit de autoritate

legile îşi pierd orice raţiune. În astfel de condiţii, statul nu-şi realizează unul dintre scopurile sale

principale, denumit de Th. Hobbes ca asigurare a securităţii: „În realitate, legile naturale (ca

dreptatea, nepărtinirea, modestia, caritatea şi (în general) atitudinea faţă de alţii similară cu

atitudinea pe care am dori-o faţă de noi) prin sine, fără teama de o forţă oarecare, care ne face să

le respectăm, contravin înclinaţiilor fireşti spre pasiune, mândrie, răzbunare etc. Iar convenţiile

fără arme sunt doar cuvinte, care nu pot garanta omului securitatea” [169].

Autoritatea puterii, determinând capacitatea statului de a exercita o influenţă organizatorică

asupra întregului sistem de relaţii sociale, ea însăşi reprezintă o relaţie de drept care necesită

protecţie. Iar coruperea pasivă constituie un act care excede atribuţiilor funcţionale, dar, posibil,

exclusiv datorită funcţiei deţinute, adică este determinat de autoritatea şi influenţa persoanei cu

funcţie de răspundere. Considerăm că valoarea socială, care reprezintă obiectul juridic special al

coruperii pasive, constituie anume autoritatea puterii de stat, influenţa ei, încrederea cetăţenilor

în organele puterii de stat. Prejudicierea valorii sociale respective conduce la paralizia puterii.

Despre autoritatea şi demnitatea organelor de stat ca obiecte ale coruperii menţionează

N.P. Kucereavâi [166, р.60], B.V. Zdravomâslov [152, p.127] etc. Ei consideră coruperea pasivă

ca presupunând pericol social, care duce la subminarea autorităţii statului. În timp ce modalitatea

de remunerare a activităţii funcţionarilor reglementează doar condiţiile de obţinere a venitului de

către aceştia din funcţiile publice deţinute în autoritatea serviciului public, implicând posibili-

tatea influenţei statale asupra celor mai importante sfere ale vieţii sociale.

Discreditând serviciul public şi serviciul în organele administraţiei publice locale,

coruperea pasivă determină funcţionarii la comiterea de noi infracţiuni şi contravenţii. Pericolul

coruperii pasive este mult mai mare, prin urmare, este mai extinsă aria relaţiilor sociale

prejudiciate prin astfel de infracţiuni. În context, prezintă interes rezultatele studiului efectuat de

43

B.V. Voljenkin, V.E. Kvaşis şi S.Ş. Ţaghikean. Autorii nominalizaţi au constatat că pericolul

social al coruperii pasive constă în aceea că ea deschide „căi suplimentare pentru realizarea altor

proiecte infracţionale, extrem de variate” [135, р.368]. În opinia autorilor citaţi, coruperea pasivă

este un instrument pentru atingerea unui alt nivel al posibilităţilor realizate pe parcursul

activităţii infracţionale, precum şi facilitează realizarea scopurilor infracţionale [131].

La rândul său, L.D. Gauhman menţionează: „Oamenii corupţi nu sunt capabili să-şi exer-

cite conştiincios atribuţiile, să se conducă în mod onest de prevederile actelor legislative şi nor-

mative, de interesele cauzei. Pe ei îi interesează în special câştigul, onorariile fabuloase” [140,

р.141]. Câştigul material ilegal, obţinut de persoana cu funcţie de răspundere în exercitarea atri-

buţiilor sale, implică asumarea unui angajament, generând devieri în activitatea funcţionarului.

El nu mai poate fi un sprijin de încredere în sistemul puterii de stat. Această situaţie duce la

dezagregarea statului. Coruperea pasivă comportă un pericol social individual, inclusiv corupe-

rea pasivă săvârşită întru realizarea unor acte legale. În acest sens, subscriem celor consemnate

de H. Diaconescu: „Voinţa, ca atare, trebuie să fie generală – atât după scopul urmărit, cât şi

după cel obţinut: ea trebuie să emane de la toţi, să-i vizeze pe toţi; ea îşi pierde orientarea justă

inerentă, dacă este îndreptată spre un scop individual şi strict limitat” [48, p.149].

În consecinţă, rezumând cele menţionate mai sus, putem concluziona că obiectul juridic

special al infracţiunii de corupere pasivă este constituit din relaţiile sociale a căror formare,

desfăşurare şi dezvoltare normală impun comportarea cinstită, corectă, onestă a oricărei persoane

cu funcţie de răspundere în raporturile de serviciu cu cetăţenii, precum şi combaterea faptelor de

venalitate prin care sunt lezate prestigiul, autoritatea, credibilitatea de care trebuie să se bucure

autoritatea, instituţia organului statal, unitatea în care făptuitorul îşi desfăşoară activitatea.

2.1.2. Obiectul destinat coruperii în cazul infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM Doctrina penală nu este univocă cu privire la termenii utilizaţi: obiect material al

infracţiunii de corupere pasivă sau obiect destinat coruperii.

O parte din autori consideră că coruperea pasivă nu are un obiect material: „Infracţiunea de

luare de mită nu are obiect material, avându-se în vedere faptul că activitatea funcţionarului pub-

lic nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun, lucru sau persoană” [9, p.13]; „Banii, valorile

sau alte foloase nu reprezintă obiecte ale mitei. Sumele de bani sau foloasele (atunci când con-

stau în bunuri corporale) reprezintă lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii” [100, p.282].

Totodată, alţi autori afirmă că „infracţiunea de luare de mită are un obiect material, iar

acesta constă în bani, valori sau bunuri care sunt supuse confiscării” [120, p.223]. La fel,

44

V. Dongoroz consideră că la infracţiunea de corupere pasivă lipseşte, de regulă, obiectul

material; totuşi, atunci când persoana cu funcţie de răspundere a efectuat actul pentru a cărui

îndeplinire a primit avantaje necuvenite, dacă acest act priveşte un obiect material, acesta va fi în

acelaşi timp şi obiectul material al infracţiunii [54, p.130-131].

Potrivit opiniei lui V. Dobrinoiu, prin obiect material al unei infracţiuni se înţelege „lucrul

asupra căruia se îndreaptă acţiunea prevăzută de legea penală, operând fizic asupra acestuia,

expunându-1 unui pericol sau vătămându-l” [51, p.117]. Din acest motiv, Th. Mrejeru consideră

că infracţiunea de luare de mită nu are obiect material [95, p.13].

Obiectul material al infracţiunii nu poate fi confundat cu mijlocul de săvârşire a

infracţiunii, cum factorul de influenţare nu poate fi echivalat cu obiectul influenţării; în caz

contrar, este de neconceput însăşi influenţarea, deci chiar infracţiunea [105].

Susţinând inexistenţa obiectului material al infracţiunilor studiate, H. Diaconescu subli-

niază că „luarea de mită este lipsită de obiect material, acţiunea făptuitorului nefiind îndreptată

contra unui bun corporal. Sumele de bani sau bunurile pretinse, primite, acceptate ori a căror

oferire nu a fost respinsă nu constituie obiectul material al infracţiunii de luare de mită, ci

folosul, profitul obţinut de către funcţionar prin săvârşirea acesteia. Nu trebuie confundat

obiectul mitei cu cel al infracţiunii de luare de mită. Or, prin incriminarea faptei, legea are în

vedere prima şi nu cea de-a doua noţiune” [47].

Analizând corelaţia între „obiectul material al infracţiunii” şi „obiectul destinat coruperii”,

A. Kviţinia susţine: „Toate acele bunuri, care sunt transmise funcţionarului, sunt mijloace de

comitere a infracţiunii şi a le atribui la obiectul material al infracţiunii nu ar fi corect, fiindcă nu

putem să numim cheia, cu care infractorul deschide lacătul, drept obiect material al furtului”

[155, p.28-29]. În acelaşi context, autorul continuă: „Asupra obiectului destinat coruperii, spre

deosebire de obiectul material al infracţiunii, nu are loc un atentat infracţional” [155, p.28].

Aşadar, conchidem că obiectul coruperii nu trebuie confundat cu obiectul material al infracţiunii,

fiind vorba nu despre obiectul material.

Prin urmare, este absolut obligatoriu a stabili, ce calităţi trebuie să posede bunurile sau

avantajele necuvenite, pentru ca pretinderea, primirea, acceptarea lor să prejudicieze relaţiile

sociale protejate de legea penală.

De asemenea, când avantajul necuvenit este primit pentru prestarea unei activităţi care

intră în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, cum ar fi avantajul pentru efectuarea unor lucrări

de reparaţii, zugrăvirea unei încăperi, obiectul asupra căruia se efectuează lucrările devine nu

obiect material al coruperii, dar obiect destinat coruperii, astfel fiind un mijloc de comitere a

infracţiunii.

45

Suntem de părere că infracţiunea de corupere pasivă nu are obiect material, deoarece

acţiunile incriminate la art. 324 CP RM nu se îndreaptă asupra sumelor de bani, asupra celorlalte

foloase date, promise, oferite sau pretinse. În cazul dat „nu se operează fizic asupra lor, nu li se

periclitează şi nu li se vatămă nici existenţa, nici integritatea sau structura lor” [50, p.69].

Potrivit dispoziţiei de la alin.(1) art.324 CP RM, drept obiecte destinate coruperii pot fi:

bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale, servicii, privilegii, avantaje.

Astfel, în sensul dispoziţiei de la alin.(1) art.324 CP RM, prin „bani” urmează de subînţeles

atât unităţile monetare ale Republicii Moldova (leul moldovenesc), cât şi ale altor ţări, care se

află în circulaţie, adică care, la momentul comiterii infracţiunii, se află în schimbul monetar

financiar.

Suntem convinşi că la categoria obiectelor destinate coruperii pot fi atribuite şi obiectele

excluse din circuitul civil, deoarece caracterul circulant semnifică posibilitatea de a dispune liber

de obiectele de drept civil prin transmiterea lor către alte persoane. De aceea, bunurile scoase din

circulaţie sau limitate în circuitul civil, în scopul protejării publice sau asigurării ordinii de drept

şi securităţii cetăţenilor, nu încetează a fi obiecte ale dreptului real şi comportă un caracter

material. Din considerentele expuse, conchidem că primirea unor obiecte sub formă de droguri

sau arme, fără perfectarea actului de recepţie de către persoana cu funcţie de răspundere, trebuie

calificată în conformitate cu art.324 CP RM, prin concurs cu normele care sancţionează

circulaţia ilegală a acestora.

Monedele vechi, care nu se mai află în circulaţie şi, în consecinţă, nu constituie un mijloc

de plată, însă au o valoare numismatică, nu pot fi considerate bani, în sensul art.324 CP RM, deci

urmează a fi atribuite la categoria de bunuri [151, p.5]. Dacă valoarea lor pe piaţă este apreciată

ca fiind derizorie, deci lipsită de importanţă, primirea lor nu prezintă gradul prejudiciabil al unei

infracţiuni şi, atunci, potrivit alin.(2) art.14 CP RM, fapta respectivă nu constituie infracţiune.

În acest context, menţionăm că pe parcursul a mai multor ani este discutată problema dacă

este necesară existenţa unei proporţii între actul determinat ce urmează a fi înfăptuit de către

persoana cu funcţie de răspundere şi răsplata convenită pentru realizarea acestuia. Astfel, după

C. Sima, pentru existenţa infracţiunii de luare de mită, se cere ca între prestaţia ce se pretinde de

la funcţionar, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act

privitor la îndatoririle de serviciu, şi folosul ce se acceptă, se primeşte sau nu se refuză – plata

ilicită, cumpărarea ilegală a acelei prestaţii – să fie o oarecare proporţie. În cazul în care între

actul pretins de la funcţionar şi plata ilicită există o mare diferenţă de valoare sau importanţă, nu

se poate reţine infracţiunea de luare de mită, lipsind echivalentul ce trebuie să se stabilească între

ele. Raportul sus-menţionat are şi un aspect subiectiv, căci cel corupt trebuie să vadă în „folosul”

46

ilicit de care beneficiază „răsplata corespunzătoare, ca valoare sau importanţă”, actului ce i se

cere să-l îndeplinească, să nu-l îndeplinească sau să-l îndeplinească cu întârziere [108, p.662].

Totuşi, dispoziţia de la alin.(1) art.324 CP RM nu prevede, ca o condiţie obligatorie,

existenţa unei anumite proporţii, a unei anumite echivalenţe între avantajele necuvenite şi acţiu-

nea (inacţiunea) persoanei cu funcţie de răspundere. Totodată, considerăm că, pentru existenţa

infracţiunii în cauză, este necesar ca avantajele necuvenite să fie susceptibile de a corupe, să

determine persoana cu funcţie de răspundere la săvârşirea actelor dorite de către corupător. Acest

punct de vedere este susţinut şi de H. Diaconescu: promisiunea, oferirea sau darea unor avantaje

necuvenite, derizorii, nesemnificative, fără importanţă – cum ar fi oferirea unei ţigări, a unui

pahar de băutură, bilet la spectacol de cinema – nu sunt serioase, neavând aptitudinea de a

corupe, aşa încât nu pot determina existenţa infracţiunii de dare de mită [48, p.42]. Totuşi, chiar

şi în asemenea cazuri, nu trebuie să existe un raport direct şi condiţionat între darurile primite şi

un anumit act din sfera atribuţiilor ce revin persoanei cu funcţie de răspundere. Valoarea

serviciilor, privilegiilor sau avantajelor nu este importantă. În cazul în care acesta constituie un

contraechivalent al conduitei persoanei cu funcţie de răspundere, infracţiunea de corupere pasivă

este consumată.

Prin dispoziţia de la lit.b) alin.(1) art.8 al Legii privind combaterea corupţiei şi protecţio-

nismului (actualmente abrogată) funcţionarului i se interzicea să primească, în virtutea situaţiei

sale sociale, daruri şi servicii, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice, conform normelor de

politeţe şi de ospitalitate recunoscute, şi a suvenirelor simbolice în timpul acţiunilor de protocol

şi altor acţiuni oficiale, a căror valoare nu depăşeşte un salariu minim. Aceasta le-a dat unor

autori temei să concluzioneze că în calitate de avantaje necuvenite (obiecte destinate coruperii)

pot fi considerate doar acele bunuri sau servicii a căror valoare va depăşi un salariu minim [189].

Potrivit altor autori „avantajele necuvenite reprezintă o retribuţie pentru săvârşirea de către

persoana cu funcţie de răspundere a unor fapte ce ţin de atribuţiile sale de serviciu. Dar, orice

retribuţie are un aspect obiectiv şi unul subiectiv. Sub aspect obiectiv, retribuţia implică o relaţie

între darul pretins, primit sau promis şi actul de serviciu pe care persoana cu funcţie de

răspundere urmează să-l înfăptuiască. Sub aspect subiectiv, conceptul de retribuţie presupune un

interes personal şi voinţa de a retribui, din partea celui care dă, precum şi voinţa şi conştiinţa de a

accepta o plată, din partea celui care primeşte. Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite, lipsa

de proporţie dintre valoarea darului şi importanţa actului de serviciu nu poate constitui un

impediment în caracterizarea faptei de corupere pasivă” [50, p.133].

Considerăm, totuşi, că legislaţia urmează să diferenţieze răspunderea penală pentru actul

ilicit, care se comite de către persoana cu funcţie de răspundere, de cel legal, determinat de o

47

recompensă derizorie. Astfel, sunt posibile cazuri când, contra unei sume de bani, persoana cu

funcţie de răspundere poate comite unele acţiuni ilegale, contrar intereselor de serviciu, astfel

neavând importanţă valoarea bănească a recompensei ilicite. Este important în cazul dat ca

persoana cu funcţie de răspundere să conştientizeze faptul că această remunerare i se oferă

anume în legătură cu acţiunile care urmau a fi comise de ea.

Esenţa contradicţiilor constă, pe de o parte, în ilegalitatea formală, din punctul de vedere al

dreptului penal, a darurilor, fie şi mici, acceptate de către persoana cu funcţie de răspundere în

circumstanţele descrise în art.324 CP RM, iar, pe de altă parte, în caracterul nesemnificativ al

acestor acţiuni. Această situaţie subminează autoritatea legii penale, reduce eficienţa rolului său

protector. Una dintre soluţii ar fi stabilirea în legea penală (de exemplu, în nota la art.324 CP

RM) a cuantumului minim al recompensei pentru îndeplinirea acţiunii legale, asupra căreia nu s-

a convenit în prealabil. Acest act va conferi normei un caracter mai concret, va lichida erodarea

diferenţei dintre comportamentul infracţional şi cel legal şi, ca rezultat, va ridica eficienţa

activităţii de prevenire generală şi specială.

Astfel, potrivit alin.(4) art.11 al Legii Republicii Moldova privind Codul de conduită a

funcţionarului public din 22.02.2008 [87], dacă funcţionarului public i se propune un avantaj

necuvenit, el trebuie să ia măsurile necesare pentru a-şi asigura protecţia: a) să refuze avantajul

necuvenit; acesta nu trebuie acceptat pentru a fi folosit ca probă; b) să raporteze imediat această

tentativă superiorului său ori, direct, autorităţilor competente; c) să-şi desfăşoare activitatea în

mod normal, în special cea pentru care i s-a oferit avantajul necuvenit.

În acest context, o problemă importantă ţine de stabilirea valorii minime a remunerării ile-

gale. Legislaţia în vigoare permite formal a considera corupt pe oricine care a luat măcar un

bănuţ pentru îndeplinirea unor acţiuni în exerciţiul funcţiunii. Acest fapt, în primul rând, duce la

stigmatizarea aparatului de stat, în al doilea rând, subminează în conştiinţa maselor ideea de

pericol social al acestei infracţiuni grave, ceea ce are un impact negativ asupra luptei cu corupţia.

Punctul nostru de vedere asupra problemei privind determinarea valorii minime a bunurilor sau

serviciilor destinate coruperii îl vom anticipa prin câteva remarce critice referitoare la opiniile

existente.

De exemplu, A.V. Naumov, constatând că Codul civil al Federaţiei Ruse a instituit

interdicţia de a oferi funcţionarilor publici, celor din instituţiile municipale şi altor persoane

daruri, a căror valoare depăşeşte cuantumul a cinci salarii minime, conchide că această cifră este

limita care separă cadoul de corupere [172; 173]. De aceeaşi părere este şi A.V. Galahova [137;

138, р.87].

48

În ce ne priveşte, considerăm că legislaţia civilă nu poate institui limitări pentru

funcţionarii publici. În art.575 „Interzicerea darurilor” din Codul civil al Federaţiei Ruse este

vorba despre o formă a temeiurilor de anulare a convenţiei. Subiecţii relaţiilor civile dobândesc

şi îşi exercită drepturile civile prin propria voinţă şi în interes propriu. În majoritatea cazurilor,

fiind în relaţii concurenţiale, părţile îşi asumă din propria iniţiativă angajamentele respective.

Prin aceasta ele se deosebesc esenţialmente de angajamentele cu caracter penal, instituite, de

obicei, de stat, indiferent de voinţa destinatarilor normei.

În cazul examinat, printr-o normă de drept civil (art.575 din Codul civil al Federaţiei

Ruse), se rectifică nu interdicţia de drept penal, ci, dimpotrivă, încălcarea normelor de drept

penal constituie temei juridic pentru a declara afacerea de drept civil nulă. Punctele de vedere ale

savanţilor în drept, care acordă prioritate metodei de reglementare de drept civil, sunt criticate de

P.S. Iani [202]. Articolul 575 din Codul civil al Federaţiei Ruse este caracterizat de V. Stepanov

drept generator de corupţie [190]. Considerăm, de asemenea, că stabilirea răspunderii penale ţine

exclusiv de domeniul legii penale.

În opinia noastră, cuantumul minim al coruperii-recompense pentru acţiunile legale poate

constitui cinci unităţi convenţionale. Argumentele unei astfel de soluţii concordă cu sarcinile

politicii promovate în dreptul penal.

În primul rând, valoarea minimă a bunurile necuvenite trebuie să fie expres stabilită, pentru

a fi clară subiecţilor relaţiilor de drept. Fiind exprimată printr-un indice variabil, ea, inevitabil, va

corespunde situaţiei economice instabile a statului.

În al doilea rând, limitarea valorii minime a bunurilor la cinci unităţi convenţionale poate fi

considerată proporţională cu recunoştinţa faţă de persoana care exercită o funcţie de demnitate

publică pentru îndeplinirea conştiincioasă a atribuţiilor. Un astfel de dar nu generează cupiditate,

permite funcţionarului să nu se simtă îndatorat.

În al treilea rând, stabilirea cuantumului minim are menirea de a orienta expres funcţionarii

în problema diferenţierii comportamentului infracţional de cel contravenţional; or, uniformitatea

şi accesibilitatea legii determină în mare măsură eficienţa ei.

Vom sublinia că, prin instituirea cuantumului minim al coruperii-recompense pentru exer-

citarea legală a atribuţiilor de către funcţionar nu se urmăreşte delimitarea infracţiunii prevăzute

de art.324 CP RM de darul admisibil. Se urmăreşte diferenţierea infracţiunii de corupere pasivă

de contravenţia (abaterea disciplinară) interzisă de lege.

În alt context, în sensul art.324 CP RM, prin „titlu de valoare” înţelegem acele documente,

care certifică, prin respectarea unei anumite forme, unele drepturi patrimoniale, a căror realizare

şi transmitere sunt posibile doar la prezentarea acestora [187, p.738].

49

Potrivit art.285 din Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002, „bunuri” sunt toate

lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. Lucrurile

sunt obiecte corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile [14]. Prin „bunuri”

urmează de înţeles orice valoare materială, care are un anumit preţ pe piaţă, inclusiv valorile

valutare în formă de creanţe exprimate în valută, metalele preţioase (aurul, platina, argintul ş. a.)

în orice formă şi stare, precum şi aliaje cu aceste metale, sau materialul brut al acestora.

Literalmente, ,,serviciu” înseamnă acţiunea de a sluji, formă de muncă prestată în folosul

sau în interesul cuiva; faptă, acţiune care avantajează pe cineva [19, p.979].

Referitor la conţinutul termenului „serviciu”, considerăm necesar a pune în discuţie prob-

lema dacă se absoarbe de acest termen, în sensul normei sus-enunţate, şi acordarea serviciilor

sexuale [147]. „În cazul în care o persoană intră în relaţii sexuale cu o persoană cu funcţie de

răspundere, dorind prin aceasta să soluţioneze în folosul său cauza care se află în competenţa

persoanei cu funcţie de răspundere, asemenea faptă nu poate fi considerată corupere” [178,

p.138]. În continuare se afirmă că, în ceea ce priveşte calificarea satisfacerii necesităţilor sexuale

în calitate de corupere pasivă, această stare de fapt ar condiţiona transformarea femeii din

victimă în infractor. „Dacă am califica drept luare de mită acţiunile persoanei cu funcţie de

răspundere, care a utilizat situaţia sa de serviciu pentru a determina o femeie să întreţină relaţii

sexuale, pentru a săvârşi careva acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, atunci femeia ar

urma să fie trasă la răspundere pentru dare de mită” [178, p.139].

Nu este de acord cu o asemenea opinie B. Voljenkin, făcând referire la un caz din practică:

„Scopul persoanei cu funcţie de răspundere corupte este de a-şi satisface necesităţile sale, fie prin

procurarea unor bunuri din banii primiţi ca corupere, fie prin primirea într-o formă sau alta a

satisfacţiei fizice. Aşa cum anchetatorul i-a promis reţinutei că o va elibera imediat, după ce

aceasta îi va acorda servicii sexuale, adică a promis în interesele reţinutei acţiuni, care fac parte

din îndatoririle sale de serviciu în calitatea sa de persoană cu funcţie de răspundere – în schimbul

unui contraechivalent – acesta a extorcat mită” [135, p.368].

Alţi autori invocă: „în cazul în care acordarea acestor servicii a avut ca scop de a determina

persoana cu funcţie de răspundere la comiterea infracţiunii de serviciu sau a unei alte infracţiuni,

atunci cel care a acordat asemenea servicii trebuie să fie recunoscut participant la această

infracţiune, şi nu tras la răspundere pentru dare de mită” [145, р.26]; „înfăptuirea de către

persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, în interesele

unei femei care i-a acordat servicii sexuale, urmează a fi calificată ca abuz de putere” [200,

p.184]; „coruperea, în astfel de situaţii, are loc doar atunci când corupătorul achită serviciile

50

prostituatei, adică face careva cheltuieli patrimoniale pentru a satisface dorinţele persoanei cu

funcţie de răspundere” [143].

Considerăm că o atare poziţie limitează neîntemeiat conţinutul termenului „serviciu”.

Considerentele sunt următoarele: deşi practicarea prostituţiei este în afara legii, asemenea fapte

fiind sancţionate în baza art.68 al Codului contravenţional, un asemenea fenomen totuşi există.

Esenţa acestuia constă în acordarea sistematică de servicii sexuale contra unei remunerări cu

caracter patrimonial, între parteneri neexistând sentimentul de dragoste. De aceea, dacă unei

persoane cu funcţie de răspundere îi este oferită o femeie (sau bărbat), ale cărei (sau ale cărui)

servicii sunt plătite, despre care fapt persoana cu funcţie de răspundere este informată, atunci

acceptarea unui astfel de serviciu urmează a fi calificată drept corupere pasivă [158, p.769-770].

Analogic urmează a se proceda şi în cazul când o persoană acordă unei persoane cu funcţie

de răspundere servicii sexuale cu scopul de a obţine avantaje, ultima fiind informată despre

aceasta [148].

În altă privinţă, literalmente, prin „privilegiu” se înţelege avantajul, scutirea de obligaţii

(către stat), dreptul sau distincţia socială care se acordă în situaţii speciale unei persoane, unui

grup de persoane [19, p.852]. Avantaj – folos, favoare, privilegiu de care se bucură cineva.

Menţionăm că, prin folos, se subînţelege câştig moral sau material [19, p.389]. Aşadar, avantajul

se poate realiza şi printr-un câştig moral, adică nepatrimonial, problemă la care vom reveni în

continuare.

Prin „valoare” se înţelege „însuşirea unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde

necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea; suma calităţilor care dau un preţ unui

obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc.; (despre lucruri) preţios scump, de preţ, valoros” [19,

p.1145].

Pentru calificarea infracţiunii de corupere pasivă ca fiind consumată, în cazul promiterii de

servicii, privilegii sau avantaje, nu este necesar sa fie identificat ce anume va primi persoana cu

funcţie de răspundere. Astfel, „pentru existenţa infracţiunii de corupere pasivă, este suficient ca

inculpatul să accepte promisiunea unor foloase, în scopul de a face sau de a nu face un act

privitor la funcţia sa, chiar dacă foloasele primite nu au fost determinate, în sensul că nu

s-a precizat, în concret, în ce va consta fiecare parte. Dacă, după ce a făcut actul privitor la

funcţia sa, inculpatul a primit mai multe foloase, diferite, de la cel care îi făcuse o asemenea

promisiune nedeterminată, toate aceste foloase reprezintă obiectul material al infracţiunii de

corupere pasivă săvârşită” [108, p.672].

Sunt posibile şi cazuri când persoanei cu funcţie de răspundere, în calitate de promisiune

de a-i fi transmise unele avantaje necuvenite, i se înmânează anumite documente, care fără alte

51

acte necesare nu dau posibilitatea de a primi avantaje necuvenite, deoarece aceste acte urmează a

fi transmise ulterior executării acţiunilor dorite de către corupător.

Unii doctrinari din Federaţia Rusă, ţinând cont de construcţia legislativă a art.290 CP al

Federaţiei Ruse, care stabileşte răspunderea penală doar pentru primirea obiectelor şi avantajelor

necuvenite cu caracter patrimonial, au considerat că asemenea acţiuni pot fi calificate doar ca

tentativă la corupere pasivă, deoarece aceste documente încă nu pot fi considerate obiect al

coruperii [185, p.198]. Prin prisma dispoziţiei de la alin.(1) art.324 CP RM, o asemenea

interpretare nu este acceptabilă, deoarece norma penală în cauză stabileşte că infracţiunea este

consumată din momentul pretinderii sau acceptării.

La fel, în literatura de specialitate este discutată problema dacă fac sau nu parte din

obiectele destinate coruperii diplomele, carnetele de muncă, legitimaţiile false. Prin ele înseşi,

acestea nu reprezintă o valoare materială, însă dispunerea de ele oferă ulterior posibilitatea de a

dobândi drepturi patrimoniale. Asemenea obiecte la fel sunt destinate coruperii, deoarece

obţinerea unor astfel de obiecte urmăreşte un scop material sau alte interese personale, aducând

la îmbunătăţirea injustă a situaţiei celui care le-a obţinut şi, ca rezultat, urmează ca fapta în cauză

să fie considerată infracţiune de corupere pasivă [158, p.769].

În cazul în care banii sau celelalte avantaje primite nu vor avea caracterul de retribuţie, ci

va fi invocat un alt titlu, atunci vom fi în prezenţa abuzului de putere: „Fapta va constitui abuz de

putere, dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al

unităţii” [13, p.274].

La fel, în literatura de specialitate este interpretată contradictoriu următoarea problemă:

conţinutul obiectelor destinate coruperii absoarbe în sine doar caracterul patrimonial ori este

posibilă şi o remunerare ilicită cu caracter nepatrimonial?

Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, nu există o opinie unitară referitor la această

chestiune. Astfel, practica judiciară a Federaţiei Ruse demonstrează că prin avantaje se înţelege:

micşorarea preţului real al patrimoniului transmis, al obiectelor privatizate, micşorarea chiriei, a

dobânzilor pentru primirea de credite bancare, avantajelor şi serviciilor indicate urmând a le fi

stabilit echivalentul bănesc [180]. În acelaşi context, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii

Moldova acceptă cele menţionate în Hotărârea Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse ,,Cu

privire la practica judiciară referitoare la coruperea pasivă (activă) şi luarea (darea) de mită”,

care prin avantaje înţelege şi „transmiterea valorilor materiale, folosirea gratuită a biletelor la

sanatoriu şi turistice, acordarea ilegală a premiilor, prestarea gratuită a unor servicii etc.” [63].

Unii autori atribuie la obiectul coruperii şi alte forme de beneficii materiale decât banii.

Specificul acestor forme constă în aceea că beneficiile materiale sunt obţinute de către persoana

52

cu funcţie de răspundere prin suportarea unor cheltuieli cu mult mai mici decât ar fi trebuit să fie

în mod real (procurarea unui bun la preţ simbolic), sau în genere constă în primirea gratuită a

ceea ce urma a fi achitat [152, p.127].

În Raportul explicativ la Convenţia penală privind corupţia din 27.01.1999 se menţionează

că avantajele necuvenite pot îmbrăca în diverse forme: bani, vacanţe, împrumuturi de bani, mân-

care şi băuturi, accelerarea tratării unui bolnav, perspective mai bune în carieră [104]. În conso-

nanţă, în doctrina penală se afirmă: „Împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat au fost

solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii de

luare de mită; într-adevăr, împrumutul constituie un „folos”, în sensul textului sus-menţionat,

astfel că, din moment ce a fost solicitat de către funcţionar în scopul de a face un act contrar

îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt realizate” [101,

p.274].

Totodată, legislaţia penală a Federaţiei Ruse, spre exemplu, exclude beneficiile nepatrimo-

niale din obiectul coruperii pasive. Potrivit art.290 CP al Federaţiei Ruse, în calitate de obiect

destinat coruperii sunt specificaţi banii, titlurile de valoare, alte bunuri sau beneficii ce au un

caracter patrimonial [8, p.486].

Unii autori susţin că „nu pot fi considerate drept şpagă pentru corupere avantajele,

privilegiile de ordin nepatrimonial, de exemplu, caracteristicile, avizele, recenziile, atestările

pozitive, care nu produc foloase materiale” [192, p.47]. La fel, în Hotărârea Plenului Judecătoriei

Supreme a Federaţiei Ruse din 10.02.2000 este confirmat că doar beneficiile patrimoniale pot fi

considerate avantaje pentru corupere, cele nepatrimoniale rămânând în afara obiectului coruperii.

Aceeaşi poziţie este susţinută de B. Zdravomâslov, adept al caracterului exclusiv patrimo-

niale al avantajelor, care indică la faptul că coruperea este imposibilă în cazul obţinerii de către

persoana cu funcţie de răspundere în urma folosirii situaţiei de serviciu a unor avantaje

nepatrimoniale (a unei caracteristici pozitive, recenzii, atestaţii) [152, p.26]. Autorii ruşi susţin că

recunoaşterea avantajelor nemateriale în calitate de obiect al coruperii în mod neîntemeiat ar

lărgi cercul acţiunilor, care cad sub incidenţa infracţiunilor de corupere. Însăşi esenţa coruperii

pasive şi a coruperii active, ca „cumpărare” a persoanei cu funcţie de răspundere, exclude

posibilitatea utilizării avantajelor nemateriale [200, p.184].

Pe de altă parte, unii autori pledează pentru interpretarea lărgită a „valorii materiale a

obiectului coruperii”, subliniind că nu obligatoriu este necesar ca bunul să aibă o valoare

bănească pentru ca el să poată fi vândut. Este suficient ca acest bun să aibă valoare pentru

persoana cu funcţie de răspundere care î1 primeşte [145, р.25]. A. Kviţinia este de părere că

includerea doar a avantajelor patrimoniale în obiectul destinat coruperii limitează neîntemeiat

53

cercul acestora, astfel creând posibilitatea unor eventuale abuzuri [155, p.30]. În aceeaşi ordine

de idei, V. Moraru, care se pronunţă pentru includerea avantajelor nepatrimoniale în categoria de

„alte foloase”, susţine că „va săvârşi infracţiunea de luare de mită directorul unei societăţi

comerciale, care condiţionează angajarea unei persoane de sex feminin de întreţinerea de către

aceasta din urmă a unor relaţii sexuale de orice natură cu el” [93].

În acelaşi context, unii autori români subliniază că prin expresia „alte foloase” se înţelege

orice fel de avantaje patrimoniale, dar şi nepatrimoniale (de exemplu: acordarea unui titlu sau a

unui grad, ori a altei distincţii onorifice) [54, p.133].

Atât legislaţia, cât şi doctrina penală sovietică, nu recunoşteau avantajele nemateriale în

calitate de obiect material al infracţiunii de corupere pasivă. Întru confirmare, menţionăm că în

Comentariul la Codul penal al RSSM din 1961 se prevedea că „oferirea de avantaje nepatri-

moniale nu poate fi considerată mită” [182, р.256]. În opinia noastră, o asemenea interpretare

avea temei de a fi justă la acel moment, ţinând cont de dispoziţia de la art.187 CP RM din 1961,

dar, menţionăm, este contrară sensului dispoziţiei de la alin.(1) art.324 CP RM.

Cu toate acestea, odată cu adoptarea Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din

11.03.1996, este recunoscut şi caracterul nepatrimonial al obiectului destinat coruperii: „Prin

obiecte destinate mitei sub orice formă se înţeleg banii, hârtiile de valoare, valorile materiale,

precum şi alte foloase atât de ordin patrimonial, cât şi de ordin nepatrimonial (acordarea unui

titlu sau a unui grad, ori a altei distincţii onorifice)”.

Considerăm că, ţinând cont de faptul că pentru ramura de drept penal este inadmisibilă

analogia, de faptul că un singur termen urmează a fi interpretat uniform pe parcursul întregului

act normativ, prin însuşi faptul că în dispoziţia de la alin.(1) art.324 CP RM este prevăzut de

două ori termenul „avantaj”, doar în unul din ele fiind expres indicat „patrimonial”, logic reiese

că în celălalt caz este vorba despre un avantaj nepatrimonial.

În consecinţă, rezumând cele expuse, la fel prin prisma explicaţiilor Plenului, logic reiese

că, prin termenii „serviciu”, „privilegiu”, „avantaj” utilizaţi în art.324 CPRM urmează să subîn-

ţelegem şi avantajele nepatrimoniale. Totodată, în vederea neadmiterii pe viitor a contradicţiilor

existente în cadrul doctrinei penale, considerăm oportună completarea art.324 CP RM cu sin-

tagma „avantaje nepatrimoniale”.

În plus, întru susţinerea opiniei enunţate, invocăm şi următoarele: conform art.4 al Con-

stituţiei Republicii Moldova, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se

interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu

pactele şi celelalte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există

54

neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au legile internaţionale.

În acest sens, amintim că Republica Moldova a ratificat Convenţia penală privind corupţia,

care este un tratat internaţional obligatoriu pentru statul nostru. Convenţia enunţată, prin prisma

prevederilor de la alin.(2) art.4 din Constituţia Republicii Moldova, are prioritate faţă de restul

legilor interne care îi contravin. În acelaşi sens, aderând la Convenţie, Republica Moldova şi-a

asumat obligaţia de a garanta respectarea ei. Potrivit Raportului explicativ la Convenţia penală

privind corupţia, avantajele necuvenite sunt, în general, de ordin economic sau financiar, însă ele

pot avea în mod egal un caracter imaterial. Important este că corupătorul (sau un terţ, de

exemplu, o rudă) îşi vede poziţia ameliorată în raport cu cea pe care o avusese înaintea

infracţiunii şi că este vorba despre o ameliorare care nu-i era cuvenită acestuia [104].

Unii autori [48, p.36] încearcă să-şi întemeieze poziţia, conform căreia avantajele nepatri-

moniale trebuie înţelese şi limitate la acele avantaje necuvenite care au sau pot avea, mai

devreme sau mai târziu, consecinţe de ordin patrimonial şi care, indirect, îmbunătăţesc situaţia

patrimonială a persoanei cu funcţie de răspundere. Numai în măsura în care persoana cu funcţie

de răspundere realizează, imediat sau mai târziu, avantaje cu consecinţe de ordin patrimonial sau

social, avantajul necuvenit, care nu răspunde direct acestei cerinţe, determină existenţa elemen-

tului material al laturii obiective a coruperii pasive. Avantajele pur şi exclusiv morale, fără

consecinţe materiale sau sociale, nu pot determina noţiunea de avantaj.

Fiind ferm convinşi că, în cazul infracţiunii de corupere pasivă, prin avantaje se înţelege

atât cele patrimoniale, cât şi cele nepatrimoniale, atenţionăm că această afirmaţie urmează a fi

privită restrictiv în ceea ce priveşte avantajele nepatrimoniale, condiţia de bază fiind ca acestea

din urmă să posede forţă suficientă pentru a determina persoana cu funcţie de răspundere la

comiterea faptei cerute de corupător.

Considerăm că anume privitor la calităţile bunurilor şi serviciilor enumerate în dispoziţia

alin.(1) art.324 CP RM urmează a fi interpretată şi sintagma „nu i se cuvin”, prin care se înţelege

caracterul gratuit al efectuării actelor funcţionale de către persoanele cu funcţie de răspundere.

„Nu i se cuvin” înseamnă că nu-i sunt legal datorate persoanei cu funcţie de răspundere.

