Introducere (despre teme lucrării și personalitatea lui Creangă) Monografia satului lui Creangă:așezare,oameni și contextul social

Amintirile, primul roman al copilăriei din literatura română, au ca punct de plecare elemente din biografia autorului. Cartea evocă vârsta inocenţei, dar şi procesul complex al formării umane. Proiectată în spaţiul satului moldovenesc de la jumătatea secolului al XIX-lea, copilăria relevă atât dominatele vârstei, cât şi specificul mediului ambiant.  Asemenea lui Mark Twain, Ion Creangă priveşte perioada minunată a copilăriei nu numai cu ochii omului matur, dar şi cu ochii ,,copilului universal” (G. Călinescu). Ca şi contemporanul său american, Creangă, pentru care Ozana este un fel de Mississippi, este un om matur, genial, care a rămas totuşi copil, firea lui contemplativă ajutându-l să se reîntoarcă în trecut, fără ca peste praful acestui trecut să plutească lirismul.  Totul este văzut din perspectiva copilului de aproximativ 12 ani, pentru care localitatea natală este un axis mundi: ,,sat vechiu, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.  Atmosfera generală este edenică, perspectiva unică cenzurând percepţia. Opera relevă evoluţia copilului de la primii ani de şcoală până la despărţirea lui de satul natal pentru a se duce la şcoala din Fălticeni. Întâmplările din viaţa sa sunt ,,evenimente de cunoaştere, fiindcă simbolizează încheierea unei etape (copilăria) şi începutul alteia (drumul spre maturitate). Făcând referire la această trecere, Jean Boutiere observă: ,,Creangă scrie cartea retrăirii unei vârste cu sentimentul reîntoarcerii acasă dintr-un exil neînduplecat”.  Amintiri din copilărie este greu de încadrat într-o specie. Are trăsături de jurnal, memorii, de reportaj, fiind în fond o operă de ficţiune, un roman autobiografic, prezentat sub forma unui bildungsroman, deoarece vizează în punctele ei esenţiale zidirea interioară a lui Nică. Acesta evoluează atât spiritual, cât şi fizic de-a lungul desfăşurării acţiunii, fiecare faptă, întâmplare, poznă având un vădit rol iniţiatic.  Din punct de vedere compoziţional, această creaţie literară este alcătuită din patru părţi cu o vagă legătură cronologică între ele, dar unite prin laitmotivul dorului de sat. În partea I, după o scurtă prezentare subiectivă a satului, sunt evocate şcolile de la Humuleşti şi de la Broşteni, interesul fiind focalizat pe ideea de instrucţie şi de învăţătură.  În cea de-a doua parte, care nu respectă cronologia, se revine la copilărie, la imaginea mamei şi-a tatălui, fiind mai apoi evocate diferite întâmplări haioase (smântânitul oalelor, cireşele, pupăza şi scăldatul), viaţa copilului amintind de fericirea edenică. Partea a treia prezintă şcoala de catiheţi de la Fălticeni, critica sistemului de învăţământ şi manualele greoaie. În ultima parte, este conturat drumul de la Humuleşti la Iaşi şi pregătirile pentru plecare, bun prilej de-a evoca satul şi copilăria, pe cale de-a fi definitiv pierdută.  Amintiri din copilărie a părut unora o simplă scriere autobiografică, plină de umor ţărănesc. Primul care semnaleazăcalitatea de scriitor autentic a lui Creangă este G. Călinescu, în Istoria literaturi române de la origini până în prezent, unde precizează că etichetarea lui ca scriitor ,,poporal” este incorectă, deoarece opera lui Creangă ,,este peste înţelegerea unui om de la ţară”, considerându-l totodată pe marele humuleştean chiar un scriitor livresc, asemenea lui Rabelais. 

Din perspectiva unei interpretări contemporane, Amintirile oferă cititorului competent adevărate delicii spirituale. Aplicând noţiunile moderne de naratologie, se poate uşor observa că opera lui Creangă răspunde surprinzător tuturor cerinţelor, mai ales pentru că naratorul este unul cu înclinaţii ludice.  Naratorul, plasat la nivelul discursului, este un om matur care îşi aduce aminte, cu nostalgie, de copilărie: ,,Stau câteodată şi-mi aduc aminte…”. Între timpul istoriei şi cel al discursului este o distanţă de două-trei decenii, ceea ce face ca viziunea naratorului să fie subiectivă.  Diegeza operei se caracterizează prin veselie şi lipsă de griji, care îşi pun amprenta şi asupra discursului, ameninţat însă din umbră de un registru grav, gata oricând să se manifeste: ,,uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată…”. Discursul tinde, prin urmare, să aibă o existenţă independentă.  Scriitorul Amintirilor prezintă o monografie a satului românesc, mitic, atemporal, utopic. Din partea întâi se poate afla că Humuleştiul era un sat mare, răzăşesc, cu gospodari vestiţi. Aici situarea în spaţiu şi timp nu este bine determinată: ,,pe vremea aceea”. Folosirea verbelor la imperfect şi prezent creează impresia duratei. În cea de-a doua parte, familia este prezentată ca nucleu al societăţii.  Predomină o atmosferă de calm şi armonie: casele sunt îndestulate, iar copiii şi copilele megieşilor ,,erau de-a pururi în petrecere cu noi”. Se continuă şi în partea a treia prezentarea satului aşezat la răscruce de drumuri: spre Cetatea de scaun a Moldovei, spre mănăstirea Agapia şi Văratic, precum şi spre Cetatea Neamţului. Partea a patra, în care Nică este obligat să părăsească locurile natale, este străbătută de un puternic fior nostalgic, sugerat de imaginea Cetăţii Neamţului, care se oglindeşte ,,cu mâhnire” în apele Ozanei. Este recapitulat parcă universul ţărănesc de la munte, în felul de a munci şi de a se înveseli.  Ocupaţiile fixe ale oamenilor care sunt şi negustori, tăietori de lemne, postăvari, se desfăşoară într-o economie închisă. Oamenii se duc la târg să-şi vândă produsele şi cu această ocazie, Creangă introduce în operă terminologia monetară: bani, lei, husăşi, sorocoveţi, iar meşteşugurile aflate în plină dezvoltare implică enumerarea uneltelor utilizate la diferite munci: căruţe, tărăboanţe, coveţi.  În sat, în afară de preot şi învăţător, mai sunt şi doftori. Cântecele şi jocurile de sărbători creează culoarea locală, valoarea documentară a Amintirilor fiind completată prin prezentarea unor concepţii de viaţă ale eroilor care sunt convinşi că trebuie ,,să se ridice deasupra nevoilor”, cum spune moş Vasile. Astfel, ţăranii se străduiesc să îşi găsească un rost în afara satului: plecatul la şes, la pădure, negustoria, cărăuşia, dar şi învăţătura de carte. 

Capitolul I

Prezentarea satului moldovenesc în viziunea lui Ion Creangă în ” Amintiri din copilărie “

cu obiceiuri și tradiții

1.1. Context fizic : așezare –satul natal și zona înconjurătoare-Humulești(locul copilăriei),Broșteni,Pipirig,Vânători,Fălticeni,drumul spre Iași la Socola

În romanul “Amintiri din copilarie” de Ion Creangă este normal ca totul să pară frumos si fericit, fiind privit satul cu ochii copilului care nu are alta ocupatie decat jocul si zburdalnicia. Insa unele afirmatii ale autorului lasă să se inteleaga ca neajunsurile si necazurile nu i-au ocolit nici pe humulesteni : “Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijorare.” Oamenii din Humulestiul copilăriei sale, “sat vechi răzăsesc, intemeiat in toata puterea cuvântului” erau “gospodari tot unul si unul” care stiau “a ivarti si hora, dar si suveica”. Creanga ne vorbeste despre ocupatiile de baza ale locuitorilor care erau negustori, harabagii, ciubotari, crescatori de vite. Taranul lui Creanga este un om harnic, muncitor, nestiutor de carte, dar dornic sa-si dea copilul la scoala pentru a-l face preot intrucat acesta este scutit de o serie de obligatii. Smaranda Creanga, mama autorului, doreste ca fiul ei sa ajunga preot chiar daca ar trebui sa faca mari sacrificii. In lumea satului descris de Creanga, omul este privit prin prisma utilitatii lui. Semnificativ pentru satul lui Creanga este chiar gospodaria parinteasca. Mama sa tesea si facea sumane, iar tatal sau le vindea la iarmaroc. Ceea ce caracterizează satul lui Creangă este harnicia care aduce bunăstare si veselie. In prima și a treia parte a “Amintirilor”, autorul descrie asezarea satului intr-un registru foarte intins de activitati, intemeiat pe treburile gospodaresti, intr-o dinamica permanenta, de aceea dimensiunile sunt de viata eterna. Humulestiul este ca viziune artistica un sat etern pentru ca oamenii lui intruchipeaza virtuti si capacitati morale legate de viata de familie, cu nevoile si aspiratiile ei dintotdeauna. Atat in basme cat si in “Amintiri”, omul si comunitatea umana sunt surprinsi, insa, ca permanente, “materia e mereu universala, personajele tipice in gradul cel mai inalt” (N. Manolescu , “Recitind povestile lui Creanga”). La inceputul fiecarui capitol din “Amintiri” autorul descrie satul ori casa parinteasca, mediul. Descrierea e insa foarte saraca. Numarul personajelor este mare fara ca portretul lor sa fie adancit in mod deosebit. Eroii se pot imparti nu dupa “caracterul interior, moral putin desfasurat, ci dupa debitul verbal” : vorbitorii sunt “molatici ori plini de reticenta, ori gâlgâietori si muscatori” (G. Calinescu). Femeile fac parte din ultima categorie si autorul le pune sa vorbeasca cu o voluptate extraordinara.Iat-o pe Smaranda : “- Sarmane omule! daca nu stii boaba de carte, cum ai sa ma intelegi? Cand tragi sorcovetii la mustata, de ce nu te olicăieşti atata? Petre Todisiicăi, crasmarul nostru, asa-i ca ti-a mancat noua sute de lei? Ruştei lui Valică, si Mariucai lui Onofreiu, gasesti sa le dai si sa le razdai? Mai omule, mai! Ai sa te duci in fundul iadului si n-au sa aiba cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ti faci un baiet popa …”. Barbatii au dimpotriva, vorba apasata, moale, cu o intonatie usoara de dispret pentru femeie, ca Stefan a Petrei : “Doamne, mai femeie. Doamne, multa minte-ti mai trebuie…”, “Ian taci, mai femeie, ca biserica-i in inima omului…”. Povestitorul surprinde personalitatile neaccentuate, asa cum apar in viata de toate zilele, atunci cand nu cunoastem nimic din intimitatile lor, din gandurile sau sentimentele ce le anima. In partea a doua, Creanga evoca gospodaria si celula familiei, iar in ultima parte a “Amintirilor”, apare sentimentul solidaritatii cu vatra care este atat de puternic, incat desprinderea de ea este dureroasa. Creanga nu vrea sa plece din Humulesti in toamna anului 1855 la Iasi asa cum “nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp si pruncul dezlipit de sanul mamei sale”.In satul lui Creanga, munca este o forma de existenta si apare in coordonatele cele mai intime, in ritmurile si miscarea ei specifice. Humulestenii, razesi fara pamanturi sunt harnici si iscusiti.

“Amintiri din copilărie“ este primul roman al copilăriei țărănești românești, dar și o monografie a satului moldovenean cu tradițiile și obiceiurile sale de la jumatatea secolului al XIX-lea. Nu intâmplător, fiecare parte a amintirilor începe cu descrierea satului natal sau a familiei. Autorul construieste un spatiu ideal, fata de care isi exprima fidelitatea si dragostea. Astfel chiar la începutul romanului este prezentat satul natal: “sat mare si vesel cu vechi răzeși”, “întemeiat în toată puterea cuvântului”. Sătenii sunt prezentați în timpul muncii și a jocului, fiind harnici și veseli. Satul are: biserica, școala, preot si dascăl care fac cinste locului. Creanga prezinta cu nostalgie casa parinteasca în care este înțelegere, veselie și bunăstare, acolo unde a petrecut ani fericiți între: părinți, frați și surori: “casa părinteasca din Humulești cu stilpul hornului... prichiciul vetrei...cuptorul pe care ma ascundeam cind ma jucam cu baiatii...doamne frumos era pe atunci ”. Creangă prezintă Humuleștiul ca un sat etern, al cărei oameni întruchipează vieți legate de muncă și viața familiei. Humulești nu este un sat oarecare lăuntric, izolat ca alte sate, este prezentat in relațiile cu asezările învecinate. Dimpotrivă, satul este așezat la încrucișarea marilor drumuri, care duc spre mănăstirile: Agapia, Văratic, Secu, Cetatea de Scaun a Moldovei și spre Târgu Neamț. Autorul insista asupra geografiei economice și spirituale a ținutului. Astfel oamenii sint definiti prin ocupatie si psihologia lor. Vânatorii Neamțului sunt “sămințe de viteji” pentru ca s-au luptat cu armatele lui Sobieski, cei din Bledea sunt generoși. Locuitorii se ocupa cu: stupăritul, olăritul, prelucrarea lânii, cresterea animalelor. Astfel aceste ținuturi sunt prezentate prin elemente de permanenta din istoria Moldovei, sunt prezentate mănăstiri, domnitori și mitropoliți. Cu nostalgie Creangă descrie ținuturile Ozanei cu apele curgătoare și limpezi în care se oglindesc vechile ziduri ale Cetății Neamțului. Satul este văzut prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău (hore, petreceri...) Deși în Amintiri scriitorul privește retrospectiv, cu ochii copilului de odinioarã, lipsit de griji, preocupat de jocurile sale și nu de neajunsurile oamenilor, sunt zugrãvite în aceastã operã și destule aspecte amare de viaţã ruralã. Creangã îi admirã pe harnicii ţãrani humuleșteni, gospodari vestiţi, care "nu-s trãiţi ca în bârlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toatã mâna", fiind ei asezaţi pe drumuri umblate. Ei erau însã “rãzãși fãrã pãmânturi”, nevoiţi sã-și câștige existenţa mai mult din confecţionarea și vânzarea sumanelor.

Sãrãcia în care se zbãteau mulţi ţãrani este evidentã în prezentarea gospodãriei Irinucãi "toatã averea Irinucãi erau cocioaba, doi boi, un ţap si douã capre slabe și râioase". La ţarã existau puţine școli și cele care funcţionau erau create de particulari, care adesea urmãreau numai beneficii personale. Școlile nu aveau localuri proprii ca în cazul școlii din Humulești. Copii trebuiau sã plãteascã taxe mari și din aceastã cauzã mulţi rãmâneau pe dinafarã. Statul nu era preocupat nici de pregãtirea cadrelor didactice. Învãţãtorii erau improvizaţi din dascãlii bisericilor, din preoţi sau cãlugãri "care și ei se mirau cum au ajuns profesori". Aceștia nu le explicau niciodatã nimic, îi învãţau mai ales rugãciuni si cîntece religioase. Nu existau manuale, învãţau pe cãrţi bisericesti (ceasloave) si când exista câte un manual școlar, acela era așa delimitat (gramatica lui Trãsnea) sau de greșit, cã mai rãu încurca pe copii. Elevii neavînd o bunã îndrumare didacticã erau obligaţi sã memoreze fãrã a înţelege ceva. În scoli se folosea bãtaia (Sfîntul Niculai si Calul Bãlan).

Cãlugãrii și preoţii sunt aspru criticaţi, ei formau o categorie de privilegiaţi. Pe preoţii noștri din sat nu-i încape cureaua de pântecari ce sunt, cãci "popa are mânã de luat, nu de dat; el mãnâncã și de pe viu și de pe mort". Clericii transformaserã biserica într-o tarabã, un mijloc de îmbogãţire sigurã si rapidã.

Este apoi criticatã recrutarea în armatã (prinderea cu arcanul a lui bãdiţa Vasile); si lipsa de grijã a statului faţã de sãnãtatea publicã, lipsa oricãrei asistente medicale la Humulesti "medic" era moș Vasile Þandurã, iar descântecele ţineau locul tratamentelor. Amintirile încep cu descrierea satului: sat mare si vesel, vechi, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului. Caracteristica acestui sat este harnicia oamenilor fiind surprinși în timpul muncii și al jocului: cu gospodari tot unul și unul care știau a învârti și hora dar și suveica. Satul are biserica, școala, preot și dascăl, care fac mare cinste locului. Autorul foloseste imperfectul evocarii pentru a crea senzația de durata. Determinarea temporală este vagă, pe vremea aceea, proiectând în fond satul pe dimensiunile eternității. „ Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, baieții de-a mijoarca, și alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții și frații și surorile imi erau sănătoși, și casa imi era îndestulată, și copiii și copilele imi mergeau după plac, fără de supărare, de parcă era toata lumea a mea!” Începutul părții a doua evoca casa părintească. Autorul reconstituie spațiul domestic, familiar în care domnea înțelegerea, veselia, buna-starea. Tot fragmenul exprima nostalgia omului matur, după anii fericiți ai copilariei în mijlocul părinților, fraților, surorilor. De la bun inceputul părții a treia, autorul precizează ca Humulestiul nu este un sat oarecare, laturalnic, mocit si lipsit de priveliștea lumii ca alte sate. Dimpotriva, satul este așezat la incrucisarea marilor drumuri, Humulești este definit de data aceasta în relație cu asezările învecinate. Autorul insista asupra georgafiei economice si spirituale a tinutului: astfel oamenii sunt definiti prin ocupatiile si psihologia lor: vanatorii Neamtului sunt samanta de viteji, pentru ca s-au luptat cu armatele lui Sobieski; cei din Boistea sunt bogati si cinstiti; cei din Blebea sunt generosi. Aceste tinuturi sunt definite prin elemente de permanenta din istoria Moldovei: manastriri, cetati, domnitori, mitropoliti.Se vorbește și despre ocupatiile localnicilor: stupăritul, oieritul, prelucrarea lânii, creșterea animalelor. Exista o prezentare gradata, care culmineaza cu exclamatia din final: Lume si iar lume! În acest fragment sunt prezentate coordonatele unui sat etern ai cărui oameni întruchipează virtuți si calitati morale, legate de muncă și de viața familiei. Partea a patra începe cu descrierea Ozanei, în care se oglindesc vechile ziduri ale cetății Neamțului. Autorul evoca concentrat, recapitulând lumea țărănească de la munte, familia, jocurile copilariei fericite. Viziunea este din nou nostalgica. „Dragă-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul în care se oglindește cu mahnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri. Dragi-mi erau tata si mama, frații și surorile, și baieții satului, tovarașii mei din copilărie, cu cari în zilele geroase de iarna, mă desfătam de sărbatori, căutând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu

stioalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mandrele dealuri de dupa cari-mi zambeau zorile in zburdalnica varsta a tineretii.” Amintiri din copilărie ne ofera prețioase informații despre modul de viata al humulestenilor; acestia sunt razesi fara pamanturi, angrenati intr-o industrie de tip casnic, bazata pe prelucrarea lanei si a pielii.

Flacăii torc și ei în rând cu fetele și se ocupă cu țesutul și croitul sumanelor, a ițariilor, a stergarilor de borangic pe care le vindeau la iarmaroacele de la Focșani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos. „ Căci trebuie să vă spun ca la Humulești torc si fetele si baietii, și femeile si bărbații; se fac multe giguri de sumani, și lai, și de noatem, care se vând și panura, și cusute; și acolo pe loc, la negustori armeni, veniți înadins din alte târguri: Focșani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, si de pe aiurea, precum si pe la iarmaroacele in toate partile. Cu asta se hrănesc mai mult humulestenii, razasi fără pământuri, și cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânza, lâna, oloi, sare si fâina de păpusoi; sumane mari, genunchere si sardace; ițari, berneveci, camesoare, laicere si scorturi înflorite; ștergare de borangic si alte lucruri ce le ducea lumea in târg de vânzare sau joia pe la mănăstirile de maici, cărora le vine cam peste mâna targul.” Oamenii iși lucrează singur încaltamintea si imbracamintea. De exemplu bunicul David Creanga din Pipirig isi croieste singur incaltamintea dintr-un piele de porc salbatic. Humulestenii se ocupa si cu comertul, ceea ce implica si o terminologie monetara specifica epocii: bani, lei, husasi, icusari, irmilici. Creanga ne ofera informatii pretioase si despre mestesugarile practicate de Humulesteni: astfel gasim o multime de termeni de specialitate in fragmentul in care este prezentat Pavel Ciubotarul, gazda lui Nica: m-am asezat in gazda la Pavel Ciubotarul din ulita Radaseni, unde erau si ceilalti tovarasi ai mei. Catineul care facea ziua noapte si noaptea zi, jucand stos, rar venea pe la scoala. Noi, daca vedeam asa, ne duceam si mai rar; dar nebunii stiu ca faceam de-ajuns. Pavel era holteiu, si casa lui destul de incapatoare: laiti si patui de jur imprejur; langa soba, altul, si toate erau prinse. Iara gazda, robotind zi si noapte, se proselavea pe cuptor, intre sanuri, calupuri, astragaciu, bedreag, dichiciu si alte custuri taioase, muscea, piedeca, hasca si chin, ace sule, cleste, pila, ciocan, ghint, piele, ata, harbul cu calacau, leiu si tot ce trebuie unui ciubotar. Astfel de termeni gasim si in prezentarea mosului Chiorpec ciubotarul, care ungea ciubotele cu dohot de cel bun care face pielea moale cum ii bumbacul. Oamenii sunt harnici, buni gospodari, muncesc din greu dar stiu sa se bucure si sa petreaca la sarbatori: se aduna la sezator si la claci, spun povesti, canta si joaca dansuri specifice zonei, ca mariuta, corabiceasca, alivencile si horodinca. Semnificative in acest sens sunt fragmentele in care Creanga prezinta figura lui mos Bodranga, care le canta tinerilor din fluier. In timpul sarbatorilor oamenii respecta obiceiuri, traditii vechi. De craciun copii merg la colindat, iar de boboteaza insotesc preotul, primind daruri de la oamenii din sat, la inmormantari copiii primesc nuci, mere si covrigi.

Imaginea vietii se completeaza si prin multe detalii, privind mancarile specifice moldovenesti: Costite de porc afumate, chiste si buft umplut, trandafiri usturoieti si slanina de cea subtire, facute de casa, taiate la un loc, fripte bine cu tigaie si cu mamaliguta calda, se duc unse pe gat. Școlile functionau pe lânga biserici, înfiintate de preoti, școala din Humulesti este patronata de preotul Ioan Humelescu, iar copiii sunt invatati de Badita Vasile, aplicandu-se sistemul

monitorial, se aplicau si metode coercitive (bătaia). Scrisul si cititul se învațau pe ceasloave. La școala din Broșteni și din Fălticeni se punea accentul pe memorizare, pe invatatul mecanic. Creanga, el insusi autor de manuale, gaseste prilejul sa critice gramatica lui Macarescu pentru definitiile grele, aproape imposibile de retinut; semnificativ in acest sens este fragmentul in care Trăsnea invăta pronumele. De asemenea Creanga critica dascalii de la fabrica de popi din Falticeni, care dădeau mai rar pe la scoala, preocupati mai ales de castig si de jocurile de carti. Creanga precizeaza luarea la oaste cu arcanul a lui Badita Vasile, prin organizarea unei claci mincinoase. Creanga apreciaza in mod deosebit straduinta unor dascali, preoti, implicati in viata satului, de exemplu Ioan Humulescu, alteori satirizeaza preotii lacomi, pusi pe imbogatire: Picioare de cal, gura de lup, obraz de scoarta si pantece de iapa se cer unui pop si nimic alta ceva. In alte parte unul din personaje noteaza ca popa are mana de luat si nu de dat, el ia si de pe viu si de pe mort. In general traiul oamenilor este modest, ei reusind sa se ridice deasupra nevoii. Satul Brosteni este mic, alcatuit din case imprastiate printre munti. Avea o cocioaba veche de barne cu ferestrile cat palma. Tot avutul Irinucai se reduce la doua capre slabe si raioase. Irinuca si barbatul ei robotesc toata saptamana pentru a castiga cele necesare traiului. Oamenii practica medicina populara; gasim o intreaga terminologie medicala; astfel mos Vasile tandura ii trateaza pe bolnav cu hostine de sau si otet de leustean.

