UNIVERSITATEA DE STAT - PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Specializarea: SISTEME BANCARE EUROPENE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

INVESTIŢIILE STRĂINE ÎN SISTEMUL

BANCAR ROMÂNESC

Coordonator ştiinţific:

CONF. UNIV. DR. RĂDULESCU MAGDALENA

Absolventă:

DRĂGNOIU FLORINA

2011

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................3

CAPITOLUL 1. GLOBALIZAREA ACTIVITĂŢII BANCARE..................4

1.1. Tendinţe în activitatea bancară internaţională..........................41.2. Expansiunea băncilor pe plan

internaţional.............................111.3. Caracteristicile marilor companii bancare

interaionale...........20

CAPITOLUL 2. EVOLUŢIA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA...25

2.1.Restructurarea sistemului bancar...............................................252.2.Privatizarea................................................................................362.3.Penetrarea sistemului bancar de către bancile din străinatate....422.4.Structura actuală a sistemului bancar din România...................49

2

CONCLUZII......................................................................................................63

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................67

ANEXE...............................................................................................................68

INTRODUCERE

Sistemul bancar are un rol important în susţinerea şi dezvoltarea economică a unei ţări prin mobilizarea şi alocarea economiilor către cele mai rentabile utilizări şi prin funcţionarea optimă a sistemului de plăţi.

Fundamentarea unui sistem bancar care să îşi îndeplinească funcţiile de bază în condiţii de eficienţă a fost impusă şi în România de trecerea la economia de piaţă. Aceasta s-a realizat prin adoptarea unei noi legislaţii care a pus bazele unui sistem bancar pe două nivele, respectiv o bancă centrală şi mai multe bănci coordonate de banca centrală. Banca centrală are capitalul deţinut integral de stat şi este numită Banca Naţională a României.

Apariţia băncilor străine pe piaţa bancară românească a intensificat concurenţa, a lărgit gama serviciilor oferite şi a ridicat standardul calităţii acestor servicii. Prin majorarea rapidă a cotei lor de piaţă, băncile cu capital străin au obligat băncile autohtone să-şi sporească eficienţa şi să-şi reducă ecartul dintre dobânzile active şi pasive prin reducerea costurilor.

Modalitatea cea mai rapidă aleasă de autoritatea bancară de a introduce modificări de comportament şi strategie, de a încuraja capitalizarea sistemului bancar asigurându-i astfel independenţă faţă de Guvern şi sectorul public, constă în privatizarea băncilor.

În orice analiză economică a tranziţiei româneşti, cercetarea evoluţiei sistemului bancar ocupă cu necesitate unul din primele locuri. Nu e nevoie – pentru a justifica afirmaţia făcută – decât să comparăm dimensiunea sistemului bancar (după orice criteriu) cu dimensiunile celorlalte tipuri de intermediari financiari (celelalte modalităţi de plasare a economiilor în sistemul economic) - piaţa de capital şi asigurările.

Concluzia este clară: sistemul bancar deţine o majoritate zdrobitoare prin intermedierea financiară şi, ca atare, este şi principalul responsabil al plasării economisirilor.

Există prin urmare o legătură directă între restructurarea întreprinderilor şi sistemul bancar.

Tabloul prezentat până acum ar fi unul simplist şi (incorect) dacă am lăsa la o parte un alt element major, cu influenţe uneori decisive: politica economică a statului sau decizia politică.

Înţelegera cât mai corectă şi cât mai profundă a situaţiei actuale şi a evoluţiei sistemului bancar presupune:

- recunoaşterea legăturii naturale dintre sistemul bancar şi economie;- identificarea răspunsului la acele probleme;

3

- înţelegerea tranziţiei: este o perpetuare a soluţiilor eronate (tranziţie eşuată) sau un efort de adoptare, mai lentă sau mai rapidă a soluţiilor corecte (tranziţie reuşită, cu corolarul ei – dezvoltarea economică).O prezentare generală a activităţii bancare face obiectul capitolului I, iar în capitolul al

II lea lucrarea analizează evoluţia sistemului bancar din România.

1. GLOBALIZAREA ACTIVITĂŢII BANCARE

1.1. TENDINŢE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ INTERNAŢIONALĂ

1.1.1 Internationalizare şi concentrare bancară

Internaţionalizarea bancară reprezintă un proces al extinderii activităţilor bancare,dincolo de frontierele geografice.Globalizarea bancară poate fi definită prin stadiul în care serviciile bancare au o arie de răspândire mondială, în termeni geografici, devenind astfel universale. Semnificaţia termenului “global” nu presupune o singură direcţionare a activităţilor în străinătate, ci o multitudine de asemenea direcţionări.

Internaţionalizarea reprezintă, din acest punct de vedere, primul stadiul, premergător globalizării.

Activitatea bancară a cunoscut întotdeauna o dimensiune internaţională care s-a conturat o data cu Renaşterea, moment în care apar primii bancheri, şi primele bănci cu activitate internaţională, aşa cum a fost banca Medici , din Florenţa. Procesul a continuat în timp, astfel încât lumea industrializată trăieşte astăzi al treilea val al internaţionalizării bancare.

În primul val se încadrează mişcarea internaţională a capitalurilor, care a avut loc din 1870 până la începutul primului război mondial. În această perioadă băncile de afaceri britanice şi băncile coloniale engleze au deţinut supremaţia.

Al doilea val are loc intre cele două războaie mondiale , fiind marcată de caracterul distinct al rivalităţii financiare anglo-americane , de supremaţia New York-ului asupra Londrei, dar este stopată din nou de criza economică din 1929. În cadrul sistemului monetar de la Bretton –Woods ( SUA), băncile private interveneau putin în afara câmpului tradiţional de finanţare a schimburilor comerciale internaţionale. Sistemul de la Bretton-Woods s-a dezintegrat, proces finalizat în 1971-1973, pe măsură ce încrederea în dolar a scăzut datorită inflaţiei din economia americană şi sub influenţa faptului că în 1958 demarează convertibilitatea principalelor monede europene.

Astfel că, la începutul anilor ’60, marile bănci comerciale americane au iniţiat al treilea val de internaţionalizare bancară. Acestea s-au stabilit in City-ul londonez, care se bucura de o legislaţie bancară liberală. Această situaţie a avut ca efect crearea unei adevărate pieţe offshore, a eurodolarilor, localizată în City, băncile americane asigurând capitalurile necesare finanţării investiţiilor în Europa. Exemplul a fost repede imitat de omologii lor din coloniile britanice, de japonezi, francezi care nu au reuşit totuşi să influenţeze negativ reputaţia băncilor americane.

4

Se observă că această ultimă fază a procesului de internaţionalizare este legată de expansiunea pieţei eurodevizelor. Timp de 20 de ani, reţelele externe ale marilor bănci, creditele internaţionale şi pieţele de eurodevize urmează un proces de evoluţie ascendentă, foarte strâns corelată. Ele constituie trei moduri de manifestare ale aceluiaşi fenomen : apariţia şi afirmarea unui veritabil sistem financiar internaţional care, după primul şoc petrolier ( 1973), va înlocui instituţiile financiare publice, consacrate prin acordul de la Bretton-Woods. Ţările producătoare de petrol preferă să-şi plaseze capitalurile în bănci internaţionale, iar acestea din urmă le vor acorda ca împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare.

Politica de control asupra schimbului monetar, menţinută, în majoritatea ţărilor dezvoltate, până la sfârşitul deceniului 1970, a determinat o separare a activităţilor bancare interne de cele internaţionale desfăşurate, în cea mai mare parte, în cadrul pieţelor de eurodevize. Liberalizarea mişcărilor de capitaluri , pe parcursul deceniului 1980, a condus la interpenetrarea accentuată a acestor doua tipuri de activităţi.

La începutul anilor ’80, procesul de internaţionalizare bancară se modifică datorită mai multor factori: crizei de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare ; a defalţiei care provoacă scăderea ratei dobânzii nominale şi care permite reluarea activităţii pieţelor de obligaţiuni în dezavantajul intermedierii bancare internaţionale; schimbării identităţii celor care acordă sau iau împrumuturi în cadrul sistemului internaţional, care va contribui la dezvoltarea pieţelor de capitaluri. În urma acestui proces, băncile comerciale îşi vor modifica strategia internaţionala, realizând activităţi specifice băncilor de afaceri, iar băncile de investiţii americane ( investment bank), băncile de afaceri engleze ( merchant bank) şi casele de titluri japoneze sunt aduse în prim-planul scenei internaţionale.

Această ultimă fază a internaţionalizării a determinat intărirea băncilor americane, europene şi japoneze. Japonia devine în anul ’80 primul creditor al lumii şi Tokyo a doua piaţă financiară mondială, capitalizarea sa bursieră depăşind-o chiar pe cea a New York-ului între 1989-1990.

Începutul anilor ’90 marchează încetinirea fenomenului de internaţionalizare, ca urmare a crizelor care au zdruncinat sistemul financiar internaţional, a noilor strategii adoptate de băncile internaţionale ca răspuns la eforturile de cooperare internaţională. Băncile renunţă treptat la bătălia pentru a câştiga cote de piaţă cu orice preţ, se orientează spre activităţi domestice, fiind constrânse de necesitatea asanării bilanţurilor şi a creşterii fondurilor proprii.

Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor unităţilor bancare a creat ceea ce s-a numit o tehnostructură financiară transnaţională. În prezent , marile bănci comerciale deţin monopolul asupra gestiunii mecanismelor de schimb, executării plăţilor şi reglementărilor internaţionale, prin transferul de devize în reţeaua lor de corespondenţe. Piaţa de schimb este, ea însăşi, o creaţie a băncilor comerciale. 1

În ţările care au promovat o economie modernă, s-a manifestat o tendinţă de concentrare a capitalului bancar, de creştere a rolului marilor bănci în sistemele bancare nationale cât şi internaţionale.

În Anglia, cele cinci mari bănci londoneze ( Lloyd’s Bank, Midland Bamk, Barkley’s Bank, National Bank Provincial Bank şi Westminster Bank) şi-au stabilit poziţia preluând prin fuziune şi faliment multe bănci mici şi mijlocii.

Sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii cuprinde o reţea bancară vastă şi puternică formată din 13000-15000 de bănci, dintre care aproximativ 5000 sunt bănci naţionale, membre ale Sistemului Federal de Rezerve(FED). Acesta este constituit din 12 bănci

1 Simona, Gaftoniuc, Finanţe Internaţionale, Ed. Economică, 2000, pag.103.

5

federale de rezerve cu sediul in 12 oraşe principale americane. Banca Federală de Rezerve din New York este cea mai mare (30% din active) , celelalte fiind bănci ale statelor. Creşterea numărului de bănci comerciale care fac operaţiuni în afara SUA, este evidenţiată de internaţionalizarea sistemului bancar american. În procente, proprietăţile băncilor străine în SUA au crescut de la 6% în 1976 la 19%în 2001. În acelaşi an, băncile străine deţineau în jur de 17% din totalul depozitelor bancare din SUA, 13% din împrumuturile bancare şi mai bine de 25% din totalul împrumuturilor de afaceri. Evident , băncile străine reprezintă o forţă pe piaţa financiară americană.

În Franţa, numărul băncilor a înregistrat o creştere de la 400 în 1990 la 490 în 2000. De asemenea internaţionalizarea sistemului bancar francez s-a intensificat , în 2000, printre primele zece bănci din lume regăsindu-se : Crẻdit Agricole Mutuel, Banque Nationale de Paris şi Crẻdit Lyonnais. Pe plan extern , băncile franceze au reuşit sa depaşească Marea Britanie şi Germania , deţinând cea de-a doua reţea mondială după SUA.

Băncile japoneze, secondate de cele franceze, s-au angajat într-o puternică acţiune de implant în exterior. În 1964 , în primele 20 de bănci mondiale , exista doar o singură bancă japoneză şi era ultima , băncile americane regăsindu-se în număr de noua. După patru decenii , Japonia se afla pe primul loc, cu 12 bănci mondiale, 6 ocupând primele poziţii, în timp ce SUA nu au nici o reprezentantă în topul celor 20 de bănci mondiale. În prezent , cele mai puternice bănci din lume sunt cele japoneze.

Cele mai puternice sisteme de bănci străine deţin în ordine : Japonia (27,6%), Franţa (9,5%), Anglia (7,9%) şi Germania cu 7,1%, din totalul activelor internaţionale. Participaţiile bancare în străinătate a principalilor creditori au, de regulă, un caracter reciproc.

Băncile mari din toată lumea au folosit multe modalităţi pentru a-şi extinde operaţiunile pe plan internaţional.

Practic, o bancă nu se poate implanta în străinătate decât în condiţiile existenţei unor acorduri semnate între ţara de origine şi ţara gazdă. Pentru o bancă există trei modalităţi clasice de a se implanta în afara ţării de origine : sucursale, filiale, agenţii şi birouri de reprezentare.

Operaţiunile bancare internaţionale pot fi efectuate fie în ţara împrumutătorului, fie în cea a împrumutatului sau prin acord , într-o ţară terţă (zonă bancară liberă). Astfel, Londra şi Luxemburg pot fi considerate zone bancare libere, alături de : Singapore, Hong Kong, Panama, Cayman şi Bahrain.

Principalele servicii internaţionale oferite de băncile străine clienţilor sunt : cumpărarea şi vânzarea de valută străină(FOREX) ; acceptarea depozitelor în eurovalută şi împrumuturile în eurovalută ; vânzarea şi subscrierea obligaţiunilor, notelor şi acţiunilor în valute naţionale şi euro ; împrumuturile asigurate ; servicii de consultanţă asigurate de băncile internaţionale ; servicii universale de banking şi one-stop shopping.

Putem spune că, băncile străine reprezintă un segment important , în majoritatea ţărilor dezvoltate, avănd un rol deosebit în sprijinirea societăţilor transnaţionale, cărora le promovează interesele în întreaga lume.

Sub influenţa dublului efect al noului mediu concurenţial (asupra activităţilor prestate şi rentabilităţii obţinute), bãncile şi-au reactualizat strategiile aplicate. Ca urmare, în ultimele două decenii, sistemele bancare ale ţărilor capitaliste dezvoltate au fost supuse unui puternic proces de schimbare:

În primul rând, a avut loc un puternic proces de internaţionalizare a sistemelor bancare din ţările dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe

6

glob, aceste bănci consideră extinderea pe alte pieţe ca parte integrantă a politicii lor de dezvoltare.

A doua tendinţă este puternicul proces de concentrare a activităţii bancare. Amploarea operaţiunilor derulate, fondurile tot mai mari care sunt solicitate de clienţi, riscurile de insolvabilitate ale debitorilor, cât şi dorinţa de a-şi mãri câştigurile şi puterea de penetrare pe alte pieţe şi, în consecinţã, ocuparea unui loc dominant în viaţa valutar-financiarã internaţională au determinat accentuarea procesului de unificare a băcilor în monopoluri, consorţii, sindicate sau alianţe bancare. Marile bãnci gigantice şi grupuri financiare se unesc, fuzioneazã, dominând şi controlând întreaga activitate în domeniu. „Asistãm astãzi la o aşa numitã mergermanie (mania fuziunilor), cei mari devin tot mai mari şi mai puternici”. Aceasta este o problemã actualã cu implicaţii adânci asupra pieţei mondiale şi a concurenţei internaţionale; au avut loc – şi nu sunt excluse nici în viitor – schimbãri importante în ceea ce priveşte centrele de putere ale lumii contemporane.

De exemplu, în Uniunea Europeanã, numãrul fuziunilor şi achiziţiilor bancare se prezintã comform: (Anexa- 1, Tabel-1).

Prima mare fuziune din UE este cea dintre UniCredito şi HVB, din iunie 2005. Astfel, mãrimea activelor a transformat grupul bancar italian în lider de piaţă în Europa Centrală şi de Est.

Globalizarea bancară se realizează nu numai geografic, la scară planetară dar şi structural marile grupuri financiare internaţionale structural; fiind adevărate conglomerate care includ, pe lângã bănci, societăţi de asigurare-reasigurare, fonduri de investiţii ori de pensii, activităţii pe piaţa de leasing, capabile sa ofere aşa- numite servicii financiare integrate. Banca, sub denumirea ei cea mai recenta de “instituţie de credit”, devine de fapt o megabancă sau o instituţie de credit extrem de diversificată2. Aşa se explica dezbaterea interesantã cu privire la viitorul bãncilor: bancă universală sau bancă specializată? Însuşi guvernatorul BNR s-a referit nu de mult la această problemă. La nivelul întregii Europe, primele 10 bãnci internaţionale deţineau active totale de peste 10.000 miliarde dolari SUA; clasamentul lor, pe baza bilanţurilor de la 31 decembrie 2004 (Anexa A-1, Tabel-2).

Succinta prezentare de mai sus aratã cã procesul globalizãrii bancare a devenit o realitate esenşială zilelor noastre, care exercitã o influenţă extrem de puternicã nu numai asupra economiei, ci asupra lumii contemporane.

Globalizarea bancarã reprezintã stadiul în care serviciile bancare au o arie de rãspândire mondialã, devenind universale. Serviciile bancare universale presupun armonizarea reglementãrilor bancare, secondatã de ridicarea barierelor din calea unei competiþii deschise pe toate pieţele, creşterea numărului valutelor în care opereazã şi implantarea de sedii în strãinãtate.3

1.1.2. Alianţe bancare

2 Emanuela Mihaela Savu - “Tendinţe privind globalizarea sistemului bancar internaţional”, - http://store.ectap.ro/articole/210.pdf, p. 88.3 Balino, T.J.T., Ubide, A., „Finance and Development”, June 2000 Bari, I. (2001). Globalizare şi probleme globale, Editura Economicã, Bucureşti, p. 91.

7

Dacã în anii ’60 internaţionalizarea lua amploare din nevoia de a însoţi dezvoltarea firmelor multinaţionale, astãzi bãncile trebuie sã fie profitabile şi competitive, ceea ce le face sã privilegieze alte forme de internaţionalizare, cum ar fi:

creşterea externã; cooperarea sub formã de alianţe.

Alianţele bancare devin o alternativã posibilã la modurile de creştere tradiţionale, luând forme diverse, de la acorduri de distribuţie a produselor şi serviciilor financiare pânã la crearea unei noi entitãţi. Acestea s-au înmulţit, s-au multiplicat, oferind avantaje specifice, în raport cu creşterea internã şi restructurãrile.

Printre avantajele unei alianţe bancare pot fi menţionate: economisirea de fonduri proprii şi reducerea costurilor legate de penetrarea unei pieţe

strãine; atunci când se realizeazã o investiţie de capital importantã, participã toţi partenerii

alianţei; posibilitatea bãncilor sã pãstreze o autonomie relativã şi sã le dea posibilitatea sã rupã

un acord; banca poate sã aleagã la partenerul sãu doar o anumitã activitate; gestionarea alianţei este mult uşuratã faţã de cazul achiziţiilor sau al fuziunilor;

prin alianţã se poate pãtrunde pe o piaţã cu acces dificil. Astfel, piaţa germanã rãmâne în general foarte deschisã alianţelor.

Pe o piaţã în continuã evoluţie, firmele multinaţionale cer partenerilor lor financiari sã aibã o mãrime internaţionalã comparabilã. Dimensiunea alianţei determinã:

competitivitatea dublatã de o variatã gamã de produse; rentabilitatea costurilor de informare legate de activitãţile financiare; întreţinerea unei reţele globale cu clientela.

Alianţele, ca formã elaboratã de parteneriat, au înlocuit progresiv primele tentative de cooperare, care se limitau la acorduri-cadru. Cooperarea (comercialã, tehnologicã etc.) viza crearea efectelor de reţea, mai ales în banca de detail.

Dupã modelul firmelor din industrie, dupã anii ’60 s-a încercat demonstrarea existenţei unei legãturi între gradul de concentrare şi performanţele bancare. Pe o piaţã cu concurenţã redusã, profitul obţinut de bãnci creşte considerabil prin practicarea unor bonificaţii scãzute la depozite şi a unor dobânzi ridicate la credite. În plus, bãncile îşi asigurã cote de piaţã relativ stabile, recunoscând tacit prezenţa concurentului pe piaţã. Dacã între cele douã variabile (performanţa şi concentrarea) existã un raport direct, nu înseamnã cã şi concentrarea garanteazã stabilitatea bãncii.

„Instituţiile financiare din întreaga lume se integreazã într-un ritm rapid. Numãrul acestor instituţii este în scãdere, dimensiunea lor medie este în creştere şi sunt puţine sãptãmânile când nu sunt anunţate noi fuziuni sau achiziþii” (Balino, Ubide, 2000). Într-adevãr, ultimii doi ani au marcat crearea, ca rezultat al câtorva fuziuni, a celor mai mari grupuri bancare din lume. În SUA, ridicarea în 1994 a restricţiilor asupra activitãţii bancare a atras un val de fuziuni, iar procesul de integrare europeanã a intensificat integrarea grupurilor în Europa – integrare încurajatã şi de introducerea monedei euro în ianuarie 1999. În cazul multor pieţe emergente cum ar fi Argentina, Brazilia şi Coreea, integrarea este de asemenea în curs, bãncile urmãrind sã devinã mai eficiente şi mai apte sã facã faţã şocurilor.

Procesul de integrare nu a fost limitat de graniţele naţionale. Globalizarea a fost dominatã de exploatarea potenţialului de creştere din economiile emergente de cãtre grupurile

8

bancare din ţãrile industrializate, fapt confirmat de extinderea bãncilor spaniole în America Latinã, a celor germane în Europa de Est şi a celor americane în estul Asiei. Într-un ritm oarecum mai lent, are loc integrarea internaţionalã între bãncile din ţãrile industrializate, iniţial sub forma alianţelor strategice care oferã unele dintre beneficiile diversificãrii, evitându-se costurile combinãrii unor culturi manageriale diferite.

Progresul tehnic şi mai ales dezvoltarea impresionantã a serviciilor bancare şi de brokeraj prin internet au permis globalizãrii sã treacã dincolo de structura proprietãţii conglomeratelor financiare şi sã afecteze pieţele de retail. De fapt, numeroase bãnci folosesc operaţiunile online pentru a se extinde pe pieţe strãine, evitând costurile construirii unor reţele de filiale.

Mai mult, alianţele dintre mari bãnci şi companii de telecomunicaţii sugereazã faptul cã, în viitor, competiţia pe pieţele „electronice” va fi acerbã. În plus, apariţia bãncilor virtuale şi a banilor electronici a creat posibilitatea dezvoltãrii instituţiilor nonbancare care colecteazã fonduri şi oferã credite publicului.

În toatã Europa, bãncile fuzioneazã sau formeazã alianţe la o scarã tot mai largã, aceasta conducând la creşterea rentabilitãţii. În ultimii ani, bãncile care cumuleazã o pãtrime din valoarea de piaţã a bãncilor europene au fost implicate în diverse tipuri de fuziuni care au vizat mai ales pieţele interne. Fuziunile şi preluãrile de control se multiplicã, dar bãncile Europei par sã se orienteze cãtre o concentrare între frontiere4.

Ca aspect pozitiv, fuziunile şi achiziþiile bancare, dacã sunt viabile, vor conduce la reducerea costurilor şi creşterea profitabilitãţii, atât în beneficiul clienţilor, cât şi în cel al acţionarilor. Globalizarea va facilita dispersarea riscurilor bancare şi va îmbunãtãţi performanþele generale ale economiilor individuale prin ameliorarea alocãrii resurselor.

În ceea ce priveşte aspectele negative, dacã integrarea merge prea departe, poate conduce la abuzuri datorate poziţiilor de piaţã dominante şi la probleme de hazard moral, cum ar fi cazul în care instituţiile sunt considerate „prea mari pentru a putea falimenta”. În plus, implicarea excesivã pe pieţele strãine fãrã o cunoaştere suficientã a condiţiilor specifice economiei locale poate spori vulnerabilitatea bãncilor individuale.

1.1.3. Zone bancare libere

Operaţiunile bancare internaţionale pot fi efectuate fie în ţara împrumutãtorului, fie în ţara împrumutatului. Astfel, mai multe centre bancare (New York, Frankfurt, Paris, Tokio) sunt, în acelaşi timp, centre internaţionale.

În cazul în care împrumutãtorul şi împrumutatul cad de acord, operaţiunea se poate derula într-o ţarã terţã. Este cazul City-ului londonez, care continuã sã joace un rol important pe piaţa bancarã internaţionalã. În acest sens, Londra şi Luxemburgul pot sã fie considerate ca zone bancare libere, adicã spaţii geografice unde autorităţile locale au permis dezvoltarea activitãţii bãncilor, în condiţiile unor „constrângeri” mai puţine.

4Spectacularã este alianţa din 1990, în Olanda, între douã rivale: Allgemeine Bank Nederlanden (ABN) şi Amsterdam – Rotterdam Bank (AMRO). Noua entitate, ABN – AMRO Bank, este a zecea bancã internaţionalã din Europa („The Banker”, septembrie 2002), p. 94.

9

O nouã zonã liberã o constituie Singapore, unde iniţiativa puterii publice locale a dorit sã creeze toate condiţiile unei pieþe financiare internaţionale. Dezvoltarea acestei zone libere a început în 1969, prin scutirea de la impozitare a veniturilor nerezidenţilor deţinãtori de depozite în devize strãine.