În context, este utilă reproducerea următoarei speţe: S.S. a fost pus sub învinuire în baza

lit.b) alin.(3) art.324 CP RM, pentru faptul că, la 09.11.2002, activând în funcţia de medic şef-

adjunct al Azilului Republican pentru Invalizi şi Pensionari din mun. Chişinău, fiind persoană cu

funcţie de răspundere, contrar interdicţiilor prevăzute la lit.f), e) alin.(1) art.8 din Legea privind

combaterea corupţiei şi protecţionismului (conform cărora funcţionarului i se interzice să

beneficieze de privilegii pentru a procura bunuri imobiliare sau alte bunuri şi să întreprindă

55

acţiuni pentru a obţine venituri şi avantaje materiale de altă natură), profitând de situaţia sa de

serviciu, a obţinut procura cu dreptul de a înstrăina un apartament din blocul de pe bd. Dacia,

mun. Chişinău, ce aparţine cu drept de proprietate lui R.M., invalid de gradul II. În schimb, i-a

propus acesteia ajutor în a se aranja cu traiul în Azilul Republican pentru Invalizi şi Pensionari

din mun. Chişinău, în cadrul căruia urma să-i fie repartizată o odaie separată, ceea ce a şi fost

realizat la data de 21.11.2002. La 04.01.2003, S.S., acţionând în baza procurii eliberate de

R.M., urmărind interese personale, a vândut soţiei sale, S.N., prin înţelegere prealabilă cu ea,

apartamentul respectiv la un preţ diminuat – de 50.000 lei. S.N. exercita funcţia de medic

terapeut în acelaşi Azil. În scopul tăinuirii bunului dobândit pe cale criminală, apartamentul a

fost înregistrat pe numele ei de până la căsătorie. Ulterior, în urma examinării recursului de

către Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, s-a constatat: din materialele cauzei

rezultă că R.M. a fost adăpostită în Azil prin intermediul Direcţiei Asistenţă Socială din sect.

Botanica şi al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Deci, S.S. nu a contribuit în nici un fel

la aceasta, iar faptul procurării apartamentului de către inculpat nu poate fi calificat ca acţiune

de corupere, deoarece apartamentul a fost procurat legitim, contractul de vânzare-cumpărare,

nefiind contestat de nimeni, a rămas în vigoare. Însăşi R.M. a declarat că şi-a vândut aparta-

mentul contra sumei de 9000 dolari SUA din proprie iniţiativă, nefiind silită de nimeni [23].

Aşadar, rezultă că banii sau celelalte avantaje, primite sau pretinse, trebuie să fie necuve-

nite (legal nedatorate). Prin urmare, să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata în

vederea efectuării unui act ce ţine de obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de

răspundere.

Potrivit lui A. Piontkovski, prin „nu i se cuvin” urmează de înţeles cazul în care persoana

cu funcţie de răspundere primeşte careva avantaje în calitate de persoană publică, drept o remu-

nerare personală pentru acţiunile pe care trebuie să le săvârşească [178, p.139]. A. Trainin

afirmă: „Fiecare persoană cu funcţie de răspundere îndeplineşte funcţii publice. Persoana cu

funcţie de răspundere prestează un serviciu public, fiind remunerată pentru aceasta. Din acest

punct de vedere, nu există deosebiri între persoana cu funcţie de răspundere şi alţi lucrători. Însă,

distincţia esenţială constă în aceea că nu doar funcţia prestată, dar şi remunerarea ilegală au un

caracter public, care nu poate fi în mod arbitrar înlocuit sau suplinit. Anume din aceste

considerente, atât săvârşirea de către persoanele cu funcţie de răspundere a acţiunilor contrar

intereselor publice, cât şi primirea pentru careva acţiuni legate de atribuţiile de serviciu a unor

avantaje (remuneraţii) din surse neprevăzute de lege, constituie o denaturare a legalităţii funcţio-

nării autorităţilor publice. Concluzia ce urmează a fi trasă din aceste afirmaţii rezidă în

recunoaşterea în calitate de corupere pasivă a oricărei remunerări private adresate persoanei cu

56

funcţie de răspundere, pentru înfăptuirea de acţiuni ce intră în atribuţiile ei de serviciu” [192,

p.46]. La fel, la sintagma „nu i se cuvin” se referă ceea ce se primeşte sau ce se acceptă supra

valorii legal datorate funcţionarului.

Astfel, banii sau avantajele sunt necuvenite nu doar atunci când pentru îndeplinirea unui

act gratuit se pretinde sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste ceea ce

legalmente este datorat sau când se acceptă ori când nu se refuză o promisiune care depăşeşte

ceea ce se datorează.

2.2. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM Latura obiectivă a infracţiunii este aspectul exterior al acesteia, adică acea latură a actului

de conduită interzis care se poate observa de către ceilalţi; latura obiectivă mai poate fi denumită

latură fizică, exteriorizată, conţinut constitutiv obiectiv sau aspect fizic [65, p.231]. Parcurgând

analiza de la general la particular, înainte de a purcede la examinarea propriu-zisă a aspectului

exterior al coruperii pasive, vom supune atenţiei aspectul exterior al corupţiei.

Definirea conceptului de corupţie este extrem de dificilă, aceasta căpătând multiple forme

de manifestare şi accepţiuni. S-a mai afirmat că corupţiei nu-i poate fi dată o definiţie valabilă

pentru toate societăţile, considerându-se că acest concept este evaziv, ambiguu sau restrictiv

[4, p.55].

Potrivit opiniei lui T. Mrejeru şi D. Safta [94, p.3], corupţia este starea de abatere de la

moralitate, de la datorie. După I. Mogâldea, corupţia este acţiunea unei persoane sau a unui grup

de persoane exercitată asupra altei persoane sau altui grup de persoane cu o răspundere oarecare,

spre a le determina să încalce legile onoarei, dreptăţii, muncii sau dragostei de ţară, şi, în

schimbul unor beneficii personale, să înlesnească avantaje corupătorului sau corupătorilor, fie

morale, fie materiale [97].

La rândul său, S. Ilie defineşte corupţia ca „fenomen social negativ, care rezidă în folosirea

de către persoanele cu funcţie de răspundere a funcţiei deţinute şi a posibilităţilor legate de ea în

scopul obţinerii ilicite a unor bunuri materiale sau a altor foloase (profituri) şi avantaje perso-

nale” [66, p.134]. Prin definiţia citată, autorul a urmărit realizarea unei caracterizări criminolo-

gice de esenţă a fenomenului. Autorul susţine că „corupţia trebuie tratată nu ca faptă penală, ci

ca un fenomen social, care se manifestă doar printr-o totalitate de fapte cu o esenţă identică (per-

soana cu funcţie de răspundere utilizează cu intenţie funcţia sa în scopuri personale acaparatoare)

57

şi care constituie o entitate distinctă” [66, p.134-135]. Definiţia acestui autor constituie un

fundament solid pentru formularea definiţiei generice a faptei de corupţie, aplicabilă sub aspectul

dreptului penal, deoarece indică cele două trăsături esenţiale ale acesteia: (1) „folosirea funcţiei”

şi (2) „în scopul obţinerii unor foloase personale”. Pentru a caracteriza însă plenar fenomenul,

este necesar, în opinia noastră, a o completa cu concretizarea elementului social, indicarea

periculozităţii şi a naturii sociale a acestuia fiind insuficientă.

Se cere remarcată clasificarea formelor de manifestare a corupţiei realizată de cercetător.

În opinia lui S. Ilie, „corupţia se manifestă prin următoarele forme: 1) mită; 2) autocorupere;

3) protecţionism” [66, p.135].

Mita constituie forma „clasică” a corupţiei, ea se manifestă prin modalităţi precum luarea

de mită, darea de mită şi mijlocirea mitei; iar fiecare modalitate, la rândul ei, poate fi divizată în

câteva tipuri (de exemplu, extorcare).

Autocoruperea este prezentă în situaţia în care nu există un corupător, adică nu există o

interacţiune între două părţi (de exemplu, sustragere din avutul proprietarului prin abuz de

serviciu sau contrabandă).

Protecţionismul rezidă în acordarea de către o persoană cu funcţie de răspundere, folosind

funcţia deţinută, a vreunui concurs, neprevăzut de lege, în realizarea activităţii de antreprenoriat,

fie a altei activităţi sau în contribuirea la obţinerea de privilegii şi avantaje ilicite într-o oarecare

sferă a vieţii sociale, dacă aceste acţiuni (inacţiuni) au fost comise în interese de profit sau în alte

interese personale (incriminată ca trafic de influenţă) [66, p.136].

La rândul său, V. Lapteacru defineşte corupţia în contextul triadei: mită-mituire-corupţie

[168, р.22-24]. Elementul esenţial care se regăseşte la toate aceste trei entităţi este, în opinia

noastră, „cumpărarea”. Prin „cumpărare” se înţelege atragerea unui oficial de partea sa. Cumpă-

rarea constituie metoda de atragere de partea cuiva, cu ajutorul banilor, cadourilor, a unei per-

soane oficiale, pe care ea le primeşte în calitate de mită. Elementul comun pe care îl reprezintă

„cumpărarea” face ca toate cele trei entităţi să fie parte a aceleiaşi categorii de fenomene. Totuşi,

suntem de părere că mita, mituirea şi corupţia sunt fenomene relativ distincte. Astfel, vom

încerca să realizăm o delimitare a lor: mita constituie măsura, dovada şi confirmarea preţului prin

care a putut fi realizată cumpărarea; mituirea constituie un fenomen care reflectă disfuncţiile în

activitatea multor persoane cu funcţie de răspundere şi a celor ce fac parte din structurile puterii

de stat; iar corupţia se deosebeşte esenţialmente de mituire prin aceea că se manifestă atât prin

acte infracţionale, cât şi prin fapte mai puţin periculoase pentru societate: disciplinare,

contravenţionale sau imorale, chiar dacă au un substrat comun – „cumpărarea” unei persoane

care exercită funcţii oficiale.

58

La rândul lor, S. Rădulescu şi D. Banciu realizează o tratare cuprinzătoare a fenomenului,

observând că, de fapt, „corupţia nu înseamnă numai luarea şi darea de mită, traficul de influenţă

sau abuzul de putere şi funcţie, ci şi acte de imixtiune a politicului în sfera privată, utilizarea

funcţiei publice în interes personal, realizarea unui volum de afaceri şi tranzacţii între indivizi,

grupuri şi organizaţii prin eludarea normelor de legalitate şi moralitate existente în societate”

[103, p.200], fără a oferi însă o definiţie a fenomenului.

V. Dobrinoiu consideră că, „în esenţă, corupţia reprezintă un abuz de putere în scopul

obţinerii de avantaje materiale sau alte foloase” [50, p.6].

Deşi O. Bejan susţine că formele cele mai grave ale corupţiei sunt legate, într-adevăr, de

putere, considerăm, totuşi, că corupţia există şi în celelalte segmente ale administraţiei publice,

subordonate factorilor care exercită puterea, ba chiar în instituţii, organizaţii şi întreprinderi

lipsite de funcţii administrative (şcoli, spitale, agenţii economice etc.), inclusiv în sectorul privat.

Corupţia reprezintă, în fond, un abuz, numai că termenul „abuz” este folosit în legislaţia şi ştiinţa

penală într-un sens îngust, ceea ce prezintă o serie de inconveniente de ordin terminologic. El,

însă, poate fi folosit în sens criminologic, pentru a explica mai bine semnificaţia acestui fenomen

social negativ [7, p.23].

Analizând definiţia conceptului „corupţie”, I. Nastas evidenţiază următoarele elemente

definitorii ale acesteia: utilizarea de către persoana, împuternicită să exercite funcţii publice, a

situaţiei sale de serviciu şi/sau a posibilităţilor pe care aceasta i le oferă; întotdeauna este prezent

un subiect special (persoana cu funcţie de răspundere); faptele de corupţie sunt comise cu

intenţie; scopul acesteia este obţinerea pentru sine sau pentru o terţă persoană a avantajelor

patrimoniale sau nepatrimoniale [97].

La rândul său, V. Cuşnir defineşte noţiunea de corupţie în felul următor: fapta unui funcţio-

nar public sau funcţionar angajat în sectorul privat, care constă în traficarea atribuţiilor specifice

funcţiei deţinute în schimbul unor foloase sau specularea în aceleaşi scopuri a influenţei pe lângă

funcţionarii publici, faptă prevăzută în legea penală [22, p.16].

Analizând toate aceste definiţii, examinând avantajele şi dezavantajele lor, propunem

propria viziune asupra conceptului de corupţie: corupţia este folosirea de către persoana cu

funcţie de răspundere, precum şi de către funcţionarul public de stat sau municipal, care nu

este considerat persoană cu funcţie de răspundere, a situaţiei sale de serviciu în interes de

cupiditate sau în alt interes personal, cauzând prin aceasta prejudiciu drepturilor şi

intereselor statului, ale societăţii sau ale persoanei protejate prin lege sau creând pericolul

cauzării unui astfel de prejudiciu.

59

În literatura juridică s-au sintetizat două opinii cu privire la definirea corupţiei: corupţia în

sens îngust (ca mituire) şi corupţia în sens larg (orice abuz al puterii de stat şi municipală).

Considerăm că drept temei al studiului poate fi luată opinia conform căreia corupţia este

concepută în sens mai larg. Ar fi absolut incorect să privim corupţia doar ca o simplă mituire,

chiar dacă mituirea a fost prima formă de exprimare a corupţiei. Ideea de a interpreta în sens

îngust corupţia o considerăm nereuşită. În continuare vom evidenţia semnele de bază caracte-

ristice acestui fenomen.

Sfera de existenţă a corupţiei o constituie organele de stat şi cele ale administrării publice

locale. Unii autori extind această sferă, atribuind la ea organizaţiile şi societăţile comerciale.

Considerăm întemeiată această opinie. Astfel, pericolul corupţiei constă în faptul că, la comiterea

acesteia, este prejudiciată autoritatea oricărui organ, de orice nivel. Mai mult ca atât, prin orice

metode ale corupţiei se cauzează, de obicei, pagube materiale şi alte consecinţe grave, pentru

care persoanele cu funcţie de răspundere trebuie supuse răspunderii corespunzătoare.

Subiecţi ai infracţiunilor de corupţie sunt persoane cu funcţie de răspundere, precum şi

funcţionari de stat şi cei municipali, care nu sunt persoane cu funcţie de răspundere. Dacă cu

privire la persoanele cu funcţie de răspundere ca subiecţi ai acţiunilor de corupţie în literatura de

specialitate s-a format o opinie unitară, atunci problemele cu privire la raportarea funcţionarilor

la această categorie este discutabilă. Astfel, V.S. Komissarov consideră logică atribuirea funcţio-

narilor de stat la subiecţii corupţiei, argumentându-şi opinia în felul următor: în primul rând,

aceasta determină extinderea cercului de subiecţi care ar putea fi supuşi răspunderii penale; în al

doilea rând, extinderea acestuia este incorectă, deoarece conţinutul (esenţa) corupţiei constă în

abuzul comis de persoane cu funcţie de răspundere pe motiv de cupiditate sau în scopuri

personale [159, p.30].

În contrast, deoarece funcţionarii publici, care nu sunt persoane cu funcţie de răspundere,

nu posedă împuterniciri, atunci, în opinia autorului V.S. Komissarov, ei nu pot comite acţiuni de

corupţie, ci pot fi doar participanţi la infracţiunile de corupţie [159, p.30]. N.F. Kuzneţova consi-

deră, neîntemeiat din punct de vedere criminologic, că funcţionarii publici, deşi nu sunt persoane

cu funcţie de răspundere, pot fi supuşi răspunderii penale pentru infracţiunile de corupţie.

Pericolul social al acestor persoane, în opinia ei, nu atinge nivelul antisocial al infracţionalităţii

[163, p.45].

Considerăm că necesitatea raportării funcţionarilor publici, care nu sunt persoane cu

funcţie de răspundere, la subiecţii acţiunilor de corupţie este determinată de anumite cauze.

Astfel, răspândirea, fără precedent, a corupţiei ce a luat în ultimul timp proporţii, scindarea

tuturor ramurilor puterii atât pe orizontală, cât şi pe verticală, dau temei de a căuta cele mai

60

eficiente căi şi metode de influenţare juridico-penală, inclusiv prin extinderea cercului de

subiecţi ai infracţiunilor de corupţie.

Suntem de acord, în principiu, cu opinia lui V.S. Komissarov cu privire la faptul că

funcţionarii care nu sunt persoane cu funcţie de răspundere nu au împuterniciri de funcţie.

Conţinutul, esenţa corupţiei se rezumă la folosirea de către funcţionari a situaţiei lor de serviciu

în scopuri personale şi nu doar a împuternicirilor de stat. Folosirea situaţiei de serviciu prezumă

folosirea nu doar a împuternicirilor de putere, dar şi a autorităţilor şi posibilităţilor apărute în

legătură cu ocuparea unui anumit post. Astfel, deşi funcţionarii, care nu sunt persoane cu funcţie

de răspundere, nu deţin împuterniciri autoritare, ei totuşi pot folosi autoritatea şi posibilităţile, de

care dispun în temeiul serviciului, în interes de cupiditate sau în alt interes personal.

Dacă însă funcţionarul, folosind situaţia sa de serviciu în scopuri personale, a cauzat un

prejudiciu esenţial intereselor ocrotite prin lege, trebuie să survină şi răspunderea acestuia. În

context, venim cu un exemplu când s-a confirmat că nu a fost cauzat un prejudiciu esenţial

intereselor ocrotite prin lege, deci nu a existat corupţie: C.I. a fost condamnat în baza alin.(l)

art.324 CP RM. În fapt, acesta, exercitând funcţia de medic-şef al Centrului de Medicină

Preventivă, de medic-şef sanitar de stat al raionului N., fiind persoană cu funcţie de răspundere,

la 05.09.2007, urmărind scopul de a primi bani ce nu i se cuvin, a îndeplinit o acţiune ce ţine de

obligaţiile sale de serviciu – a eliberat o autorizaţie sanitară. La concret: i-a eliberat lui I.V.

certificatul sanitar al mijlocului de transport care, conform catalogului unificat de tarife pentru

serviciile medico-sanitare, acordat de către instituţiile medico-sanitare publice, republicane,

municipale şi raionale, costă 39 lei. Însă, prin extorcare, a primit suma de 150 lei, respectiv cu

111 lei mai mult decât se cuvine. Sentinţa de condamnare a fost atacată cu apel de inculpatul

C.I., acesta solicitând casarea sentinţei, cu pronunţarea unei noi hotărâri de achitare din lipsa

în acţiunile sale a elementelor constitutive ale faptei incriminate. În motivarea apelului său,

inculpatul a indicat că a luat de la I.V. suma de 150 lei pentru perfectarea certificatului sanitar

al mijlocului de transport, fiindcă la acel moment casierul nu era şi, deci, ulterior urma să

transmită banii în casă. Nu a luat banii pentru necesităţile proprii. Pentru suma de 150 lei

primită a întocmit un bon, care ulterior a fost ridicat de la el de către poliţişti odată cu banii.

A încasat suma de 150 lei, fiindcă i-a eliberat lui I.V. atât paşaport sanitar, cât şi autorizaţie

sanitară. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 28.04.2009, apelul

declarat de C.I. a fost respins ca fiind nefondat, menţinându-se sentinţa. Ulterior, verificând

argumentele recursului ordinar, declarat în raport cu materialele cauzei, Colegiului penal lărgit

al Curţii Supreme de Justiţie l-a considerat pasibil de admitere din următoarele motive: este

incorectă acuzarea că suma de bani pentru serviciile prestate trebuia să constituie 39 lei.

61

Aceasta se infirmă şi prin declaraţiile martorilor, care, fiind angajaţi ai Centrului de Medicină

Preventivă, cunosc procedura de eliberare a paşapoartelor sanitare şi a autorizaţiilor sanitare.

Aceştia au declarat că inculpatul corect a perceput suma de 150 lei; paşaportul sanitar era

înregistrat în registrul de evidenţă al Centrului de Medicină Preventivă cu nr.224. Deci, este de

neconceput ca banii să nu fi fost predaţi în casa instituţiei [36].

Reiese că activitatea, care contravine intereselor de stat şi sociale, trebuie să aibă la bază

un interes de ordin personal. Astfel, corupţia este condiţionată nu doar de scopurile de ordin

pecuniar, dar şi de alte interese de ordin personal (protecţionism, cumătrism etc.).

În rezultatul acţiunilor de corupţie sunt încălcate grav interesele personale protejate de

lege, precum şi interesele statului. Astfel, tocmai în temeiul acestui semn se efectuează delimi-

tarea infracţiunilor de corupţie de simple acţiuni de corupţie ce atrag răspunderea administrativă,

disciplinară, civilă.

Cu privire la formele de manifestare a corupţiei, există o pluritate de opinii; totuşi, acestea

nu aduc claritate. Privitor la noţiunea de corupţie, am stabilit deja că nu putem să ne limităm la

noţiunea de corupere pasivă (activă).

V.S. Komissarov consideră că în calitate de forme penale concrete de manifestare a

corupţiei pot fi considerate abuzul de serviciu şi luarea de mită. Autorul susţine că nu orice

infracţiune de serviciu este un act de corupţie, dar orice act de corupţie este o infracţiune de

serviciu [159].

La rândul său, V. Dobrinoiu consideră că fapte de corupţie sunt faptele care intră sub

incidenţa legii penale, adică prin care persoana încearcă ori reuşeşte să determine un funcţionar

aflat în exerciţiul atribuţiilor să comită, în schimbul unor foloase materiale sau altor avantaje

necuvenite, un act contrar legii, ori contrar îndatoririlor sale de serviciu, sau să favorizeze în

orice mod persoanele implicate. Fapte de corupţie sunt considerate şi actele funcţionarilor care

acceptă, în schimbul unor avantaje, să aibă un comportament neadecvat la serviciu. Aceste

caracteristici ale corupţiei se află în coraport cu infracţiunile de luare de mită, dare de mită,

primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, infracţiuni prevăzute de Codul penal al

României [107].

Aşadar, putem concluziona că între noţiunea de corupere pasivă şi noţiunea de corupţie

există un raport de tipul ,,parte-întreg”. Noţiunea de corupere pasivă nu epuizează conţinutul

noţiunii de corupţie.

După ce am relevat mai sus aspectul exterior al corupţiei, să ne concentrăm atenţia asupra

aspectului exterior al coruperii pasive.

62

Astfel, referitor la semnele laturii obiective a infracţiunii de corupere pasivă, relevăm

următoarele: potrivit dispoziţiei de la alin.(1) art.324 CP RM, prin corupere pasivă se înţelege

fapta persoanei cu funcţie de răspundere care pretinde ori primeşte oferte, bani, titluri de valoare,

alte bunuri sau avantaje patrimoniale, fie acceptă servicii, privilegii sau avantaje ce nu i se cuvin,

pentru a îndeplini sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de obli-

gaţiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acţiune contrar acestor obligaţii, precum şi pentru a

obţine de la autorităţi distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă.

Astfel, pentru existenţa infracţiunii date, este necesar ca persoana cu funcţie de răspundere

să comită una dintre următoarele acţiuni: să pretindă, să primească sau să accepte bunurile sau

serviciile sus-indicate.

Pentru considerarea infracţiunii studiate ca fiind consumată, nu este necesar ca primirea,

pretinderea banilor sau a altor avantaje, ori înţelegerea în privinţa primirii acestora să fi fost

urmată de executare; este suficient ca persoana cu funcţie de răspundere că comită doar una din

şirul acestor acţiuni.

În cazul în care persoana cu funcţie de răspundere a primit bunul necuvenit, dar ulterior s-a

răzgândit să comită actul funcţional pentru care a primit remunerarea ilegală şi doreşte să

denunţe fapta autorităţilor, aceasta nu constituie temei pentru liberarea persoanei de răspundere

penală, dar va fi apreciată ca o circumstanţă atenuantă prevăzută de lit.g) art.76 CP RM – căinţă

sinceră sau autodenunţare. Iată de ce, considerăm ca fiind lipsite de suport juridic prevederile de

la alin.(1) art.18 al Legii cu privire la combaterea corupţiei, potrivit cărora „funcţionarii publici,

alte persoane, care s-au autodenunţat ori care au denunţat cu bună-credinţă actele de corupţie sau

faptele de comportament corupţional, sunt liberate de răspundere disciplinară, contravenţională

sau penală în modul stabilit de legislaţie”.

Trezeşte nedumerire faptul că, potrivit acestor prevederi legale, persoana cu funcţie de

răspundere nu numai că ar urma să fie liberată de răspundere penală, dar în genere să fie liberată

de oricare altă formă de răspundere – contravenţională sau disciplinară. Totuşi, într-un asemenea

caz, considerăm că prevalează prevederile Codului penal. Or, ultimul este o lege organică, deci

un act superior Legii cu privire la combaterea corupţiei. Pe cale de consecinţă, considerăm că

prevederile de la alin.(1) art.18 al Legii cu privire la combaterea corupţiei trebuie abrogate.

În sprijinul opiniei enunţate invocăm şi următoarele: în primul rând, în această lege nu este

menţionat când anume persoana cu funcţie de răspundere se poate autodenunţa, precum şi până

la care moment autodenunţul poate fi făcut. Prin urmare, persoana cu funcţie de răspundere poate

fi liberată de răspundere inclusiv şi după ce a comis actul funcţional. În al doilea rând, persoana

coruptă poate „reuşi” să se autodenunţe oricărei autorităţi, deoarece în legea menţionată mai sus

63

nu este indicat concret cărei autorităţi îi este adresată autodenunţarea. Astfel, persoana trasă la

răspundere uşor poate să invoce autodenunţarea, până la pornirea urmăririi penale, unei alte

autorităţi, cu excepţia organului de urmărire penală, astfel conducătorul primei autorităţi având

nevoie de ceva timp pentru sesizarea organului de drept. În al treilea rând, teoretic, sunt posibile

cazuri în care persoana cu funcţie de răspundere poate şantaja persoana care anterior a mai

transmis bunurile necuvenite pentru a o mai constrânge la transmiterea altor bunuri anterior

neconsimţite.

În altă ordine de idei, analizând modalităţile sub care se prezintă acţiunea prejudiciabilă

descrisă în art.324 CP RM, menţionăm că, literalmente, a pretinde înseamnă a cere insistent un

lucru; a reclama, a revendica; a avea nevoie de..., a impune ca o necesitate; a necesita

[19, p.845].

În practica judiciară, pretinderea remuneraţiei ilicite s-a atestat în cazul următor: activând

în funcţia de secretar al Consiliului orăşenesc şi al Primăriei or. E., fiind persoană cu funcţie de

răspundere, având printre atribuţiile funcţionale avizarea proiectelor de decizii ale Consiliului

local, asumându-şi răspunderea pentru legalitatea acestora, în una din zilele lunii martie 2006,

intenţionat, din interes material, B.M. a pretins de la I.C., fost posesor al unei locuinţe din or. E.,

remunerare ilicită ce nu i se cuvenea în sumă de 500 dolari SUA, pentru a nu iniţia procedura

de anulare a deciziei Consiliului orăşenesc E. privind modificarea contractului de închiriere a

spaţiului locativ, de pe numele lui I.C. pe numele lui L.B., acţiuni ce întră în cercul obligaţiuni-

lor funcţionale. Ulterior, la 12.04.2006, pe la ora 15.00, B.M. a fost reţinut de către colabora-

torii CCCEC în biroul său de serviciu din localul Primăriei or. E., în momentul când primea

suma pretinsă [38].

În context, C. Bulai, I. Oancea şi V. Dongoroz consideră că „a pretinde” înseamnă a cere

ceva stăruitor, a formula o anumită pretenţie, a impune să se dea” [54, p.136]. Pretinderea

înseamnă pretenţia, cererea formulată de către subiectul activ de a i se da bani sau alte avantaje

necuvenite, în împrejurările şi scopurile prevăzute de lege [48, p.30] şi nu implică neapărat

satisfacerea pretenţiei formulate de făptuitor [102, p.353].

Pretinderea poate fi exteriorizată prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de

comunicare, astfel ca cel căruia i se adresează să înţeleagă că i s-au pretins bani sau alte foloase.

În cazul când pretinderea se face printr-o scrisoare, se pune problema determinării

momentului în care are loc „pretinderea”, fiind posibile patru cazuri: expedierea scrisorii care

conţine pretenţia; sosirea scrisorii la destinatar; luarea la cunoştinţă a conţinutului de către

acesta; înţelegerea de către destinatar a solicitărilor ce i se adresează.

64

Când pretinderea se face printr-o scrisoare, pretinderea se va considera consumată când

destinatarul ia cunoştinţă de conţinutul cererii şi înţelege conţinutul acesteia, deoarece anterior

acestui moment ne aflăm în prezenţa unei acţiuni care încă nu s-a exteriorizat în raport cu o altă

persoană. Respectiv, doar în cazul expedierii scrisorii care conţine pretinderea vom fi în prezenţa

tentativei de pretindere a avantajului necuvenit, infracţiunea nefiind încă consumată. Nu este

necesar ca cererea să fie astfel formulată încât să poată fi înţeleasă de oricine, este suficient ca, în

raport cu împrejurările concrete, ea să fie inteligibilă pentru cel căruia i se adresează [52, p.71].

Indiferent dacă este expresă sau aluzivă, pretinderea de bani sau alte avantaje necuvenite

trebuie să fie univocă, manifestând intenţia persoanei cu funcţie de răspundere de a condiţiona de

ea îndeplinirea ori întârzierea efectuării unui act privitor la obligaţiile sale de serviciu. Destina-

tarului pretenţiei, formulate de către persoana cu funcţie de răspundere coruptă, nu i se cere să

înţeleagă semnificaţia penală a faptei, dar el trebuie să ştie că pretinderea banilor sau avantajelor

necuvenite condiţionează îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu din partea

persoanei cu funcţie de răspundere.

De regulă, infracţiunea de corupere pasivă este imposibil a fi realizată în absenţa infrac-

ţiunii corelative de corupere activă. Primirea implică darea din partea corupătorului, iar acţiunea

de primire trebuie să fie voluntară şi spontană, caracterizându-se printr-o relativă concomitenţă

între acceptarea propunerii şi primire. Dacă primirea este ulterioară actului de acceptare, suntem

deja în prezenţa unei infracţiuni consumate de corupere pasivă, iar săvârşirea acţiunii de primire

nu constituie unitatea de infracţiune [88, p.345].

Primirea nu poate fi concepută fără acceptarea prealabilă de către persoana cu funcţie de

răspundere a bunurilor necuvenite, însă între acestea există un interval de timp extrem de scurt,

care determină relativa lor concomitenţă, simultaneitate, care astfel comprimat nu îngăduie

acceptării să devină ea însăşi relevantă penal, din punctul de vedere al laturii obiective a infrac-

ţiunii de corupere pasivă [50, p.127]. Acest aspect îl ilustrează următoarea speţă: R.A. a fost

condamnat în baza alin.(1) art.324 CP RM. În fapt, activând în calitate de inspector al poliţiei

criminale, având statutul de ofiţer de urmărire penală, fiind persoană cu funcţie de răspundere,

căreia în virtutea legii i-au fost acordate drepturi şi obligaţii în vederea executării funcţiilor

autorităţilor publice, a săvârşit coruperea pasivă în următoarele circumstanţe: la 02.06.2005,

R.A. a primit spre examinare materialul cu plângerea lui N.M. privind nerestituirea de către

C.V. a împrumutului bănesc în sumă de 2000 dolari SUA. La 01.07.2005, C.V. a fost adus de

către R.A. în biroul său de serviciu. Informându-l pe C.V. că de el depinde iniţierea sau refuzul

de a porni în privinţa acestuia urmărirea penală pe semnele componenţei de infracţiune

prevăzute de art.195 CP RM, a acceptat să primească de la C.V. 500 dolari SUA, asigurându-l

65

că, pentru recompensa oferită, va adopta hotărârea despre neînceperea urmăririi penale. Astfel,

la 05.07.2005, aproximativ la ora 15.00, R.A. a fost reţinut în flagrant delict, după ce a primit de

la C.V. 200 dolari SUA [44].

Orice primire implică concomitent o acceptare, care poate interveni fie în chiar momentul

primirii, fie anterior. În cazul coruperii pasive, săvârşite prin primire, acceptarea şi primirea nu

se pot produce însă decât în acelaşi timp, deoarece dacă a avut loc o acceptare a unei promisiuni

de bani ori alte avantaje anterior primirii acestora, infracţiunea de corupere pasivă s-ar fi

consumat din momentul acceptării. Prin urmare, primirea este spontană. Aceasta o demonstrează

următoarea speţă: D.O. a fost condamnat în baza alin.(1) art.324 CP RM. În fapt, acesta,

lucrând ca specialist în secţia administrativ-militară a sect. Botanica, mun. Chişinău, militar

prin contract şi persoană cu funcţie de răspundere, a încălcat grav cerinţele art.26, 37 ale Legii

cu privire la Statutul militarilor, pct.13, 20, 22, 28 ale Regulamentului Serviciului Interior al

Forţelor Armate, art.4, 5, 42 ale Regulamentului Disciplinei Militare, cerinţe ce-l obligă să

respecte jurământul şi prevederile regulamentelor militare, alte acte ce reglementează serviciul

militar, să fie vigilent, disciplinat, cinstit. La 14.12.2007, între orele 10.00 şi 11.00, pe coridorul

Centrului Militar din mun. Chişinău, D.O. a avut o discuţie cu recrutul M.T. referitor la modul

de perfectare a adeverinţei de recrutare şi i-a propus ultimului ca, după examinarea medicală de

către toţi medicii, să se adreseze lui pentru a-i explica procedura de mai departe de primire a

adeverinţei de recrut. După finalizarea comisiei medico-militare, recrutul T.M. s-a apropiat de

D.O. şi a primit adeverinţa de recrut contra sumei de 300 lei. În continuare, D.O. a fost reţinut

în biroul său de serviciu, unde benevol a predat suma de 300 lei primită de la T.M. [25].

În cazul în care avantajele necuvenite sub formă de bani, alte valori, acordare de servicii au

fost oferite rudelor, persoanelor apropriate persoanei cu funcţie de răspundere cu acordul acesteia

din urmă, sau ea nu a refuzat asemenea fapte şi a utilizat situaţia sa de serviciu în folosul

corupătorului, fapta persoanei cu funcţie de răspundere va fi considerată corupere pasivă.

Dacă banii sunt transmişi unei rude apropiate sau unui prieten al persoanei cu funcţie de

răspundere, primirea se consideră realizată numai atunci când persoana cu funcţie de răspundere,

aflând despre remiterea avantajului necuvenit şi conştientizând că acesta îi este destinat pentru

efectuarea unui act ce ţine de obligaţiile sale de serviciu, se hotărăşte să-l primească. Pe cale de

consecinţă, primirea nu urmează a fi limitată la preluarea manuală personală de către persoana cu

funcţie de răspundere a bunurilor necuvenite care îi sunt oferite. Primirea poate fi realizată şi

prin lăsarea banilor sau avantajelor necuvenite în locul indicat de către persoana coruptă, ca să le

poată prelua oricând, să poată dispune de ele, ori prin remiterea acestora unui terţ faţă de care

avea o obligaţie ce se face astfel stinsă.

66

În cazul în care banii sau alte avantaje au ajuns la persoana cu funcţie de răspundere prin

intermediul poştei sau printr-o altă modalitate asemănătoare, destinatarul – pentru a exclude

ideea primirii – trebuie să-şi manifeste cât mai neîntârziat voinţa de a nu le accepta; el nu este

obligat să le expedieze trimiţătorului, suportând astfel cheltuielile de transport, dar, dacă nu o

face, trebuie să denunţe fapta autorităţilor [53, p.106].

Când în calitate de serviciu necuvenit sunt transmise documente, care dau dreptul la

primirea unor bunuri patrimoniale, inclusiv bani, cum ar fi cecurile, corupătorul păstrându-şi

totuşi dreptul de a dispune de aceste documente, astfel încât persoana cu funcţie de răspundere să

poată beneficia de ele doar odată cu săvârşirea acţiunilor condiţionate, în acest caz nu are loc

primirea propriu-zisă, dar acceptarea [201, р.186].

A accepta înseamnă a fi de acord cu…; a primi, a consimţi să...; a admite, a aproba, a

încuviinţa [19, p.5]. Deci, acceptarea este opusă refuzului. În context, apelăm la următorul

exemplu: I.L. a fost condamnat în baza alin.(1) art.325 CP RM. În fapt, I.L., în calitate de

director al S.R.L. „R.Co”, urmărind scopul coruperii active a unei persoane cu funcţie de

răspundere, la 04.09.2007, aproximativ la ora 12.20, în incinta Comisariatului de Poliţie al

sectorului Botanica, aflându-se în biroul de serviciu al lui R.D., care este persoană cu funcţie de

răspundere, l-a rugat să nu întocmească proces-verbal de contravenţie administrativă privind

confiscarea mărfii reţinute, propunându-i 2400 lei. În pofida refuzului exprimat de a primi banii,

I.L. i-a transmis ultimului 2400 lei, punându-i pe masa de serviciu sub carnetul de notiţe. Însă,

acţiunile sale infracţionale au fost contracarate de colaboratorii poliţiei, reţinându-l în flagrant

delict [39].

Acceptarea, ca modalitate de săvârşire a coruperii pasive, presupune acordul explicit al

făptuitorului la oferta de corupere. În acest caz, iniţiativa aparţine corupătorului care va comite

infracţiunea corelativă de corupere activă sub forma oferirii [100, p.286]. Acceptarea promisiunii

poate fi expresă, dar şi tacită. În acest caz, acceptarea rezultă din anumite manifestări care relevă

neîndoielnic acordul persoanei de a primi folosul necuvenit. Pentru consumarea acestei modali-

tăţi a laturii obiective este „suficientă acceptarea de către funcţionar a promisiunii făcute, chiar

dacă suma de bani nu i-a mai fost dată ulterior sau i-a fost dată într-un moment când pierduse

calitatea de funcţionar, prin pensionare sau în orice alt mod” [101, p.286]. La fel, „pentru exis-

tenţa infracţiunii de luare de mită este suficient ca inculpatul să accepte promisiunea unor

foloase, în scopul de a face sau de a nu face un act privitor la funcţia sa, chiar dacă foloasele

primite nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat, în concret, în ce va consta fiecare în

parte” [101, p.273].

67

În literatura de specialitate, situaţia în care funcţionarul nu respinge promisiunea de a i se

oferi anumite bunuri sau avantaje necuvenite este interpretată diferit. Unii autori consideră că în

cazul dat are loc acceptarea tacită – „acceptarea prevede exprimarea acordului cu privire la

promisiune ori nerespingerea categorică a promisiunii, adică a acceptat tacit” [3, p.158].

Considerăm o astfel de interpretare nu tocmai corectă, deoarece, potrivit alin.(2) art.3

CP RM, interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt

interzise. Nu în toate cazurile când persoana cu funcţie de răspundere nu respinge promisiunea ea

o acceptă tacit. Prin urmare, în vederea evitării unor asemenea dificultăţi, prin prisma alin.(4)

art.11 al Legii privind Codul de conduită a funcţionarului public, în care este prevăzută obligaţia

funcţionarului de a respinge avantajele necuvenite, considerăm oportună completarea dispoziţiei

de la alin.(1) art.324 CP RM cu sintagma ,,precum şi nerespingerea promisiunii”. O asemenea

cale a fost acceptată în Codul penal al României, în care, pe lângă acţiunile de pretindere, primire

şi acceptare a promisiunii, s-a indicat acţiunea de nerespingere a promisiunii.

O condiţie indispensabilă a infracţiunii de corupere pasivă este ca acţiunea de pretindere,

primire sau acceptare să fie corelativă cu obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de

răspundere. În acest context, este absolut necesar de a verifica momentul apariţiei şi stingerii

obligaţiei persoanei cu funcţie de răspundere. Astfel, obligaţia juridică specială ce dă posibilitate

de a acţiona apare din momentul intrării în vigoare a actului juridic prin care persoana este

învestită cu îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor de serviciu. De obicei, în aceste acte nu sunt

indicate toate drepturile şi obligaţiile de care dispune persoana cu funcţie de răspundere, acestea

fiind completate, de regulă, prin intermediul actelor normative. La fel, obligaţia încetează din

momentul abrogării actului normativ care o prevedea, fie din momentul în care persoana cu

funcţie de răspundere este exclusă, definitiv sau temporar, din sfera relaţiilor sociale speciale.