Evocarea Humulestilor deschide fiecare capitol al “Amintirilor din copilarie”, reliefand simultan sentimentul nostalgic al povestitorului si mandria ca a apartinut unui spatiu mirific, nu numai fizic ci si spiritual si moral. La amintirile pline de hazul si farmecul copilaresc izvorate din casa parinteasca ori din vatra magica a Humulestilor sau din perimetrul mai intins nemtean, se adauga acum si evenimente placute inimii lui de adolescent. “Si Iasii, pe care nu-i văzusem niciodata, nu erau aproape de Neamt, ca Falticenii, de unde, toamna tarziu, si mai ales prin caslegile de iarna, fiind noptile mari, ma puteam repezi din cand in cand, paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot inainte, seara pe luna, cu tovarasii mei de claci din Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii. Si dupa ce jucam cat jucam, furam cate-un sarutat de la cele copile sprintare, si pana-n ziua, fiind iesiti din sat, cam pe la pranzul cel mare ne aflam iar la Falticeni, trecand desculti prin vad, in dreptul Baei, Moldova inghetata pe la margini, si la dus si la intors, de ne degera maduva-n oase de frig! Inima insa ne era fierbinte, ca ce gandeam si izbandeam de la Neamt la Falticeni si de la Falticeni la Neamt era pentru noi atunci o palma de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurta de doua poste, de la Falticeni la Neamt, nu se potriveste cu o intindere de sese poste, lungi si obositoare, de la Iasi pana la Neamt.”

Evocarea satului este facuta in randuri de inegalabila poezie – care pun in evidenta tristetea, regretul despartirii si duiosia.

Adolescentul, desi intuieste o anume teama de necunoscut, un fior al instrainarii, nu traieste o asa-zisa drama a dezradacinarii, ci regretul despartirii de satul natal care-l indeparteaza, cum insusi marturiseste, de farmecul frumusetilor de acasa.

Cele trei dimensiuni ale comunitatii rurale si ale asezarii moldave spirituala, morala si peisagistica – se intalnesc exprimate in discursul evocativ, structurat poematic, simetric, cadentat.

Pentru Creangă Humulestiul nu inseamna numai numai “locul nasterii”’ ci un adevarat cemtru al lumii, al intregului univers in care copilul s-a format, de aceea, inca de la inceputul

primei parti, vorbeste cu mandrie despre acest “sat mare si vesel si impartit in trei parti care se tin tot de una: Vatra Satului, Delenii si Bejenii”. Acest sat nu este ca oricare altul, “asa un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi, razesesc, intemeiat in toata puterea cuvantului”. Ceea ce apreciaza autorul la comunitatea rurala careia ii apartine este nu numai frumusetea fizica, ci si cea morala, un loc aparte ocupandu-l harnicia, caci satul e plin “cu gospodari toti unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre care stiau a invarti si hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale.”

“Locul nasterii”, Humulestiul, este asociat casei parintesti, evocata la inceputul celei de-a doua parti a “Amintirilor”. Enumerand detalii semnificative ale interiorului taranesc, Creanga creioneaza de fapt cadrul in care se desfasoara acele “jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc”, un univers in care existenta se desfasoara intr-un veritabil taram al fericirii caracterizat prin voie buna (“copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi”) prin lipsa de griji a copilului (“casa ni era indestulata”) si prin starea de sanatate desavarsita a familiei (“si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi”). Intr-un astfel de orizont existential in care toate ii “mergeau dupa plac, fara leac de suparare”, copilul are sentimentul satisfactiei depline pe care o retraieste si la maturitate: “Parca-mi salta si acum inima de bucurie! […] si, Doamne, frumos era pe-atunci… de parca era toata lumea a mea!”

Desi satul Humulesti era infătisat ca o asezare arhaică, păstratoare a unor datini si obiceiuri stravechi, la inceputul partii a treia, scriitorul precizeaza ca “nu-i un sat laturalnic, mocnit si lipsit de privelistea lumii ca alte sate”, realizand astfel “deschiderea satului spre lume” (G. Calinescu). Raportat la vecinii sai, Humulestiul apare ca o oaza de frumusete si moralitate desavarsita, ca un loc de trecere pentru o lume “mai mult bogata si aleasa”, pentru ostiri straine, crai si imparati, caci humulestenii nu-s traiti ca in barlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toata lumea”.

Rapsozii, pastratori ai cantecelor, mangaind cu viersul lor atatea daruri, simuland pasul in joc al fetelor si al feciorilor, impodobind noptile cu doine de ramas bun, sporesc zestrea spirituala a Humulestilor de care Ion se desparte cu dificultate.

“De piatra de-ai fi fost, si nu se poate sa nu-ti salte inima de bucurie cand auzeai uneori in puterea noptei, pe Mihai Scripcariul din Humulesti umbland tot satul cate c-o droaie de flacai dupa dansul si cantand: (…)

Si cate si mai cate nu canta Mihai lautariul din gura si din scripca sa rasunatoare, si cate alte petreceri pline de veselie nu se faceau la noi, de-ti parea tot anul zi de sarbatoare! Vorba unei babe: << Sa dea Dumnezeu tot anul sa fie sarbatoare si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta>>

Apoi lasa-ti, baiete, satul, cu tot farmecul frumusetilor lui, si pasa de te du in loc strein si asa departat, daca te lasa pardalnica de inima!”

Pastrand aceeasi viziune de ansamblu a petrecerilor din sat, rememorand, naratorul creaza imaginea unui Humulesti aureolata de o sarbatoare fara sfarsit. Ratiunea si sentimentul par incompatibile in comportamentul lui Ion care va trebui sa plece la Socola (“Trebui sa plec” si “daca te lasa pardalnica de inima”). Ca o concluzie si ca un argument intemeiat, el da in vileag slabiciunea lui sentimentala care-l impiedica sa se desprinda de locurile natale.

“Acus ii spun mamei ca ma duc la calugarie, in Neamt, ori la Secu. Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu, peste cativa ani pot s-ajung dichiu la vreun mitoc si sa strang un stiubei plin de galbeni, ca parintele Chirilas, de la jugarit, din Vanatorii Neamtului.

… Caci, fara sa vreau, aflasem eu, pacatosul, cate ceva din tainele calugaresti… umbland vara cu baietii dupa… bureti prin partile acele, pe unde prinsesem si gust de calugarie…”

De dragul hotarului nemtean, Ion continua sa refuze posibilitatea de a se face preot, “nazuind” sa devina calugar, nu in alta parte decat la Neamt ori la Secu, in acel spatiu sivestru ispititor si fermecator, unde, pretinde naratorul, descoperise si el, tanarul, din “tainele” calugaresti. Toata noaptea se gandeste cum ar putea s-o induplece pe mama sa-l lase sa imbratiseze viata de obste, pentru a ramane in perimetrul nemtean.

Humulestiul, paradisul copilariei lui Nica, este evocat si in momentul despartirii de sat, caci era in zi de sarbatoare, cand flacaii si fetele, gatiti frumos, foiau in toate partile cu bucuria “zugravita pe fete, ceea ce sporeste tristetea dezradacinarii care se accentueaza pe masura departari de acele locuri dragi sau in momentul in care batranul Luca elogiaza viata oamenilor de la munte.

Plecarea la Socola este ruptura ultima si definitiva a lui Nica de vatra satului natal si o data cu dezradacinarea din Humulesti s-a incheiat o etapa din viata, cea a copilariei traite intr-un taram al fericirii, intr-un paradis terestru, copilul trecand acum intr-o alta lume care ii va marca, la randul ei, evolutia.

“Era dimineata, in ziua de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, cand ieseam din Humulesti, si fetele si flacaii, gatiti frumos, ca in zi de sarbatoare foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugavita pe fete! Numai eu cu Zaharia, ghemuiti in caruta lui mos Luca, ne duceam surgun, dracului pomana, ca mai bine n-oi putea zice.”

Satul Humulești este surprins intr-un moment de sarbătoare. Nu este numai o zi de sărbatoare pecetluită în calendarul creștin.

1.2.Oamenii:personaje pentru fiecare așezare (familia,preotul,prietenii), Broșteni (Irinuca cu caprele)

Cand vorbim de relatiile de consangvinitate intre membrii, remarcam o unitate in familia lui Nica: tatal - Stefan a Petrei-, mama - Smaranda-, si ce sapte copii, dintre care sunt amintiti viitorul Ion Creanga si Zahei. Nici cand vorbim de relatiile din cadrul familiei nu putem vorbim de asemanari. In "Amintiri din copilarie" ele sunt bazate pe afectivitate, respect reciproc. Atomosfera creata este una placuta, in care copii msunt educati corect si se dezvolta armonios. Ele prezinta oamenii asa cum sunt, cum calitati si cu defecte. Stefan a Petrei este tipul tatalui a". In "amintiri din copilarie" ei apar ca traind o perioada a fericirii, lipsita de orice griji, traind intr-o inocenta completa.Ei sunt nazdravani, tinandu-se de glume, si se joaca tot timpul.autoritar, stalp al casei, protector, gospodar, conservator, pragmatic, dar si indulgent cu copii sai.In "Amintiri din copilarie" relatiile sunt afective. Un exemplu este David din Pipirig, bunicul lui Nica, care il duce pe acesta la scoala din Brosteni. De asemenea, si matusa Marioara mai reprezinta inca o dovada a relatiilor bune din cadrul aceleie familii extinse.

Familia lui Stefan a Petrei este respectata in sat, ambii parinti fiind priviti cu respect. Cu aceiasi ochi va fi privit si Nica, dupa ce se va intoarce de la seminar si va canta "Hristos a inviat" la biserica. Ion Creanga zugraveste o lume in care habitatul familei apare ca fiind un spatiu afectiv si protector.

Ion Creanga este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in cercul literar al

Junimii, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai

cunoscuti si mai iubiti, un foarte tajentat povestitor. El a reusit sa fidice proza romaneasca din

secolul trecut pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in poezie,

valorificand vorbirea omului simplu si ridicand-o la un nivel neegalat nici pana astazi "In

Creanga traiesc credintele, eresurile, datinile,, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia

poporului., - scria G. Ibraileanu. Creanga este un reprezentant perfect al sufletului romanesc intre

popoare; al sufletului moldovenesc intre romani; al sufletului taranesc intre moldoveni; al sut

fletului omului de la munte intre taranii moldoveni".

Opera lui literara este alcatuita din povesti (Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguta

cu doi bani, Daniia Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Harap Alb, Fata babei si fata

mosneagului), povestiri (Acul si barosul, Inul si camesa, Mos Nechifor Cotcariul) si din cartea,

constituita ca un roman ce urmareste formarea unui personaj, Amintiri din copilarie.

Humulesteanul ii povesteste bunului sau prieten, Minai Eminescu, in iarna anului 1876-1877,

in bojdeuca sa de la Ticau, episoade savuroase din amintirile sale din copilarie. Creanga nu are

de spus despre varsta fericita a omului mai mult decat altii, insa, "chiotul lui este... mai plin,

sonor ca o voce minunata, distinsa intr-o gloata" si se rezuma la: "Si, Doamne, frumos era pe

atunci!". Impresiona t, Minai Eminescu il indeamna sa astearna totul pe hartie. Asa se face ca,

incepand de prin 1880, invatatorul din Ticau, care era tot mai bolnav, incepe sa scrie primele

pagini din cea mai importanta opera a sa, stapanit de un sentiment de profunda melancolie, dar si

de placerea de a se cufunda in impresiile luminoase si tainice din varsta tot mai indepartata.

Amintiri din copilarie este o opera compusa din patru parti, care apare in cea mai prestigioasa

revista a timpului Convorbiri literare, intre anii 1881-1882, exceptie facand partea a IV-a, scrisa

in 1888, si aparuta postum, in 1892. Publicarea in volum a Amintirilor s-a facut la Iasi, in anul

1892.

Cartea cuprinde o imagine luminoasa a vietii satului, a obiceiurilor si a traditiilor

poporului, avand in centru intamplarile si peripetiile lui Nica a lui Stefqn a Petrii, de cand "a

facut ochi" si pana cand ajunge la Iasi, scos cu gre,u din lumea satului, "ca ursul din barlog".

Eroul central apare, asadar, infatisat de autor, din copilarie pana in pragul adolescentei intr-un

prim plan, sunt zugravite procesul de formare a lui Nica si evolutia lui spirituala, strans legate de

mediile pe care le strabate. Cel

de-al doilea plan reconstituie, universul vietii taraneti, atmosfera patriarhala a satului, cu

institutiile sale: familia, "Scoala, biserica, armata.

Ca iri povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul roman are cateva puncte comune, in acest

"prim romai al copilariei taranesti din literatura noastra" sunt evocate ispravile unui copil de 13-

14 ani, petrecute de mull si devenite frumoase prin ceata amintirii. Farmecul cartii se . afla, intre

altelo, in totala dezinvoltura cu care omul nutur isi povesteste propria copilaria, identfficandu-se,

pana Ia un punct, cu mentalitatea varstei respective, dar privind-o cu nemarginita simpatie si

umor. intamplarile sunt reprezentate scenic, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea

cu personajele, pentru ca povestitorul isi "joaca" rolul de. copil si ne invita, cu bonomie, sa

gustarii farmecul varstei de aur a omului dintotdeauna si de pretutindeni.

Amintirile din copilarie sunt impartite in patru capitole distincte, cu povestiri ce pot fi privite

si ca independente, datorita unitatii si rotunjimii lor perfecte. Asta inseamna ca diferitele

episoade ale cartii decurg unele lin altele, scriitorul povestind la persoana I si dintr-o perspetiva

subiectiva intamplarile de care-si aduce aminte.

Partea intai incepe cu evocarea plina de duiosie a satului natal, a primei scoli pe la care a

trecut - chilioara de sub zidul bisericii - ridicata prin stradania parintelui Ioan, cu descrierea

primilor dascali (badita Vasile "un haltei frumos si voinic", care sfatuia pe oameni sa-si dea

copiii la invatatura), a metodelor primitive de educatie ("calul Balan", "Sfantul Nicolai",

procitania de sambata); sunt evocate, de asemenea, o serie de nazdravanii copilaresti, ca, de

pilda, prinderea mustelor cu ceasloavele unse. Tot in aceaita parte facem cunostinta cu primii

colegi ai lui Nica: cu monitorul clasei, cel "inaintat la invatatura pana la genunchiul broastei" -

Nica a lui Costache: cu Toader a Ca-tincai, "alt hojmalau", sau cu Dumitru, fratele mai mic al

mamei sale. Asistam la numeroasele discutii purtate intre parintii lui Creanga, cu privire la

invatatura copilului lor mai mare; facem cunostinta cu David Creanga, bunicul dinspre mama al

povestitorului, care-1 sfatuieste, cii intelepciune, pe Stefan a Petrei: "Nu-i rau, mai Stefane, sa

slie si baietul tau oleaca de carte; nu numaidecat pentru popie, cum chiteste Smaranda... Dar

cartea iti aduce si oarecare mangaiere... Din carti culegi si multa intelepciune; si la drept vorbind,

nu esti numai asa o vaca de muls pentru fiecare". Capitolul se incheie cu descrierea scolii din

Brostenij imbolnavirea de raie, de la caprele Irinucai. si pravalirea bolovanului de pe coasta, care

darama bordeiul "babei" si omoara doua capre.

   Partea a doua se deschide cu reluarea descrierii satului natal, facuta cu multa duiosie, in

special cand infatiseaza casa parinteasca: "Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la

locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, (...), parca-mi salta si acum inima de

bucurie" - marturiseste scriitorul. Capitolul e plin de lirism si ne pregateste pentru a introduce in

centrul amintirilor chipul scump al mamei, pe care autorul, dupa trecerea vremii, o vede intr-o

lumina deosebit de frumoasa.

Dupa ce marturiseste cu veneratie dragostea nesfarsita fata de mama, scriitorul dezvaluie cu

durere motjvele ce-1 fac sa se-ntoarca spre trecut: "Hai mai bine despre copilarie sa povestim,

caci ea singura este vesela si. nevinovata". Sau: "Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca

au fost toti copiii, de cand e lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice,"

Autorul trece apoi la povestirea succesiva a unor intamplari hazlii: nebuniile si jocurile din

casa parinteasca, obiceiurile de Anul Nou, mersul cu plugusorul, furatul cireselor din gradina

matusii Marioara, incercarea de a vinde pupaza din tei, la scaldat, smantanitul oalelor, cearta cu

mos Chiorpec, ciubotariul...

Capitolul se incheie cu o amara autocaracterizare: "la, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu

ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici

cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut Dar si sarac ca anul acesta,

ca anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost". 

Partea a treia ne poarta pe urmele- scolilor pe la care a mai invatat Creanga: scoala din

Targu-Neamt,-"fabrica de preoti din Falticeni", prilej de a prezenta alte metode primitive de

invatatura, dar si desele petreceri de la gazda humulestenilor, Pavei ciubotariul.

Partea a patra si ultima este mai scurta decat celelalte si Creanga evoca aici despartirea de satul

sau drag, de Humulestii anului 1855, cand e obligat, dupa staruintele mamei sale, sa plece la

seminarul de la Socola, de unde avea sa iasa preot. Ca si in partea intai, revine imaginea locurilor

natale, a oamenilor, a flacailor si a fetelor din sat, de care trebuie sa se desparta, asa cum va

trebui sa o faca, pentru totdeauna, de copilaria sa fericita.

Din cartea lui Creanga se desprinde o puternica dragoste fata de popor, de viata si de

obiceiurile satului moldovean. Amintiri din copilarie ramane, sub acest aspect, o vasta

monografie a satului de munte din Moldova.

Ion Creanga manuieste cu pricepere monologul si dialogul, intamplarile sunt inscenate parca, iar

autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca autorul regizeaza

scenele sau participa la "jucarea" lor.

Fragmentul din manual apartine partii a patra si se refera la plecarea din Humulesti a lui Nica,

impreuna cu Zaharia lui Gatlan, la Socola, in caruta lui Mos Luca, trasa de "doi cai ca niste

zmei".

Prima unitate compozitionala cuprinde o imagine luminoasa a satului moldovean de munte.

El este evocat (in primele trei parti) cu nostalgie si duiosie.

Avea dreptate Nica sa nu plece din Humulesti, "cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de

la munte stramutat la camp si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale"... pentru ca satul natal

constituie un spatiu ideal pentru o copilarie ideala. Nica a lui Stefan a Petrii nu mai este copilul

care fura cirese sau prinde pupaza pe oua, ci este acum un "holtei, din pacate". in acest caz

imaginea satului natal apare ca loc al primelor iubiri: "paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot

inainte, sara pe luna, cu tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga,

ca telegarii. Si dupa ce jucam cat jucam, furam cate-un sarutat de la cele copile sprintare"...

Nu exista ceva apropiat sufletului sau care sa nu aiba legatura cu Humulestii (cuvantul acesta

apare ca o formula magica), iar aceasta iegatura cu satul natal este muli mai stransa. Comunitatea

humulesteana este vazuta prin ceea ce impresioneaza sufletul sau de flacau: hore, petreceri pline

de veselie", toate avand ca fundai cantecul siv dor ce se revarsa din strunele viorii lui Minai

seriptarop, in "puterea noptii".

Staruinta mamei de a-1 trimite pe Nica la Socola izvoraste din dorinta ei de a-si vedea copilul

invatat: "mereu imi spunea mama ca pentru folosul mieu este aceasta"; desprinderea de sat devine

pentru tanarul adolescent, o adevarata drama. Marturisirile lui sunt pline de afectivitate, capabile

sa-i puna in evidenta dragostea pentru intregul univers in care s-a format - peisajul, oamenii si

obiceiurile acestora:

"Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se

oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau tata si mama, fratii si

surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie (...)! Asemenea, dragi-mi erau sezatorile,

clacile, horile si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire!..." spune

scriitorul.

Observam, in pasajele citate ca, la. realizarea viziunii nostalgice, contribuie enumerarea

(construita in cadrul repetitiei). Exclamatia retorica delimiteaza" treptele narative si este sustinuta

de o formulare cu un potentat caracter imperativ.

Evocarea nostalgica a peisajului nu se rezuma ta Ozana in care se oglindeste Cetatea Neamtului

"cu mahnire". Printr-un cumul de complemente directe, insotite de atributele lor, Ion Creanga

completeaza peisajul Humulestiului:... "cutreieram dumbravile si luncile umbroase, prundul cu

stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri",,. Natura nu ocupa un loc

important in opera lui Ion Creanga, nu este un obiect de contemplat, Ea este insasi viata taranului

si, de cele mai multe ori, apare insotita de scene de munca. Descrierea se opreste la suprafata si

degene-reaza in enumerare. Tehnica la care apeleaza povestitorul este cea a inventarierii.

Sobrietatea dictata de o asemenea tehnica este in deplina concordanta cu tonul nostalgic al

evocarii.in concordanta cu starea de spirit a celui sortit i n -strainarii. se afla si cantecul

scripcarului din Humulesti. pe care autorul lui Harap Alb il insereaza naratiunii: "Frunza verde

de cicoare, Asta noapte pe racoare. Canta o privighetoare. Si canta cu glas duios, De picau

frunzele jos, Si canta cu glas subtire

Pentru-a noastra despartire; Si ofta si ciripea, Inima de t-o rupea!"

Durerea celui despartit de iubita este impartasita de mediul natural... ("picau frunzele jos") si, de

asemeni, ("Si ofta si ciripea,/ Inima de t-o rupea").            

Argumentele invocate intr-o doara de Nica, pentru a sprijini "pardalnica de inima", care nu-1

lasa sa-siparaseasca "satul, cu tot farmecul frumusetilor lui..." infatisate in cea de-a doua unitate

compozitionala - nu sunt luate in seama de Smaranda lui David Creanga din Pipirig ("Si doar ma

si sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma bolnavesc de dorul ei... si sa

mor printre streini", il auzim aspunand, pritre oftaturi, pe Nica.). Mama este "ahotnica" si-si

"chihaie" si sotul sa-si dea copilul la scoala. Ca sa fie mai convingatoare, ea apeleaza la elemente

ale paremiologiei populare. Modul de expunere este acum dialogul:                                    ,

" - Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava!"

- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plangand cu zece

randuri, de lacrimi. Mai traiesc ei oamenii si fara popie.

- Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunse mama cu nepasare! la mine nu se trec acestea...

Pare-mi-se ca stii tu moarea mea. Sa nu ma faci, ia acuSi, sa ieu culeserul din ocnita si sa te

dezmierd cat esti de mare."

Tatal lui Nica zice si el "posomorat": "Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca doar nu-i

de capul sau". El se lupta cu gandul cum "sa-i poarte de cheltuiala"; caci "banii nu se culeg de la

trunchi, ca surcelele"; spera ca prin invatatura fiul cel mare va deveni sprijin pentru "istia-. lalti"

copii (sase).

Eroul se obisnuieste, in .cele din urma, cu gandul plecarii.. Acceptarea este exprimata tot prin

intermediul unei exclamatii: "Vazand eu ca nu-i chip de stat impotriva parintilor, incepui a ma

gandi la pornire, zicand in sine-mi cu amaraciune: ACe nacaz pe capul mieu!A... prea mult mi se

cere!"

Pline de sarcasm sunt aluziile la cei ce imbracau rasa monahala. Nica se gandeste ca ar fi mai

bine sa se duca la calugarie, "in Neamt, calugar la Secu". intre preoti si calugari nu exista mari

deosebiri: "Preutii nostri din sat -se gandeste el - n-au mai trepadat pe la Socola si, mila

sfantului! nu-i incape cureatia de pantecosi ce sunt". Dar nici calugarilor, o "adunatura de

zamparagii duglisi, din toata lumea, cuibariti prin manastiri", nu le merge rau... "Si cu cata carte

stiu, cu cata nu stiu, - spune povestitorul - peste cativa ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc si sa

strang un stiubei de galbeni, ca parintele Chirilas de la jugarit din Vanatorii Neamtului. S-apoi

atunci... pune-ti, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la sold, icrisoare moi cat se poate de multe si

altceva de gustare fn buzunarile dulamei, pistoalele in brau, pe sub rasa, comanacul pe-o ureche

si, cu sabia Duhului in mana si pletele in vant, ia-o la papuc, peste APiciorul RauA, spre

ACararea AfurisitaA dintre Secu si Agapia din deal". Cu deosebita subtilitate este vazuta, in

final, moralitatea calu-garilor de la Secu si a calugaritelor de la Agapia din deal.

Punctul culminant al naratiunii este cel al plecarii de-acasa, plecare insotita de durerea

despartirii de sat: "Si, scurta vorba, ne adunam, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, in ograda la

mos Luca, sarutam noi mana parintilor, luandu-ne ramas bun cu ochii inecati in lacrimi, si, dupa

ce ne suim in caruta, suparati si plansi, ca vai de noi, Luca Mosneagu, harabagiul nostru, da biciu

cailor," 

Observam ca fraza este ampla, cadentata, cu parti simetrice care ii confera sonoritate. Actiunea

este adusa in prim plan de abundenta verbelor la prezent. Ceea ce caracterizeaza fraza, in

fragmentul analizat, este folosirea frecventa a propozitiei temporale inaintea regentei, cu accentul

pe propozitia regenta, principala: "...cand eram hotarat a spune mamei aceste, iaca si soarele

rasare.,."; "Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie.,."; "Cand auzeam noi pe mos

Luca pomenind cu drag de casa . si cand vedeam cum raman satele si locurile frumoase in

urma..., supararea noastra crestea la culme" etc.