Hong Kong şi Singapore au profitat de dificultãţile de operare datorate restricţiilor impuse de cadrul legislativ din Japonia. Acele bãnci care aveau nevoie de o bazã pentru operaţiuni regionale au fost atrase cãtre aceste centre prin poziţia comercialã şi prin promovarea lor ca centre financiare, prin facilitãţi acordate de guvernele acestor „state-oraşe”. „Se poate susţine cã niciuna dintre aceste ţãri nu a scãpat rigorilor clare ale internaţionalizãrii din ultimul timp. Amândouã au economii extrem de deschise, fiind centrele unor forþe similare de integrare globalã (de exemplu, în privinţa deschiderii comerciale, în 1993, totalul importurilor şi al exporturilor relative la PIB erau de 252% pentru Hong Kong, respectiv 279% pentru Singapore). Dar în una din acestea investitorii instituţionali au avut o participare externã egalã cu zero, în timp ce în cea de-a doua aceasta era de 60%. Aceastã diferenþã se poate explica prin alegerile de politici diferite. Responsabilii Fondului Central de Economii din Singapore investeau numai în active financiare interne, în timp ce managerii fondurilor din Hong Kong optaserã pentru o direcţie complet diferitã” (Hirst, Thompson, 2000, p. 73).

Constituirea de zone libere s-a remarcat şi în centrele offshore – aşa-numitele „paradisuri fiscale”, situate, de obicei, în zone insulare (Caraibe, Bahamas, Channel Islands, Isle of Man etc.).

Apariţia centrelor financiare offshore a fost semnalatã încât la începutul anilor 1970, crearea lor datorându-se acþiunii conjugate a mai multor factori:

înregistrarea pe pieţele financiare internaţionale a unor dezechilibre importante ca urmare a primului şoc petrolier. Aceastã situaţie a impus dezvoltarea unor noi canale prin intermediul cãrora ţãrile exportatoare de petrol sã poatã investi fondurile şi sã finanţeze dezechilibrele înregistrate în balanţele de plãţi ale altor ţãri;

tendinţa tot mai evidentã a instituţiilor financiare de a cãuta o mai mare profitabilitate pe pieţele euro, profitabilitate facilitatã de lipsa obligativitãţii respectãrii anumitor reglementãri în vigoare pe pieţele interne;

eforturile întreprinse de unele ţãri mici şi sãrace pentru înfiinţarea acestor centre în scopul creãrii de noi locuri de muncã şi facilitãrii dezvoltãrii economice, prin generarea de venituri.Aceşti factori au condus la dezvoltarea rapidã a activităţii centrelor financiare offshore,

care pânã în 1976 a înregistrat o creştere medie anualã de 50% (raport FMI), fãcând concurenţã directã centrelor financiare tradiţionale Londra şi New York.

Aceste centre au atras sucursale ale bãncilor strãine, stimulate de impozite minimale, absenţa unei legislaţii sau caracterul ei permisiv. În acest mod, autorităţile locale au dorit sã favorizeze generarea de venituri ºI ocuparea forţei de muncã.

„Deseori, bãncile care opereazã reprezintã, de fapt, doar conturi deschise la un birou de avocaturã sau un spaţiu dotat cu un ghişeu şi un telefon. Totuşi, fiecare centru are sute de reprezentanţe ale bãncilor internaţionale sau multinaţionale. Motivul îl constituie faptul cã aceste sedii sunt folosite de bãncile multinaţionale ca centre de înregistrare a tranzacţiilor realizate în afara reglementãrilor obişnuite. De exemplu, bãncile din New York folosesc centrele offshore din Caraibe (care sunt în aceeaşi zonã orarã) pentru a înregistra o anumitã parte a tranzacţiilor lor, cu scopul de a evita reglementãrile americane şi a beneficia de

10

facilitãţi fiscale. Astfel, depozitele constituite la bãnci din centrele offshore nu sunt supuse reglementãrilor americane referitoare la rezerva minimã obligatorie”. 5

Centrele offshore se caracterizeazã prin urmãtoarele elemente: cadrul legislativ este deosebit de permisiv (reglementãri simple în ceea ce priveşte

transferul de bani, sistemul contabil, acţionari); desfãşurarea tranzacţiilor are loc între nerezidenţi, volumul afacerilor derulate de

clienţii nerezidenţi depãşind cu mult volumul afacerilor derulate de rezidenţi; volumul minim pentru constituirea unui depozit este relativ ridicat, ceea ce determinã

operaţiuni angro; confidenţialitatea operaţiunilor şi secretul bancar;

de regulã, facilitãţile fiscale şi legislative vizeazã numai afacerile internaţionale (astfel este evitatã concurenţa faþã de firmele autohtone);

bãncile sunt, în general, exceptate de la taxele locale sau plãtesc o ratã simbolicã; sunt utilizate adesea pentru obţinerea de împrumuturi în eurovalute la dobânzi mici.

Aceste trãsãturi caracteristice au o foarte mare importanþã deoarece au fãcut Centrele offshore extreme de atractive în întreaga lume. Dar, ca orice process contradictoriu, permisivitatea prea mare – dupã mulţi specialişti chiar exageratã – a dus la „scurgerea” de mari capitaluri din diverse ţãri şi, ceea ce este grav, la ascunderea surselor unor operaţiuni financiare, monetarvalutare de mari proporţii. Acesta este încã un motiv ca lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate sã fie intensificatã, ceea ce ar contribui la închiderea canalelor de drenare a fondurilor internaţionale şi la combaterea unor îmbogãţiri nejustificate.

Rezultã cã zonele bancare libere, alãturi de alianţele bancare, reprezintã aspecte esenţiale care exercitã o mare influenţã asupra strategiilor şi politicilor financiar-monetare, în procesul globalizãrii. De aceea, asemenea aspecte sau tendinţe ale lumii contemporane ar putea fi omise într-o apreciere de ansamblu asupra lumii în care trãim.

5 Ionescu, L. C. Instituţii şi activitãţi financiar-bancare, Editura IBR, Bucureşti 2001, p. 4-11.

11

1.2. EXPANSIUNEA BĂNCILOR PE PLAN INTERNAŢIONAL

1.2.1. Reacţiile băncilor internaţionale la modificarea climatului economic global

Industria financiar-bancară a fost în particular afectată de aceste modificări, care au culminat cu criza lumii financiare din anul 1998, când imediat după prăbuşirea Asiei a urmat Rusia, apoi Brazilia şi întreaga Americă Latină au ajuns pe marginea prăpastiei. Ca urmare, acţiunile băncilor din ţările cu economie dezvoltată au scăzut de la vârful din iunie până în octombrie, în medie, la jumătate. În mare, factorii care au avut cel mai puternic efect asupra modificării industriei bancare pot fi grupaţi în patru clase:

1. Liberalizarea pieţelor şi a instituţiilor financiare. În cadrul procesului de control a activităţii bancare, mai ales în ţările europene, au fost utilizate patru măsuri: asigurarea depozitelor prin constituirea fondului de rezervă şi a provizioanelor de risc; reglementarea dobânzii prin stabilirea de niveluri maxime la dobânzile pentru depozite; bariere geografice; separarea băncilor comerciale de alţi intermediari financiari.

Tendinţa de liberalizare a început încă din anii ’60, când băncile americane şi europene au început să descopere modalităţi de ocolire a prevederilor legale restrictive; acest proces a fost consolidat în anii ’70, ca rezultat a 3 factori: rata înaltă a inflaţiei, care a făcut ca limitarea dobânzilor pentru depozite să-şi piardă sensul; accelerarea inovaţiilor tehnologice, care a provocat erodarea barierelor geografice; creşterea rivalităţii între pieţele naţionale, care au crescut presiunile în favoarea liberalizării.

În prezent liberalizarea s-a extins puternic, începând să afecteze chiar şi Japonia. În SUA, legea Glass-Steagall, care nu permitea o concurenţă directă între băncile comerciale şi cele de investiţii a fost modificată astfel încât băncile comerciale se pot implica în garantarea şi tranzacţionarea acţiunilor, în vânzarea obligaţiunilor şi a asigurărilor, deşi încă le este interzisă garantarea acestora din urmă. Acest fapt a înăsprit puternic concurenţa pe piaţa financiară; în plus, noii intraţi au fost avantajaţi de faptul că nu au trebuit să respecte reglementările legale impuse băncilor. De exemplu, prin Acordul de la Basel, din 1988, un comitet al bancherilor internaţionali, sub preşedenţia lui Peter Cooke de la Bank of England, s-a stabilit ca până în 1992 băncile active internaţional trebuiau să aibă un capital egal cu 8% din activele supuse riscului6.

În acest moment există trei clase de creditaţi din acest punct de vedere: cei pentru care băncile trebuie să pună deoparte toţi cei 8% (toate instituţiile nefinanciare, indiferent de solvabilitatea acestora) , cei pentru care trebuie pusă deoparte o cincime din aceşti 8% şi cei pentru care nu trebuie constituite provizioane. în ultimele două categorii intră creditele acordate băncilor din tarile OECD sau ţărilor însăşi, inclusive Mexicul şi Coreea de Sud. Deci creditarea unei bănci din Mexic necesită doar o cincime din capitalul necesar pentru creditarea lui IBM. Instituţiile financiare nonbancare, de exemplu fondurile mutuale, nu au astfel de cerinţe de capital, deci cel puţin în teorie, pot împrumuta capital mai ieftin.

2. Instabilitatea financiară internaţională. La creşterea instabilităţii şi-a adus aportul internaţionalizarea şi globalizarea pieţelor financiare, volatilitatea ratei dobânzii şi a cursurilor de schimb ale monedelor şi accentuarea crizei datoriilor străine.

6 Coordonator Jenica Popescu, Revista Tinerilor Economisti, An II- Nr.2 Aprilie 2004, p. 7

12

3. Puternica dezvoltare a tehnologiei şi a informaticii. Deşi pe de o parte reprezintă un real ajutor pentru bănci, permiţându-le să-şi livreze serviciile mult mai ieftin şi mai rapid utilizând servicii de tip Phone Banking, Home Banking sau EBanking decât în metoda tradiţională, prin reţeaua unităţilor operative, reprezintă şi un factor de cost important, marile bănci americane cheltuind în medie aproximativ 1 mld. $ pe an pentru investiţii în tehnologie, iar Citicorp şi Chase Manhattan trecând în 2001 peste 4 mld. $. O problemă în plus e dată de faptul că, neputând renunţa la vechea reţea teritorială, se pierde o mare parte din efectul favorabil de reducere a costurilor, lucru lipsit de importanţă pentru noii intraţi în industria bancară, care folosesc direct doar noua tehnologie.

4. Accelerarea continuă a procesului inovaţiei financiare.Ca rezultat al acesteia numărul noilor servicii bancare şi non-bancare oferite pe piaţă de către bănci şi celelalte instituţii financiare creşte exponenţial în fiecare an.

Băncile americane par a fi în forma maximă; în 2000, profitul brut înainte de constituirea provizioanelor pentru riscul de creditare, a fost per total de peste 100 mld. $ iar rata medie a rentabilităţii industriei bancare a fost mai mare de 14%. Cu toate acestea situaţia nu e chiar atât de favorabilă. Calitatea portofoliilor de creditare a scăzut puternic în ultimii ani, la fel ca şi diferenţa între dobânda percepută la credite şi cea acordată pentru depozite. Deşi unele bănci s-au îndreptat spre noi domenii, cum ar fi Managementul Activelor, mai mult de 60% din profituri provin încă din depozite şi credite, iar din acestea aproximativ jumătate sunt riscante în cazul în care economia intră în recesiune şi cotaţiile bursiere o iau în jos. Datorită avansurilor făcute în informatică şi în teoriile financiare, acum marile companii îşi permit să-şi adune capitalurile necesare direct de pe piaţa capitalurilor, mai ieftin decât dacă ar apela la bănci. Acestea din urmă sunt obligate deci să coboare calitatea clienţilor creditaţi, care devin din ce în ce mai rău-platnici, însă preţul creditelor, dobânda percepută, nu reflectă corect riscul asumat de către bancă.

În Europa, o dată cu introducerea Euro prognozele sunt mai optimiste: o piaţă mai mare şi mai omogenă, costuri mai mici rezultate din economii de scară şi posibilitatea creării unor nume de marcă europene. Totuşi, o piaţă a capitalurilor mai omogenă va însemna că va fi mai ieftin pentru companii să atragă capitaluri evitând băncile, care vor încerca să-şi păstreze veniturile prin creşterea comisioanelor percepute şi vor apela la fuziuni pentru diminuarea costurilor. Acestea au înregistrat deja un nivel considerabil, în ultimii ani fiind implicat în diferite fuziuni peste ¼ din capitalizarea totală a băncilor europene, şi vor continua şi în viitor, inclusiv unele peste graniţe, însă pe cele mai mari pieţe financiare, Franţa şi Germania, schimbarea şi consolidarea vor fi foarte încete, datorită faptului ca există prea mulţi împrumutători din sectorul public iar pieţele sunt dominate de bănci publice (aparţinând oraşelor sau statului ) care nu arată entuziasm pentru cotarea bursieră.

13

În Japonia, după căderea bursei şi după cea a preţurilor terenurilor, băncile japoneze încă nu şi-au revenit. Cele mai mari bănci japoneze au înregistrat pierderi şi scăderi evidente în ceea ce priveşte rata rentabilităţii. Chiar excluzând costul provizioanelor pentru creditele nerecuperabile rata rentabilităţii a fost de doar aproximativ 5%. Datele oficiale arătau drept credite nerecuperabile o sumă de peste 76.000 mld. ¥ (632 mld. $), fiind constituite provizioane pentru ½ din acestea, dar cifra neoficială era de peste 100.000 mld. ¥ şi în creştere. Dacă în 1989 Moody’s a acordat un rating maxim, de “AAA”, pentru 6 bănci japoneze, în prezent, luând în considerare sprijinul guvernamental, o singură bancă a primit rating-ul “A”, iar 11 bănci japoneze lau primit pe cel minim, “E”, care înseamnă că banca respectivă n-ar putea supravieţui fără sprijin. În 10 ani acţiunile marilor bănci japoneze au scăzut la ¼ din valoare. Există totuşi unele semne optimiste. Noua autoritate monetară a Japoniei, FSA (Financial Supervisory Authority), a alocat băncilor 7.450 mld. ¥ pentru recapitalizare, adică ½ din capitalurile proprii ale acestora. Totodată Nippon Credit Bank şi Long-Term Credit Bank au fost naţionalizate, iar o a treia, Hokkaido Takushoku, a fost închisă.

Afacerile tradiţionale bancare au intrat în declin în ultimii ani. În SUA, băncile şi societăţile de construcţii deservesc doar 28% din piaţa serviciilor financiare, ceea ce reprezintă doar jumătate din cota lor comună de piaţă de acum 20 de ani. Pentru posesorii de lichidităţi au apărut instrumente noi de economisire, care sunt liberalizate în toate ţările dezvoltate, chiar şi în Japonia, fiind utilizate în principal fondurile mutuale. Diferenţa dintre dobânda percepută şi cea plătită, de fapt câştigul băncii, a scăzut puternic datorită presiunilor împrumutătorilor şi a unor rate ale dobânzii scăzute.

Marja băncilor regionale din SUA a scăzut de la mai mult de 5,5% în anii ’70 la 4%, iar a celor din marile centre financiare a scăzut în mai puţin de un deceniu de la 3% la 1,1- 1,25 %7.

Datorită acestui declin băncile au fost obligate să apeleze la pieţele financiare pentru fonduri, care sunt mai scumpe, şi devin din ce în ce mai scumpe pe măsură ce agenţiile de rating reduc cotaţiile băncilor. Dacă în 1989, 21 de bănci private din întreaga lume au primit din partea agenţiei Moody’s rating-ul “AAA”, în 1999 doar Rabobank din Olanda l-a mai primit. Şi sprijinul guvernamental a devenit din ce în ce mai puţin implicit, deoarece costul politic al salvării unei bănci de la faliment cu ajutorul banului public a devenit foarte mare. Populaţia a protestat împotriva acestui ajutor, şi nu numai în Japonia sau în alte ţări din Asia, ci şi în Franţa, unde salvarea băncii Crédit Lyonnais a costat mai multe miliarde de franci. În plus şi acţionarii au devenit mai pretenţioşi, ei cerând, cel puţin în SUA şi Europa, o rată a rentabilităţii capitalului investit de 15-20%.

Soluţia poate veni fie din diminuarea costurilor, fie din creşterea veniturilor. Pentru scăderea costurilor, soluţia cea mai des folosită este realizarea de fuziuni, care în

plus prezintă avantajul că se obţine o unitate de mărime mare, devenind posibile economii de scară. Apare şi o accentuare a procesului de inovare, şi un control mai bun asupra rezultatelor cercetării, datorită faptului că probabilitatea că duplicarea nu va apărea e cu atât mai mare cu cât cota de piaţă e mai mare. Puterea de comercializare sporeşte şi ea substanţial prin creşterea mărimii.

7 Coordonator Jenica Popescu, Revista Tinerilor Economisti, An II- Nr.2 Aprilie 2004, p. 9.

14

De exemplu, noua Chase Manhattan, apărută prin fuzionarea băncilor Chase Manhattan, Chemical Bank şi Manufactures Hanover, a obţinut o economisire anuală de peste 2,5 mld. $ faţă de situaţia pre-fuziune. Reţeaua teritorială a celor 3 bănci, de peste 1.000 de unităţi operative, a scăzut la 500. Alte fuziuni de dimensiuni foarte mari din industria bancară din SUA sunt cele din 1998 dintre Wells Fargo şi Norwest ( în valoare de 34,4 mld.$ ), BankAmerica şi NationsBank (61,6 mld.$) şi Citicorp şi Travelers Group (72,6 mld.$). În industria bancară americană rata eficienţei exprimată prin raportul cheltuieli / venituri a scăzut de la 67% în anii ’80 la 58% în prezent, concomitent cu o creştere impresionantă a dimensiunilor băncilor. Cele mai mari 10 bănci deţin 2/3 din totalul activelor bancare, comparativ cu ½ în anii ’70. Faţă de anul 1990, când J.P.Morgan era societatea bancară cu cea mai mare capitalizare bursieră, de puţin peste 8 mld.$, iar cele mai mari 10 bănci totalizau aproximativ 41 mld.$, acum Citigroup e cea mai mare, cu o capitalizare de peste 144 mld.$, iar J.P.Morgan nici măcar nu mai intră în topul celor 10, care împreună depăşesc 600 mld.$.

Creşterea sofisticării marilor corporaţii multinaţionale a fost principalul factor care a determinat marile bănci comerciale să-şi modifice tacticile de marketing. Printre noile metode de conducere a afacerilor se numără:

1.Revizuirea listei de clienţi-ţintă. În anii ’70 majoritatea marilor bănci desemnau marile corporaţii multinaţionale drept potenţialii clienţi cheie. Din acest motiv, spre începutul deceniului opt cea mai mare parte a băncilor comerciale aveau liste de clienţi ţintă de cca. 500 de nume. Datorită numărului relativ mic de corporaţii globale, practic băncile urmăreau aceiaşi clienţi. Urmarea acestei concurenţe acerbe a fost că au început să scadă marjele băncilor. La mijlocul anilor ’80 multe bănci au început să-şi revizuiască strategiile de clienţi cheie, în funcţie de potenţialul de penetrare în poziţia de banca principală a companiei. În plus, serviciile colaterale, schimburile valutare şi finanţarea tranzacţiilor comerciale erau foarte căutate. S-a renunţat la urmărirea clienţilor al căror potenţial nu era suficient de ridicat. Băncile specializate au acordat o atenţie sporită pieţei marilor corporaţii. Strategia lor a fost de creare de relaţii strânse cu clienţii cheie, bazate pe înţelegerea nevoilor financiare şi strategice ale acestora pentru a genera soluţii inovative. Deşi acestea pot implica nivele importante de creditare, tind să se bazeze pe capacităţi de bancă de investiţii şi pe puternica clientelă, unică unei anumite bănci, pentru identificarea unor oportunităţi de tranzacţii integrate multiparte.

2.Sindicalizarea creditelor. În ultimele decenii schimbarea cea mai importantă în împrumuturile acordate corporaţiilor a fost trecerea de la creditarea în cont curent la credite pe termen mediu. Băncile principale care deserveau companiile foarte mari centralizau cererile financiare ale acestora, în schimbul unei taxe fixată proporţional cu mărimea creditului şi le vindeau en-gros participanţilor la un sindicat de bănci.

Creditele pe termen mediu erau efectiv create prin rotaţia unor credite pe termen scurt.Băncile de succes au fost cele care au devenit mai sofisticate în “împachetarea” marilor

credite, agresive în termen de preţuri şi care aveau puterea financiară de a asigura clienţii că erau în stare să obţină fondurile cerute. O data cu creşterea concurenţei profiturile băncilor au scăzut. În afara celor principale, care obţineau comisionul aferent, veniturile din sindicalizarea creditelor pentru corporaţii multinaţionale sau guverne au devenit din ce mai puţin atractive. În plus, o dată cu creşterea pierderilor din împrumuturi şi a riscului suveran, băncile au devenit tot mai puţin interesate în preluarea unor active suplimentare.

15

3.Disintermedierea şi vânzarea creditelor en-gros. În anii ’80 o serie de nereturnări de credite au lovit serios profitabilitatea marilor bănci – Chase Manhattan a trebuit să acopere o datorie a Drysdale Governement Securities Inc. care i-a costat 117 mil.$ după taxe, Continental Illinois a fost forţată să formeze o rezervă de 220 mil.$ după ce a cumpărat credite de mai mult de 1 mld.$ de la Penn Square Bank, iar băncile germane au fost forţate să salveze de la faliment puternic îndatorata AEG Telefunken Company, ş.a.m.d. În consecinţă băncile şi-au redus puternic ritmul de creştere a activelor, în special creditele acordate marilor corporaţii şi cele supuse riscului suveran.

Ele şi-au modificat strategia, de la acceptarea creditelor pe propriile registre, la vânzarea lor en-gros. De exemplu Bankers Trust a vândut participări la linii de creditare în valoare de 200 mil.$ în 1980, de 2 mld. $ în 1983 şi mai mult de 7 mld.$ în 1984.

Vânzarea creditelor a reprezentat un pas spre desintermedierea serviciilor bancare. În loc să colecteze depozite şi să acorde sumele ca şi credite, băncile comerciale s-au apropiat din ce în ce mai mult de băncile de investiţii. Noua strategie asigura servirea marilor împrumutători prin “cosmetizarea” cererilor de creditare şi plasarea lor altor bănci mai degrabă decât plasarea lor pe o piaţă deschisă.

4.Specializarea pe strategii de nişă. Doar un număr foarte mic de bănci şi instituţii financiare s-au putut aştepta să reuşească în obţinerea unei poziţii globale, deci un număr în creştere optează pentru specializarea în domenii unde deţin avantaje comparative, de exemplu pe o anumită ramură industrială: First Chicago a devenit creditorul companiilor din industria transporturilor, First Boston finanţează industria cinematografica, etc. Altele s-au specializat pe teritorii geografice specifice, unde în general aveau un avantaj specific, nu doar în termeni de cunoştinţe, dar şi de acoperire a pieţei existente: Westpac pe Australia şi Bazinul Pacific, Security Pacific şi băncile scandinave pe coasta Oceanului Pacific, ş.a.m.d.

5.Concentrarea pe piaţa mijlocie, a populaţiei şi a companiilor mai mici. Companiile de dimensiuni mai mici nu sunt atât de sensibile la preţuri ca şi marile corporaţii; în plus ele nu se bucură de acelaşi acces la pieţele de capital şi au nevoie de credite de la bănci. Din acest motiv, în toate ţările, atât băncile indigene cât şi filialele marilor bănci multinaţionale, care şi-au sporit capacitatea de a concura nu doar pe plan global, dar şi local, şi-au îndreptat eforturile de marketing spre creditarea consumului şi a întreprinderilor mici şi mijlocii.

6. Intrarea în domeniul serviciilor bancare electronice. După apariţia SWIFT (Society for Woldwide Interstate Financial Telecommunication) a stabilit standarde pentru mesajele vizând tranzacţii internaţionale, care au permis băncilor din ţări diferite comunicarea printr-un limbaj de computer comun. Acesta a concurat direct cu reţelele interne ale marilor bănci. Ritmul de creştere a fost extrem de rapid. În 1983 apăruseră deja staţii de lucru ale corporaţiilor, în principal dotate cu PC-uri IBM şi software care permitea trezorierilor companiei să interacţioneze direct cu bazele de date ale băncilor.

7. Intrarea în tranzacţiile cu hârtii de valoare. Concomitent cu desintermedierea serviciilor bancare, toate marile bănci şi-au îmbunătăţit capacităţile de bănci de investiţii prin achiziţii de firme specializate, investiţii masive în procesul de inovare şi o politică agresivă de recrutare de personal de conducere de la bănci de investiţii şi firme de brokeraj. Printre activităţile non-bancare se distinge ca fiind foarte atractivă garantarea cumpărării acţiunilor altei firme (underwritting). De fapt băncile careplasează acţiuni îşi asumă riscurile asociate doar pentru câteva zile, şi, în general, acţiunile sunt relativ lichide şi uşor de plasat. În cazul acordării unui credit, banca îşi asumă riscul până când acesta ajunge la maturitate şi este înapoiat.