Sunt posibile cazuri când persoana nu a fost împuternicită în mod oficial cu anumite

atribuţii, însă ea samavolnic şi le asumă sau o face la rugămintea persoanei care în mod oficial

dispune de asemenea atribuţii. În asemenea cazuri, nu pot fi recunoscute în calitate de persoane

cu funcţie de răspundere acele persoane care în mod samavolnic şi-au atribuit anumite funcţii şi

împuterniciri. Asemenea persoane nu pot fi trase la răspundere penală pentru corupere pasivă,

deoarece lipsa unui act juridic legal întocmit de includere a persoanei în sfera relaţiilor speciale

duce la inexistenţa subiectului special şi, ca urmare, acestea urmează a fi trase la răspundere

conform altor articole ale Codului penal.

Dacă se va stabili că persoana a fost învestită cu îndeplinirea unor drepturi şi obligaţiuni de

către un organ incompetent sau cu încălcarea cerinţelor şi condiţiilor înaintate de actul normativ,

atunci această persoană nu va putea fi trasă la răspundere penală pentru lezarea obiectului special

68

protejat. Mai mult, pot să apară un şir de probleme în cazul în care de actul normativ sunt

înaintate anumite condiţii obligatorii pentru ca persoana să poată fi recunoscută în calitate de

subiect al relaţiilor speciale, cum ar fi vârsta, studiile superioare sau lipsa antecedentelor penale,

nerespectarea acestora condiţionând imposibilitatea ocupării funcţiei date, însă persoana la

momentul învestirii sale în funcţie a prezentat date denaturate privind starea reală a faptelor.

În aceste condiţii, este analizată posibilitatea tragerii persoanei la răspundere penală pentru

lezarea obiectului special. Spre exemplu, o persoană cu funcţie de răspundere a pretins careva

avantaje necuvenite, însă ulterior s-a stabilit că persoana dată a fost numită în funcţia respectivă

cu bună-ştiinţă în mod ilegal, fapt conştientizat la moment doar de către persoana care a fost

angajată în funcţia de răspundere (spre exemplu, a prezentat unele acte false despre lipsa

antecedentelor penale, diplomă falsă de studii superioare de profil, acte false privind vârsta, în

cazul când plafonul minim de vârstă este o condiţie a angajării etc.). În legătură cu aceasta,

I. Nastas afirmă că „persoana este inclusă în sfera relaţiilor sociale speciale ca urmare a calită-

ţilor speciale pe care le posedă, iar lipsa acestora, în acelaşi rând, existenţa antecedentelor

penale, generează imposibilitatea absolută de a ocupa anumite funcţii şi, drept urmare, persoana

nu mai poate fi considerată un subiect pertinent de a fi tras la răspundere penală pentru lezarea

obiectului special, ceea ce însă nu înseamnă că pentru fapta dată persoana nu poate fi trasă la

răspundere conform altor articole ale Codului penal, inclusiv conform art.351 „Uzurparea de

calităţi oficiale”. Doar prezenţa unui act legal de învestire a subiectului în funcţie în toate

cazurile este o condiţie necesară şi obligatorie pentru a-l recunoaşte în calitate de persoană cu

funcţie de răspundere [98, p.67].

Nu putem fi de acord cu o asemenea opinie, din motivul că legea penală nu prevede în mod

obligatoriu ca persoana cu funcţie de răspundere să fi obţinut funcţia în mod legal sau ilegal,

accentul urmând a fi pus pe faptul că persoana exercită de facto asemenea funcţii. Astfel, la

momentul pretinderii bunurilor necuvenite de către persoana trasă la răspundere penală, actul

privind angajarea acestei persoane în funcţie de răspundere nu este anulat; prin urmare,

păstrându-i-se valabilitatea. Or, actele administrative sau unele prevederi ale acestora declarate

ilegale îşi pierd puterea juridică la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de contencios

administrativ şi nu pot fi aplicate pe viitor.

În asemenea situaţie, considerăm că, în cazul în care persoana a fost angajată într-o funcţie

de răspundere în baza unor acte false, ea şi-a realizat în mod fraudulos un drept al său şi

nicidecum o obligaţie, cum ar fi, spre exemplu, încorporarea efectivă în rândurile Forţelor

Armate. Persoana vinovată conştientizează că, la momentul pretinderii remunerării ilegale, actul

69

privind angajarea sa nu este anulat. În consecinţă, argumentele în cauză nu pot fi considerate ca

fiind un impediment pentru tragerea la răspundere penală în baza art.324 CP RM.

La fel, este necesar ca atribuţiile de serviciu ale subiectului infracţiunii să fie stabilite în

baza unui act juridic. Prezenţa acestor obligaţii poate fi reflectată atât în actele nemijlocite de

numire în funcţie (contractul de muncă, instrucţiunea de serviciu), cât şi în actele care stau la

baza reglementării activităţii autorităţii publice (legi, acte normative subordonate legii). Aşadar,

obligaţia de a îndeplini anumite acţiuni trebuie să fie stabilită în baza unui act juridic, ca urmare

a poziţiei juridice speciale a persoanei cu funcţie de răspundere. Lipsa unei asemenea prevederi

poate avea drept consecinţă recalificarea faptei comise de persoana cu funcţie de răspundere sau

achitarea acesteia.

În sensul alin.(1) art.324 CP RM, va exista infracţiune de corupere pasivă doar dacă

acţiunile, pentru care s-a angajat persoana cu funcţie de răspundere să le comită, ţin de obligaţiile

ei de serviciu.

Fapta, pentru care se pretind bunurile necuvenite, urmează să ţină de sfera atribuţiilor de

serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de

serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri [52, p.84]. Act privitor la îndatoririle de serviciu

este actul care se înscrie în limitele competenţei persoanei cu funcţie de răspundere în cadrul

serviciului îndeplinit de către aceasta la o instituţie de stat [52, p.85]. Prin îndatoriri de serviciu

se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unei persoane cu funcţie de răspundere, potrivit normelor

care reglementează serviciul respectiv ori sunt inerente acelui serviciu [71, p.104].

Literalmente, „obligaţie” înseamnă datorie, sarcină, îndatorire; raport juridic civil prin care

una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să

dea, să facă sau să nu facă ceva [19, p.707]. Prin „atribuţie” – sferă de autoritate, de competenţă,

de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire [19, p.69].

Considerăm că folosirea sintagmei „atribuţie de serviciu” în locul celei de „obligaţie de

serviciu” ar fi mai binevenită, ar absoarbe integral sfera de acţiune a persoanei cu funcţie de

răspundere. Or, în „atribuţii” s-ar include atât obligaţiile, cât şi drepturile cu care este învestită

persoana cu funcţie de răspundere, cu atât mai mult că bunul necuvenit poate fi primit de către

persoana cu funcţie de răspundere nu doar pentru săvârşirea unor acţiuni pe care este obligată să

le îndeplinească, dar şi pentru acelea pe care are dreptul să le îndeplinească; adică, depind de

voinţa acestei persoane cu funcţie de răspundere. Ca exemplu poate servi cazul în care

judecătorul de instrucţie, examinând un demers al procurorului privind aplicarea unei măsuri

preventive în formă de arest faţă de bănuit sau învinuit, nu este obligat neapărat să aplice o

70

asemenea măsură. Iată de ce considerăm necesară şi oportună, prin prisma alin.(2) art.3 CP RM,

modificarea dispoziţiei de la alin.(1) art.324 CP RM.

Este necesar a se face distincţie între actul, a cărui îndeplinire sau neîndeplinire este

impusă prin obligaţiile legale ale persoanei cu funcţie de răspundere, şi actul facilitat de funcţie,

adică actul care nu ţine de atribuţiile persoanei cu funcţie de răspundere, dar a cărui efectuare

este posibilă în baza legăturii dintre atribuţiile acesteia şi actul îndeplinit.

O categorie de autori, considerând că există corupere pasivă chiar şi în cazul în care per-

soana cu funcţie de răspundere este retribuită pentru un act sau o abţinere doar facilitată de

funcţia sau serviciul său, menţionează că faptele în legătură cu care se primesc avantajele necu-

venite pot fi săvârşite şi, cel mai des, sunt săvârşite în limitele competenţei de serviciu a persoa-

nei cu funcţie de răspundere, dar pot să nu fie legate şi de atribuţiile de serviciu ale acesteia

[50, p.140].

În aceste cazuri, este vorba despre folosirea situaţiei de serviciu în sensul larg al cuvântului

(autoritatea, relaţiile cu alte persoane cu funcţie de răspundere, alte posibilităţi condiţionate de

funcţia pe care o deţine persoana cu funcţie de răspundere) [114]. Anterior, promovând această

idee, am avut ca suport prevederile art.187 CP RM din 1961.

La moment, nu putem fi de acord cu o asemenea părere, deoarece într-un asemenea caz

„obligaţiile de serviciu” sunt interpretate extensiv şi defavorabil pentru persoana trasă la răspun-

dere penală, astfel fiind încălcate prevederile alin.(2) art.3 CP RM. Odată cu adoptarea noului

Cod penal, a fost exclusă sintagma „sau, în virtutea funcţiei sale, aceasta poate contribui la o

asemenea acţiune (inacţiune)”, prin care a fost limitată sfera de acţiune a persoanei cu funcţie de

răspundere.

V. Dobrinoiu menţionează că actul, la care se referă corupţia, trebuie să fie de competenţa

persoanei cu funcţie de răspundere, trebuie să intre în atribuţiile funcţiei sale, pentru că numai în

acest caz se poate observa o daună efectivă sau potenţială în activitatea administraţiei publice

[52, p.85].

„Fiind vorba de o infracţiune de serviciu, ea nu poate fi reţinută în sarcina unui funcţionar

decât în cazul încălcării unei obligaţii ce intră în competenţa sa de serviciu” [88, p.402], menţio-

nează O. Loghin şi T. Toader. Deci, este necesar ca actul, pentru a cărui îndeplinire, neîndepli-

nire etc., persoana cu funcţie de răspundere pretinde, primeşte bani, să facă parte din sfera

atribuţiilor de serviciu ale acesteia, adică să fie un act privitor la obligaţiile sale de serviciu.

Această cerinţă, în viziunea noastră, este cerinţa-cheie pentru existenţa infracţiunii de corupere

pasivă.

71

Prin Hotărârea sa din 11.03.1996, Plenul Curţii de Supreme de Justiţie explică că „subiect

al acestei infracţiuni poate fi şi persoana cu funcţie de răspundere, care, deşi nu avea nemijlocit

competenţa pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea unor acţiuni în interesul celui care corupe,

însă, în virtutea atribuţiilor sale de serviciu, putea, contra unui folos necuvenit, să ia măsuri în

scopul săvârşirii acestor acţiuni de către alte persoane cu funcţie de răspundere”. La propunerea,

inclusiv a autorului prezentei lucrări, în proiectul Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie

din 30.03.2009, adoptate în prima lectură, o asemenea explicaţie nu mai există.

Prin urmare, în cazurile în care persoana cu funcţie de răspundere primeşte un bun necu-

venit pentru fapte care nu sunt într-o legătură cu atribuţiile sale de serviciu, dar a căror săvârşire

putea să o obţină de la alte persoane cu funcţie de răspundere graţie legăturilor personale, de

rudenie sau oricăror altor legături, atunci acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere nu pot fi

calificate ca corupere pasivă, dar, în dependenţă de caz, ca trafic de influenţă sau escrocherie.

În conformitate cu art.326 CP RM, prin trafic de influenţă înţelegem primirea sau extor-

carea de bani, săvârşită intenţionat de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are

influenţă asupra unui funcţionar, în scopul de a-l face să îndeplinească ori să nu îndeplinească

acţiuni ce intră în obligaţiile lui de serviciu, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu

săvârşite. Drept exemplu, care evocă natura juridică a traficului de influenţă, prezentăm urmă-

toarele speţe: P.V., activând în calitate de reprezentant al reclamantei N.G. într-o cauză civilă

privind declararea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare a unui apartament, s-a prevalat

de influenţa presupusă asupra: judecătorului care examina respectiva cauză, în scopul de a-l

face să emită o hotărâre în folosul lui N.G.; asupra colaboratorilor Procuraturii UTA Gagauzia,

în procedura cărora se afla cauza penală intentată în baza cererii lui N.G. pe faptul confec-

ţionării şi folosirii documentelor oficiale false la înstrăinarea apartamentului corespunzător, în

scopul de a adopta o hotărâre în folosul lui N.G.; asupra judecătorilor instanţelor judecătoreşti

ierarhic superioare, în scopul de a menţine hotărârea primei instanţe. Astfel, în perioada

23.04.2007-01.10.2007, P.V. a extorcat de la soacra lui N.G., C.S., 2000 dolari SUA. La

01.10.2007, P.V. a fost reţinut în flagrant de către colaboratorii CCCEC [31]; la 21.06.2005,

susţinând că are influenţă asupra unor funcţionari din cadrul Secţiei Evidenţă şi Documentare a

Populaţiei a sect. Centru, mun. Chişinău, A.S. a primit de la Ţ.E. 150 dolari SUA, pentru a

urgenta înregistrarea temporară în Republica Moldova a cetăţenilor Federaţiei Ruse, M.S.,

M.A., şi a cetăţeanului Ucrainei, Z.T. [30].

M. Vidaicu, în cadrul delimitării infracţiunii de corupere pasivă de traficul de influenţă,

atenţionează asupra subiectului acestor două infracţiuni, menţionând că coruperea pasivă este o

infracţiune comisă de persoana cu funcţie de răspundere, pe când subiectul traficului de influenţă

72

este persoana care are influenţă asupra unui funcţionar, dar care poate fi şi persoană cu funcţie de

răspundere [122]. Însă, considerăm că legiuitorul ar trebui să diferenţieze influenţa exercitată de

o persoană cu funcţie de răspundere faţă de alte persoane cu funcţie de răspundere, aceasta fiind

cu mult mai periculoasă.

În cazul în care corupătorul transmite persoanei cu funcţie de răspundere sau unei alte

persoane avantaje necuvenite, pentru ca aceasta să influenţeze un funcţionar, fapta ultimilor se

califică ca trafic de influenţă, însă fapta corupătorului rămâne în afara legii penale, dat fiind

faptul că Codul penal nu prevede răspunderea penală pentru persoana care transmite avantaje

necuvenite pentru a instiga traficarea funcţiei.

Aceasta constituie o lacună esenţială a legii penale, lacună care poate fi înlăturată prin

introducerea în Codul penal a art. 3261 „Instigarea la traficul de influenţă”, potrivit căruia s-ar

sancţiona penal „promisiunea, oferirea sau darea de avantaje necuvenite unei persoane care are

sau susţine că are influenţă asupra unui funcţionar în scopul de a-1 face să îndeplinească ori să

nu îndeplinească acţiuni ce intră în obligaţiile lui de serviciu, indiferent dacă asemenea acţiuni au

fost sau nu săvârşite”.

Nu putem fi de acord cu autorii care afirmă că urmează a fi calificată ca corupere pasivă

fapta persoanei cu funcţie de răspundere care primeşte avantaje necuvenite pentru a efectua

careva acţiuni, pe care obiectiv nu poate să le săvârşească, acestea fiind în afara competenţei sale

de serviciu. A. Kviţinia este de părere că „acţiunile părţilor, în asemenea situaţie, includ în sine

nu doar o caracteristică obiectivă faţă de acţiunile săvârşite de persoana cu funcţie de răspundere,

precum şi faţă de posibilităţile, pe care aceasta le deţine, dar şi unele momente subiective,

precum ar fi intenţia persoanei cu funcţie de răspundere corupte de a săvârşi anumite acţiuni sau,

cel puţin, promiterea pe care o dă corupătorului de a săvârşi acţiunile dorite de acesta, cu toate că

în realitate nu a avut o atare intenţie, nici posibilitate” [155, p.77].

Totuşi, susţinem opinia, potrivit căreia în asemenea cazuri fapta persoanei cu funcţie de

răspundere nu poate fi calificată drept corupere pasivă, deoarece în lege se menţionează despre

acţiuni care constituie atribuţiile de serviciu ale persoanei [52, p.86]. De altfel, o asemenea

interpretare îşi găseşte suportul său juridic în alin.(2) art.3 CP RM.

Dacă în momentul pretinderii bunurilor necuvenite persoana cu funcţie de răspundere nu

avea în nici un mod, potrivit atribuţiilor sale de serviciu, posibilitatea şi competenţa de a

îndeplini promisiunea făcută, însă a lăsat să se creadă că are abilitatea legală în acest sens, fapta

nu poate fi calificată drept corupere pasivă, ci, în dependenţă de caz, ca escrocherie sau trafic de

influenţă.

73

De aceeaşi părere este şi autorul rus B. Zavidov, care menţionează că primirea de către o

persoană cu funcţie de răspundere a avantajelor necuvenite pentru săvârşirea de acţiuni

(inacţiuni), pe care persoana cu funcţie de răspundere nu le poate săvârşi din cauza că nu are

atribuţii de serviciu în acest sens, urmează a fi calificată, cu condiţia existenţei intenţiei de a

obţine aceste avantaje, drept escrocherie [151, р.10].

În sensul alin.(1) art.324 CP RM, persoana cu funcţie de răspundere poate să comită fapta

atât prin acţiune (semnarea actului administrativ, liberarea de răspundere contravenţională sau

penală, angajarea la serviciu etc.), cât şi prin inacţiune – în cazul în care persoana coruptă nu

îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere acţiunile solicitate de la ea.

Pentru calificarea infracţiunii de corupere pasivă, este suficient ca actul, pentru a cărui

săvârşire persoana cu funcţie de răspundere pretinde la bunuri necuvenite, să intre în competenţa

acesteia, fiind irelevant faptul dacă ea a avut dreptul de a-l efectua. În acest sens, s-a afirmat, în

contradictoriu, că nu va exista latura obiectivă a infracţiunii de corupere pasivă în cazul când, în

perioada în care persoana cu funcţie de răspundere se află în concediu legal – de odihnă sau

medical (fără să-şi fi reluat temporar serviciul), o altă persoană a fost desemnată legal să o

înlocuiască, competenţa de efectuare a acţiunii revenind acesteia din urmă” [52, p.89].

Nu putem accepta această idee, din considerentul că legea cere numai ca actul negociat de

persoana cu funcţie de răspundere, în schimbul bunurilor necuvenite, să facă parte din sfera

atribuţiilor de serviciu ale acesteia, nu şi ca persoana cu funcţie de răspundere să mai dispună de

dreptul de a-l săvârşi. Dar, indiferent de aceasta, concediul de odihnă sau medical este un drept al

persoanelor încadrate în muncă, acordat fie pentru refacerea capacităţii de muncă după scurgerea

unei anumite perioade lucrate, fie pentru însănătoşirea celor bolnavi: „Orice salariat care

lucrează în baza unui contract individual de muncă beneficiază de dreptul la concediu de odihnă

anual” (alin.(3) art.112 din Codul muncii al Republicii Moldova din 28.03.2003 [17]).

Concediul nu are drept consecinţă întreruperea sau suspendarea raporturilor de muncă. Pe

perioada concediului, beneficiarul lui nu mai este obligat să presteze munca, să exercite atribu-

ţiile de serviciu în cadrul funcţiei deţinute. Legislaţia nu a instituit pentru cel încadrat în muncă

interdicţia de a exercita activităţi specifice funcţiei sale în perioada aflării în concediu şi nici nu

prevede invalidarea actelor în asemenea împrejurări. Actele efectuate de către persoana cu

funcţie de răspundere, în perioada aflării în concediu, nu sunt nici nule şi nici anulabile pe acest

temei [48, p.39].

În viziunea noastră, comportă interes interpretarea semnului „contrar acestor obligaţii”,

privind calificarea cazurilor când o persoană cu funcţie de răspundere comite, contra unui bun

necuvenit, unele acţiuni ilegale. Acţiunile ilegale, pe care poate să le săvârşească persoana cu

74

funcţie de răspundere, pot fi dintre cele mai diferite, nu neapărat legate de infracţiunile săvârşite

în exclusivitate de către persoane cu funcţie de răspundere.

Potrivit dispoziţiei de la alin.(1) art.324 CP RM, sunt echivalate, în ce priveşte pericolul

social, cazurile când persoana cu funcţie de răspundere comite, contra unei remunerări ilegale,

acţiuni legale (ce ţin de obligaţiile ei de serviciu) cu cazurile în care se comit acţiuni ilegale

(contrar acestor obligaţii). Or, aceste modalităţi sunt plasate într-un singur alineat, pentru care se

prevede o singură sancţiune.

În viziunea noastră, aceasta nu corespunde principiilor individualizării pedepsei, ultimul

caz fiind evident mai periculos. Motiv din care considerăm oportun a atribui săvârşirea unor acte

ilegale la agravantele infracţiunii de corupere pasivă, la cele prevăzute de alin.(2) art.324 CP

RM. În sprijinul opiniei enunţate, ne raliem la opinia lui V. Dobrinoiu, potrivit căreia „în legă-

tură cu această împărţire a faptelor de corupţie pasivă, se observă că în cazul corupţiei proprii

(când mita a fost luată pentru ca subiectul să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de

serviciu), spre deosebire de corupţia improprie (când mita a fost luată pentru ca funcţionarul să

îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale

de serviciu), trebuie luată în consideraţie o dublă violare a îndatoririlor subiectului: una reală

(constând în nesocotirea interdicţiei de a accepta retribuţii necuvenite) şi alta potenţială

(constând în posibilitatea încălcării unor îndatoriri de serviciu)” [52, p.39].

Acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere, contrare obligaţiunilor de serviciu, pot să

întrunească elementele constitutive ale unei alte infracţiuni sau pot să constituie o abatere dis-

ciplinară, contravenţională sau civilă, precum şi să constituie o infracţiune separată. În cazul în

care persoana cu funcţie de răspundere a săvârşit, contra unui bun necuvenit, acţiuni ce întrunesc

elementele constitutive ale unei alte componenţe de infracţiune, acţiunile persoanei cu funcţie de

răspundere urmează a fi calificate prin concurs: pentru coruperea pasivă şi infracţiunea care

ulterior a fost comisă. „Infracţiunea de luare de mită nu absoarbe faptele săvârşite de funcţio-

narul corupt, pentru a satisface pe mituitor, daca acestea constituie infracţiuni distincte. Sunt

distincte acele infracţiuni prin care funcţionarul care a luat mită aduce atingere şi altor valori

sociale, cum ar fi, de pildă, dacă funcţionarul mituit distruge anumite valori, falsifică acte, favo-

rizează un infractor etc. În asemenea situaţii, funcţionarul necinstit va răspunde atât pentru luare

de mită, cât şi pentru celelalte infracţiuni, în concurs real” [12, p.163]. Săvârşirea, însă, de către

persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni legale sau a unor încălcări, care nu întrunesc

elementele constitutive ale vreunei infracţiuni, nu necesită o calificare suplimentară [186, p.28].

În alt context, referitor la sintagma „a obţine de la autorităţi distincţii, funcţii, pieţe de

desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”, considerăm că ea urmează a fi exclusă din alin.(1)

75

art.324 CP RM, potrivit regulii că o singură faptă nu poate fi prevăzută de două sau de mai multe

ori în Codul penal. În cazul dat, obţinerea de la autorităţi a unor distincţii, funcţii, pieţe de

desfacere constituie nu altceva decât o modalitate a îndeplinirii unei acţiuni ce ţine de obligaţiile

de serviciu ale persoanei corupte.

Una dintre cele mai importante pentru calificare rămâne întrebarea dacă, pentru a califica

fapta drept corupere pasivă, este sau nu nevoie de a condiţiona acţiunile persoanei cu funcţie de

răspundere de remunerarea ilicită. La fel, apare întrebarea privind delimitarea dintre coruperea-

cumpărare şi coruperea-mulţumire.

Cu privire la soluţionarea acestei probleme au fost expuse mai multe opinii contradictorii,

iar calificarea faptelor de genul acesta nu este uniformă în practica judiciară.

După A. Estrin, „nu putem considera că cel care primeşte bunul necuvenit şi nu comite

acţiuni infracţionale este mai puţin periculos sau în genere nu prezintă pericol social. Însuşi

faptul de obţinere a bunurilor necuvenite de la cineva deja construieşte unele relaţii de depen-

denţă dintre cele două persoane, însă, din altă parte, caracterizează persoana care ia bunurile

necuvenite ca individ ce poate târgui cu funcţiile sale” [200, р.57].

Aşadar, se consideră că plata, transmisă persoanei cu funcţie de răspundere pentru acţiunile

comise în trecut, întotdeauna, din punctul de vedere al celui care o dă, este destinată pentru a se

asigura de bunăvoinţa persoanei respective în viitor; deci, cel care o dată a promis sau a oferit

bunuri necuvenite le va promite sau le va oferi şi în viitor. Conţinutul infracţiunii se atestă nu

doar în cazurile de cumpărare a persoanei cu funcţie de răspundere, dar şi în cazurile de primire a

mulţumirii pentru acţiunile comise în interesele corupătorului fără un acord preliminar între părţi.

La primirea bunurilor necuvenite, faptul că beneficiul material este anume ilegal trebuie să fie

realizat de conştiinţa celui vinovat. Spre exemplu, o persoană cu funcţie de răspundere,

acţionând la serviciu (asistenţă la intrare în instituţie de învăţământ, la spitalizare, la acordarea

gradului de calificare etc.) conform cererilor altei persoane cu funcţie de răspundere, sau a

rudelor şi cunoscuţilor şi primind pentru aceasta mulţumire în formă de bunuri materiale, bani,

sau alte valori, clar conştientizează că le primeşte anume pentru acţiunile efectuate cu aplicarea

împuternicirilor sale de funcţie.

Unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai acestui punct de vedere este B.V. Voljenkin:

„Obiectul infracţiunii în cazurile de dare-luare a mitei sunt relaţiile publice ce privesc

funcţionarea normală a aparatului de administrare de stat. Unul dintre elementele acestor relaţii

sociale este caracterul public-juridic de remunerare a activităţilor de serviciu ale persoanelor cu

funcţie de răspundere, care permite obţinerea de către aceste persoane a unor beneficii strict

determinate şi în mărimile stabilite de lege; deci, activităţile acestor persoane trebuie să fie

76

gratuite pentru persoanele, ale căror interese le satisfac. Dacă persoana cu funcţie de răspundere

acceptă beneficiul ilegal, conştientizând că acest beneficiu este dat pentru comportamentul

corespunzător la serviciu (legitim sau ilegal), atunci există un pericol pentru relaţiile publice sus-

menţionate şi subiectul infracţiunii trebuie să poarte răspundere pentru luare de mită” [132].

De asemenea, conform opiniei lui B.V. Voljenkin, oferirea bunurilor necuvenite, date în

calitate de corupere–cumpărare, este cu mult mai periculoasă decât coruperea-mulţumire.

O asemenea opinie era împărtăşită de Plenul Curţii Supreme de Justiţie. În pct.6 al Hotă-

rârii din 11.03.1996 ,,Cu privire la răspunderea penală pentru mituire” se explică că răspunderea

penală pentru mituire survine indiferent de faptul când a fost înmânată mita – până sau după

săvârşirea acţiunii sau inacţiunii, precum şi de faptul dacă mita a fost dinainte condiţionată, au

fost sau nu îndeplinite acţiuni în interesul mituitorului.

În aşa fel, Plenul Curţii Supreme de Justiţie consideră că, pentru conţinutul infracţiunii de

luare-dare a mitei, nu are importanţă condiţionarea mitei prin acţiunile (inacţiunile) din partea

persoanei cu funcţie de răspundere [113].

Alături de acest punct de vedere, există şi altul, la care ne raliem. El constă în aceea că

condiţionarea acţiunilor persoanei cu funcţie de răspundere prin oferirea bunurilor necuvenite

reprezintă o condiţie necesară pentru tragerea persoanei cu funcţie de răspundere la răspundere

penală. Coruperea-mulţumire nu condiţionează acţiunile celui corupt şi nu reprezintă o cauză

pentru comiterea acţiunilor. Deci, se realizează după executarea acţiunilor în favoarea celui care

dă bunurile necuvenite independent de expectativa de primire a lor. Adică, nu poate fi conside-

rată exemplu de perturbare a activităţii aparatului de administrare de stat. Iată de ce, avem

rezerve faţă de temeinicia aplicării răspunderii conform alin.(1) art.324 CP RM în următoarea

situaţie: G.I. activa în funcţia de primar al satului M., raionul Drochia, fiind persoană cu funcţie

de răspundere, abilitată cu o serie de atribuţii de serviciu: asigurarea executării deciziilor con-

siliului local; numirea, stabilirea atribuţiilor şi eliberarea din funcţie a şefilor de subdiviziuni,

de servicii, de întreprinderi municipale din subordine, a personalului primăriei, conducerea şi

controlarea activităţii acestora; stabilirea atribuţiilor viceprimarului (viceprimarilor); exercita-

rea în condiţiile legii a supravegherii activităţilor din târguri, pieţe, parcuri, spaţii verzi, locuri

de distracţie şi agrement şi luarea de măsuri operative pentru buna lor funcţionare; eliberarea

autorizaţiilor şi licenţelor prevăzute de lege; asigurarea securităţii traficului rutier şi pietonal

prin organizarea circulaţiei transportului, prin întreţinerea drumurilor, podurilor şi instalarea

semnelor rutiere în raza teritoriului administrat etc. Folosind intenţionat situaţia de serviciu, la

07.07.2008, aproximativ la ora 15.50, acţionând din interes material, G.I. a primit ca mulţumire

de la C.F., perceptorul fiscal al Primăriei satului M., raionul Drochia, bani ce nu i se cuvin, în

77

sumă de 100 dolari SUA, pentru îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de obligaţiile sale de serviciu –

eliberarea certificatului care atestă faptul că lui C.F. i se permite deschiderea unei rute de

transport a pasagerilor Bălţi – M. – Drochia [45].

Considerăm că cel mai mare pericol, care se ascunde în coruperea pasivă, este cumpărarea

persoanelor cu funcţie de răspundere. La transmiterea bunurilor materiale, corupătorul asociază

această transmitere cu cumpărarea persoanei cu funcţie de răspundere.

Cât priveşte explicaţiile Plenului Curţii Supreme de Justiţie, recomandarea potrivit căreia

urmează să se confirme prezenţa coruperii pasive indiferent de faptul dacă bunurile necuvenite

au fost condiţionate anterior, suscită critici întemeiate. ,,Primirea onorariului necondiţionat

anterior – subliniază A. K. Kviţinia – nu poate fi calificată ca corupere a persoanei cu funcţie de

răspundere, pentru că acţiunile au fost comise fără legătură cu onorariul şi primirea onorariului

nu este legată cu folosirea împuternicirilor acordate” [155, p.56-57].

În aşa fel, interdependenţa dintre acţiunile (inacţiunile) din partea persoanei cu funcţie de

răspundere şi primirea de către aceasta a bunurilor necuvenite pentru realizarea lor în viitor este

o condiţie necesară, obligatorie a infracţiunii de corupere pasivă.

Primirea bunurilor necuvenite necondiţionat, după comiterea acţiunilor ce ţin de obligaţiile

de serviciu, nu poate fi considerată corupere pasivă. Într-o astfel de situaţie, acţiunile (inacţiu-

nile) au loc fără a se conta pe o remunerare ilegală, şi primirea bunurilor necuvenite nu este

legată de aplicarea împuternicirilor de funcţie.

Susţinătorii acestei poziţii au demonstrat că, pentru condiţionarea faptei persoanei corupte

prin oferirea avantajului necuvenit, nu este obligatoriu să fie determinate toate detaliile acordului

între părţi. Adesea, ele rezultă din relaţiile de subordonare, deci nu este nevoie de un acord spe-

cial. În aşa situaţii, se stabileşte o dependenţă permanentă între cel care promite, oferă bunurile

necuvenite şi cel care le acceptă sau le primeşte. Iar funcţiile ultimului sunt bine cunoscute

primului. De aceea, întotdeauna există o condiţionare a comportamentului persoanei cu funcţie

de răspundere. Altfel spus, bunurile necuvenite determină linia necesară a comportamentului

celui ce le primeşte. Deci, una dintre caracteristicile specifice ale coruperii pasive este interde-

pendenţa dintre oferirea bunurilor necuvenite şi comportamentul persoanei cu funcţie de răspun-

dere care le primeşte.

Reieşind din aceasta, putem concluziona că comportamentul de serviciu în interesele cuiva

şi primirea ulterioară a onorariului ca semn de mulţumire pentru un asemenea comportament,

atunci când iniţial persoana cu funcţie de răspundere nu a urmărit să primească careva onorariu,

nu trebuie calificat drept corupere pasivă. În această situaţie, onorariul nu a condiţionat

78

activitatea de serviciu a persoanei respective şi nu a putut constitui factorul stimulativ al

activităţii în cauză. Deci, persoana cu funcţie de răspundere a acţionat în mod obişnuit.

În asemenea circumstanţe poate fi atestată existenţa infracţiunii de corupere pasivă numai

în cazul când sunt prezenţi următorii doi factori intercorelaţi, şi anume: 1) bunurile necuvenite,

care au fost sau sunt primite de către persoana cu funcţie de răspundere este unicul stimul pentru

a acţiona (inacţiona) în modul respectiv; 2) persoana a contat pe onorariu după comiterea

acţiunilor; temeiurile de a conta pe onorariu pot fi diferite: practica precedentă de comunicare cu

cel interesat, particularităţile individual-psihologice ale acestuia etc.

Analizând prevederile art.324 CP RM, ajungem la concluzia că legiuitorul a avut în vedere

doar coruperea-cumpărare, deoarece avantajul necuvenit este dat sau promis pentru ca persoana

cu funcţie de răspundere să îndeplinească ori să întârzie sau grăbească îndeplinirea unei acţiuni

ce ţine de obligaţiile ei de serviciu ori contrar acestor obligaţii. Respectiv, în legea penală se are

în vedere primirea unui avantaj (sau promisiunea lui) pentru faptele care vor fi realizate în viitor

şi care, respectiv, sunt condiţionate de avantajul necuvenit. Primirea ulterioară, necondiţionată a

unor bunuri necuvenite constituie o faptă care este apropiată coruperii pasive, însă care prezintă,

comparativ cu aceasta, un grad mai diminuat de pericol social. Prin urmare, coruperea pasivă

întotdeauna presupune o condiţionare de un comportament respectiv din partea persoanei cu

funcţie de răspundere. Prin condiţionare, înţelegem prezenţa acordului verbal, literal sau

concludent dintre subiecţii coruperii active şi ai coruperii pasive (condiţionarea obiectivă şi

subiectivă); în cazul lipsei de acord – persoana cu funcţie de răspundere contează pe remunerarea

ilegală în viitor (condiţionarea subiectivă).

2.3. Concluzii la Capitolul 2

În final, în urma studierii elementelor constitutive obiective ale infracţiunii de corupere

pasivă, formulăm următoarele concluzii:

1) corupţia este folosirea de către persoana cu funcţie de răspundere, precum şi de către

funcţionarul public de stat sau municipal, care nu este persoană cu funcţie de

răspundere, a situaţiei sale de serviciu în interes de cupiditate sau în alt interes personal,

cauzând prejudiciu drepturilor şi intereselor statului şi ale persoanei protejate prin lege

sau creând pericolul cauzării unui astfel de prejudiciu;

79

2) obiectul juridic special al infracţiunii de corupere pasivă îl formează relaţiile sociale a

căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală impun comportarea cinstită, corectă,

onestă a oricărui funcţionar în raporturile sale de serviciu cu cetăţenii, combaterea

faptelor de venalitate prin care sunt lezate prestigiul, autoritatea, credibilitatea de care

trebuie să se bucure autoritatea, instituţia organului statal, unitatea în care făptuitorul îşi

desfăşoară activitatea;

3) infracţiunea prevăzută la art.324 CP RM nu are obiect material, în asemenea cazuri fiind

vorba despre obiectul destinat coruperii;

4) în calitate de obiecte destinate coruperii pot să apară, inclusiv, obiectele retrase din

circuitul civil, deoarece ele nu încetează a fi obiecte ale dreptului real şi comportă un

caracter material;

5) în calitate de servicii destinate coruperii pot fi considerate, inclusiv, serviciile cu caracter

sexual. Dacă unei persoane cu funcţie de răspundere îi este oferită o femeie (sau

bărbat), ale cărei (sau ale cărui) servicii sunt plătite, fapt despre care persoana cu

funcţie de răspundere este informată, atunci acceptarea unui astfel de serviciu urmează

a fi calificată drept corupere pasivă;

6) pentru a considera infracţiunea de corupere pasivă ca fiind consumată, în cazul

promiterii de servicii, privilegii sau avantaje, nu este necesar sa fie concretizat ce

anume va primi persoana cu funcţie de răspundere;

7) în cazul în care banii sau celelalte avantaje primite nu vor avea caracterul de retribuţie,

ci va fi invocat un alt titlu, vom fi în prezenţa abuzului de putere sau abuzului de

serviciu. Fapta va constitui abuz de putere sau abuz de serviciu, dacă motivarea

destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folosul propriu al persoanei cu funcţie

de răspundere, ci al unităţii conduse de către aceasta;

8) banii sau celelalte avantaje, primite sau pretinse, trebuie să fie necuvenite (legal

nedatorate); prin urmare, să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata în

vederea efectuării unui act ce ţine de obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de

răspundere;

9) pentru a considera infracţiunea de corupere pasivă ca fiind consumată nu este necesar ca

primirea, pretinderea banilor sau a altor avantaje, ori înţelegerea în privinţa primirii

acestora să fi fost urmată de executare; este suficient ca persoana cu funcţie de

răspundere că comită doar una din aceste acţiuni;

10) dacă banii sunt transmişi unei rude apropiate sau unui prieten al persoanei cu funcţie

de răspundere, primirea se consideră realizată doar atunci când persoana cu funcţie de

80

răspundere, aflând despre remiterea avantajului necuvenit şi conştientizând că acesta îi

este destinat ei pentru efectuarea unui act ce ţine de obligaţiile sale de serviciu, se

hotărăşte să-l primească. Astfel, primirea nu urmează a fi limitată la preluarea manuală

personală de către persoana cu funcţie de răspundere a bunurilor necuvenite care îi sunt

oferite. Primirea poate fi realizată şi prin lăsarea banilor sau avantajelor necuvenite în

locul indicat de către persoana coruptă ca să le poată prelua oricând, să poată dispune

de ele, ori prin remiterea acestora unui terţ faţă de care avea o obligaţie ce se face astfel

stinsă;

11) în art.324 CP RM legiuitorul a avut în vedere doar coruperea-cumpărare, nu şi

coruperea-mulţumire. Primirea ulterioară, necondiţionată, a unor bunuri necuvenite

constituie o faptă care este apropiată coruperii pasive, însă care prezintă, comparativ cu

aceasta, un grad mai diminuat de pericol social. Prin urmare, coruperea pasivă întot-

deauna presupune o condiţionare de un comportament respectiv din partea persoanei cu

funcţie de răspundere.

81

3. ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE SUBIECTIVE ŞI

A CIRCUMSTANŢELOR AGRAVANTE ALE

INFRACŢIUNII DE CORUPERE PASIVĂ

3.1. Subiectul infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM Până în prezent, noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere îşi găseşte o interpretare

diferită în doctrina penală şi în practica judiciară, ceea ce indică asupra necesităţii de a analiza

semnele persoanei cu funcţie de răspundere, precum şi statutul unor categorii de lucrători în

vederea posibilităţii atribuirii lor la categoria de persoane cu funcţie de răspundere.

În context, este de menţionat că, potrivit art.330 CP RM, se stabileşte răspunderea pentru

primirea de către un funcţionar al autorităţii publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organi-

zaţii de stat, care nu este persoană cu funcţie de răspundere, a unei recompense ilicite sau a unor

avantaje patrimoniale pentru îndeplinirea unor acţiuni sau acordarea de servicii ce ţin de obliga-

ţiile lui de serviciu.