Ce-a de-a treia secventa narativa prezinta drumul spre Socola, care dezvaluie o realitate de-

acum un secol si jumatate, felul cum se realizau aceste calatorii din mediul rural spre oras. in

prima parte a calatoriei, descrisa prin verbe la imperfect ( cand mai vedeam cum raman satele,,,

supararea noastra crestea" (...) "pentru fiecare fantana..... ce lasam in urma-ne scoteam cate-un

suspin"), se consemneaza o intoarcere permanenta, cu gandul, a celor care pleaca, la ceea ce lasa

in urma, ca apoi despartirea sa fie definitiva, baietii nemaiauzind si ne-maivazand nimic din

acest. univers -atat de fermecat al copilariei: "Apoi, din varful acestui codru (al Pascanilor), mai

aruncam, nimernicii de noi, cate-o cautatura jalnica spre muntii Neamtului: uriesii munti, cu

varfurile ascunse in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu repejune, sopotind

tainic, in mersul lor neincetat, si ducand, poate, cu sine multe-multe patimi si ahturi omenesti, sa

le inece in Dunarea mareata".

Dupa cum se poate constata, este foarte bine precizata imaginea peisajului natal, cu elementele

lui specifice, o imagine panoramica a peisajului de munte. Trairile eroilor se contopesc cu

miscarea naturii; contopirea este atat de stransa, incat avem sentimentul integrarii lor in circuitul

cosmic: "- Ei, ei! mai Zaharie, zic eu, coborandu-ne la vale spre Pascani: de-acum muntii i-am

pierdut din vedere si instrainarea noastra este hotarata cine stie pentru cata vreme."

La Blagesti, peste Siret, unde au facut popas de noapte, pe drumeti "i-au cosit tantarii", desi,

"de cu seara si pana dupa miezul noptii", au stat "numai intr-o fumaraie de baligi ca la carantina".

Cu acest prilej, autorul face o ferma antiteza intre conditia omului de la munte - categorie careia

ii apartin atat Luca mosneagu, cat si Creanga insusi - si aceea a celor ce traiesc la ses: "Cum treci

Siretul, apa-i rea si lemnele pe sponci; iar vara te inadusi de caldura, si tantarii te chinuiesc

amarnic. N-as trai la camp. Doamne fereste! Halal pe la noi! Apeie-s dulci, limpezi ca cristalul si

reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai

puternici, mai voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe la camp, sarbezi la fata si zbarciti, de

parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor".

Viziunea folclorica trece opera lui Ion Creanga din zona realizarilor obiective in fabulos,

fortand soarta prin solutii imaginare sau acceptand-o vesel si optimist, facand haz de necaz. O

sursa a rasului in fragmentul analizat o constituie chiar prezenta autorului in desfasurarea nara-

tiunii, jucand propriul rol. Rasul face sa treaca, neobservata duiosia generata de reflectiile privind

destinul sau. referitoare la mama sau la satul natal. Este un ras egal, un ras sprijinit pe episoade

intregi, ca la Homer

De aceea, la Ion Creanga, bucuria povestirii este, nu o data, covarsita de ispita taifasului.

Trecerea de la naratiune la dialog se realizeaza in mod firesc, uneori fara nici un "protocol"

scriitoricesc. Descoperim la personajele Amintirilor (poate nu in aceeasi masura ca in Povesti) o

verva, o exuberanta verbala nemaipomenita, din care se alcatuiesc farmecul si savoarea fara

pereche a dialogului. in replici strabate tumultul vietii afective a eroilor. Suspensiile, ex-

clamatiile, imprecatiile, interjectiile, particulele demonstrative, amenintarile si "zicerile"

impanzesc textul, conferindu-i o vibratie puternica si neintrerupta...

In fragmentul analizat, Nica dialogheaza cu mama, cu Zaharia lui Gatlan, cu mos Luca. Vom

observa mai intai ca dialogul zvacneste tot timpul datorita imprecatiilor (figura de stil care

cuprinde un blestem), in a caror alcatuire lingvistica recunoastem lesne suculenta vorbirii

populare.

Resemnat cu soarta ce le-a fost harazita, Zaharia lui Gatlan zice cu intelepciune: "Fire-ar

afurisit sa fie cine a mai desfiintat si catihetiile cele, tocmai acum in vremea noastra!... Cand sa-ti

petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie: parca are omul zece vieti! Tot umbland noi din

scoala in scoala, mai mult, ia, asa, Ade frunza frasineluluiA, maine, poimaine avem sa ne trezim

niste babalaci gubavi si oftigosi - numai buni de faciit popi, iesiti din Socola."

Rasul lui Creanga este unul sanatos, de origine populara. Si trebuie precizat ca in Amintiri

sunt prezente principalele categorii ale umorului, atat cel de situatie (izvorat din fapte,

intamplari) sau cel de caracter (provenit din felul de a fi al unor personaje), cat si cel de limbaj -

prezent mai ales in ultimele doua capitole (adolescentul manuieste mai bine limba, nu-1 mai

intereseaza, in primul rand, faptele, este capabil de ironie si autoironie),

O intamplare hazlie este aceea in care povestitorul insista, cu mijloace diferite, asupra precaritatii

fizice a "zmeilor" lui Luca mosneagu:

"Rogu-te mana mai tare, mos Luca, zic eu, sa nu se mai uite satul ca la urs la noi!

Luca mosneagu, insa, mana cum stia el, caci smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara si

slabi si ogarjiti

ca niste mati de cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ma urneasca mai

degraba din casa".

Observam ca epitetele, relativ sinonime, suit trei: "vlaguiti", "slabi", "ogarjiti". Primul si

ultimul sunt insotite de determinante cu valoare de indici ai superlativului, realizati fie cu

ajutorul unei comparatii ("ca niste mati"), fie printr-o locutiune adverbiala ("din cale-afara"). O

aata constituit, siragul sinonimelor sporeste cu inca unul, caci termenul de comparatie (mati) are

si el un epitet, foarte expresiv, ("de cei lesinati"), asezat in relatie de sinonimie metaforica fata de

ceilalti trei ("vlaguiti", "slabi", "ogarjiti")

Spiritul "nastratinesc" (G. Calinescu) se manifesta, - la Ion Creanga, prin voluptatea vorbirii

aluzive si a ironiei sau prin "limbajul cotcaresc", termen inspirat de titlul uneia din povestirile

cele mai caracteristice - Mos ISichifor Cotcariul. Flacaii de pe "rohatca Pacurari" (ulita*

marginasa a Iasilor), pusi pe sotii pe seama lui mos Luca, haraba-giul, si a jalnicului sau

"echipaj", vadesc naravul vorbei impungarete: "un flacauan al dracului ne-a luat in las cum se

cade, zicand:

- Mosule, ie sama de tine bine telegarii ceia, sa nu ieie vant; ca lasul 4sta-i mare si, Doamne

fereste, sa nu faci vro primejdie!"...

Acestei anecdote, cu rolul de a inviora naratiunea, ii urmeaza comentariul scriitorului, ce

devine parte componenta a expunerii: "Atat i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe dansul cate

parastase si panaghii, toate i le-a radicai..."

G. Calinescu observase ca de fapt "Amintirile si Povestile sunt parti narate dintr-o intocmire,

dramatica cu un singur actor, monologica. Creanga vorbeste ca un povestitor, ca un om care sta

pe o lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou chiar in naratiunea obiectiva". Asa se explica

faptul ca autorul ne face sa-i simtim fiinta risipita printre randurile intamplarilor relatate, prin

schimbarea persoanei gramaticale. Rocada persoanei I cu a Ii-a se explica prin aceea ca, privita

din perspectiva maturitatii, propria copilarie ne apare cufundata intr-un timp subiectiv enorm,

care indreptateste dedublarea.

Procedeul autoadresarii (partea a IV-a) e specific artei lui Creanga si se aplica asupra unor

texte cu o structura stilistica mai complexa, de exemplu in pasajul: "Apoi lasa-ti, baiete, satul, cu

tot farmecul frumusetilor lui si pasa de te 

du in loc strain si asa de departe, daca te lasa pardalnica de inima! Si doar ma si sileam eu, intr-o

parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma si bolnavesc de dorul ei". Acum Nica face haz de

necaz.

Observam ca alterneaza aici atat formele verbale de persoana a Ii-a ("lasa-ti", "pasa", "te du")

cu cele de persoana I ("ma sileam eu", "pot sa ma bolnavesc") cat si sensurile verbului "a lasa":

"lasa-ti, baiete, satul" (paraseste-ti, baiete, satul); "daca te lasa pardalnica de inima" (daca iti

ingaduie). Se subliniaza astfel buna dispozitie a povestitorului. Cand intra caruta lui mos Luca in

Iasi, oamenii il tot iau peste picior. Nica pune un tol peste el si peste Zaha-ria si i se adreseaza

batranului cu ironie:

"- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa-i spui ca duci

niste drobi de sare de la Ocna, si las daca nu te-a crede fiecare!..."

Voiosia, expresie a optimismului poporului nostru, se mai realizeaza si prin alunecarea

povestirii de Ia lucruri serioase la gluma: "Vorba unei babe: ASa dea Dumnezeu tot anul sa fie

sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta.A". Si inca un exemplu: "Caci nu

va para saga: de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult, nici mai

putin. Si mai bine sa ramai pe loc, Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta"... (observam

autoadresarea).

Umorul se realizeaza si prin aluzii, proverbe, zi cat ori, expresii populare, imbinari neasteptate

de cuvinte, care, toate, dau masura inepuizabilei inventivitati verbale si frazeologice a

lui .Creanga.

"Trebuie sa observam ca vitalitatea eroilor, patosul si elanul cu care ei se daruiesc faptei confera

evenimentelor proportii hiperbolice. Cand se fugaresc sau se harjonesc, cand se bat, cand plang si

cand rad, cand le e foame si sete si frig, personajele cheltuiesc o mare cantitate de energjie" (G.

Tohaneanu).

In planul expresiei, consecinta va fi frecventa ideii de superlativ realizata printr-o gama de

procedee variate si originale. De exemplu, autorul spune: "Mos Luca era tulburat din cale-afara";

" smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara": "mort-copt, trebui sa fac pe-cheful mamei";

"Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit" unde avem de-a face cu superlativul "insusirii"

(nu al "actiunii").

Efecte comice obtine scriitorul prin imbinari neasteptate de cuvinte. Cand Nica si Zaharia ajung

in caruta lui mos Luca, "era dimineata inainte de taierea capulii Sfantului Ioan Botezatorul... si

fetele si flacaii... foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe fete!", numai tinerii nostri

eroi se duceau "surgun dracului pomana, ca mai bine n-oi putea zice". Termenul "surgun" este

varianta invechita pentru "surghiun", sinonim cu neologismul exil; este un cuvant intrat in lexicul

pasiv al limbii noastre (dar care apartinea, cand era inca viu, si altor graiuri, nu numai celui

moldovenesc); a fi deci in surghiun si a fi trimis dracului pomana inseamna a te afla intr-o

situatie limitS (foarte dramatica).

Participarea afectiva a scriitorului la evenimentele pe care insusi le evoca, sugestia prezentei sale

vii in miezul faptelor si langa propriile sale personaje se realizeaza printr-un cumul de procedee

artistice. Angajarea sa afectiva la cele narate se face prin dativul etic, in cadrul dialogului:

"Ei apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia? zise mos Luca, mergand pe langa cai,

plin de naduh".

Exceptionala capacitate a lui Creanga de a folosi limba vorbita pentru a exprima ganduri,

atitudini, stari sufletesti variate se exprima printr-o multitudine. de procedee: propozitii

exclamative si interogative, interjectii, proverbe si zicatori, locutiuni verbale.

Cand este luat peste picior de un "flacaoan al dracului", mos Luca zice: "I-au zi, mai! Dac-ar sti

el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am pornit asta-noapte, s-ar strange lioarba acasa, n-ar mai

dardai degeaba asupra caisorilor mei... Patruzecile mane-sa de golan! Daca n-a stat oleaca, sa-1

invat eu de a mai lua alta data drumetii in ras!" .

Remarcam prezenta exclamatiei, procedeu stilistic des folosit in text, prin care autorul isi

exprima mirarea, cu multiplele si variatele ei nuante. In pasajul citat se exprima indignarea cea

mai puternica, mergand pana la invectiva ("patruzecile mane-sa de golan!").

Intre procedeele de stil vobit, deseori apare la Creanga particula demonstrativa "iata", cu

variantele ei fonetice "iaca", ori de cate ori vorbitorul se arata surprins oarecum de ivirea

neasteptata a unei persoane sau a unui eveniment: "...si hai-hai, hai-hai, pana-n ziua, iacata-ne in

Targul Frumos". "Si ca-mai ba sa zicem nici carc", "dar vai de masul nostru...", "iaca si soarele

rasare", "Iaca de ce nu, dragalita Doamne: eram si eu acum holtei, din pacate". Cand surprinderea

este provocata de un lucru a carui existenta povestitorul p percepe* mai intai cu urechea; locul lui

"iaca" il ia sinonimul; "ia": "I-auzi, mai! zice acum batranul."                              

Expresia "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" devine foarte plastica, avand sensul; "n-

ar mai critica" - si provoaca rasul; din relatarile anterioare am aflat ca "telegarii" lui mos Luca

erau niste "smartoage" de cai, "vlaguiti din cale-afara, si slabi, si bgaiijiti ca niste mati din cei

lesinati". De aceea baietii au mers intre Podu-Leloaie si Iasi mai mult pe jos decat in caruta, caci

"zmeii,., se muiese de tot".            

Oralitatea stilului este sporita si de locutiunile verbale intalnite in text: cand Zaharia isi indeamna

tovarasii sa porneasca la drum, acelasi mos Luca ii raspunde: "- Ca bine zici, dascale Zaharia!

parca ti-a iesit un sfant din gura!" Expresia are inteles figurat de: "asa-i", "bine-ai zis". Marea lor

plasticitate serveste la sugerarea linei semnificatii oarecum abstracte. Alte exemple: "A stricai

orzul pe gaste", "s-a dus vestea ca de popa tuns" (ceva iesit din comun), sunt expresii care atesta

marea originalitate a lui Creanga.

Repetitia, procedeu stilistic de asemehea caracteristic pentru vorbirea populara, apare foarte des

la Creanga. Se repeta interjectiile: "Ei, ei, mai Zaharie, zjic eu"; sau "Ei, apoi?! Stiutu-v-am eu ca

si voi mi-ati fost de-acestia!".

Variate sunt aspectele repetarii verbului; ca exemplu:

"Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola!". Sa se remarce intreita repetare a epitetului - nume

predicativ -"drag", totdeauna inaintea verbului copulativ, purtand, de fiecare data, accentul frazei,

in urmatoarea situatie:

"Dragu-mi era satul nostru", "dragi-mi erau tata si mama", "dragi-mi erau sezatorile"; sau "Mama

atunci ma si ia rapede-rapede la pornit, fara sa am cand ii spune de calugarie"; ori "Si, dupa ce

jucaum cat jucam",.,; sau "Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu", "Si cate si mai cate nu canta..."

Se repeta alte parti de vorbire: "suim incet incet codrul Pascanilor", "se revarsa paraile... ducand

in sine multe-multe patimi",

Bazandu-se pe limba populara. Creanga recurge extraordinar de des la proverbe si zicatori, citate

pe care tine sa le anunte ca atare, cu ajutorul formulei "vorba ceta" (cateodata "povestea ceea"

sau "bine-a zis cine-a zis"). Spre a mari forta convingatoare a unei constatari sau observatii

personale si a-i acorda o valoare oarecare generala, vorbitorul invoca autoritatea intregii

colectivitati uraaie, care, fiind vesnica, "stie ce spune", deci nu poate gresi.

Exemple: "Dar, vorba ceea: Ursul nu joaca de bunavoie", "Mort-copt, trebui sa fac pe cheful

mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag". Si: "Tot umbland noi doi din scoala in

scoala, ia, asa, de frunza frasinelului.."

Un alt procedeu stilistic bogat in efecte este intrebuintarea, cu sens augumentativ, a

diminutivelor. Contrastul dintre forma si continut explica valoarea expresiva neobisnuit de mare

a acestui procedeu, iar pe de alta parte, folosirea lui atunci cand vorbitorul este ironic; de

exemplu, mos Luca este "insuratel de-al doilea a carui tanara nevasta avusese grija sa-1 trezeasca

la timp". De observat contrastul de mare efect, in care ironia iese clar la iveala, intre epitetul

"Mosneagu" si diminutivul "insuratel", sau "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" - in

care nuanta ironica e foarte clara.

Roman al copilariei, Amintirile lui Ion Creanga zugravesc zburdalnicia si nevinovatia acestei,

varste, conturand un erou cu o personalitate pregnanta. Lumea rurala este privita din interior, din

perspectiva eroului narator aflat la varsta copilariei, iar uneori la maturitatea reflectiei si a

nostalgiei. Nica se autocaracterizeaza cateodata, dar modalitatea principala de construire a

personajului ramane rostogolirea formidabila de intamplari prin care trece sau la care este martor.

Autorul-povestilor interpreteaza evenimentele intr-un monolog neobosit si incitant totodata (de

aici caracterul liric - naratiunea lirica - din Amintiri).

pera urmareste, prin nararea faptelor si a intamplarilor, procesul de formare a lui Nica, precum

si evolutia lui spirituala in relatiile cu mediile sociale pe care le strabate.

Amintiri din copilarie este capodopera care-1 asaza pe autorul ei intre marii prozatori ai lumii:

Flaubert. Turgheniev, Dickens.

Evocarea copilariei se face din - perspectiva departata a maturitatii. Consecinta cea mai

izbitoare a acestei atitudini este calitatea stilului , vag nostalgic si de o mare caldura sufleteasca,

apartinand unei fiinte intelegatoare, inzestratacu un limbaj de o uluitoare autenticitate si de o rara

savoare lexicala.

Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul

lui nu pedepseste, e semn al dragostei de oameni.

Capitolul II Personaje din viata satului transpuse in basme povestiri si nuvelele lui Creanga

2.1.Contextul fizic Nordul Moldovei ,zonele descrise în Amintiri din copilărie,Iași

La Blagesti, peste Siret, unde au facut popas de noapte, pe drumeti "i-au cosit tantarii", desi, "de

cu seara si pana dupa miezul noptii", au stat "numai intr-o fumaraie de baligi ca la carantina". Cu

acest prilej, autorul face o ferma antiteza intre conditia omului de la munte - categorie careia ii

apartin atat Luca mosneagu, cat si Creanga insusi - si aceea a celor ce traiesc la ses: "Cum treci

Siretul, apa-i rea si lemnele pe sponci; iar vara te inadusi de caldura, si tantarii te chinuiesc

amarnic. N-as trai la camp. Doamne fereste! Halal pe la noi! Apeie-s dulci, limpezi ca cristalul si

reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai

puternici, mai voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe la camp, sarbezi la fata si zbarciti, de

parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor".

Viziunea folclorica trece opera lui Ion Creanga din zona realizarilor obiective in fabulos, fortand

soarta prin solutii imaginare sau acceptand-o vesel si optimist, facand haz de necaz. O sursa a

rasului in fragmentul analizat o constituie chiar prezenta autorului in desfasurarea naratiunii,

jucand propriul rol. Rasul face sa treaca, neobservata duiosia generata de reflectiile privind

destinul sau. referitoare la mama sau la satul natal. Este un ras egal, un ras sprijinit pe episoade

intregi, ca la Homer

De aceea, la Ion Creanga, bucuria povestirii este, nu o data, covarsita de ispita taifasului.

Trecerea de la naratiune la dialog se realizeaza in mod firesc, uneori fara nici un "protocol"

scriitoricesc. Descoperim la personajele Amintirilor (poate nu in aceeasi masura ca in Povesti) o

verva, o exuberanta verbala nemaipomenita, din care se alcatuiesc farmecul si savoarea fara

pereche a dialogului. in replici strabate tumultul vietii afective a eroilor. Suspensiile, ex-

clamatiile, imprecatiile, interjectiile, particulele demonstrative, amenintarile si "zicerile"

impanzesc textul, conferindu-i o vibratie puternica si neintrerupta...

In fragmentul analizat, Nica dialogheaza cu mama, cu Zaharia lui Gatlan, cu mos Luca. Vom

observa mai intai ca dialogul zvacneste tot timpul datorita imprecatiilor (figura de stil care

cuprinde un blestem), in a caror alcatuire lingvistica recunoastem lesne suculenta vorbirii

populare.

Resemnat cu soarta ce le-a fost harazita, Zaharia lui Gatlan zice cu intelepciune: "Fire-ar afurisit

sa fie cine a mai desfiintat si catihetiile cele, tocmai acum in vremea noastra!... Cand sa-ti petreci

si tu tineretea, apuca-te de carturarie: parca are omul zece vieti! Tot umbland noi din scoala in

scoala, mai mult, ia, asa, Ade frunza frasineluluiA, maine, poimaine avem sa ne trezim niste

babalaci gubavi si oftigosi - numai buni de faciit popi, iesiti din Socola."

Rasul lui Creanga este unul sanatos, de origine populara. Si trebuie precizat ca in Amintiri sunt

prezente principalele categorii ale umorului, atat cel de situatie (izvorat din fapte, intamplari) sau

cel de caracter (provenit din felul de a fi al unor personaje), cat si cel de limbaj - prezent mai ales

in ultimele doua capitole (adolescentul manuieste mai bine limba, nu-1 mai intereseaza, in primul

rand, faptele, este capabil de ironie si autoironie),

O intamplare hazlie este aceea in care povestitorul insista, cu mijloace diferite, asupra precaritatii

fizice a "zmeilor" lui Luca mosneagu:

"Rogu-te mana mai tare, mos Luca, zic eu, sa nu se mai uite satul ca la urs la noi!

Luca mosneagu, insa, mana cum stia el, caci smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara si

slabi si ogarjiti

ca niste mati de cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ma urneasca mai

degraba din casa".

Observam ca epitetele, relativ sinonime, suit trei: "vlaguiti", "slabi", "ogarjiti". Primul si ultimul

sunt insotite de determinante cu valoare de indici ai superlativului, realizati fie cu ajutorul unei

comparatii ("ca niste mati"), fie printr-o locutiune adverbiala ("din cale-afara"). O aata constituit,

siragul sinonimelor sporeste cu inca unul, caci termenul de comparatie (mati) are si el un epitet,

foarte expresiv, ("de cei lesinati"), asezat in relatie de sinonimie metaforica fata de ceilalti trei

("vlaguiti", "slabi", "ogarjiti")

Spiritul "nastratinesc" (G. Calinescu) se manifesta, - la Ion Creanga, prin voluptatea vorbirii

aluzive si a ironiei sau prin "limbajul cotcaresc", termen inspirat de titlul uneia din povestirile

cele mai caracteristice - Mos ISichifor Cotcariul. Flacaii de pe "rohatca Pacurari" (ulita*

marginasa a Iasilor), pusi pe sotii pe seama lui mos Luca, haraba-giul, si a jalnicului sau

"echipaj", vadesc naravul vorbei impungarete: "un flacauan al dracului ne-a luat in las cum se

cade, zicand:

- Mosule, ie sama de tine bine telegarii ceia, sa nu ieie vant; ca lasul 4sta-i mare si, Doamne

fereste, sa nu faci vro primejdie!"...

Acestei anecdote, cu rolul de a inviora naratiunea, ii urmeaza comentariul scriitorului, ce devine

parte componenta a expunerii: "Atat i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe dansul cate parastase

si panaghii, toate i le-a radicai..."

G. Calinescu observase ca de fapt "Amintirile si Povestile sunt parti narate dintr-o intocmire,

dramatica cu un singur actor, monologica. Creanga vorbeste ca un povestitor, ca un om care sta

pe o lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou chiar in naratiunea obiectiva". Asa se explica

faptul ca autorul ne face sa-i simtim fiinta risipita printre randurile intamplarilor relatate, prin

schimbarea persoanei gramaticale. Rocada persoanei I cu a Ii-a se explica prin aceea ca, privita

din perspectiva maturitatii, propria copilarie ne apare cufundata intr-un timp subiectiv enorm,

care indreptateste dedublarea.