16

În prezent, când mediul economic se modifică de la an la an prin creşterea integrării globale, dar şi a volatilităţii şi a instabilităţii financiare, când, datorită tehnologiilor de comunicaţii o criză ce se produce în Asia îşi face simţite efectele pe tot globul în mai puţin de 24 de ore, chiar şi giganţii din domeniul financiar-bancar, companii cu o putere financiară imensă, a căror profituri se numără în miliarde de dolari trebuie să fie alerţi tot timpul la semnalele primite din exterior şi să fie pregătiţi, şi mai aleşi dispuşi să-şi modifice concepţia despre afacerile bancare, strategiile principale sau domeniul de activitate. Cei care nu au reuşit suficient de repede au avut parte de pierderi covârşitoare. Modalităţi de adaptare există, şi fără îndoială că în viitor vor apărea şi altele. Depinde de fiecare bancă, de avantajele sale competitive, de punctele tari şi cele slabe din interiorul companiei să aleagă modelul de evoluţie. În orice caz, în situaţia actuală, o bancă prea conservatoare, încremenită în tradiţie şi hotărâtă “să facă lucrurile cum le-a făcut şi până acum “ se îndreaptă spre un faliment sigur.8

8 Coordonator Jenica Popescu, Revista Tinerilor Economisti, An II- Nr.2 Aprilie 2004, p. 12.

17

1.2.2. Băncile la nivel global

Bănci multinaţionale (MNBs), prin definiţie, sunt cele care fizic operează în mai multe ţări. De exemplu, Citibank opereaza birouri în peste 90 de ţări din întreaga lume. În contrast, bancile internationale se angajeze în operaţiuni transfrontaliere cruce şi nu înfiinţat operaţiuni în alte ţări. Un împrumut Bank of America la o bancă din Polonia este considerat bancare internaţionale.

MNBs au înregistrat o creştere rapidă în ultimii câţiva ani (Anexa- 2, Tabelul- 1). Accesul la noi pieţe din Europa Centrală şi de Est şi de dereglementare financiară în altă parte a contribuit la accelerarea de creştere a operaţiunilor BNM. Creşterea mai rapidă a creditelor BNM a fost în Europa de Est, datorită deschiderii fostului bloc de Est ţări. America Latină a înregistrat, de asemenea, o creştere rapidă a creditelor MNB a lungul anilor, următoarele dereglementarea financiară şi privatizări bancare. Ca urmare a dereglementare şi în creştere de integrare financiară, transfrontaliere fuziunilor şi preluări de bănci a crescut de la 320 în 1980 la 2.000 în anii 1990 (Banca Mondială 2002). Până la sfârşitul anilor 1990, băncile străine controlate mai mult de jumătate din sistemul bancar în multe ţări din Europa de Est şi America Latină (Mathieson şi Roldos 2001).

Creşterea impresionantă a împrumuturilor BNM nu reflectă cu creştere rapidă intrărilor de capital în mod egal.. MNBs ca acest lucru practic-le culeg în moneda locală, care combina cu fonduri împrumutate din străinătate, şi apoi că împrumuta bani pe piaţa internă. Prin urmare, MNBs sunt net importatori mici de capital, altfel operează într-un mod similar cu băncile autohtone. Cu toate acestea, chiar dacă MNBs arata ca băncile naţionale, intrarea lor şi operaţiunile fac obiectul unor acorduri comerciale internaţionale, cum ar fi Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS), la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

MNBs au tendinţa de a extinde operaţiunile lor globale pentru două motive. În primul rând, MNBs urma clienţilor lor. Deoarece MNBs operează într-o gamă largă de ţări şi regiuni, corporaţiile multinaţionale (CMN) devin naturale clienţilor lor. Când CMN stabili noi operaţiuni, MNBs urmaţi de multe ori. În al doilea rând, concentrarea pe un număr mic de clienţi mari în combinaţie cu tehnologia superioară şi know-how-ul face operaţiunile de MNB foarte profitabile. De exemplu, chiar şi în mijlocul de inflaţia ridicată şi criza economică în Brazilia în 1983, MNBs operate foarte profitabil, cu Citibank câştigul salarial de 20% din veniturile sale la nivel mondial în Brazilia acel an. În Coreea, MNBs medie de 75-80% se întoarce pe echitate, întrucât băncile interne a câştigat doar o medie de 15-20% între 1972 şi 1979. În 1991, profiturile BNM în Coreea a crescut cu 37%, comparativ cu 12,9% pentru băncile interne, lăsând MNBs cu o pondere de 68% din toate câştigurile bancare nete, până la 61% în 1990.

18

Industrializate economiile mai puţin, de asemenea, au devenit mai deschise la MNBs, adesea din cauza unei nevoie de capital internaţionale. MNBs sunt, după toate, o formă de atragere de capital şi, prin urmare, să contribuie la finanţarea deficitelor de cont curent. Mai mult, ţările care au suferit crize financiare de multe ori te uiţi la stabiliza băncile lor cu ajutorul investitorilor internaţional, permiţând MNBs să se extindă rapid operaţiunile lor. În Coreea şi Thailanda, împrumuturi MNB întâlnire scurt după ce a lovit criza financiară, dar în termen de un an de recuperat şi chiar accelerată (Anexa-2, Figura- 1). O tendinţă similară a fost, de asemenea, observată în Mexic, în cazul în care creditele MNB mai mult decât dublu de la 1.8 miliarde dolari de la începutul crizei peso în decembrie. 1994 la 4.3 miliarde dolari în decembrie 1995, numai pentru a sari la $ 8,0 miliarde până în luna decembrie 1996 (Anexa- 2, Figura- 1). Ca reguli de investiţii în Nord-American de Comerţ Liber a intrat în vigoare, creditele BNM în Mexic a crescut la peste 95 miliarde dolari. Necesitatea de a găsi investitori pentru băncilor aflate în dificultate cuplat cu faptul că, după o depreciere rapidă, activele interne pot fi cumpărate la preţuri de chilipir-subsolul ajuta la explicarea creşterii creditelor MNB, după o criză.

În operaţiunile lor, MNBs se concentreze pe o gama selecta de activităţi pentru un mic cerc de clienti. MNBs tind să ofere servicii pe care alte banci sunt fie mai puţin familiarizaţi cu sau nu oferă, cum ar fi împrumuturile în valută, acceptările şi garanţiile legate de comerţul internaţional, sau credite sindicalizate. Ca urmare, clienţii sunt, de obicei, MNB, CMN sau domestice corporaţii mari angajate în operaţiuni internaţionale. În plus, MNBs prevăd, de asemenea, servicii pentru persoanele cu salarii mari, venituri, sau ceea ce se face referire la valoare netă ridicată persoane fizice.9

1.2.3. Structura sistemelor bancare

În pricipalele ţări dezvolate sistemele bancare sunt eterogene, respectiv, cuprind o diversă tipologie de bănci, dar manisfestă tendinţă de uniformizare în contextul procesului de globalizare financiară.

Din punct de vedere al organizarii activităţii bancare şi al gradului de specializare este posibilă stabilirea unei distincţii între două tiputi de sisteme bancare:

Sisteme bancare ale Europei continentale, puţin specializate şi care funcţionează după modelul bancii universale;

Model american, aplicat şi in Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte a institiţiilor bancare;Modelul bănci universale este predominant în Europa continentatlă. O bancă

universală poate fi prezentată ca o institiţie care oferă o gamă largă şi compltă de srvicii financiare: acordă credite, colectează depozite, gestionează mijloace de plată, realizează plasamente în titluri şi parrticipaţii la capitatlul întreprinderilor.

Modelul bancii universale s-a impus in a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă în care bancherii au angajat băncile în activităţii diverse şi în special în operaţiuni internaţionale.

9 http://www.epi.org/index.php .

19

Datorită integrării financiare avansate, principiul bănci universale s-a răspindit cu uşurinţă, Germania putând fi citată pentru dezvolatarea celui mai complet şi dezvolatat model de bancă universală. În Franţa, cele mai vechi instituţii bancare, precum Credit Lyonnais, Banque Nationale de Paris şi Societe Generale au fost înfiinţate si organizate dupa acest model.

În SUA principiile băncii universale s-au aplicat până la reformele bancare ce au urmat crizei din anii ’30. Prin cadrul legislativ introdus în 1933 (Glass- Stegal Act) s-a produs o separare funcţionlă şi geografică a activităţii bancare, iar băncile comerciale (de depozit) şi-au delimitat activităţile faţă de băncile de afaceri(de investiţii). Mai recent, în 1993 prin Banking Art, băncilor americane li se intrezice implementarea simultană de sucursale în celelalte ale Federanţiei.

Specialzarea băncilor impusă prin reglementări a antrenat o importantă fragmentare a sistemului bancar american, caracterizat printr-un numar foarte mare al instituţiilor şi al organismelor de credit(24000 ]n anul 1995, de 40 de ori mai mult decât nivelul înregistrat într-o ţară europeană). În acelsia an, în Germania funcţionau 3500 de instituţii iar in Franţa 600. Referitor la acest aspect, ca tendinţă generală se manifestă diminuarea numarului de organisme bancare şi de credit. Ca urmare a crizelor bancare, din anii ’90, şi respectiv a falimentelor bancare, numarul institiţiilor banacare s-a diminuat cu 43% în Franţa, 35% în Germania, 81% în Suedia şi 34% în SUA.

Se poate aprecia că, în prezent, are loc un proces de flexibilizare a legislaţiei, întâlnit în sistemele bancare specializate, începând cu Marea Britanie (în anul 1986) şi ulterior cu SUA ceea ce favorizează procesul de creare a unor mari banci universale, ca urmare a operaţiunilor de fuzionare şi absorbţie.

În Europa, prin Directivele bancare, li se acordă băncilor posibilitatea de a avea un camp larg de activitate, mergând de la autorizarea operaţiunilor pe paiaţa de capital, precum în cazul Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, până la pătrunderea pe piaţa asigurărilor, în cazul Germaniei şi Franţei.

Analiza comparativă cantitativă a sistemului bancar european cu cel American evidenţiază uemătoarele etape: suma activelor bancare ale Franţei şi Germaniei depăşesc o treime din activele băncilor americane; ponderea sistemelor bancare ale celor 15 tari membre ale Uniunii Europene reprezintă 40% din activele bancare mondiale; rolul băncilor în economie este sporit în Europa, unde în anul 1997, raportul dintre activele bancare şi PIB reprezenta 176% în Europa, comparativ cu 96% în SUA.

Analiza sistemelor bancare pe cela 4 tipuri de instituţii:bănci comerciale, bănci mutuale, case de economi şi instituţii specializate, evidenţiază următoarele aspecte :

20

Franţa Germania Marea Britanie

SUA Japonia

Bănci comerciale

- pondere: 58%-BNP, Credit Lyonnais, Societe Generale- Alte reţele:Asociaţia Franceză a Bancilor, Credit du Nord

- pondere: 25%- Deutsche Bank, Dresdner Bank, Commerbank- Bănci Regionale

-pondere: 60%- Midland, Barclays, Lloyds, National Westminster;- Alte bănci de depozit (clearing banks) şi bănci de afaceri (merchant banks)

-pondere: 76%;- Citicorp, Chase Manhattan, Bank America, J. P.Morgan;- mici bănci locale;

- pondere: 47%-13 City Banks;- 3 bănci de credit pe termen lung;- Bănci de gestiune(trust banks)

Bănci mutuale (cooperative)

- pondere: 18%- patru mari reţele: Credit Agricole, Băncile Populare, Credit Mutual, Cooparative de credit

-pondere: 15%- Bănci populare şi Raiffeisen - Bănci cooparetive centrale- D.G. Bank

-pondere: 35,9%- Bănci de credit ipotecare(Building societies)

- pondere: 2,4%- Asociaţii de economii şi împrumuturi(savings and loans association)

- pondere: 20%- Bănci mutuale (Jogo)- Asociaţii de credit (Shinkin)- Cooperative de credit

Case de economii

-pondere: 7%- Reţeaua de case de economii „Ecureuil”

-pondere: 36%- Case de economii (Sparkassen)- Centrale de virament

-pondere:1,9%- National Savings Banks

- Case de economii mutuale - Uniuni de credit

- pondere:13%- Case de depozit

Instituţii specializate şi alte instituţii

-pondere:17%- Poşta, societăţile financiare, instituţii financiare specializate

-pondere: 23%- Banca poştală, Banca ipotecară- Case de economii şi locuinţe

- -pondere: 15%- Poşta, Băncile şi organismele specializate

-

Tabel nr. 1.1. Analiza sistemului bancar pe tipuri de instituţii

Sursa: Dominique Plihon- Les banques, Ed. “Documentation francaise”, 1998, Paris

Ponderea băncilor comerciale este importantă într-un numar mare de ţări: Marea Britanie(61,4%), Franţa(58%), Japonia(47%), SUA(76%), Italia, Grecia;

Rolul caselor de economii este important în Germania (36%) şi Japonia (13%) unde şi băncile cooperatiste deţin un rol însemnant (15% în Germania, 20% Japonia, 35,9% în Marea Britanie).

Instituţiile specializate prezintă diferenţieri de la o ţară la alta, în sensul că băncile ipotecare au o pondere sporită în Marea Britanie, Irlanda şi Germnaia iau serviciile speciale ale Poştei deţin o poziţie importantă în Franţa, Japonia şi Germania.

21

1.3. CARACTERISTICILE MARILOR COMPANII BANCARE MULTINATIONALE

1.3.1. Conceptul de banca multinationala

În a doua jumãtate a secolului XX s-au produs schimbãri profunde în structura şi activitatea sistemului bancar la scarã mondialã. Au continuat sã existe, desigur, trãsãturi specifice ale sistemului bancar în fiecare ţarã, în elemente importante precum tradiţia, politica bãncii centrale, apartenenţa la grupãri regionale etc. Dar tendinţa generalã a fost aceeaşi pretutindeni, şi anume de formare a unor centre de putere cu mare potenţial financiar, care cautã sã atragã cât mai multã clientelã şi sã deţinã o pondere cât mai ridicatã din piaţã.

Politica de control asupra schimbului monetar, menţinutã, în majoritatea ţãrilor dezvoltate, pânã la fârşitul deceniului 1970, a determinat o separare a activitãţilor bancare interne de cele internaţionale.

Bãncile multinaţionale sunt bãncile care şi-au implantat sucursale şi filiale în mai multe ţãri, activitatea transnaţionalã depăşind o pătrime din totalul activităţii desfăţurate. Acestea se deosebesc de bãncile internaţionale care efectueazã operaţiuni pentru clienţii din diferite ţari sau în diferite valute de la sediul din ţara de reşedinţă.

La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ţările în faţa unui paradox: pe de o parte, bãncile trebuie sã fie tot mai mari, tot mai diversificate şi sã ofere o gamã crescândã de servicii pentru o concurenţă globalã, iar, pe de altã parte, ele trebuie sã fie tot mai flexibile, pentru a supravieţui pe o piaţă aflatã în continua schimbare. În acest sens, sistemele bancare din ţările dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere – adicã o mai mare parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în loc de credite bancare. Atât entitaţile financiare cât si cele nefinanciare ca şi depunatorii şi investitorii au avut roluri-cheie şi au beneficiat de pe urma acestei transformãri. Bãncile au eliminat din ce în ce mai mult riscurile financiare (mai ales riscul de credit) din bilanţ şi le-au transformat în piaţa titlurilor de valoare, de exemplu prin convertirea activelor în titluri de valoare negociabile şi folosind swap-uri pe rata dobânzii in alte tranzacţii cu instrumente derivate ca rãspuns la stimulentele legale cum ar fi cerinţeţe de capital şi la impulsurile interne de a îmbunãtãţi randamentul capitalului investit pentru acţionari.10

Pieţele financiare naţionale devenit din ce în mai mult o parte integrantã a sistemului financiar global. Centrele financiare oferã acum plasamente şi servicii pentru investitorii din toate ţările, iarsolicitanţii de împrumuturi au acces la capitalul de pe piţele internaţionale.

10 Burciu, A., Sandu, P., Sandu, Gh. Activitatea bancarã internaţionalã, Editura Economicã, Bucureşti 1999, p. 73.

22

Companiile multinaţionale pot accesa o multitudine de pieţe interne şi internaţionale de capital pentru a-şi finanţa diverse activităţi sau fuziuni şi achiziţii, în timp ce intermediarii financiari pot strange fonduri şi gestiona riscurile cu mai mare uşurinţă prin accesarea acumulãrilor de capital din marile centre financiare internaţionale.

Ca urmare, se constatã tendinţa băncilor de a-şi extinde activitatea dincolo de aria lor tradiţională de activitate care consta în depozite şi acordarea de împrumuturi, pe mãsurã ce multe ţări şi-au modificat legislaţia pentru a permite bãncilor comerciale sã se implice în activitatea de investiţii, gestionarea activelor şi chiar asigurãri, permiţăndu-le astfel să-şi diversifice sursele de venit şi să-şi reducă riscurile.

Unul dintre marile beneficii ale diversificãrii surselor de credit este reducerea „penuriei de credite”. Când bãncile unei ţări se aflã sub presiunea cererii de credite, pot sã procure resurse prin emisiuni de acţiuni sau obligaţiuni pe piaţa internă sau prin cãutarea altor surse de finanţare pe plan extern. Dezavantajul este cã pieţele au devenit mai volatile, şi aceastã volatilitate poate duce la instabilitate financiarã. De exemplu, pieţele instrumentelor derivate, care au reprezentat aproape 3 trilioane de dolari SUA în expunerile de credit înregistrate în bilanţuri în iunie 2001, pot fi imprevizibile şi uneori pot provoca tulburări. Un alt câştig de pe urma globalizãrii financiare este cã cei care au nevoie de credite şi investitorii pot obţine condiţii de finanţare mai bune. Totuşi preţurile activelor pot să depăşeasca valorile de bazã în timpul perioadelor de boom sau de crizã, provocând volatilitate excesivã şi distorsionând alocarea capitalurilor. De exemplu, preţurile în domeniul imobiliar din Asia au crescut spectaculos şi au scãzut brusc înaintea crizelor din 1997-1998, lãsând multe bãnci cu credite neperformante, având garanţii reale care îşi pierduserã mult din valoare

Globalizarea a fãcut ca în ierarhia marilor bãnci cu activitate internaţională sã se producã schimbãri de mare amploare.

Astfel: marile bãnci americane, care au dominat piaţa mondialã o lungã perioadã de timp dupã

al doilea rãzboi mondial şi s-au vãzut detronate de bãncile japoneze în cursul anilor ’80, au revenit în forţă şi devanseazã acum net bãncile concurente japoneze, precum şi bãncile din Anglia, Franţa şi Olanda, care ocupã, de asemenea, locuri importante în ierarhie;

la nivel global, se constatã o revenire în prim-plan a bãncilor japoneze, care sunt pe cale de a depăşi problemele cu care s-au confruntat în ultima vreme, în special în ceea

ce priveşte creditele neperformante; bãncile chineze sunt, de asemenea, prezente în top; bãncile germane au pierdut în ultimul an locuri importante faţă poziţiile obţinute în

anii anteriori.În primele 10 bãnci globale se regãsesc cinci bãnci internaţionale din Europa,

respective, HSBC Holdings Londra (locul 3), Credit Agricole Groupe Paris (locul5), Royal Bank of Scotland (locul 6), HBOS (locul 9) şi BNP Paribas (locul 10).

Astfel, situaţia celor mai mari 10 bãnci internaţionale din lume dupã mãrimea capitalurilor şi activelor bancare la 31 decembrie 2004 (Anexa-1, Tabel-3).

În pofida aparenţelor, sistemul bancar japonez a fost puternic dirijat. Pânã spre mijlocul anilor ’70, o legislaţie strictã a menţinut sub controlul permanent al autorităţilor totalitatea operaţiunilor externe ale bãncilor nipone, în vederea mobilizãrii la maximum a resurselor necesare unei dezvoltãri economice multilaterale, cu accentul pe expansiune comercialã, spre pieţele strãine. Pentru a fi împiedicate ieşirile spre exterior de fonduri disponibile, în cãutarea

23

de plasamente mai rentabile, s-a procedat la o izolare a pieţei financiare japoneze de pieţele internaţionale, prin interzicerea oricãror tranzacţii de capital, cu excepţia celor legate de finanţarea schimburilor economice.

Poziţia internaţionalã a bãncilor nipone şi rezultatele pe care le-au obţinut în ultimele decenii nu au depins, însã, numai de mãrimea resurselor obţinute, ci şi de modul propriu şi condiţiile aparte în care îşi organizeazã întreaga activitate. S-a constatat cã şi bãncile recurg la metode similare cu acelea folosite de societăţile industriale din aceastã ţarã – în special cele din ramura electronicii – aplicând la penetrarea pieţelor strãine aşa-numita „strategie a miilor de paşi mãrunţi”. Întrucât conceptual strategic fundamental este cã pãtrunderea şi consolidarea pe pieţele internaţionale prezintã o mai mare importanţã decât câştigurile imediate, bãncile japoneze opereazã deliberat cu o ratã a profitului mai redusã decât concurenþii din alte ţãri, şi aceasta se reflectã în costuri operaţionale mai scãzute, care, bineînţeles, atrag clientela.

Bãncile japoneze au dus şi o politicã susţinutã de cumpãrare a cât mai multor instituţii bancare situate pe cele mai importante pieţe, începând cu dobândirea unui pachet limitat de acţiuni şi ajungând la preluarea totalã sub control.

În multe privinţe instituţiile bancare nipone au beneficiat de un regim diferenţiat, mai avantajos în comparaţie cu acela al concurenţilor din alte ţãri occidentale. Un exemplu îl oferã procentul reprezentat de rezervele obligatorii faţã de totalul activelor constituite, care a fost permanent inferior în comparaţie cu ţãrile vest-europene şi SUA. Pentru cã, dupã ce au fost elaborate sub auspiciile Bãncii Reglementelor Internţaţionale normele generale privind fondurile proprii bancare, s-a conturat o concepţie de aplicare diferenţiatã. În timp ce în SUA li se cerea bãncilor o proporţie de 6% a fondurilor proprii faţã de totalul activelor, Ministerul Finanţelor din Japonia a indicat instituţiilor bancare din aceastã ţarã doar o proporţie de 4% cu începere din 1990.

Faptul cã au constituit rezerve, precum şi provizioane de risc mai scãzute decât marile bãnci din alte ţãri, precum şi asumarea unor riscuri de credit mai ridicate la finanţarea firmelor comerciale din ţara lor le-a creat giganţilor bancari din Japonia dificultăţi crescânde în ultimii ani, reflectate tocmai în pierderea supremaţiei pe care o deţineau la finele anilor ’80. Din cauza modului în care au operat mult timp, cu un grad ridicat de expunere pe credite, soliditatea marilor bãnci japoneze a început sã fie pusã în discuţie, pornindu-se de la proporţia esenţialã dintre capital şi active. Pentru a schimba situaţia, unele dintre cele mai mari bãnci japoneze au fuzionat şi raportul capital/active al noilor giganţi apãruţi astfel s-a îmbunãtãţit.

Sistemul bancar european cunoaşte un proces de reducere a costurilor şi de fuziuni. „Una dintre caracteristicile bãncilor din Europa este mãrimea lor: existã mai multe bãnci de talie medie şi puţini giganţi. Europa are, în medie, de 2 ori mai multe agenţii bancare/ locuitor decât SUA.”11.

În activitatea curentã a bãncilor, pornind de la cele de mici dimensiuni pânã la giganţii cu activitate transnaţionalã se utilizeazã şi la începutul mileniului III instrumente şi metode tradiţionale, iar regula de aur rãmâne solvabilitatea bãncii şi profitul.

Legat de instalarea unor sisteme electronice ultraperfecţionate s-a enunţat şi conceptul de „bancã globalã”, angrenatã concomitent în tranzacţii în zeci de centre de pe toatã suprafaţa globului.

Formarea infrastructurii unei „bãnci globale” necesitã cheltuieli foarte mari, pe care nu le pot suporta decât grupurile cele mai solide. Pentru prelucrarea centralizatã a volumului

11 Burciu, A., Sandu, P., Sandu, Gh. Activitatea bancarã internaţionalã, Editura Economicã, Bucureşti 1999, p. 73.

24

imens de operaţiuni, asigurarea gamei largi de servicii şi informaţii corespunzãtor cu cerinţele, marile bãnci creeazã una sau mai multe entitãţi specializate proprii, care desfãşoarã o activitate intense.

Cele câteva aspecte menţionate succint anterior aratã cã globalizarea nu reprezintã deci doar o intenţie, un „proiect” al unui viitor mai mult sau mai puţin îndepãrtat, ci o realitate funcţionalã în lumea bancarã contemporanã, cu adânci reverberaţii în întreaga lume.