Menţionăm că în art.2 al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public

nu e folosită noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere, fiind utilizată doar noţiunea de

funcţionar public, prin care se înţelege „persoană fizică numită, în condiţiile prezentei legi, într-o

funcţie publică”.

Potrivit art.3 al Legii privind combaterea corupţiei şi protecţionismului (actualmente

abrogată), subiecţi ai actelor de corupţie şi protecţionism se consideră funcţionarii cărora li se

acordă permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere, fie în virtutea unei

însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor într-un serviciu public

sau într-o altă instituţie, ori într-o întreprindere sau organizaţie de stat, funcţionarii care exercită

acţiuni administrative de dispoziţie şi organizatorico-economice.

În acelaşi timp, în Legea cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei nu e definită

noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere, fiind însă specificată lista subiecţilor actelor de

corupţie: „Sub incidenţa prezentei legi cad persoanele cu statut public care îşi utilizează statutul

contrar intereselor generale ale societăţii, după cum urmează: persoanele care deţin funcţii de

demnitate publică; funcţionarii publici; judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, mili-

tarii, colaboratorii serviciului diplomatic, ai serviciului fiscal, ai serviciului vamal, ai Centrului

pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, ai organelor securităţii statului, afacerilor

interne; conducătorii şi adjuncţii lor din instituţiile publice, din întreprinderile de stat sau

municipale, din societăţile comerciale cu capital majoritar de stat”.

82

Considerăm că Codul penal, în calitate de lege organică, are supremaţie asupra legilor

enunţate mai sus. Iată de ce, la relevarea înţelesului noţiunii de persoană cu funcţie de răspun-

dere, urmează a se reieşi anume din definiţia noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere

formulată în art.123 CP RM.

Odată cu adoptarea noului Cod penal, s-a făcut distincţia între infracţiunile săvârşite de

persoane cu funcţie de răspundere şi infracţiunile săvârşite de persoane care gestionează

organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale. Astfel, art.123 CP RM conţine

definiţia noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere, iar art.124 CP RM conţine definiţia

noţiunii de persoană care gestionează o organizaţie comercială obştească sau altă organizaţie

nestatală.

Această concepţie a legiuitorului moldovean este în conformitate cu Convenţia penală

privind corupţia, care face distincţie între coruperea pasivă (activă) a agenţilor publici naţionali

(art.2, 3) şi coruperea pasivă (activă) în sectorul privat (art.7, 8). De exemplu, la infracţiunea de

luare de mită (art.333 CP RM), având ca subiect o persoană care gestionează o organizaţie

comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală, nu o persoană cu funcţie de răspundere, se

referă următoarea speţă: V.N. a fost numit în funcţia de şef al secţiei de montare a utilajului

interior de gaze în cadrul S.R.L. ,,C.-G.”. Deşi se subordonează conducătorului instituţiei,

exercită anumite atribuţii ale unui lucrător cu funcţie de răspundere din cadrul unei întreprin-

deri comerciale, dispune de anumite drepturi şi obligaţiuni din prevederile instrucţiunilor de

funcţie, de însărcinări funcţionale stabilite de normativele interne ale organizaţiei, precum şi se

supune altor prevederi ale diferitelor acte legislative, care reglementează domeniul de deservire

a populaţiei, în special privind montarea şi utilizarea aparatelor de gaze naturale. Astfel, V.N.,

reieşind din prevederile art.124 CP RM, este considerat persoană care gestionează o organi-

zaţie comercială, căreia în organizaţia indicată i se acordă, permanent, prin numire, anumite

drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor sau acţiunilor administrative de dispoziţie

ori organizatorico-economice. În virtutea funcţionalei pe care o deţine, V.N. acceptă şi dispune

subalternilor montarea aparatelor de gaze, a utilajului interior de gaze şi primeşte în audienţă

persoane fizice cu cererile scrise adresate întru conectarea la reţelele de utilizare a gazelor

naturale în corespundere cu proiectele prealabil formulate. Faptul pentru care a fost pus sub

învinuire constă în următoarele: la 11.07.2007, aproximativ la ora 14.00, fiind în exercitarea

funcţiilor de serviciu şi aflându-se în biroul său de serviciu, l-a primit în audienţă pe P.V. Acesta

a înaintat o cerere scrisă solicitând montarea utilajului interior de gaze, la care a anexat

proiectul şi documentaţia aferentă. La rândul său, V.N., după examinarea prealabilă a cererii şi

a documentelor prezentate de P.V., în conformitate cu prevederile instrucţiunilor de funcţie a

83

şefului secţiei de montare a utilajului de gaze a S.R.L. ,,C.-G.”, aprobate la 24.01.2006, urma să

adopte decizia asupra valabilităţii lor. În cazul în care nu va constata vreo piedică la montare,

trebuia să aplice pe cerere viza corespunzătoare şi să dispună subalternilor organizarea

montării, deplasarea tehnicianului la faţa locului, deschiderea contului de decontare; adică,

urma să organizeze şi să asigure realizarea lucrului. Însă, la momentul depunerii şi examinării

cererii, V.N. nu şi-a îndeplinit obligaţiunile sale funcţionale sus-indicate, astfel punându-l pe

P.V. într-o situaţie de dependenţă, deoarece ultimul nu a putut să-şi valorifice dreptul la

utilizarea gazelor naturale. De asemenea, V.N. i-a explicat lui P.V. că lucrările solicitate pot fi

efectuate într-un termen nedeterminat şi i-a comunicat că montarea utilajului poate avea loc

efectiv peste 20 de zile de la înaintarea cererii, dar contra unei plăţi suplimentare – în valoare

de 100 euro, sumă destinată lui personal. La 13.07.2007, în jurul orelor 15.00, V.N., folosindu-

se de starea de vulnerabilitate a solicitantului, primindu-l repetat în audienţă, a luat de la P.V.

1600 de lei, bani ce nu i se cuvin şi pe care i-a primit pentru a accepta cererea de montare şi a

urgenta organizarea montării utilajului interior de gaze, acţiuni pe care el era obligat să le

îndeplinească fără a pretinde o plată adăugătoare sau un avantaj patrimonial pentru sine [29].

Este necesar a menţiona că, la momentul adoptării Codului penal din 1961, potrivit art.183,

prin noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere se înţelegea „persoana căreia, într-o întreprin-

dere, instituţie, organizaţie de stat sau obştească, i se acordă permanent sau provizoriu prin

numire, alegere sau prin încredinţarea unei însărcinări – anumite drepturi şi obligaţii în vederea

exercitării funcţiilor autorităţii publice sau întreprinderii de acţiuni administrative de dispoziţie şi

organizatorico-economice”.

Odată cu trecerea la economia de piaţă şi apariţia societăţilor pe acţiuni, a celor cu răspun-

dere limitată etc., care nu se încadrau în noţiunea de „organizaţie de stat sau obştească”,

legiuitorul a inclus în cadrul noţiuni de persoană cu funcţie de răspundere şi persoanele cărora:

„în autorităţile publice, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie, indiferent de tipul de proprie-

tate şi forma juridică de organizare, li se acordă permanent sau provizoriu – în virtutea legii, prin

numire, alegere sau prin încredinţarea unei însărcinări – anumite drepturi şi obligaţii în vederea

exercitării funcţiilor autorităţii publice sau întreprinderii de acţiuni administrative de dispoziţie

ori organizatorico-economice” [74]. Aşadar, la acel moment, la categoria de persoane cu funcţie

de răspundere se atribuiau atât persoanele din sectorul public, cât şi cele din sectorul privat.

Curtea Constituţională verificând, la acea etapă, constituţionalitatea art.183 CP RM din

1961, sub aspectul includerii în categoria de persoane cu funcţie de răspundere a persoanelor din

sectorul privat, a statuat: „Excluderea sintagmei „indiferent de tipul de proprietate şi forma

juridică de organizare” din art.183 din Codul penal, fără o reglementare legală suplimentară,

84

poate avea drept consecinţă lezarea drepturilor şi intereselor legale ale cetăţenilor întruniţi în

organizaţii obşteşti şi care desfăşoară o activitate obştească, de întreprinzător ori o altă activitate

legală, precum şi ale persoanelor juridice, poate genera acţiuni ilegale din partea persoanelor cu

funcţie de răspundere, ceea ce ar fi în contradicţie cu art.16 din Constituţie, care prevede că toţi

cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii, fără deosebire de avere, cu alin.(1) art.54

din Constituţie, potrivit căruia exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai

prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a

sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea anchetei

penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii, cu art.7 din Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi cu art.26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile

civile şi politice” [61].

Potrivit alin.(1) art.123 CP RM, prin ,,persoană cu funcţie de răspundere” se înţelege per-

soana căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale

ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin

numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării

funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-

economice.

În aşa mod, drept persoane cu funcţie de răspundere sunt considerate: a) persoanele care

exercită funcţiile autorităţii publice; b) persoanele care, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie

de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, dispun de anumite drepturi

şi obligaţiuni în vederea întreprinderii de acţiuni administrative de dispoziţie; c) persoanele care,

în cadrul aceloraşi întreprinderi, instituţii, organizaţii, pot întreprinde, în baza drepturilor şi

obligaţiunilor sale, unele acţiuni de ordin organizatorico-economic.

Reprezentanţi ai autorităţii publice sunt funcţionarii organelor de stat învestiţi cu dreptul de

a înainta cerinţe, precum şi de a lua decizii obligatorii pentru executare de către angajaţii întrep-

rinderii, instituţiei, organizaţiei, indiferent de apartenenţa departamentală, şi membrii consiliilor

raionale şi locale, judecătorii, procurorii, anchetatorii, lucrătorii organelor de poliţie, inspectorii

de stat etc.

Lucrătorii tehnici şi neoperativi ai organelor administrative (grefierii, consultanţii, dactilo-

grafele, şoferii) nu pot fi consideraţi persoane cu funcţie de răspundere. Cu toate acestea, dacă o

persoană lucrează în cadrul organului administrativ şi nu este reprezentant al autorităţii publice,

dar deţine o funcţie, va fi considerată persoană cu funcţie de răspundere.

85

Potrivit lui V. Kiricenko, „legea în mod direct subliniază legătura persoanei cu funcţie de

răspundere cu puterea, în sensul atribuţiilor speciale care îi sunt conferite şi care lipsesc la alţi

angajaţi” [156, p.30].

Unul dintre elementele de bază, care constituie temei pentru atribuirea persoanei la cate-

goria de reprezentant al autorităţii publice legale, este „atribuirea dreptului de a efectua în cursul

serviciului acţiuni care generează efecte obligatorii pentru un număr important de cetăţeni, iar,

uneori, pentru toţi cetăţenii” [194, p.43].

Potrivit explicaţiilor oferite de către Plenul Judecătoriei Supreme a Republicii Belarus, „la

reprezentanţi ai puterii se atribuie lucrătorii instituţiilor şi serviciilor de stat împuterniciţi cu

dreptul, în limitele competenţei, de a înainta cerinţe, precum şi de a lua decizii obligatorii spre

executare de către cetăţeni, întreprinderi, instituţii, servicii, indiferent de activitatea lor şi de

organul căruia i se supun” [179].

Totuşi, în legislaţie nu este prevăzută lista exhaustivă a persoanelor care sunt considerate

persoane cu funcţie de răspundere. Prin urmare, la examinarea unor cauze penale concrete,

instanţele judecătoreşti urmează să analizeze cercul îndatoririlor de serviciu ale persoanei trase la

răspundere penală.

Nu putem fi de acord cu acei autori care menţionează că „pot fi recunoscute ca persoane cu

funcţie de răspundere persoanele care au dreptul de a întreprinde în baza funcţiilor de serviciu

acţiuni ce pot da naştere unor consecinţe de ordin juridic” [21, p.27]. O asemenea interpretare

este lărgită, permite atribuirea la această categorie a unui cerc nedeterminat de persoane, ceea ce

vine în contradicţie cu prevederile de la alin.(2) art.3 CP RM. În plus, precum am menţionat mai

sus, componenţa de infracţiune prevăzută de art.324 CP RM este o componenţă formală,

infracţiunea fiind consumată din momentul pretinderii, primirii sau acceptării bunurilor necuve-

nite, astfel nefiind obligatorie şi necesară survenirea unor consecinţe de ordin juridic, la care fac

trimitere autorii menţionaţi.

Dacă vom reieşi doar din analiza gramaticală a art.123 CP RM, atunci constatăm că în el

nu se spune nimic despre persoanele care îşi îndeplinesc datoria obştească. Analiza logică a

art.349 ,,Ameninţarea sau violenţa săvârşită asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a

unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească” din Codul penal ne permite să spunem că

legiuitorul diferenţiază aceste categorii de persoane. Cu toate acestea, spre deosebire de alte

legislaţii penale (de exemplu, de cea a Ucrainei), noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere

din Codul penal al Republicii Moldova consemnează exercitarea funcţiilor autorităţilor publice

în virtutea încredinţării unei însărcinări.

86

Practica judiciară atribuie la categoria de persoane cu funcţie de răspundere pe reprezen-

tanţii obştimii, care înfăptuiesc acţiuni în vederea exercitării funcţiilor de asigurare a ordinii de

drept şi a securităţii publice (colaboratori netitulari ai poliţiei rutiere, ajutorii obşteşti ai procu-

rorilor etc.). O asemenea practică deja s-a consacrat şi la momentul actual nu poate fi criticată.

Ca reprezentanţi ai autorităţii publice sunt consideraţi şi inspectorii silvici, piscicoli,

vameşii etc.

Persoane cu funcţie de răspundere sunt considerate persoanele care, permanent sau provi-

zoriu, exercită într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau municipală funcţii de ordin

organizatorico-economic sau administrativ de dispoziţie.

Prin ,,funcţii de ordin organizatorico-economic” se înţelege funcţiile prin care se înfăp-

tuieşte conducerea colectivelor sau sectoarelor de muncă, activitatea de producere a unor lucră-

tori (selectarea şi repartizarea cadrelor, planificarea muncii, organizarea muncii subalternilor,

menţinerea disciplinei de muncă etc.).

Asemenea funcţii îndeplinesc conducătorii şi adjuncţii conducătorilor întreprinderilor,

instituţiilor, organizaţiilor, indiferent de forma de proprietate, conducătorii subdiviziunilor

structurale (şefii şi adjuncţii şefilor de direcţii, secţii, laboratoare, catedre etc.), conducătorii

sectoarelor de muncă (maiştrii, şefii de şantiere şi de brigadă etc.) etc. De aceea, oricare lucrător,

care are în subordonarea sa o altă persoană, exercită funcţii de ordin organizatorico-economic şi

este persoană cu funcţie de răspundere.

Aşadar, semnele distinctive ale funcţiilor organizatorico-economice sunt: existenţa în

subordine a unor persoane; dreptul de angajare şi concediere, precum şi dreptul de stimulare sau

de sancţionare; dreptul de a înainta subalternilor cerinţe obligatorii pentru executare, precum şi

dreptul de a exercita controlul asupra executării lor.

Prin funcţii administrative de dispoziţie se înţelege împuternicirile privind dirijarea şi

dispunerea de patrimoniu, stabilirea ordinii de păstrare, prelucrare şi gestionare a acestui patri-

moniu, asigurarea controlului asupra acestor operaţiuni, organizarea deservirii sociale a popu-

laţiei etc.

Pentru recunoaşterea persoanei drept persoană cu funcţie de răspundere nu importă dacă ea

îndeplineşte funcţiile sale pentru o remunerare sau fără ea.

Conform legii penale, persoana cu funcţie de răspundere poate să îndeplinească atribuţiile

sale temporar, în baza unei împuterniciri speciale. Dar ea numai atunci va avea calitatea de

persoană cu funcţie de răspundere, când va fi învestită cu funcţii de ordin organizatorico-

economic sau administrativ de dispoziţie în modul prevăzut de lege.

87

În cazul în care persoana din proprie iniţiativă îşi atribuie aceste împuterniciri, ea nu poate

fi considerată persoană cu funcţie de răspundere.

În practică se atestă cazuri când unor lucrători de rând li se încredinţează îndeplinirea unor

acţiuni utile de ordin gospodăresc (de a primi sau a da în primire unele valori materiale, de a le

însoţi în timpul transportării, de a cumpăra bunuri pentru întreprindere etc.). Dat fiind faptul că

aceste acţiuni poartă un caracter pur gospodăresc, economic dar nu administrativ de dispoziţie,

persoanele care le săvârşesc nu pot fi recunoscute, fie şi temporar, persoane cu funcţie de

răspundere.

Încă în 1964, V. Şcerbinin şi-a expus părerea că un avocat, după încheierea acordului cu un

client, dobândeşte drepturile unei persoane cu funcţie de răspundere în virtutea unei încredinţări

speciale [198]. Cu o asemenea părere nu putem fi de acord. Or, încheierea acordului nu lărgeşte

cercul de atribuţii ale avocatului şi nu-l împuterniceşte a săvârşi acţiuni nici de ordin adminis-

trativ de dispoziţie, nici de ordin organizatorico-economic. Acordul în cauză constituie doar

temei pentru a începe îndeplinirea atribuţiilor profesionale în vederea apărării intereselor

clientului.

Potrivit alin.(1) art.1 al Legii Republicii Moldova cu privire la avocatură din 19.07.2002

[76], avocatura este o instituţie de drept independentă a societăţii civile, menite să asigure, pe

bază profesională, acordarea de asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în

scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului

la înfăptuirea justiţiei. Astfel, în sensul normei enunţate, avocatul are un statut de liber profe-

sionist, îndeplineşte acţiuni cu caracter profesional şi nicidecum acţiuni de ordin administrativ de

dispoziţie sau organizatorico-economic. Aşadar, avocaţii nu pot fi consideraţi persoane cu

funcţie de răspunde.

O condiţie generală pentru recunoaşterea unei sau altei categorii de persoane ca fiind cu

funcţie de răspundere este, fără îndoială, caracterul acţiunilor îndeplinite. Uneori, unele şi

aceleaşi persoane pot îndeplini în baza funcţiunii lor acţiuni de ordin organizatorico-economic

sau administrativ de dispoziţie şi, concomitent cu ele, acţiuni de ordin profesional sau tehnic.

De aceea, momentul decisiv în asemenea cazuri, în baza căruia vom afirma prezenţa unei

infracţiuni comise de o persoană cu funcţie de răspundere, va depinde de faptul dacă această

persoană într-un caz concret a întreprins anume acţiuni de ordin organizatorico-economic sau

administrativ de dispoziţie, şi nu alte acţiuni.

Nu sunt subiecţi al infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere lucrătorii

întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor de stat, care exercită funcţii pur profesionale sau

tehnice.

88

„Dacă concomitent cu îndeplinirea acestor funcţii ei sunt învestiţi cu funcţii de ordin

administrativ de dispoziţie sau organizatorico-economic, ei sunt consideraţi persoane cu funcţie

de răspundere (de exemplu, medicul, pentru remunerare ilicită în legătură cu eliberarea

certificatului medical, participă în calitate de membru al Consiliului de expertiză medicală a

vitalităţii sau medico-militară; profesorii instituţiilor de învăţământ, pentru remunerare ilicită,

participă la exercitarea funcţiilor lor ca membri ai comisiilor de examinare sau calificare etc.)”.

O asemenea interpretare se regăseşte în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din

11.03.1996, precum şi în proiectul Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 30.03.2009.

Cu o asemenea părere putem fi de acord doar parţial. Plus la aceasta, proiectul sus-numit a

lăsat nereglementate următoarele aspecte:

– în toate cazurile profesorii instituţiilor de învăţământ urmează a fi consideraţi persoane

cu funcţie de răspundere?

– în toate cazurile medicii, care sunt persoane cu funcţie de răspundere, urmează a fi traşi

la răspundere penală pentru corupere pasivă, în cazul primirii de către ei a banilor,

hârtiilor de valoare sau a altor foloase de ordin patrimonial?

– pot fi considerate persoane cu funcţie de răspundere persoanele care poartă răspundere

materială pentru bunurile încredinţate lor?

– pot fi considerate persoane cu funcţie de răspundere notarii?

– pot fi considerate persoane cu funcţie de răspundere persoanele care gestionează socie-

tăţile comerciale cu capital de stat majoritar?

Să le analizăm consecutiv. Întrebarea privitor la statutul profesorilor în cadrul instituţiilor

de învăţământ nu şi-a găsit răspunsul său univoc. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie

din 11.03.1996 prevede posibilitatea recunoaşterii acestor persoane ca persoane cu funcţie de

răspundere doar în cazul în care ele participă la consiliile de examinare sau de calificare etc.

V.I. Soloviov consideră că profesorii din cadrul instituţiilor de învăţământ superior şi

mediu de specialitate sunt persoane cu funcţie de răspundere [188]. Deşi activitatea pedagogică

nu este administrativă, totuşi unele funcţii de dispoziţie acestei activităţi îi sunt proprii. Într-

adevăr, acţiunile persoanelor sus-numite pot da naştere unor consecinţe de ordin juridic

(rezultatul examenului la o sesiune poate oferi sau nu dreptul de a continua studiile, rezultatul

examenului de licenţă poate oferi sau nu dreptul de a primi diploma respectivă etc.). Cu toate

acestea, cu o asemenea opinie nu putem fi de acord.

Autorul recunoaşte că profesorii pot îndeplini numai acţiuni de dispoziţie, pe când legea

penală cere, pentru a recunoaşte o persoană ca fiind cu funcţie de răspundere, exercitarea de către

ea a funcţiilor administrative de dispoziţie. La fel nu pare a fi justă trimiterea la faptul că

89

acţiunile persoanelor, care lucrează ca profesori în aceste instituţii, pot da naştere unor

consecinţe cu caracter juridic şi, reieşind din aceasta, ele pot fi considerate persoane cu funcţie

de răspundere.

N. Egorova consideră că activitatea profesorilor şi a medicilor de facto ar comporta un

caracter subfuncţional administrativ de dispoziţie, care în anumite situaţii poate să se transforme

în funcţii administrative de dispoziţie, exprimate, spre exemplu, în eliberarea ilegală a unui

certificat medial, aceste acţiuni având incidenţă juridică asupra altei persoane [148]. Pe aceeaşi

poziţie s-a situat şi practica judiciară a Federaţiei Ruse [174].

Nu putem fi de acord cu acei autori care susţin că, deşi primirea examenelor şi colocviilor

intră în atribuţiile de serviciu (profesionale) ale persoanei, de decizia care va fi luată de acea

persoană depinde producerea unor efecte juridice; astfel, precum medicul care, apreciind starea

pacientului, eliberează în mod ilegal, contra plată, un certificat şi, respectiv, este tras la răspun-

dere pentru corupere pasivă, în mod similar trebuie de calificat şi fapta profesorului care apre-

ciază cunoştinţele studentului sau elevului sub influenţa unor foloase necuvenite [175].

În ce ne priveşte, suntem de părere că, examinând studenţii şi elevii, profesorii apreciază

cunoştinţele lor cu stabilirea unei note corespunzătoare [116]. Primirea de colocvii, de examene

este prevăzută de şarja pedagogică a fiecărui profesor. Prin urmare, aceste acţiuni intră în cercul

atribuţiilor lor profesionale, şi nicidecum administrative de dispoziţie sau organizatorico-

economice. Îndeplinirea în timpul exercitării obligaţiunilor a unor acţiuni, care pot avea unele

consecinţe cu caracter juridic, nu serveşte temei de a recunoaşte persoana ca fiind cu funcţie de

răspundere. În cazul de faţă, dacă vom stabili o legătură directă între nota cu care au fost

apreciate cunoştinţele elevului sau ale studentului şi consecinţele acestei aprecieri, se va lărgi

neîntemeiat cercul de persoane cu funcţie de răspundere.

În această ordine de idei, este de reţinut următoarea interpretare judiciară: conform art.324

CP RM, subiect al infracţiunii de corupere pasivă poate fi doar persoana cu funcţie de răspun-

dere, care a săvârşit acţiuni cuprinse de dispoziţia acestei norme penale. Materialele cauzei

confirmă că T.L. activa în calitate de profesoară de bază într-o instituţie de stat – Colegiul

Politehnic. O condiţie generală pentru recunoaşterea unei sau altei categorii de persoane ca

fiind cu funcţie de răspundere este caracterul acţiunilor îndeplinite. Uneori, unele şi aceleaşi

persoane pot îndeplini în baza funcţiunii lor acţiuni de ordin organizatorico-economic sau

administrativ de dispoziţie şi, concomitent cu ele, acţiuni de ordin profesional sau tehnic. De

aceea, momentul hotărâtor în asemenea cazuri, în baza căruia urmează a fi constatată prezenţa

infracţiunii de corupere pasivă comise de persoana cu funcţie de răspundere, va depinde de

faptul dacă această persoană într-un caz concret a întreprins anume acţiuni de ordin

90

organizatorico-economic sau administrativ de dispoziţie şi nu alte acţiuni. Profesorii, exami-

nând elevii, apreciază cunoştinţele lor cu stabilirea unei note corespunzătoare. Primirea

examenelor este prevăzută de şarja pedagogică a fiecărui profesor şi aceste acţiuni intră în

cercul atribuţiilor lor profesionale. Lui T.L. nu i-a fost imputată încălcarea vreunei atribuţii de

membru al comisiei de examinare. În baza celor constatate, rezultă că T.L., verificând cunoş-

tinţele elevelor în cauză, şi-a îndeplinit atribuţiile sale de profesoară şi aceste acţiuni nu pot fi

considerate având caracter administrativ de dispoziţie ori organizatorico-economic [27].

În altă privinţă, precum am văzut mai sus, Plenul Curţii Supreme de Justiţie recunoaşte

profesorii ca persoane cu funcţie de răspundere în cazul în care ei sunt membri ai consiliilor de

examinare, ai comisiilor de stat de admitere sau de absolvire a instituţiilor de învăţământ.

Considerăm că o asemenea părere este criticabilă.

Comisia de admitere se formează din rândul profesorilor, care nu nemijlocit participă la

aprecierea cunoştinţelor abiturienţilor. Membrii acestei comisii organizează şi supraveghează

modul de desfăşurare a examenelor de admitere, soluţionează conflictele apărute pe parcursul

lor, precum şi alte chestiuni legate de admitere. Este cert şi vădit faptul că aceste persoane sunt

împuternicite cu funcţii de ordin administrativ de dispoziţie şi sunt considerate persoane cu

funcţie de răspundere. Dar, în ce priveşte profesorii care sunt membri ai comisiei de examinare,

adică nemijlocit apreciază cunoştinţele abiturienţilor, ca persoane cu funcţie de răspundere ei nu

pot fi consideraţi, deoarece în cazul de faţă se realizează numai împuternicirile lor profesionale.

Chiar şi preşedintele Comisiei de examinare (încă o dată atragem atenţia: de examinare, dar nu

de admitere), nu poate fi considerat persoană cu funcţie de răspundere, deoarece el este profesor,

numai că cu un stagiu mai mare, cu o experienţă mai bogată, a cărui funcţie este de a reprezenta

comisia profesională cu privire la aprecierea cunoştinţelor.

Prin Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative din

19.11.1997 [75], Codul penal din 1961 a fost completat cu art.1893 ,,Primirea de către funcţionar

a recompensei nelegitime”. La fel, art.330 CP RM stabileşte răspunderea penală pentru primirea

de către un funcţionar al autorităţii publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat,

care nu este persoană cu funcţie de răspundere, a unei recompense ilicite sau a unor avantaje

patrimoniale pentru îndeplinirea unor acţiuni sau pentru acordarea de servicii ce ţin de obligaţiile

lui de serviciu.

Drept subiect al acestei infracţiuni poate fi numai un funcţionar al autorităţii publice, al

altei întreprinderi, instituţii sau organizaţii de stat, care nu este persoană cu funcţie de răspun-

dere. Deci, însuşi legiuitorul diferenţiază funcţionarul de o persoană cu funcţie de răspundere.

91

Prin urmare, în viziunea noastră, profesorii numai atunci vor fi consideraţi persoane cu

funcţie de răspundere, când vor ocupa un post legat de îndeplinirea funcţiilor administrative de

dispoziţie: rector, director, decan, şef de catedră, şef de secţie etc. Dar, pentru abuz de serviciu,

corupere pasivă, fals în acte publice etc., persoanele sus-numite vor purta răspundere penală

numai în cazurile când vor face uz de funcţiile lor administrative de dispoziţie, şi nicidecum de

împuternicirile lor profesionale.

Rezumând, considerăm că în proiectul Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova, adoptate în prima lectură la 30.03.2009, explicaţia, conform căreia

profesorii fac parte din rândul persoanelor cu funcţie de răspundere, urmează a fi exclusă,

deoarece poate servi ca temei al unei interpretări lărgite a noţiunii de persoană cu funcţie de

răspundere, ceea ce intră în contradicţie cu alin.(2) art.3 CP RM.

Numeroase discuţii (atât în doctrina dreptului penal, cât şi în practica judiciară) se poartă în

jurul calificării faptelor socialmente periculoase comise de către medici sau alţi lucrători

medicali. În timpul exercitării atribuţiilor lor profesionale – de tratare a bolnavilor, medicii, alţi

lucrători medicali nu pot fi consideraţi persoane cu funcţie de răspundere, deoarece nu întreprind

acţiuni de ordin organizatorico-economic sau administrativ de dispoziţie.

Subscriem următorului punct de vedere: „Medicul care, exercitându-şi atribuţiile sale

profesionale, în timpul examinării pacientului primeşte de la acesta un folos oarecare, nu trebuie

considerat persoană cu funcţie de răspundere, în sensul art.324 CP RM, fiindcă el activa nu în

calitate de persoană cu funcţie de răspundere. Acţiunile sale nu comportau aspectul administrativ

de dispoziţie ori organizatorico-economic” [170, p.130]. Totodată, nu putem fi de acord cu

opinia expusă în acest context de A. Kviţinia: „Unul şi acelaşi medic nu poate concomitent să fie

persoană cu funcţie de răspundere şi să nu fie în această calitate. Orice medic care lucrează într-o

instituţie medicală este persoană cu funcţie de răspundere, deoarece el, în procesul activităţii

sale, întotdeauna poate să îndeplinească funcţii administrative de dispoziţie ori organizatorico-

economice având urmări juridice (eliberează certificat de boală, alte certificate etc.)” [155,

p.56-57].

Primirea de către medici a unei recompense sau a unor avantaje patrimoniale de la cetăţeni

pentru îndeplinirea unor acţiuni, care intră în atribuţiile lor profesionale, nu poate fi considerată

corupere pasivă. În context, are dreptate C. Sima, când afirmă: „Nu se poate susţine că un medic

poate fi considerat sau asimilat unui simplu funcţionar ce exercită o însărcinare în serviciul unei

instituţii de stat, pentru că, în caz contrar, s-ar ignora conţinutul şi caracteristicile profesiunii

medicale. Profesiunea medicală, prin caracteristicile sale specifice, se realizează în cadrul

spitalelor, clinicilor sau cabinetelor medicale, medicul bucurându-se de toată independenţa

92

profesională, decizia lui neputând fi supusă nici unei constrângeri administrative sau de altă

natură, ceea ce nu caracterizează pe funcţionarul public, subordonat administrativ şi supus

deciziilor ierarhice superioare” [108, p.680].

Considerăm că medicii, indiferent de funcţia pe care o ocupă, în cazul când acordă con-

sultaţii medicale sau efectuează operaţii, activează în aria strict profesională, deci nu posedă

calitatea de persoane cu funcţie de răspundere. Aceasta nu înseamnă însă că primirea de avantaje

necuvenite, pentru înfăptuirea acţiunilor pur profesionale de către medic, sunt în afara legii

penale, asemenea acţiuni urmând a fi calificate în baza art.330 CP RM. Astfel, aducem ca

exemple speţele următoare: C.A. a fost condamnat în baza lit.a) alin.(2) art.330 CP RM. În fapt,

exercitând funcţia de medic psihonarcolog în cadrul Instituţiei medico-sanitare publice a

Spitalului raional C., a fost numit responsabil de organizarea şi desfăşurarea cursului de opt ore

prevăzut pentru instruire antialcoolică, antidrog şi testare alcooloscopică a conducătorilor

mijloacelor de transport. Tot el elibera persoanelor care au făcut cursuri de şoferi avizul

consultativ privind starea sănătăţii din punct de vedere narcologic. În mod repetat a primit

recompense ilicite pentru acordarea de servicii ce ţin de obligaţiile lui de serviciu. Astfel, pentru

certificatele ce confirmau audierea cursului de opt ore prevăzut pentru instruirea conducătorilor

mijloacelor de transport, pe care le-a eliberat persoanelor care nu au frecventat acest curs, a

primit în biroul său de serviciu: în luna februarie 2006, de la C.S., bani în sumă de 200 lei, pe

care i-a însuşit; în luna februarie 2006, de la R.D., bani în sumă de 134 lei, pe care i-a însuşit;

în luna februarie 2006, de la A.P., bani în sumă de 67 lei, pe care i-a însuşit; în luna februarie

2006, de la M.I., bani în sumă de 100 lei, pe care i-a însuşit; în luna martie 2006, de la L.D.,

bani în sumă de 67 lei, pe care i-a însuşit; în luna martie 2006, de la H.V., bani în sumă de 180

lei, pe care i-a însuşit; la 06.03.2006, de la I.I., bani în sumă de 67 lei, pe care i-a însuşit; la

27.04.2006, de la P.G., bani în sumă de 150 lei, pe care i-a însuşit; la 27.04.2006, de la R.I.,

bani în sumă de 70 lei, pe care i-a însuşit; la 28.04.2006, de la M.M., bani în sumă de 120 lei, pe

care i-a însuşit; la 28.04.2006, de la T.P., bani în sumă de 180 lei, pe care i-a însuşit; la

28.04.2006, de la S.V., bani în sumă de 100 lei, pe care i-a însuşit [32]; F.V. a fost condamnat în

baza alin.(1) art.330 CP RM. Acesta activa ca medic obstetrician-ginecolog şi deţinea funcţia de

şef al Secţiei obstetrică şi ginecologie din cadrul IMSP „Spitalul raional Făleşti”, fiind numit în

această funcţie în baza ordinului nr.3 din 06.01.1999. Adică, era funcţionar în instituţia

respectivă, neavând calitatea de persoană cu funcţie de răspundere. În fapt, la 17 şi 18 ianuarie

2005, F.V. a primit de la D.P. şi T.A. bani ce nu i se cuvin în sumă totală de 450 lei, pentru

acordarea de asistenţă medicală pacientei gravide T.O., exprimată în primirea naşterii, adică

servicii ce ţin de obligaţiile lui de serviciu [34].

93

Un interes deosebit prezintă următorul caz din practica judiciară: D.S. a fost condamnat în

baza alin.(1) art.330 CP RM. La urmărirea penală, acţiunile lui D.S. au fost încadrate în baza

alin.(1) art.324 CP RM. D.S. exercita funcţia de medic-narcolog în spitalul raional H., nefiind

persoană cu funcţie de răspundere. În fapt, la 15.09.2005, în incinta spitalului H. a primit de la

D.I. bani ce nu i se cuveneau în sumă de 500 lei. Pentru aceşti bani a confirmat concluzia

„treaz” în procesul-verbal al examinării medicale de constatare a faptului de consumare a

alcoolului şi a stării de ebrietate a lui D.I. Acesta, de fapt, consumase băuturi alcoolice. Nefiind

de acord cu sentinţa nominalizată, acuzatorul de stat a declarat apel, în care a solicitat casarea

sentinţei cu pronunţarea unei noi hotărâri de condamnare a lui D.S. în baza alin.(1) art.324

CP RM, motivând că acesta este persoană cu funcţie de răspundere, care a comis corupere

pasivă, şi că instanţa nejustificat a reîncadrat acţiunile lui. Prin decizia Colegiului penal al

Curţii de Apel Chişinău apelul a fost respins ca nefondat cu menţinerea sentinţei instanţei de

fond. În hotărârea sa, instanţa de apel a menţionat că a fost pronunţată o sentinţă legitimă şi

întemeiată. Argumentele acuzatorului de stat au fost respinse, deoarece D.S., ocupând funcţia de

medic-narcolog, examina starea de ebrietate alcoolică, dar nu efectua expertize şi nu era învestit

cu funcţie de ordin administrativ de dispoziţie sau organizatorico-economic. Nefiind de acord cu

sentinţa instanţei de fond şi cu decizia instanţei de apel, procurorul a declarat recurs ordinar, în

care a solicitat casarea hotărârilor pronunţate, rejudecarea cauzei şi condamnarea lui D.S. în

baza alin.(1) art.324 CP RM. Instanţa de recurs a conchis că instanţele de fond şi de apel just au

concluzionat vinovăţia lui D.S. De asemenea, instanţa de recurs a menţionat că recalificarea

acţiunilor de la alin.(1) art.324 CP RM la alin.(1) art.330 CP RM este justificată prin faptul că

exercitarea funcţiei de medic-narcolog nu cade sub incidenţa persoanelor cu funcţie de

răspundere, prevăzută de art.123 CP RM. Ca medic-narcolog, D.S. nu era învestit cu dreptul de

a exercita acţiuni de ordin administrativ de dispoziţie sau organizatorico-economic [64].

Este cazul de menţionat că, deşi Judecătoria Supremă a Federaţiei Ruse a recunoscut, în

calitate de persoană cu funcţie de răspundere care exercită atribuţii organizatorico-economice, pe

medicul-chirurg, care, contra unei remuneraţii necuvenite, eliberează certificate medicale,

N. Kadnikov consideră că aceştia urmează a fi recunoscuţi ca fiind funcţionari, şi nu persoane cu

funcţie de răspundere [154, р.136].

Totodată, medicii sau alţi lucrători medicali, fiind angajaţi ai instituţiilor publice ce deţin o

anumită funcţie (medic-şef al spitalului, conducător de secţie, soră medicală superioară etc.), pot

îndeplini acţiuni care au caracter administrativ de dispoziţie sau organizatorico-economic, şi,

prin urmare, sunt consideraţi persoane cu funcţie de răspundere. Aceasta o demonstrează

următoarea speţă: G.V. a fost condamnat în baza alin.(1) art.324 CP RM. În fapt, acesta exercita

94

funcţia de şef al Consiliului de Expertiză Medicală a Vitalităţii din raionul H., fiind deci

persoană cu funcţie de răspundere. Lui i s-au acordat anumite drepturi şi obligaţii în vederea

exercitării funcţiilor autorităţilor publice, în conformitate cu Regulamentul privind Consiliul

Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii şi cu Instrucţiunea privind modul de stabilire a

invalidităţii. Ca şef al Consiliului, era învestit cu atribuţia de a determina nivelul capacităţilor

vitale ale cetăţenilor, precum şi de a investiga şi aprecia gradul de invaliditate. Contrar obliga-

ţiunilor sale de serviciu (fără a implica toţi membrii Consiliului în examinare şi fără a-i con-

voca pentru a discuta colegial rezultatele examinării), a extorcat şi a primit, la 15.02.2008, în

biroul său de serviciu, de la B.G. mijloace băneşti ce nu i se cuvin, în sumă de 600 lei, pentru a-l

reexamina înainte de termen pe feciorul acestuia, B.V., şi a-i atribui grad de invaliditate [33].

Plenul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova indică, în hotărârea sa explicativă

din 11.03.1996, că, dacă concomitent cu exercitarea funcţiilor pur profesionale sau tehnice,

persoanele sunt învestite cu funcţii de ordin administrativ de dispoziţie sau organizatorico-

economic, în caz de primire a unui avantaj necuvenit, ele pot fi trase la răspundere pentru

infracţiunea de corupere pasivă.