Procedeul autoadresarii (partea a IV-a) e specific artei lui Creanga si se aplica asupra unor texte

cu o structura stilistica mai complexa, de exemplu in pasajul: "Apoi lasa-ti, baiete, satul, cu tot

farmecul frumusetilor lui si pasa de te 

du in loc strain si asa de departe, daca te lasa pardalnica de inima! Si doar ma si sileam eu, intr-o

parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma si bolnavesc de dorul ei". Acum Nica face haz de

necaz.

Observam ca alterneaza aici atat formele verbale de persoana a Ii-a ("lasa-ti", "pasa", "te du") cu

cele de persoana I ("ma sileam eu", "pot sa ma bolnavesc") cat si sensurile verbului "a lasa":

"lasa-ti, baiete, satul" (paraseste-ti, baiete, satul); "daca te lasa pardalnica de inima" (daca iti

ingaduie). Se subliniaza astfel buna dispozitie a povestitorului. Cand intra caruta lui mos Luca in

Iasi, oamenii il tot iau peste picior. Nica pune un tol peste el si peste Zaha-ria si i se adreseaza

batranului cu ironie:

"- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa-i spui ca duci

niste drobi de sare de la Ocna, si las daca nu te-a crede fiecare!..."

Voiosia, expresie a optimismului poporului nostru, se mai realizeaza si prin alunecarea povestirii

de Ia lucruri serioase la gluma: "Vorba unei babe: ASa dea Dumnezeu tot anul sa fie sarbatori si

numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta.A". Si inca un exemplu: "Caci nu va para

saga: de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult, nici mai putin. Si

mai bine sa ramai pe loc, Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta"... (observam autoadresarea).

Umorul se realizeaza si prin aluzii, proverbe, zi cat ori, expresii populare, imbinari neasteptate

de cuvinte, care, toate, dau masura inepuizabilei inventivitati verbale si frazeologice a

lui .Creanga.

"Trebuie sa observam ca vitalitatea eroilor, patosul si elanul cu care ei se daruiesc faptei confera

evenimentelor proportii hiperbolice. Cand se fugaresc sau se harjonesc, cand se bat, cand plang si

cand rad, cand le e foame si sete si frig, personajele cheltuiesc o mare cantitate de energjie" (G.

Tohaneanu).

In planul expresiei, consecinta va fi frecventa ideii de superlativ realizata printr-o gama de

procedee variate si originale. De exemplu, autorul spune: "Mos Luca era tulburat din cale-afara";

" smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara": "mort-copt, trebui sa fac pe-cheful mamei";

"Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit" unde avem de-a face cu superlativul "insusirii"

(nu al "actiunii").

Efecte comice obtine scriitorul prin imbinari neasteptate de cuvinte. Cand Nica si Zaharia ajung

in caruta lui mos Luca, "era dimineata inainte de taierea capulii Sfantului Ioan Botezatorul... si

fetele si flacaii... foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe fete!", numai tinerii nostri

eroi se duceau "surgun dracului pomana, ca mai bine n-oi putea zice". Termenul "surgun" este

varianta invechita pentru "surghiun", sinonim cu neologismul exil; este un cuvant intrat in lexicul

pasiv al limbii noastre (dar care apartinea, cand era inca viu, si altor graiuri, nu numai celui

moldovenesc); a fi deci in surghiun si a fi trimis dracului pomana inseamna a te afla intr-o

situatie limitS (foarte dramatica).

Participarea afectiva a scriitorului la evenimentele pe care insusi le evoca, sugestia prezentei sale

vii in miezul faptelor si langa propriile sale personaje se realizeaza printr-un cumul de procedee

artistice. Angajarea sa afectiva la cele narate se face prin dativul etic, in cadrul dialogului:

"Ei apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia? zise mos Luca, mergand pe langa cai,

plin de naduh".

Exceptionala capacitate a lui Creanga de a folosi limba vorbita pentru a exprima ganduri,

atitudini, stari sufletesti variate se exprima printr-o multitudine. de procedee: propozitii

exclamative si interogative, interjectii, proverbe si zicatori, locutiuni verbale.

Cand este luat peste picior de un "flacaoan al dracului", mos Luca zice: "I-au zi, mai! Dac-ar sti

el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am pornit asta-noapte, s-ar strange lioarba acasa, n-ar mai

dardai degeaba asupra caisorilor mei... Patruzecile mane-sa de golan! Daca n-a stat oleaca, sa-1

invat eu de a mai lua alta data drumetii in ras!" .

Remarcam prezenta exclamatiei, procedeu stilistic des folosit in text, prin care autorul isi

exprima mirarea, cu multiplele si variatele ei nuante. In pasajul citat se exprima indignarea cea

mai puternica, mergand pana la invectiva ("patruzecile mane-sa de golan!").

Intre procedeele de stil vobit, deseori apare la Creanga particula demonstrativa "iata", cu

variantele ei fonetice "iaca", ori de cate ori vorbitorul se arata surprins oarecum de ivirea

neasteptata a unei persoane sau a unui eveniment: "...si hai-hai, hai-hai, pana-n ziua, iacata-ne in

Targul Frumos". "Si ca-mai ba sa zicem nici carc", "dar vai de masul nostru...", "iaca si soarele

rasare", "Iaca de ce nu, dragalita Doamne: eram si eu acum holtei, din pacate". Cand surprinderea

este provocata de un lucru a carui existenta povestitorul p percepe* mai intai cu urechea; locul lui

"iaca" il ia sinonimul; "ia": "I-auzi, mai! zice acum batranul."                              

Expresia "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" devine foarte plastica, avand sensul; "n-

ar mai critica" - si provoaca rasul; din relatarile anterioare am aflat ca "telegarii" lui mos Luca

erau niste "smartoage" de cai, "vlaguiti din cale-afara, si slabi, si bgaiijiti ca niste mati din cei

lesinati". De aceea baietii au mers intre Podu-Leloaie si Iasi mai mult pe jos decat in caruta, caci

"zmeii,., se muiese de tot".            

Oralitatea stilului este sporita si de locutiunile verbale intalnite in text: cand Zaharia isi indeamna

tovarasii sa porneasca la drum, acelasi mos Luca ii raspunde: "- Ca bine zici, dascale Zaharia!

parca ti-a iesit un sfant din gura!" Expresia are inteles figurat de: "asa-i", "bine-ai zis". Marea lor

plasticitate serveste la sugerarea linei semnificatii oarecum abstracte. Alte exemple: "A stricai

orzul pe gaste", "s-a dus vestea ca de popa tuns" (ceva ifesit din comun), sunt expresii care atesta

marea originalitate a lui Creanga.

Repetitia, procedeu stilistic de asemehea caracteristic pentru vorbirea populara, apare foarte des

la Creanga. Se repeta interjectiile: "Ei, ei, mai Zaharie, zjic eu"; sau "Ei, apoi?! Stiutu-v-am eu ca

si voi mi-ati fost de-acestia!".

Variate sunt aspectele repetarii verbului; ca exemplu:

"Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola!". Sa se remarce intreita repetare a epitetului - nume

predicativ -"drag", totdeauna inaintea verbului copulativ, purtand, de fiecare data, accentul frazei,

in urmatoarea situatie:

"Dragu-mi era satul nostru", "dragi-mi erau tata si mama", "dragi-mi erau sezatorile"; sau "Mama

atunci ma si ia rapede-rapede la pornit, fara sa am cand ii spune de calugarie"; ori "Si, dupa ce

jucaum cat jucam",.,; sau "Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu", "Si cate si mai cate nu canta..."

Se repeta alte parti de vorbire: "suim incet incet codrul Pascanilor", "se revarsa paraile... ducand

in sine multe-multe patimi",

Bazandu-se pe limba populara. Creanga recurge extraordinar de des la proverbe si zicatori, citate

pe care tine sa le anunte ca atare, cu ajutorul formulei "vorba ceta" (cateodata "povestea ceea"

sau "bine-a zis cine-a zis"). Spre a mari forta convingatoare a unei constatari sau observatii

personale si a-i acorda o valoare oarecare generala, vorbitorul invoca autoritatea intregii

colectivitati uraaie, care, fiind vesnica, "stie ce spune", deci nu poate gresi.

Exemple: "Dar, vorba ceea: Ursul nu joaca de bunavoie", "Mort-copt, trebui sa fac pe cheful

mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag". Si: "Tot umbland noi doi din scoala in

scoala, ia, asa, de frunza frasinelului.."

Un alt procedeu stilistic bogat in efecte este intrebuintarea, cu sens augumentativ, a

diminutivelor. Contrastul dintre forma si continut explica valoarea expresiva neobisnuit de mare

a acestui procedeu, iar pe de alta parte, folosirea lui atunci cand vorbitorul este ironic; de

exemplu, mos Luca este "insuratel de-al doilea a carui tanara nevasta avusese grija sa-1 trezeasca

la timp". De observat contrastul de mare efect, in care ironia iese clar la iveala, intre epitetul

"Mosneagu" si diminutivul "insuratel", sau "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" - in

care nuanta ironica e foarte clara.

Roman al copilariei, Amintirile lui Ion Creanga zugravesc zburdalnicia si nevinovatia acestei,

varste, conturand un erou cu o personalitate pregnanta. Lumea rurala este privita din interior, din

perspectiva eroului narator aflat la varsta copilariei, iar uneori la maturitatea reflectiei si a

nostalgiei. Nica se autocaracterizeaza cateodata, dar modalitatea principala de construire a

personajului ramane rostogolirea formidabila de intamplari prin care trece sau la care este martor.

Autorul-povestilor interpreteaza evenimentele intr-un monolog neobosit si incitant totodata (de

aici caracterul liric - naratiunea lirica - din Amintiri).

Opera urmareste, prin nararea faptelor si a intamplarilor, procesul de formare a lui Nica, precum

si evolutia lui spirituala in relatiile cu mediile sociale pe care le strabate.

Amintiri din copilarie este capodopera care-1 asaza pe autorul ei intre marii prozatori ai lumii:

Flaubert. Turgheniev, Dickens.

Evocarea copilariei se face din - perspectiva departata a maturitatii. Consecinta cea mai izbitoare

a acestei atitudini este calitatea stilului , vag nostalgic si de o mare caldura sufleteasca,

apartinand unei fiinte intelegatoare, inzestratacu un limbaj de o uluitoare autenticitate si de o rara

savoare lexicala.

Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui

nu pedepseste, e semn al dragostei de oameni.

 2.2 Oamenii –personajele lui Creangă Intre personalitatile literaturii si culturii romane al caror discurs critic, redactat in carti ori rostit in public, impresioneaza si seduc si astazi atat cercetatorul, cat si ascultatorul, se detaseaza exponential Zoe Dumitrescu-Busulenga.In aceasta "intampinare" ne vom apropia cu spirit critic (analizand), dar si cu fascinatia nestinsa a voluptatii superior-intelectuale pe care am trait-o, ascultand, in cei peste 30 de ani de discurs critic rostit la celebrele Prelectiuni ale Junimii de la Iasi (Muzeul Literaturii Romane - Casa Pogor), incepand din 1976, atat de monografia Ion Creanga, aparuta la Editura pentru Literatura, in 1963, cat si de Prelectiunea Creanga - un artist cult, din 7 iunie 1989. Si-o vom face decupand din cele doua abordari (discurs redactat si discurs rostit) un element definitoriu, relevarea unei idei de esenta a scrisului humulesteanului: omul pe dos, omul si lumea anapoda.Marturisind inca din intro-ul acestui discurs critic inspirat faptul ca "Opera lui Creanga este una din cele mai dificile din cate cunoaste literatura romana" (1, p. 9), Zoe Dumitrescu-Busulenga va realiza, totusi, monografia operei lui Ion Creanga.Intre atatea elemente proprii doar acestui discurs critic, autoarea isi vertebreaza demersul si pe acea nota specifica lui Ion Creanga pe care o va observa in finalul micro-monografiei sale si Vladimir Streinu (2, apud 3, p. 34): "Poporul roman a putut face pe prostul de multe ori, fara sa fie (...) el stia sa faca pe prostul numai atat cat trebuia, pentru a putea dura in istorie. Este insasi formula de existenta a neamului nostru." Formula pe care Creanga o topeste genial in scrisul sau. Formula pe care o va analiza si autoarea monografiei in discutie si pe care o relevam si noi in paginile urmatoare.Disimularea, paradoxul, echivocul, inocenta, reala, inocenta mascata, vorba in doi peri, cu atatea intelesuri, pe care doar apartinatorii unei "caste" speciale, a "povestasilor" populari, o recepteaza asa cum trebuie. E un cod anume. Un "blazon" pe care l-a primit de la "initiatii" acestui univers. De aceea si dificultatea intelegerii tainelor scrisului humulesteanului. "Ion Creanga e singur in felul sau in literatura noastra. Si poate si in complexul celorlalte literaturi. Omul e un original ca aparitie, ca temperament, ca personalitate artistica (...) E un neastamparat, cu firea si cu duhul, vorbeste mult si aproape numai in talcuri." (1, p. 27-28) Aceasta nota a personalitatii sale o mostenea, afirma autoarea monografiei, de la tatal sau, Stefan. "Ca personaj literar al Amintirilor putem intelege cate ceva despre conceptia lui laica, profana, neconformista, in legatura cu rosturile lumii, atat de deosebita de conceptia conventionala, sacra despre lume a sotiei sale Smaranda." (1, p. 28-29) Sunt doua atitudini de viata si creatie, total contrare. Stilul scrierilor lui Creanga va "beneficia" de aceasta bipolaritate.

Totul vine de departe, din istoria poporului al carui exponent este, al grupului social caruia ii apartine. E vorba de situatia "oarecum independenta a razesimii moldovenesti, a acelei razesimi mandre si coltoase, hatre si viclene..." (1, p. 31)Aceste doua atitudini se "traduc" in discursul Amintirilor cel mai elocvent. Aici autorul vorbeste normal, cu sinceritate, evlavie si admiratie, cu emotie si duiosie despre mama sa, despre sat etc. Apoi "deodata incepe a vorbi altfel despre toti si despre sine. Ii ia pe toti peste picior..." (1, p. 42)Cele mai reusite pasaje sunt considerate cele in care Creanga exagereaza constient, fie in dimensiunile fizice ale personajelor, fie atunci cand

"alteori exagerarea atinge actiunile personajelor care frizeaza absurdul." (1, p. 45, s.n. ) Acesti nazdravani vad lumea "de-a-ndoaselea, ca Pacala. In opera lui Creanga ei se numesc Ochila, Mirauta din Grumazesti si Nica a lui Stefan a Petrei. Smintitii acestia aparenti sunt construiti pe temeiul paradoxului popular, care rastoarna datele realitatii pentru a-si putea rade de ea..." (1, p. 45). Pe parcursul demonstratiei in acest discurs critic, autoarea va mai aduce si alte exemple (Danila Prepeleac, Stan Patitul, Ivan Turbinca s.a.), neluand in seama insa personajul Pacala, din povestirea lui Creanga cu acelasi titlu, care demonstreaza, cu asupra de masura, prezenta omului pe dos. E o formula artistica noua, de fapt, o arta noua izvorata "din straturi de cultura milenara si atat de noua, incat contemporanii nici nu si-au dat seama ca e intr-adevar originala, atat in continutul, cat si in forma ei (...) viziunea despre lume, atitudinea fata de cultura pe care o reprezinta si constiinta lui artistica erau rasturnatoare pentru vremea aceea." (1, p. 50)Astfel vom intalni "curiozitati de constructie", "asimetriile, lungimile, episoadele intercalate" ce dau compozitiei un aspect baroc. Apoi dialogul, comentariul ironic sau aluziv, paradoxurile, strigaturile satirice, ,un joc hazliu de aparente si esente". Aceste personaje hatre, pe dos, care vor invinge fortele obscure, au rol civilizator.In galeria de personaje deja citate, "Danila Prepeleac este cea dintai incercare a lui Creanga de a face un om anapoda, un personaj care vorbeste si actioneaza in dodii, un prost si un hatru in acelasi timp." (1, p. 62, s.n.) Danila facea toate lucrurile pe dos. Nu mai dam acum exemplele prin care isi sustine demonstratia si Zoe Dumitrescu-Busulenga. Si "treburile lui sunt anapoda facute, ca si hotararile pe care le ia, si mai ales ca si vorbele pe are le spune. Din talcurile lui Danila intelegem adevarata lui structura, fiindca vorba lui in dodii este sugerata de Creanga in zicale, in moduri de exprimare fundate pe paradoxuri, deci pe termeni contrastanti, care se nuleaza sau se resping." (1, p. 63-64, s.n.) Tot ce intreprinde face in dodii, in subtext, datorita aerului mucalit din limbaj mai ales, vom afla dovezi care ne vor face sa ne indoim de prostia adevarata a personajului. E un model de latura bivalenta, nebun intelept, Danila Prepeleac.Urmeaza Stan Patitul si el "un personaj hatru, in dodii" (s.n.). vorbirea sa pastreaza acel iz paremiologic, este voalata, in talcuri. Asistam apoi la transferul de limbaj si atitudine a comportamentului echivoc, pe dos, in dodii, proprii lui Stan, catre Chirica."Cu Ochila ne aflam in prezenta unui hatru urias, a unui gigant jovial". Facultatea cu care e inzestrat il defineste ca facand parte din oamenii pe dos, anapoda. Iata micro-discursul delicios al lui Ochila"prin amestecul lui de naivitate si intelepciune facetioasa. Cuprinzand o viziune a lumii pe dos" (s.n.): "Iaca... toate lucrurile mi se arata gaurite ca sitisca si stravezii ca apa cea limpede; deasupra capului meu vad o multime nenumarata de vazute si nevazute; vad iarba cum creste din pamant; vad cum se rostogoleste soarele dupa deal, luna si stelele cufundate in mare, copacii cu varful in jos, vitele cu picioarele in sus si oamenii umbland cu capul intre umere. "Harap Alb, personaj normal, va imprumuta si el, cu timpul, traind si nemurind alaturi de tovarasii sai de drum si de implinire a misiunii initiatice, comportamente, atitudini, expresii ale hatrilor ciudati. Portretul facut lui Ochila este elocvent in acest sens:

"Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la hitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati. Ma rog, unui Ochila pe fata pamantului care vede toate si pe toti altfel de cum vede lumea cealalta. " Dincolo de inventia verbala, ametitoare, ce pare ca este fara limite omenesti,

"Personajul anapoda e definit foarte exact in aceste cuvinte, ceea ce dovedeste cunoasterea ca atare de catre scriitor a procedeului lumii pe dos..." (1, p. 86, s.n.) Aceste forte ale personajelor ce-l insotesc pe Harap Alb sunt puse in slujba sa, eroul bun, spre a infrange raul. 

"Prezenta raului in lume inseamna rasturnarea ordinii firesti, rasturnarea tuturor valorilor, intoarcerea lumii pe dos" (1, p. 87, s.n.) Iar infrangerea raului nu poate veni de la oameni obisnuiti, in viziunea aceasta a lui Creanga, care pun in slujba lor forte telurice, cu intelepciune si echilibru, pentru a-si indeplini "misiunea", ci de la acesti hatri, care sunt "personaje anapoda, pe dos, deci in afara lumii, sau in contratimp cu ea" (1, p. 88, s.n.) Aceasta idee, "decupata" de autoarea discursului critic in discutie, Zoe Dumitrescu-Busulenga, nu apartine acesteia, dupa cum si recunoaste, ci ea se "degaja din comentariul lui Creanga in momentul constituirii grupului si al indreptarii lui spre tara imparatului Ros: "Si gandesc eu ca din cinci nespalati cati merg cu Harap Alb, i-a veni el vreunul de hac (... ) Dar iar ma intorc si zic: mai stii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos. / Toate merg cu capu-njos. "

"Acest comentariu expune cu toata intelepciunea si naivitatea lui de ton popular, am zice, bazele teoretice ale personajului anapoda, completand viziunea lui Ochila. Si iata cum se descopera intentia viguros protestatara si moralizatoare a lui Creanga intrupata in excelenta imagine artistica a personajului anapoda, atat de frecvent in opera sa si atat de putin gratuit, in ciuda celor spuse de unii critici estetizanti romani si straini." (1, p. 88, s.n.)Trecand la analiza Amintirilor..., autoarea nuanteaza relatia dintre elementul documentar si partea de fictiune din acest discurs, precum si alternarea pasajelor lirice, evocatoare, cu cele comice, ce se potenteaza reciproc, tehnica a alternarii celor doua ritmuri de discurs literar, din care se detaseaza personaje active, utile, cumsecade, normale, precum si lumea railor, a betivilor, a lenesilor, a mancailor, observand si diferenta intre Fragmentul de biografie si textul Amintirilor... si ca aici

"Sursele rasului sunt doua:introducerea de fictiune este evidenta", va demonstra in capitolele ce vor urma cum personajul Nica este unul pe dos. "una din ele consta in comicul personajelor, pe care povestitorul popular le manuieste cum isi manuieste rapsodul popular irozii sau papusile, ingrosandu-le anumite trasaturi specifice. Cealalta sursa a rasului consta in specificul talentului de povestitor al lui Creanga". (1, p. 158) Prin mimare, comentariu, facand tot felul de aluzii la lucruri si elemente cunoscute de cei pe care-i cunoaste si carora apartine. "Autorul rade parca impreuna cu ei, nu de ei, sau rade cu satisfactie admirativa." (1, p. 159).Lumea pe dos pe care ne-o aduce Creanga e generatoare de ras sanatos. Sa ne amintim de hazul lui Ochila cand ne ofera viziunea sa anapoda asupra lumii. Asemeni personajelor populare Pacala, Pepelea sau Nastratin care"intreprind adeseori actiuni contrare celor asteptate, care provoaca rasul tocmai prin elementul imprevizibil, si aceasta viziune rasturnata a lumii da nastere aceleiasi reactii". (1, p. 165) Asemeni acestora sunt multe personaje analizate de autoare si numite si mai sus. Construirea personajelor anapoda ofera posibilitatea scriitorului de a transmite ceea ce nu-i era ingaduit. Aceasta se petrece "la adapostul unei prostii simulate", a inocentei sale autentice, prezentate din mai multe perspective in Mastile inocentei, (vezi 3) Prostia simulata a taranului roman, a poporului roman (vezi studiul deja citat, 2) s-a transformat la Ion Creanga intr-un mod de viata, o dominanta a scrisului si personalitatii sale artistice.In acest sens, ideea de mai sus este ilustrata de mai toate personajele scrierilor sale. O fatarnica umilinta, o inocenta trucata. Identitatea intre atitudinea si viziunea scriitorului si personajele sale a fost demonstrata de mai

multi cercetatori. Naratorul din Amintiri... se scuza" cu fatarnica umilinta ca asurzeste lumea cu taraniile lui. Mos Ion Roata simuleaza si el prostia pentru a-l infunda pe boier pana la sfarsit. Prin exagerarea acestei atitudini, s-au creat in literatura personajele anapoda." (1, p. 166, s.n.)