1.3.2. Holdingul bancar

Holdingul bancar este o corporaţie formată în scopul deţinerii acţiunilor altor corporatii, cu titlu de investiţie. Holdingul poate fi unibanc, proprietar al unei singure banci, respectiv multibanc, proprietar a două sau mai multe bănci. Holdingul dispune de capacitatea de a-şi forma subsidiari, filiale cărora le conduce (direct) activitatea.

Localizarea filialelor face obiectul selecţiei şi strategiei holdingului, care poate fi: Strategie defensivă, atunci când o bancă îşi consolideayă depoyitele curente prin

adăugarea de ramuri convenabile, pe lângă propriile sedii. Strategia de reprezentare pe piaţă, atunci când o bancă îşi lărgeste reţeaua de ramuri în

domenii şi spaţii în care nu exista sau era insuficient reprezentată. Strategia de nişă, atunci când banca respectivă caută o localizare care să o avantajeze

faţă de concurenţă.

Ca atare, o bancă poate aplica sau mai multe astfel de stratigii îmbinate.Totodată, filiala bancară nu trebuie considerată o entitate fixă; în caz că survin

probleme referitoare la profilul propriu al băncii, se impun analiza profitabilităţii în ansamblul, reevaluarea atributele de piaţă ale ramuri vizavi de obiectivele iniţial concepute, putând fi necesară restructurarea srviciilor oferite, de exemplu, eliminarea serviciilor deîmprumut.

Separat, mutarea ramurii se ia în considerare atunci când, pe de o parte, facilităţile fizice se cer extinse, iar pe de altă parte banca nu paote securiza, în condiţiile date, proprietatea societăţii care s-au extins asupra sa.

Holdingul bancar este considerat, de către subsidiarii săi bancari, ca o bază de putere financiară, oferindu-le acestora acces pe pieţele de capital, ceea ce ii avantajează în raport cu o bancă individuală, subsidiari care nu ar obţine capital la costuri rezonabile.

Formarea holdingului necesită adecvarea capitalului la proiectele specifice de viitor, posibilitatea de a acoperi eventual serviciu al datoriei fără a afecta capitalizarea, asigurarea capacităţii financiare şi manageriale în menţinerea performanţelor, respectarea regelementărilor antimonopol etc.

Concepţia managerială a holdingului se refelectă în libertatea acordată subsidiarilor, în acest sens evidenţiindu-se trei alternative:

Alternativa pasivă acordă subsidiarului libertatea de a-şi determina ibiectivele şi strategia operativă, băncile achiziţionate şi cele cu rol de subsidiari exercitând parţial un management propriu, datorită exercitării directe a unor activităţi, holdingul limitându-se adesea funcţiile lacontabilitate, financiar si audit;

Alternativa activă promovează, dimpotrivă, intervenţia directă a centrului în activitatea subsidiarilor, vizînd, în plus faţă de alternativa pasivă, sistemele de procesare date , de

25

produse şi servicii oferite şi politica pieţelor, politici de personal, salarizare şi beneficii, angajari, reclamă, în fine, aprobarea şi dispoziţia asupra bugetelor de cheltuieliş

Alternativa mixtă, combinaţie a celor două anterioare, permite de fapt o centralizare optimă a activităţii şi operaţiilor, subsidiarilor revenindu-le responsabilităţilor transferate ierarhic, managerii acestora exercitându-şi atribuţiile.12

12 Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, “Moneda, băncile, fenomenele şi politicile monetare în economia actuala”- Editura Sitech Craiova, 2009, p. 54.

26

2. EVOLUŢIA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

2.1. RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR

2.1.1. Principalele etape ale evoluției sistemului bancar românesc

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste plăci datau din perioada Daciei Traiane şi conţineau detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În sensul modern al termenului, începuturile activității cu caracter bancar au fost precedate de prezența zarafilor, care aveau ca și ocupație principală cumpărarea și vânzarea de monede în scopul obținerii unor câștiguri, activitate foarte asemănătoare cu operațiunile de schimb valutar în numerar din prezent.

Ulterior, ca urmare a dezvoltării relațiilor de tip capitalist care au presupus dezvoltarea unei noi forme de finanțare de tipul creditului, zarafii au devenit cămătari, realizând pe lângă operațiunile de speculații monetare și operațiuni de creditare.

Prima bancă înființată în Principatele Române a fost Banca Națională a Moldovei (1857), cu sediul la Iași, care însă, datorită unei politici greșite în ceea ce privește plasamentele, a dat faliment în mai puțin de un an.

Ulterior în 1864, se înființează la București Casa de Depuneri și Consemnațiuni, în 1871, institutul de Credit și Economie Albina în Transilvania, iar în 1873, Creditul Funciar Rural tot la București. Cu toate acestea era totuși nevoie de o bancă de tip nou, „de scont și circulațiune”.

În urma unor repetate încercări și proiecte, prin Legea din 17 aprilie 1880 se stabilesc normele de organizare a Băncii Naționale a României, care urma să-și înceapă activitatea la 1 iulie 1880. Prin înființarea sa și prin măsurile și reglementăriele adoptate ulterior, Banca Națională a României a contribuit la depășirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia țării în periada respectivă.

27

Până în 1947, anul în care România a trecut la economia planificată centralizată, sistemul bancar românesc a cunoscut o perioadă de dezvoltare importantă, băncile funcționând conform uzanțelor și standardelor internaționale în materie și beneficiind de un personal cu o înaltă calificare profesională.

După 1947, activitatea bancară a cunoscut un puternic recul, băncile oferind un număr limitat de servicii și produse financiare, iar sistemul bancar fiind organizat după modelului sovietic de monobancă. În centrul sistemului elaborat de statul român pentru a implementa planul central şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie s-a aflat Banca Naţională a României (BNR), care exercita atât funcţii de bancă de emisiune, cât şi unele funcţii de bancă comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea şi patru bănci specializate în finanţarea unui sector specific de activitate economică. Astfel, Banca Română de Comerţ Exterior (redenumită Bancorex) era specializată în finanţarea întreprinderilor de comerţ exterior şi deţinea cea mai mare parte a rezervelor valutare ale ţării. Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (în prezent Raiffeisen Bank) finanţa întreprinderile agricole şi agroindustriale, în timp ce Banca de Investiţii (în prezent Banca Româna pentru Dezvoltare . Grup Societe Generale) acorda credite pe termen lung şi era responsabilă de finanţarea investiţiilor. Casa de Economii şi Consemnaţiuni (actuala CEC BANK) deţinea monopolul în mobilizarea economiilor populaţiei şi aloca o parte din resursele sale sub forma împrumuturilor pentru construcţia de locuinţe.

După anul 1989, România a fost martoră a mai multor schimbări structurale, iar trecerea la economia de piaţă a determinat şi modificarea radicală a organizării şi funcţionării sistemului bancar care a evoluat o dată cu dezvoltarea și diversificarea activităților economice.

Reforma sistemului bancar în România a început, de fapt, în decembrie 1990 când autoritățile publice de la putere au propus elaborarea unei noi legislații bancare care să favorizeze dezvoltarea unui sistem bancar modern de tip occidental. Astfel, sistemul monobancar specific economiei cu planificare centralizată a fost înlocuit cu un sistem organizat pe două niveluri: Banca Naţională a României şi băncile comerciale13. În noile condiții, Banca Naţională a României a fost reorganizată, asumându-și responsabilitatea de a conduce politica monetară şi de a exercita funcţiile specifice unei bănci centrale. Activităţile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou înfiinţate: Banca Comercială Română (BCR), care la data înfiinţării îşi începea activitatea cu o parte din personalul transferat de la B.N.R., iar pe baza protocolului încheiat, prelua un activ şi un pasiv în valoare de 273 de miliarde de lei. De asemenea, în cadrul acestui proces de transformare a sistemului bancar românesc, băncile specializate au fost convertite în bănci comerciale universale și totodată au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin, precum și sucursale ale unor bănci străine.

Astfel, în perioada 1991-1996 s-a înfăptuit prima etapă a reformei bancare concretizate prin: aprobarea Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi a Legii nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României, care a asigurat structurarea sistemului bancar pe două trepte, având la nivelul superior Banca Centrală, fără funcții comerciale, care avea funcţiile de: emisiune monetară, administrarea rezervelor valutare ale țării, asigurarea stabilității monetare, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activităților bancare şi pe următorul nivel băncile comerciale, constituite în societăţi pe acţiuni în baza legislaţiei societăţilor comerciale, cu respectarea prevederilor şi rigorilor specificităţii activităţii bancare.

13 Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară., Monitorul Oficial a României nr. 70-04, 1991.

28

Aceste legi au stat la baza creării unui nou sistem bancar orientat spre piaţă, corespunzător standardelor internaționale, care a contribuit la dezvoltarea durabilă a economiei românești. Noul cadru juridic a încurajat dezvoltarea băncilor cu capital privat şi a permis intrarea liberă pe piaţa bancară autohtonă a instituţiilor financiare străine, ceea ce a condus pe de o parte la acoperirea într-o proporție mai mare a nevoilor de capital, iar pe de altă parte la creșterea concurenței cu efecte benefice pentru clienți, și pentru economie în ansamblu. Băncile au fost autorizate să opereze în calitate de bănci comerciale de tip universal, putând efectua o gama largă de operaţiuni bancare pe întreg teritoriul ţării în condiţiile respectării normelor prudenţiale emise de banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară. Astfel, comparativ cu vechiul sistem bancar, noul sistem era capabil sa ofere o gamă vastă de produse și servicii bancare, de un nivel calitativ superior, care să reușească să satisfacă exigențele mereu crescânde ale clienților.

Momentele înființării cele mai importante bănci comerciale din cadrul sistemului bancar românesc sunt:

Banca Comercială Română – Erste – a fost înfiinţată potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1011/1990, prin preluarea de la Banca Naţională a României a operaţiunilor specifice unei bănci comerciale. Înmatriculată în România din 1 decembrie 1990 ca societate pe acţiuni, B.C.R. S.A. este autorizată de Banca Naţională a României să desfăşoare activităţi în domeniul bancar. La data înfiinţării, banca îşi începea activitatea cu o parte din personalul transferat de la B.N.R., iar pe bază de protocol, prelua activ şi pasiv de 273 de miliarde de lei. Activele băncii erau aproape în totalitate materializate în credite bancare care însumau 269 miliarde de lei.

Banca Română pentru Dezvoltare – GSG – se înfiinţează la 1 decembrie 1990 ca societate pe acţiuni, prin preluarea activului şi pasivului de la Banca de Investiţii care se desfiinţează în acea perioadǎ. Înfiinţarea Băncii Române pentru Dezvoltare are loc conform Hotărârii de Guvern nr.1178 din 2 noiembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr.132 din 26 noiembrie 1990. Astfel, BRD se constituie ca bancă comercială de dezvoltare - societate pe acţiuni, organizată în conformitate cu legile în vigoare în România şi funcţionează ca persoană juridică, potrivit prevederilor din statut.

Raiffeisen Bank: 1862 – Friedrich Wilhelm Raiffeisen (1818-1888), primar al mai multor oraşe germane, a întemeiat o uniune de credit în Anhäusen, Germania; 1886 – apare prima uniune bancară Raiffeisen în Mühldorf, Austria; 1927 – a fost fondată RZB – Austria (Raiffeisen Zentralbank Österreich AG), acţionarul principal al reţelei de bănci din Europa Centrală şi de Est, pentru a coordona activităţile şi politicile financiare ale întregului grup bancar Raiffeisen şi este responsabilă cu tranzacţiile şi operaţiunile efectuate în numele grupului la nivel naţional şi internaţional. 1994 – Raiffeisen Zentralbank Osterreich (RZB-Austria) deschide o reprezentanţă în România şi devine una din primele băncile străine din sectorul bancar românesc; iunie 1998 – şi-a început activitatea Raiffeisen Bank (România), cea de-a noua bancă a RZB – Austria în Europa Centrală şi de Est.

29

Banca Comercială „Ion Ţiriac” funcţionează în baza autorizaţiei nr. 427/14.03.1991, emisă de B.N.R. şi a reautorizării la 11.12.1992, în baza articolului 5 din Legea 31/1991. În anul 1990 omul de afaceri Ion Ţiriac, împreună cu partenerii săi au avut iniţiativa înfiinţării primei bănci cu capital privat din România, în dorinţa de a contribui la succesul tranziţiei la economia de piaţă. Banca Ţiriac reprezintă cea mai mare bancă cu capital privat din România, înfiinţată după 1989. Capitalul social iniţial a fost majorat succesiv, atingând în prezent aproximativ 186.981.931,20 lei. La 16 iunie 2005, Banca Ţiriac a semnat un contract de fuziune cu Bank Austria Creditanstalt (BA-CA) la Bucureşti. La finalul lunii august 2005, Bank Austria Creditanstalt (BA-CA) şi Ion Ţiriac au finalizat tranzacţia care va duce la fuziunea dintre HVB Bank România şi Banca Ţiriac. Fuziunea s-a încheiat la data de 1 septembrie 2006, numele noii entităţi fiind Banca Comercială HVB Ţiriac S.A. Pe parcursul acestui proces, cele două bănci au funcţionat în paralel.

Având active totale de aproximativ 3miliarde EURO, 132 de unităţi, peste 800.000 de clienţi şi o cotă de piaţă de aproape 8%, HVB Bank România şi Banca Ţiriac s-au situat împreună pe locul 4 în sistemul bancar din România.

La momentul actual HVB Ţiriac Bank a trecut cu bine printr-un proces de fuziune cu Unicredit Bank. Fuziunea prin absorbţie a fost definitivată în luna martie 2007.

BancPost a fost înfiinţată la 26.11.1991, prin Hotărâre de Guvern, ca societate pe acţiuni cu capital de stat, prin preluarea unei părţi din activele companiei publice „Rom Post Telecom”, fiind autorizată de BNR să funcţioneze ca o bancă de tip universal, comercial şi de economii. BancPost derulează operaţiuni bancare din ianuarie 1992. Activitatea „BancPost” a demarat cu un capital de numai 226 milioane lei, o reţea de 20 de calculatoare, prima sucursală fiind deschisă în Bucureşti. „BancPost” a obţinut profit încă din primul an, înfiinţându-se în scurt timp sucursale în fiecare reşedinţă de judeţ.

Banca Transilvania a fost înfiinţată în 1993 la iniţiativa unor oameni de afaceri din Cluj, cu capital social de 2 miliarde lei, din care 79% capital român şi 21 % străin, a căror dorinţă era aceea de a crea o bancă locală, un brand de Cluj, cu activităţi dedicate distinct clienţilor Corporativi, clienţilor IMM şi clienţilor Retail Banking. Banca a devenit operaţională în 16 februarie 1994, prin deschiderea sucursalei din Cluj-Napoca unde s-au stabilit primele relaţii de corespondenţă bancară şi s-au pus bazele sistemului informatic şi de comunicaţii, având loc conectarea la sistemele REUTERS şi SWIFT.

Banca Comerciala Carpatica a fost înfiinţată la Sibiu în data de 15 iulie 1999. În urma cu şapte ani, la initiativa unor oameni de afaceri şi a reprezentanţilor mai multor societati private româneşti şi străine, pe piaţa bancară din România a luat naştere un nou concept al calităţii. Carpatica este o instituţie financiară cu capital social majoritar romanesc, ale cărei acţiuni sunt listate la categoria I a Bursei de Valori Bucuresti. BCC promovează inteligenţa autohtonă, capitalul uman şi financiar, dovedind transparenţa, operativitate şi flexibilitate în rezolvarea problemelor partenerilor săi de afaceri.

Segmentul de piaţă vizat de Banca Comercială Carpatica îl constituie întreprinderile mici şi mijlocii, precum şi persoanele fizice, cărora BCC le oferă o gamă largă de produse şi servicii. Banca pune la dispoziţia firmelor împrumuturi provenite atât din surse proprii, cât şi din finanţări externe, ca urmare a semnării unor acorduri de finanţare cu Fondul German Român, Banca Mondială şi Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă. Acordul de parteneriat cu Eximbank aduce clienţilor BCC noi posibilităţi de contractare a serviciilor şi produselor în condiţii avantajoase.

Tabel 2.1. Componenţa sistemului bancar pe forme de proprietate

30

Număr de bănci, sfârşitul perioadei1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Bănci, din care: 33 36 34 33 33 31 30 32 33 31 31 32 31

Bănci cu capital intergral sau majoritar de stat, din care:

7 7 4 4 3 3 3 2 2 2 2 2 2

- cu capital integral de stat

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1

- cu capital majoritar de stat

6 6 3 3 2 2 2 1 1 1 1 1 1

Bănci cu capital majoritar privat, din care:

26 29 30 29 30 28 27 30 31 29 29 30 29

- cu capital majotitar autohton

13 13 11 8 6 4 6 7 7 3 3 3 4

- cu capital majoritar străin

13 16 19 21 24 24 21 23 24 26 26 27 25

Sucursalele băncilor străine

10 9 7 8 8 8 8 7 6 7 10* 10 10

Total sistem bancar

43 45 41 41 41 39 38 39 39 38 41 42 41

CREDITCOOP - - - - - - 1 1 1 1 1 1 1

Total instituţii de credit

43 45 41 41 41 39 39 40 40 39 42 43 42

* Fortis Bank Sucursală Bucureşti a început activitatea bancară în anul 2008.Sursa: Raport BNR, 2007-2009

31

Între anii 1997-2000 s-a derulat cea de-a doua etapă a reformei bancare care a constat în:

- îmbunătăţirea şi completarea cadrului legislativ bancar prin aprobarea unor noi legi: Legea privatizării băncilor (Legea nr. 83/1997); Legea bancară (Legea nr. 58/1998); Legea falimentului bancar (Legea nr. 83/1998); Legea privind Statutul BNR (Legea nr. 101/1998);

- crearea noului cadru legislativ al funcţionării cooperativelor de credit - OUG nr. 97/2000, modificată prin OUG nr. 272/2000, modificată şi aprobată prin Legea nr. 200/2002;

- obiectivul fundamental al BNR devine stabilitatea monedei naţionale în vederea asigurării stabilităţii preţurilor;

-instrumentarele de intervenţie au fost modernizate prin eliminarea vechilor linii de credit direcţionat şi introducerea operaţiunilor de piaţă deschisă14.

În general, în această perioadă, cadrul legislativ care reglementează activitatea bancară a fost substanțial modernizat și perfecţionat, prin emiterea de legi și ordonanţe de urgenţă, pentru obţinerea unui grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare europene şi cu cele mai bune practici internaţionale.

În perioada 2001-2004 a avut loc a treia etapă a reformei bancare, în care s-a finalizat alinierea cadrului legislativ în domeniul instituţiilor de credit la prevederile directivelor UE şi la principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficientă. În cadrul acestei perioade s-au rezolvat aspecte referitoare la forma finală a Legii bancare (prin aprobarea Legea nr.485/2003 pentru modificarea şi completarea Legii bancare nr.58/1998) şi Legii privind Statutul Băncii Naționale (prin aprobarea Legii nr. 312 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004) conform angajamentelor asumate în cadrul capitolelor de negociere cu UE (Cap. 3 şi Cap. 11), privind procesului de transpunere în legislaţia bancară internă a prevederilor comunitare.

Din anul 2005 și până în prezent se desfășoară cea de-a patra etapă a reformei bancare, continuând consolidarea sistemului bancar românesc și realizându-se progrese importante privind alinierea legislației bancare românești la cerințele legislației europene. De asemenea, tot în acest interval au fost elaborate reglementărili referitoare la emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente (Regulamentul nr.6/2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15.11.2006), limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice (Regulamentul nr.11/2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.617 din 22 august 2008), reglementarea instituțiilor de credit (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aprobată, completată şi modificată prin Legea nr.227 din 4 iulie 2007, publicate Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1027 din 27 decembrie 2006 şi respectiv nr.480 din 18 iulie 2007). Se constată că, în ultimul timp, sistemul bancar din țara nostră a înregistrat o dinamică și o diversificare fără precedent, generată de evoluția societății și de mediul economic adaptat la cerințele Uniunii Europene.

Astfel, în România există în prezent un sistem bancar modern și competitiv, care asigură circulația valorilor în economie și furnizează pe piața internă produse și servicii bancare în conformitate cu tendințele înregistrate în sectorul bancar European.

14 Sistemul bancar românesc, prezent şi viitor, Banca Naţională a României, 2003, pag. 6.

32

2.1.2. Caracteristicile sectorului bancar şi structura acţionariatului

Caracteristicile sectorului bancar

42 instituţii de credit (din care 10 sucursale ale unor bănci străine şi o reţea cooperatistă de credit)

Total active bancare: 76,8 mld. EUR, (circa 65% din PIB, faţă de 59% din PIB în sept. 2008)

54% din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem (faţă de 55% în sept. 2008)

Indicatorul de solvabilitate = 13,7% (faţă de 11,9% în sept. 2008) Acţionariat reprezentat în majoritate de entităţi străine Cota de piaţă (după active):

86,8% – instituţii de credit cu capital majoritar străin7,1% – instituţii de credit cu capital majoritar privat românesc6,1% – instituţii de credit cu capital majoritar de stat

Grafic nr. 2.1. Structura acţionariatului în cadrul instituţiilor de credir din România

* septembrie 2009

2.1.3. Deficienţe ale reformei sistemului bancar din România

Privind retrospective, putem constata că reforma sistemului bancar a avut o serie de slăbiciuni şi deficienţe.

33

În primul rand, privatizarea băncilor de stat a fost tergiversată mai mult de 10 ani, chiar dacă realizarea tranzacţiei din alte ţări, confirmată de o serie de studii empirice15, arată că asigurarea unui sistem bancar competitiv necesită o privatizare rapidă şi completă, cu investitori strategici. Aceste întârizieri nu sunt însă specifice sectorului bancar românesc, ci s-au manisfestat pe fondul dinamicii lente a restructurării întreprinderilor şi a rigităţilor structurale accentuate din economia românească. Mai mult, intervenţia statului şi a BNR trebuia sp se îndrepte spre recapitlizarea băncilor într-o primă fază, prin preluare de stat a creditelor neperformante şi, apoi, în faza a doua, privatizarea, cu aplicare de constrângeri bugetare la nivelul întreprinderilor de stat16 inclusiv cu scoaterea din sistem a băncilor mici insolvabile, prin vânzarea , fuziuni sau lichidare, cu o intervenţie financiară minimă din partea statului. În plină criză însă, BNR încă nu avea o strategie clară, respectiv de a acţiona ca împrumutator de ultimă instanţă pentru salvarea băncilor mici private sau de a uza dreptul său de a retrage autorizaţia de funcşionare şi a declanşa falimentul băncilor respective 17. Totuşi, nu trebuie uitate eforturile guvernelor, deşi lipsite de coordonare, în direcţia asanării sistemului bancar. În 1999, guvernul a preluat la datoria statului creditele neperformante moştenite din perioada anterioară anului 1990(contra obligaţiuni), însumând circa 4% din PIB18, iar în 1992, trei bănci cu capital de stat au primit o injecţie directă de capital. Toate aceste iniţiative de recapitalizare nu au fost însoţite de restructurarea operaţională a băncilor respective, ceea ce a menţinut slaba guvernanţă a băncilor şi, de asemenea, sursa creditelor neperformante. O strategie de consolidare bancară în România s-a conturat abia în 1997, în contextual agravării situaţiei financiare a unor bănci mari. Prin comparaţie, consolidarea bancară în Ungaria a debutat la finele anului 1992 şi s-a încheiat practic în 199419.

În al doilea rând, trebuie totuşi spus că dificultăţile sistemului bancar s-au manifestat pe fondul general al cadrului macroeconomic nefavorabil. Succesul reformelor structurale în general depinde în mare măsură de stabilitatea economică. “Experienţa acumulată în ultimul deceniu alimentează opinia că cele mai bune reuşite au fost obţinute de acele aconomii în tranzacţie care au reuşit, concomitent, stabilizarea şi au aplicat măsuri corespunzătoare reformei”20. În România, în cea mai mare parte a anilor 1990, mediul macroeconomic a fost foarte instabil şi dominat de recesiune. În aceste condiţii au fost afectate nagativ valoarea activelor bancare (inclusive calitatea creditelor), dobânzilor şi lichidetatea, plasând băncile într-un mediu dominat de riscuri, care s-au materializat în credite neperformante, pierderi şi insolvabilitate. De asemenea, un rol nefast l-au avut politicile macroeconomice fluctuante şi ezitante, ceea ce a generat incertitudini şi oscilaţii în politica de creditare şi de dobânzi a băncilor. Un studiu realizat în 2002 abordează modul în care au perceput băncile mediul

15 Barth, J., Caprio, Şi Levine, R., Banking Szstems Around the Globe:Do Regulation and Oenership Affect Performance and Stability?,în “Financial Supervision and Regulation: What Works and What Doesn’t?”, Ed. Frederick Mishkin Chicago, IL:. Chicago University Press, NBER,2001, p. 31-3816 Clarke,G., Cull, R. Şi Shirley, Mary, Bank privatization in developing countries: A Summary of Lessons and Findings în “Journal of Banking and Finance”, nr.29/2005, pp.1905-1930; Bonin, J., Hasan, I. Şi Wachtel, P., Privatization Matters:Bank efficiencz in transitions countries, în Journal of Banking and Finance”, nr.29/2005, pp.2155-2178.17 BNR, Raport anual 1998.18 Spiridon, M., Bichi, C. şi Drăgulin, I., “Sistemul bancar: dinamica reformei, slăbiciuni şi provocări” – p.21, http://www.cerope.ro/workingp.aspx 19 Spiridon, M., Bichi, C. şi Drăgulin, I., “Sistemul bancar: dinamica reformei, slăbiciuni şi provocări” – p.29., http://www.cerope.ro/workingp.aspx20 Fischer, S. Şi Sahay, R., The Transition Economies after Ten years, p. 7.