Trebuie de luat în consideraţie faptul că în cercul atribuţiilor profesionale ale medicilor

intră nu doar tratarea nemijlocită a pacienţilor, ci şi îndeplinirea unor documente cu caracter

medical (istoria de boală, reţete, îndreptarea într-un spital sau examinarea medicală înfăptuită de

un medic de alt profil etc.). Certificatul de concediu medical este un document ce are nu doar

caracter medical, ci şi juridic. Eliberarea lui ţine nu numai de competenţa medicului concret, dar

şi de competenţa medicului-şef al instituţiei corespunzătoare. Adică, fără ştampila instituţiei şi

semnătura medicului-şef certificatul este nevalabil. Prin urmare, eliberarea unor asemenea acte

ţine de exercitarea funcţiilor de ordin organizatorico-economic. Dacă un medic simplu primeşte

bani, hârtii de valoare, alte bunuri sau avantaje cu caracter patrimonial de la o persoană, cu

scopul de a obţine certificat de concediu medical pentru ultima, având influenţă asupra

medicului-şef şi prevalându-se că are o asemenea influenţă, fapta se va califica în baza art.326

CP RM „Trafic de influenţă”, indiferent dacă a fost eliberat sau nu certificatul.

A.Ia. Svetlov, negând posibilitatea recunoaşterii medicului în cazul exercitării funcţiilor

sale profesionale drept persoană cu funcţie de răspundere, s-a referit mai detaliat la problema

vizând medicii ginecologi [185, p.187]. Efectuând analiza comparativă a sancţiunilor normelor

care stabilesc răspunderea penală pentru efectuarea ilegală a avortului de către un medic şi

coruperea pasivă, a ajuns la următoarea concluzie: „Cum se întâmplă în practică? Dacă medicul,

pentru bani, efectuează avortul în afara spitalului, el este pasibil de o pedeapsă maximă de până

la un an privaţiune de libertate, iar în cazul efectuării avortului în spital şi primirii pentru aceasta

95

a unei remunerări, faptele lui se califică drept luare de mită şi pedeapsa se măreşte până la zece,

iar în cazul repetării – până la cincisprezece ani privaţiune de libertate. Este oare în aceasta

careva logică?”.

Poziţia noastră în cazul de faţă este identică cu poziţia referitoare la profesori: medicul

numai atunci va fi considerat persoană cu funcţie de răspundere, când va ocupa un anumit post

de conducere, în cercul împuternicirilor lui intrând exercitarea funcţiilor de ordin administrativ

de dispoziţie sau organizatorico-economic (de exemplu, şeful spitalului sau al policlinicii,

directorul clinicii, şeful secţiei etc.).

În cazul în care un medic va primi un avantaj necuvenit pentru îndeplinirea unor atribuţii

profesionale, faptele urmează a fi calificate în baza art.330 CP RM.

Se dovedeşte a fi complicat răspunsul la întrebarea dacă la categoria de persoane cu funcţie

de răspundere pot fi atribuiţi notarii.

La alin.(2) art.335 CP RM se prevede în calitate de agravantă abuzul de serviciu săvârşit de

către un notar sau auditor, astfel notarii fiind recunoscuţi de către legiuitor persoane care

gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală.

S. Bezusov afirmă că acţiunile notarului sunt îndreptate spre protejarea intereselor legitime

ale unei persoane concrete. Şi anume în faţa acestei persoane, şi nu a autorităţii publice, notarul

poartă răspundere materială deplină. Notarului nu-i este caracteristică funcţia controlului de stat

pentru legalitate în interesele aparatului de stat, interesul lui îl constituie interesul patrimonial al

multiplelor subiecte din circuitul civil, printre care se află şi aparatul de stat [127].

Totuşi, în viziunea noastră, o asemenea prevedere legislativă, precum şi interpretare doctri-

nară, lasă mult de dorit. Considerentele sunt următoarele: faptul că notarul poartă răspundere

materială deplină faţă de persoanele fizice sau juridice concrete nu-l eliberează de răspunderea

disciplinară, inclusiv până la retragerea licenţei pentru desfăşurarea unei asemenea activităţi.

Afirmaţia, precum că notarului nu-i este caracteristică funcţia controlului de stat pentru legalitate

în interesele aparatului de stat, o considerăm la fel neîntemeiată.

Potrivit alin.(1) art.2 al Legii Republicii Moldova cu privire la notariat din 08.11.2002

[78], „notariatul este o instituţie publică de drept abilitată să asigure, în condiţiile legii, ocrotirea

drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi statului prin îndeplinirea de acte notariale în

numele Republicii Moldova”. În conformitate cu alin.(2) art.3 al aceleiaşi legi, „actul notarial,

purtând sigiliul şi semnătura persoanei care desfăşoară activitate notarială, este de autoritate

publică, se prezumă legal şi veridic şi are forţă probantă”.

96

Pe de ală parte, potrivit lit.d) alin.(2) art.32 din Codul de procedură civilă al Republicii

Moldova din 30.05.2003 [15], judecătoriile, ca instanţe de contencios administrativ, examinează

litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini anumite acte notariale.

În context menţionăm că, potrivit alin.(1) art.1 al Legii contenciosului administrativ a

Republicii Moldova din 10.02.2000 [72], contenciosul administrativ, ca instituţie juridică, are

drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor publice, apărarea drep-

turilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de

drept. Iar potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios adminis-

trativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea

pagubei ce i-a fost cauzată. Potrivit art.2 al aceluiaşi act normativ, actul administrativ constituie

manifestarea juridică unilaterală de voinţă, cu caracter normativ sau individual, din partea unei

autorităţi publice în vederea organizării executării sau executării în concret a legii; actului admi-

nistrativ, în sensul prezentei legi, îi este asimilat contractul administrativ, precum şi nesoluţio-

narea în termenul legal a unei cereri.

Aşadar, observăm o contradicţie între aceste norme juridice: pe de o parte, notarul este

asimilat şi atribuit la categoria reprezentanţilor autorităţii publice; pe de altă parte, este recunos-

cut persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală,

adică este atribuit la sectorul privat.

Considerăm că, pentru reflectarea statutului juridic al notarilor, indiferent de faptul dacă

aceştia sunt notari publici sau privaţi, urmează în primul rând să se ţină cont de procedura de

numire a persoanei în serviciul de notar, în al doilea rând – de caracterul acţiunilor pe care le

înfăptuieşte notarul.

În Republica Moldova se atestă o tendinţă de a recunoaşte subordonarea de serviciu a

notarului Ministerului Justiţiei, licenţa de notar fiind eliberată de către acest minister, semnată de

către Ministrul Justiţiei. Această licenţă poate fi obţinută de către cetăţenii Republicii Moldova

în urma stagiunii lor, susţinerii cu succes a examenelor respective, cu eliberarea ulterioară a

licenţei semnate de către Ministrul Justiţiei.

E. Constantinescu consideră că legiuitorul trebuie să introducă modificările corespunză-

toare privind statutul juridic al notarului, ca persoană cu funcţie de răspundere, argumentând cele

invocate prin caracteristicile definitorii ale notarului: 1) notarul – purtător al funcţiei autorităţii

publice; 2) notarul – persoană care desfăşoară importante acţiuni juridice conform unei compe-

tenţe speciale; 3) notarul – persoană care are pregătire profesională obligatorie [18].

97

Activitatea particulară desfăşurată de notar reprezintă, într-o anumită măsură, o formă

transformată a serviciului de stat , menţionează Iu. Filimonov [196].

H. Diaconescu remarcă: „Procedura şi competenţa de numire a notarilor publici, stabili-

tatea lor în funcţie ca şi dispoziţiile de protecţie privind luarea măsurilor privative de libertate,

cercetarea şi trimiterea în judecata penală sau contravenţională, în parte comune cu cele ale

magistraţilor, întregesc şi definesc, alături de celelalte prevederi legale, statutul de funcţionar

public al acestora” [48, p.20].

Potrivit lui B. Voljenkin, „o grupă specială a persoanelor cu funcţie de răspundere o

constituie persoanele care nu sunt în serviciul public, însă care sunt împuternicite să efectueze

acţiuni ce au consecinţe juridice. Din categoria acestor persoane se disting notarii, indiferent de

faptul dacă sunt publici sau privaţi” [136, p.220].

Mai mult ca atât, în conformitate cu prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la

conflictul de interese din 15.02.2008 [82], situaţia de conflict de interese poate să existe faţă de

„persoanele care deţin o funcţie publică”. Comparând categoriile de persoane care sunt incluse în

această grupă, observăm că, spre deosebire de Legea cu privire la conflictul de interese, care, la

art.3, prevede o listă exhaustivă a persoanelor care deţin o funcţie publică, Legea cu privire la

prevenirea şi combaterea corupţiei recunoaşte în calitate de persoane cu statut public notarii,

auditorii, avocaţii şi reprezentanţii în instanţele judecătoreşti (art.4 lit.j)).

Prin urmare, ţinând cont de modul de numire în funcţia de notar, de conţinutul normativ al

activităţii notariale şi de sarcinile puse în faţa acestuia, susţinem opinia conform căreia notarul

are statut de persoană cu funcţie de răspundere. În consecinţă, propunem ca din alin.(2) art.335

CP RM să fie exclusă menţiunea că notarul este persoana care gestionează o organizaţie

comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală.

În ultimul timp, în literatura de specialitate tot mai intens se discută posibilitatea atribuirii

la categoria de persoane cu funcţie de răspundere a persoanelor care gestionează societăţile

comerciale cu capital de stat majoritar [3, p.37, 159], menţionându-se că prin întreprindere,

instituţie, organizaţie de stat se înţelege orice întreprindere, instituţie, organizaţie care desfăşoară

o activitate potrivit legii şi care se bazează pe proprietatea statului ori preponderent a statului,

indiferent de forma organizatorico-juridică: „exercitarea autorităţii publice presupunând

deţinerea unei cote majoritare din capitalul statutar al întreprinderii, controlul asupra majorităţii

voturilor, cu drept decizional, precum şi posibilitatea numirii membrilor majoritari ai consiliului

de administrare. Managerii acestor întreprinderi sunt asimilaţi cu funcţionarii publici, reieşind

din considerentul că ei, de facto, exercită funcţii publice [144].

98

Într-adevăr, în conformitate cu lit.c) art.2 şi art.3 ale Legii privind declararea şi controlul

veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici

şi al unor persoane cu funcţie de conducere, persoanele cu funcţie de conducere, adică conducă-

torii, adjuncţii acestora din instituţia publică, din întreprinderea de stat sau municipală, din

societatea comercială cu capital de stat majoritar, din instituţia financiară cu capital de stat total

sau majoritar, sunt obligaţi să declare veniturile şi proprietăţile lor.

Considerăm că legiuitorul ar trebui să prevadă în mod expres reprezentanţii statului în

societăţile economice (spre exemplu, membrii consiliului de administrare) în calitate de persoane

cu funcţie de răspundere.

Totodată, potrivit alin.(2) art.3 CP RM, interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea

prin analogie a legii penale sunt interzise. În cazul dat, deoarece la moment persoana care

gestionează societăţile comerciale cu capital de stat majoritar nu este expres indicată la categoria

de persoane cu funcţie de răspundere, o asemenea interpretare lărgită ar intra în contradicţie cu

norma enunţată, prin conţinutul său o asemenea interpretare fiind defavorabilă persoanei trase la

răspundere penală.

În alt context, la alin.(2) art.123 CP RM legiuitorul defineşte noţiunea de persoană cu

înaltă funcţie de răspundere ca fiind „persoana cu funcţie de răspundere al cărei mod de numire

sau alegere este reglementat de Constituţia Republicii Moldova şi de legile organice, precum şi

persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de răspundere le-a delegat împuternicirile sale”.

La astfel de persoane se atribuie: Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele, vice-

preşedinţii şi deputaţii Parlamentului; Prim-ministrul şi membrii Guvernului, judecătorii tuturor

instanţelor judecătoreşti; magistraţii Consiliului Superior al Magistraturii; Procurorul General şi

procurorii, ierarhic inferiori; membrii Curţii de Conturi; Preşedintele şi judecătorii Curţii

Constituţionale. La fel, persoane cu înaltă funcţie de răspundere sunt şi persoanele, al căror mod

de alegere sau numire este reglementat de legile organice, funcţionarii aleşi sau numiţi în acele

organe, organizarea şi funcţionarea cărora sunt reglementate prin astfel de legi, cum ar fi

consilierii consiliilor raionale, municipale, orăşeneşti şi săteşti, preşedinţii comitetelor executive

raionale, primarii municipiilor etc.

O problemă acută, pe care considerăm oportun şi necesar a o analiza în această ordine de

idei se referă la angajamentele asumate de către Republica Moldova odată cu ratificarea Con-

venţiei penale cu privire la combaterea corupţiei, potrivit căreia fiecare Parte va adopta măsuri

legislative şi alte măsuri necesare pentru a stabili drept infracţiune penală, în conformitate cu

dreptul său intern, actele de corupere pasivă şi de corupere activă săvârşite de către următoarele

persoane: agenţii publici străini (art.5); membrii adunărilor publice străine (art.6); funcţionarii

99

internaţionali (art.9); membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale (art.10);

judecătorii şi agenţii Curţii Internaţionale (art.11).

Doctrina internaţională utilizează noţiunea de funcţionar internaţional, acesta fiind consi-

derat orice persoană recrutată de către o organizaţie internaţională guvernamentală, persoană

care exercită în mod permanent şi durabil o funcţie în serviciul acesteia şi care este supusă unui

regim juridic fixat de organizaţia internaţională [209, p.357-358].

Considerăm că noţiunea de agent internaţional este mai largă decât noţiunea de funcţionar

internaţional, incluzând şi alte categorii de funcţionari: parlamentari internaţionali şi membri ai

adunărilor consultative, membri ai forţelor de ordine de menţinere a păcii, experţi şi tehnicieni,

consilieri şi consultanţi, reprezentanţi, mediatori, arbitri şi judecători ai tribunalelor interna-

ţionale.

Curtea Internaţională de Justiţie, la rândul său, a definit noţiunea „agent internaţional” ca

fiind „acel funcţionar care, remunerat sau nu, angajat cu titlu permanent sau nu, a fost însărcinat

de către un organ al organizaţiei să exercite ori să ajute la exercitarea uneia din funcţiile acesteia;

pe scurt, orice persoană prin care acţionează organizaţia” [57, p.359].

Funcţionarul internaţional, în sensul strict al cuvântului, este persoana care exercită un post

la o organizaţie internaţională şi nu o meserie, ceea ce exclude, în principiu, personalul de

execuţie sau de serviciu. Funcţionarii internaţionali constituie o categorie aparte, fiind, totodată,

cea mai importantă dintre toate acestea.

Convenţia cu privire la lupta împotriva coruperii funcţionarilor străini la săvârşirea tran-

zacţiilor economice internaţionale din 21.11.1997, precum şi Convenţia ONU împotriva corup-

ţiei din 31.10.2003 operează cu următoarele noţiuni: „agent public străin” (orice persoană care

deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unei ţări străine, care a fost

numită sau aleasă şi orice persoană care exercită o funcţie publică pentru o ţară străină, inclusiv

pentru un organism public sau o întreprindere publică); „funcţionar al unei organizaţii interna-

ţionale publice” (un funcţionar internaţional sau orice persoană autorizată de o astfel de organi-

zaţie să acţioneze în numele ei).

Spre exemplu, în Codul penal al României, la alin.(3) art.308 „Luarea de mită”, este expres

prevăzut: „Prevederile alin.(1) se aplică şi următoarelor persoane: a) funcţionarilor sau persoa-

nelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care

exercită atribuţii similare, în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este

parte; b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România

este parte; c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract

de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Comunităţilor Europene;

100

d) persoanelor care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror compe-

tenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe; e) func-

ţionarilor unui stat străin; f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat

străin”.

Cunoaştem că în Republica Moldova a fost elaborat un proiect de lege privind modificarea

şi completarea unor acte legislative, în cadrul căruia s-a propus completarea Codului penal cu

art.1221 „Agent public străin”.

Astfel, potrivit acestui proiect, „prin agent public străin se înţelege orice persoană, numită

sau aleasă, care deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat

străin, sau orice persoană care exercită o funcţie publică pentru un stat străin, inclusiv pentru un

organ public sau o întreprindere publică, ori un demnitar al unei organizaţii publice internaţio-

nale, adică funcţionarul public internaţional sau orice persoană autorizată de o astfel de organi-

zaţie să acţioneze în numele ei”.

Prin prisma celor expuse mai sus, ţinând cont de angajamentele internaţionale asumate de

Republica Moldova, considerăm oportună completarea Codului penal cu norme care ar regle-

menta răspunderea penală a agenţilor publici străini şi a persoanelor străine pentru faptele de

corupţie. Iar la art. 324 şi 325 CP RM, cuvintele „persoană cu funcţie de răspundere” urmând a fi

completate cu „ori agentului public străin” şi „un arbitru sau jurat străin”.

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM Referitor la latura subiectivă a infracţiunii de corupere pasivă, menţionăm că cercetarea

profundă a conţinutului acesteia are o importanţă atât teoretică, cât şi practică. Ca parte

componentă a temeiului pentru tragere la răspundere penală, ea delimitează comportamentul

infracţional de cel lipsit de ilicitul penal. Latura subiectivă influenţează şi la stabilirea gradului

de periculozitate a faptei şi, ca urmare, la individualizarea şi stabilirea pedepsei penale. La fel,

importanţa laturii subiective constă în faptul că permite delimitarea unor infracţiuni aparent

asemănătoare.

Dispoziţia de la alin.(1) art.324 CP RM nu face o referire expresă la forma vinovăţiei, dar,

analizând latura obiectivă a infracţiunii de corupere pasivă prin descrierea faptei prejudiciabile,

ajungem la concluzia că această infracţiune se poate realiza doar prin intenţie directă, fiind

exclusă posibilitatea intenţiei indirecte sau a imprudenţei. În dispoziţia alin.(1) art.324 CP RM

101

este expres prevăzut scopul infracţiunii, şi anume: că bunurile necuvenite se pretind sau se

primesc „pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine

de obligaţiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acţiune contrar acestor obligaţii, precum şi

pentru a obţine de la autorităţi distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau o oarecare decizie favo-

rabilă”. Astfel, prin faptul că în dispoziţia normei este indicat scopul infracţiunii se demons-

trează, incontestabil, că coruperea pasivă poate fi realizată doar prin intenţie directă.

Pentru determinarea conţinutului intenţiei directe, legiuitorul utilizează aspectul intelectiv

şi aspectul volitiv al atitudinii psihice a făptuitorului.

În cadrul componenţei de infracţiune analizate, aspectul intelectiv al intenţiei include

conştientizarea de către persoana cu funcţie de răspundere a faptului că ea pretinde, primeşte sau

acceptă bunuri care nu i se cuvin pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea, sau pentru îndeplinirea

cu întârziere a unui act privitor la atribuţiile de serviciu în interesul persoanei care oferă

asemenea bunuri. Analiza aspectului intelectiv din cadrul intenţiei făptuitorului ne permite să

afirmăm că, într-o asemenea conştientizare, urmează să se reflecte toate semnele obiective ale

infracţiunii de corupere pasivă examinate de noi mai sus. Anume, făptuitorul trebuie să

conştientizeze că: bunurile pretinse, primite, sau serviciile acceptate sunt necuvenite, că ele

constituie o retribuţie ilegală, că aceste bunuri se pretind sau se primesc pentru comiterea unui

act funcţional, că actul funcţional pentru care se pretind sau se primesc bunurile necuvenite ţine

de atribuţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere.

La rândul său, aspectul volitiv al intenţiei persoanei cu funcţie de răspundere caracteri-

zează îndreptarea voinţei acesteia. Este necesar a se avea în vedere că definirea legislativă a

intenţiei directe este orientată spre infracţiunile cu componenţe materiale, adică cele care se con-

sideră consumate din momentul survenirii urmărilor prejudiciabile. În cazul comiterii unor

infracţiuni cu componenţe formale, adică a celor care se consideră consumate din momentul

comiterii faptei, „obiect al dorinţei sunt acţiunile (inacţiunile) care prin particularităţile lor obiec-

tive dispun de semnul pericolului social, indiferent de faptul survenirii urmărilor prejudiciabile”

[194, р.171]. Astfel, aspectul volitiv al intenţiei persoanei cu funcţie de răspundere se exprimă în

dorinţa acesteia de a pretinde, a primi sau a accepta de la corupător remuneraţia ilicită pentru

comiterea actului infracţional.

Conştientizarea din partea persoanei cu funcţie de răspundere a faptului că bunul pretins

sau primit este necuvenit implică o asemenea conştientizare şi din partea subiectului infracţiunii

de corupere activă, adică ultimul conştientizează că el oferă un bun pentru soluţionarea intere-

selor sale legale sau ilegale. Astfel, în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere pretinde

sau primeşte bunuri sub pretextul unui motiv, pe care persoana care oferă bunul îl conştienti-

102

zează ca fiind unul „legal”, fapta persoanei cu funcţie de răspundere se va califica, în dependenţă

de caz, drept abuz de putere sau abuz de serviciu (de exemplu, în cazul în care agentul de

circulaţie rutieră invocă încălcarea de către conducătorul mijlocului de transport a prevederilor

Regulamentului circulaţiei rutiere, în realitate inexistentă, iar conducătorul mijlocului de

transport consideră că achită în temeiuri legale amenda).

În cazul în care bunurile necuvenite se transmit nu nemijlocit persoanei cu funcţie de

răspundere, dar unei persoane apropiate, este absolut necesar, din punctul de vedere al laturii

subiective, ca persoana cu funcţie de răspundere să fie la curent cu o asemenea transmitere, astfel

încât, aflând despre aceasta, se hotărăşte să primească bunul necuvenit pentru a comite ulterior

actul funcţional.

Unii autori consideră că pentru infracţiunea de corupere pasivă este absolut necesară

prezenţa motivului de cupiditate: „În ceea ce priveşte scopul de profit, în pofida faptului că în

lege nu se indică în mod direct la acesta, prezenţa lui rezultă din sensul normei penale, deoarece

se menţionează despre primirea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor avantaje

materiale” [152, p.139]; prin comiterea acestei infracţiuni interesul persoanei cu funcţie de

răspundere constă în „aspiraţia de a primi un beneficiu patrimonial, inclusiv dreptul de a ocupa o

anumită funcţie, patima de îmbogăţire, asigurarea unei situaţii materiale mai bune, năzuinţa de a

se îmbogăţi în mod ilegal” [126]; „sub raportul vinovăţiei, mita se săvârşeşte cu intenţie directă,

caracterizată prin scopul urmărit de făptuitor, şi anume: obţinerea unui avantaj material pentru a

îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau

pentru a face un act contrar acestor îndatoriri” [59, p.96].

De aceeaşi părere este şi A. Borodac, care susţine că prezenţa componenţei de infracţiune

trebuie limitată numai la cazurile în care persoana coruptă trage foloase materiale din acţiunile

sale în interesul persoanei care oferă aceste avantaje patrimoniale [8, p.486]. La rândul său,

V. Cuşnir este de părere că, pentru infracţiunile de corupţie, scopul constă în toate cazurile în

obţinerea unui profit [22, p.220].

Mai mult, s-a afirmat că, în cazurile în care persoana cu funcţie de răspundere, primind

avantajele necuvenite pentru a înfăptui anumite acţiuni, din start intenţiona să utilizeze avantajele

necuvenite pentru necesităţile organizaţiei sale, sau în scopuri caritabile, nu va exista corupere

pasivă [136, p.220].

Nu putem accepta o asemenea părere din următoarele considerente: examinând semnele

obiective ale infracţiunii de corupere pasivă, am indicat că în dispoziţia de la alin.(1) art.324

CP RM este sancţionată fapta persoanei cu funcţie de răspundere care „pretinde ori primeşte

oferte, bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale” ce nu i se cuvin; totodată,

103

este sancţionată şi fapta persoanei cu funcţie de răspundere care acceptă servicii, privilegii sau

avantaje ce nu i se cuvin. Astfel, am dedus logic şi posibilitatea existenţei serviciilor, privile-

giilor, avantajelor necuvenite cu caracter nepatrimonial. În consecinţă, interesul material nu mai

poate fi, prin prisma construcţiei legislative a alin.(1) art.324 CP RM, un semn obligatoriu al

laturii subiective.

Sub un alt aspect, o problemă de interes major, care ţine de problematica laturii subiective

a infracţiunii specificate la art.324 CP RM, este cea a provocării coruperii.

În ultimul timp, tot mai frecvent în practica de urmărire penală se recurge la încercările de

a depista faptele şi persoanele corupte prin efectuarea unor acţiuni operative de investigaţie. Sunt

cunoscute cazuri când automobile special amenajate trec pe lângă posturile fixe sau mobile ale

patrulelor poliţiei rutiere încălcând intenţionat regulile de circulaţie rutiere în scopul depistării

colaboratorilor predispuşi la corupere. O asemenea practică întotdeauna s-a considerat a fi o

provocare.

De pe aceste poziţii, urmează să examinăm legalitatea depistării persoanei cu funcţie de

răspundere, subiect al coruperii pasive, acesteia înmânându-i-se unele semne băneşti în prealabil

marcate. În contextul analizat, prezintă interes următoarea speţă: G.C. a fost condamnat în baza

alin. (1) art.324 CP RM. Acesta a fost declarat vinovat pentru că a încălcat grav cerinţele art.20

din Legea cu privire la sistemul penitenciar, precum şi art.45 din Regulamentul cu privire la

satisfacerea serviciului pentru efectivul de trupă şi corpul de comandă din sistemul penitenciar

al Ministerului Justiţiei, art.2 din Statutul disciplinar al angajaţilor sistemului penitenciar al

Ministerului Justiţiei, art.624 din Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, pct.9 din

Obligaţiunile funcţionale ale şefului serviciului special, care îl obligă să respecte normele eticii

profesionale, să aibă o atitudine umană faţă de deţinuţi, să fie respectuos şi să nu lezeze

demnitatea personală a acestora, să întreprindă toate măsurile posibile pentru prevenirea şi

curmarea infracţiunilor în instituţiile penitenciare şi pe teritoriile oferite, precum şi pentru

reţinerea persoanelor ce au săvârşit infracţiuni, să ţină la autoritatea de angajat al sistemului

penitenciar. Astfel, la 11.04.2008, la ora 11.00, în blocul administrativ al Penitenciarului nr.4

Cricova, A.P. s-a apropiat de G.C. Aici, ultimul i-a eliberat fotocopia adeverinţei ce confirmă

ispăşirea pedepsei de către A.P. în penitenciar, pentru care G.C. a primit de la A.P. bani ce nu i

se cuvin în sumă de 500 lei, pentru că a îndeplinit şi a grăbit acţiunile ce ţin de obligaţiile sale

de serviciu. Sentinţa a fost atacată cu apel de către inculpatul G.C., care a solicitat casarea ei,

rejudecarea cauzei şi adoptarea unei hotărâri de achitare, motivând că: 1) serviciul operativ al

DIP a efectuat o acţiune de provocare şi discreditare a sa; 2) că A.P. s-a adresat la 10.04.2008

în CPs Anenii-Noi cu o cerere privind extorcarea sumei de 500 lei de la dânsul de către incul-

104

pat, însă în registrele secţiei de serviciu lipsesc înscrisurile despre aceasta; 3) că după ce s-a

adresat la 11.04.2008, la ora 9.00, în DIP cu o cerere, în următoarele două ore au fost

falsificate documentele procedurale; 4) că în CPs Anenii-Noi, la interogatoriu, el a fost

ameninţat să-şi recunoască vina; 5) că instanţa de judecată neîntemeiat a refuzat cererea

apărătorului de a reproduce evenimentele din 11.04.2008 ce au avut loc între orele 09.00 şi

11.00, aceasta dovedind falsificarea dosarului penal în cauză [41].

În timpul de faţă, inclusiv graţie televiziunii, altor surse de informare în masă, cunoaştem

că o asemenea metodă se aplică foarte des, chiar constituind metoda principală de probare a

faptelor legate de coruperea pasivă. În viziunea colaboratorilor organelor de drept, asemenea

măsuri operative de investigare îşi găsesc suportul juridic în Legea Republicii Moldova privind

activitatea operativă de investigaţii din 12.04.1994 [73], în care, la pct.2 art.6, sunt specificate

asemenea acţiuni operative de investigaţie, ca: experimentul operativ, marcarea cu substanţe

chimice şi alte substanţe speciale, infiltrarea operativă, controlul transmiterii banilor sau a altor

valori materiale extorcate etc. Totuşi, subiecţii activităţii operative de investigaţie manifestă,

considerăm, o anumită grabă în obţinerea rezultatelor, fiind ignorate prevederile art.10 al legii

enunţate, care reglementează utilizarea rezultatelor activităţii operative de investigaţie. Astfel,

eroarea de bază care se comite constă în obţinerea simultană a următoarelor rezultate: pornirea

urmăriri penale, obţinerea de probe şi, astfel, dobândirea temeiurilor pentru aplicarea măsurilor

procesuale de constrângere [119].

Totodată, la alin.(1) art.10 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii se stabileşte:

„Rezultatele activităţii operative de investigaţie pot fi utilizate la pregătirea şi efectuarea acţiu-

nilor de urmărire penală şi la înfăptuirea măsurilor operative de investigaţie în scopul prevenirii,

curmării şi descoperirii infracţiunilor, precum şi în calitate de probe pentru cauzele penale”.

Astfel, în cazul dat, în baza activităţii operative de investigaţie poate fi pornită urmărirea penală,

iar fără pornirea urmăririi penale (cu unele excepţii) nu pot fi efectuate nici acţiuni de urmărire

penală.

Potrivit alin.(1) art.274 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova din

14.03.2003 [16], organul de urmărire penală, sesizat în modul prevăzut în art.262 şi 273,

dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în cazul în care, din cuprinsul actului de

sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune

şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informând despre aceasta

persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv.

Astfel, în această normă este prevăzută lista exhaustivă a temeiurilor pentru pornirea

urmăririi penale, printre ele fiind şi ,,bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu

105

există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală”. Totodată, bănuiala rezonabilă

poate să apară şi în urma acţiunilor operative de investigaţie. Totodată, suntem de părere că

înseşi rezultatele acţiunilor operative de investigaţie, prin prisma institutului admisibilităţii

probelor, nu pot fi considerate probe, ele fiind dobândite până la pornirea urmăririi penale, până

la adoptarea ordonanţei de pornire a urmăririi penale. Or, nu în zadar, în alin.(1) art.10 al Legii

privind activitatea operativă de investigaţii este expres indicat că ,,materialele controlului

operativ nu constituie temei pentru limitarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale

persoanelor fizice şi juridice, ceea ce, cu condiţia autorizării acţiunilor date de către judecătorul

de instrucţie, este posibil a se efectua în cadrul urmăririi penale”.

Studiind această lege, am constatat că printre sarcinile activităţii operative de investigaţie,

prevăzute la lit.c) art.2 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii, nu este prevăzută

expres o asemenea sarcină, precum dobândirea probelor, ea fiind una secundară.

Astfel, efectuarea, în cadrul activităţii operative de investigaţie, a experimentului operativ

poate constitui, în dependenţă de rezultatele sale, temei pentru pornirea urmăririi penale, în

cadrul căreia este deja posibilă efectuarea, în condiţiile alin.(1) art.123 al Codului de procedură

penală, a experimentului în procedura de urmărire penală. Potrivit acestuia, ,,în scopul verificării

şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile

efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul de urmărire penală este în

drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală”.

Observăm distincţia între experimentul operativ şi experimentul efectuat în procedura de

urmărire penală. Astfel, doar experimentul în procedura de urmărire penală poate constitui probă

pentru demonstrarea evenimentelor şi faptelor, legate de realizarea intenţiei persoanei cu funcţie

de răspundere în vederea pretinderii, primirii sau acceptării bunurilor necuvenite. În consecinţă,

concluzionăm că rezultatele experimentului operativ pot avea doar o importanţă de uz intern; ele

pot servi şi ca temei pentru pornirea urmăririi penale. La fel, rezultatele experimentului operativ

pot constitui temei pentru concedierea persoanei cu funcţie de răspundere care este funcţionar

public, din motivul că s-a pierdut în ea încrederea.

Aşadar, corespunzător urmează a fi apreciate şi rezultatele experimentului operativ,

precum este verificarea lucrătorilor poliţiei rutiere, spre posturile poliţiei rutiere fiind îndreptate

unele automobile special amenajate. Rezultatele experimentului operativ pot constitui temei

pentru pornirea urmăririi penale, ulterior fiind posibilă efectuarea experimentului operativ în

procedura penală.

În acest sens, demnă de reţinut este următoarea speţă din practica judiciară: „La

11.06.2000, aproximativ la ora 24.00, G.G., în timpul executării obligaţiilor de serviciu, a oprit

106

automobilul VAZ-2108 condus de V.B. (comisarul poliţiei din raionul Soroca). În mărturiile sale

V.B. susţine că G.G. a luat de la el 100 de lei pentru a-i permite plecarea, fără a întocmi un

proces-verbal. Instanţa de fond şi, respectiv, cele de apel şi recurs, au ajuns la concluzia că

G.G. nu a luat banii în mână (nu a fost corupt), că aceştia au fost aruncaţi de V.B. pe capotul

maşinii poliţiei rutiere. Deci, de fapt, a fost o provocare de corupere, deoarece în lipsa dovezilor

de săvârşire a acestei infracţiuni din partea reprezentantului poliţiei s-a făcut o încercare de a

crea probe artificiale” [123, p.83].

Potrivit lit.a) art.2 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii, „experimentul

operativ poate fi efectuat pentru relevarea atentatelor infracţionale, prevenirea, curmarea,

descoperirea infracţiunilor şi a persoanelor care le organizează, le comit sau le-au comis, precum

şi pentru asigurarea compensării daunei cauzate de infracţiune”. O asemenea cerinţă a legiuitoru-

lui şi determină direcţionarea activităţii subiecţilor activităţii operative de investigaţie. Totodată,

este posibilă, cu unele excepţii, săvârşirea unor acţiuni procesuale care nu suferă amânare. La

această categorie de acţiuni experimentul în procedura de urmărire penală nu se atribuie. Deşi

considerăm că în cazul extorcării bunurilor necuvenite asemenea acţiuni procesuale urmează a fi

săvârşite urgent, totuşi aceste acţiuni de urmărire penală necesită a fi efectuate de către ofiţerul

de urmărire penală şi nu de către lucrătorul operativ.

La fel, este de menţionat că, potrivit alin.(2) art.251 al Codului de procedură penală,

„încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţa după materie sau după calitatea

persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la

participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt

obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului procedural”.

La fel, potrivit alin.(3) al aceluiaşi articol, ,,nulitatea prevăzută în alin.(2) nu se înlătură în

nici un mod, poate fi invocată în orice etapă a procesului de către părţi şi se ia în considerare de

instanţă, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea

adevărului şi justa soluţionare a cauzei”.

Astfel, potrivit alin.(1) art.269 al Codului de procedură penală, organul de urmărire penală

al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei efectuează urmărirea penală în

privinţa infracţiunilor prevăzute la art.236-2611, 324-326, 330-336 din Codul penal, iar în

privinţa infracţiunilor prevăzute la art.191, 195, 327-329 din Codul penal – numai în cazurile în

care prejudiciul respectiv a fost cauzat în exclusivitate autorităţilor şi instituţiilor publice,

întreprinderilor de stat sau bugetului public naţional.

Aşadar, în cazul în care urmărirea penală a fost pornită şi efectuată de către un alt organ de

urmărire penală decât CCCEC, în lipsa unei ordonanţe motivate a Procurorului General sau a

107

adjunctului acestuia privind împuternicirea unui alt organ de urmărire penală decât cel al

CCCEC de a efectua în acest sens acţiunile procesuale în cadrul dosarelor penale privind învinui-

rea persoanelor cu funcţie de răspundere în comiterea infracţiunii prevăzute de art.324 CP RM,

instanţa de judecată, prin prisma normelor enunţate, va pronunţa o sentinţă de încetare a

procesului penal.

Este evident că orice acţiuni procesuale nu trebuie să poarte un caracter de provocare, la

baza căreia întotdeauna se află instigarea la comiterea unor fapte care pot avea consecinţe nefaste

pentru alte persoane. În acest context considerăm necesar şi oportun de a face trimitere la cauza

Teixeiro de Castro împotriva Portugaliei [204], fiind apreciat critic faptul recurgerii la agenţii

provocatori.

În speţa dată, doi poliţişti în civil s-au adresat unui individ suspectat ca fiind implicat în

micul trafic de droguri, cu scopul de a obţine de la el heroină. Prin intermediul unui alt individ,

cei doi poliţişti au stabilit contacte cu petiţionarul, care acceptase să le livreze produsul. El l-a

procurat de la un terţ şi a fost arestat în momentul când îl transmitea poliţiştilor.

Petiţionarul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care el fusese

incitat de poliţişti să comită infracţiunea de care a fost ulterior acuzat.

Curtea Europeană a statuat că intervenţia agenţilor infiltraţi trebuie să fie prescrisă şi

înzestrată cu garanţii, chiar dacă este vizată combaterea traficului de stupefiante. Exigenţele

generale de echitate consacrate în Articolul 6 „Dreptul la un proces echitabil” al Convenţiei

Europene pentru Protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului se aplica proce-

durilor referitoare la toate tipurile de infracţiuni penale, de la cea mai simplă la cea mai

complexă. Interesul public nu ar justifica utilizarea elementelor obţinute în rezultatul unei

provocări din partea poliţiei. Astfel, în acest caz cei doi poliţişti nu s-au limitat doar la o

examinare pasivă a activităţii delicvente a reclamantului, dar exercitase asupra lui o influenţă de

natură să-l incite la comiterea infracţiunii. CEDO a decis că activitatea celor doi poliţişti o

depăşise pe cea a unui agent infiltrat, deoarece ei provocaseră infracţiunea şi că nimic nu indica

că, fără intervenţia lor, aceasta ar fi avut loc [92, p.49].

Provocarea constituie determinarea artificială a persoanei la comiterea unor fapte prejudi-

ciabile, ceea ce în limbajul juridic constă în crearea artificială de probe în vederea acuzării

ulterioare a persoanei; potrivit lit.c) alin.(2) art.311 CP RM, aceasta reprezintă denunţarea cu

bună-ştiinţă falsă în scopul de a-l învinui pe cineva de săvârşirea unei infracţiuni, însoţită de

crearea artificială a probelor acuzatoare.

Un prim criteriu de delimitare a legalităţii acţiunilor lucrătorilor operativi şi a ofiţerilor de

urmărire penală de comportamentul lor provocator în procesul de depistare a persoanelor cu

108

funcţie de răspundere corupte îl constituie faptul că iniţiativa de comitere a infracţiunii aparţine

ultimelor. Însăşi propunerea din partea persoanei cu funcţie de răspundere de a i se oferi un

avantaj necuvenit deja nu mai constituie o divulgare a intenţiei, dar, ţinând cont de faptul că

infracţiunea de corupere pasivă se consideră consumată din momentul pretinderii bunurilor

necuvenite, propunerea dată urmează a fi considerată ca infracţiune consumată. Prun urmare,

efectuarea, în asemenea cazuri, a experimentului operativ, precum şi a experimentului în cadrul

urmăririi penale deja nu mai constituie o provocare, deoarece asemenea acţiuni nu iniţiază şi nici

nu instigă la comiterea infracţiunii, dar intervin deja după consumarea infracţiunii.

Astfel, într-un caz examinat de CEDO [206], reclamantul M. Sermet Mustafa Unel, care în

perioada anilor 1997-2000 a deţinut funcţia de director general al Aviaţiei civile a Turciei, a fost

condamnat pentru corupere pasivă, pentru că a pretins 50000 dolari SUA de la A.O., proprietarul

unei firme aeriene, pentru eliberarea autorizaţiei de zbor. În plângerea depusă procurorului, A.O.

a declarat că anterior i-a mai transmis reclamantului avantaje necuvenite, pentru a obţine

autorizaţii de zbor. După depunerea cererii, de către parchet au fost organizate şi petrecute

acţiuni operative de investigaţie soldate cu reţinerea în flagrant a reclamantului.