La fel se petrec lucrurile si cu Danila care "e comic fiindca dovedeste o gandire pe dos" (s.n.), cu Ivan Turbinca si mai cu seama cu Nica din Amintiri... care se autocaracterizeaza, singur, ca un personaj comic si pe dos: "Si-apoi mai aveam si alte bunuri: cand ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu mine; cand ma lua cu binisorul, nici atata; iar cand ma lasa de capul meu, faceam cate o draguta de trebusoara ca aceea, de nici sfanta Nastasia izbavitoarea de otrava nu era in stare a o desface cu tot mestesugul ei. Povestea aceea: un nebun arunc-o piatra in balta si zece cuminti n-o pot scoate... ""Acelasi spirit se va pastra in povestitorul varstnic, care va ramane un poznas, un om mereu pus pe sotii si insufletit de intentii ludice." (1, p. 173) Altfel nu i-ar fi reusit memorabilele portrete din scrierile sale daca nu ar fi fost si parte din fiinta si personalitatea sa. (vezi in acest sens si 2, p. 175-l95, cap. Portretul scriitorului din povestiri si povesti).Zoe Dumitrescu-Busulenga nuanteaza aceasta dominanta a scrisului lui Creanga, intr-un discurs potentat atat de exemple lamuritoare, cat si de comentarii proprii topite intr-un flux seducator al zicerii. Aceste nenumarate nuante utilizate de creator pentru crearea personajului anapoda "este de-a dreptul geniala". Si aceasta se vede si din felul cum utilizeaza materialul lingvistic. Astfel ca Ion Creanga, "stapanit de acelasi duh ghidus, se joaca nu numai cu logica structurilor umane, dand personajele in dodii, anapoda, rastoarna nu numai structurile sintactice si uluieste logica generala a raporturilor verbale dintre oameni, ci merge mai departe, consecvent cu stilul sau comic, satiric, si se joaca, plin de iscusinta si inventivitate, cu cuvintele in sine." (1, p. 180, s.n.)Exagerarea, de cele mai multe ori, pana la absurd, "se extinde mai ales in construirea personajelor anapoda, cele cu viziunea hatra sau pe dos a lumii" (s. n. ), adica Ivan Turbinca, Danila Prepeleac, Ochila, Mirauta din Grumazesti si ultimul, "dar nu cel din urma, Nica a lui Stefan a Petrii".Marturisirea autoarei, la peste 30 de ani de cand lucra pe textele lui Creanga, in 1989, la Prelectiunea despre Creanga, citata deja, putea surprinde: inca descopera sensuri noi, nuante care rotunjesc coloanele de forta ale studiului sau monografic. Iar ca una din ele, daca nu cea mai lamuritoare despre specificul scrisului lui Ion Creanga, ramane o "viziune care exprima o mentalitate - venind din strafunduri, din subconstientul colectiv, nu numai romanesc, ci si european". E vorba de "toposul lumii pe dos preluat in chip foarte interesant prin rasturnarea regulilor obisnuite".Astfel revine si vorbeste "despre o viziune a lumii pe dos la Creanga pentru ca foarte multe lucruri se vad inversate, cu stiinta, probabil, invatase de la Eminescu cum se lucreaza un motiv, cum se construieste o tipologie". Da exemplu deja mult citatului Ochila, reluand faptul ca "viziunea lui este cea a lumii pe dos si lucrurile nu sunt intamplatoare". Apoi revine cu afirmatia ca "personajele acestea sunt mult mai numeroase decat ne putem inchipui in opera lui Creanga, personaje care fac totul de-a-ndoaselea ca Danila Prepeleac sau ca Ivan Turbinca".De asemenea revine asupra autoportretului in paradox, prin Nica, personajul din Amintiri... , ca si la Mirauta din Grumazesti care "intra in aceeasi categorie a personajelor anapoda, a acelora care sunt intoarse pe dos in raport cu lumea normala, cu lumea supusa regulilor traditionale ale vietii sociale." (s. n.)Si, concluzia studiului de-o viata asupra scrisului humulesteanului: "El se aseza in randul marilor prozatori chiar moderni, pentru ca toata aceasta viziune a lui pe dos, toate aceste indrazneli ne fac sa-l consideram un fel de clasic al absurdului." Recitirea textului monografiei discutate, audierea Prelectiunii despre Creanga din 1989, ca si recursul la amintirile noastre din atatea zile si seri cu noroc in care ne puteam bucura de savoarea discursului critic al acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga, ne-au confirmat inca o data ce izvoare

exceptionale asteapta sa ne intoarcem la ele. Aratam, intr-un portret dedicat acestei personalitati de a carei atentie si prietenie m-am bucurat in ani (vezi 4, p. 99-l09), cum "conferentiarul Zoe Dumitrescu-Busulenga ridica ochii spre in sus, cu un chip taiat marmoreean in linii clasice, armonice, privirea scaparand, fulgerand bland, daltuiri in cristal, fraze emblematice, cu miez si lucire, decupate parca din dictionare de expresii idiomatice. Nici o banalitate, nimic din ce-ai mai auzit, citit. Formulari memorabile care ordonau o arhitectura savanta si-n acelasi timp atat de plastica, atat de poetica, seducatoare (...) Nimic fortat, caznit, construit atunci, improvizat (...) Totul iesea ca dintr-un izvor fermecat. Era o flacara, o idee, o inima, un poem, un cantec rostit din sine, rostindu-se pe sine, minunand si bucurand lumea, infrumusetand-o, facandu-te sa fii fericit ca te afli impreuna in acelasi timp si loc. Astfel m-am vazut cucerit si de om si de discurs, sesizand repede unicul, fantasticul, extraordinarul, geniul. Din acest moment s-ar fi putut ca ratiunea sa nu-si mai arate rostul, ca si-ntr-o mare iubire, si de aici la idolatrizare, la exagerari suspecte, n-ar mai fi fost decat un pas. Ar fi putut fi si asa, dar cand argumentele se adauga din ce in ce mai convingatoare, lamuritoare, cand nu se arata nici un dezacord, nici o intunecare in atatia ani, din cand in cand macar mai trebuie sa nu ne ferim de cuvinte si cand simtim exceptia, forta, sa o recunoastem si s-o rostim." (4, p. 104-l05)Argumente ce-au fost aduse si aici, acum, despre seductia unui discurs critic al acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga despre Creanga sau Omul pe dos.

Primul monografist al operei lui Creangă, Jean Boutière, face o încadrare fără echivoc a acestuia între scriitorii/povestitori europeni. Acesta încadrează opera lui Creangă, din punctul de vedere al originalităţii şi ajunge la concluzia că acesta nu este un moralist, ca şi Canon Schmid, nici un poet sau un filosof ca Andersen, ci este într-un mod cu totul neintenţionat un folclorist, ca fraţii Grimm şi că ,,în primul rând Creangă este un artist, ca Perrault”( Jean Boutière,  La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, 1930, p. 179, traducere personală.) Această afirmaţie a contrariat pe mulţi critici europeni şi deopotrivă i-a încântat pe criticii români ai vremii respective, care-l apreciau pe Creangă şi-l puneau pe piedestalul marilor povestitori.

Făcând o paralelă între fraţii Grimm, care au cules folclor apelând la un sistem meticulos, chiar ştiinţific, ca nişte împătimiţi colecţionari, şi Ion Creangă, s-a observat că s-a rezumat, la început, la a asculta povesti pe la şezători, în copilărie .

Fraţii Grimm au scris basme auzite şi colecţionate, de la directorul unei şcoli, Ferdinand Siebert, născându-se astfel Albă ca zăpada, sau aplicând chestionare învăţaţilor de la sate, pe care îi îndemnau să culeagă poveşti pentru copii, legende, obiceiuri, proverbe etc.. La fel şiScufiţa roşie şi Cenuşăreasa sunt rodul poveştii ştiute şi spuse de o bătrână care a fost ciobăniţă.

În schimb Ion Creangă a ascultat, a înmagazinat şi a ţinut la dospit toate poveştile şi legendele pe care el le-a auzit, nefiind interesat să le publice într-o colecţie. Ideea conceperii unei culegeri a venit din partea prietenilor şi a cunoştinţelor lui, care erau vrăjiţi de stilul, uneori nefiresc, de a povesti. De acest lucru ne putem da seama prin faptul că el începe să fie cunoscut ca scriitor abia la aproape 40 de ani, când publică în „Convorbiri literare”, în octombrie, Socra cu trei nurori şi în decembrie, Capra cu trei iezi .

Dacă vrem să concluzionăm, Creangă diferă de fraţii Grimm, pentru că el nu are calitatea de folclorist deoarece el nu colecţionează din popor, notând, ci memorează, povesteşte, le macină, le

prelucrează în interiorul lui, creând astfel o mixtură între folclor şi basm. Mai mult decât atât fraţii Grimm vin cu povestea din exterior, pe când la povestitorul nostru, totul vine din interior.

Unicitatea lui Ion Creangă derivă din faptul că este unicul povestitor şi converteşte basmul popular, în basm cult.

Cu fraţii Grimm se aseamănă prin temele abordate, de exemplu, tema din Dănilă Prepeleac se întâlneşte în Hans im Gluck. ,,În raport cu fraţii Grimm, un mare grad de participare la ilustrarea şi mărirea puterii de pătrundere a folclorului constatăm în secolul al XIX-lea, la un alt mare făuritor de basme europene – Hans Christian Andersen (1805-1875). Povestitorul danez debutează când Ion Creangă abia se naşte şi moare când povestitorul român abia debutează în Convorbiri literare. Se poate spune, cu toate acestea că cei doi scriitori au fost contemporani, părând că şi-au transmis şi ştafeta nevăzută a basmului european al secolului al nouăsprezecelea.

Hans Christian Andersen scrie poeme, comedii şi romane, dar devine celebru prin volumele sale de povestiri, publicate între anii 1835-1848. Se consacra o operă, şi, undeva, la poalele munţilor Neamţ, începea o viaţă vegheată de aceleaşi ursitoare. Un copil cu părul blond şi ochii albaştri râdea «la soare ca să se schimbe vremea» . Era o copilărie luminoasă, dar care nu prevedea nimic din ce avea să fie mai târziu, marele povestitor Ion Creangă. Natura, în planurile ei ameţitoare, dincolo de timp şi spaţiu, hotărâse o dinastie a reprezentanţilor basmului pe pământ : Grimm, H.Ch. Andersen, Ion Creangă.”( Mihai Apostolescu, Ion Creangă între mari povestitori ai lumii, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 162.)

Atât Andersen, cât şi Creangă, fac un amestec omogen între seriozitate şi glumă, dar rezultatul este diferit. La Andersen gluma este fără explicaţie, pe când la Ion Creangă gluma are rolul de a invoca zădărnicia, iar durerile se minimalizează într-un aspect optimist.

La Creangă supranaturalul şi absurdul se întâlnesc cu imposibilul. Dănilă Prepeleac dă întotdeauna vina pe dracu, iar soacra cu trei nurori are un al treilea ochi ,,purure deschis” şi vede ,, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă.”( Ion Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 21.)

Peisajul lui Andersen se minimalizează, este pastelat şi interiorizat prezentând în tablouri parţiale trecerea pe nesimţite de la lumea domestică la cea de basm. El este şi un povestitor romantic, iar personajele sale devin fantasme de vis, cele înfiorătoare-groteşti care se transformă în plăsmuiri de coşmar.

Ion Creangă nu evocă frumuseţea naturii, ca Andersen şi nu creează tablouri pastelate. Pentru el viteza desfăşurării acţiunii, dinamica şi agitaţia dracilor pe moşie crează o imagine plastică diferită de a lui Andersen : ,,…că într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi… mă rog, claca dracului era, ce să vă spun mai mult.”( Ion Creangă, op. cit., p. 62.)

Acest tablou are ritmul alert, descrierea minuţioasă a acţiunilor evocă percepţia lui Creangă despre relaţia om – natură, conducător – supus. Mihai Apostolescu vine şi punctează: ,,Am spune, prin urmare, că ne aflăm în faţa unui dublu procedeu în descrierea naturii. Pe lângă dinamizarea ei fantastică, obţinută prin rapidă enumerare, autorul român foloseşte notaţii vizuale, produsul observaţiei directe, dar şi notaţii rezultate dintr-o precizare anterioară; acestea din urmă, într-un tablou de natură având o valoare plastică, precisă, complementară, nu noţională; particularizantă, nu generalizatoare.”( Mihai Apostolescu, op.cit., p. 180-181.)

Relaţia om – natură devine contradictorie în Dănilă Prepeleac atunci când universul este zguduit de forţe supranaturale, când ,,dracu se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit; s-apucă zdravăn cu mâinile de torţile ceriului, cască o gură cât o şură şi când chiuie odată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă! Şi oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului.”( Ion Creangă, op. cit., p. 34.) Astfel se creează un tablou impresionant, gigantic, unde se întâlneşte într-o clipită cerul cu pământul, văzutul cu nevăzutul.

Se observă uşor că natura lui Ion Creangă nu este tratată cu aceleaşi mijloace ca la Andersen. La Creangă personajele sunt gigantice nu micro, iar cadrul este imens, nu minuscul şi se adresează omului conştient şi de orice vârstă. Mihai Apostolescu vine şi conchide: ,,Ion Creangă este un scriitor al timpului său. Descrierea euforizantă romantică şi cea pozitivistă a experimentaliştilor îşi încheiaseră procesul şi-şi epuizaseră făuritorii şi admiratorii. Creangă are temperament de realist clasic şi s-a ferit de mimare, de convulsii pe drumuri bătute. El cultivă virtuţile sonore ale peisajului, mai mult decât pe cele plastice. Ce scria îşi citea sieşi cu voce tare. În permanenţă se întreba şi întreba şi pe alţii, transformaţi în ascultători: «cum sună?», căutând melodicitatea cuvântului şi a frazei. Această muzică internă i-a deschis calea spre plastica grupurilor şi a indivizilor, ocolind eufemizând pe cea a peisajului. Pe artist l-au interesat în primul rând fondurile interioare ale peisajului uman. ”( Mihai Apostolescu, op.cit., p. 186.)

George Călinescu trasează o paralelă între Creangă şi Perrault, comparându-i; se raportează la partea istorică - absolutismul de la curtea lui Ludovic al XVI-lea - şi culturală, pentru că lumea folclorică a lui Perrault se învârte în jurul spiritului cetăţii. De asemenea lumea culturală a cunoscut mai multe exemple, un Perrault şi un Racine, muzicali, un Voltaire spiritual, foarte asemănători cu Creangă al nostru. Un alt aspect asupra căruia s-a oprit Călinescu a fost acela că poveştile lui Perrault, ca şi ale lui Creangă nu pot fi înregistrate şi că acestea aparţin, literar, poporului care i-a născut. Perrault nu este interesat de transmiterea fidelă a motivului folcloric, ci de a fi pe placul copiilor, scriind basme cu un puternic caracter educativ.

Deosebirea constă în faptul că pe când Perrault foloseşte ca pretext unele istorisiri folclorice, completate cu caracteristici morale, fiind astfel un explorator al valorilor morale, Creangă repovesteşte, selectează variantele, amestecând, mixând două sau mai multe variante, recompune pentru a se delecta şi a se face plăcut nu pentru a da un caracter moral sau moralizator exploatând astfel la maxim şi reflectând frumuseţea basmului.

Tot ca diferenţă între cei doi, este tematica povestirilor. Basmul lui Creangă cultivă modestia, hărnicia orală, în antiteză cu grobianismul, trândăvia, defecte care sunt îndreptate, purificate prin probe grele, ridicând astfel virtutea, ca valoare, în acţiunea practică.

O altă personalitate, cărturarul Nicolae Iorga i-a dat lui Creangă un al doilea nume, un Rabelais român.

După Tudor Vianu ,,Rabelais este dealtfel scriitorul străin asemănător mai mult cu Creangă, nu numai prin fabulaţia enormă, care face din Oşlobanu, din Gerilă, din Păsări-Lăţi-Lungilă tipuri înrudite cu Gargantua şi Pantagruel, nu numai prin instinctivitatea acestor personaje, nu numai prin umorul abundent, dar şi prin oralitatea stilului, care-l determină şi pe el, pe Rabelais, să folosească larg zicerile poporului, să cultive onomatopeea şi asonanţa şi să se lase în voia unor adevărate orgii de cuvinte”( Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Chişinău, Hyperion, 1991, p. 99.)

Cei doi scriitori se aseamănă prin nestăvilita dorinţă de a găsi adevărul vieţii şi a bunurilor pământului. Acest lucru îi apropie de popor, de literatura sufletului popular, fără a imita, însuşindu-şi valoarea universală a folclorului naţional.

Un alt aspect care îi apropie pe cei doi se referă la opera cu o dublă finalitate – satirică şi umoristică. Dimensiunea satirică se exprimă prin critica vehementă, exprimarea dezacordului faţă de anumite caractere, iar cea umoristică urmăreşte o critică, morală sau etică, mai blândă, cu accente pe obiectivitate, distingându-se astfel umorul de satiră.

Ambii scriitori se identifică cu personajele lor, preluând din defectele acestora şi amuzându-se pe seama lor, privindu-le cu simpatie, cu scopul de a se juca şi pentru a stârni râsul cititorului.

Deşi vin din două ţări diferite, chiar şi cultural şi istoric, cei doi cultivă o operă de educaţie şi învăţământ în spiritul nou al vremii lor. Se raportează la două sisteme educative, unul care îndobitocea prin învăţarea pe dinafară a textelor religioase şi aprecia capacitatea de a reproduce, chiar dacă cea mai mare parte a populaţiei nu înţelegea textul, deoarece era în limba latină sau greacă, limbi cunoscute doar de preoţi şi erudiţi, şi al doilea sistem care se axa pe cunoaşterea textelor valoroase din antichitate. Rabelais trece foarte repede peste toate acestea şi se opreşte la a ironiza, a parodia şi a pune porecle celor care erau tobă de carte şi dascălilor. Creangă, preia din folclor tema cultivării virtuţilor, aplicând-o personajelor sale: craiul din Harap Alb îi supune pe fiii săi la proba bărbăţiei şi la cultivarea virtuţilor, iar din povestea lui Stan Păţitul se reliefează necredinţa femeii, care poate fi tratată prin scoaterea coastei de drac, capra îşi învaţă iezii să fie cuminţi şi să nu deschidă uşa străinilor, moşneagul îşi sfătuieşte fata să fie supusă şi cuminte ş.a.m.d.

Apropierea lui Creangă de Rabelais este susţinută, în consecinţă, pe multiple planuri, Creangă fiind, asemenea îndepărtatului său înaintaş, ,,un umanist al ştiinţei săteşti “(Cornel Regman, O biografie a operei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 88.)

Morala lui Creangă este a tuturor realiştilor, morala lui Boccaccio sau a lui Rabelais, care considerau bine tot ceea ce, prin legile firii, denunţă orice făţărnicie în ignorarea celor ce nu pot fi altfel de cum sunt. Rabelais, ca şi Rousseau mai târziu, consideră rău ceea ce vrea să depăşească natura, adică tocmai ceea ce în concepţia religioasă trebuia să apropie pe om de condiţia divină.

Creangă cultivă şi necesitatea învăţării în epoca în care trăia, lăsând de înţeles că, din păcate, oamenii de la ţară care erau împovăraţi de nevoi nu erau interesaţi ca odraslele lor să înveţe, pentru că aceasta necesita un efort, iar banii cheltuiţi puteau fi folosiţi în gospodărie nu pe vise şi drumuri închise. Această muncă nu trebuia depusă de Rabelais, deoarece în vremea lui, secolul al XVI, în Franţa era alt interes pentru carte şi cultură. Această analogie o fac pentru a-l aşeza pe Creangă printre acei scriitori ai lumii care au militat pentru cultură şi a luptat pentru răspândirea ştiinţei cărţii, în lumea lui.

 

2.3.Contextul social Moș Nichifor Coțcariu

Bucaţile stranse laolaltă sub acestă etichetă generică nu au nicidecum un profil unitar, ci diferă prin natură, cât şi prin finalitatea lor. Una are aspectul unei nuvele ,,Moş Nichifor Coţcariul”,alta este portret literar ,,Popa Duhu”,două sunt naraţiuni cu un caracter oarecum istoric,,Moş Ion Roată şi Unirea”, ,,Moş Ion Roată şi Vodă Cuza”, celelalte sunt istorioare morale, pe care le înregistrăm pentru valoarea lor în cadrul concepţiei despre viaţă a scriitorului. Între ele una singură ,,Poveste(Prostia omenească)”,se apropie prin procedeele caracteristice de literatură satirică pe care le cuprinde marea opera a lui Creangă. Ceea cele reuneşte însa şi face totuşi posibilă încadrarea lor într-o singura secţiune este lipsă totală din ţesătura lor a oricărui element fabulos, miraculos. Cele mai intinse si mai valorase artistic dintre ele îl înfaţişază pe scriitor creând tipuri umane după modele pe care le-a cunoscut direct sau din auzite. Dintre primele Moş Nichifor Coţcarilu este cea mai interesantă, fiind constituită în fapt ca o nuvelă de un soi ciudat. Publicată în ,, Convorbiri literare”din 1 ianuarie 1877,această operă a suscitat nemulţumirea lui Maiorescu prin unele îndrăzneli glumeţe şi obişnuitele echivocuri ale scriitorului, aşa încât acela şi-a exprimat dorinţade a nu se publica.Titlul iniţial al nuvelei era,,Moş Nichifor Harbagiul”. În broşura separată a apărut sub acela de ,,Moş Nichifor Cotuigariul”. Întreaga nuvelă e constrută aparent foarte simplu, pe o călătorie a lui Moş Nichifor, din Târgul Neamţ până la Piatra Neamţ, în tovărăşia tinerei şi frumoasei jupâneşiţe Malca, nora lui jupân Strul, negustorul. De fapt acţiunea, foarte puţină, e un pretex pentru crearea acelui ţăran şugubăţ şi vorbareţ atât de dragul lui Creangă. Introducerea, cu toate relatările pline de haz despre Moş Nichifor, violentele răbufniri de critică antimonahală, cele mai necruţătoare din toată opera satirică a lui Creangă, cu toate jocurile de cuvinte, de logică, cu vorbirea figurată a scriitorului, se desfăşoară parcă greoi pâna la intrarea in scenă a personajului central.,,Om vrednic şi dea pururea vesel”, ,,strădalnic şi iute la trepile lui”, Moş Nichifor imprimă naraţiunii ritmuri şi variaţiuni interesante, încetiniri şi accelerari, indicate de inflexiunile vorbirii sale. Accentele plurivalente ale aceste vorbiri, plină de subînţelesuri şi subtilitaţi hâtre, creează două planuri ale expresiei, unul direct, incărcat cu aparenţă ingenuitaţii, celălalt aluziv şi echivoc, relatând ermetic aventura galată a lui Moş Nichifor cu frumoasa Malca. Acesta nuvelă este întâia mare nuvelă romănescă de atmosferă si din ea se trage toata nuvelistica noastră modernă. Nuvela trezeste mai degrabă sentimentul contemplativ decat cel epic si este cu atat mai bun cu atat lectura dă nevoie mai multor respirări de contemplaţie.Nuvelistul a preferat intotdeauna pe micul burghez, pe pronvicial, pe funcţionarul năruit, pe acela care nu poate fi niciodată eroul unei dramei oricat de groyave ar fi momentele prin care trece.Moş Nichifor Coţcariul fiind harabagiu, Creangă a ales unul din drumurile lui cu harabaua.Căruţaşul făce toate mişcările automatismului său, îşi spune tot monologul si nuvela se încheie prin epuizarea figurii. O alta nuvelă cu acelaşi personaj nu mai este cu putină pentru că eroul e o figură cu manifestarea rotativă.În orce altă înprejurare,Moş Nichifor va spune cu siguranţă acelaşi vorbe şi va face acelaşi mişcări.Tot umorul bucăţi stă în a încetinii, spre o mai bună intuire, gusturile tipice ale personajului în a-l lăsa să-şi răstoarne expresiile care rezuma firea şi experienţa sa.Nu Creangă scrie bine, oricât de necontestată ar fi bogăţia vorbi lui, ci Moş Nichifor este cu multă culoare autentic.Astfel nuvela aceasta a lui Crengă se aşează pe linia tradiţia haşdeiene a ,,Duduchii Mamuca”, cu mult mai multă perdea însă şi cu mai mult echivoc, în spiritul faţărniciei hâtre a personajelor create de scriitorul Humuleştean. Astfel tratează Creangă o povestire excelentă.