34

macroeconomic şi perspectivele politicilor economice. Folosind informaţiile oferite de analiza curbei randamentelor pe piaţa interbancară, autorii studiului identifică două tipologii în perioada analizată (1995-2000). Într-o primă secvenţă -1995- trimestrul I 1998- curbele randamentelor au avut profitul descendent, fapt explicat prin existenţa unor anticipaţii dezinflaţioniste şi/sau de relaxare a politicii monetare. Din 1998 însă, curbele randamentelor au avut profil în formă de parabolă, comun economiilor cu rate ale dobânzii înalte. Explicaţiile date invocă aprecierea că, pe de o parte, în aconomie s-au acumulat suficiente probleme care vor detremina decidenşii politicii să iniţieze programe care să abordeze cauzele ratelor înalte ale dobânzii, iar pe de altă parte, că până la luarea de noi decizii va intervenii o perioadă de incertitudine crescândă. Sistemul bancar a receptat influenţe şi din modul în care au fost utilizate instrumentele de aplicare a politicilor macroeconomice. Deprecierea rapidă a monedei, nesprijinită de proceduri contabile şi de prudenţă bancară corespunzătoare, a condus la acumularea de mari pierderi şi de credite neperformante, îndeosebi în primii ani ai tranzacţiei. Reformele în domeniul cursului de schimb şi a pieţei valutare s-au introdus lent şi insuficient de coordonat; o piaţă valutară funcţională a fost realizată abia în 1997. tot în primii ani, întârzierea reglementării deductibilităţii fiscale a afectat negativ capacitatea băncilor de a constitui provizioane contra riscului de credit. Metodologia de determinare a profitului impozabil nu a prevăzut ajustarea rezultatelor financiare la inflaţie (1997- 1998), ceea ce a condus la determinarea unui profit impoyabil mult mai mare faţă de situaţia în care acesta ar fi fost calculat în preţuri comparabile. Această situaţie, la care se adaugă creşterea ponderii veniturilor din dobânzi de încasat din totalul veniturilor, a afectat negativ lichiditatea şi capitalizarea băncilor. În plan monetar, modificările frecvente ale ratelor reyervelor minime obligatorii (până acum câţiva ani) şi dobânzile neremuneratorii pentru păstrarea rezervelor minime obligatorii au Indus presiuni în sus asupra nivelului dobânzilor active practicate de bănci21.

În al treilea rând, la factorii macroeconomici s-au adăugat cei legislativi. Deşi reglementarea activităţii bancare a urmat standardele internaţionale şi, în general, a fost satisfăcătoare, au existat şi deficienţe. Aceste s-au manifestat în special în ceea ce priveşte legislaţia privind falimentul băncilor (procedurile de lichidare fiind complicate şi îndelungate), dar şi legislaţia referitoare la supravegherea bancară (ce prevedea sancţiuni slabe şi avea deci o eficienţă limitată), nearmonizată cu standardele internaţionale ale Comitetului de supraveghere bancară de la Basel privind principiile de bază pentru o supraveghere prudenţială eficace (Basel Core Principles,1997).

Revizuirea cadrului legal privind supraveghere s-a realizat în 1999, iar legislaţia privind falimentul băncilor în 2001. Ca urmare, procedurile de supraveghere au fost mai mult îmbunătăţite şi armonizate cu standardele internaţionale: s-a creat un sistem de clasificare a băncilor şi avertizare timpurie (care deja şi-a dovedit virtuţile informaşionale prin anticiparea problemelor de solvabilitate ale unor bănci); s-au creat planuri de acţiune pentru diferite situaţii de criză bancară; inspecţiile la sediul băncilor - realizate anual – tind să pună accent pe evaluarea riscurilor 22.

Mai recent, România s-a angajat în implementarea directivei nr.12/2000 a Uniunii Europene, cunoscută mai frecvent sub denumirea Noului Acord de capital Basel II, acord ce

21 Spiridon, M., Bichi, C. şi Drăgulin, I., “Sistemul bancar: dinamica reformei, slăbiciuni şi provocări” – p.5, http://www.cerope.ro/workingp.aspx 22 Spiridon, M., Bichi, C. şi Drăgulin, I.,. “Sistemul bancar: dinamica reformei, slăbiciuni şi provocări” – p.6, http://www.cerope.ro/workingp.aspx

35

are ca obiective principale asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al instituţiilor de credit şi crearea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar 23. În ceea ce priveşte mecanismele de protecţie sistematică, trebuie remarcat că BNR şi-a îmbunătăţit permanent procedurile de intervenţie ca împrutător de ultimă instanţă, îndeosebi în situaţia de criză sistematică (capacitatea de a interveni în astfel de împrejurări a fost confirmată în anii 1998 -2000, cu ocazia crizelor Bancorex şi a Băncii Agricole). Celălalt mecanism de protecţie, fondul de garantare a depozitelor, creat îm 1996, a eşuat însă datorită nivelului insuficient al resurselor pentru acoperirea depozitelor garantate ale populaţiei la băncile intrate în faliment îm anii 1998 şi 1999 (golul de resurse a fost finanţat de Banca Naţională a României). Fondul de garantare are drept obiectiv să promoveze stabilitatea financiară prin întâlnirea încrederii deponenţilor în sistemul bancar. În acest scop, fondul asigură protecţia deponenţilor personae fizice prin garantarea şi, respective, plata depozitelor bancare ale acestora, în limita unui plafon indexat semianual, atunci când o bancă intră în faliment. Fondul este finanţat de către bănci prin contribuţii iniţiale, anuale şi speciale. Schema românescă de protecţie a depozitelor are un design modern, care corespunde, în multe privinţe, orientărilor de bună practică recomandate de FMI 24.

Aşa cum se observă, în ultimii ani, sistemul bancar românesc traversează o perioadă de consolidare masivă, înregistrând o creştere mult mai sănătoasă atât a performanţelor, cât şi a stabilităţii. Eficienţa şi stabilitatea sistemului bancar sunt cu atât mai importante la nivel macroeconomic, cu cât, ca şi în alte tări din regiune, băncile sunt cei mai importanţi intermediari financiari din România, cu o pondere la sfârşitul anului 2005 de cca 84% din sistemul financiar de credit 25 şi de 60% din sistemul financiar total românesc 26 (tutuşi, în scădere cu 7,5% puncte procentuale numai din 2009 până în 200527).

2.1.4. Falimentul bancar în România

Legislaţia care reglementează, în România, procedura falimentului băncilor, conform Directivei Uniunii Europene în domeniu, se compune din:

23 Georgescu, F., Basel II – o nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, noiembrie 2005 şi Georgescu, F., Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, februarie 2006, pe site-ul BNR (www.bnro.ro ) P.18.24 Gillian, G., Asigurarea depozitelor: Practici actuale şi cele mai bune practici, FMI Working Paper No. 99/54, aprilie 1999.25 Sistemul finaciar de credit mai include, pe lângă bănci, societăţi de asigurări, fondurile de investiţii, SIF-urile, societăţile de leasing.26 Sistemul finaciar total din România mai include, pe lângă instituţiile financiare de credit (cu o pondere însumată de 11,5% din sistemul financiar) şi instituţiile pieţei de capital, precum şi Bursa de Valori (BVB şi RASDAQ), cu o pondere de 29,5% din sistemul financiar (calculele au fost efectuate pe bazadatelor din: Raport asupra stabilităţii finaciare, BNR, 2006, P.47).27 Capitalizarea Bursei de Valori Bucureşti a crescut numai din 2000 până în 2005 de 50 de ori, fiind cel mai active segment al sistemului financiar (cf. Raport asupra stabilităţii finaciare, BNR, 2006, P.50).

36

Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului28, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/200229;

Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor30, cu modificările ulterioare, respectiv:

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 186/199931 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind falimentul băncilor;

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/200132 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor.

28 republictă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608/13 decembrie 1999.29 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95/2 februarie 2002.30 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159/22 aprilie 1998.31 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567/19 noiembrie 1999.32 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671/24 octombrie 2001.

37

Prin emiterea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor s-au realizat următoarele:

a) lărgirea sferei de aplicabilitate a legii, ]n sensul introducerii unor noi instituţii de credit reglementate legal, respectiv organizaţiile cooperatiste de credit, ]n conformitate cu art. 242 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, cumodificările şi completările ulterioare;

b) reformularea situaţiei în care o instituţie de credit se află în stare de faliment, prin creşterea exigenţelor privitor la onorarea creanţelor creditorilor (în acest sens a fost redus termenul de 30 de zile la 7 zile bancare lucrătoare);

c) includerea prevederilor referitoare la revocarea drepturilor tuturor structurilor de conducere şi control intern pe perioada lichidării pentru evitarea imixtiunilor conducerii şi acţionarilor băncii în procesul lichidării;

d) desemnarea Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, de regulă, în calitatea de lichidator;

f) întărirea rolului Băncii Naţionale a Rom`niei ca autoritate de supraveghere a sistemului bancar din România;

g) stabilirea ordinii în care se vor efectua plăţile în lei ale creanţelor creditorilor asupra instituţiei de credit în faliment.

În stabilirea soluţiilor de rezolvare a falimentului, trebuie să se aibe în vedere următoarele:- creşterea încrederii publicului în bănci şi în stabilitatea sistemului bancar;- asigurarea unui tratament imparţial pentru toţi creditorii;- asigurarea disciplinei de piaţă.Cele mai utilizate metode de soluţionare a falimentului sunt:

Metoda restituirii depozitelor. În cadrul acestei metode, lichidatorul (fondul de garantare) trece la lichidarea activelor şi restituie depozitele în limitele de asigurare, apoi, îşi recuperează cheltuielile, iar sumele rămase se împart, în mod proporţional, creditorilor neasiguraţi.

Metoda cumpărării şi asumării. În condiţiile acestei metode, asiguratorul, în calitate de lichidator, contractează cu o bancă sănătoasă cumpărarea activelor băncii falite, precum şi preluarea responsabilităţii asupra tuturor pasivelor.

În România, plata creanţelor creditorilor se efectuează, potrivit prevederilor planului de lichidare, în ordinea prevăzută de lege şi anume:

1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea instituţiei de credit în faliment, precum şi plata remunerării lichidatorului;

2. creanţe reprezentând creditele (inclusiv dobânzi şi cheltuieli) acordate instituţiei de credit în faliment în cursul procedurii falimentului la cererea lichidatorului şi cu aprobarea judecătorului sindic;

3. creanţele izvorâte din contracte de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare începerii procedurii falimentului;

38

4. creanţele statului provenite din impozite, taxe, amenzi şi din alte sume ce reprezintă venituri publice, potrivit Legii nr. 72/1996 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, creanţele Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, ca subrogate în drepturile deponenţilor şi ca urmare a plăţilor pentru depozitele garantate, precum şi creanţele Băncii Naţionale a României decurgând din credite acordate de aceasta instituţiei de credit în faliment;

5. creanţele garantate cu garanţii reale asupra bunurilor;6. creanţele deponenţilor garantaţi, în situaţia în care acestea nu au fost valorificate în

sensul plăţii de către Fond în termenul legal de prescripţie a plăţilor de compensaţii;7. creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din operaţiuni interbancare, din

operaţiuni cu clientela, din operaţiuni cu titluri, din alte operaţiuni bancare, precum şi din cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;

8. alte creanţe chirografare, inclusiv creanţele deponenţilor negarantaţi şi părţile negarantate ale creanţelor deponenţilor garantaţi;

9. creanţele acţionarilor băncii în faliment, respectiv creanţele membrilor cooperatori ai cooperativelor de credit afiliate casei centrale a cooperativelor de credit în faliment. În enumerarea prezentată, se remarcă necesitatea plăţii cu prioritate a creanţelor garantate. În literatura de specialitate internaţională, În aria de cuprindere a semnificaţiei falimentului se includ nu numai falimentele urmate de lichidarea băncii, ci şi cazurile în care se realizează, sub supravegherea statului, fuziunea băncii în suferinţă cu o altă bancă sănătoasă care îi preia activele şi îşi asumă obligaţiile asigurând continuitatea.33

33 Ligia Georgescu- Golosoiu- Mijloace, modalităţi şi instrumente de plată, Editura ASE Bucuresti 2003, p. 18.

39

2.2. PRIVATIZAREA

2.2.1. Privatizarea băncilor comerciale- obiectiv principal al reformei sectorului bancar

În dezbaterile teoretice, motivarea privatizării derivă din ideea că proprietate privată asigură o eficienţă superioară prin oportunitatea iniţiativei manageriale, similară cu aceea a propriatarilor, eliminarea subvenţiilor şi decizia presiunilor exercitate asupra bugetului şi diminuarea iniţiativei statului prin impunerea unor obiective fără o justificare economică.

Din punctul nostru de vedere, privatizarea nu este un panaceu universal, nu rezolvă de la sine problema productivităţii economiei de piaţă. Programele de reformă actuale, promovate de ţările est- europene şi implicit, de România, îşi propun să treacă în ritm rapid peste etapele istorice ale economiei de piaţă şi să ajungă la etapa actuală de dezvoltare. Acest lucru implică o altă reformă – restructurarea, care trebuie înfăptuită paralel cu privatizarea.

Succesul privatizării depinde în mare măsură de metoda aleasă şi de durata perioadei de aplicare.

Un obiectiv principal al reformei sistemului bancar românesc îl constituie cu siguranţă procesul de privatizare a societăţilor bancare cu capital majoritar de stat, acţiuni complexe, dificilă, care necesită un anumit ritm de desfăşurare, dar care va conduce inevitabil şi în următorii ani la o diminuare treptată a ponderii regimului proprietăţii de stat în domeniul bancar.

Băncile comerciale cu capital majoritar de stat au fost înfiinţate şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 15/ 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, a Legii nr. 31/ 1990 republicată privind societăţile comerciale şi a Legii nr. 58/ 1998 privind activitatea bancară .

Încă din 1991, prin Legea nr. 58 privind privatizarea societăşilor comerciale, se stipula că în proporţie de 70% capitalul social al băncilor este deţinut de Fondul Proprietăţii de Stat, iar restul de 30% de cele cinci fonduri ale proprietăţii private (actualele societăţii de investiţii financiare).

După patru ani, prin Legea nr. 55/ 1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, se stabilea că privatizarea băncilor va face obiectul unei legi speciale, certificate de proprietate şi cupoane normative neputând fi utilizate la privatizarea acestor instituţii.

Cu o întârziere destul de mare a termenului prevătut de Legea 55/ 1995, o primă variantă a proiectului de Lege privind privatizarea societăţilor comerciale bancare cu capital majoritar de stat a fost definitivată şi înaintată spre dezbaterea Senatului în aprilie 1996. proiectul a fost respins şi avându-se în vedere importanţa şi urgenţa procesului de privatizare a băncilor – condiţie stipulată prin Memorandumul cu Fondul Monetar Internaţional, în septembrie 1996 un nou proiect de lege a fost supus dezbaterii Parlamentului însă nici acesta nu a fost validat, transferând astfel viitoarei legislaturi responsabilitatea adoptării acestei legi.

Sub presiunea fostului Memorandum negociat cu Fondul Monetar, în mai 1997 cele două camere ale parlamentului au votat, în sfârşit, Legea pentru privatizarea societăţilor comerciale la care statul este acţionar 34. Comform acestei Legi privatizarea societăţilor bancare se realizează utilizând una din următoarele procedee:

Majorarea capitalului social prin aport în numerar, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat;

34 Legea nr. 83/ 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din mai 1997.

40

Vânzarea de acţiuni gestionate de Fondul Proprietăşii de Stat, numai conta numerar, cu plata integrală către persoane fizice şi juridice române, inclusiv către societăţile de investiţii financiare, precum şi către persoane fizice şi juridice străine;

Combinarea procedeelor menşionate anterior.Deşi în Lege sunt prevăzute mai multe modalităţii de privatizare, prevăzute anterior,

specialiştii au rezerve legate de faptul că Legea nu prevede majorarea capitalului social înainte de oferta publică sau privată, ci concomitent, fapt care o situează sub nivelul proiectelor legislative precedente.

De asemenea, menşinerea la dispoziţia statului a unei cote de 50% din capitalul social sau deţinerea acţiunii nominative de control, conferă statului drept de veto în Consiliul de Administraţie numai asupra deciziilor care privesc gajarea sau ipotecarea activelor băncii, precum şi a acelor decizii care privesc fuziune a prin absorţie sau lichidarea administrativă. Astfel s-au creat condiţii şi primele două bănci au fost privatizate.

Unii economişti consideră multe dintre racilele existente în economia românească ar fi fost eliminate dacă s-ar fi accelerat privatizarea sectorului bancar. Alti economişti promovează ideea, la care aderăm şi noi, că privatizarea trebuie vazută în strânsă concordanţă cu întărirea disciplinei bancare şi cu crearea unei baze solide de capitalizare. Pe de o parte, s-a văzut unde poate duce indisciplina, amestecul politic şi lipsa de supraveghere din partea autorităţii monatare în cazul băncilor Dacia Felix, Credit Bank, Columna, Albina şi Bancorex. Pe de altă parte, capitalizarea va contribui la sporirea competiţiei bancare. Acest lucru are un efect pozitiv pentru agenţii economici, deoarece ei vor realiza costuri de finanţare reduse şi vor beneficia de o gamă diversificată de produse şi servicii bancare.

Considerăm, de asemenea, că privatizarea nu poate avea efectele scontate decât în condiţiile unui mediu bancar autentic, consolidat. Or, sistemul nostru bancar “înca dă semen de fragilitate. Recentele privatizări, de la Banca Română de Dezvoltare şi de la Banc Post, constituie doar începutul unei etape, aceea a detaşării băncilor de capitalul de stat, etapă hotărâtoare pentru consolidarea sistemului nostru bancar35”.

În ceea ce priveşte privatizarea celor două mari bănci cu capital integral sau majoritar de stat rămase în cursă (Banca Agricolă, Banca Comercială Română) considerăm că opiniile unor importanţi specialişti români în domeniu întăresc relativul dezacord al nostru faţă de modul de realizare a acestor privatizari.

Avem în vedere, în primul rând, problemele financiare deosebite cu care se confruntă aceste bănci (la momentul analizei excepţie făcând Banca Comercială Română) fapt care nu le face atractive din punct de vedere al vânzării. Neexistând prea mulţi ofertanţi, vânzarea băncilor s-ar face la un pret modest, ceea ce nu ar fi avantajos.

Procesul de restructurare a sistemului bancar a debutat înca de la sfârşitul anului 1990, când Banca Comercialǎ Românǎ ( BCR) nou înfiinţatǎ a preluat funcţia comercialǎ pe care o desfǎşura pânǎ atunci Banca Naţionalǎ.

35 Discursul Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, la masa rotundă organizată de Preşedintele României – Palatul Cotroceni, 7 aprilie 1999, Piaţa Financiară, nr. 4/ 1999, p.13.

41

Fostele bǎnci de stat specializate ( Banca Românǎ pentru Comerţ Exterior , Banca Agricolǎ, Banca de Investiţii) au fost transformate în bǎnci comerciale , putând efectua toate operaţiunile bancare fǎrǎ a mai ţine cont de specializarea sectorialǎ avutǎ.

Odata cu adoptarea celor douǎ legi bancare- Legea privind activitatea bancarǎ şi Legea privind Statutul Bǎncii Naţionale, care au intrat în vigoare la 3 mai 1991 ( modificate ulterior prin Legea 58/ 1998 privind activitatea bancarǎ şi Legea 10/ 1998 privind Statutul Bǎncii Naţionale a României ), s-a consfinţit crearea unui sistem bancar pe douǎ niveluri , de tip occidental, bazat pe principiul universalitǎţii bǎncilor.

Bǎncile comerciale au statut de societǎţi comerciale pe acţiuni şi funcţioneazǎ în baza Legii nr. 31/1990 privind societǎţile comerciale şi a Legii bancare nr.58/1998 .

Bǎncile comerciale se pot constitui ca aport parţial sau total de capital autohton , privat sau strǎin . Bǎncile comerciale sunt independente, având dreptul sǎ se implice în diverse operaţiuni bancare cu condiţia respectǎrii reglementǎrilor bancare emise de Banca Naţionalǎ a României.

În România, procesul de modernizare a sectorului bancar a întâmpinat o serie de dificultăţi: promovarea de produse şi servicii noi nu este susţinută de un suport legislativ sistematic, anumite structuri fizice la nivelul retelei de comunicaţii din România nu au capacitatea de a satisface cerinţele de transfer a informaţiilor . Noua lege banacară din 1998 reuşeşte sa acopere o parte din neajunsurile întâlnite de-a lungul tranziţiei româneşti, însă mai erau multe aspecte de rezolvat în planul restructurării bancare.

Restructurarea din domeniul bancar implică şi schimbări de structura şi operaţionale, fiind necesară apariţia şi funcţionarea pe baze noi a unor bănci puternice şi competitive.

Din perspectiva restructură, sistemul bancar românesc a cunoscut o istorie destul de zbuciumată. Acţiunile de „asanare a sistemului bancar „ au vizat, în principal, doua direcţii: pe de o parte, reabilitarea băncilor aflate în dificultate, dar pentru care acţionarii noi sau cei existenţiau reuşit să asigure resursele financiare necesare redresării ( Banca Agricolă, Banca Dacia Felix), iar pe de altă parte, eliminarea din sistem, prin procedurile legale, a băncilor neviabile ( Banca Turco-Română, Banca Română de Scont, Banca Columna etc.).

Privind restructurarea sistemului bancar din România, un element esenţial îl constituie mutaţiile în ceea ce priveşte natura proprietăţii, distingându-se o creştere susţinută a numărului de societăţi bancare private şi a ponderii capitalului privat în industria bancară românească şi, în mod special, a capitalului străin, evoluţii care pot fi observate în Anexa-3, Tabel-1.

Procesul de privatizare a bǎncilor comerciale cu capital de stat s-a dovedit a fi un proces anevoios, abia în luna mai 1997 a fost adoptatǎ Legea privind privatizarea bǎncilor comerciale cu capital de stat . Procesul de privatizare din România a început cu Banca Română pentru Dezvoltare, prin preluarea pachetului majoritar ( 51%) de către grupul francez Société Générale, achiziţie finalizată în luna martie 1999. Fondul Proprietăţii de Stat a vândut un pachet de 45% din capitalul social al BancPost către General Electric Capital Corporation (35%) şi Banco Potugues de Investimento (10%), cu o valoare totală de 42,7 milioane USD, la care s-au adăugat investiţii în activitatea comercială a băncii de 50 de milioane de USD.

42

În iulie 2001, RZB-Austria şi Fondul Romăno-American de Investiţii ( FRAI) au preluat de la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului ( APAPS) peste 98,84% din acţiunile celei de-a treia bănci româneşti inclusă în procesul de privatizare, Banca Agricolă. Valoarea totală a tranzacţiei s-a ridicat la 52 milioane de USD, din care 37 milioane de USD reprezentau investiţii de capital, iar 15 milioane de USD preţul plătit pentru achiziţionarea acţiunilor.

În anul 2004 sistemul bancar românesc a cunoscut modificări structurale majore prin trecerea celei mai mari bănci româneşti, Banca Comercială Română, în grupa băncilor cu capital majoritar de stat. Atunci au fost finalizate primele doua etape de privatizare a BCR prin vânzarea unei cote de 25% din capitalul băncii către BERD şi CFI şi respectiv de 8% salariaţilor băncii. In decembrie 2005, a fost semnat contractul de privatizare a celei mai mari bănci din România – Banca Comercială Română (BCR). Cîştigătoarea licitaţiei a fost Erste Bank Austria, care a cumpărat 61,88 la sută din acţiunile BCR cu 3,75 miliarde de euro, cea mai scumpă achiziţie a austriecilor. Considerată privatizarea secolului, pentru că BCR deţine o cotă de 25 la sută din piaţă, dar şi pentru suma obţinută, trecerea în mîini austriece a acestei bănci nu aduce toţi banii în buzunarul statului. Marii cîştigători ai privatizării sînt Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi International Finance Corporation (IFC – divizie de investiţii în sectorul privat a FMI), care în 2003 au cumpărat, contra sumei de 222 milioane de dolari, 25 la sută, plus două acţiuni, din pachetul BCR, şi cărora acum li se dau 1,55 miliarde de euro. Astfel că, în buzunarul statului român mai intră doar 2,2 miliarde de euro. Cu toate acestea, vînzarea este salutată de bancheri, de oamenii de afaceri, economişti dar şi de populaţie. "Privatizarea BCR este un lucru extraordinar, pe care îl aşteptam de mult timp şi care trebuia făcut demult, pentru că BCR nu lucra în condiţiile unei economii de piaţă şi nu respecta regulile concurenţei. Statul îşi derula toate afacerile prin această bancă, deoarece nici o altă unitate bancară nu putea cîştiga licitaţiile.