Examinând materialele cauzei, Curtea Europeană a considerat că acesta se deosebeşte de

cauzele Teixera de Castro împotriva Portugaliei şi Ramanausckas împotriva Lituaniei, prin

natura infracţiunii şi rolul jucat de către poliţişti.

Astfel, reclamantul a fost reţinut în cadrul unei operaţiuni, autorizate de instanţa de jude-

cată, după ce a fost recepţionată plângerea lui A.O.; faptul că A.O. nu este agent provocator

poate fi argumentat suplimentar prin aceea că el însuşi a recunoscut că a mai săvârşit, anterior, în

privinţa reclamantului faptă de corupere activă, asemănător celei de care este acum acuzat. De

asemenea, Curtea nu a reţinut nici acţiunile poliţiştilor ca provocare a infracţiunii, din timp ce

reclamantul pe parcursul procesului judiciar nu a invocat că a fost incitat de către poliţie la

comiterea infracţiunii.

La fel, prin prisma acestei hotărâri, unul dintre temeiurile de respingere a cererii menţio-

nate a fost şi faptul că în cazul dat A.O. a fost tras la răspundere penală pentru corupere activă.

Considerăm oportun a ne referi şi la aprecierea, din punctul de vedere al normelor

materiale şi procesual penale, a acţiunilor persoanelor care transmit avantajele necuvenite.

În cazul dat există păreri contradictorii.

Astfel, primul grup de autori consideră că, în asemenea cazuri, acţiunile persoanei care a

transmis bunurile necuvenite nu pot fi calificate ca infracţiune de corupere activă, deoarece ea nu

urmăreşte scopurile transmiterii valorilor indicate în art.325 CP RM, chiar şi pentru faptul că

conştientizează că dacă persoana cu funcţie de răspundere va fi ulterior arestată (reţinută),

109

aceasta nu va mai putea realiza scopul râvnit de provocator, iar dorinţa realizării scopului râvnit

este un element obligatoriu al laturii subiective a coruperii active [203, p.61-62]. În realitate,

întrucât persoana, care a transmis anumite valori în condiţiile indicate „sub control”, nu a comis

nici o infracţiune, în prezenţa ei urmează de emis o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale,

invocându-se că în acţiunile sale lipseşte componenţa de infracţiune [133].

Considerăm că o asemenea interpretare nu poate fi acceptată, în primul rând, din

considerentul că „părerea eronată a persoanei cu funcţie de răspundere în privinţa scopurilor

urmărite de corupător, pentru care contează însuşi faptul primirii de către persoana cu funcţie de

răspundere a banilor şi nu îndeplinirea de către aceasta a cărorva acţiuni, nu trebuie să aibă o

careva valoare juridică” [146]. De regulă, infracţiunea de corupere pasivă nu poate fi realizată în

absenţa infracţiunii de corupere activă, ele fiind infracţiuni corelative.

În al doilea rând, comiterea unei asemenea fapte (provocarea coruperii) este demonstrată şi

de lipsa unei înţelegeri prealabile între persoana care oferă remunerarea ilegală şi persoana cu

funcţie de răspundere, prin care ultima să-şi fi dat acordul de a primi bunul necuvenit. Absenţa

unei asemenea înţelegeri şi a refuzului persoanei de a primi bunul necuvenit constituie temei

pentru considerarea acţiunilor de investigaţie sau de urmărire penală ca provocare. Persoana,

care a încercat să transmită valori în scopul creării artificiale a probelor acuzatoare, în scopul

denunţării ulterioare, urmează să poarte răspundere în baza lit.c) alin.(2) art.311 CP RM.

Totodată, ţinând cont de construcţia legislativă a acestei norme, asemenea faptă va fi

considerată infracţiune consumată nu din momentul transmiterii bunurilor, dar, spre regret, doar

după ce provocatorul va face denunţarea cu bună-ştiinţă falsă la organul de urmărire penală. Iată

de ce, considerăm necesar ca într-un articol aparte să fie incriminată fapta de provocare a

coruperii, potrivit căruia infracţiunea ar putea fi considerată consumată din momentul în care

provocatorul a încercat să transmită valori.

În al treilea rând, delimitarea legalităţii acţiunilor lucrătorilor operativi şi a ofiţerilor de

urmărire penală de comportamentul provocator îl putem face şi după conţinutul semnelor

subiective ale infracţiunii de corupere activă, adică după conţinutul intenţiei corupătorului.

Astfel, pentru latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art.325 CP RM este obligatorie pre-

zenţa scopului infracţiunii, şi anume: de a îndeplini sau nu, ori de a întârzia sau grăbi îndepli-

nirea unei acţiuni ce ţine de obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere, ori de

a îndeplini o acţiune contrar acestor obligaţii. În cazul provocării, provocatorul infracţiunii de

corupere pasivă nu are asemenea scopuri, scopul lui fiind crearea artificială de probe în vederea

ulterioarei acuzări. Cu referire la acest criteriu de delimitare, considerăm oportun a face trimitere

la Hotărârea CEDO, pronunţată în cazul M. Kestas Ramanausckas împotriva Lituaniei [205].

110

Potrivit circumstanţelor de fapt, reclamantul M. Kestas Ramanausckas în perioada anilor

1998-1999 activa în funcţia de procuror. Un ofiţer operativ din cadrul unui serviciu special

anticorupţie, A.Z., prin intermediul lui V.S., i-a propus în repetate rânduri 3000 dolari SUA

pentru clasarea unei cauze penale. Obţinând acordul lui M. Kestas Ramanausckas de a primi

banii, A.Z. a depus un raport, prin care a solicitat autorizarea organizării măsurilor operative de

investigaţie în vederea reţinerii în flagrant a inculpatului, ceea ce şi a fost efectuat. Instanţele

naţionale ale Lituaniei, condamnându-l pe M. Kestas Ramanausckas, au invocat că din partea

autorităţilor nu a avut loc o incitare la comiterea infracţiunii, în special indicându-se: „Conform

materialelor cauzei, nu există probe care ar demonstra că voinţa inculpatului a fost suprimată,

ceea ce nu i-ar fi permis să evite un comportament ilegal. A.Z. nu i-a ordonat şi nu l-a ameninţat

pe inculpat, ultimul fiind conştient de faptul că primeşte avantaje necuvenite”.

Curtea a menţionat că ea nu neagă faptul că probarea unor categorii de infracţiuni, printre

care şi cele legate de corupţie, este dificilă. Pentru a le putea combate, poliţia este nevoită să

recurgă din ce în ce mai des la agenţii infiltraţi, la informatori şi la practica transmiterii

avantajelor necuvenite „sub control”, ceea ce, de altfel, este permis şi de către Convenţia penală

a Consiliului Europei, care la §35 prevede posibilitatea aplicării de tehnici speciale în lupta cu

infracţionalitatea organizată şi corupţia, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere drepturilor

fundamentale ale omului. Totodată, dacă utilizarea agenţilor infiltraţi poate fi tolerată, în măsura

în care sunt protejate drepturile omului, atunci în nici un caz nu poate fi luată o poziţie similară

faţă de provocarea poliţienească, aceasta condiţionând existenţa unui proces inechitabil.

Va fi provocare poliţienească ori de câte ori poliţiştii nu se vor limita la o examinare

permanentă, dar pasivă a activităţii infracţionale, ci vor exercita asupra făptuitorului o influenţă

de natură să-l instige la comiterea unei infracţiuni, pentru ca ulterior să-l tragă la răspundere

penală. Nu va fi însă provocare atunci când persoanele, care transmit avantajele necuvenite,

încep să colaboreze cu organele de poliţie, după ce deja avusese loc contactul lor cu făptuitorul,

şi, respectiv, poliţiştii au doar de controlat transmiterea avantajelor necuvenite. Mai mult, din

moment ce făptuitorul a declarat că a fost provocat la primirea avantajelor necuvenite, de

obligaţia instanţei este să verifice temeinicia acestor afirmaţii şi să se expună asupra acestora.

Conform materialelor cauzei, solicitarea privind autorizarea măsurilor operative privind

transmiterea „sub control” a fost făcută în momentul în care A.Z. deja luase contact, prin

intermediul lui V.S. cu petiţionarul, ultimul acceptând să primească suma de 3000 dolari SUA.

Pentru Guvern, aceasta cronologie a fost suficientă pentru a considera că A.Z. şi V.S. au acţionat

cu titlu privat şi, respectiv, au autorizat transmiterea „sub control” a avantajelor necuvenite,

pentru a documenta o infracţiune care deja se plănuia să fie săvârşită. Însă, autorităţile naţionale

111

nu se pot exonera de răspunderea pentru acţiunile de natură poliţienească pe care le-a săvârşit

A.Z. cu „titlu privat”. Responsabilitatea autorităţilor este cu atât mai evidentă cu cât acţiunile

înfăptuite de către A.Z., până la raportare, sunt în afara oricărui cadru legal, nefiind autorizate de

judecător.

De către autorităţi nu au fost date careva explicaţii cu privire la motivele personale ale lui

A.Z., care „din propria sa iniţiativă” a intervenit pe lângă petiţionar. Nu s-a putut reţine nici

faptul că acesta avea în examinare un dosar operativ, care însă nu poate fi prezentat, deoarece a

fost distrus odată cu expirarea termenului de prescripţie de cinci ani.

Pentru a stabili dacă A.Z. şi V.S. s-au limitat ori nu la „examinarea permanentă şi pasivă a

actului ilicit”, Curtea a reţinut următoarele: în primul rând, conform materialelor cauzei, nimic

nu atestă faptul că reclamantul a comis anterior infracţiuni de corupţie. De asemenea, după cum

reiese din convorbirile telefonice, toate întâlnirile aveau loc la iniţiativa lui A.Z., ceea ce

contrazice afirmaţiilor guvernului că reclamantul nu a fost supus la presiuni sau ameninţări.

Astfel, reclamantul a cedat insistenţelor lui A.Z. şi V.S. de a comite infracţiunea, fără să fi avut

intenţia iniţială de a o săvârşi.

Aceste circumstanţe au permis Curţii să constate că A.Z. şi V.S. nu s-au limitat la simpla

examinare permanentă şi pasivă a actului ilicit.

Astfel, ţinând cont de cele expuse, Curtea, luând în consideraţie pericolul social al faptelor

de corupţie şi dificultatea documentării acestora, a estimat că acţiunile lai A.Z. şi V.S. au avut ca

efect incitarea reclamantului la săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat şi nimic nu

indică la faptul că, fără intervenţia lor, infracţiunea ar fi fost comisă.

3.3. Analiza circumstanţelor agravante ale infracţiunii de corupere pasivă Infracţiunea de corupere pasivă presupune două variante agravate, corespunzătoare cu

alin.(2) şi (3) art.324 CP RM. Astfel, la alin.(2) art.324 CP RM sunt specificate următoarele

circumstanţe agravante:

– de două sau mai multe persoane (lit.b));

– cu extorcare de bunuri sau servicii enumerate la alin.(1) (lit.c));

– în proporţii mari (lit.d)).

La alin.(3) art.324 CP RM se menţionează următoarele circumstanţe agravante:

– de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere (lit.a));

112

– în proporţii deosebit de mari (lit.b));

– în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale (lit.c)).

Putem observa că lipseşte prevederea de la lit.a) alin.(2) art.324 CP RM. Aceasta a fost

exclusă din textul legii penale în urma adoptării, la 18.12.2008, a Legii Republicii Moldova

pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova [85]. Prin aceeaşi lege a

fost abrogat şi art.31 ,,Repetare a infracţiunii”. Care sunt efectele acestor amendamente asupra

aplicării prevederilor în vigoare ale art.324 CP RM?

Ţinând cont de noile prevederi legale, actualmente făptuitorul urmează a fi tras la

răspundere penală distinct pentru fiecare faptă aparte, care anterior compuneau repetarea. După

care să i se aplice art.84 ,,Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni” din Codul

penal, sau, în dependenţă de caz, art.85 – ,,Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe”

din Codul penal, în final urmând a fi aplicată pedeapsa definitivă.

Aşadar, prin ,,repetare a coruperii pasive” se înţelegea primirea (pretinderea, acceptarea)

de avantaje necuvenite de cel puţin două ori, în perioade diferite de timp, sau în acelaşi timp,

însă de la persoane diferite, cu condiţia că persoana nu a fost trasă la răspundere penală pentru

una din acestea. În practica judiciară s-a considerat că există repetare a coruperii pasive în cazul

următor: G.A. îndeplinea funcţia de vicedirector al Colegiului de Ecologie din Chişinău.

Exercitând funcţia indicată, în urma înţelegerii prealabile şi împreună cu alte persoane cu

funcţie de răspundere, angajaţi din cadrul Colegiului menţionat, pentru a îndeplini unele acţiuni

contrar obligaţiunilor sale de serviciu, şi anume: pentru a permite studenţilor dintr-o grupă să

folosească la susţinerea examenelor de bacalaureat surse de informaţie interzise la examene,

cunoştinţele acestora urmând a fi apreciate cu о notă pozitivă, la sfârşitul lunii mai - începutul

lunii iunie 2008 a pretins şi a extorcat, iar la 03.06.2008 a primit de la dirigintele grupei

menţionate, N.T., bani ce nu i se cuveneau în sumă de 15.500 lei. La 17.06.2008, aproximativ la

ora 15.50, de la aceeaşi persoană a mai primit bani ce nu i se cuveneau în sumă de 10.800 lei.

Atunci a fost reţinut în flagrant delict de către colaboratorii de poliţie [46].

În general, în cazul coruperii pasive, semnul repetării anterior putea fi aplicat când

persoana cu funcţie de răspundere primea sau accepta avantaje necuvenite: de la mai mulţi

corupători, în perioade diferite de timp, pentru înfăptuirea în privinţa fiecăruia dintre aceştia de

acţiuni separate; de la mai mulţi corupători, care au acţionat de sine stătător, fără o înţelegere

între aceştia, în perioade diferite de timp pentru a înfăptui în interesul lor aceeaşi acţiune; de la

mai mulţi corupători concomitent, pentru înfăptuirea în privinţa fiecăruia dintre aceştia de acţiuni

separate; de la aceeaşi persoană, în perioade diferite de timp, pentru înfăptuirea în interesele

acesteia a unor acţiuni distincte [117].

113

În acelaşi timp, coruperea repetată urmează a fi distinsă de cazurile când avantajele

necuvenite sunt transmise pe etape, însă de facto acestea constituie o corupere unică, a cărei

realizare a fost extinsă în timp.

În cazul în care corupătorul şi persoana cu funcţie de răspundere, pe parcurs, modifică

condiţiile coruperii, reieşind din considerentul că fapta de corupere pasivă, în cazul primirii în

mai multe etape a avantajelor necuvenite, se consumă chiar din momentul în care persoana cu

funcţie de răspundere a pretins (acceptat) primirea avantajului necuvenit, pentru a înfăptui

acţiuni concrete ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, fiind lipsită de relevanţă dacă persoana cu

funcţie de răspundere a primit ulterior avantajele necuvenite pretinse, pentru fiecare episod în

parte, făptuitorul urmează a fi tras la răspundere distinct pentru fiecare din infracţiunile săvârşite.

După cum am menţionat mai sus, la lit.b) alin.(2) art.324 CP RM se stabileşte răspunderea

agravată pentru coruperea pasivă săvârşită de două sau mai multe persoane.

În acest plan, agravanta analizată a fost reţinută la calificare în cazul următor: P.S. exercita

funcţia de inspector al Poliţiei Criminale din CPR Străşeni, iar G.R. – funcţia de inspector

superior al grupului antidrog în aceeaşi secţie. Ambii erau persoane cu funcţie de răspundere.

Acţionând împreună, intenţionat, contrar atribuţiilor acordate prin fişele de post, la 15.06.2007,

în jurul orei 17.00, P.S., împreună cu G.R., cercetând gospodăria lui P.E. din or. Străşeni, au

depistat 51 fire de cânepă, care creşteau spontan. Profitând de prilej, au hotărât să pretindă şi

să primească prin extorcare de la P.E. bani ce nu li se cuveneau, sub pretextul de a nu începe

urmărirea penală. În acest scop, P.S. s-a apropiat de fiul acesteia, P.R., şi a cerut de la el bani,

200 de euro, pentru a nu porni urmărirea penală pe faptul depistării substanţelor narcotice. În

caz de refuz de a da banii pretinşi, l-a ameninţat pe P.R. că îl va pune la închisoare pe un termen

de 15 ani. În situaţia creată, P.R. s-a apropiat de mama sa şi, în prezenţa lui G.R., a cerut de la

aceasta suma de 200 euro. Însă, mama i-a spus că dispune de numai 2500 lei, pe care în

prezenţa lui G.R. i-a numărat şi i-a transmis lui P.R. Acesta, la rândul său, a transmis banii lui

P.S. Acţiunile lui P.S. şi G.R. au fost încadrate în baza lit.b), c) alin.(2) art.324 CP RM [35].

Cunoaştem că, de regulă, se stabileşte răspunderea pentru o infracţiune, săvârşită de două

sau mai multe persoane, în oricare din următoarele trei ipoteze:

1) infracţiunea este săvârşită de doi sau mai mulţi coautori;

2) infracţiunea este săvârşită de o persoană având semnele subiectului infracţiunii,

împreună cu o persoană care nu are astfel de semne;

3) infracţiunea este săvârşită de o persoană având semnele subiectului infracţiunii, prin

intermediul unei persoane care nu are astfel de semne [11].

114

Luând în consideraţie această regulă, vom menţiona că coruperea pasivă nu este o

infracţiune oarecare. Este o infracţiune cu componenţă specială. Delimitând-o de infracţiunile

care au doar un subiect special, S.S. Avetisean susţine că, în ipoteza infracţiunilor cu compo-

nenţă specială, ,,subiectul special, fiind un participant la relaţii sociale speciale, aduce atingere

unui obiect de atentare special. Particularităţile subiectului unei astfel de infracţiuni sunt

condiţionate de specificul respectivelor relaţii sociale. Aceasta întrucât subiectul încalcă atribu-

ţiile care i se incumbă numai lui, nu şi altor categorii de persoane. Ceea ce înseamnă că atentarea

la relaţiile sociale având un caracter special poate fi făcută numai de către cei care încalcă

ordinea stabilită de exercitare a atribuţiilor având un caracter special. Iată de ce persoanele

particulare, care nu sunt titulari ai atribuţiilor speciale, nu pot fi autori (coautori) ai unei infrac-

ţiuni cu componenţă specială” [199, p.370].

În dezvoltarea ideii noastre, vom apela la următorul punct de vedere: ,,Expres, în Codul

penal al Republicii Moldova nu este consacrată teoria autorului fictiv” [139, р.212]. Dar, aceasta

nu înseamnă că ea nu este funcţională în raport cu cazurile practice din realitatea juridică a

Republicii Moldova [11]. Teoria autorului fictiv este funcţională şi în raport cu infracţiunea de

corupere pasivă. De aceea, o persoană particulară nu poate să săvârşească coruperea pasivă.

Chiar dacă persoana particulară ia remuneraţia ilicită împreună cu o persoană cu funcţie de

răspundere, nu putem afirma că această persoană particulară execută latura obiectivă a

infracţiunii specificate la art.324 CP RM. O persoană particulară poate doar să contribuie la

executarea laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM. Să contribuie pe calea

complicităţii, organizării sau instigării la coruperea pasivă. O persoană particulară nu poate să

săvârşească coruperea pasivă, pentru că nu poate fi coruptă.

Însă, circumstanţa agravantă ,,de două sau mai multe persoane” (în cazul oricăror infrac-

ţiuni, nu doar al coruperii pasive) nu este aplicabilă, dacă infracţiunea presupune participarea

persoanei având semnele subiectului infracţiunii şi a persoanei care nu are astfel de semne. Este

necesar ca cel puţin două persoane să săvârşească infracţiunea, adică să execute latura obiectivă

a infracţiunii. Din aceste considerente, circumstanţa agravantă ,,de două sau mai multe persoane”

nu este funcţională în cazul în care infracţiunea de corupere pasivă presupune participarea unei

persoane cu funcţie de răspundere şi a unei persoane particulare.

În concluzie, agravanta de la lit.b) alin.(2) art.324 CP RM nu este aplicabilă în următoarele

două ipoteze: 1) infracţiunea este săvârşită de o persoană având semnele subiectului infracţiunii,

împreună cu o persoană care nu are astfel de semne; 2) infracţiunea este săvârşită de o persoană

având semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care nu are astfel de

semne. Accentuăm, cu riscul de a ne repeta, că aceasta nu infirmă în nici un caz concepţia,

115

conform căreia se stabileşte răspunderea pentru o infracţiune săvârşită de două sau mai multe

persoane în oricare din următoarele trei ipoteze:

1) infracţiunea este săvârşită de doi sau mai mulţi coautori;

2) infracţiunea este săvârşită de o persoană având semnele subiectului infracţiunii,

împreună cu o persoană care nu are astfel de semne;

3) infracţiunea este săvârşită de o persoană având semnele subiectului infracţiunii, prin

intermediul unei persoane care nu are astfel de semne.

Pur şi simplu, coruperea pasivă constituie o infracţiune cu componenţă specială. Iar o

persoană, care nu are semnele subiectului infracţiunii cu componenţă specială, nu poate săvârşi

respectiva infracţiune. În ipoteza contribuţiei unei persoane particulare la săvârşirea coruperii

pasive întotdeauna se va face trimitere la art.42 CP RM. În context, edificator este exemplul

următor din practica judiciară: L.A., C.A. şi G.O. au fost puşi sub învinuire pentru comiterea

infracţiunilor prevăzute de lit.b), c) alin.(2) art.324 CP RM şi, respectiv, de alin.(5) art.42, lit.b),

c) alin.(2) art.324 CP RM, în următoarele circumstanţe: G.O., nefiind angajat în câmpul muncii,

a fost în participaţie cu L.A., care activa în funcţia de şef de post, inspector superior de sector,

precum şi cu C.A., ofiţer de urmărire penală şi inspector de sector al aceluiaşi post. Ultimii doi

erau deci persoane cu funcţie de răspundere cărora li s-au acordat anumite drepturi şi obligaţii

în vederea exercitării funcţiilor în cadrul unei autorităţi publice. La concret, G.O. le-a promis

dinainte celor doi că va favoriza săvârşirea infracţiunii în calitate de complice. Astfel, în

perioada 18.01.2005 – 03.02.2005, L.A., C.A. şi G.O. au extorcat de la A.S., S.A., T.V. şi G.S. şi

ulterior au primit, de la ultimii trei, bani ce nu li se cuveneau [24].

Într-o altă ordine de idei, în cazul infracţiunii specificate la art.324 CP RM, înţelegerea

prealabilă va avea loc numai dacă s-a realizat înainte de a fi săvârşită pretinderea, primirea sau

acceptarea. Nu are importanţă dacă persoanele cu funcţie de răspundere au intrat în acord înainte

de a se adresa sau după ce s-a adresat un corupător concret la una dintre ele. Momentul principal

constă în faptul ca acordul între două sau mai multe persoane cu funcţie de răspundere să fie

stabilit până la pretinderea, primirea sau acceptarea bunurilor necuvenite măcar de către una din

aceste persoane cu funcţie de răspundere. În cazul în care persoana cu funcţie de răspundere, care

a pretins sau a primit bunurile necuvenite, îşi dă seama că nu poate satisface interesele

corupătorului prin propriile atribuţii de serviciu şi transmite o parte a bunurilor necuvenite altei

persoane cu funcţie de răspundere, cu care nu s-a înţeles în prealabil, atunci prima persoană

poate fi trasă la răspundere penală pentru coruperea pasivă, prin concurs cu infracţiunea de

corupere activă. Cea de a doua persoană va fi trasă la răspundere doar pentru infracţiunea

prevăzută la art.324 CP RM. La fel, la calificare nu are nici o importanţă forma în care s-a

116

realizat acordul (verbal, în scris, prin săvârşirea de fapte concludente etc.), dar înţelegerea trebuie

să aibă un caracter strict determinant, considerându-se relevant doar faţă de acea infracţiune

pentru a cărei comitere persoanele şi-au dat acordul.

La comiterea acestei infracţiuni de două sau mai multe persoane, mărimea bunurilor

necuvenite se stabileşte reieşind din preţul tuturor valorilor primite sau acceptate sau care urmau

a fi primite. În cazul primirii de două sau mai multe persoane a bunurilor necuvenite în proporţii

mari sau deosebit de mari, toate fiind la curent despre preţul acestora, indiferent de partea care a

revenit fiecăreia, agravanta „în proporţii mari” sau „în proporţii deosebit de mari” se va incri-

mina tuturor persoanelor cu funcţie de răspundere.

Similară va fi calificarea în cazul extorcării bunurilor necuvenite, aceeaşi agravantă

urmând a fi incriminată tuturor persoanelor cu funcţie de răspundere, participante în grup la

infracţiune, cu condiţia că erau la curent cu această metodă de obţinere a avantajelor necuvenite,

chiar dacă în contact cu victima a intrat doar o persoană cu funcţie de răspundere.

În cazul în care una dintre persoanele cu funcţie de răspundere este o persoană cu înaltă

funcţie de răspundere, această circumstanţă agravantă va fi incriminată tuturor persoanelor cu

funcţie de răspundere care au acţionat de comun acord la coruperea pasivă.

O problemă aparte o reprezintă determinarea conţinutului acţiunilor fiecăreia dintre

persoanele cu funcţie de răspundere ce au participat la infracţiune. Unii autori consideră că

pentru a determina prezenţa acestei agravante nu are importanţă cine anume din membrii

grupului trebuia să satisfacă interesele mituitorului, cine şi ce parte din sumă a primit, sau care

sunt funcţiile lor [160, p.44]. Aceşti autori consideră că, pentru a aplica această agravantă, nu

este necesar ca fiecare dintre persoanele participante la acord să comită acţiuni (inacţiuni) în

favoarea corupătorului. Adică, grupul va exista şi atunci când, în urma unei înţelegeri prealabile,

în baza informării unui participant al grupului, o altă persoană cu funcţie de răspundere comite

acţiunile (inacţiunile) necesare corupătorului şi primeşte de la el o remunerare ilegală, o parte din

care o transmite altui participant.

Fiind de acord în general cu aşa o calificare a participării în grup la coruperea pasivă,

considerăm totuşi că ea va fi adecvată numai cu condiţia, dacă toate persoanele cu funcţie de

răspundere primesc o parte din beneficiul ilegal şi comit acţiuni (inacţiuni) concrete în favoarea

corupătorului, prin folosirea atribuţiilor lor de serviciu, deoarece toţi coautorii trebuie să

participe la realizarea laturii obiective a infracţiunii.

Astfel, fiecare din persoanele cu funcţie de răspundere, participante la acord, trebuie să

comită acţiuni concrete în favoarea corupătorului sau a persoanelor pe care le reprezintă prin

aplicarea împuternicirilor lor de serviciu. La fel, este necesar ca fiecare din membrii grupului să

117

obţină cota-parte a sa din avantajul necuvenit. Aceasta rezultă direct din legea penală, unde se

prevede: „aceleaşi acţiuni săvârşite de două sau mai multe persoane”. Pericolul social al

infracţiunii este sporit nu prin acordul preliminar, dar prin faptul primirii bunurilor necuvenite de

către persoanele cu funcţie de răspundere în urma înţelegerii prealabile. De aceea, dacă acordul

pentru primirea bunurilor necuvenite a avut loc între câteva persoane cu funcţie de răspundere,

iar aceste bunuri au fost primite de către o singură persoană cu funcţie de răspundere, acţiunile

lor vor fi calificate ca corupere pasivă săvârşită de două sau mai multe persoane numai atunci,

când această persoană va transmite măcar o parte altei persoane participante la grup. În caz

contrar, acţiunile acestor persoane pot fi calificate numai ca complicitate la corupere pasivă, în

baza art.42 alin.(1) art.324 CP RM. Ţinând cont de acest fapt, considerăm că agravanta în cauză

trebuie aplicată fiecăruia din membrii grupului, care a pretins, a primit sau a acceptat anumite

părţi din avantajele necuvenite.

În final, putem face concluzia că, pentru aplicarea agravantei analizate, este nevoie de

următoarele condiţii: 1) acordul la primirea bunurilor necuvenite trebuie să aibă loc cel puţin

între două persoane cu funcţie de răspundere; 2) acest acord trebuie să aibă loc înainte de a fi

pretinse, primite sau acceptate bunurile necuvenite; 3) fiecare dintre cei care şi-au dat acordul

trebuie să comită acţiuni concrete în favoarea corupătorului prin aplicarea împuternicirilor sale

de funcţii; 4) fiecare dintre participanţi trebuie să primească măcar o parte din bunurile sau

avantajele necuvenite.

De menţionat, că o asemenea interpretare, propusă de noi încă în 2002, a fost integral

acceptată în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 30.03.2009.

În alt context, la lit.c) alin.(2) art.324 CP RM se stabileşte răspunderea pentru coruperea

pasivă săvârşită cu extorcare de bunuri sau servicii enumerate la alin.(1) art.324 CP RM.

Referitor la circumstanţa agravantă analizată, în literatura de specialitate se disting

următoarele forme ale extorcării:

1) când persoana cu funcţie de răspundere, printr-un comportament activ, în mod intenţio-

nat pune pe corupător în astfel de situaţii, în care acesta este impus să transmită avantajele

necuvenite pentru a preîntâmpina careva urmări negative pentru drepturile sale legale sau ilegale;

2) a doua formă de extorcare la fel este însoţită de un comportament activ din partea

persoanei cu funcţie de răspundere, însă este exprimat nu în lezarea reală a drepturilor

corupătorului, ci doar în ameninţarea cu o astfel de lezare, în cazul în care persoana nu va

transmite avantajul necuvenit;

3) a treia formă constă într-un comportament pasiv din partea persoanei cu funcţie de

răspundere, la care s-a adresat cu o solicitare corupătorul. Persoana cu funcţie de răspundere,

118

având posibilitatea de a satisface solicitarea dată, în mod intenţionat nu o face, dînd de înţeles că

pentru aceasta este necesară transmiterea bunului necuvenit.

În legea penală, noţiunea de corupere pasivă însoţită de extorcare nu este definită.

Interpretarea acestei agravante oferită la etapa incipientă, adică în Proiectul Hotărârii Plenului

Curţii Supreme de Justiţie, care ulterior a fost adoptată la 30.03.2009, prin conţinutul său, cu

nimic nu se deosebea de interpretarea anterioară expusă în pct.12 al Hotărârii din 11.03.1996.

Astfel, prin ,,extorcare a bunurilor necuvenite” în sensul lit.c) alin.(2) art.324 CP RM, în

Proiectul Hotărîrii Plenulul Curţii Supreme de Justiţie din 30.03.2009 se propunea de a înţelege

„cererea acestora de către făptuitor sub ameninţarea săvârşirii acţiunilor care vor cauza prejudicii

intereselor legale ale corupătorului, sau crearea intenţionată a unor condiţii care îl impun să le

dea (ofere) în scopul prevenirii consecinţelor nefaste pentru interesele sale legale.”

Referitor la interpretarea noţiunii ,,corupere pasivă însoţită de extorcare”, în literatura

juridică nu există o părere unitară. Analiza practicii judiciare atestă că la examinarea cauzelor

penale unii judecătorii aplică acest postulat, alţii nu-l respectă.

Pornind de la explicarea dată acestei agravante în Hotărârea anterioară a Plenului Curţii

Supreme de Justiţie din 11.03.1996, în acest caz, prin interesele corupătorului urma de înţeles

numai interesele legale, ocrotite de lege. Deci, cererea din partea persoanei cu funcţie de

răspundere a banilor sau a avantajelor necuvenite pentru satisfacerea intereselor ilegale ale

corupătorului nu poate fi considerată corupere pasivă însoţită de extorcare. În acest sens, aveam

rezerve faţă de temeinicia reţinerii la calificare a agravantei analizate în următorul caz: G.V. a

fost învinuit în baza lit.c) alin.(2) art.324 CP RM. În fapt, la 20.01.2008, acesta, fiind persoană

cu funcţie de răspundere, a încălcat grav cerinţele art.20 al Legii cu privire la sistemul

penitenciar, art.45 al Regulamentului cu privire la satisfacerea serviciului pentru efectivul de

trupă şi corpul de comandă din sistemul penitenciar al Ministerului Justiţiei, art.2 al Statutului

disciplinar al colaboratorilor sistemului penitenciar al Ministerului Justiţiei. Obligaţiunile

funcţionale, îl obligă să respecte normele eticii profesionale, să întreprindă toate măsurile

posibile pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor, precum şi pentru reţinerea persoanelor

ce au comis infracţiuni, să organizeze examinarea condiţiilor de trai şi de producere ale

deţinuţilor, a coletelor, pachetelor şi a persoanelor sosite la întrevederi. Iar la depistarea şi

ridicarea obiectelor interzise, să documenteze cazul, să culeagă explicaţii, să facă încheieri şi să

le prezinte şefului sau adjunctului pe lucru operativ şi regim pentru a fi luată hotărârea

respectivă. În acelaşi rând, să ţină cu demnitate la autoritatea de colaborator al sistemului

penitenciar. La 19.01.2008, în jurul orei 20.00, la domiciliul lui din or. Hânceşti, de G.V. s-a

apropiat N.T., fosta deţinută a Penitenciarului nr.7 Rusca. Aceasta a solicitat ca G.V. să-i

119

permită o întrevedere cu deţinuta T.T. şi să-i transmită un colet cu produse alimentare. În pofida

faptului că există o ordine stabilită de lege de acordare a întrevederilor cu deţinuţii şi de

transmitere a produselor alimentare, G.V. i-a declarat că, pentru acest serviciu, N.T. trebuie să-i

aducă 1000 de lei, o sticlă de şampanie, o sticlă de votcă şi una de bere. Fiind pusă în atare

situaţie, N.T. a acceptat condiţiile înaintate, convenind să se întâlnească cu G.V. a două zi. La

20.01.2008, în jurul orei 10.00, N.T. s-a întâlnit cu G.V., care i-a spus să vină la penitenciar. În

aceeaşi zi, la ora 14.00, N.T. s-a prezentat la Penitenciarul nr.7 Rusca, unde în fumuar i-a

transmis lui G.V. sacoşa cu produse pentru T.T. şi o sacoşă pentru el cu o sticlă de votcă, o

sticlă de şampanie şi una de bere. După ce G.V. a dus sacoşele după prima poartă a penitencia-

rului, a ieşit afară împreună cu N.T. Au intrat în sala de lecţii a ofiţerilor, situată în blocul

administrativ al penitenciarului, unde G.V. a primit de la N.T., prin extorcare, 900 de lei – bani

ce nu i se cuvin [42].

În acelaşi timp, nu avem îndoieli în legătură cu justeţea atestării circumstanţei agravante

analizate în speţa următoare: exercitând urmărirea penală, ofiţerul superior de urmărire penală

M.S. a extorcat de la V.L., prin intermediul cunoscutului său C.C., bani în sumă de 1500 dolari

SUA, pentru încetarea urmăririi penale în privinţa lui V.L., ameninţând că, în caz de neachitare,

V.L. va fi anunţat în căutare internaţională, privat de libertate şi tras la răspundere penală.

Astfel, C.C., fiind impus de către M.S., a acceptat să transmită din numele lui V.L. suma de 1500

dolari SUA lui M.S. La 13.01.2006, în apropierea barului „La plăcinte” de pe str. Alecu Russo,

mun. Chişinău, M.S. a primit de la C.C. 1500 dolari SUA [43].

Considerăm că ne vom afla în prezenţa extorcării numai atunci când cererea a fost însoţită

de ameninţarea cu săvârşirea acţiunilor care vor cauza prejudicii intereselor corupătorului. Doar

simpla cerere din partea persoanei cu funcţie de răspundere de a i se oferi avantaje necuvenite, în

absenţa unei asemenea ameninţări în privinţa corupătorului, nu conţine semnele extorcării.

Observăm că, în unele cazuri, practica judiciară merge pe calea interpretării lărgite a

noţiunii de extorcare.

Cu o asemenea interpretare a semnului ,,extorcare” nu suntem de acord din următoarele

considerente: nu poate fi considerat interes legal străduinţa infractorului de a evita răspunderea

penală în cazul comiterii unei infracţiuni. Însă, ameninţarea cu tragerea la răspundere penală

poate constitui un mijloc eficace de a extorca avantaje necuvenite. În asemenea cazuri, tragerea

la răspundere a persoanei cu funcţie de răspundere în baza alin.(1) art.324 CP RM ar însemna o

ignorare nejustificată a gradului pericolului social. Cu atât mai mult, nu întotdeauna persoana

interesată, corupătorul, iar ulterior şi instanţele judecătoreşti, vor putea stabili cu certitudine dacă

se ameninţă cu acţiuni legale sau ilegale.

120

Dacă vom face trimitere la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, vom constata că a

extorca înseamnă ,,a obţine un lucru de la cineva cu forţa, prin ameninţări, violenţă, şantaj etc.”

[19, p.361], iar şantaj – ,,constrângere exercitată asupra cuiva prin ameninţarea cu divulgarea

unui secret compromiţător sau prin alte mijloace de intimidare cu scopul de a dobândi în mod

injust un folos pentru sine sau pentru altul; mijloc întrebuinţat în acest scop” [19, p.1051].

Observăm că alte semne ale şantajului nu se indică.

Dacă e să analizăm în complex cauzele acestor divergenţe, putem ajunge la următoarele

concluzii.

În primul rând, definiţia noţiunii de extorcare, formulată în Hotărârea Plenului Curţii

Supreme de Justiţie din 11.03.1996, nu îşi găsea, în viziunea noastră un suport legal. Divizarea

intereselor corupătorului în legale şi ilegale iese în afara conţinutului extorcării şi nu constituie

un semn constructiv obligatoriu al ei. În acest context este necesar a menţiona că, în unele cazuri,

în genere este imposibil a stabili cu ce acţiuni (legale sau ilegale) ameninţă persoana care pre-

tinde avantaje necuvenite. De exemplu, două persoane pretind la o anumită funcţie într-o întrep-

rindere, dar există numai un singur loc vacant. Conducătorul întreprinderii de stat/municipale

poate să angajeze numai o persoană, dar cere bani de la ambele, intenţionând în continuare să

angajeze doar persoana care va oferi o sumă mai mare. Dacă e să pornim de la considerentul că

alegerea lucrătorului optim şi numirea lui în funcţie este o prerogativă a conducătorului, atunci

acţiunile lui în exterior par a fi „legale”. Dar este evident că în cazul de faţă ne aflăm în prezenţa

extorcării [115].

În al doilea rând, o cauză a acestor divergenţe este că noţiunea de extorcare nu este definită

pe cale legislativă.

Este cunoscut că unele şi aceleaşi cuvinte, noţiuni, întrebuinţate în cadrul unuia şi aceluiaşi

act normativ, trebuie să dispună de acelaşi conţinut şi, respectiv, să fie interpretate la fel.

După cum am indicat, ad litteram, „a extorca” înseamnă a obţine un lucru de la cineva cu

forţa, prin ameninţări, violenţă, şantaj etc. Adică, în context, extorcarea poate fi asimilată, în

anumite privinţe, cu şantajul.

Analizând dispoziţia de la alin.(1) art.189 CP RM, observăm că metodele de influenţare a

făptuitorului asupra victimei sunt variate. Putem face concluzia că dobândirea prin şantaj a

avutului constituie constrângerea persoanei, prin diverse metode, de a transmite făptuitorului

avutul străin pentru ultimul. Prin urmare, prin extorcare a avantajelor necuvenite de asemenea se

va înţelege constrângerea de către persoana cu funcţie de răspundere a unei alte persoane, a

corupătorului, la a i se propune, a i se oferi avantaje necuvenite.