Moş Ion Roată face parte din aceeaşi categorie a ţăranilor înţelepţi şi hâtrii cu care s-a mândrit scriitorul moldovean. Cele două povestiri pe care i le-a închinat, ,,Moş Ion Roată şii Unirea”şi ,,Moş Ion Roată şi Vodă Cuza” au fost publicate respectiv în ,,Albumul Macedo-Roman” în 1880 şi în ,,Almanahul României June” în 1883. Acestea exprimă în ce mai mare măsură ideile politice ale lui Creangă, resentimentul faţă de o boerime capabilă de numai de acţiuni demagogice, solidaritatea cu ţărănimea oprimată, şi mai ales, scepticismul ţăranilor faţă de făgăduielile boereşti cu prilejul Unirii Principatelor. În Moş Ion Roată şi Unirea se dezvăluie foarte mult prin atitudinea caracteristică a lui Creamgă şi a eroilor săi, din pricină că personajul principal e confruntat cu necesităţi sociale şi politice care îl obligă să reacţioneze într-un anumit fel. Ino Roată vorbeşte înţelept, cu blăndeţe, dar fără sfială, deşi afişează mereu o oarecare simplitate a duhului şi o umilinţă făţarnică, pe care in realitate nu le are. Acesta e singurul mod de a spune tot ce crede, la adăpostul prostiei şi umilinţei simulate, aceasta este modul de apărare al grupului social faţă de puternicul duşman de secole, boierimea. La deşartele promosiuni boereşti, Roata răspunde cu politicoase insinuări, despre neparticiparea maselor la trebile obşteşti, pe deoparte despre neparticiparea boierilor la marile greutăţi ale exitenţei lor, adică la muncă. Înfruntarea boierului din cuvinte de către Ion Roată cu tâlcule sale, inofensive în aparenţă, dezvăluie raporturile reale dintre ţăran şi boieri. Boierul e ruşinat şi Moş Ion Roată reportează victoria, cu duhul său ager de ţăran. Mijloacele literare folosite aici nu au strălucirea din marile poveşti ale scriitorului, dar ele pot fi recunoscute ici-acolo. Dialogul pune în valoare mai ales demagogia boierului, ale cărui replici sunt parcă luate din discursurile vremii, cu întorsăturile de frază şi figurile de stil caracteristice. În ,,Moş Ion Roată şi Unirea”, boierul leapădă masca bunăvoinţei şi a sfatului părintesc şi se arată insolent şi trufaş în replică. Vorbirea lui e lovită vulgaritate, aşa cum nu e niciodată vorbirea ţăranului. Moş Ion Roată este sobru şi dramatic în replicile care dovedesc că el poartă în suflet clocotul mâniei împotriva asupritorului secular. Critica socială atinge prin vorbele lui accentele cele mai puternice din literatura acestei vremi, dezvăluind starea de lucru la ţară. Cuza este înfăţişat cu aureola legendei create de popor în rândul lui, cu sufletul deschis la durerile celor mărunţi şi ca un adversar al marii boierimi. Această povestire înglobează resentimente şi fixează o viziune socială critică, pe care numai foarte puţini am fi putut-o bănui din marile basme şi poveşti şi chiar din ,,Amintiri”. De aceea, ..Moş Ion Roată şi Unirea” şi ,,Moş Ion Roată Vodă Cuza”au o valoare ideologică deosebită în complexul operei lui Creangă Popa Duhu, apărută în ,,Convorbiti lirerale” din 1 noiembrie 1881, vorbeşte tot despre un Creangă iubitor al nonconformismului social. Portretul pe care-l compune este al fostului său profesorla şcoala din Târgu-Neamă, preotul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu. O amplă perioadă introductivă înmănunchezătrăsăturile distinctive, fizice şi morale, ale acestui înţelept. Şi e de remarcat modalitatea specifică a lui Creangă în descrierea interioarelor, acumulare de obiecte în lipsa verbelor, ceea ce slujeşte la realizarea unei oarecare simultaneităţi, ca în plastică. Numeroase anecdote luminează laturi neobişnuite ale găndirii şi acţiunilor acestui anahoret modern, om ciudat, care supără pe superiorii săi ierarhi, convenţional şi obtuzi.Avem de a face cu un hâtru ascet, faceţios, dar acru, nu jovial, o înfăţişare de sfânt Antonie grotesc, cum le-ar fi plăcut ,,micilor maeştrii”din ţările nordului germanic. Excerpte din predicile sale, întemeiate pe pilde evanghelice, sau chiar citate biblice iar aici locul vorbelor de duh pronunţate de ceilalţi eroi faceţioşi ai lui Creangă. Se vede că scriitorul s-a folosit aici cu mare pricepere, de portretul unui mare cleric exemplar şi de cuvântul din cartea bisericească

pentru a face mai corozivă satira sa anticlericală. Aplicarea cuvântului biblic la împrejurări contemporane are un haz rar, procedeul intrând pe larg în arta lui Creangă cu folosirea stilului profesiei clericale în împrejurări profane. Scena petrecută între Popa duhu şi mitropolit e savuroasă, pe lăngă faptul că e făcută cu o foarte bună regie. Aerul de profet vechi şi sărac, arătându-se mai marilor lumii pentru a-i ruşina, îi stă bine aici popii Duhu, care dispreţuia şi rangurile, şi bogăţia, şi îmbrăcămintea pompoasă. Cele mai bune efecte estetice sunt scoase de Creangă acolo unde-şi pune personajul să bea ,, agheasmă rusească” şi să cânte irmoasele şi ,,antifoanele beţivilor pe glas al patrulea”.Cântecul hachic e destul de reuşit cum e cu aluyii de stil al profesiei, dar e mult mai bun irmosul deformat profan:,,Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un urcior ledat de gât şi c-un curcan fript, să s-a proslăvit” Procedeele registrului faceţios sunt toate aici:personajul hâtru, definit prin împrejurări care de care mai hilare, jocurile de logică şi de cuvinte, stilul profesiei clericale amestecate cu starile cele mai profane, deformarea cuvintelor, abundenţa de zicale şi vorbe de duh inedite. O altă povestire ce se înrudeşte cu celelalte opere ale lui Creangă prin obiectul satirei şi procedeele specifice este ,,Povestea (Prostia omenească)”. Scrisă pentru ,,Învăţătoriul copiilor”, unde a şi apărut, în ediţia a V-a, Iaşi ,1878, povestirea diferă de celelalte istorioare instructive şi moralizatoare publicate în acelaşi loc. Un ţăran fuge de acasă, înspăimântat de prostia nevestei şi a soacrei sale care jelesc pe copilaşul ce urma să fie omorât de drobul de sare de pe hornul dacă pisica şi-ar fi dat osteneala să se urce acolo.În cale, ţăranul întălneşte neghiobi mai mari decât ce avea el acasă şi anume unul care încerca cu un obroc gol să bage soarele în casă, altul voia să scoată un car gata încheat pe uşă şi se gândi să dărăme casa până la urmă, alta care arunca nuci din tindă în pod cu un ţăpoi şi în sfârşit al patrulea care voia să urce vaca pe şură ca să mănânce fânul întins acolo. Aici nu personajele sunt importante în primul rând, ci speţa prostiei lor. De aceea ele nu sunt individualizate decât printr-o singură acţiune unică şi extrem de expresivă prin absurditatea ei. Ca de obiei sunt foarte hazlii aceste subtile dozaje în spiitul caracteristic al clasificărilor faceţioase făcute de Creangă şi care desparte acţiunile prosteşti , dar întemeiate măcar în partea pe posibilitate realizări, de cele totale absurde ale proştilor întâlniţi în cale. Povestea unui om leneş,publicată în ,,Convorbiri literare” din octombrie1878, e tot o povestire satirică îndreptată împotriva leneşilor. Personajul principal întrupează până la absurd lenea, aşa cum în povestirea anterioară era întrupată prostia ,,de leneş ce era, nici cătura din gură nu şi-o mesteca”. Dialogurile sunt susţinute de mânia ţăranilor faţă de leneş, ba una din replici are savoarea şi inflexiunile variate ale marilor dialoguri din opera lui Creangă. Cinci pâini a fost publicată în ,,Convorbiri literare” din 1 martie 1883, purtând titlul de ,,Anectodă”. Cu foarte multă dreptate Ibrăileanu spunea că ,,nu e o poveste, ci o snoavă, mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetică într-o anectodă cu scop moral”. Inul şi cămaşa şi Acul şi barosul au fost publicate în ,,Învăţătorul copiilor” ediţia a VI-a, Iaşi, 1879. Astfel e evidentă intenţia instructivă, didactică a scriitorului în amândouă improvizaţiile. Ele sunt interesante în măsuraîn care cuprind procedee şi tonalităţi specifice. Cea dintâi aduce enumerarea termenilor tehnici a industriei casnice textile prin gura inului, care, mândru de ştiinţa lui, are tonul acela de satisfacţi şi mândriei al scriitorului însuşi când descrie unelte sau însuşiră acţiuni legate de ocupaţiile ţăranilor din vremea sa. În Acul şi barosul, Creangă creează prin dialogul unui personaj hâtru, acela al barosului, care vorbeste cu bogăţia de exclamaţii, interjecţii şi vorbe de duh caracteristică. Toater aceste povestiri mărunte arată ori gândul scriitorului esprimat direct, ori mâna încercată pentru marile

lui piese. De aceea ele au meritul de a fi un fel de trepte, intermediare, explicative, între planul de gândire şi simţire al scriitorului şi acela al imaginilor artistice. Rădăcinie ideologice ale acestora, care ar putea scăa uneori lectorului neavizat, devine prin măruntele poveşti moralizatoare şi instructive evidente pentru orcie. Dela Creangă au mai rămas două poveşti:,,Povestea poveştilor” şi ,,Poveste lui Ionică cel prost”, poveşti corozive sau ,,anecdote porceşti” după formula junimiştilor, cu un conţinit mai îndrăzneţ. Ele au fost citite în ,,Junimea stărnind un haz consemnat de cei ce şi-au scris amintirile. Cei care au văzut manuscrisele susţin că erau ilustrate de vârsta povestitorului. Faptul a produs nedumeriri , iar unii s-au scandalizat dea dreptul că un atăt de mare scriior a putut pune pe hârtie asemenea necuviinţe. De altminteri, critica literară a subliniat erotismul senzual al autorului, dar mai cu seamă aluyiile transpartente care nu lipsesc din opera lui. Deocamdată e greu de precizat dacă poveştile ,,obscente”care circulă în popor sunt o rămăşiţă din nişte rituri străvechi de fertilitate dispărute le noi, dar încă vii la popoarele primitive, unde actul sexual şi dezmăţul erotic sunt aspecte primordiale ale eficacităţii răului sau dacă unele cum ar fi ,,Povestea poveştilor „ar fi un ecou degradant dintr-un vechi cult de astăzi e greu să se transpună într-o astfel de mentalitate şi să înţeleagă că relatarea unor crudităţi din sfera eroticului nu îndeplinesc decăt o funcţie comică. Povestea poveştilor se bucură de o răspândire mai largă în repertoriul folcloric. Se înţelege că astfel de producţi nu au fost consemnate de vechii culegători decât întâmplător, rămând apoi necunoscute dincolo de un crec de intimi.Povestea este cunoscută şi în folclorul altor popoare europene. Ea a fost încă prelucrată de timpuriu în literatura medievală. Povestea lui Ionocă cel prost nu e semnalată până acum în repertoriul folcloric. E o snoavă inferioară ca realizare artistică în comparaţi cu ,,Povestea poveştilor”, mai săracă în peripeşii. Creaţia clasică Creangă este cea mai aderentă folclorului din toată literatura noastră. Înălţată pe terenul solid al geniului popular, resistematizănd la un nivel superior tot ce altminteri circula capricios ori disparat,opera lui profund naţională este, chiar prin aceasta, un document de literatură universală.

Capitolul III Universul copilariei in cretia lui Ion Creanga

3.1.Personaje si universul copilariei lui Creanga

Ion Creanga face parte din cea mai importanta generatie de scriitori a  literaturii romane , generatia marilor clasici , alaturi de Titu Maiorescu ,mentorul ei , Mihai Eminescu , Ion Luca Caragiale si Ioan Slavici .

          ,, Amintiri din copilarie ’’ scrise de Ion Creanga inseamna pentru toata lumea o tema , copilaria , un personaj , Nica a lui Stefan a Petrei Ciubotariul , un spatiu para- diziac , satul Humulesti . Familia , scoala , prietenii , sotiile reprezinta universul copi- lariei lui Nica despre care poate vorbi orice elev . Toata lumea a citit ,, Amintirile ’’. Dar lectura unei carti se poate face de mai multe ori din diferite motive : fie pentru ca ne-a placut foarte mult ceea ce am citit , fie pentru ca ne propunem sa descoperim lu- cruri noi .

           Una dintre temele intalnite in ,, Amintiri ’’ este si cea a copilarie , jocului si joaca , si semnificatiile ei . Aceasta tema este evidentiata cel mai bine prin limbajul folosit de autor, prin tehnica narativa care-l face mereu pe cititor sa-si continue opera , starnindu-i curiozitatea si umorul in universul humulestean care reprezinta familia , bucuriile , jocurile , fericirea , o existenta intr-o colectivitate prietenoasa , o viata sub semnul traditiei care presupune si sarbatoare , dar si munca .

           ,, Nu stiu altii cum sunt , dar eu , cand ma gandesc la locul nasterii mele , la casa parinteasca din Humulesti , la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu moto-cei la capat , de crapau matele jucandu-se cu ei , la prichiciul vetrei cel humuit , de care ma tineam cand incepusem a merge copacel , la cuptiorul pe care ma ascundeam , cand ne jucam noi , baietii , de-a mijoarca , si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc , parca-mi salta si acum inima de bucurie ! Si , Doamne , frumos era pe atunci , caci si parintii , si fratii , si surorile imi erau sanatosi , si casa ni era in- destulata , si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi , si toate imi mergeau dupa plac , fara leac de suparare , de parca era toata lumea a mea !’’

            Pornind de la acest citat care marcheaza debutul capitolului II  si care este cel mai reprezentativ citat al lui Creanga din  ,, Amintiri ’’ acesta ne prezinta pe scurt a micul univers al sau cu toti cei care faceau parte din el cand toate erau frumoase si toti erau sanatosi , cand era el copil si ca la oricare copil viata este frumoasa in anii cei dintai ai vietii .

            Crenga isi povesteste propria copilariei prin personajul Nica . In ,,Amintirile ’’ lui Creanga nu este nimic individual , cu caracter de confesiune ori de jurnal , ci este simbolizat destinul oricarui copil de a face bucuria si supararea parintilor si de a o lua si el cu incetul pe acelasi drum pe care l-au luat si-l vor lua toti . Asadar autorul pre- zinta copilaria copilului universal . 

            Nica ,  fiu al lui Stefan a Petrei Ciubotariul si al Smarandei Creanga merge la scoala de cu toamna , incepandu-si invatarea de carte in 1846 avand intre opt si zece ani . Scoala care o frecventa Nica era facuta de parintele Ioan , era defapt o chilie facuta la poarta bisericii , destul de incapatoare , stiind ca avea patruzeci de ucenici . Lui Nica nu-i prea placea scoala . Oricat de hazliu ni se pare azi ca cineva sa stie sa citeasca si sa nu poata scrie, acest lucru multumita metodului , era atunci cu putinta.                David Creanga , tatal Smarandei Creanga si bunicul lui Nica citea ,,Vietile Sfintilor ’’

insa socotelile si le facea cu rabojul . Si Smaranda invatase sa citeasca , dar de scris desigur ca nu scria . Materiei fundamentale a cititului la trataji si ceaslov se adaugau cateva materii secundare , cantarea la strana , mersul cu Ajunul si cu Boboteaza .Orariul nu era unul strict . Parintele si badita Vasile cam lipseau din clasa , si copiii intrau in cimitirul de langa biserica , unde , cu ajutorul ceaslovului unsuros , striveau muste si bondari . Cercetarea progresului se facea prin pocitanii .In fiece zi a sapta- manii se schimba o tablita pe bat , iar sambata , un scolar mai mare , un monitor , ii procitea pe ceilalti , adica ii punea sa spuna lectia si insemna greselile .

           Ca mijloace de educatie morala se foloseau ,, calul balan ’’, ,, Sfantul Nicolai’’ si colacii . Cand scolarii se purtau rau , parintele ii punea sa incalece pe un fel de ban- ca , poreclita ,, calul balan ’’ , si-i corecta cu ,, Sfantul Nicolai ’’ , un bici de curele fa-  cut de mos Fotea , cojocarul satului : colacii de la biserica slujeau drept premii si indemn la silinta . Creanga pe care-l numeau atunci Nica , iesi intr-o buna zi ,prin mai, afara din clasa si fugi de-a dreptul acasa , unde notifica parintilor hotararea lui de a nu mai merge la scoala . Firea lui Creanga se dezvaluie asadar inca din copilarie . Nascut in zodia Pestilor – ca sa ne exprimam in termenii astrologici care placeau atat lui Goethe – era plin de contradictii . Va fi sfios si violent , simtitor si nepasator , incapa-tanat in urmarirea scopurilor sale , dar voind mai multe lucruri deodata , afemeiat inca din copilarie , intreprinzator , agresiv . Copilul asa de sfios , care , numai din ambitia de a nu calari pe calul balan fuge de la scoala , va arunca potcapul , furios la intaia observatie a superiorilor . Creanga este inca din copilarie lenes si totusi doritor de a invata carte , staruitor incet , in tihna . Tata-sau il

crede o ,, tigoare de baiat ’’ , si Creanga insusi marturiseste ca , pus sa faca vreo treaba , o cam rarea de pe-acasa . Parintele Ioan cauta sa imblanzeasca pe baiat cu fagaduieli de a-i da mai tarziu pe Smarandita , de a-l lasa in locul lui la biserica . Fugarul multumit se intoarce in clasa . Acum Crenga incepe sa se dea si la scris si sa ajute si pe preot in biserica , tinand isonul si cadelnitand .

            Popa Ioan continua sa impartaseasca ciracilor sai , in chip neoficial , spe-cialitatile sale . Avand nevoie de un adevarat dascal si neputandu-se gasi alt invatator

decat badita Vasile care e dus la oaste , parintele il pune ca invatator , spre a nu se pierde anul , pe dascalul Iordache de la aceeasi biserica , dar mai batran . Acesta a-

vea obiceiul sa mai bea si venea cateodata la ore duhnind a vin si in cazul in care ele-

vii nu intelegeau o slova acesta ii ridica de urechi pana in varful nuielei si ii croia

cu biciul de curele al lui mos Fotea . Prinzand repede scarba pe oricine il lua cu rau ,

Nica incepe sa rareasca dusul la scoala , pana ce , venind vara si holera , cursul ciuntit al dascalului Iordache ia sfarsit . Mortii incep sa se-ndeseasca in sat si Ionica le canta pe parleaz cum stia el mai bine si cu un umor ascuns :

                      ,, Chitigaie , gaie , ce ai in tigaie ?

                          Papa puilor duc in valea socilor ,

                          Ferice de gangur , ca sede intr-un varf de soc ,

                          Si se roaga rugului , si se-nchina cucului :

                          Nici pentru mine , nici pentru tine ;

                          Ci pentru budihacea de la groapa ,

                          Sa-i dai vaca de vaca si doi boi sa taca … ’’

             Lacom la mancare , vine incarcat cu covrigi si altele de pe la pomul mortilor.

Ca sa-l fereasca de molipsire , parintii il trimit la stana in dumbrava Agapiei , unde aveau oile . Holera – asa crede Creanga – il prinde insa chiar acolo peste noapte . O

sete cumplita il chinuie , si el se vaieta zadarnic , fiindca ciobanii , adanci la somn ,

sforaie si se-ntorc in nestire . A doua zi este anuntat tatal sau care vine sa-si ia odras-

la cu caruta . Il duce si-l lasa in ingrijirea lui mos Vasile Tandura si inca a altuia ,

doctorii empirici ai satului , care-l freaca cu otet de leustean si-l infasa intr-o panzatu-        ra unsa cu seu cald amestecat cu ceara din fagure . Tratamentul are un efect negandit si a doua zi bolnavul se scoala teafar si merge si la scaldat .

               Urmarind traseul scurt , dar bogat in peripetii , al lui Nica observam ca co-

pilul universal care ni-l prezinta Creanga a trecut deja printr-o serie de incercari  care

mai de care , insa acesta stie sa le depaseasca prin aceasta atitudine pe care o are , adica atitudinea unui copil lipsit de griji pe care le suporta parintii acestuia , in timp ce lui ii arde de pozne si de glume pe seama mortilor .

               Smaranda doreste cu orice pret ca baiatul sa-si continue scoala . Il trimite

la sa-si continuie studiile la Brosteni prin David Creanga care-l va sprijini financiar . David il duce pe Nica impreuna cu Dumitru fiul sau la Brosteni . Drumul nu este lipsit de peripetii dar in cele din urma ajung si la Brosteni unde David ii lasa in gazda la una Irinuca , pe cheltuiala lui . Casa era catarata sub munte , pe malul stang al Bistritei , si era o cocioaba mai veche decat altele . Gazda , Irinuca avea barbat si dupa cum spune Nica o fata lungana si sluta ,, de-ti era frica sa innoptezi cu dansa in casa ’’ . Ajuns pentru prima data la scoala Nica vede ca noii scolari aveau plete , cum purtau si gos- podarii , si profesorul , igienist , pune un baiat sa-i tunda . Ionica si Dumitru incep sa planga de frica slutirii , deoarece operatia se face cu foarfecele , si chiar acum , la tara, in Ardeal , se poate admira neregularitatea cu care barbierul improvizat taie parul co-

piilor . Nanu , profesorul lor da celor doi copii lectii dupa puterea lor si-i pune sa

invete pe dinafara ,, Ingerul a strigat ’’ , propriu-zis sa-nvete sa-l cante . Din nefericire

raia caprelor Irinucai a trecut si asupra celor doi invatacei spre disperarea acestora .Cu toate ungerile cu lesie si scaldarile in Bistrita rece , vindecarea nu s-a produs . Profe- sorul nu mai primea la scoala pe cei doi si spre ghinionul acestora mancarea le era pe terminate . Parca toate acestea prevesteau ce urma sa se intample . Deznodamantul este grabit de o intamplare suparatoare in care cei doi se joaca in varful dealului si pravale o stanca de sus drept in apa invalvorata si laptoasa de spume , insa prin casa Irinucai si prin trupul unei capre . Strengarii dupa o tura de bocete sar pe o pluta si pornesc in jos , spre Borca , la fratele si unchiul Vasile . Era inspre Florii cand acestia pornesc spre casa . Se opresc o noapte pe la Nastasia , o cunostinta de-a lui David Creanga , din cauza unei vifornite . Aceasta ii vindeca de raie cu dohot de mesteacan . In Sambata Pastilor Ionica era iar la Humulesti si-i ,, tragea ’’ la biserica un ,, Ingerul a strigat ’’ , spre uimirea taranilor si legitima mandrie a Smarandei .

               In acea vacanta de vara Ionica nu si-a prea putut desfasura activitatile sale de baiat neastamparat fiindca trebuia sa participe si el la treburile casei mai precis la operatiile din industria casnica a lanei . In iarna insa Smaranda izbuteste sa-l convin-ga pe Stefan al ei sa-l dea pe baiat la psaltul de la biserica Adormirea Maicii Domnu-lui din Targul – Neamtului , la Simion Fosa . Asadar Nica impotriva dorintei sale mer-ge la psalt , care era aproape , peste apa . Apoi spre culmea bucuriei lui ca a oricarui copil care nu-i place scoala , nemaigasindu-se invatator ori sorcoveti , nu mai merge la

scoala aproape trei ani .

                Acum , baiatul  intre 13 si 15 ani , face cele mai multe din nazdravaniile de care vorbeste partea a II-a a ,, Amintirilor din copilarie ’’ . Fura cirese din ograda

matusii Marioara , pupaza din pom , ajuta Smarandei la tors , din care pricina primeste de la fete spre disperarea lui porecla de ,, Ion Torcalau ’’ , si se scalda in balta.

             Jocurile practicate de Nica sunt o si ele o fila de carte din magistralul ,, ro-

man ’’ al copilariei . Una fara alta nu ar exista si totul ar fi prea plictisitor in univer-

sul minunat al copilului Nica .

              O alta preocupare a lui Nica erau fetele . Toate ii placeau dar mai ales Sma-

randita popii . Ii place sa mearga pe la sezatori si sa-si vare mana-n san fetelor , chip de a le scapa de vreun soarece , ori sa priveasca in balta , unde ele spala panza , pi-cioarele lor subtiri , rasfrante in apa . Deviza lui este :

                         ,, Fa-ma Doamne , val de tei

                            Si m-arunca-ntre femei ! ’’

              Ionica  umbla dupa catrinta , nu se imbolnaveste de tristeti nestiute altora ,

nu este ranit de nepasarea vreunei fete . Smarandita nu-i displace , desi il atrage mai mult ideea ca prin ea ar putea sa ajunga popa la Sf. Nicolai . Daca sentimentul roman-

tic pentru femeie nu incolteste in Ionica , se dezvaluie un vitiu fizic care va face mai

tarziu din el un personaj rabelaisian , Ionica e mancau . Trebuie sa precizam si faptul ca diferitele caracteristici si atitudini ale lui Nica nu le vom gasi in totalitate in randul celor din jurul sau astfel copilaria aceasta narata este in mare parte o idealizare a copilului Nica si nu a celui contemporan de la sat si nu numai . Revenind la ideea ca Nica e mancau aflam ca el merge la biserica nu din cauza fiorului necunoscutului ci a colacilor mult indragiti de Nica . El devora coliva si se indoapa cu alivencile si placin-

tele mama-sii , pentru care nutreste o mare dragoste filiala , sustinuta mai tarziu de concepte cam inferioare , ca acela de legatura prin ,, carne ’’ si ,, tata cea dulce ’’ .

De o Axenia a Bordeianului el se lasa ademenit prin purcei fripti , ramanand totusi in-

coruptibil . Este si va fi toata viata – ca toti oamenii mancaciosi , bautori , inclinati la obezitate roscata – vorbaret , plin de jovialitate si nascocitor de glume ? Desigur ca

prin ghidusii ajunge la alivenci . Incalta de pilda , matele cu coji de nuci , isi face mas- ca de scoarta , isi pune dinti de fasole si barba de lana . Pacaleste pe copii cu scosul

sangelui din grinda . Dar cand sade la masa , ceilalti manca deosebit , fiindca altfel nu se aleg cu nimic .