La aceasta s-a adăugat autorizarea a două bănci specializate în acordarea de credite destinate construcţiei de locuinţe şi în finanţarea achiziţiei de autovehicule ( Raiffeisen Banca pentru Locuinţe şi Porsche Bank România). De asemenea, în iulie 2004, Anglo-Romanian Bank Limited a reintrat pe piaţa bancară românească, ca urmare a fuziunii cu Frankfurt Bukarest Bank A.G., a cărei sucursală din România a fost integrată în structurile sale. În octombrie 2004, printr-un proces similar, Banque Franco-Roumaine S.A., sucursala din Bucureşti a fost absorbită de Anglo-Romanian Bank Limited.

Putem observa faptul că, cota de piaţă a băncilor cu capital majoritar privat a ajuns să reprezinte 93,1%, cu 30,6 puncte procentuale peste nivelul anului anterior(Anexa-3, Tabel-2).

Extinderea în anul 2003 a cotei de piaţă a băncilor cu capital majoritar privat a fost influenţată de creşterile activelor bancare pe fondul atragerii de depozite de la clientela nebancară şi al majorării capitalurilor proprii.

O modificare importantă s-a produs şi la nivelul ponderii deţinute de activele băncilor cu capital străin sau majoritar străin în totalul activelor sistemului bancar, în creştere cu 3,9 puncte procentuale faţă de anul 2003, atingând cota de 62,1 la suta la 31 decembrie 2004.

Evoluţii favorabile s-au remarcat şi în privinţa gradului de capitalizare a sistemului bancar ( în creştere reală cu 12,5 la suta la sfârşitul anului 2004 faţă de 2003), ca urmare , în principal, a consolidării poziţiei pe piaţa bancară autohtonă a unor bănci cu capital străin, dar si a obligaţiei băncilor de a atinge până la 31 mai 2004 un nivel minim al fondurilor proprii în sumă de 370 miliarde lei.

43

Deşi competiţia la nivelul sistemului bancar este în creştere de la un an la altul, anul 2004 s-a remarcat prin menţinerea gradului înalt de concentrare a sistemului bancar. Primele cinci bănci româneşti în funcţie de mărimea activelor sunt:

Banca Comercială Română BRD- Société Générale Raiffeisen Bank CEC ABN Amro Bank

Acestea deţineau 59,2% din activele bilanţiere agregate, 55,7 % din totalul creditelor acordate, 59,5 % din depozitele atrase, 61,5 % din titlurile de stat şi 60,5 % din capitalurile proprii ale băncilor comerciale româneşti.

Restructurarea sistemului bancar , diversificarea portofoliului de produse oferite de bănci şi creşterea puterii de cumpărare a populaţiei au favorizat expansiunea activelor bancare în 2004, care au înregistrat o creştere reală faţă de anul anterior de 35,7 %, sensibil superioara creşterii economice de 8,3%. Profitabilitatea si gradul de capitalizare ale băncilor, situate peste nivelurile perioadei anterioare, alături de calitatea ridicată a activelor, au contribuit la întărirea capacităţii băncilor de gestionare a riscurilor.36

În al doilea rând, trebuie să avem în vedere faptul că aceste bănci încă mai deţine o pondere importantă din finanţarea economiei naţionale, iar preluarea acestora de catre investitori, chiar bine intenţionaţi dar care nu realizează infuzii importante de capital, nu ar rezolva problema subcapitalizării şi a calităţii necorespunzătoare a portofoliului de credite. Mai mult, credem că prin schimbarea opticii faţă de clienţi (coloşi industriali şi agricoli) ale căror grave dezechilibre sunt aceleaşi, nu s-ar realiza decât o agravare a serviciului datoriei şi implicit scăderea continua a performanţelor băncilor, chiar falimentarea lor.

Profesorul Mircea Coşea consideră că: “privatizarea băncilor cu capital majoritar de stat este normală şi necesară, dar dacă această privatizare este condiţionată de recuperarea pierderilor din credite neperformante exclusiv prin efortul contribuabilului român atunci Fondul Proprietăţii de Stat trebuie să fie conştient de imensa responsabilitate pe care o are. Privatizarea va trebui făcută în respectul celor care au recuperat pierderea, adică contribuabili, cu deplină transparenţă, profesionalism si onestitate”37.

În opinia noastră, privatizarea şi capitalizarea băncilor trebuie să conducă la crearea unor bănci puternice care, să asigure finanţarea economiei, pe de o parte, şi să nu permită să se acumuleze noi împrumuturi dezavantajoase, pe de altă parte. Credem că există o corelaţie directă între privatizarea băncilor şi managementul acestora, în sensul că privatizarea fără o schimbare a managementului bancar nu-şi are rostul.

În concluzie, privatizarea, capitalizarea şi restructurarea băncilor trebuie să rămână în continuare obiective principale ale reformei sectorului bancar din România. Acest sector este un adevărat sistem vital al economiei de piaţă, deoarece o creştere în domeniul sectorului particular ar putea fi cu uşurinţă perturbată, dacă instituţiile financiare nu funcţionează bine. Realitatea demonstrează că noii întreprinzători care apar în economie , în prezent sunt deosebit de dependenţi de sistemul bancar, pentru a-şi extinde afacerile.38

2.2.2. Obiectivele privatizării bancare

36 http://www.tocilar.ro/Perspectiveleactivităţiibancarecontemporane. p. 45.37 Revista Piaţa Financiară, nr. 4/1999, p.24.38 Cristi Marcel Spulbăr- Optimizarea Managementului Bancar, Ed. Universitară Craiova, 1999, p.129.

44

Obiectivul principal al privatizării este acela al înlăturării intervenţiei şi controlului statului asupra sistemului bancar.

Privatizarea sistemului bancar în România a reprezentat şi reprezintă soluţia instaurării unei concurenţe efective pe piaţa bancară cu implicaţii asupra comportamentului tuturor băncilor. Acest proces trebuie să fie însoţitdeîntărireadisciplineifinanciar-bancare şi de crearea unei baze solide de capitalizare.

Urmând strategia guvernamentală, Autoritatea pentru Privatizare are ca principale obiective:

vânzarea către sectorul privat, prin metodele prevăzute de lege, a pachetelor de acţiuni deţinute de stat în societăţile comerciale;

45

administrarea, în calitate de acţionar semnificativ sau majoritar, după caz, a societăţilor comerciale aflate în portofoliu, la care statul deţine acţiuni

controlul cu privire la modul în care sunt respectate clauzele din contractele de privatizare, precum şi supravegherea societăţilor în cauză în ceea ce priveşte gradul de realizare a performanţelor economice şi financiare asumate prin contractul de privatizare;

restructurarea societăţilor comerciale si acordarea asistentei financiare necesare retehnologizării si modernizării acestora;

transferul, în condiţiile legii, către unele ministere şi autorităţi publice locale a activităţii de administrare şivânzareaacţiunilordeţinute de Autoritatea pentru Privatizare în societăţile comerciale, în scopul accelerării procesului deprivatizare şi întăririi controlului în perioada postprivatizare. În vederea accelerării şi finalizării procesului de privatizare, trebuie respectate

următoarele principii:a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;b) formarea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;d) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii atractivităţii ofertei

de privatizare.Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) este

gestionar al participaţiei statului la capitalul unei bănci comerciale. Vânzarea de acţiuni gestionate de APAPS se realizează prin oricare dintre metodele prevăzute de legea privatizării societăţilor comerciale, de legea privind valorile mobiliare şi bursele de valori, precum şi de reglementările emise în aplicarea acestei legi.

Privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar se poate realiza prin următoarele posibilităţi:

Majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat;

Vânzarea de acţiuni gestionate de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, numai contra numerar, cu plata integrală către:

persoane fizice române; persoanelor fizice străine; persoane juridice române cu capital majoritar privat, inclusiv societăţi de

investiţii financiare; persoane juridice străine cu capital majoritar privat.39

2.3. PENETRAREA SISTEMULUI BANCAR DE CĂTRE BĂNCILE DIN STRĂINATATE

39 http://www.uvvg.ro/studia/economice/plugins/p2_news .

46

2.3.1. Capitalul străin în sistemul bancar românesc

În lumina rolului crucial al băncilor în funcţionarea unei economii de piaţă, sistemul bancar reprezintă o zonă – cheie în procesul de deyvoltare şi modernizare a României. Membru al Uniunii Europene din 2007, România este acum în mijlocul deciziilor şi trnsformarilor care vor configura viitoarea dezvoltare a sesctorului bancar românesc. Procesul de tranziţie către un sistem bancar orientat spre piaţă a condus în anii 1990 la o semnificativă subcarpatizare a instituţiilor de credit, credite neperformante numeroase, lipsa de disciplină din partea băncilor. Rezultatul a fost o criză bancară care s-a prelungit ani întregi, cuplată cu colapsul a numeroase bănci. Cu toate acestea, dezvoltarea ultimilor ani este încurajatoare, furnizând bazele speranţei că stabilitatea economică a României va fi însoţită de o consolidare accentuată a sectorului bancar.

Reforma sistemului bancar în România a început relativ mai târziu faţă de alte state din Europa Centrală şi de Est. Procesul de tranziţie la un sistem bancar orientat spre piaţă a fost marcat de problemele de “stoc” iniţial, datorate eficienţei scăzute, creditele neperformante, subordonării necondiţionate a politicii de creditare faţă de obiectivele planurilor economice.

La problemele de “stoc” s-au adăugat curând cele de “flux”, rezultând din derularea tranzactiei: mediu macroeconomic instabil, norme de reglememntare şi prudenţă insuficiente, standarde de contabilitate şi financiare scăzute, insuficienta definire a drepturilor de proprietate, constrângeri bugetare slabe în sectorul bancar şi în cel al întreprinderilor, competenşa scazută a managementului din bănci, interferenţe politice în luarea deciziilor de finanţare etc. din păcate pentru România, în absenţa liberalizării vieţii economice, presiunea asupra băncii centrale şi a sistemului bancar în general devine o caracteristică constantă a modului în care sistemului funcţionează, care, de asemenea, se manifestă printr-o largă răspândită cerere de credite ieftine40.

Cele mai importante probleme legate de creditale neperformante au aparut la două mari bănci de stat: Bancorex, unde creditele neperformante ajunseseră la 80% din portofoliul total de credite în 199841 şi Banca Agricolă. La sfărşitul anului 1998, situaţia sistemului bancar devenise dramatică: creditele şi dobânzile din categoriile îndoielnice şi pierdere reprezentau 254% din capitalul propriu al băncilor şi peste 58% din total (credite şi dobânzi). Această situaţie este caracterizată în raportul pe anul 2000 al BNR drept „virtual faliment” al sistemului bancar42. În virtutea marimii lor, impactul potenţial devastator al falimentului acestora asupra întregii aconomii şi spectrului unei crize sistematice în sectorul bancar, autorităţile au adoptat în 1999 o serie de măsuri de restructurare a acestora, costul fiscal total al operaţiunilor cifrându-se la cca 3 miliarde dolari43. Strategia din 1997 a inclus:

eliminarea din sistem a băncilor insolvabile; restructurarea Bancorex şi Băncii Agricole; măsuri pentru privatizarea a două bănci, Banca Română pentru Dezvoltare şi Bancpost.

40 Dăianu, D., Arieratele intra-întreprinderi în economia de tranziţie,Oeconomica, vol.4, 1993, p.12. 41 Dimova, Dyliana, The Benefits of Privatizing Banks to Strategic Foreign Investors: A Survey of Central and Eastern Europe, Stanford University, 2004, www-econ .stanford .edu/ academics /Honors_Theses_2004/Dimova.pdf , p.17.42 BNR, Raport anual 2000, p.100.43 Gardo, S., Romania. Knockin’ on EU Doors, în “Banking in South-Eastern Europe”, BACA Report, septembrie 2005, p.47.

47

În cadrul acestei strategii, BNR, ca autoritate de supraveghere, şi-a propus în special îmbunătăţirea supravegherii şi a funcţionării fondului de garantare a depozitelor bancare.

Stratigiile de rezolvare a crizei de solvabilitate din anul 1997 a două dintre cele mai mai bănci din sistem (Bancorex şi Banca Agricolă, cu circa 34% din totalul activelor), deşi mai articulate, au încorporat slăbiciuni importante. În primul rand, acţionarii (FPS şi SIF ) nu au fost implicaţii în acoperirea deprecierii activelor (costul total rămânând în sarcina bugetului de stat). În al doilea rând, creditele neperformante au rămas în portofoliul băncilor (în afara bilanţului), cu şanse minime de a putea fi valorificate. Alternativa, cu rezultate mult mai bune în alte ţări, ar fi fost transferul activelor neperformante către o societate creată ad hoc de administrarea a acestor active. În fine, strategiile iniţiale nu prevedeau niciun plan de restructurare operaţională a celor două bănci, astfel că situaţia lor a continuat sa se deterioreze. În privinţa Bancorex, în 1999 s-a luat decizia de lichidare, cu transferul activelor neperformante la o agenţie de administrare a activelor bancare. Restructurarea Bancorex a eşuat în ultimă instanţă, o parte din active fiind preluate de AVAB, o bancă creată special pentru curăţirea bilanţului Bancorex, iar o altă parte, cea sănătoasă, fiind preluată prin absorţie de Banca Comerciala Română.

În cazul Băncii Agricole, prigramul de restructurare din 1997 a condus la o reducere a personalului şi a reţelei teritoriale, fără însă a se reface solvabilitate; în plus, cultura managerială a rămas necorespunzătoare. Insuccesul restructurării şi spectrul încetării plăţilor au condus la aplicarea unui nou program de restructurare în 1998, care a cuprins: transferul activelor neperformante la agenţia de administrare a activelor bancare; numirea unui nou consiliu de administraţie; stabilirea unui calendar strict de măsuri, inclusiv termenul limită de privatizare (nereuşita ar fi fost urmată de lichidare). Costul restructurării acestei bănci achivalează cu circa 1,5% din PIB, la care se adaugă participarea BNR cu asigurarea de lichiditate şi alte mecanisme de sprijin44. Termenul limită pentru privatizare a fost reeşalonat de câteva ori; în cele din urmă, în toamna anului 2001 capitalul majorat a fost achiziţionat de un investitor strategic (Raiffeisen Bank).

O a doua componentă a strategiei de consolidare bancară (prima fiind restructurarea Bancorex şi a Băncii Agricole) a fost eliminare din sistem a băncilor insolvabile mai mici: Banca Albina, Bankcoop, Creditbank, Banca Internaţională a Rligiilor, Banca Columnu45. Paşi decisivi au fost facuţi în 1999 şi 2000, când BNR a luat măsuri de gestionare a situaţiei mai multor bănci private mici, inclusive introducerea de cereri de declarare a falimentului. Restructurarea sistemului bancar, alături de reglememntarea, autorizarea şi supravegherea activităţii bancare au fost două dintre principalele aspecte vizate de remodelarea sistemului bancar românesc, la care s-au adăugat şi câteva privatizări de succes: Banca Română de Dezvolate a fost vândută în 1998 către Societe Generale, ulterior ( în anul 2000) BERD achiziţionând o participaţie de 4,99%; în 1999 Bancpost a fost privatizată în urma achiziţionarii de pachete minoritare de către GE Capital şi Banco Portugues de Investimento46.

44 În anul 2000, banca centrală a injectat lichiditate, ca împrumutator de ultimă instalţă (inclusin pentru sprijinirea fondului de grantare a depozitelor bancare), într-un volum echivalent cu 1,2% din PIB, din care cea mai mare parte pentru Banca Agricolă (cf. BNR, Raport anual 2000), p. 43.45 Instabilitatea bancară în perioadele de criză (1997-2000) poate fi remarcată şi prin faptul că, de exemplu, la începutul anului 2002, din cele 54 de bănci cuprinse în Rgistrul bancar la BNR, numai 40 funcţionau efectiv, 7 bănci străine retrăgându-şi afacerile din România, iar alte 7 bănci fiind închise şi aflandu-se în diferite stadii ale procedurilor legale privind falimentul, p. 84.46 Nemulţumită de aranjamentul prin care statul deţinea încă majoritatea, GE Capital şi-a vândut în 2000 acţiunile către EFG Eurobank ( Grecia) şi Banco Portugues de Investimento, p. 16.

48

2.3.2. Dimensiunile penetrării capitalulu străin în sistemul bancar românesc

Pe acest fond general, sistemul bancar românesc a cunoscut, în special după 1996, o creştere constantă a implicării capitalului străin, fie direct, sub forma bancilor localizate în România, fie indirect, pe calea creanţelor externe ale băncilor asupra României, iar apoi forma fizică de implantare, respective băncile.

O primă analiză, pe care o realizăm pe baza statisticilor bancare consolidate ale Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), cuprinde evoluţia creanţelor externe ale băncilor raportoare BRI faţă de România în perioada 1998- 2009.

Aceste creanţe le vom descompune în două componente, respectiv: creanţe internaţionale (coloana A din tabelele corespunzătoare creanţelor băncilor

raportoare asupra fiecărei ţări) – care cuprinde creditul transfrontalier plus creanţe locale denominate în valută;

creanţe ale sucursalelor locale (din România) ale băncilor raportoare denominate în monedă locală (coloana L) – care cuprinde credite acordate în România, în lei, de sucursalele din România ale băncilor raportoare BRI.Datele pe care le-am obţinut din statisticile bancare consolidate publicate de BRI şi din statisticile trimestriale cu privire la România sunt prezentate în tabelul următor:

Tabel nr. 2.2. Creanţe ale băncilor raportoare BRI faţă de România, 1999-2008)

(în milioane dolari)Anul Creanţe

externe (A+L)

Creanţe interbaşionale- total (A)

Din care asupra: Creanţe locale denominate în lei (L)

Obligaţii locale denominate în lei (M)

Sectorul bancar (F)

Sectorul public (G)

Sectorul privat nebancar (H)

1998 3.434 3.159 917 290 1.927 295 2721999 3.175 2.905 732 180 1.990 270 2772000 3.727 3.084 600 333 2.151 643 4512001 4.708 3.773 587 523 2.655 935 1.1542002 6.184 4.761 732 752 3.275 1.423 1.6132003 10.015 7.797 1.306 1.911 4.506 2.218 3.0632004 17.159 13.186 2.880 2.656 7.648 3.973 4.2672005 31.984 22.240 5.851 4.358 11.749 9.744 6.6082006 92.596 66.898 17.272 6.254 42.249 25.698 12.2652007 129.381 90.799 16.777 8.955 64.292 38.582 16.6352008 121.089 83.463 14.039 11.593 57.049 37.626 18.2662009 116.914 79.235 8.524 14.054 56.091 37.679 18.027Sursa: Consolidated Bancking Statistics, BIS, 1998-2009 şi BIS Quartelz Review, iunie 2010, www.bis.ro

49

Pentru a ne face o imagine despre evoluţia acestor creanţe, vom reprezenta pe acelaşi grafic creanţele internaţionale, creanţele locale denominate în lei ale sucursalelor străine şi totalul creanţelor externe:

Grafic nr.2.2. Evoluţia creanţelor externe ale băncilor raportoare BRI faţă de România, 1998 – 2009 (în milioane dolari)

0

20000

40000

60000

80000

100000

120000

140000

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Creanţe externe (A+L) Creanţe interbaşionale- total (A)

Creanţe locale denominate în lei (L)

Sursa: Consolidated Banking Statistics, BIS, 1998-2009 şi BIS Quartely Review, iunie 2010, www.bis.org

Putem observa că, intervalul 1998-2005, creanţele externe au crescut de 7 ori. Creşterea acestora s-a realizat tot mai mult pe baza creanţelor locale şi tot mai puţin pe seama celor internaţionale. Întra-adevăr, ponderea creanţelor locale au crescut de 33 de ori, în timp ce creanţele internaţionale au crescut doar de 9,3 ori. Astfel, ponderea creanţelor locale în totalul creanţelor externe a crescut de la 9% în 1998, la 30,5% în 2005. Aceasta înseamnă că penetrarea capitalului străin s-a realizat tot mai mult pe seama acordarii de credite de către subsidiarele şi sucursalele implantate local, care practic au explodat dupa 1998. Acestă “explorie” de acordare de crdite a durat până în anul 2005-2006, dupa care criza financiară actuală si-a facut simţită prezenţa tot mai mult, ceea ce a dus la o scadere vizibilă a creanţelor. Aspectul global al finanţării capătă astfel o importanţă tot mai mare comparativ cu aspectul internaţional al finanţării.

O analiză mai detaliată a acestor serii de timp arată intensităţii diferite în perioada 1998-2001, 2001-2005, respectiv 2005-2009. Am ales împărţirea în aceste trei subserii petru ca anul 2000 marchează sfârşitul celor două perioade de crize bancare în România (1996 – 1997 şi 1999 - 2000), astfel dupa 2001 nivelul de stabilitate finaciară a sistemului bancar românesc s-a îmbunătăţit considerbil. Dacă între 1998-2001 creanţele internaţionale au crescut de 1,9 ori, în intervalul 2001-2005 acestea au crescut de 9,5 ori, în intervalul 2005-2009 au scazut condiderabil. Practic, perioada care marchează “decolarea” creanţelor internaţionale ( şi a celor externe, a căror principală componentă este) este 2001-2002, cu e evedentă accelerare dupa 2002.

50

În privinţa crenţelor locale denominate în lei, dăcă între 1998-2001 acstea au crescut de 3,17 ori, în intervalul 2001 – 2005 ele au crescut de 10,42 ori. “Decolarea” s-a produs aici în 2000 (ceva mai repede decât în cazul creanţelor internaţionale, probabil datorită faptului că sucursalele implantate fizic în România au un contact mai direct şi mai rapid – în comparaţie cu băncile creditoare ce nu sunt implantate fizic – cu noile relaţi, cum ar fi stabilitatea sistemului bancar şi măsurile luate de BNR în privinţa asanării sistemului bancar), accelerându-se vizibil după 2002. Creşterea nu este atât de spactaculoasă, totuşi, pentru că sucursalele băncilor multinaţionale preferă acordarea de credite în valută, din cel puţin două motive: pe de o parte, cererea mare pentru astfel de credite, mai ales în condiţiile unui mediu de inflaţie ridicat, care face creditele în valută mai atractive datorită dobânzilor mai mici; pe de altă parte datorită avantajului comparativ pe care multinaţionalele îl au faţă de băncile autohtone în privinţa resusrselor de creditatre. Prin realocări la nivel de grup, sucursalele din România ( şi din alte state emergente, de altfel) beneficiază de la banca – mamă de resusrse valutare mai ieftine, ce pot fi acordate ca şi credite cu dobânzi mai competitive atăt faţă de ceea ce ar putea obţine şi făţă de cea ce poate oferi băncile autohtone clientelei din România. O comparaţie între creanţele locale şi obligaţiile locale denominate în lei poate fi interesantă şi arată, aşa cum era de aşteptat din ceea ce am afirmat mai înainte, preponderenţa implicării locale a băncilor multinaţionale mai degrabă în credite şi în alte creanţe locale, decât în colecatarea de depozite (Anexa A-4, Tabelul-1). Totuşi, se poate remarca perioada 2001-2004, în care depozitele au depăşit credite (în lei), pe fondul bunei reputaţii a acestor bănci în rândul depunătorilor (care au dorit să beneficieze de siguranţa oferită de aceste bănci), dar şi al interesului multor bănci străine în ultimii ani pentru implicare în activităţi de retail, pentru care nevoia de resurse în lei este mai mare.

Principalele bănci creditoare sunt, în ordine, din: Austria, Franţa, Olanda, Elveţia, Germania, SUA. De remarcat că 82% din creanţe externe provin de la bănci europene, iar primele trei ţări(Austria, Franţa şi Olanda) concentrează aproape jumătate din totalul creanţelor externe. Evoluţia băncilor din diferite ţări este foarte variată: cazul Austriei este marcant, în cursul unui singur an (2005, faţă de 2004), creanţele băncilor din Austria asupra României crescând de 6 ori.

Dacă până la “explozia” creanţelor din 2002 toate băncile raportoare aveau o creştere lentă şi relativ nediferenţiată, după 2002 se observă o evoluţie puternic diferenţiată: în timp ce băncile din Franţa, Austria, Italia au cunoscut o creştere rapidă, Olanda, Italia şi mi ales SUA şi-au mărit implicarea într-un ritm relativ mai redus. Mişcarea intervenită în 2005, în cazul Germaniei (scădere) şi Austriei (creştere), bănuim că se datorează înregistrării creanţelor Bank Austria Creditanstalt, componentă austriacă a grupului german HVB Bank la Austria în loc de Germania.