121

În cadrul art.189 CP RM, care stabileşte răspunderea pentru dobândirea prin şantaj a

avutului proprietarului, în calitate de condiţie obligatorie este înaintată cerinţa ca infractorul să

tindă spre dobândirea, prin şantaj, a avutului străin. La calificarea faptei nu importă dacă

bunurile se află la victimă în posesie legală sau ilegală, dacă corespund sau nu adevărului ştirile

care urmează a fi divulgate. Atât în practica judiciară, cât şi în doctrină se susţine, argumentat,

poziţia conform căreia pot fi dobândite injust nu doar bunurile care se află în posesia legală a

pătimitului, dar şi cele care se află în posesia lui ilegală.

Prin urmare, la fel ar trebui interpretată noţiunea de corupere pasivă însoţită de extorcare,

fără a se face divizarea artificială a noţiunii de extorcare, în dependenţă de legalitatea sau

ilegalitatea intereselor corupătorului.

Este evident că extorcarea avantajelor necuvenite este aceeaşi corupere pasivă, numai că

însoţită de extorcare. Prin urmare, la stabilirea conţinutului noţiunii de extorcare, este obligatoriu

să se pornească de la conţinutul coruperii pasive indicat la alin.(1) art.324 CP RM.

În cazul de fată, această noţiune ne interesează numai din punctul de vedere al extorcării.

Ţinând seama de analiza practicii judiciare, prin interesele corupătorului se subînţeleg atât

interesele corupătorului ca atare, cât şi interesele persoanelor apropriate lui. Or, chintesenţa

constă în aceea că la calificare nu are importanţă dacă sunt legale sau ilegale aceste interese.

Infracţiunea de corupere pasivă va exista atât în cazurile când persoana cu funcţie de răspundere,

pentru o remunerare ilegală, va comite acţiuni (inacţiuni) în vederea satisfacerii intereselor legale

ale corupătorului (eliberarea legală, întemeiată de la plata impozitelor, clasarea întemeiată a

dosarului penal etc.), cât şi în cazurile când se satisfac interese ilegale (clasarea ilegală a

dosarului penal, eliberarea ilegală de sub arest etc.).

Respectiv, extorcarea poate fi înfăptuită atât în vederea satisfacerii intereselor legale, cât şi

a celor ilegale ale corupătorului.

În al treilea rând, potrivit lit.r) alin.(2) art.6 al Legii privind activitatea operativă de

investigaţii, urmează că, „în scopul soluţionării sarcinilor indicate, organele care exercită

activitate operativă de investigaţii, respectând regulile de conspiraţie, sunt în drept să controleze

transmiterea banilor sau altor valori materiale extorcate”.

Totodată, la alin.(3) art.6 al legii nominalizate se prevede că „lista acţiunilor enumerate la

alin.(2) este exhaustivă şi poate fi modificată sau completată numai prin Lege”.

Respectiv, organele de drept sunt în drept să controleze transmiterea avantajelor necuve-

nite, adică să organizeze reţinerea în flagrant a făptuitorului, doar în cazurile în care acestea au

fost extorcate, fiind permis doar ceea ce este prevăzut de lege, în afara reglementări juridice

rămânând cazurile prejudicierii intereselor ilegale ale corupătorului.

122

Deci, eventual, în cazurile indicate mai sus, acţiunile organelor de drept – documentarea

transmiterii avantajelor necuvenite – puteau fi declarate ilegale. Indiscutabil, va fi vorba despre o

limitare serioasă, absolut nejustificată, a activităţii organului de urmărire penală. În consecinţă, o

asemenea interpretare va oferi, spre regret, posibilitatea ca persoanele corupte să nu fie trase la

răspundere penală, în realitate – din cauza impedimentelor procesuale.

În al patrulea rând, în cazul prezenţei semnului extorcării, contravaloarea bunurilor sau

serviciilor, enumerate în alin.(1) art.324 CP RM, nu se restituie către corupător. Astfel, în cazul

interpretării „extorcării” cu condiţia că prin aceasta se cauzează prejudicii doar intereselor legale,

cetăţenii care au oferit bunuri sau avantaje necuvenite, cu siguranţă, nu vor colabora cu organul

de urmărire penală, astfel, creându-se premise pentru latenţa infracţiunilor de corupere.

Rezumând cele expuse, la momentul întocmirii proiectului Hotărârii Plenului Curţii

Supreme de Justiţie din 30.03.2009, am propus următoarea definiţie a noţiunii de „extorcare” în

sensul art.324 CP RM: „Extorcarea de bunuri sau servicii, enumerate în alin.(1) art.324

CP RM, constă în cererea acestora de către făptuitor sub ameninţarea săvârşirii acţiunilor care

vor cauza prejudicii intereselor legale sau ilegale ale corupătorului, ori crearea intenţionată a

unor condiţii care îl impun să le ofere în scopul prevenirii consecinţelor nefaste pentru

interesele sale legale sau ilegale”. La adoptarea hotărârii explicative în redacţie finală, Plenul

Curţii Supreme a acceptat propunerea formulată în acest sens de autorul prezentei lucrări.

Asemenea interpretări le oferim în legătură cu faptul că, acest semn, totuşi a rămas a fi ca o

agravantă a infracţiunii prevăzute la alin.2 art.324 Cod penal în vigoare de la 12.06.2003, fiind

preluat din Codul penal în redacţia Legii anului 1961.

Totodată considerăm necesar de a exclude această agravantă, deoarece în principiu,

„extorcarea” constituie o modalitate a „pretinderii”, constituind o „pretindere insistentă”.

Codul penal, în redacţia Legii anului 1961, prevedea răspunderea penală pentru infrac-

ţiunea consumată doar pentru luarea de mită. Numai faptul pretinderii sau acceptării bunurilor

necuvenite, la acel moment se considera ca o pregătire la infracţiunea de luare de mită. Din

motive de neînţeles pentru noi, totuşi această agravantă a fost lăsată de legiuitor, deşi indiferent

de această, ea oricum fiind prevăzută la alin.1 şi anume în modalitatea de „pretindere”.

Dintr-o altă perspectivă, la lit.d) alin.(2) art.324 CP RM se prevede răspunderea pentru

coruperea pasivă săvârşită în proporţii mari. În acelaşi timp, la lit.b) alin.(3) art.324 CP RM se

prevede răspunderea pentru coruperea pasivă săvârşită în proporţii deosebit de mari.

În legătură cu aceasta, la art.126 CP RM se stabileşte: „Se consideră proporţii deosebit de

mari, proporţii mari valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate,

transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite

123

de o persoană sau un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 5000

şi, respectiv 2500 unităţi convenţionale de amendă”.

La calificarea faptei în baza acestei agravante, fiecare obiect urmează a fi evaluat în bani,

ţinându-se cont de proporţiile sau tarifele pentru servicii, iar în lipsa lor – în baza rapoartelor

expertizei la momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă folosul necuvenit este în proporţii mari sau

deosebit de mari şi este primit în rate, însă aceste acţiuni reprezintă episoade ale unei infracţiuni

continue, fapta urmează a fi calificată ca corupere pasivă în proporţii mari sau deosebit de mari.

În altă privinţă, dispoziţia de la lit.a) alin.(3) art.324 CP RM prevede răspunderea pentru

coruperea pasivă săvârşită de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere. Pentru a aduce

explicaţii vizând particularităţile acestei circumstanţe agravante, facem trimitere la

subcompartimentul 3.2.1. ,,Subiectul infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM” din cadrul lucrării

de faţă. Vom veni doar cu un exemplu din practica judiciară, care demonstrează cât de impor-

tantă este stabilirea cu exactitate a lipsei sau prezenţei calităţii speciale de persoană cu (înaltă)

funcţie de răspundere într-o situaţie sau alta concretă: V.A. a fost învinuit de faptul că, contrar

obligaţiilor şi interdicţiilor impuse de funcţia deţinută, a pretins şi a primit de la I.G. bani ce nu

i se cuvin. V.A. activa ca primar al satului O., raionul Rezina, fiind persoană cu înaltă funcţie de

răspundere, a cărei modalitate de alegere este reglementată de Constituţia Republicii Moldova

şi de Codul electoral. În virtutea acestei funcţii, avea drepturi şi obligaţii în vederea exercitării

funcţiilor autorităţii publice – administrative de dispoziţie şi organizatorico-economice, deţinea

statutul de autoritate reprezentativă a populaţiei unităţii administrativ-teritoriale şi executivă a

Consiliului local, conducea cu activitatea Primăriei satului O., raionul Rezina. Aflându-se în

serviciul colectivităţii locale, era obligat să dirijeze sectorul de muncă încredinţat, să manifeste

iniţiativă şi perseverenţă, să asigure îndeplinirea întocmai a sarcinilor ce stau în faţa autorităţii

publice, să se călăuzească, în exercitarea atribuţiilor, de legislaţia în vigoare, să fie obiectiv şi

imparţial. Astfel, la 20.03.2007, Consiliul local O., raionul Rezina, a aprobat colectarea şi

comercializarea metalului uzat de la Întreprinderea de Producere şi Desfacere din Rezina,

transmisă din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţii administrativ-

teritoriale O., raionul Rezina. Preşedinte al comisiei de gestionare a procesului de colectare şi

realizare a metalului a fost desemnat primarul satului O., raionul Rezina, V.A. La sfârşitul lunii

februarie 2007, I.G., managerul S.R.L. „R.P.” şi „S.-C.”, s-a adresat către V.A. cu cererea

verbală privind procurarea deşeurilor de metale feroase, aflate în proprietatea Primăriei. V.A. i-

a spus că Primăria dispune de aproximativ 15 tone de metal uzat, care va fi comercializat după

evaluarea efectuată de către comisia raională. În a doua jumătate a lunii martie 2007, V.A. l-a

contactat telefonic pe I.G. şi i-a comunicat că actele privind deşeurile de metal feros sunt în

124

regulă şi că acesta poate să procure deşeurile respective. La 13.04.2007, V.A., urmărind scopul

de a obţine mijloace băneşti ce nu i se cuvin, pentru îndeplinirea acţiunilor ce ţin de obligaţiile

lui de serviciu, a pretins, pentru sine, de la I.G. suma de 300 lei pentru fiecare tonă de deşeu de

metal feros, comercializată oficial de Primărie S.R.L. respective la preţul de 500 lei. În baza

contractului nr.2 din 18.04.2007, Primăria satului O., raionul Rezina, a livrat la 20.04.2007 şi la

25. 04.2007 către S.R.L. „S.-C.”, 13,36 tone de metal uzat la preţul de 467,81 lei/tonă, fără

TVA. La 27.04.2007, prin ordinul de plată nr.1, S.R.L. „S.-C.” a transferat pe contul primăriei

suma de 6250 lei, bani care reprezintă plata pentru 13360 kg, deşeu de metal feros procurat de

întreprindere. Tot în aceeaşi zi, V.A. a primit de la I.G. suma de 3600 lei, pentru acceptarea

cerinţei şi comercializarea a 13,36 tone de deşeuri de metal feros. Împotriva sentinţei de

achitare a lui V.A. în baza lit.a) alin.(3) art.324 CP RM a declarat apel procurorul, care a

solicitat casarea acesteia şi condamnarea lui V.A. conform învinuirii formulate, deoarece

probele cercetate în şedinţa instanţei de fond dovedesc vinovăţia acestuia de săvârşirea faptei

infracţionale incriminate. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău, apelul

procurorului a fost respins ca nefondat, cu menţinerea sentinţei de achitare. Soluţia respectivă a

fost motivată prin faptul că sentinţa este legală, întemeiată şi motivată, probele prezentate,

inclusiv declaraţiile martorilor acuzării, au fost minuţios cercetate şi apreciate în cumul, iar

motivele apelului au fost invocate în şedinţa de judecată şi combătute prin sentinţa pronunţată.

Instanţa de apel a concluzionat că poziţia părţii acuzării precum că inculpatul, fiind primar al

satului O., avea statutul de persoană cu înaltă funcţie de răspundere, este eronată, fiind

interpretată greşit Legea cu privire la numirea în funcţie a persoanelor cu înaltă funcţie de

răspundere conform Constituţiei. Mai mult, inculpatul, în cazul dat, acţiona nu în calitate de

primar al satului, dar ca persoană împuternicită de către Consiliul local în calitate de

preşedinte al comisiei de gestionare a procesului de colectare şi realizare a metalului uzat [26].

În fine, la lit.c) alin.(3) art.324 CP RM se stabileşte răspunderea pentru coruperea pasivă

săvârşită în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale.

În ceea ce priveşte agravanta „în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organi-

zaţii criminale”, invocăm că prin ,,interes” se înţelege avantajul, folosul, câştigul, sau, altfel spus,

„preocuparea de a obţine un succes, un avantaj, râvna depusă într-o acţiune pentru satisfacerea

anumitor nevoi” [19, p.498].

Potrivit art.46 CP RM, grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care

s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.

Potrivit alin.(1) art.47 CP RM, se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de

grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe

125

diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi

executare a intenţiilor infracţionale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică

şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea

obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.

La fel, conform alin.(2) art.47 CP RM, infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie

criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu

este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.

3.4. Delimitarea infracţiunii de corupere pasivă de unele infracţiuni adiacente

Problema privind delimitarea coruperii pasive de infracţiunile adiacente este una dintre

cele mai complicate şi insuficient cercetate în teoria dreptului penal. Un număr impunător de

greşeli comise la aplicarea normelor penale de către instanţele judecătoreşti se referă anume la

disocierea incorectă a faptelor prejudiciabile. Dificultăţile se explică prin faptul că o infracţiune

concretă întotdeauna are un şir de elemente şi semne comune cu alte infracţiuni. Pentru a califica

corect o infracţiune, este necesar a stabili liniile de delimitare între această infracţiune şi

infracţiunile adiacente. Stabilind semnele caracteristice ale faptei, care îi sunt proprii, treptat

adâncind analiza normei de drept şi circumstanţele faptice ale cazului, ajungem la unicul cumul

de semne, care caracterizează această infracţiune şi care o deosebesc de alte infracţiuni.

În primul rând, considerăm necesar a face delimitarea infracţiunii de corupere pasivă de

infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu (art.327 CP RM).

Potrivit alin.(1) art.116 CP RM, normă generală se consideră norma penală care prevede

două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială – norma penală care prevede numai

cazurile particulare ale acestor fapte.

Analizând minuţios structura normelor penale prevăzute la art.324 CP RM şi la art.327

CP RM, ajungem la concluzia că norma care stabileşte răspunderea penală pentru coruperea

pasivă este una specială în comparaţie cu cea care stabileşte răspunderea pentru abuzul de putere

sau abuzul de serviciu.

Potrivit alin.(2) art.116 CP RM, în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială,

se aplică numai norma specială.

126

Totodată, din punct de vedere practic, delimitarea acestor infracţiuni este dificilă, deoarece

multe elemente constitutive ale acestor infracţiuni coincid. Ambele dispun de acelaşi obiect

juridic generic, se comit cu intenţie directă, fiind săvârşite de către o persoană cu funcţie de

răspundere.

Totodată, aceste infracţiuni se deosebesc prin următoarele: a) pentru abuzul de putere sau

abuzul de serviciu este obligatorie prezenţa interesului material sau a altor interese personale, iar

pentru infracţiunea de corupere pasivă acest interes este unul facultativ; b) infracţiunea de abuz

de putere sau abuz de serviciu se consideră consumată din momentul când au survenit daunele în

proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale

persoanelor fizice sau juridice, adică constituie o infracţiune cu componenţă materială, pe când

infracţiunea de corupere pasivă se consideră consumată din momentul pretinderii, primirii sau

acceptării bunurilor sau avantajelor necuvenite, astfel fiind o componenţă formală de infracţiune.

Din punct de vedere practic, deosebirea constă în faptul că, în cazul abuzului de serviciu,

persoana cu funcţie de răspundere foloseşte situaţia de serviciu, iar în cazul coruperii pasive –

atribuţiile de serviciu; nici o acţiune comisă fără aplicarea atribuţiilor de serviciu în favoarea

corupătorului nu poate fi calificată drept infracţiune de corupere pasivă.

Observăm că sfera acţiunilor din cadrul coruperii pasive este cu mult mai restrânsă în

comparaţie cu acţiunile sau inacţiunile din cadrul abuzului de serviciu. Or, prin folosirea situaţiei

de serviciu se are în vedere, inclusiv, legăturile de serviciu, protecţia în serviciu, tolerarea

infracţiunilor etc.

O importanţă deosebită pentru delimitarea infracţiunilor menţionate îi revine conţinutului

intenţiei persoanei vinovate, precum şi conţinutului intenţiei corupătorului sau, în dependenţă de

caz, a victimei. Pentru coruperea pasivă este necesar ca persoana cu funcţie de răspundere să

conştientizeze faptul că bunurile pe care le pretinde sau le primeşte nu i se cuvin, iar corupătorul

să conştientizeze că transmite aceste bunuri pentru a obţine un comportament dorit de el din

partea persoanei cu funcţie de răspundere. Absenţa unei asemenea conştientizări constituie temei

pentru calificarea faptei ca abuz de putere sau de serviciu. Aşadar, diferenţierea infracţiunilor

nominalizate se poate face avându-se în vedere următorul criteriu: la infracţiunea de corupere

pasivă ambele părţi ştiu că persoana cu funcţie de răspundere îşi trafică funcţia sa, primind sau

pretinzând ceea ce nu i se cuvine, în vederea îndeplinirii unui act funcţional ce ţine de obligaţiile

sale de serviciu sau contrar acestor îndatoriri; la abuzul de putere sau abuzul de serviciu,

dimpotrivă, persoana cu funcţie de răspundere abuziv constrânge o persoană să-i dea bani sau

alte foloase, afirmând că acestea i se datorează în mod legal.

127

Ca abuz de putere sau abuz de serviciu urmează a fi calificate şi cazurile când, bazându-se

pe neştiinţa părţii vătămate, persoana cu funcţie de răspundere pretinde că suma cerută de ea în

plus, ce depăşeşte preţul legal al bunurilor (când nu s-a ascuns preţul lor legal), este destinată să

acopere anumite cheltuieli pe care persoana cu funcţie de răspundere le-ar fi făcut (de exemplu,

cu transportul, manipulând obiectele vândute etc.).

În altă ordine de idei, referitor la delimitarea infracţiunii de corupere pasivă de infrac-

ţiunea de trafic de influenţă (art.326 CP RM), invocăm că, la infracţiunea de corupere pasivă

înţelegerea între persoana cu funcţie de răspundere şi corupător vizează îndeplinirea sau nu, ori

îndeplinirea cu întârziere ori grăbită a unei acţiuni ce ţine de obligaţiile de serviciu ori contrar

acestor obligaţii; la traficul de influenţă înţelegerea poate avea loc între persoana interesată şi o

altă persoană decât cea cu funcţie de răspundere. În asemenea cazuri, înţelegerea se referă la

viitoarea intervenţie pe lângă persoana cu funcţie de răspundere, care este funcţionar, în scopul

de a o determina să îndeplinească sau nu careva acţiuni ce intră în obligaţiile de serviciu ale

acesteia.

Astfel, se impune următoarea concluzie: în cadrul infracţiunii de corupere pasivă persoana

cu funcţie de răspundere trafică funcţia sa, pe când în cazul traficului de influenţă subiectul

infracţiunii trafică influenţa sa, reală sau presupusă.

În cadrul infracţiunii de corupere pasivă discreditarea organelor de stat sau publice se

realizează în mod direct, deoarece fapta arată că o persoană cu funcţie de răspundere este

coruptă; în cazul traficului de influenţă o asemenea discreditare se realizează în mod indirect,

deoarece fapta creează impresia că un funcţionar poate fi influenţat în legătură cu atribuţiile sale

de serviciu.

La infracţiunea de trafic de influenţă, subiectul infracţiunii îşi dă seama că discreditează un

funcţionar, prin impresia ce o lasă că acesta poate fi influenţat sau corupt, pe când la infracţiunea

de corupere pasivă persoana cu funcţie de răspundere îşi dă seama că ea este cea care

discreditează funcţia pe care o deţine.

Totodată, în cazul în care în calitate de traficant al influenţei apare însăşi persoana cu

funcţie de răspundere, care face parte din organizaţia publică în a cărei competenţă intră

efectuarea actului funcţional vizat, la calificare urmează să se ţină cont de următoarele:

a) dacă funcţionarul, care concomitent este persoană cu funcţie de răspundere, trafică pro-

priile lui obligaţii de serviciu, obligându-se să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie

îndeplinirea unui act privitor la obligaţiile sale de serviciu, ori să realizeze un act contrar acestor

îndatoriri, în schimbul unor bunuri sau avantaje ce nu i se cuvin legal – acţiunile lui urmează a fi

calificate ca infracţiune de corupere pasivă (art.324 CP RM);

128

b) dacă funcţionarul, care nu neapărat este persoană cu funcţie de răspundere, se preva-

lează de influenţa pe care i-o oferă relaţiile sale personale, fie funcţia sa, indiferent dacă această

influenţă este reală sau presupusă, pe lângă alt funcţionar, pentru ca acesta din urmă să facă sau

să nu facă, în favoarea unui terţ, un act privitor la atribuţiile sale de serviciu, el comite infrac-

ţiunea de trafic de influenţă (art.326 CP RM).

Unele dificultăţi apar referitor la delimitarea infracţiunii de corupere pasivă de unele

infracţiuni săvârşite prin sustragere.

Potrivit lit.d) alin.(2) art.191 CP RM, se sancţionează delapidarea averii străine, adică însu-

şirea ilegală a bunurilor altei persoane, încredinţate în administrarea făptuitorului, cu folosirea

situaţiei de serviciu. Observăm, că subiect în situaţia examinată poate fi, inclusiv, o persoană cu

funcţie de răspundere.

Considerăm că anume în calitate de sustragere şi nu ca infracţiune de corupere pasivă

urmează a fi calificată fapta persoanei cu funcţie de răspundere, atunci când: a) ridicarea bunu-

rilor materiale care nu i se cuvin persoanei cu funcţie de răspundere are loc în urma abuzului de

putere sau abuzului de serviciu, ultima constituind o metodă de sustragere; b) transmiterea

bunurilor materiale persoanei cu funcţie de răspundere se face de către participanţii la sustragere

sau alte persoane nu pentru a obţine un act funcţional ce intră în obligaţiile de serviciu ale

persoanei cu funcţie de răspundere, dar se transmit în calitate de parte ce-i revine ultimei din

bunurile sustrase sau ulterior comercializate.

Aşadar, dacă persoana cu funcţie de răspundere primeşte bunuri care nu i se cuvin legal,

pentru acţiunile comise de către ea folosindu-se de situaţia de serviciu, care, la rândul său,

formează latura obiectivă a sustragerii, aceste acţiuni nu constituie corupere pasivă. În cazul dat,

persoana cu funcţie de răspundere este autorul sau participantul la sustragere.

Totodată, dacă persoana cu funcţie de răspundere nu a participat nemijlocit la sustragere şi

a primit bunurile ce nu i se cuvin pentru acţiunile sau inacţiunile care intră în obligaţiile sale de

serviciu, dar care nu se absorb de latura obiectivă a sustragerii, asemenea fapte urmează a fi

calificate ca infracţiune de corupere pasivă (de exemplu, neluarea de măsuri în vederea curmării

sau denunţării sustragerilor în cazul existenţei unei asemenea obligaţii de serviciu).

Infracţiunea de corupere pasivă uneori se confundă cu infracţiunea prevăzută de lit.d)

alin.(2) art.190 CP RM – escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin

înşelăciune sau abuz de încredere, săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu.

Această situaţie se referă la cazurile când persoana cu funcţie de răspundere nu are

posibilitatea reală de a săvârşi acţiunile dorite, dar, în scop de cupiditate, induce în eroare

persoana care transmite bunurile necuvenite referitor la posibilităţile reale oferite de competenţa

129

funcţională, care în realitate nu-i oferă escrocului dreptul de a le înfăptui, aşa cum îşi închipuie

persoana de la care aceste bunuri se iau.

Anterior, ţinând cont de faptul că, potrivit Codului penal din 1961, luarea de mită se

considera infracţiune consumată din momentul luării măcar a unei părţi din bunuri, practica

judiciară califica cele săvârşite ca luare de mită, în baza art.187 CP RM din 1961.

O asemenea calificare era pe bună dreptate criticată în literatura de specialitate, deoarece în

acest caz lipsea intenţia de luare de mită. Dimpotrivă, era cert că intenţia făptuitorului era

îndreptată spre dobândirea prin înşelăciune a bunurilor, inducerea în eroare constituind o metodă

specifică a escrocheriei [129]. De observat că, la acel moment, traficul de influenţă nu era

prevăzut în legea penală ca infracţiune distinctă. Astfel, această interpretare la moment este

valabilă doar în cazul în care iniţiativa vine din partea corupătorului şi escrocul nu s-a prevalat că

are influenţă asupra persoanei cu funcţie de răspundere, în misiunea lui intrând doar transmiterea

bunurilor sau a banilor persoanei cu funcţie de răspundere.

Totodată, în cazul în care iniţiativa de corupere îi revine corupătorului, care transmite

intermediarului o anumită sumă de bani, iar ultimul îşi lasă o anumită parte din aceşti bani,

transmiţând restul sumei persoanei cu funcţie de răspundere, acţiunile ultimului urmează a fi

calificate prin concurs, ca complicitate la corupere activă – alin.(5) art.42, art.325 şi 190 CP RM.

De menţionat că o asemenea calificare este valabilă doar în cazul în care corupătorul a fost

înşelat şi greşit credea că toată suma transmisă a ajuns la destinatar, la persoana cu funcţie de

răspundere. În caz contrar, acţiunile intermediarului urmează a fi calificate doar ca complicitate

la corupere activă.

Dintr-o altă perspectivă, prezenţa infracţiunilor adiacente infracţiunii de corupere pasivă

creează probleme nu doar la delimitarea lor, dar şi la calificarea concursului acestor infrac-

ţiuni. În procesul calificării unor asemenea cazuri, apar dificultăţi când persoana cu funcţie de

răspundere, primind anumite bunuri care nu i se cuvin, comite în interesul corupătorului unele

acţiuni care, prin conţinutul lor, sunt ilegale, adică intră în contradicţie cu normele unei ramuri

de drept (civil, constituţional, funciar etc.). În acest context, menţionăm că asemenea acţiuni cad

sub prevederile art.312 al Codului contravenţional, care sancţionează folosirea intenţionată a

situaţiei de serviciu într-un mod care contravine intereselor publice sau drepturilor şi intereselor

ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive

ale infracţiunii.

Spre regret, legiuitorul autohton a sancţionat în mod egal asemenea fapte, sintagma

,,contrar acestor obligaţii” fiind prevăzută la alin.(1) art.324 CP RM, dar nu în calitate de agra-

vantă a acestei infracţiuni. Prin urmare, asemenea acţiuni urmează a fi calificate doar în baza

130

art.324 CP RM, fără o calificare suplimentară în baza art.312 al Codului contravenţional. Consi-

derăm că norma contravenţională enunţată se absoarbe de sintagma ,,contrar acestor obligaţii”.

Totodată, dacă acţiunile separate pe care persoana cu funcţie de răspundere s-a angajat să

le comită, contra unei remunerări ilegale, sunt prevăzute ca infracţiuni distincte de Partea

Specială a Codului penal, acestea urmează a fi calificate prin concurs: art.324 CP RM şi norma

care stabileşte răspunderea pentru infracţiunea distinctă comisă (de exemplu, pronunţarea unei

sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii (art.307 CP RM), abuzul de putere sau

abuzul de serviciu (art.327 CP RM), falsul în acte publice (332 CP RM) etc.).

În opinia noastră, o asemenea interpretare, care deja s-a consacrat în practica judiciară, este

una legală şi echitabilă. De aceea, considerăm temeinică soluţia pronunţată în speţa următoare,

când s-a atestat concursul dintre infracţiunile specificate la art.324 şi 332 CP RM: activând în

Primăria satului M., raionul Anenii Noi, în calitate de secretar al Consiliului sătesc, fiind

persoană cu funcţie de răspundere, la 10.08.2007, la ora 10.00, aflându-se în biroul său de

serviciu, A.P. a primit de la A.G. bani în sumă de 300 lei. Banii i-a primit pentru îndeplinirea

unor acţiuni contrare obligaţiunilor sale de serviciu, şi anume: pentru eliberarea extrasului din

„Registrul de evidenţă a gospodăriilor private ale cetăţenilor din satul M.”, potrivit căruia A.G.

ar fi deţinător de teren agricol în localitatea respectivă, pe care cultivă produse agricole, iar

roada recoltată o comercializează pe pieţele din mun. Chişinău. Tot el, cunoscând cu certitudine

că A.G. nu este locuitor al satului M. şi că nu deţine pe teritoriul acestui sat teren agricol, a

falsificat extrasul din „Registrul de evidenţă a gospodăriilor private ale cetăţenilor din satul

M.” şi i-a eliberat acestuia certificatul respectiv [40].

În doctrina dreptului penal există opinia potrivit căreia, în cazul în care persoana cu funcţie

de răspundere, primind remuneraţia ilicită, va comite un abuz de putere sau un abuz de serviciu,

acţiunile ei urmează a fi calificate doar în calitate de corupere pasivă, fără invocarea normei care

stabileşte răspunderea pentru abuzul de putere sau abuzul de serviciu [184, p.109-110].

Nu putem fi de acord cu o asemenea opinie. Considerăm că coruperea pasivă poate forma

doar concurs real cu infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu. Nu şi concursul ideal.

Argumentăm astfel: infracţiunea de corupere pasivă se consideră consumată din momentul

pretinderii, primirii sau acceptării bunurilor necuvenite. Astfel, acţiunile săvârşite ulterior rămân

în afara dispoziţiei alin.(1) art.324 CP RM, nu se absorb de această normă.

Potrivit alin.(1) art.33 CP RM, concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură

acţiune (inacţiune), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la

diferite alineate ale unui articol din Codul penal. Potrivit alin.(4) art.33 CP RM, concursul real

există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, săvârşeşte două

131

sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din

Codul penal.

Pe cale de consecinţă, în cazul dat constatăm existenţa unui concurs real, şi nu ideal, de

infracţiuni, impunându-se necesitatea calificării faptelor persoanei cu funcţie de răspundere ca

infracţiune de corupere pasivă cu trimitere obligatorie la norma care stabileşte răspunderea

pentru infracţiunea concurentă. Confirmarea afirmaţiei noastre o găsim în speţa următoare: prin

sentinţa din 01.04.2008, S.A. a fost condamnat în baza alin.(1) art.324 CP RM. Totodată, a fost

achitat de învinuirea în baza lit.a) alin.(2) art.327 CP RM, din motiv că fapta lui nu întruneşte

elementele infracţiunii. În fapt, S.A. a fost declarat vinovat că, activând ca inspector de sector,

având gradul de locotenent de poliţie şi fiind persoană cu funcţie de răspundere, căreia i-au fost

acordate anumite drepturi şi obligaţii în vederea executării funcţiilor autorităţii publice,

intenţionat folosind situaţia de serviciu, a comis corupere pasivă. La concret: la 31.08.2006, la

ora 17.45, aflându-se în biroul său de serviciu, pentru neîntocmirea pe parcursul lunii octombrie

2006 în privinţa lui F.P., E.C., L.M., L.D., N.U., N.V., V.V., P.C., V.C., L.S., A.Ş., V.Ş., E.R.,

V.R., I.B., E.V., J.F., E.Ţ., G.S. şi V.B. a proceselor-verbale cu privire la comiterea contraven-

ţiilor administrative prevăzute de art.162 Cod cu privire la contravenţiile administrative, a

primit de la V.B. bani în sumă de 1000 lei, fiind reţinut în flagrant delict [28].

De aceea, considerăm irelevante următoarele afirmaţii: ,,Dacă infracţiunea se comite

printr-o metodă, al cărei pericol social depăşeşte considerabil pericolul infracţiunii de bază, cele

săvârşite pot fi calificate numai în baza normei care stabileşte răspunderea pentru metoda

infracţională” [162, р.276]. Infracţiunea de corupere pasivă nu poate fi considerată o metodă de

comitere a unei alte infracţiuni, fie chiar şi a infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu.

Însuşi faptul pretinderii, primirii sau acceptării bunurilor necuvenite într-adevăr constituie o

modalitate a abuzului de putere sau a abuzului de serviciu. Însă, dacă asemenea acţiuni se

săvârşesc în scopul de a comite o altă infracţiune de serviciu, atunci ne vom afla în prezenţa a

două infracţiuni distincte; astfel, în asemenea cazuri regulile concurenţei între o normă generală

şi o normă specială sunt inaplicabile.

Considerăm că acest postulat, expus de către V. Kudreavţev, este aplicabil pentru acţiunile

corupătorului, dar nu şi pentru acţiunile persoanei corupte, ale persoanei cu funcţie de răspun-

dere. Astfel, dacă bunurile necuvenite sunt transmise de către corupător persoanei cu funcţie de

răspundere pentru ca ultima să comită anumite infracţiuni, atunci acţiunile corupătorului

urmează a fi calificate prin concurs ideal: infracţiunea de corupere activă şi, plus la aceasta,

instigarea persoanei cu funcţie de răspundere la săvârşirea infracţiunii separate.

132

De menţionat că, în cazul dat, instigarea se realizează prin transmiterea bunurilor

necuvenite legal, care, la rândul său, constituie o metodă de influenţare asupra persoanei cu

funcţie de răspundere în scopul de a o determina la comiterea unei alte infracţiuni. Această

metodă, fiind prevăzută distinct de Codul penal, este prin sine însăşi infracţională, cu condiţia că

infracţiunea comisă de persoana cu funcţie de răspundere în calitate de autor, contra remunerării

ilegale, nu este mai periculoasă decât infracţiunea de corupere pasivă. În caz contrar, ne vom afla

în prezenţa concursului ideal de infracţiuni. Totodată, în cazul dat trebuie de avut în vedere că:

a) instigarea prin intermediul coruperii urmează să determine persoana cu funcţie de

răspundere la comiterea unei alte infracţiuni concrete;

b) hotărârea de a comite o altă infracţiune apare la persoana cu funcţie de răspundere

anume sub imperiul coruperii din partea instigatorului, adică există raportul de cauzalitate.

Totodată, poate să apară întrebarea dacă, în cazul unei asemenea calificări, nu se intră în

contradicţie cu prevederile alin.(2) art.7 CP RM, potrivit căruia nimeni nu poate fi supus de două

ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă. Adică, dacă nu se sancţio-

nează de două ori persoana cu funcţie de răspundere în cazul când la calificare se aplică sintagma

,,contrar acestor obligaţii”, ca semn al infracţiunii de corupere pasivă. Şi, în plus, când se aplică

prin concurs articolul corespunzător din Partea Specială a Codului penal?

Considerăm că o asemenea calificare nu intră în contradicţie cu prevederile alin.(2) art.7

CP RM, deoarece, aşa cum am menţionat mai sus, sintagma ,,contrar acestor obligaţii” absoarbe

acele fapte prejudiciabile, care, din punctul de vedere al pericolului social, se absorb doar de

prevederile art.312 al Codului contravenţional; învinuirea în comiterea unei asemenea fapte

contravenţionale, prin prisma paragrafului 35 al Hotărârii CEDO pronunţate în cazul Zilberberg

împotriva Moldovei constituie o învinuire în materie penală [20].

În cazul în care acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere, care, contra unui bun

necuvenit, comite şi un abuz de putere sau abuz de serviciu, s-ar califica doar ca corupere pasivă,

fără referire suplimentară la art.327 CP RM, o asemenea calificare ar crea premise pentru

stabilirea de către instanţele judecătoreşti a unei pedepse inechitabile persoanei cu funcţie de

răspundere, adică fără a se ţine cont de personalitatea celui condamnat şi de gravitatea faptelor

comise, ceea ce intră în contradicţie cu prevederile art.75 CP RM.

Iată de ce considerăm întemeiată soluţia din următoarea speţă: T.V. a fost pus sub învinuire

pentru comiterea infracţiunilor prevăzute la lit.c) alin.(2) art.324 şi la alin.(1) art.327 CP RM în

următoarele circumstanţe. La sfârşitul lunii noiembrie-începutul lunii decembrie 2005, T.V.,

fiind persoană cu funcţie de răspundere, şi anume – inspector al poliţiei criminale, a primit în

procedura sa plângerea lui S.Ţ. din satul Costeşti, raionul Ialoveni, cu privire la faptul

133

sustragerii unei antene parabolice din gospodăria acesteia. T.V. nu a înregistrat în modul

stabilit de lege plângerea dată, însă a întreprins măsuri operative de investigaţie şi a depistat un

suspect pe nume I.B. La 6.12.2005, inspectorul l-a invitat pe I.B. în biroul său de serviciu, unde

influenţându-l psihologic, a dobândit semnătura acestuia pe explicaţia care a dat-o, în care I.B.

îşi recunoştea vina în comiterea furtului respectiv. Ulterior, T.V. a pretins şi a extorcat de la I.B.

500 dolari SUA pentru neatragerea lui la răspundere penală. La 9.12.2005, tatăl lui I.B., P.B., s-

a dus în biroul lui T.V., unde ultimul i-a spus condiţiile neatragerii fiului său la răspundere

penală, extorcând de la acesta 500 dolari SUA. Însă, deoarece P.B. nu dispunea de aşa bani, au

convenit la suma de 300 dolari SUA. În aceeaşi zi, la ora 18.00, P.B. i-a transmis lui T.V. 100

dolari SUA. După ce a primit aceşti bani, T.V. i-a cerut lui P.B. să-i aducă restul banilor pe data

de 12.12.2005. Însă, P.B. i-a cerut timp adăugător, deoarece nu avea suma integrală. S-au

înţeles că acesta va aduce banii peste 5 zile. La 19.12.2005, în jurul orei 13.00, în biroul de

serviciu al lui T.V., P.B. i-a transmis lui T.V. 200 dolari SUA. Ulterior, T.V., a nimicit explicaţia

dată în scris de I.B. privind furtul din gospodăria lui S.Ţ., cauzând astfel daune în proporţii

considerabile intereselor publice şi drepturilor cetăţenilor [37].