              Creanga mai trece prin multe scoli Smaranda fiind parca obsedata de ideea

de al face popa pe Ionica al ei , il urneste spre scoala de catiheti de la Falticeni . La aceasta ,, fabrica de popi ’’ cum ii spunea Nica se facea un curs temporar ,, de man-

tuiala ’’ , cu scopul de a catehisi , adica de a da instructiuni pregatitoare celor ce aveau sa se faca popi . Intai invatau ,, Istoria Vechiului Testament ’’ . Istoria sfanta o mai buchisise Creanga la

scoala din Neamt . Elevii studiau apoi frumusetile si regulile limbii romane dupa o ,, sucita ’’ gramatica de Macarescu , conform afirmatiilor lui Creanga . Despre gramatica romana a lui Nicolau G. Macarescu , Creanga vorbeste cu mari sarcasme , slujindu-se de pilde scoase chiar din carte , care nu era nici mai buna , nici mai rea decat contemporanele ei . De aici Nica a plecat in ciuda vointei sale la

Socola unde avea sa-si continuie studiile . Crenga impreuna cu Zaharia lui Gatlan

pleaca la Socola cu Luca Mosneagu cu o caruta trasa de doi ,, zmei ’’ in ziua de Taie-

rea capului Sf. Ioan Botezatorul . ,, Zmeii ’’ lui Luca , numiti si ,, calutii tatei ’’ , desi

erau slabi ca niste mate si umblau incet , dar fara poticnire . Ajunsi la Iasi cei doi tineri

pentru ca nu le mai putem spune pe deplin ,, copii ’’ incep o noua viata care-i va duce spre drumul maturitatii dupa cum spuneam la inceput ca ,, fiecare o ia  cu incetul pe

acelasi drum pe care l-au luat si-l vor lua toti ’’ , insa sa nu lasam uitata o copilarie

care oricat ar fi lipsita de griji este defapt pista de plecare in viata a fiecaruia .

              Ion Creanga si-a privit minunata perioada a copilariei nu numai cu ochii omului matur ci si cu ochii copilului universal . Universul mirific , fabulos al copila-

riei se incadreaza unui spatiu ocrotitor , lipsit de griji , in care mama si tata devin simbolurile statornice si inconfundabile ale acestei lumi .

               Lumea copilariei este defapt un taram , un imperiu al jocului . Copilul se manifesta prin joc , de la cea mai frageda varsta iar jocul cunoaste o diversitate de modalitati de manifestare . De fapt , jocul copilului , al acestui ,, homo ludens ’’ este

nelimitat si permanent , este o stare continua , determinata de lipsa de griji , trait in-

tens si firesc , desfasurandu-se intr-un anumit spatiu .

               Tema jocului in copilarie este o tema eterna . Predispozitia pentru joc , este

Specifica omului , chiar daca modul de viata al oamenilor se schimba , si , odata cu el, felul de a se juca al celor mici sau de a se distra al adultilor .

                     

CAPITOLUL IV Relatia basm realitate in viziunea lui Creanga

4.1. PERSONAJUL CA MODERATOR AL UNIVERSULUI FANTASTIC LA ION CREANGA

Ca în orice opera literara, si în povesti sau basme, tematica, cu sirul de evenimenteconcretizate în actiuni, implica în mod necesar existenta personajelor. Nici nu ne putem, dealtfel, imagina o anumita actiune în lipsa unui Fat-Frumos sau a Ilenei Cosânzene.Privit sub diverse aspecte, ca ,,être de papier” (Barthes, Goldenstein,Raymond), ,,homme-récit” (Todorov), ,,om” (Forster), ,,actant” (Greimas), ,,actor”(Lintvelt), ,,erou” (Bahtin), ,,fiinta fictionala” (Toma Pavel) s.a., personajul este, înfond, ,,determinarea actiunii” (Henry James), caci ,,Ce este o actiune daca nu ilustrareapersonajului? (...) Orice cautam noi în alta parte, aici gasim”1.Prezenta personajelor în povesti sau basme este cu atât mai vie cu cât acestea suntselectate din diverse categorii, reprezinta tipuri atât de diferite. Pe una din aceste categoriidorim sa o avem în vedere în lucrarea de fata, si anume cea care reuneste personajele careîntruchipeaza vointa de reformare si transformare a universului fantastic. Acestia sunt fie eroiisubiectului narativ, fie simple personaje ale firului narativ, dar care îsi dovedesc importantaprin intermediul actiunilor întreprinse.Daca avem în vedere povestile lui Ion Creanga, diversele întreprinderi sunt lasate îngrija lui Ivan Turbinca, a lui Danila Prepeleac sau a lui Stan Patitul, ajutati de câte o baba bine

plasata în itele actiunii si împiedicati uneori chiar de întruchiparea raului pe pamânt.Ion Creanga construieste în povestile sale o realitate fictionala ideala, în careprincipiile binelui si ale raului se confrunta în permanenta, acest conflict având finalitatea înfavoarea binelui. Este o realitate care prezinta un model perfect al lumii conceput casubstituent imaginar al realitatii concrete. Asistam, de fapt, în astfel de creatii, la modelarealumii în directia evolutiei ascendente, a perfectionarii. Iar aceste fapte trebuie sa îsigaseasca ,,autorii” potriviti, pe care povestitorul îi mânuieste din umbra, un povestitor cuminte agera si cu limba ascutita de multe ori El este responsabilul principal de o asemeneaactiune etica, dar lectorului îi sunt aduse la cunostinta întreprinderile respective prinintermediul personajelor.Actiunea de modelare a lumii are ca premisa ideea descoperirii si promovariimodelului ideal al lumii. În povestile lui Ion Creanga functia aceasta este preluata si asumatade personaje din toate cele sapte sfere de actiune ale basmului, despre care vorbeste VladimirPropp în cunoscuta sa lucrare Morfologia basmului, pornind de la personajul raufacator sipâna la falsul erou.O prima poveste asupra careia ne vom opri în demersul nostru este Povestea lui StanPatitul. Eroul lui Creanga din aceasta poveste este un flacau care ,,slujind cu credinta ba launul, ba la altul, pana la vârsta de treizeci si mai bine de ani, si-a sclipuit putine parale, câtevaoi, un car cu boi si o vacusoara cu lapte (...) si-a înjghebat si o casuta”2, dar dincolo de toateacestea ,,urâtul îi venea de hac”. Este, de fapt, starea esentiala a eroului care va subminacoordonatele unui atare echilibru. Astfel, este inserata în firul epic o actiune din exterior,venita din partea unui personaj care întruchipeaza raul etern: Scaraoschi. Personajul în cauzaîsi dovedeste rolul de moderator al universului fantastic înca de la aparitia sa pe scenanarativa: ,,Scaraoschi, capitenia dracilor, voind a-si face mendrele cum stie el, a dat poroncatuturor slugilor sale ca sa apuce care încotro a vede cu ochii, si pretutindene, pe mare si peuscat, sa vâre vrajba între oameni si sa le faca pacoste”3. Finalitatea presupusa a acestoractiuni este, astfel, prezentata în mod transant.Ordinea fireasca a lucrurilor, modelul ideal al lumii este afectat, de altfel, de la începutprin chiar lipsa unei familii simtita de erou, astfel încât personajul responsabil de declansareaactiunii (aici, dracul) nici nu este nevoit sa-si caute prea departe motivatia, aceasta oferindu-iseimediat. Acuzat în permanenta de catre mentalitatea colectiva de toate faptele rele posibile,personajul ramâne fidel, tocmai datorita autorului, imaginii încetatenite. Hotarârea ,,capetenieidracilor” este una autoritara, declansând sirul evenimentelor ulterioare, a diverselortransformari care vor constitui planul propriu-zis al naratiunii fantastice.Evenimentele nu vor fi, însa, posibile fara interventia profund umana a protagonistuluiStan, interventie realizata concomitent cu enuntarea poruncii lui Scaraoschi. În felul acesta,eroul se alatura dracului în asumarea rolului de personaj civilizator. Fapta sa caritabila (,,botulde mamaliga” lasat pe o ,,tesitura” în speranta ca ,,a gasi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o siea s-a zice bodaproste”) întâlneste ,,raspunsul” caracteristic fiintelor de teapa dracului, care,se serveste cu dezinvoltura din ,,bucatica de mamaliga îmbrânzita”, determinând astfelmodelarea ambelor existente: atâta sa, cât si a eroului.Actiunea atrage dupa sine pedeapsa din partea lui Scaraoschi, capetenia poruncindu-idracului ghinionist sa-l slujeasca pe Stan timp de trei ani fara a primi ,,simbrie în bani”. Înfelul acesta ajunge sluga la Stan, luându-si înfatisarea unui ,,baiet de opt ani, îmbracat custraie nemtesti” si numele de Chirica. De aici înainte, prezenta acestui personaj devine întradevaractiva, el preluând asumându-si un rol definitoriu în destinul stapânului sau: se

situeaza pe pozitia intermediarului traditional în problemele casatoriei, fiind cel care îl vaconvinge pe Stan sa renunte la statutul de celibatar4.Rolul personajului în cauza abia acum începe sa se contureze. Scenele care urmeazavin sa amplifice functia aceasta de ,,modelare”. Avem, astfel, în ordine: participarea la horatrei duminici la rând, în satele vecine, alegerea si petirea fetei cu care urma sa se însoare Stan(sau Ipate, dupa cum i se mai spunea), cea careia ,,îi jucau ochii în cap ca la o serpoaica”.Ispitirea dracului are sorti de izbânda, caci Ipate daduse, deja, ,,în pârpara însuratului”.Odata însurat, Stan crede ca si-a împlinit destinul, dar adevarata dimensiune sifinalitate a misiunii modelatoare a dracului Chirica va fi evidentiata abia acum:scoaterea ,,coastei de drac” a nevestei lui Stan. De aici si aspectul moralizator si educativ înacelasi timp al povestii lui Creanga.Una dintre trasaturile interesante si inedite, în aceeasi masura, a dracului deghizat înpersonaj moderator, în povestea lui Ion Creanga, este lipsa maleficului si asumarea, maidegraba, a unui rol pacifist. Finalul povestii ne confirma functia pe care si-a asumat-opersonajul despre care vorbim, întrucât ultima actiune a acestuia5 are tot niste urmari pozitive.De altfel, dracul Chirica îsi motiveaza toate actiunile întreprinse de-a lungul celor trei ani,precum si alegerea simbriei: ,,te-a slujit un drac trei ani de zile, numai pentru un bot demamaliga de pe tesitura din padure si pentru un putregaiu de capatâiu ce-mi trebuieste subtalpa-iadului”. Disparitia babei nu pune în pericol familia lui Stan, ci mai degraba oconsolideaza.Mergând pe firul aceleiasi functii, ne vom opri la o alta poveste a marelui humulestean,Povestea porcului. Aici, rolul în cauza nu este atribuit unui singur personaj, ci mai multora, perând, dupa cum se desfasoara firul epic. Fiecare dintre acestea îi va conferi caracteristiciproprii felului sau de a fi, prestatiile functionale ale personajelor fiind, în felul acesta, diferite,dar slujind aceluiasi scop de modelare a universului în care traiesc.Baba va fi cel dintâi reformator al universului fantastic, întrucât ea genereaza actiunilecare vor duce la desfasurarea firului epic. ,,Posomorâta ca vremea cea rea din pricina ca nuaveau copii”, baba se hotaraste sa-si ia soarta în propriile mâini. În calitate de prim mandatar,un aspect care tine, de altfel, de functia de moderator, ea îl va însarcina pe mosneag cu sarcinade a-i aduce ,,ce ti-a iesi înainte întai si-ntai, dar a fi om, da’ serpe, da’, în sfârsit, orice altajivina a fi” pentru a o creste ,,si noi cum vom putè, si acela sa fie copilul nostru”6. Baba vaschimba, în felul acesta, starea de fapte initiala. Aceasta decizie categorica a personajului vaoferi o solutie acceptabila pentru lipsa resimtita de cei doi batrâni. Remedierea aceasta vinesub chipul celui ,,mai ogârjit, mai rapanos si mai rapciugos” purcel, care va deveni în scurttimp ,,chipos”, ,,hazliu”, ,,gras”. Progresul facut de ,,odorul” batrânilor este rezultatulîngrijirilor babei, caracterul ei de moderator fiind, astfel, redat în mod direct, prin descriereafara echivocuri.În aceeasi poveste, un alt personaj va prelua functia de moderator, de civilizator, iaracesta va fi chiar ,,odorul”, ,,purcelul ogârjit”, sub a carui înfatisare se ascundea nimeni altuldecât Fat-Frumos, blestemat de catre o ,,hârca de baba” ,,cu chip sa-l poata face mai pe urmaca sa ieie vreo fata de-a ei”. Rolul pe care îl discutam aici este asumat de Fat-Frumos înmomentul în care, mandatar la rândul lui, îl trimite pe mosneag sa-l anunte pe împarat ca îi vaconstrui podul de la casa lor pâna la curtile împaratesti pentru a se putea casatori, astfel, cufata împaratului.În cazul ambelor personaje moderatoare, redimensionarea lumii are un dublu sens:senzorial/material si metafizic. Ceea ce trebuie, însa, subliniat este faptul ca metamorfoza

cantitativa atrage dupa sine schimbarea din punct de vedere calitativ a coordonatelor lumiifantastice. De pilda, construirea podului mentionat si casatoria cu fata împaratului anuleazadrastica pedeapsa data de împarat celor care nu reuseau sa se tina de cuvânt: ,,cine s-a bizui savie ca s-o ceara de nevasta si n-a izbuti sa faca podul ... aceluia pe loc îi si taie capul”.Tentatia de a-si depasi propria conditie confera povestilor lui Creanga dinamism. Esteo tentatie caracteristica personajelor-cheie ale povestilor. În fond, aceasta semnifica si dorintade perfectionare a lumii. În Povestea porcului dorinta mentionata este constientizata într-unmoment doar în aparenta static; modelarea unui univers care nu este tocmai pe placulpersonajelor explica pe de o parte sfatul împaratesei catre fiica sa de a arunca pielea de porc aginerelui sau, iar pe de alta parte actiunea ulterioara a tinerei împaratese. Rezultatele initialevor avea, însa, consecinte dramatice. În urma actiunii tinerei, are loc, de fapt, demolarea uneimicrolumi, marcata de un fals echilibru. Efortul de modelare a acesteia prin aruncarea pieii deporc în foc declanseaza redimensionarea în întregime a universului, aceasta întrucât toti ceidin jurul tinerei vor avea de pierdut câte ceva. În conditiile acestea, batrânii nu îsi mai potîntretine nora, ei reîntorcându-se la starea materiala initiala, una precara. Astfel, noilecoordonate ale universului fantastic vor fi trasate de traiectoria peregrinarilor tinerei sotii.Fata de împarat este personajul care va beneficia de actiunile personajelor-donatori (Sf.Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Duminica). Aceste din urma personaje ofera daruri magice – furca culâna de aur, vârtelnita de aur, tipsia cu closca si puii de aur – care simbolizeaza, la rândul lor,dorinta de reinstaurare a modelului ideal al lumii. Consecintele actiunilor destructiveale ,,hârcii de baba” sunt evidente, dar nu ireparabile, întrucât darurile mentionate vor sustineobiectivul ,,civilizator” al cautarii locului unde plecase Fat-Frumos: Manastirea-de-Tamâie.Principalul motiv care frâneaza mersul firesc al lucrurilor este ,,cercul zdravan de fier” careîncingea brâul tinerei împaratese însarcinate, facând imposibila nasterea pruncului împaratesc,aparitia unei noi vieti care, la rândul ei, sa ofere un nou început. Un mic rol civilizator are aicisi ,,credinciosul împaratului”, care contribuie la finalizarea pozitiva a întregii povestiri prininterventia sa, aducându-i apoi la cunostinta si împaratului tot ceea ce se petrecuse în odaia luiîn cele doua nopti.Vraja aruncata de baba se va destrama odata cu ruperea cercului. Pedepsirea babei areloc neîntârziat: Fat-Frumos ,,porunceste sa-i aduca o iapa sireapa si un sac plin cu nuci, si salege si sacul cu nucele si pe hârca de coada iepei, si sa-i deie drumul. (...) Si când a începutiapa a fugi, unde pica nuca, pica si din Talpa-iadului bucatica; si când a picat sacul, i-a picat sihârcei capul.” Prin anihilarea babei si nasterea pruncului împaratesc, cele doua personajecontribuie la instaurarea unei noi stari de lucruri.Fiecare personaj al universului fantastic are o anumita pozitie în cadrul subiectului,este introdus dupa o anumita maniera, are limbaj si gesturi tipice, functioneaza dupa reguli dela care nu se abate. În economia si echilibrul discursului fabulos, rolul de moderator al unuipersonaj este unul necesar. Fara el basmul, povestea nu s-ar putea constitui. Aceste personajesunt cele care schimba cursul evenimentelor prin interventiile lor. Omniprezenta personajuluicare modereaza universul povestirii la Ion Creanga este absolut legitima si fireasca si aceastaîntrucât efortul de modelare a lumii este revendicat în special de finalitatea optimista aactiunii povestilor sale. Consideraţiile folcloriştilor Mihai Pop şi Pavel Ruxăndroiu pun în lumină faptul că lumea basmului este cu totul aparte, fiind definită de supranatural sau fabulos şi concepută pe alte coodonate decât cele ale realităţii cotidiene.Basmul are la origine un mit care s-a degradat, s-a transformat neîncetat, contaminâdu-se tot mai

mult cu elemente concrete, locale ,etnice. Basmul păstrează în astfel de forme „degradate” reminişcenţe din cosmologii şi antropologii arhaice din tehnicile de iniţiere şi ritualuri. După cum remarca George Călinescu, basmul este „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”.Un prim argument referitor la caracteristicilor basmului se desprinde chiar din citatul dat în cerinţa eseului. Manifestat încă din antichitate, fantasticul ia naştere prin încălcarea cu bună ştiinţă a raţionalităţii şi plăsmuieşte o lume opusă cotidianului. „Alterarea” realităţii se face prin interferenţa naturalului cu supranaturalul, prin apariţia imposibilului, a absurdului în mecanismul existenţei. „Alterarea” raţionalului duce la constituirea unei lumi care acţionează după principii diferite de cele reale.O categorie a fantasticului este fabulosul, care prezintă personaje sau fapte imaginare, de domeniul incredibilului. Fabulosul este specific basmului popular, specie literară, în care acţiunea se situează încă de la început pe tărâmul imaginar, prin formula stereotipică: „A fost odată ca niciodată”, semn că peripeţiile personajelor pot fi puse pe seama unor forţe supranaturale. De aceea, în lumea basmului voinţa omului nu cunoaşte limite şi nu există contrarii care nu pot fi rezolvate.Inspirându-se din teme şi motive ale basmelor populare, Ion Creangă le-a respectat esenţa, dar le-a dat o interpretare personală, de unde şi farmecul poveştilor sale.Capodopera sa, „Povestea lui Harap-Alb”, se încadrează într-o arie tematică mai largă, un ciclu al „încercărilor grele”, în care eroul face isprăvi ieşite din comun şi a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare.Un al doilea argument privitor la trăsăturile basmului („Basmul porneşte de la realitate dar se desprinde de ea, trecând în supranatural”) se poate proba referindu-se la personaje, care, pe lângă calităţi şi defecte omeneşti, pot avea şi însuşiri supranaturale.După cum spune şi G. Călinescu, „eroii basmului nu sunt doar oameni, ci şi fiinţe himerice şi, când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici nu avem de-a face cu un basm”. Ce altceva ar putea fi acele personaje: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, dacă nu aceste fiinţe himerice, create de imaginaţia autorului, fără corespondent în realitate. Însă vorbirea şi atitudinea lor prietenoasă îi umanizează şi acesţia amintesc de tovarăşi de copilărie ai lui Ion Creangă.Al treilea argument, o lume în care voinţa omului nu conoaşte limite, în care nu există contrarii, care sa nu poată fi rezolvate, se referă la caracterul iniţiatic al drumului pe care îl parcurge eroul de la faza de mezin la cea de împărat. „Povestea lui Harap-Alb” poate fi citită pe două niveluri. Un prim nivel ar fi acela al interpretărilor curente, prin care luăm contact cu povestea unui personaj şi al acţiunilor prin care acesta trece. Un al doilea este unul mai complex, prin care cititorul, depăşind ceea ce sugerează în aparenţă naraţiunea, pătrunde în straturile ei profunde şi identifică semnificaţiile simbolice. Din acest punct al interpretării „Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman, o „carte” a formării unui personaj, a evoluţiei sale din stadiul de începător în cel de cunoscător cu experinţă de viaţă.Ritualul iniţierii este un vechi fundament al basmului. Drumul personajului central nu este altceva decât un traseu iniţiatic, cu probe care trebuie trecute. Fiul craiului va parcurge o cale pe care odată şi tatăl său a străbătut-o. De aceea este sfătuit de Sfânta Duminică să ceară de la tatăl său calul, hainele şi armele acestuia de pe vremea când a fost mire. Mezinul va trece o primă probă, cea a înfruntării ursului, care de fapt era tatăl său deghizat.Deşi a fost avertizat de către tatăl său să se ferască de Spân, fiul craiului încă nematurizat se „întovărăşeşte” cu acesta. Ajungând la o fântână, novicele cade în cursa pe care Spânul i-a întins-o: intră în fântână şi nu mai poate ieşi decât când acceptă să fie sluga Spânului. Acesta este

momentul în care eroul capătă numele de Harap-Alb.Al patrulea argument se axează pe afirmaţia ca „basmul porneşte de la realitate”. Realismul în „Povestea lui Harap-Alb” se observă în arta caracterizării şi individualizării unor personaje. Prin felul de a se comporta, prin felul de a vorbi, prin descrierile înfăţişărilor lor, prin modul în care sunt văzute de celelalte personaje. Astfel, ne apare figura craiului, tatăl celor trei feciori, care înzestrat cu o îndelungată experienţă de viaţă este caracterizat prin vorbirea lui sfăteană, plină de proverbe şi zicători populare, a fetei de împărat care era frumoasă „de mama focului”.În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” chiar dacă este o creaţie originală, nu se îndepărtează prea mult de cel popular. 

I se recunoaşte lui Ion Creangă homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea şi evoca

în dimensiune uriaşă. Interesul pentru gigantism, alături de contaminarea din unghi magic şi

miraculos al acestuia, ne conduc la concluzia că poveştile sale fac cu putinţă reconsiderarea lor

din perspectiva fantasticului. Moralismul structural ce caracterizează întreaga creaţie epică alui

Creangă determină întrepătrunderea şi o aşează în ordine fantastică. În esenţă gradul aderenţei la

fantastic este impus de fazele pe care un asemenea moralism consubstanţial le parcurge de la

stadiul explicit didactic la stadiul implicit existenţial.

Interesează indeosebi „Punguţa cu doi bani”, „Fata babei şi fata moşneagului”. Aici,

prezenţa personajelor umane alături de cele animaliere şi factorul miraculos decurge din

comunicarea dintre eroi, aparţinând unor regnuri diferite. Sunt elemente prin care se

redimensionează contextul fabulistic al naraţiunii, conferindu-se pecetea de univers realist –

fabulos.

În naraţiunile în care este prezentă demonologia („Povestea lui Stan Păţitul” şi „Dănilă

Prepeleac”) restructurarea epicului din unghi nuvelistic şi translaţia suferită de evenimentul

magic – folcloric este sugestivă. Fantasticul şi fabulosul sunt tratate în mod realist. Desfăşurarea

scenică este păstrată, dar cu o notă de neprevăzut. Suprarealitatea, eminamente fantastică, îşi are

originea în impactul dintre substituirea confesionabilă şi memorabila partitură realist nuvelistică

imaginată de prozator. În „Ivan Turbincă”, scriitorul parodiază sacrul în ambele ipostaze, divină

şi demonică. Demersul lui Creangă constă atât în nuvelizarea realistă, cât şi a traseelor narative

specifice legendei hagiografice.

Sinteză a basmului românesc, „Povestea lui Harap – Alb” este o creaţie cu caracter

heteroclit. Din unghiul temei noastre, acest basm îşi relevă existenţa epică în sine, ca proiecţie în

fantastic. Homerismul viziunii creează acel spaţiu unic unde fuziunea dintre imaginar şi real

atinge desăvârşirea. Textul cuprinde o adevărată carte de învăţătură comentată. Înainte de toate,

este vorba de motivul călătoriei iniţiatice, în privinţa căreia bătrânul crai ţine să-şi instruiască

feciorul. Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor etape ale

drumului iniţiatic: etapa de pregătire pentru drum, la curtea craiului - „fiul craiului, mezinul”

(naivul), parcurgerea drumului iniţiatic – Harap – Alb, novicele, cel supus iniţierii - şi răsplata -

împăratul (iniţiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu

al devenirii spirituale, concretizat în trecerea probelor şi modificarea statutului social al

protagonistului.