O altă analiză pe care o putem realiza în legătură cu creanţele internaţianale de această dată (raportările de acest gen nerealizându-se decât pentru această componentă) priveşte distribuţia sectorială a acestora:

Grafic nr. 2.3. Distribuţia sectorială a creanţelor internaţionale ale băncilor raportoare faţă de România la 31 decembrie 2009

51

Sectorul bancar (F)

Sectorul public (G)

Sectorul privat nebancar(H)

Sursa: Consolidated Banking Statitics, BIS, 1998- 2004 şi BIS Quartely Review, iunie 2009, www.bis.org

În prezent, circa jumătate din creanţele internaţionale (transfrontalere + locale în valută) sunt faţă de sectorul privat nebancar, dar situaţia s-a schimbat în timp. Astfel, din 1998 şi în 2005, ponderea sectorului nebancar în totalul creanţelor a scăzut de la 62% la 53%, a sectorului bancar relativ a stagnat (a scăzut cu două puncte procentuale), iar a sectorului public a scăzut de la 9,4% la 9%. Cum principala componentă a creanţelor internaţionale este creditul transfrontalier, ne putem explica reducerea ponderii sectorului privat nebancar prin accesarea de către acesta a unor credite locale, pe măsura creşterii graduale a implantărilor de bănci străine în România. Astfel, marile firme din România au preferat să se împrumute pe plan local decât transfrontalier. Afirmaţia poate fi susţinută şi dacă analizăm orientarea sectorială a creditelor externe, unde ponderea sectorului privat nebancar s-a redus continuu, ajungând de la trei sferturi la 62%, în prezent47.

2.3.3. Locul băncilor străine în sistemul bancar românesc

Aşa cum am observat, implicarea capitalului străin în România se desfăşoară tot mai puţin pe cale internaţională şi din ce în ce mai mult pe baze globale, respectiv prin credite şi angajamente ale băncilor multinaţionale implantate în România într-o formă sau alta. Caracterul global al activităţii bancare din România poate fi analizat la modul cel mai simplu, dar şi cel mai elocvent în acelaşi timp, prin pătrunderea efectivă a băncilor străine în România. Prin această pătrundere efectivă înţelegem intrarea şi creşterea (fie organică sau prin preluări, achiziţii sau fuziuni, fie în forma subsidiarelor sau sucursalelor) prezenţei şi implicării băncilor multinaţionale în România.

Aşadar, vom analiza intrarea graduală a băncilor străine, creşterea prezenţei acestora în sistemul bancar românesc, precum şi implicarea lor efectivă în activităţile bancare şi în creditare, atât prin analize de stoc, cât şi de flux, atât prin analize generale, cât şi prin analize particulare, de ţări, bănci implicate.

Prezenţa capitalului străin în sistemul bancar nu este un lucru nou pentru România. Spre exemplu, încă din perioada anterioară Primului Război Mondial, băncile cu capital străin reprezentau peste 60% din totalul resurselor financiare din sistemul bancar: 66,14% în 1911,

47 Calcule pe baza datelor din: Consolidated Banking Statitics, BIS, 1998- 2004 şi BIS Quartely Review, iunie 2009, www.bis.org.

52

60,6% în 1913, 61,95% în 191548. Din cele apropate 200 de instituţii bancare, doar nouă era bănci mari (ceea ce Victor Slăvescu numea “marea finanţă românească”). Dintre acestea, patru aveau capital românesc (Banca Agricolă, Banca Comerţului din Craiova, Banca de Scont a României, Banca Românească), patru aveau capital starăin (Banca Generală a României, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, The Bank og Romania Limited)şi una era cu capital mixt (Banca Marmorosch Blank & Co). După Primul Război Mondial au apărut noi bănci, dintre care unele cu capital străin – persoane juridice române (Banca Comercială Română şi Italiană şi Banca Română de Comerţ şi de Credir din Praga), iar altele – sucursale ale băncilor străine: Dresdner Bank din Berlin şi Banque Belge pour L’Etranger. Circa 40% din resursele financiare ale “marii finanţe” aparţineau “marii finanţe internaţionale”49, respective băncile străine vechi ( de dinainte de Primul Război Mondial) şi cele nou înfiinţate menţionate mai sus. Penetrarea străină a continuat în perioada interbelică, prin plasamente realizate de capitalurile engleze, franceze, belgiene, italiene, elveţiene, maghiare, suedeze, germane, austriace, cehoslovace şi poloneze50. Marea criză ( 1929- 1933) a afectat sistemul bancar, dar cu deosebire băncile mici. Numărul băncilor comerciale a scăzut de la 1.122 în anul 1928, la 893 în anul 1933, unele bănci intrând în concordat, altele în stare de lichidare51. În ceea ce priveşte strict băncile străine şi mixte, în perioada interbelică unele dintre ele au intrat în lichidare (Banca Marmososch Blank), altele s-au consolidate ( Banca de Credit Român) cu sprijinul BNR. Băncile au reprezentat un domeniu preferat de capitalul străin, iar drept dovadă este faptul că ponderea capitalului străin îm sectorul bancar ( incluzând aici şi marea finanţă, dar şi instituţiile mici) a evoluat astfel: 39% în 1921, 25% în 1927, 29% în 1934, 39% în 193852. Capitalul străin şi-a extins poziţiile mai mult prin înghiţirea sau subordonarea băncilor mici şi mijloci prin plasamente directe, prin schimb de acţiuni sau pe calea creditelor, înfiinţarea de bănci noi fiind o cale mai puţin utilizată (chiar şi cele nou înfiinţate erau, de fapt, rezultatul unor fuziuni sau preluări de bănci cu capital românesc)53, astfel că în 1941 existau 410 bănci comerciale54. După naţionalizare, a avut loc reorganizarea şi specialiuarea sistemului bancar din România, la sfârşitul anului 1948, acesta era format din: Banca RPR – bancă de stat (fosta Bancă Naţională, care dobândea pe lângă atribuţiile anterioare de bancă centrală şi atribuţii de creditare şi decontări - plăţi ); Banca de Investiţii – bancă de credit pentru investiţii, creată pe structura Creditului Naţional Industrial; Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Ulterior, au apărut o serie de bănci specializate : Banca Română de Comerţ Exterior (1968), Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (1968).

Anii comunismului au însemnat, aşadar, o reconfigurare pr model sovietic a sistemului bancar, totuşi, unele bănci străine au intrat în România încă înainte de 1989, astfel că la 31 decembrie 1989 erau autorizate să efectueze anumite activităţi în valută un număr de bănci străine: MISR Romanian Bank (înfiinţată în 1977), Manufacturers Hanover Trust (înfiinţată în 1974), Societe Generale (înfiinţată în 1980), Banque Franco – Roumaine (înfiinţată în 1971) şi

48 Pintea, Al. şi Ruscanu, Gh., Băncile în economia românească 1774-1995, Editura Economică , Bucureşti, 1995, p.86.49 Calculele facute pe baza datelor din Pintea, Al. şi Ruscanu, Ghe., op.cit.,p.132.50 Calculele facute pe baza datelor din Pintea, Al. şi Ruscanu, Ghe., op.cit.,p.132.51 Sitescu, P, Băncile comerciale, în “Enciclopedia României”, vol. IV, Bucureşti, Editura Imprimeria Naţională, 1943, p.565, apud: Pintea, Al. şi Ruscanu, Ghe., op.cit.52 Bogdan, Constanţa şi Platon, A., Capitalul străin în societăţile autohtone din România în perioada interbelică, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p.83 şi urm.53 Pintea, Al. şi Ruscanu, Ghe., op.cit., p.215.54 Pintea, Al. şi Ruscanu, Ghe., op.cit., p.223.

53

Frankfurt Bukarest Bank (înfiinţată în 1979)55. Ultimele două au fuzionat în 200556 împreună cu Banca Anglo – Română (înfiinţată în 1993). Unele dintre aceste bănci au fost înfiinţate în străinătate cu participarea Băncii Române de Comerţ Exterior57, care chiar şi 100% din capital58 în cazul Băncii Anglo- Române. O menţiune specială se cuvine pentru Chemical Bank 59, una dintre cele mai mari companii bancare de tip holding din SUA, care ăn anii 1970 a fost singura bancă accidentală care activa în spatele “cortinei de fier”, operând o serie de împrumuturi sindicalizate pentru România.

2.4. STRUCTURA ACTUALĂ A SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

După 1990, peisajul bancar românesc s-a diversificat considerabil, atât prin înfiinţarea unor bănci private cu capital autohton şi străin, cât şi prin intrarea unor bănci multinaţionale. Dintre băncile cu capital majoritar străin, între primele intrate putem aminti: Banca Comercială Ion Ţiriac (1991), ABN Amro Bank România (1995), National Bank of Greece Atena – sucursala Bucureşti (1996), Citibank România (1996).

Pătrunderea acestor bănci s-a realizat pe fondul liberalizării economice şi politice de după 1989 în România şi în contextul mai general al expansiunii băncilor străine în Europa Centrală şi de Est.

Pentru cazul României, în luna august 2006 am realizat un studiu empiric, pornind de la un chestionar la care au răspuns un număr de 20 de manageri de nivel de top şi middle din bănci străine din România. Rezultatele acestui chestionar, chestionar care s-a referit în prima parte la motivaţiile intrării pe piaţa românească, sunt următoarele:

În primul rând, sondajul a relevat că principalele motive care au detreminat băncile străine sa intre în România sunt, în ordinea importanţei: căutarea de noi oportunităţi de afaceri, existente în prezent în România (4,60 puncte din 5 maxim); strategia generală de expansiune (3,95 puncte); furnizarea de servicii bancare clinţilor străini existenţi şi urmarea lor în România (3,25 puncte). În schimb, motivaţii precum dezvoltarea unui portofoliu de clienţ locali (1,20 puncte) nu sunt considerate motivaţii prioritare pentru intrare. Iată deci că şi în România se verifică empiric aceleaşi motivaţii pe care studii la nivel regional în Europa Centrală şi de Est le-au identificat. Piaţa românească este considerată ca o piaţă în creştere, care oferă oportunităţi şi care trebuie în mod natural integrată în astrategia de expansiune. Se mai remarcă intergarea treptată a băncilor în contextual local, servirea clienţilor străini existenţi anterior nemaiconstituind un motiv de intrare. Totuşi, dezvoltarea unui portofoliu de clienţi locali nu este o motivaţie a intrării (mai ales pentru băncile greenfield, fostele bănci privatizate prezentând abordări diferite), ci mai degrabă o consecinţă a evoluţiei pieţei şi a oportunităţilor de extindere.

În al doilea rand, cercetarea a identificat principalele activităţi preferate de băncile străine. Astfel, cea mai preferată activitate este considerată a fi finanţarea cooperatistă (4,50 55 Kiriţescu, C. şi Dobrescu, E.M., Băncile. Mică enciclopedie, Bucureşti, Editura Expert, 1998, p. 43.56 Săptămâna financiară nr. 23/8 august 2005, http://www.hahui.ro/publications.php.57 Care avea participaţii importante la Blanque Franco – Roumaine – 50%, MISR – 19%, Frankfurt Bukarest Bank – 87%, http://www.kmarket.ro/documentare/documentare/ProspectProCredit.pdf p. 63.58

59 Ulterior, aceasta a fuzionat cu Manufacturer Hanover Trust, iar apoi entitatea a fost achiziţionată de Chase Manhattan; în prezent s-a retras din România (cf. BNR, Registrul Bancar).

54

puncte), urmată de finanţarea comerţului internaţional şi operaţiunile valutare (4,10 puncte) şi activităţi de natura managementului activelor, tranzacţiilor cu derivate, consiliere, alte activităţi (3,15 puncte). Mult mai puţin interesate sunt activităţile de retail- personae fizice (2,15 puncte) şi finanţarea IMM- urilor (1,10 puncte). Există deci o confirmare empirică a ceea ce s-a numit cherry picking, respective selectarea de către băncile străine a activităţilor celor mai profitabile şi a clienţilor cei mai profitabili. Desigur, în aceste domenii băncile străine îşi valorifică avantajele comparative de care dispun, în principal accesul la resurse valutare mai ieftine şi deci posibilitatea de a acorda finanţări de valoare mare şi cu dobânzi mai mici, dar şi know-how-ul şi experienţa în activităţi relativ noi pentru piaţa bancară românească. Activităţile de retail, creditarea persoanelor fizice nu sunt între activităţile preferate, chiar dacă acele bănci care în ultimii 2-3 ani s-au îndreptat spre retail au câştigat substanţial de pe urma creşterii expolzive a acestui sector; totuşi, unele bănci străine nu se implică aproape deloc în astfel de activităţi (Citibank, ABN Amro) sau se impică aproape exclusiv în private banking (ING, HVB etc.). Finanţarea IMM-urilor este, de departe, cenuşăreasa preferinţelor, dar acest lucru nu trebuie înţeles ca o abandonare totală a unor astfel de activităţi (de exemplu, pentru BRD – GSG, sectorul IMM – urilor are o pondere de 52% din portofoliul total de credite, pondere constantă în ultimii ani60). Este o chestiune de preferinţă dar şi una dependentă de tipul investigaţiei (greenfield sau preluarea unei bănci existente).

În al treilea rand, o altă întrebare s-a concentrat pe motivaţiile alegerii României ca destinaţie a investiţiei bancare directe. Principalele atracţii exercitate de România au fost considerate, la distanţă foarte mică unele de altele: dimensiunile pieţei şi ritmul de dezvoltare (3,80 puncte); oportunităţile de expansiune (3,75 puncte) şi câştiguri mari (3,70 puncte), ceea ce denotă caracterul “oportunist” al expansiunii (de alfel, un lucru normal într-o abordare pragmatică), în căutarea de câştiguri şi oportunităţi. Interesul este că perspective aderării la Uniunea Europeană a obţinut doar un scor de 2,55 puncte, în timp ce stabilitatea macroeconomică şi politică abia 1,20 puncte. Alfel spus, România nu este considerată încă o ţară cu o mare stabilitate, ci mai degrabă o economie în plină expansiune şi creştere de care trebuie beneficiat. Acesta spre deosebire de alte pieţe central şi est-europene, unde stabilitatea a fost menţionată între principalii factori ai alegerii. Se pare că, totuşi, această stabilitate este percepută ca depăşind un anumit nivel critic necesar, care, coroborat cu ritmul de creştere a pieţei, să motiveze intrarea în România.

Toate aceste motive şi interese ale băncilor străine s-au modificat desigur în decursul timpului, ducând treptat la o mai bună implicare locală a a cestor bănci, spre deosebire de intrările iniţiale de la mijlocul anilor 1990. Modalitatea de expansiune s-a schimbat şi ea, în sensul că, dacă marile investiţii greenfield au fost realizate acum 10 ani, astăzi expansiunea se realizează mai mult pa calea preluării unor bănci existente, fie prin procesul de privatizare, fie prin preluare unor bănci private mici.(Anexa A-5). De altfel, aceasta este şi calea pe care 92% dintre managerii intervievaţi au menţionat-o pentru expansiunea viitoare.

Revenind la situaţia actuală a pieţei bancare din România, să consemnăm evoluţia numărului băncilor străine şi a numărului total de bănci; la sfârşitul anului 2005, sectorul bancar românesc cuprindea 33 de bănci, la care se adaugă 6 sucursale ale băncilor străine, în total deci 39 de bănci. Acesta reflectă un trend de reducere a numărului de bănci, care în 1998 ajunsese la 45. Evoluţia sectotului bancar în ultimii 10 ani este prezentată în tabelul urmator:

60 Rapoarte anuale BRD – GSG, 2001 – 2005.

55

Pe acest fond de concentrare (manifestat prin reducerea numărului de bănci), dar şi de concurenţă datorită numărului încă mare de bănci, observăm o creştere a numărului de bănci străine, fie că vorbim de sucursalele băncilor străine (personae juridice străine), fie de subsidiarele băncilor străine în România (personae juridice române). Astfel, numărul băncilor cu capital privat majoritar străin şi al sucursalelor băncilor străine a crescut constant după 1995 61, de la 15 în 1995, la 30 în anul 2009.

Importanţa băncilor străine, care pot intra în România fie înfiinţând o subsidiară în conformitate cu legea română sau o sucursală dependentă direct de banca – mamă, fie achiziţionând o bancă de stat scoasă la privatizare, a crescut substanţial în ultimii ani.

În timp ce numărul de bănci străine (toate categoriile) a depăşit numărul băncilor autohtone încă din 1997, în termeni de activitate aceasta s-a întâmplat în 2000, an în care şi valoarea capitalului social de datorare al băncilor străine (inclusive sucursalele băncilor străine) a depăşit 53% din total. De atunci şi până în 2008, cota de piaţă a băncilor străine a crescut continuu, fie ca urmare a creşterii rolului lor (creşterea volumului de credite acordate ) în cadrul economiei româneşti.

O menţiune: chiar dacă în numărul total de bănci cota băncilor străine nu este constant crescătoare, în ceea ce priveşte ponderea în activele bilanţiere, acestea se majorează continuu, de la 20% în 1998, la 62,2% în 2005 (table 2.3 şi figura 2.3), fapt ce demonstrează întărirea poziţiei lor în cadrul sectorului bancar. Începutul procesului de privatizare a fost marcat de vânzarea a 51% din BRD către Societe Generale în 1999. În acelaşi an, 45% din Bancpost a fost cumpărat de catre General Electric Capital şi Banco Portugues do Investimento (BPI). Următoarea mişcare importantă în procesul de privatizare a fost vânzarea pachetului majoritar de la Banca Agricolă către Raiffeisen Zentrabank, în aprilie 2001. În octombrie 2002, statul a vândut 17% din acţiunile de la Bancpost către banca grecească EFG Eurobank Ergasias.

În ceea ce priveşte sucursalele băncilor străine (persoane juridice străine), şi numărul acestora se păstrează relative constant în ultimii ani, dar şi cota de piaţă în termini de active (cca 7 - 8%). Sucursalele băncilor străine din România (bănci – persoane juridice străine) la momentul 31 decembrie 2005 sunt, comform Registrului Bancar, următoarele: ING Bank NV Bucureşti, înfiinţată în 1994, MISR Romanian Bank Bucureşti, înfiinţată în 1987, Anglo – Romanian Bank Ltd. Bucureşti, înfiinţată în 1979, Banca Italo - Romena SpA Bucureşti, înfiinţată în 1996, GarantiBank International NV Bucureşti, înfiinţată în 1998 şi Banca di Roma SpA Bucureşti, înfiinţată în 2000.

În ceea ce priveşte sucursalele băncilor străine (persoane juridice străine), şi numărul acestora se păstrează relative constant în ultimii ani, dar şi cota de piaţă în termini de active (cca 7 - 8%).

Sucursalele băncilor străine din România (bănci – persoane juridice străine) la momentul 31 decembrie 2005 sunt, comform Registrului Bancar, următoarele: ING Bank NV

În termini de capital, cota de piaţă a investitorilor străini este, începând cu 2000, mai mare decât în active, de 36% comparative cu 20% în 1998, de 54% faţă de 51% în 2000 sau de 69% faţă de 62,2 în 2005(vezi tabelul nr. 2.4.). Din aceasta, 82% era de origine din state member ale Uniunii Europene.

Structura sistemului bancar din România la 31 decembrie 2005, în funcţie de active şi de capitaluri este cea prezentată în continuare.

Gradul de implicare efectivă în economie poate fi pus în evidenţă atât prin activitatea de acordare de credite, cât şi prin cea de colectare de depozite.

61 Primul an pentru care BNR oferă astfel de situaţii.

56

De remarcat că, în totalul creditelor acordate (ca şi în totalul net bilanţier), băncile personae juridice străine le revin o cotă mai mare comparative mai mare comparative cu cota pe care o au în capital, respective 7% faţă de 4,7%. Putem chiar menţiona cazul sucursalei din România a ING Bank NV, care deţine 5,3% din activul net bilanţier al sistemului bancar şi doar 1,3% din capitalurile totale ele sistemului.

Tabel 2.3. Cota de piaţă a băncilor şi sucursalelor băncilor străine în funcţie de activul net

Sfârşitul perioadeiActiv net bilanţier

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

%

Bănci cu capital românesc, din care:

204 833.9

43.6 252 259

41.8 340 594.5

37.9 48 391.7

37.8 19 710.3

11.4 30 330.5

12.1 2 913.3

21.9 3 263.5

22.7

-cu capital majoritar de stat

189 806.2

40.4 226 553.7

37.5 61 941.2

6.9 7 644.4

6 9 492.9

5.5 13 535.8

5.4 1 520 11.4 1 750 12.2

-cu capital majoritar privat

15 027.7

3.2 25 705.3

4.3 278 653.3

31 40 747.3

31.8 10 217.4

5.9 16 794.7

6.7 1 393.3

10.5 1 513.5

10.5

Bănci cu capital majoritar străin

230 207

49 305 476.5

50.5 480 537

53.6 70 091.8

54.7 142 528.1

82.8 207 906.7

82.9 9 477.6

71.2 10 488.8

72.6

I. Total bănci comerciale

435 040.9

92.6 557 735.5

92.3 821 131.5

91.5 118 483.5

92.5 162 238.4

94.2 238 237.2

95 12 390.9

93.1 13 712.3

95.3

II. Sucursalele băncilor străine

34 671.3

7.4 46 854

7.7 76 611.2

8.5 9 606.1

7.5 10 058.7

5.8 12 545.6

5 799.5 6 551.6 3.9

Total bănci cu capital majoritar privat, inclusive sucursalele băncilor străine

279 906

59.6 378 026.8

62.5 835 801.5

93.1 120 445.2

94 162 804.2

94.5 237 247

94.6 11 670.4

87.7 12 513.9

87

Total bănci cu capital străin, inclusive sucursalele băncilor străine

264 878.3

56.4 352 321.5

58.2 557 148.2

62.1 79 697.9

62.2 152 586.8

88.6 220 452.3

87.9 10 277.1

77.2 11 000.4

76.5

Total sstem bancar(I+II)

469 712.2

100.0 604 580.5

100.0 897 742.7

100.0 128 089.6

100.0 172 297.1

100.0 250 782.8

100.0 13 190.4

99.1 14 263.9

99.2

Sursa: Raport BNR 2004, 2007, 2009

57

Acest lucru poate avea două semnificaţii. Pe de o parte arată eficienţa utilizării capitalurilor proprii, în sensul că se obţine o valorificare foarte bună a acestora; mai simplu spus, cu pu’ine fonduri proprii realizează multe plasamente. Pe de altă parte, poate reflecta sprijunul primit de la o banca – mamă, precum şi accesul facil şi la preţuri mici la fondurile în afara sistemului bancar românesc, ceea ce le face să nu aibă nevoie de prea multe fonduri proprii. După cum aminteam într-un paragraf anterior, multe dintre sucursalele străine sunt expresie a unor participări externe făcute de statul român prin fosta Bancă Română de Comerţ Exterior - fie investiţi relativ recente. Cu o singură excepţie şi anume ING Bank NV Amsterdam – Sucursala Bucureşti, activitatea acestora este relativ modestă, operând în sectoare de nişă - finanţarea companiilor cu aceeaşi origine, comerţ exterior etc, - chiar dacă, în unele cazuri, banca – mamă are o forţă financiară şi o reputaţie incontestabilă62.

Tabel nr. 2.4. Ponderea instituţiilor de credit în volumul agregat al capitalului

Sfârşitul perioadeiCapital social/ de dotare

2002 2003 2004 2005 2006 20067 2008 2009Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

% Mld lei

%

Bănci cu capital românesc, din care:

12 069.3

35.1

13 477

33.7

15 076.9

30.7

48 391.7

37.8

19 710.3

11.4

30 330.5

12.1

2 913.3

21.9

3 263.5

22.7

- cu capital majoritar de stat

10 273

29.9

10 273

25.7

2 348.3

4.8 7 644.4

6 9 492.9

5.5 13 535.8

5.4 1 520 11.4

1 750 12.2

- cu capital majoritar privat

1 796.3

5.2 3 204

8 12 728.6

25.9

40 747.3

31.8

10 217.4

5.9 16 794.7

6.7 1 393.3

10.5

1 513.5

10.5

Bănci cu capital majoritar străin

19 879.1

57.8

23 270.7

58.2

31 080.9

63.2

70 091.8

54.7

142 528.1

82.8

207 906.7

82.9

9 477.6

71.2

10 448.8

72.6

I. Total bănci comerciale

31 948.4

92.9

36 747.7

91.9

46 157.8

93.9

118 483.5

92.5

162 238.4

94.2

238 237.2

95 12 390.9

93.1

13 712.3

95.3

II. Sucursalele băncilor străine

2 422.2

7.1 3 222.4

8.1 2 980.7

6.1 9 606.1

7.5 10 058.7

5.8 12 545.6

5 799.5 6 551.6 3.9

Total bănci cu capital majoritar

24 097.6

70.1

29 697.1

74.3

46 790.2

95.2

120 445.2

94 162 804.2

94.5

237 247

94.6

11 670.4

87.7

12 513.9

87

62 De exemplu, Banca di Roma SPA – Sucursala Bucureşti, care , după şase ani de la înfiinţare, este încă în expectativă şi nu are o reţea sau o cotă de piaţă semnificativă.