3.5. Concluzii la Capitolul 3 În final, în urma studierii elementelor constitutive subiective şi a circumstanţelor agravante

ale coruperii pasive, formulăm următoarele concluzii:

1) o condiţie generală pentru recunoaşterea unei sau altei categorii de persoane ca fiind cu

funcţie de răspundere este caracterul acţiunilor îndeplinite. Uneori, unele şi aceleaşi persoane pot

îndeplini în baza funcţiunii lor acţiuni de ordin organizatorico-economic sau administrativ de

dispoziţie şi, concomitent cu ele, acţiuni de ordin profesional sau tehnic. De aceea, în asemenea

cazuri, momentul decisiv în baza căruia vom afirma prezenţa unei infracţiuni comise de persoană

cu funcţie de răspundere va depinde de faptul dacă această persoană într-un caz concret a

întreprins anume acţiuni de ordin organizatorico-economic sau administrativ de dispoziţie şi nu

alte acţiuni;

2) profesorii numai atunci vor fi consideraţi persoane cu funcţie de răspundere când vor

ocupa un post legat de îndeplinirea funcţiilor administrative de dispoziţie: rector, director, decan,

şef de catedră, şef de secţie etc. Pentru corupere pasivă, persoanele sus-numite vor purta

răspundere penală numai în cazurile când vor face uz de funcţiile lor administrative de dispoziţie,

nu de împuterniciri profesionale;

134

3) medicii, indiferent de funcţia pe care o ocupă, în cazul când acordă consultaţii medicale

sau efectuează operaţii, activitatea aceasta fiind strict profesională, nu vor poseda calitatea de

persoane cu funcţie de răspundere, fiind imposibilă tragerea lor la răspundere pentru corupere

pasivă. Aceasta nu înseamnă însă că primirea de avantaje necuvenite pentru înfăptuirea acţiunilor

pur profesionale de către medic sunt în afara legii penale, asemenea acţiuni, la momentul actual,

urmând a fi calificate în baza art.330 CP RM;

4) ţinând cont de modul de numire în funcţia de notar, de conţinutul normativ al activităţii

notariale şi de sarcinile puse în faţa acestuia, susţinem poziţia conform căreia notarul are statut

de persoană cu funcţie de răspundere;

5) reprezentanţii statului în societăţile economice (spre exemplu, membrii consiliului de

administrare) au statutul de persoane cu funcţie de răspundere;

6) va fi provocare poliţienească ori de câte ori poliţiştii nu se vor limita la o examinare

permanentă şi pasivă a activităţii infracţionale, dar vor exercita asupra făptuitorului o influenţă

de natură să instige la comiterea unei infracţiuni, pentru ca ulterior să tragă persoana la

răspundere penală. Nu va fi însă provocare când persoanele care au transmis avantajele

necuvenite au început să colaboreze cu organele de poliţie după ce deja avusese loc contactul lor

cu persoana cu funcţie de răspundere şi, respectiv, poliţiştii doar au controlat faptul transmiterii

avantajelor necuvenite;

7) în realitate, extorcarea de bunuri sau servicii, enumerate în alin.(1) art.324 CP RM,

constă în cererea acestora de către făptuitor sub ameninţarea săvârşirii acţiunilor care vor cauza

prejudicii intereselor legale sau ilegale ale corupătorului, ori în crearea intenţionată a unor

condiţii în care acesta este impus să le ofere în scopul prevenirii consecinţelor nefaste pentru

interesele sale legale sau ilegale. Totuşi, considerăm oportun de a exclude această agravantă din

textul legii, ea în principu, fiind o modalitate a „pretinderii”, constituind prin conţinutul său o

„pretindere insistentă” .

135

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

În rezultatul cercetărilor efectuate în cadrul lucrării de faţă, pot fi formulate următoarele

concluzii:

1) obiectul juridic special al infracţiunii de corupere pasivă îl formează relaţiile sociale a

căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală impun comportarea cinstită, corectă, onestă a

oricărui funcţionar în raporturile de serviciu cu cetăţenii, combaterea faptelor de venalitate prin

care sunt lezate prestigiul, autoritatea, credibilitatea de care trebuie să se bucure autoritatea,

instituţia, organul statal, unitatea în care făptuitorul îşi desfăşoară activitatea;

2) infracţiunea prevăzută la art.324 CP RM nu dispune de obiect material, în asemenea

cazuri fiind vorba despre obiectul destinat coruperii;

3) în calitate de servicii destinate coruperii pot fi şi serviciile cu caracter sexual. Dacă unei

persoane cu funcţie de răspundere îi este oferită o femeie (sau bărbat), ale cărei (ale cărui)

servicii sunt plătite, fapt despre care persoana cu funcţie de răspundere este informată, atunci

acceptarea unor astfel de servicii urmează a fi calificată drept corupere pasivă;

4) banii sau celelalte avantaje, primite sau pretinse, trebuie să fie necuvenite (legal

nedatorate); prin urmare, să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata în vederea

efectuării unui act ce ţine de obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere;

5) pentru a considera infracţiunea de corupere pasivă ca fiind consumată, nu este necesar

ca primirea, pretinderea banilor sau a altor avantaje, ori înţelegerea în privinţa primirii acestora

să fi fost urmată de executare; este suficient ca persoana cu funcţie de răspundere că comită doar

una din aceste acţiuni;

6) potrivit art.324 CP RM, cazurile în care persoana cu funcţie de răspundere comite,

contra unei remunerări ilegale, acţiuni legale, sunt echivalate, din punctul de vedere al

pericolului social, cu cazurile în care se comit acţiuni ilegale. În viziunea noastră, aceasta nu

corespunde principiilor individualizării pedepsei, ultimul caz fiind evident mai periculos;

7) condiţionarea acţiunilor (inacţiunilor) din partea persoanei cu funcţie de răspundere de

oferirea bunurilor necuvenite este o condiţie necesară, obligatorie a infracţiunii de corupere

pasivă. În cazul condiţionării, la calificare nu are importanţă când au fost ele transmise – până

sau după comiterea acţiunilor dorite de către corupător;

8) o condiţie necesară pentru recunoaşterea unei sau altei categorii de persoane ca fiind cu

funcţie de răspundere este caracterul acţiunilor îndeplinite. Uneori, unele şi aceleaşi persoane pot

îndeplini, în baza funcţiunii lor, acţiuni de ordin organizatorico-economic sau administrativ de

dispoziţie şi, concomitent cu ele, acţiuni de ordin profesional sau tehnic. De aceea, în asemenea

136

cazuri, momentul decisiv în baza căruia vom afirma prezenţa unei infracţiuni comise de persoană

cu funcţie de răspundere va depinde de faptul dacă această persoană într-un caz concret a

întreprins anume acţiuni de ordin organizatorico-economic sau administrativ de dispoziţie şi nu

alte acţiuni;

9) problema ştiinţifică actuală de importanţă majoră în domeniu soluţionată constă în realizarea analizei complexe a coruperii pasive, prin determinarea conţinutului elementelor constitutive şi a circumstanţelor agravante ale infracţiunii prevăzute la art.324 CP RM.

În legătură cu investigaţiile întreprinse în cadrul tezei de faţă, venim cu un şir de

recomandări care pot fi luate în consideraţie la perfecţionarea legii penale:

- stabilirea răspunderii contravenţionale pentru fapta de corupere pasivă în proporţii mici,

pentru realizarea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni legale, pentru

care anterior nu s-a convenit;

- fixarea în textul legii penale (într-o notă la art.324 CP RM) a cuantumului minim al

recompensei pentru îndeplinirea acţiunii legale asupra căreia nu s-a convenit în

prealabil;

- completarea dispoziţiei alin.(1) art.324 CP RM cu sintagma „avantaje nepatrimoniale”;

- substituirea din dispoziţia alin.1 art.324 CP RM a cuvîntului „obligaţiilor” cu cuvîntul

„atribuţiilor”

- considerăm oportun completarea dispoziţiei alin.(1) art.324 CP RM cu sintagma

,,precum şi nerespingerea promisiunii”.

- excluderea din dispoziţia alin.1 art.324 CP a sintagmei „ pentru a obţine de la autorităţi

distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”.

- excluderea agravantei prevăzute de art.324 alin.2 lit. c) Cod penal – „cu extorcarea de

bunuri sau servicii enumerate la alin.1”.

- excluderea de la art.335 alin.2 Cod penal al cuvântului „notar”.

Avantajele acestor propuneri rezidă în faptul că:

- pe fondul diversificării şi complicării tot mai accentuate a manifestărilor de venalitate în

sfera administraţiei publice, soluţiile recomandate ar pune capăt unor controverse din

teoria şi practica dreptului penal. De exemplu, ar înceta polemicile privind oportunitatea

sau inoportunitatea aplicării art.324 CP RM pentru pretinderea, primirea sau acceptarea

avantajelor nepatrimoniale;

- s-ar preveni erodarea diferenţei dintre comportamentul infracţional şi cel legal şi, ca

rezultat, s-ar ridica eficienţa activităţii de prevenire generală şi specială în privinţa

faptelor de corupere pasivă;

137

- impactul asupra economiei naţionale ar consta în reducerea costurilor legate de pronun-

ţarea de către CEDO a unor hotărâri nefavorabile statului Republica Moldova, în

legătură cu încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, cu ocazia admiterii erorilor judiciare vizând calificarea faptelor de corupţie.

Planul de cercetări de perspectivă include următoarele repere:

1) participarea la etapa finală de elaborare a proiectului de hotărâre a Plenului Curţii

Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la

infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere;

2) continuarea investigaţiilor vizând asemănările şi deosebirile dintre coruperea pasivă şi

unele fapte adiacente de natură penală, contravenţională sau disciplinară;

3) studierea impactului pe care amendamentele, operate la art.324 CP RM, îl au asupra

calităţii aplicării legii penale;

4) estimarea eficacităţii pedepselor şi măsurilor de siguranţă aplicate pentru infracţiunea de

corupere pasivă.

138

BIBLIOGRAFIA

1. Alecsandri V. Orizonturi şi repere. Bucureşti: Albatros, 1973, 230 p.

2. Antoniu G., Popa M., Daneş Şt. Codul Penal pe înţelesul tuturor. Bucureşti: Editura Politică,

1970, 464 p.

3. Avram M., Gurin V., Donciu A. Depistarea, cercetarea şi calificarea infracţiunilor de corupţie.

Chişinău: ARC, 2005, 360 p.

4. Banciu D., Rădulescu S. Corupţia şi crima organizată în România. Bucureşti: Continent XXI,

1994, 181 p.

5. Barac L. Constantele şi variabilele dreptului penal. Partea Generală. Partea Specială.

Jurisprudenţă penală. Bucureşti: ALL Beck, 2002, 768 p.

6. Barbăneagră A. ş.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu (Adnotat cu jurisprudenţa

CEDO şi a instanţelor naţionale). Chişinău: Sarmis, 2009, 860 p.

7. Bejan O. Corupţia: noţiune, prevenire şi contracarare. Chişinău: Tipografia Centrală, 2007,

136 p.

8. Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004,

622 p.

9. Boroi A. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: ALL Beck, 2002, 766 p.

10. Brînză S. Dobândirea ilicită a foloaselor necuvenite: faptă contra patrimoniului sau faptă de

corupţie? În: Prevenirea şi combaterea corupţiei în Republica Moldova: aspecte teoretice şi

practice. Chişinău: Bons Offices, 2004, p.107-113.

11. Brînză S., Stati V. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca presupusă

formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii compromise. În: Revista Naţională de

Drept, 2008, nr.4, p.2-17.

12. Cioclei V. Despre o pretinsă unitate infracţională, în cazul comiterii unor fapte conexe de

luare de mită şi fals intelectual prin omisiune. În: Analele Universităţii din Bucureşti. Seria

drept, aprilie-iunie 2003, p.163.

13. Ciuncan D. Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei. Bucureşti: Lumina LEX,

2004, 768 p.

14. Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 2002, nr. 82-86.

15. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2003, nr.111-115.

139

16. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2003, nr.104-110.

17. Codul muncii al Republicii Moldova din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 2003, nr.159-162.

18. Constantinescu E., Xenzova O. Notarul – persoană cu funcţie de răspundere? În: Legea şi

Viaţa, 1998, nr.5, p.31.

19. Coteanu I., Seche L., Seche M. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Bucureşti: Univers

enciclopedic, 1998, 1192 p.

20. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Secţiunea a patra. Cazul Zilberberg c. Moldovei

(Cererea nr.61821/00). Hotărâre din 01.02.2005. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova, 2005, nr.6, p.12.

21. Cuşnir V. Corupţia: reglementări de drept; activităţi de prevenire şi combatere. Partea I.

Chişinău: Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”, 1999, 155 p.

22. Cuşnir V. Incriminarea corupţiei în legislaţia penală a Republicii Moldova: Autoref. tezei de

dr. hab. în drept. Chişinău, 2005, 58 p.

23. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.02.2008. Dosarul nr.1ra-

47/2008. www.csj.md

24. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 25.04.2008. Dosarul nr.1ra-

357/2008. www.csj.md

25. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 23.12.2008. Dosarul nr.1ra -

1294/2008. www.csj.md

26. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 23.12.2008. Dosarul nr.1ra-

1370/2008. www.csj.md

27. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 27.01.2009. Dosarul nr.1 ra-

64/2009. www.csj.md

28. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 31.03.2009. Dosarul nr.1ra-

122/2009. www.csj.md

29. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 31.03.2009. Dosarul nr.1ra-

324/2009. www.csj.md

30. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 07.04.2009. Dosarul nr.1ra-

354/2009. www.csj.md

31. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 05.05.2009. Dosarul nr.1ra-

311/2009. www.csj.md

140

32. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 05.05.2009. Dosarul nr.1ra-

454/09. www.csj.md

33. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 19.05.2009. Dosarul nr.1ra-

479/2009. www.csj.md

34. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 23.06.2009. Dosarul nr.1ra-

677/09. www.csj.md

35. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 25.08.2009. Dosarul nr.1ra-

837/2009. www.csj.md

36. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 03.11.2009. Dosarul nr.1ra-

1003/2009. www.csj.md

37. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 20.02.2008. Dosarul 1ra-

292/2008. www.csj.md

38. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 18.06.2008. Dosarul nr.1ra-

846/2008. www.csj.md

39. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 02.07.2008. Dosarul nr. 1ra-

923/2008. www.csj.md

40. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 26.11.2008. Dosarul nr. 1ra-

1319/2008. www.csj.md

41. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 08.04.2009. Dosarul nr.1ra-

491/2009. www.csj.md

42. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 29.04.2009. Dosarul nr.1ra-

515/2009. www.csj.md

43. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 02.06.2009. Dosarul nr.1ra-

559/2009. www.csj.md

44. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 24.06.2009. Dosarul nr.1ra-

824/2009. www.csj.md

45. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 19.08.2009. Dosarul nr.1ra-

948/2009. www.csj.md

46. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 02.12.2009. www.csj.md

47. Diaconescu H. Modificări aduse structurii şi conţinutului constitutiv al infracţiunilor de luare

şi dare de mită prin Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor

de corupţie. În: Dreptul, 2001, nr.4, p.28.

48. Diaconescu H. Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea.

Bucureşti: ALL Beck, 2004, 592 p.

141

49. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare de drept pozitiv. Bucureşti:

ALL Beck, 1999, 608 p.

50. Dobrinoiu V. Corupţia în dreptul penal român. Bucureşti: Atlas LEX, 1995, 335 p.

51. Dobrinoiu V. Drept penal. Partea Generală. Bucureşti: Atlas LEX, 1994, 768 p.

52. Dobrinoiu V. Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, 1983, 239 p.

53. Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea Specială. Teorie şi practică judiciară. Vol.II.

Bucureşti: Lumina LEX, 2000, 831 p.

54. Dongoroz V. ş. a. Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român. Vol.4. Partea Generală.

Bucureşti: Editura Academiei, 1972, 1035 p.

55. Dongoroz V. Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român. Vol.4. Partea Specială.

Bucureşti: ALL Beck, 2003, 936 p.

56. Drăghici V. Obiectul juridic al infracţiunii. Bucureşti: Lumina LEX, 1999, 168 p.

57. Elian G. Curtea Internaţională de Justiţie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970, 359 p.

58. Gârla L. Corupţia în medicină: probleme şi soluţii de calificare. În: Progrese şi perspective în

reprimarea corupţiei. Chişinău: Bons Offices, 2006, p.174-179.

59. Grigorovici A. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, 133 p.

60. Gurschi C. ş. a. Jurisprudenţa privind infracţiunile de corupţie. Chişinău: Ulysse,2003,

300 p.

61. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova „Privind controlul constituţionalităţii

dispoziţiilor art.183 din Codul penal”. Nr.1 din 11.01.2001. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2001, nr.8-10.

62. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea Strategiei naţionale de preve-

nire şi combatere a corupţiei şi Planului de acţiuni pentru realizarea Strategiei naţionale de

prevenire şi combatere a corupţiei, Nr.421 din 16.12.2004. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2005, nr.13-16.

63. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie ,,Cu privire la răspunderea penală pentru

mituire”, Nr.6 din 11.03.1996. În: Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de

Justiţie (mai 1974 – iulie 2002). Chişinău, 2002, p.346-350.

64. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 01.10.2007. Dosarul nr.4-1re-253/2007.

www.csj.md

65. Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti: C.H. Beck, 2007, 1593 p.

66. Ilie S. Corupţia. Chişinău: ARC, 2000, 220 p.

142

67. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în perioada

a 12 luni ale anului 2007. www.mai.gov.md

68. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în perioada

a 12 luni ale anului 2008. www.mai.gov.md

69. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în perioada

a 7 luni ale anului 2009. www.mai.gov.md

70. Iorga N. Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor. Vol.V. Bucureşti: Imprimeria

Statului, 1897, 113 p.

71. Kahane S., Oancea I., Fodor I. Infracţiuni contra avutului obştesc. Bucureşti: Editura

Academiei, 1963, 483 p.

72. Legea contenciosului administrativ a Republicii Moldova din 10.02.2000. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.57-58.

73. Legea Republicii Moldova privind activitatea operativă de investigaţii din 12.04.1994. În:

Monitorul Parlamentului Republicii Moldova, 1994, nr.5.

74. Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea Codului penal, Codului de

procedură penală şi Codului cu privire la contravenţiile administrative. Nr.??? din

25.09.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.84-85.

75. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative din

19.11.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.5.

76. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură din 19.07.2002. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2002, nr.126-127.

77. Legea Republicii Moldova cu privire la declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii

demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu

funcţie de conducere din 19.07.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002,

nr.124-125.

78. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat din 08.11.2002. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2002, nr.154-157.

79. Legea Republicii Moldova pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia din

30.10.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.229.

80. Legea Republicii Moldova pentru ratificarea Convenţiei civile privind corupţia din

19.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.6.

81. Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării

terorismului din 26.07.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.141-145.

143

82. Legea Republicii Moldova cu privire la conflictul de interese din 15.02.2008. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.94-96.

83. Legea Republicii Moldova cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public din

4.07.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.230-232.

84. Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei din 25.04.2008.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.103-105.

85. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii

Moldova din 18.12.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.41-44.

86. Legea Republicii Moldova privind aderarea Republicii Moldova la Grupul de State contra

Corupţiei (GRECO) din 22.06.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001,

nr.67.

87. Legea Republicii Moldova privind Codul de conduită a funcţionarului public din

22.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.74-75.

88. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. Bucureşti: Şansa, 1994, 691 p.

89. Macchiavelli N. Principele. Bucureşti: Minerva, 1995, 124 p.

90. Miron Costin. Cartea pentru Descălecatul denteiu a Ţerei Moldovei şi nemului

moldovenesc. Bucuresci: Imprimeria Naţională, C.N. Radulescu, 1872, 480 p.

91. Mogâldea I. Corupţia în România. Bucureşti: Majadahonda, 1998, 116 p.

92. Mole N., Harby C. Dreptul la un proces echitabil. Ghid pentru punerea în aplicare a art.6 al

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Chişinău, 2003, 68 p.

93. Moraru V., Milinte D.-L. Semnele obiective ale luării de mită în legea penală a României:

studiu de caz. În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr.4, p.27.

94. Mrejeru Th., Safta D. Infracţiunile de corupţie, aspecte teoretice şi practice. Bucureşti: ALL

Beck, 2000, 298 p.

95. Mrejeru Th. Infracţiuni de corupţie. Bucureşti: ALL Beck, 2000, 286 p.

96. Nastas I. Analiza juridică a faptei de extorcare a folosului necuvenit, privită prin prisma

practicii judiciare. În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6, p.61-63.

97. Nastas I. Evoluţia şi rolul reglementărilor juridice privind corupţia. În: Revista Naţională de

Drept, 2007, nr.2, p.58-59.

98. Nastas I. Persoana cu funcţie de răspundere – subiect special al infracţiunilor de corupţie. În:

Revista Naţională de Drept, 2008, nr.10, p.66-68.

99. Nistoreanu Gh. ş. a. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: Europa Nova, 1999, 735 p.

100. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: ALL Beck, 2002, 592 p.

144

101. Papadopol V., Popovici M. Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe

anii 1969-1975. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 487 p.

102. Pascu E., Lazăr V. Drept penal. Partea Specială. Infracţiuni prevăzute în Codul penal

român. Bucureşti: Lumina LEX, 2003, 704 p.

103. Rădulescu S., Banciu D. Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti: Şansa, 1996, 239 p.

104. Raport explicativ la Convenţia penală privind corupţia din 27.01.1999 // www.oecd.org

105. Reşetnicov A. Obiectul material al infracţiunii şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii. Criterii

de delimitare. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.6, p.17-23.

106. Rotari M. Corupţia în Moldova şi impactul el asupra economiei. În: Legea şi Viaţa, 2006,

nr.11, p.7.

107. Săndoiu A. Consideraţii generale privind infracţiunile de corupţie. În: Legea şi Viaţa, 2007,

nr.6, p.53.

108. Sima C. Codul penal adnotat. Bucureşti: Lumina LEX, 2001, 322 p.

109. Sosna A., Iachimov S., Dobjanskaia L. Corupţia în Moldova. În: Legea şi Viaţa, 2008, nr.5,

p.55.

110. Stanciu D.L. Prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie în dreptul penal românesc.

http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_34/det_54/184.doc

111. Streteanu F. Concursul de infracţiuni. Bucureşti: Lumina LEX, 1999, 391 p.

112. Toader T. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: Hamangiu, 2007, 440 p.

113. Ţurcan I. Calificarea infracţiunii de luare de mită. În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific

,,Bilanţul activităţii ştiinţifice a Universităţii de Stat din Moldova pe anii 1998/99” (27

septembrie-2 octombrie 2000). Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socio-umane. Chişinău:

USM, 2000, p.31-32.

114. Ţurcan I. Interpretarea unor semne ale laturii obiective a infracţiunii „luare de mită”. În:

Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”,

2001, vol.1, p.374-380.

115. Ţurcan I. Analiza unor semne calificative ale infracţiunii ,,luare de mită”. În: Analele

Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria ,,Ştiinţe socioumanistice”, 2001,

vol.1, p.381-385.

116. Ţurcan I. Cu privire la conţinutul noţiunii „persoană cu funcţie de răspundere”. În: Analele

Ştiinţifice ale USM: Facultatea de Drept, 1999, nr.2, p.83.

117. Ţurcan I. Cu privire la interpretarea unor semne calificative agravante ale infracţiunii de

luare de mită. În: Revista Naţională de Drept, 2001, nr.10, p.41-43.

145

118. Ţurcan I. Obiectul material al infracţiunii de luare de mită. În: Revista Naţională de Drept,

2001, nr.9, p.49-51.

119. Ţurcan I. Provocarea coruperii pasive. În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.9, p.48-52.

120. Vasiu I. Drept penal român. Partea Specială. Cluj Napoca: Argonaut, 1996, 375 p.

121. Vidaicu M. Infracţiunile de corupţie în lumina legislaţiei naţionale şi convenţiilor

internaţionale. În: Prevenirea şi combaterea corupţiei în Republica Moldova: aspecte

teoretice şi practice. Chişinău: Bons Offices, 2004, p.114-124.

122. Vidaicu M. Traficul de influenţă. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din

Moldova. Seria ,,Ştiinţe socioumanistice”, 2004, vol.1, p.356-361.

123. Zubco V. Jurisprudenţa privind faptele de corupţie. Chişinău: Ulysse, 2003, 258 p.

124. Аристотель. Политика. Книга II. Москва: Издательство М. и С. Сабашниковых, 1911,

465 p.

125. Аснис А.Я. Уголовная ответственность за служебные преступления в России.

Проблемы законодательного закрепления и правоприменения. Москва: ЮрИнформ-

Пресс, 2005, 401 p.

126. Басова Т. Мотив как обязательный признак субъективной стороны должностных

преступлений. În: Российский судья, 2004, nr.11, p.30.

127. Безусов С. Частный нотариус – не должностное лицо. În: Российская юстиция, 1997,

nr.5, р.32.

128. Борзенков Г.Н. Уголовно-правовые меры борьбы с коррупцией. În: Вестник

Московского Университета. Серия 11. Право, 1993, nr.1, p.30.

129. Волженкин Б.В. Квалификация посредничества во взяточничестве. În: Правоведение,

1979, nr.4, p.58-60.

130. Волженкин Б.В. Квалификация взяточничества. Ленинград, 1984, 100 p.

131. Волженкин Б.В., Квашис В.Е, Цагикян С.Ш. Ответственность за взяточничество:

cоциально-правовые и криминологические проблемы. Ереван: Айастан, 1988, 199 p.

132. Волженкин Б. Получение взятки или злоупотребление служебным положением? În:

Социалистическая законность, 1989, nr.9, p.23-24.

133. Волженкин Б. Провокация или оперативный эксперимент. În: Законность, 1996, nr.6,

p.29.

134. Волженкин Б.B. Коррупция. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 1998,44 p.

135. Волженкин Б. Служебные преступления. Москва: Юристъ, 2000, 368 p.

136. Волженкин Б.B. Служебные преступления. Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 2005, 560 p.

146

137. Галахова А.В. Должностные преступления. Москва, 1998, 65 p.

138. Галахова А.В. Превышение власти или служебных полномочий. Москва:

Юридическая литература, 1978, 96 p.

139. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. Москва:

ЮрИнформ-Пресс, 2001, 316 p.

140. Гаухман Л.Д. Уголовное право. Общая и Особенная части. Москва: ЮрИнформ-

Пресс, 2002, 192 p.

141. Гегель. Философия права. Москва: Мысль, 1990, 526 p.

142. Голубев В.В. Квалификация коррупционных преступлений. Москва: ВНИИ МВД

России, 2002, 48 p.

143. Горелик А.С. Уголовная ответственность за коммерческий подкуп. În: Юридический

мир, 1999, nr.1, p.32.

144. Денисов С. Совершенствование уголовно-правовых средств противодействия

коррупции в России на основании использования опыта Соединенных Штатов. În:

Уголовная юстиция: состояние и пути развития: Региональная научно-практическая

конференция. Тюмень: Экспресс, 2003, р.242.

145. Дурманов Н. Уголовная ответственность за взяточничество по действующему

советскому законодательству // Проблемы социалистического права. Сб. 2, 1937,

p.20-47.

146. Егорова Н. Провокация взятки либо коммерческого подкупа. În: Российская

юстиция, 1997, nr.8, p.27.

147. Егорова Н. О взяточничестве и коммерческом подкупе. În: Российская юстиция,

2001, nr.10, p.73.

148. Егорова Н. Служащий как специальный субъект преступления в уголовном праве

России. În: Уголовное право, 2004, nr.2, р.26.

149. Жижиленко А.А. Должностные (служебные) преступления. Москва: Юридическая

литература, 1924, 99 p.

150. Жижиленко А.А. Должностные (служебные) преступления. – Москва: Право и

жизнь, 1927, 101 p.

151. Завидов Б. Взяточничество. Уголовно-правовой анализ получения и дачи взятки.

Москва: Норма, 2002, 31 p.

152. Здравомыслов Б. Должностные преступления. Понятие и квалификация. Москва:

Юридическая литература, 1975, 173 p.

147

153. Ильин О. Динамика коррупции после введения нового Уголовного кодекса РФ. În:

Чистые руки, 1999, nr.1, p.45.

154. Кадников Н. Квалификация преступлений и вопросы судебного толкования. Москва:

Норма, 2003, 144 p.

155. Квициния А. Взяточничество и борьба с ним. Сухуми: Алашара, 1980, 182 p.

156. Кириченко В. Виды должностных преступлений по советскому уголовному праву.

Москва: Академия Наук СССР, 1959, 183 p.

157. Кириченко В.Ф. Ответственность за должностные преступления по советскому

уголовному праву. Москва: Издательство АН СССР, 1959, 131 p.

158. Козаченко И. Уголовное право. Особенная часть. Москва: Норма, 2001, 960 p.

159. Комиссаров В.С. Уголовно-правовые аспекты борьбы с коррупцией. În: Вестник

Московского университета, Серия 11, Право, 1993, nr.1, p.28.

160. Коржанский Н.И. Квалификация следователем должностных преступлений.

Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1986, 72 p.

161. Коржанский Н.И. Объект и предмет уголовно-правовой охраны. Москва: Академия

МВД СССР, 1980, 248 p.

162. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений. Москва: Юридическая

литература, 1972, 352 p.

163. Кузнецова Н.Ф. Преступление и преступность. Москва: МГУ, 1959, 84 р.

164. Кузьмин С.В. Уголовная ответственность за подкуп участников и организаторов про-

фессиональных спортивных соревнований и зрелищных коммерческих конкурсов:

Дис. ... канд. юрид. наук. Москва, 2002, 185 p.

165. Курс уголовного права, в пяти томах. Том 5. Особенная часть / Под ред. Г.Н.

Борзенкова, В.С. Комисарова. Москва: Зерцало, 2002, 512 p.

166. Кучерявый Н. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву.

Москва: Госюриздат, 1957, 326 p.

167. Кушниренко С.П. Особенности расследования взяточничества. Санкт-Петербург:

Санкт-Петербургский юридический институт Генеральной прокуратуры РФ, 2002,

108 p.

168. Лаптеакру В.Д. Коррупция: социально-правовые и криминологические проблемы.

Кишинэу, 1996, 78 p.

169. Лега В.П. Лекции по истории западной философии. www.kikovo.ru/db/msg/1310

170. Лысов М.Д. Наказание и его применение за должностные преступления. Казань: Изд-

во Казанского ун-та, 1977. 157 p.

148

171. Марцев А.И. Общие вопросы учения о преступлении. Омск: Омский юридический

институт, 2000, 136 p.

172. Наумов А.В. Ответственность за коррупционные преступления. În: Чиновникъ.

Екатеринбург, 2000, nr.3, p.50-57.

173. Новое уголовное право России. Особенная часть / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой.

Москва: Зерцало, ТЕИС, 1996, 391 p.

174. Определение Судебной коллегии Верховного Суда Российской Федерации по

делу М. În: Бюллетень Верховного Суда РФ, 1999, nr.7, p.23-24.

175. Панченко П. Коррупция в образовательных учреждениях: составы преступлений и

соотношение с непреступными деяниями. În: Уголовное право, 2005, nr.5, р.52-55.

176. Папиашвили М.Г. Должностные преступления в теории уголовного права,

законодательной и судебной практике. Тбилиси, 1988, 303 p.

177. Пионтковский А.А. Советское уголовное право. Особенная часть. Москва, 1928, 428 p.

178. Пионтковский А.А. Курс советского уголовного права. Особенная часть. Том 2.

Москва: Госюриздат, 1959, 811 p.

179. Постановление №4 Пленума Верховного Суда Республики Беларусь от 04.06.1993

«О судебной практике по делам о злоупотрeблении властью или служебным

положением». În: Судовы Вестник, 1993, №3, p.45-48.

180. Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации №6 от 10 февраля

2000 г. «О судебной практике по делам о взяточничестве и коммерческом подкупе»

(с изменениями, внесенными постановлением Пленума от 6 февраля 2007 г. №7).

http://www.vsrf.ru/vscourt_detale.php?id=1106

181. Российское уголовное право. Особенная часть / Под ред. В.Н. Кудрявцева и А.В.

Наумова. Москва: Юристь, 1997, 496 p.

182. Санталов А. Комментарий к УК МССР. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1986, 404 p.

183. Сахаров А. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву.

Москва: Юридическая литература, 1950, 213 p.

184. Светлов А.Я. Борьба с должностными преступлениями. Киев, 1970, 187 p.

185. Светлов A.Я. Ответственность за должностные преступления. Киев: Наукова Думка,

1978, 303 p.

186. Силла А. Закон и взятка. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1984, 131 p.

187. Скуратов Ю.И., Лебедев В.М. Комментарий к Уголовному кодексу Российской

Федерации. Москва: Норма, 1996. 882 p.

149

188. Соловьев В.И. Ответственность за взяточничество. În: Советская юстиция, 1965,

nr.10, p.21-23.

189. Сосна А., Касым С. Характеристика пассивного коррумпирования и получения

взятки. În: Закон и жизнь, 2008, nr.3, p.28.

190. Степанов В. «Обычный подарок» или обыкновенная взятка? În: Чистые руки, 2000,

nr.4, p.34-35.

191. Томсинов B.A. Хрестоматия по истории государства и права зарубежных стран

(Древность и средние века). Москва: Зерцало, 2000, 480 p.

192. Трайнин А. Должностные и хозяйственные преступления. Москва: Юридическое

издательство НКЮ СССР, 1938. 136 p.

193. Трайнин А.Н. Должностные и хозяйственные преступления. Москва: Советское

законодательство, 1938, 136 p.

194. Уголовное право Российской Федерации. Общая Часть / Под ред. Б.В. Здравомыс-

лова. Москва: Юристъ, 1996, 552 p.

195. Фефелов П.А. Уголовно-правовая концепция борьбы с преступностью. Екатерин-

бург: Издательство Уральского университета, 1999, 256 p.

196. Филимонов Ю. Нотариус – лицо должностное. În: Российская юстиция, 1996, nr.9,

р.31.

197. Шнитенков А.В. Ответственность за преступления против интересов государствен-

ной службы и интересов службы в коммерческих и иных организациях. Санкт-

Петербург: Юридический центр Пресс, 2006, 331 p.

198. Щербинин В. Некоторые вопросы квалификации взяточничества. În: Социалисти-

ческая законность, 1964, nr.9, p.58.

199. Энциклопедия уголовного права. Том 6. Соучастие в преступлении. Санкт-

Петербург: СПб ГКА, 2007, 563 p.

200. Эстрин А.Я. Должностные преступления. Москва: НКЮ РСФСР, 1928, 456 p.

201. Якубович М. Уголовная ответственность за хищение государственного или

общественного имущества, хозяйственные преступления и взяточничество. Москва:

Научно-исследовательский и редакционно-издательский отдел, 1967, 206 p.

202. Яни П. Споры о квалификации взяточничества: позиция Пленума Верховного Суда

РФ. În: Законодательство, 2001, nr.6, р.50-58.

203. Яни П.С. Взяточничество и должностное злоупотребление: уголовная ответствен-

ность. Москва: Интел-Синтез, 2002, 120 p.

150

204. Affaire Teixera de Castro c. Portugal. Requete nr.44/1997/828/1034, 09.07.1998.

www.echr.coe.int/echr/hudoc (vizitat 15.10.2008)

205. Affaire Ramanausckas c. Lituanie. Requete nr.74420/01, 05.02.2008.

www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc (vizitat 15.10.2008)

206. Affaire Unel c. Turquie. Requete nr.35686/02, 27.08.2008. www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc

(vizitat 15.10.2008)

207. Ezcker P.V. Metode positive de l´interpretatio juridique. Bruxelles-Paris, 1907, 280 p.

208. Garcon E. Code penal annote. Vol. I. Paris, 1901-1906, 211 p.

209. Serres V. Manuel Pratique de protocole. Paris: De la Bevre, 1992, 465 p.

151

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul Ţurcan Ion, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de

doctorat se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar, urmând să suport consecinţele,

în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Ţurcan Ion

06 octombrie 2010

152

CV AL AUTORULUI

Date personale: ŢURCAN Ion

Data şi locul naşterii: 22 august 1973, s. Răspopeni, r-l Şoldăneşti,

Republica Moldova;

Studii: 1980-1990 Şcoala medie de cultură generală nr.1 or. Rezina, absolvită

cu medalie de argint; 1990 – 1995 Facultatea de Drept, secţia zi, Universitatea

de Stat din Moldova. Diploma seria AL nr.003543 eliberată la 30.06.1995 cu

nr.77 profilul juridica; specializarea dreptul; media 9,52; calificarea jurist; 1995-1997 studiile la

doctorat din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, exmatriculat în legătură cu absolvirea.

1999-2000 studiile de masterat din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, Diploma de

magistru în drept seria AM nr.0000388 eliberată la 10.10.2000 cu nr.156

Activitatea profesională: 01.09.1995 – 17.06.2004 – lector la Catedra „Drept penal şi

Criminologie” a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova; 1996-2004 avocat în

cadrul Baroului de avocaţi „Facultatea de Drept”. Prin Decretul Preşedintelui Republicii

Moldova din 17.06.2004 a fost numit în funcţia de judecător pe un termen de 5 (cinci) ani la

judecătoria Centru mun. Chişinău. Prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova din

21.04.2009 a fost numit în funcţia de judecător până la atingerea plafonului de vârstă. La fel,

începând cu 01.09.2004 – prezent, activează în calitate de lector prin cumul la Catedra „Drept

penal şi Criminologie” a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.

Domeniile de activitate ştiinţifică: Drept penal, partea specială; Drept penal, calificarea

infracţiunilor.

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:

Ţurcan I. Unele aspecte referitoare la delimitarea şi calificarea prin concurs a infracţiunii de

corupere pasivă cu alte infracţiuni. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică “Educaţie şi

cercetare într-un stat bazat pe drept” (16 octombrie 2009, Chişinău). Revista Naţională de

Drept, 2009, Nr.10-12, p.207-212, 0,375 c.a.

Lucrări ştiinţifice publicate: 15 articole, coautor al manualului „Drept penal. Partea

Specială” Editura „Cartier”, Chişinău, 2005 .

Articole în reviste de circulaţie naţională şi internaţională:

1. Ţurcan I. Calificarea infracţiunii de luare de mită. În: Conferinţa corpului didactico-ştiinţific

,,Bilanţul activităţii ştiinţifice a Universităţii de Stat din Moldova pe anii 1998/99”

(27 septembrie - 2 octombrie 2000). Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socio-umane.

Chişinău: USM, 2000, p.31-32.

153

2. Ţurcan I. Interpretarea unor semne ale laturii obiective a infracţiunii „luare de mită”. În:

Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”,

2001, vol.1, p.374-380.

3. Ţurcan I. Analiza unor semne calificative ale infracţiunii ,,luare de mită”. În: Analele

Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria ,,Ştiinţe socioumanistice”, 2001, vol.1,

p.381-385.

4. Ţurcan I. Cu privire la conţinutul noţiunii „persoană cu funcţie de răspundere”. În: Analele

Ştiinţifice ale USM: Facultatea de Drept, 1999, nr.2, p.80-86.

5. Ţurcan I. Lezarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor înfăptuită prin

extorcarea mitei. În: Analele Ştiinţifice ale USM: Facultatea de Drept, 1999, nr.3 p.98-101.

6. Ţurcan I. Obiectul material al infracţiunii de luare de mită. În: Revista Naţională de Drept,

2001, nr.9, p.49-51.

7. Ţurcan I. Cu privire la interpretarea unor semne calificative agravante ale infracţiunii de luare

de mită. În: Revista Naţională de Drept, 2001, nr.10, p.41-43.

8. Ţurcan I. Provocarea coruperii pasive. În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.9, p.48-52.

9. Ţurcan I. Unele aspecte privitor la calificarea faptelor de primire a unor bunuri necuvenite. În:

Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică. Seria “Ştiinţe sociale”, 2010, nr.3, p.236-238.

10. Ţurcan I. Analiza faptelor de pretindere, primire, acceptare ca semne ale laturii obiective a

infracţiunii de corupere pasivă. În: Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică. Seria “Ştiinţe

sociale”, 2010, nr.3, p.239-242.

11. Ţurcan I. Coruperea pasivă ca formă de manifestare a corupţiei. În: Revista Naţională de

Drept, 2010, nr.9-10, p.27-29.

12. Ţurcan I. Obiectul juridic al infracţiunii de corupere pasivă. În: Revista Naţională de Drept,

2010, nr.9-10, p.138-140.

Materiale ale comunicărilor ştiinţifice:

13. Ţurcan I. Unele aspecte referitoare la delimitarea şi calificarea prin cumul a infracţiunii de

corupere pasivă cu alte infracţiuni. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Educaţie şi

cercetare într-un stat bazat pe drept” (16 octombrie 2009, Chişinău). În: Revista Naţională de

Drept, 2009, nr.10-12, p. 207-212.

Date de contact: Adresa: mun. Chişinău, str. Dimo 17/4 ap.29, Moldova; Telefon: mobil:

069128781; serviciu: 022 27 86 06.