Considerând ca principale trăsături ale basmului lui Creangă „umanizarea fantasticului” şi

„caracterul intrinsec nuvelistic”, Tudor Vianu consideră că autorul moldovean „execută trecerea

de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe cale pur spontană, prin dezvoltarea organică

a unei înzestrări exercitate în întregul trecut al unei vechi culturi rurale, ajunsă acum să se

depăşească pe sine”.

Capodopera fantasticului în opera lui Creangă (capodopera basmului cult) este, în opinia

lui Ovidiu Ghidirmic, „Povestea lui Harap – Alb”, o odisee românească în care, pe lângă gustul

de peripeţii, impresionează în primul rând savoarea limbajului inimitabil. Inventivitatea plastică

a vocabularului, mergând până la invenţii lexicale, unice prin îndrăzneală, până la explorarea

efectelor eufonice, prin onomatopee ne determină să vorbim de supremaţia stilului lui Creangă.

Fiind primul nostru mare povestitor de valoare universală, Creangă ocupă în literatura română un

loc similar cu acela a lui Boccaccio în literatura italiană şi cu a lui Chaucer, în literatura engleză. Basmul este specia epicii populare şi culte, cu largă răspândire, în care se narează întâmplări fantastice ale

unor personaje imaginare, aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, pe care le biruiesc în

cele din urmă

Basmul este specia epică de mare întindere, de obicei în proză, care narează întâmplări fabuloase (fantastice)

ale unor personaje imaginare, înzestrate cu însuşiri supranaturale

Basmul cult păstrează trăsăturile celui popular:

- caracterul moral: lupta dintre bine şi rău, încheiată cu victoria binelui, promovarea stărilor

umane unanim acceptate (curaj, vitejie, omenie, isteţime, iubire)

-caracterul mitic: evenimente care se petrec între timp şi spaţii nedeterminate

- caracterul iniţiatic: eroul luptă pentru dobândirea unui nou statut

  

Caracteristicile basmului:

1. ilustrează altă lume decât cea reală: acţiunea se petrece în împărăţiile lui Verde Împărat şi ale

Împăratului Roş, personajele sunt împăraţi, fii şi fiice de crai

2. tema basmului: înfruntarea dintre bine şi rău, încheiată cu victoria binelui

3. finalul este fericit (triumful binelui)

4. întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice

5. există personaje reale şi personaje fantastice, acestea din urmă având puterea de a se

metamorfoza

6. timpul şi spaţiul nu sunt clar precizate

7. timp fabulos şi spaţiu mitic: “Amu cică era odată ”, “într-o ţară mai îndepărtată”, “tocmai la o

margine a pământului”

8. motive narative tipice: călătoria, probele, răzbunarea, demascarea spânului, pedeapsa,

căsătoria, cifra 3, superioritatea mezinului, supunerea prin vicleşug

9. cifre fatidice: craiul avea 3 fii, există 3 apariţii ale spânului, spânul îl supune la 3 probe

iniţiatice, calul vine de trei ori să mănânce jăratic, apoi se scutură de 3 ori.

10. modalităţi narative: fuziunea real-ireal

11. elemente magice

12. umanizarea fantasticului prin compunerea eroilor

13. dramatizarea acţiunii prin dialog

14. stil paremiologic

15. modalităţi de caracterizare a personajelor (directă, autocaracterizare, caracterizare indirectă:

gesturi, mimică, limbaj)

“Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult deoarece:

1. este o operă epică în proză care narează o serie de întâmplări cu ajutorul unor personaje

2. întâmplările au loc într-un spaţiu real: curtea craiului, a împăratului Verde, a împăratului Roş,

dar şi într-unul fantastic: grădina cu sălăţi păzită de un urs fabulos, izvorul unde se adapă un cerb

înstelat, tărâmul în care se întâlnesc cei cinci năzdrăvani

3. la acţiune participă personaje reale (verosimile): fiul craiului, cei doi împăraţi, dar mai ales

năzdrăvane (fantastice, fabuloase): cei cinci năzdrăvani, fata împăratului Roş, Sfânta Duminică

4. apar animale năzdrăvane credincioase (adjuvanţi): calul lui Harap-Alb, turturica, crăiasa

furnicilor şi a albinelor sau care pun în primejdie (ursul din grădina cu sălăţi, cerbul)

5. apar obiecte miraculoase (tava cu jăratec, armele şi hainele de mire, cele trei smicele, apa vie

şi apa moartă)

6. conflictul are loc între bine (Harap-Alb) şi rău (Spân)

7. prin eroul care reprezintă binele sunt personificate valorile perene ale umanităţii: bine, frumos,

adevăr, milostenie, prietenie, iubire

8. cultivă principii morale esenţiale: adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul

9. sunt folosite formule iniţiale (“Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori”),

mediane (“Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”) şi finale (“Cine

se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi

rabdă”)

10. motive specifice (împăratului fără urmaş, superiorităţii mezinului, podului, calului năzdrăvan,

interdicţiei, al probelor, al substituirii prin înşelăciune, al obiectelor magice)

11. are un autor cunoscut

- la Ion Creangă, principala trăsătură a fantasticului este antropomorfizarea: personajele

fabuloase se comportă în general ca oamenii; este un fantastic de tip beningn, clar prin seninătate,

absenţa tragicului

Primul monografist al operei lui Creangă, Jean Boutière, face o încadrare fără echivoc a acestuia între scriitorii/povestitori europeni. Acesta încadrează opera lui Creangă, din punctul de vedere al originalităţii şi ajunge la concluzia că acesta nu este un moralist, ca şi Canon Schmid, nici un poet sau un filosof ca Andersen, ci este într-un mod cu totul neintenţionat un folclorist, ca fraţii Grimm şi că ,,în primul rând Creangă este un artist, ca Perrault”( Jean Boutière, La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, 1930, p. 179, traducere personală.) Această afirmaţie a contrariat pe mulţi critici europeni şi deopotrivă i-a încântat pe criticii români ai vremii respective, care-l apreciau pe Creangă şi-l puneau pe piedestalul marilor povestitori.

Făcând o paralelă între fraţii Grimm, care au cules folclor apelând la un sistem meticulos, chiar ştiinţific, ca nişte împătimiţi colecţionari, şi Ion Creangă, s-a observat că s-a rezumat, la început, la a asculta povesti pe la şezători, în copilărie .

Fraţii Grimm au scris basme auzite şi colecţionate, de la directorul unei şcoli, Ferdinand Siebert, născându-se astfel Albă ca zăpada, sau aplicând chestionare învăţaţilor de la sate, pe care îi îndemnau să culeagă poveşti pentru copii, legende, obiceiuri, proverbe etc.. La fel şi Scufiţa roşie şiCenuşăreasa sunt rodul poveştii ştiute şi spuse de o bătrână care a fost ciobăniţă.

În schimb Ion Creangă a ascultat, a înmagazinat şi a ţinut la dospit toate poveştile şi legendele pe care el le-a auzit, nefiind interesat să le publice într-o colecţie. Ideea conceperii unei culegeri a venit din partea prietenilor şi a cunoştinţelor lui, care erau vrăjiţi de stilul, uneori nefiresc, de a povesti. De acest lucru ne putem da seama prin faptul că el începe să fie cunoscut ca scriitor abia la aproape 40 de ani, când publică în „Convorbiri literare”, în octombrie, Socra cu trei nurori şi în decembrie, Capra cu trei iezi .

Dacă vrem să concluzionăm, Creangă diferă de fraţii Grimm, pentru că el nu are calitatea de folclorist deoarece el nu colecţionează din popor, notând, ci memorează, povesteşte, le macină, le

prelucrează în interiorul lui, creând astfel o mixtură între folclor şi basm. Mai mult decât atât fraţii Grimm vin cu povestea din exterior, pe când la povestitorul nostru, totul vine din interior.

Unicitatea lui Ion Creangă derivă din faptul că este unicul povestitor şi converteşte basmul popular, în basm cult.

Cu fraţii Grimm se aseamănă prin temele abordate, de exemplu, tema dinDănilă Prepeleac se întâlneşte în Hans im Gluck. ,,În raport cu fraţii Grimm, un mare grad de participare la ilustrarea şi mărirea puterii de pătrundere a folclorului constatăm în secolul al XIX-lea, la un alt mare făuritor de basme europene – Hans Christian Andersen (1805-1875). Povestitorul danez debutează când Ion Creangă abia se naşte şi moare când povestitorul român abia debutează în Convorbiri literare. Se poate spune, cu toate acestea că cei doi scriitori au fost contemporani, părând că şi-au transmis şi ştafeta nevăzută a basmului european al secolului al nouăsprezecelea.

Hans Christian Andersen scrie poeme, comedii şi romane, dar devine celebru prin volumele sale de povestiri, publicate între anii 1835-1848. Se consacra o operă, şi, undeva, la poalele munţilor Neamţ, începea o viaţă vegheată de aceleaşi ursitoare. Un copil cu părul blond şi ochii albaştri râdea «la soare ca să se schimbe vremea» . Era o copilărie luminoasă, dar care nu prevedea nimic din ce avea să fie mai târziu, marele povestitor Ion Creangă. Natura, în planurile ei ameţitoare, dincolo de timp şi spaţiu, hotărâse o dinastie a reprezentanţilor basmului pe pământ : Grimm, H.Ch. Andersen, Ion Creangă.”( Mihai Apostolescu, Ion Creangă între mari povestitori ai lumii, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 162.)

Atât Andersen, cât şi Creangă, fac un amestec omogen între seriozitate şi glumă, dar rezultatul este diferit. La Andersen gluma este fără explicaţie, pe când la Ion Creangă gluma are rolul de a invoca zădărnicia, iar durerile se minimalizează într-un aspect optimist.

La Creangă supranaturalul şi absurdul se întâlnesc cu imposibilul. Dănilă Prepeleac dă întotdeauna vina pe dracu, iar soacra cu trei nurori are un al treilea ochi ,,purure deschis” şi vede ,, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă.”( Ion Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 21.)

Peisajul lui Andersen se minimalizează, este pastelat şi interiorizat prezentând în tablouri parţiale trecerea pe nesimţite de la lumea domestică la cea de basm. El este şi un povestitor romantic, iar personajele sale devin fantasme de vis, cele înfiorătoare-groteşti care se transformă în plăsmuiri de coşmar.

Ion Creangă nu evocă frumuseţea naturii, ca Andersen şi nu creează tablouri pastelate. Pentru el viteza desfăşurării acţiunii, dinamica şi agitaţia dracilor pe moşie crează o imagine plastică diferită de a lui Andersen : ,,…că într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi… mă rog, claca dracului era, ce să vă spun mai mult.”( Ion Creangă, op. cit., p. 62.)

Acest tablou are ritmul alert, descrierea minuţioasă a acţiunilor evocă percepţia lui Creangă despre relaţia om – natură, conducător – supus. Mihai Apostolescu vine şi punctează: ,,Am spune, prin urmare, că ne aflăm în faţa unui dublu procedeu în descrierea naturii. Pe lângă dinamizarea ei fantastică, obţinută prin rapidă enumerare, autorul român foloseşte notaţii vizuale, produsul observaţiei directe, dar şi notaţii rezultate dintr-o precizare anterioară; acestea din urmă, într-un tablou de natură având o valoare plastică, precisă, complementară, nu noţională; particularizantă, nu generalizatoare.”( Mihai Apostolescu, op.cit., p. 180-181.)

Relaţia om – natură devine contradictorie în Dănilă Prepeleac atunci când universul este zguduit de forţe supranaturale, când ,,dracu se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit; s-apucă

zdravăn cu mâinile de torţile ceriului, cască o gură cât o şură şi când chiuie odată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă! Şi oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului.”( Ion Creangă, op. cit., p. 34.) Astfel se creează un tablou impresionant, gigantic, unde se întâlneşte într-o clipită cerul cu pământul, văzutul cu nevăzutul.

Se observă uşor că natura lui Ion Creangă nu este tratată cu aceleaşi mijloace ca la Andersen. La Creangă personajele sunt gigantice nu micro, iar cadrul este imens, nu minuscul şi se adresează omului conştient şi de orice vârstă. Mihai Apostolescu vine şi conchide: ,,Ion Creangă este un scriitor al timpului său. Descrierea euforizantă romantică şi cea pozitivistă a experimentaliştilor îşi încheiaseră procesul şi-şi epuizaseră făuritorii şi admiratorii. Creangă are temperament de realist clasic şi s-a ferit de mimare, de convulsii pe drumuri bătute. El cultivă virtuţile sonore ale peisajului, mai mult decât pe cele plastice. Ce scria îşi citea sieşi cu voce tare. În permanenţă se întreba şi întreba şi pe alţii, transformaţi în ascultători: «cum sună?», căutând melodicitatea cuvântului şi a frazei. Această muzică internă i-a deschis calea spre plastica grupurilor şi a indivizilor, ocolind eufemizând pe cea a peisajului. Pe artist l-au interesat în primul rând fondurile interioare ale peisajului uman. ”( Mihai Apostolescu, op.cit., p. 186.)

George Călinescu trasează o paralelă între Creangă şi Perrault, comparându-i; se raportează la partea istorică - absolutismul de la curtea lui Ludovic al XVI-lea - şi culturală, pentru că lumea folclorică a lui Perrault se învârte în jurul spiritului cetăţii. De asemenea lumea culturală a cunoscut mai multe exemple, un Perrault şi un Racine, muzicali, un Voltaire spiritual, foarte asemănători cu Creangă al nostru. Un alt aspect asupra căruia s-a oprit Călinescu a fost acela că poveştile lui Perrault, ca şi ale lui Creangă nu pot fi înregistrate şi că acestea aparţin, literar, poporului care i-a născut. Perrault nu este interesat de transmiterea fidelă a motivului folcloric, ci de a fi pe placul copiilor, scriind basme cu un puternic caracter educativ.

Deosebirea constă în faptul că pe când Perrault foloseşte ca pretext unele istorisiri folclorice, completate cu caracteristici morale, fiind astfel un explorator al valorilor morale, Creangă repovesteşte, selectează variantele, amestecând, mixând două sau mai multe variante, recompune pentru a se delecta şi a se face plăcut nu pentru a da un caracter moral sau moralizator exploatând astfel la maxim şi reflectând frumuseţea basmului.

Tot ca diferenţă între cei doi, este tematica povestirilor. Basmul lui Creangă cultivă modestia, hărnicia orală, în antiteză cu grobianismul, trândăvia, defecte care sunt îndreptate, purificate prin probe grele, ridicând astfel virtutea, ca valoare, în acţiunea practică.

O altă personalitate, cărturarul Nicolae Iorga i-a dat lui Creangă un al doilea nume, un Rabelais român.

După Tudor Vianu ,,Rabelais este dealtfel scriitorul străin asemănător mai mult cu Creangă, nu numai prin fabulaţia enormă, care face din Oşlobanu, din Gerilă, din Păsări-Lăţi-Lungilă tipuri înrudite cu Gargantua şi Pantagruel, nu numai prin instinctivitatea acestor personaje, nu numai prin umorul abundent, dar şi prin oralitatea stilului, care-l determină şi pe el, pe Rabelais, să folosească larg zicerile poporului, să cultive onomatopeea şi asonanţa şi să se lase în voia unor adevărate orgii de cuvinte”( Tudor Vianu,Arta prozatorilor români, Chişinău, Hyperion, 1991, p. 99.)

Cei doi scriitori se aseamănă prin nestăvilita dorinţă de a găsi adevărul vieţii şi a bunurilor pământului. Acest lucru îi apropie de popor, de literatura sufletului popular, fără a imita, însuşindu-şi valoarea universală a folclorului naţional.

Un alt aspect care îi apropie pe cei doi se referă la opera cu o dublă finalitate – satirică şi umoristică. Dimensiunea satirică se exprimă prin critica vehementă, exprimarea dezacordului faţă de anumite caractere, iar cea umoristică urmăreşte o critică, morală sau etică, mai blândă, cu accente pe obiectivitate, distingându-se astfel umorul de satiră.

Ambii scriitori se identifică cu personajele lor, preluând din defectele acestora şi amuzându-se pe seama lor, privindu-le cu simpatie, cu scopul de a se juca şi pentru a stârni râsul cititorului.

Deşi vin din două ţări diferite, chiar şi cultural şi istoric, cei doi cultivă o operă de educaţie şi învăţământ în spiritul nou al vremii lor. Se raportează la două sisteme educative, unul care îndobitocea prin învăţarea pe dinafară a textelor religioase şi aprecia capacitatea de a reproduce, chiar dacă cea mai mare parte a populaţiei nu înţelegea textul, deoarece era în limba latină sau greacă, limbi cunoscute doar de preoţi şi erudiţi, şi al doilea sistem care se axa pe cunoaşterea textelor valoroase din antichitate. Rabelais trece foarte repede peste toate acestea şi se opreşte la a ironiza, a parodia şi a pune porecle celor care erau tobă de carte şi dascălilor. Creangă, preia din folclor tema cultivării virtuţilor, aplicând-o personajelor sale: craiul dinHarap Alb îi supune pe fiii săi la proba bărbăţiei şi la cultivarea virtuţilor, iar din povestea lui Stan Păţitul se reliefează necredinţa femeii, care poate fi tratată prin scoaterea coastei de drac, capra îşi învaţă iezii să fie cuminţi şi să nu deschidă uşa străinilor, moşneagul îşi sfătuieşte fata să fie supusă şi cuminte ş.a.m.d.

Apropierea lui Creangă de Rabelais este susţinută, în consecinţă, pe multiple planuri, Creangă fiind, asemenea îndepărtatului său înaintaş, ,,un umanist al ştiinţei săteşti “(Cornel Regman, O biografie a operei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 88.)

M orala lui Creangă este a tuturor realiştilor, morala lui Boccaccio sau a lui Rabelais, care considerau bine tot ceea ce, prin legile firii, denunţă orice făţărnicie în ignorarea celor ce nu pot fi altfel de cum sunt. Rabelais, ca şi Rousseau mai târziu, consideră rău ceea ce vrea să depăşească natura, adică tocmai ceea ce în concepţia religioasă trebuia să apropie pe om de condiţia divină.

Creangă cultivă şi necesitatea învăţării în epoca în care trăia, lăsând de înţeles că, din păcate, oamenii de la ţară care erau împovăraţi de nevoi nu erau interesaţi ca odraslele lor să înveţe, pentru că aceasta necesita un efort, iar banii cheltuiţi puteau fi folosiţi în gospodărie nu pe vise şi drumuri închise. Această muncă nu trebuia depusă de Rabelais, deoarece în vremea lui, secolul al XVI, în Franţa era alt interes pentru carte şi cultură. Această analogie o fac pentru a-l aşeza pe Creangă printre acei scriitori ai lumii care au militat pentru cultură şi a luptat pentru răspândirea ştiinţei cărţii, în lumea lui.

 

 

Concluzii

Dea lungul timpului, basmele lui Creanga au fostinterpretate in modul cum critica literara le-a apreciat sau le-adepartat de povestea populara. La inceput, chiar printre junimistiPovestea lui "Harap-Alb" era considerata o prelungire a basmuluipopular. Mai apoi, G.Ibraileanu a observat ca basmele lui Creanga au opronuntata originalitate, intrucat acestea au o tinuta realista.

"Creanga este atat de realist incat unele din povestile luisunt aproape lipsite de miraculos" - exegeza lui Ibraileanu esteprimul atac puternic impotriva celor care-l considera pe Creanga, un simplu culegator de folclor. Calinescu reliefeaza relatia subtila abasmului lui Creanga cu cel popular, sustinand ca "desi in fondscriitor cult, Creanga un scriitor popular intr-un sens inalt".

Creanga se apropie de basm ca si Eminescu, romanticul: elgandeste si simte mitic, povestile amintind de intamplari, depractici magice, de comportamentul mitologic al personajelor.

Din basme, Creanga preia acele motive si teme care ilreprezinta pe el si epoca lui. Numai asa se poate explica realismulbasmelor sale, prin umanizarea fantasticului (substituireapersonajelor de basm cu fapturi umane obisnuite), prin coborareatranscendentului pe pamant. Este curios, dar Creanga demitizeazao realitate pentru a se crea o mitologie proprie, fiind prezent inipoataza demiurgica. De aici acea "culoare locala" ce inseamna unefort personal de a da realitatii mitice o nota realist-sociala.

Realismul rezulta din cultivarea detaliului si punerea inevidenta a unei individualitati stilistice, dupa cum remarcaG.Calinescu "Povestile lui Creanga au o ritmica sustinuta deprezenta in text a scriitorului. Ajungand la fragmente versificate informulele iniale, mediane si finale, Creanga isi exprima momenteeuforice de creatie". Aceste fragmente sunt o curgere continuaintre epic si liric.  Povestile sunt remarcabile prin organicitatea lor,evidentiind in principal, umanismul de esenta populara al luiCreanga.

Lasand la o parte proverbele si zicatorile inserate in text,reprezentand fondul principal al gandirii noastre populare, inpovestile lui Creanga se intrezareste placerea de a portretiza.Grija scriitorului de a nuanta psihologic, de a umple cadrul de viata,dea da culoare locala, cea ce nu se intrevede la creatorul popular. 

Prevestind capodopera ("Amintiri din copilarie"), acestebasme isi au ca spatiu de desfasurare tot satul arhaic, iarprotagonistii oameni de aceeasi teapa c matusa Mariuca, cuTrasnea Sunt povesti fantastice cu multe aluzii "realiste", chair parodii,dupa cum observa Valeriu Cristea, dar urmarind schema basmelorpopulare, scriitorul le umple de viata. Toposul acestor povesti estesatul atemporal incremenit insa, in traditia lui, cu imparati si Feti-Frumosi, cu zmei si alte personaje malefice privite caracterologic.

S-a vorbit de o umanizare a fantasticului in basmele lui Creanga si intr-adevar, in "Povestea lui Stanpatitul", mai mult decat in oricare basm, suntem in fata unei nuvele. Este preluata din schema basmuluipopular, dar detaliul insufleteste intr-atata schema narativa, incat acestea devin fapte de viata, mai ales caexcesul de naratiune este inlocuit cu dialogul si psihologicul, pentru a fi spuse, nu pentru a fi repovestite. Inbasmul popular nu se pot intalni asemenea nuantari psihologice, cum apar in "Povestea lui Harap-Alb".

De altfel, in basmul lui Ion Creanga este prezent mereu regizorul acestui spectacol de esnta populara: "Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii". In final, la nunta imparatesei participainsusi "creatorul" basmului: "Si mai fost-au poftiti inca: crai, craiese si-mparati, oameni de sama bogati, si-unpacat de povestitoriu, fara bani in buzunariu". Intr-un fel Creanga este in ipostaza clasicului, care urmarestecaracterologica.

Deformarile fata de basm sunt mai vizibile cand se urmareste configuratia personajelor. Suntpersonaje preluate dinbasme, altele, separe, inventate de scriitor, dar fara a fi fantastice, doar cu malformatiispeciale, hiperbolizandu-le obisnuitul (cei cinci insotitori ai lui Harap-Alb). De altfel, chiar scriitorul vorbeste denatura umana a personajelor din basm. Personajele ce compun alaiul lui Harap-Alb au figura de om, dar cutrasaturi fizice sau de caracter amplificate pana la caricatura, frizand grotescul. Sunt personaje venite parcadin tablourile lui Hieronymus Bosch sau din opera lui Rabelais.

Grotescul nu este insa terifiant, ci provoaca rasul, pentru ca personajele sunt blande, chiar diavoli fiind("Poveste lui Danila Prepeleac").

In realizarea povestilor sale, Creanga a pornit de la modele populare, reactualizand teme de circulatieuniversala cu o vechime uneori mitica. S-au descoperit asemanari intre "Capra cu trei iezi" si un motiv dinfabulele lui La Fontaine, intre "Soacra cu trei nurori" si un basm armean, intre "Punguta cu doi bani" si unelepovesti indiene sau intre "Povestea lui Harap-Alb" si "Omul fara barba" alui Ewmile Legrand.

Notabil este faptul ca naratorul retine doar aspectele esentiale etern-umane.

"Soacra cu trei nurori"pe prim paln evolueaza realatiilemaligne intre soacra si nora, in "Capra cu trei iezi" viata grea a unei vaduve sarmane cu multi copii, in "[Povestea porcului"- fidelitatea sotiei fata de sot, iarin "Povestea lui Stan patitul" este o parabola despre instabilitatea femeii. Fie ca este un rapsod al existenteiromanesti, iar opera sa este "epopeea poporului roman", fie ca este un moralist urmarind caracterologia, fie ca este artist al

cubvantului intre naratiunea dialogica si monologica, Ion Creanga are o contributie majora indefinitivarea literaturii romane, ca valoare de sine statatoare prin capodopere