58

privat, inclusive sucursalele băncilor străineTotal bănci cu capital majoritar străin, inclusiv sucursalele băncilor străine

22 301.3

64.9

26 493.1

66.3

34 061.6

69.3

79 697.9

62.2

152 586.8

88.6

220 452.3

87.9

10 277.1

77.2

11 000.4

76.5

Total sistem bancar (I+II)

34 370.6

100.0

39 970.1

100.0

49 138.5

100.0

128 089.6

100.0

172 297.1

100.0

250 782.8

100.0

13 190.4

99.1

14 263.9

99.2

Sursa: Raport anual BNR, 2004, 2007, 2009

Grafic nr. 2.4. Evoluţia ponderii creditelor acordate de băncile străine*, respectiv bănci autohtone

0

10.000

20.000

30.000

40.000

50.000

60.000

70.000

80.000

1 2 3 4 5 6 7

Persoane juridice române Persoane juridice străine

Notă: băncile cu capital majoritar străin, inclusiv sucursalele băncilor străine. Sursa: Rapoarte anuale şi buletine lunare 2002 – 2008 ale BNR.

În ultima perioadă de timp se constată totuşi o creştere a implicarii băncilor străine în atragerea de resurse, nu doar urmare a achiziţiilor de bănci autuhtone, ci şi printr-o implicare mai mare în activitate de retail. Această activitate a impus atât reconsiderarea persoanelor fizice şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, cât şi extinderea reţelei teritoriale, creşterea numărului de clienţi etc.

În concluzie, putem afirma că, în cadrul unui sistem bancar concentrat, în care primele cinci bănci din sistem deţin 64% din active, iar primele 10 deţin 80%, ascensiune abăncilor străine nu este încă finalizată. Odată cu asanarea sistemului bancar, cu intrarea sau consolidarea pe piaţă a unor bănci străine de renume, concurenţa între bănci devine tot mai

59

puternică, implicit şi reaşezarea cotelor de piaţă şi a clasamentelor. Privatizarea celei mai mari bănci comerciale din România, Banca Comercială Română (BCR), va întari poziţia pe piaţă a investitorilor străini. Procesul de privatizare a BCR a debutat prin vânzarea în octombrie 2003 a unui pachet de 25% din acţiuni către BERD şi CFI pentru 220 milioana USD. Deşi iniţial au fost 11 bănci interesante, numărul lor s-a redus pe parcurs, ajungându-se în final la doi competitori, Erste Bank şi Millenum Banco Portugues63. Câştigătorul licitaţiei a fost în final Erste Bank AG, care va prelua controlul prin achiziţionarea pachetului de 61, 8825% din acţiuni, la un preţ de 7,65 euro pe acţiune, adică un preţ total al tranzacţiei de 3,751 miliarde euro. Această tranzacţie, fără precedent pentru România, s-a finalizat la sfârşitul anului 2006, dupâ aprobarea în Parlament. Conform acestor contracte de vânzare – cumpărare, Erste Bank, noul acţionar majoritar al BCR, a preluat pachetul de 36, 8825% minus două acţiuni deţinute de AVAS, la care se adaugă pachetul de 25% plus două acţiuni deţinute de BERD şi IFC64.

Intrarea pe piaţă a Erste Bank ca investitor strategic la BCR, odată cu finalizarea tranzacţiei de achiziţionare a pachetului majoritar de acţiuni, este de asteptat să aibă un impact puternic asupra sistemului, în primul rând în ceea ce priveşte redefinirea stragegiilor comerciale. După această preluare, ponderea capitalului străin în total active va creşte de la 62% la 87,9%, aşa cum se observă în figurile de mai jos:

Grafic nr. 2.5. Ponderea în activul net bilanţier al sistemului bancar

38%

62%

Banci autohtone

Banci straine

Sursa: www.bnro.ro 2002-2008

Grafic nr. 2.6. Ponderea în fondurile sau capitalurile proprii ale sistemului bancar

63 Aceasta din urmă, după ce a pierdut licitaţia pentru BCR, a anunţat că îşi va deschide o bancă Greenfield în România.64 www.bcr.ro.

60

Banci autohtone Sucursalele straine Subsidiare straine

Sursa: www.bnro.ro 2002-2008

Pe lângă BCR, statul mai deţinea în 2005 alte două instituţii: Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) şi Eximbank. Interesesul manifestat faţă de CEC de investitori străini ne conduce la o creştere în viitor a prezenţei capitalului străin din România.

Strategia de privatizare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni, stabilită în cursul anului 2005 prin Hotărârea de Guvern nr. 806/2005, a suferit ulterior mai multe modificări (Hotărârea Guvernului nr.537/26.04.2006). Potrivit ultimei variante, pachetul majoritar de 69,9% din acţiunile băncii va fi vândut către un investitor strategic (o instituţie financiară – bancară de reputaţie internaţională sau un consorţiu de investitori din care să facă parte cel puţin o instituţie financiar – bancară de reputaţie internaţională). Acest pachet cuprinde şi acţiunile reprezentând 9,9% din capitalul social total al CEC, care, potrivit legii, revin Fondului Proprietatea. Un procent de 5% din capitalul social total al CEC va fi vândut angajaţilor şi pensionarilor CEC, iar statul va decide dacă va vinde parţial sau în întregime restul de 25,1% din acţiunile care îi mai rămân după finalizarea pachetului majoritar de acţiuni. Acestea se va efectua în trei etape, şi anume prin depunerea ofertelor preliminare neangajate, a ofertelor final angajate şi a ofertelor financiare finale angajate îmbunătăţite65.

O altă modificare a anului 2006, dar încă neînregistrată în statisticile bancare, priveşte fuziunea dintre HVB şi Banca Ţiriac, rezultând entitatea care din septembrie 2006 de numeşte Banca HVB – Ţiriac. Mai departe, un alt eveniment este preluarea pe plan internaţional a HVB (deci şi a entităţii fuzionate din România) de către multinaţionala UniCredit din Italia.

După cum se poate constata, dacă se va realiza privatizarea CEC prin vânzarea către un investitor străin, în top 10 după capitalurile proprii nu va mai exista nici o bancă cu capital (privat) românesc.

Deocamdată Banca Transilvania este singura bancă cu capital privat majoritar românesc în top 10, dar probabil că în următorii 2-3 ani banca se va vinde către un investitor străin, după ce va atinge masa critică necesară unei vânzări profitabile, prin mărirea cotelor depiaţă şi a rentabilităţii66.

Grafic nr. 2.7. Cota de piaţă a celor mai importante bănci din România

65 Raport anual BNR 2005, P.35.66 Cf. Săptamâna financiară,august 2006, p. 18..

61

0 5 10 15 20 25

BCR

BRD

Volksbank

Alpha Bank

CEC Bank

UniCredit Tiriac Bank

Raiffeisen Bank

Banca Transilvania

BancPost

ING Bank

Sursa: realizat de autor pe baza datelor de pe site: www.ne-cenzurat.ro, 2002-2008

Băncile cu capital privat românesc vor ocupa poziţii de nişă, vădit dezavantajate în luptă cu reprezentanţii locali ai marilor grupuri financiare, în special în ceea ce priveşte costul surselor valutare, logitică, dar şi în planul influenţei politice şi economice. Iată deci că, la 10 ani după ce primele bănci multinaţionale intrau în România (la sfârşitul anului 1998, ele reprezintă 20% din active), băncile străine deţineau la sfârşitul anului 2006 practic 90% din activele bancare.

În prezent, situaţia instituţiilor de credit străine sau autohtone din România şi indicatorii care caracterizează activitatea lor (Anexa A-5, Tabel nr.3).

Deschiderea pieţei bancare româneşti, dar şi privatizarea sectorului bancar în România au dus la o creştere considerabilă a ponderii capitalului străin în ultimii ani, tendinţă care va continua şi în următoare perioadă. Cea mai importantă prezenţă, aşa cum am precizat, este cea a capitalului austriac, 21% din capitalul total al băncilor la 31 martie 2006, capitalul austriac fiind reprezentat de bănci precum Raiffeisen, HVB (prin divizia austriacă), Volksbank şi, în scurt timp, Erste.

O performanţă remarcabilă, în ton cu aşteptările şi planurile de, a înregistrat Raiffeisen Bank.

Intrată pe piaţa românească ca o subsidiară a băncii-mamă din Austria. Raiffeisen a preluat în anul 2001 fosta Bancă Agricolă. Raiffeisen Bank România este o subsidiară a Raiffeisen International Bank- Holding AG (Raiffeisen International), o unitate consolidată în întregime a Raiffeisen Zentralbank Osterreich AG (RZB). La rândul său, RZB este instituţia centrală a Grupului Bancar Raiffeisen din Austria, cel mai puternic grup financiar din ţară. Acesta se numără printre principalele bănci din regiune, fiind prezentată şi în Ungaria, Slovacia, Polonia, Republica Cehă, Bulgaria, Croaţia, Rusia, Ucraina. Bosnia-Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Slovacia, Belarus şi Albania.

Ca şi în cazul altor bănci străine, interesul băncii austriece este îndreptat şi spre mari proiecte de investiţii, cum ar fi creditul sindicalizat acordat împreună cu Bear Stern, în finanţarea cu cca 500 milioane euro a proiectului autostrăzii construite de Bechtel. În 2004, se înfiinţează şi Raiffeisen – Banca pentru Locuinţe, împreună cu o bancă specializată din Germania (Bausparkasse Schwalbisch Hali). Acesta este prima bancă din România care oferă un produs imobiliar ce combină creditarea cu economisirea, eveniment care arată şi el, pe de o

62

parte, creşterea interesului investitorului străini pentru piaţa românească, iar pe de altă parte, tendinţa de consolidare şi diversificare a pieţei bancare.

Grupul Raiffeisen este reprezentat în România, pe lângă bancă, de societăţi de leasing, investiţii, management al activelor, având şi o reprezentnţă în Republica Moldova.

Remarcabilă este şi evoluţia băncii germane HVB67, considerată una dintre cele mai mari bănci europene. HVB Bank România este subsidiara a Bank Austria Creditanstalt, cea mai mare instituţie financiară din Austria, cu capital de peste 7 miliarde de euro. Bank Austria Creditanstalt coordonează cea mai mare reţea bancară din Europa Centrală şi de Est, având pe plan mondial 2.900 de sucursale în 24 de ţări.

În România, banca a fost înfiinţată în 1998 ca o subsidiară a Băncii Creditanstalt (devenită în urma unor achiziţii succesive Bank Austria Creditanstalt, apoi HVB), banca optând la început pentru o creştere organică (în anul 2004 era a şaptea bancă după active). La sfârşitul anului 2005, banca avea o cotă de piaţă în active de 4,9%. În 2005 fuzionează cu Banca Comercială “Ion Ţiriac” (practic, Banca HVB Ţiriac funcţionează de la 1 septembrie 2006). După ce se arată interesată şi de BCR şi CEC. Mai mult, banc şi-a sporit masiv implicarea, astfel că, dacă profitul iniţial era de bancă destinată corporţiilor, ulterior a facut progrese semnificative şi în creditare retail-ul şi în credite ipotecare, în principal prin HVB Banca pentru Lociunţe. De asemenea, în România grupul mai deţine o societate de leasing.

Banca a înregistrat constant profituri în ultimii ani, ajungând de la o rentabiliate financiară (ROE) de 3% în anul 2000 la 39% în 2005, concomitent cu o creştere a numărului de unităţi (de la 2 la 14 în acelaşi interval de timp), numărul însă destul de mic.

În fine, Volksbank este cea mai mică dintre băncile austriece prezente în România, cu implicare semnificativă în activităţile de leasing, înfiinţată în 2000 ca subsidiară a băncii austriece Volksbank, cota ei de piaţă este în creştere (1,4% în 2005). Volksbank este şi ea un jucător regional puternic, în zona central şi est-europană având subsidiare în 10 ţări (Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Cehia, Ungaria, Malta, Serbia, Muntenegru, Slovacia, Slovenia şi România), cu o reţea de peste 180 de unităţi bancare.

În România, banca s-a concentrat pe IMM-uri şi persoane fizice, ca şi profilul băncii-mamă, onţinând în 2005 un profit de 2,7 milioane euro, corespunzător unei ROE de 9,5%. Banca are 26 de unităţii, la care se adaugă 12 francize. Grupul Volksbank mai cuprinde în România, pe lângă bancă, companii specializate în leasing, investiţii imobiliare, finanţări corporatiste, finanţarea municipalităţilor şi dezvoltarea de proiecte imobiliare.

Fară îndoială că prezenţa Erste Bank pe piaţa bancară locală, în urma preluării controlului asupra BCRA, va întări mult poziţia băncilor austriece, cumpărarea BCR înseninând deţinerea unei cote de piaţă de 25,7% în activele totale ale sistemului bancar românesc. Cu o istorie datând din 1819, Erste Bank este unul dintre cei mai activi şi importanţi jucători în Europa Centrală şi de Est68, cea mai mare companie din Austria, conform clasamentului Forbes Global 2000, ca valoare a activelor şi cel mai mare grup financiar din Europa Centrală, atât ca număr de clienţi, cât şi ca active. De asemenea, banca deţine prima poziţie pe piaţa de retail din Cehia şi Slovacia (27% şi, respective, 35%), a doua în Ungaria (10%) şi a treia poziţie în Croaţia (10%). Managementul băncii austriece vede în statele est-europene singurele pieţe cu pontenţial de creştere în Europa. Aşadar, în ultimii ani, Erste Bank a realizat o serie de achiziţii, în ordine cronologică: în Ungaria, Croaţia, Cehia, Slovacia, Serbia şi România.

67 Raportul anual HVB 2005.68 http://www.sparkasse.at/erstebank/group

63

Un clar exemplu de expansiune regională, bazată şi pe o abordare familiară a zonei sud-est-europene, îl dă prezenţa puternică a băncilor greceşti în România. Grecia este a doua ţară ca pondere în capitalul total al sistemului bancar românesc (15% din capitalurilor total ale sistemului bancar românesc), pondere în creştere semnificativă în ultimii ani. Alpha Bank, Piraeus, EFG Eurobank, Egnatia, National Bank of Greece (NGB) şi Emporiki sunt toate prezente în România de mai mulţi ani.

Alpha Bank a intrat în România în 1993, când a înfiinţat, împreună cu BERD şi cu un număr mic de alţi investitori greci, Banca Bucureşti SA, ca bancă comercială (activitatea a început efectiv în 1994). Alpha Bank este a doua bancă din Grecia ca mărime, fiind prezentă în regiune în România, Serbia, Cipru, Bulgaria, Albania şi Muntenegru69.

La începutul anului 2000, Banca Bucureşti a fost redenumită Alpha Bank România, pentru a sublinia aparenţa la Grup. În acelaşi an, banca Monte Dei Paschi Di Siena, cea mai veche bancă din lume (înfiinţată în 1472) a devenit acţionat la Alpha Bank România, contribuind astfel la dezvoltarea relaţiilor de afaceri cu companiile italiene din România. Banca oferă servicii şi produse atât pentru segmentul de piaţă dedicat persoanelor fizice, cât şi pentru sectorul corporaţiilor, având o cotă de piaţă în active de 3,8%. În România grupul mai deţine societăţi de leasing, brokeraj, asigurări şi consultanţă. Banca a înregistrat sistematic profit după 1998, în prezent fiind în plin proces de extindere a reţelei, care numără acum 31 de unităţi70.

O altă prezenţă grecească este cea a EFG Eurobank, grup implicat şi în alte ţări din regiune (Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Polonia şi Turcia)71. În România, EFG Eurobank este acţionarul majoritar (cu 77,5% din acţiuni) al Banspost, prima bancă privatizată intergral în România (în 2002). La începutul anului 2004 a fost în fiinţat un amplu proces de restructurare a băncii, care vizează repoziţionarea reţelei de unităţi de piaţă şi optimizarea operaţiunilor, susţinute de implementarea unui sistem informatic centralizat, adoptarea unei identităţi corporatiste care să reflecte apartenenţa la grupul Eurobank EFG, precum şi sporirea atractivităţii ofertei de produse şi servicii. Bancpost beneficiază de sinergia rezultată din prezenţa în România a alotor companii aparţinând acţionarului majoritar, respectiv companii de retail, fonduri mutuale, leasing, brokeraj etc.

Banca are o evoluţie incontestantă, alternând ani cu profit şi ani cu pierdere (cum ar fi 2005), cu o cotă de piaţă de asemenea fluctuantă72.

Piraeus Bank România, prezentă şi în Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Albania73, a intrat în România prin achiziţionarea Băncii de credit Pater S.A. şi are în prezent o cotă de piaţă de 0,9% din active.Grupul mai cuprinde mari companii de brokeraj şi de leasing. Intenţiile bănci sunt de a continua creşterea în ritm mult mai agresiv, de peste 50% în termeni de active, aceasta dacă nu se ia în calcul şi o eventuală preluare a unei bănci existente.

National Bank of Greece (NBG) este cel mai mare grup financiar din Reublica Elenă, fiind fondat în anul 1841 şi listat la Bursa de Valori din Atena încă din anul 1880. Grupul NBG deţine o poziţie dominantă pe piaţa serviciilor financiare din Grecia, cu 905 unităţi bancare în

69 http://www.alphabank.ro 70 http://www.eurobank.gr/online/home/generic.aspx?id=3&mid=333&lang=en 71 Molynex, P., Altunbas, Y. si Gardener, E.P.M., Efficiency in European Banking, Chichester, John Wilez & Sons, 1996, p. 25272 http://www.bancpost.ro 73 http://piraeusbank.gr

64

ţară şi în străinătate74. Grupul este în deplină expansiune în Europa de Sud-Est, în urma achiziţiei principalei bănci din Serbia-Muntenegru şi a celei de-a doua bănci ca mărime din Bulgaria75.

Intrată în România în 1996 prin înfiinţarea unei sucursale, National Bank of Greece şi-a extins activitatea pe piaţa bancară românească, achiziţionând la sfaârşitul anului 2003 un pachet de peste 80% din acţiunile Banca Românească (cota de piaţă de 1,8% în active). În prezent, nbg deţine aproape 89% din acţiuni, iar BERD peste 10%. NBG mai este activă în România şi pe segmentul asigurărilor şi al fondurilor de investiţiii şi este una dintre cele două “finaliste” în procesul de privatizare a CEC.

Alte bănci greceşti, de mai ică importanţă, prezente pe piaţa românească sunt Egnatia Bank şi Emporiki Bank.

Egnatia Bank a intrat în România în 2001, ca urmare a cumpărării operaţiunilor fostei BNP-Dresdner Bank (România) S.A. Obiectivul declar, este creşterea cotei de piaţă de la 0,2% la 1% prin implementarea unei creşteri organice, transformarea profilului băncii într-o bancă universală cu o reţea de sucursale ce urmează să fie dezvoltată gradual ca şi implicarea în activităţi de leasing. Activitatea băncii se derulează prin patru unităţi, toate în Bucureşti76.

Emporiki Bank România este filiala din România a Emporiki Bank of Greece (acţionar ce deţine 98% din capitalul băncii). Ea a fost înfiinţată ca persoană juridică română în septembrie 1999. Emporiki a preluat în 2000 International Commercial Black Sea România şi dispune de un număr de cinci sucursale77.

Deşi prezenţi în forţă în sectorul industrial românesc, pe piaţa banca: prezenţa italiană nu este aşa agresivă ca, de exemplu, în ţări vecine, pentru a profita de potenşialul de creştere a pieţei. Se remarcă UniCredit, care începe să căştige un loc tot mai bun pe piaţă (lărgindu-şi baza de clienţi, în special în sectorul de retail), beneficiind totodată de experienţa în zonă şi resurse substanţiale de care dispune.

UniCredit România (cota de piaţă de 1,6% în active la sfârşitul anului 2005) este o subsidiară a UniCredit Group, care deţine 99,94% din total acţiuni. Grupul italian a intrta în România în 2007 prin cumparam Demirbank România. Banca a obţinut profituri în ultimii ani . Achiziţie a grupului HVB de către banca-mamă din Italia creează premise unei consolidări şi a subsidiarei din România

În Europa Centrală şi de Est, UniCredit Group controlează prima bancă privată din Portugalia (Bank Pekao), principalele bănci din Croaţia ( Zagrebacka Banka) şi Bulgaria (Bulbank), a cincea bancă din Slovacia ( Unibank), una dintre principalele bănci comerciale din Cehia ( Zivnostenska banka)78.

GarantiBank International NV ( deţinută de GarantiBank Turcia, a treia mare instituţie finaciară din Turcia) dispune şi ea de o sucursală în România, cu o cotă de piaţă minusculă de 0,4%79.

Spre deosebire de intrarea capitalului grecesc sau italian, făcută îndeosebi prin achiziţia unor bănci locale sau sucursale ale unor bănci străine, capitalul olandez s-a decis asupra tipului de investiţie greenfield. A preferat să construiască de la zero reţeaua în România, operând fie ca persoană juridică română – ABN Amro ( fiinţată în 1995), fie ca sucursală a unei bănci 74 http://banca-rommaneasca.ro/main.php 75 http://www.nbg.gr/en/investor.asp?p_id=554 76 http://www.egnatiabank-rom.ro 77 http://www.emporiki.ro/EmporikiBank/Ro/Home/default.asp 78 http://www.unicredit.ro/unicredit.nsf/index_ 79 http://www.garantibank.ro/

65

străine – ING Bank (intrată în 1994), persoană juridică străină. Este o opţiune care vinde în principal din forţa acestor bănci (între primele zece bănci europene), dar şi alegerea care şi-au asumat-o până în ultimii ani: concentrarea pe segmentul firmelor foarte mari, multinaţionale, regii sau companii naţionale, finanţarea unor proiecte gevernamentale etc. Remarcăm în ultima perioadă o reconsiderare din partea acestor bănci a pieţei de retail, cu menţiunea că şi în acest sector intenţia lor este de a păstra caracterul de selectivitate a clientelei, persoane cu venituri peste medie, private banking.

Înfiinţată în anul 1824, ABN Amro a devenit o bancă de prestigiu pe plan mondial.Situată pe poziţia 10 în Europa şi pe poziţia 16 în lume în clasamentul băncilor după

total active, ABN Amro are peste 3.000 de sucursale în peste 60 de ţări, aproximativ 110.000 de angajaţi şi o valoare totală a activelor de 880 miliarde EUR (la data de 31 decembrie 2005).

În România este prezentă din 1995, are unutăţi în 15 mari oraşe, iar cota ei de piaţă este de 3,8% din active80.

Cealaltă bancă olandeză, ING Bank, şi-a lansat operaţiunile în România îm 1994, fiind bancă străină care a deschis în România după 1989 o sucursală oferind servicii complete, în cadrul expansiunii internaţionale a ING Bank, sucursala din România a aavut o ascensiune record: dispune acum de 18 unităţi, numărul angajaţilor a crescut de la 14 la peste 700, iar baza de clienţi cuprinde 75% din număril companiilor multinaţionale care activează pe piaţă, precum şi importante societăţi mixte şi majoritatea companiilor autohtone care desfăşoară activităţi externe81. Cota de piaţă este de 5,3% din active, fiind a cincea bancă din România după active.

O munţiune trebuie făcută în legătură cu expansiunea în România a băncii ungare OTP Bank, cea mai mare bancă din Ungaria. Grupul are operaţiuni în ţări precum Ungaria, Slovacia, Croaţia. Bulgaria şi România, având intenţia să devină un important jucător în regiune şi să continue strategia de dezvoltare regională prin achiziţionarea de instituţii financiare în ţările Europei Centrale, în România, OTP Bank a depus o ofertă neangajată pentru achiziţioanarea de acţiuni al CEC şi a finalizat achiziţia companiei româneşti de asigurări non-viaţă Ceccar Romas, prin subsidiara sa OTP Garancia Insurances. Recenta achiziţionare a băncii Robank din România se înscrie în aceeaşi strategie de dezvoltare regională a grupului. Banca, redenumită ulterior OTP Bank România, se află în plin proces de transformare, obiectivul fiind acela de a deveni o bancă universală, cu o puternică competentă de retail. Pe termen mediu, OTP Bank România şi-a propus creşterea cotei de piaţă de la 0,6% în prezent, la 4-5% din piaţa bancară românească, obiectiv ce pare posibil de atins dată fiind strategia agresivă practicată.

Construită pe bazele Băncii de Economii şi Consemnaţiuni din Ungaria, activitatea băncii-mamă OTP Bank a demarat în anul 1992, în urma achiziţionării bănci de stat. Banca a devenit rapid liderul inovator al pieţei bancare maghiare, pe toate segmentele şi produsele. În prezent, grupul deţine 940 de sucursale, care 18.000 de angajaţi şi a înregistrat în anul 2004 un profit net în valoare de 521 milioane euro. Recent a achiziţionat subsidiare în Europa Centrală şi de Est, cea mai importantă fiinf DSK Bank din Bulgaria (bancă de stat, achivalentul CEC din România)82.

În România OTP Bank are 50 de unităţi şi a dezvoltat un plan de extindere rapidă a reţelei de sucursale.

80 http://www.abnamro.ro/ 81 http://www.ingbank.ro/ 82 http://www.otpbank.ro/ro/

66

Unica reprezentantă a capitalului american, Citibank România, este subsidiara grupului american cu acelaşi nume. Citigroup este o companie proeminentă de servicii financiare, cu peste 120 milioane de clienţi în peste 100 de ţări, fiind implicat în bănci, investiţii, asigurări,brokeraj etc. Din 1996, anul intrării în România banca s-a implicat doar în afacerile de anvergură: credite sindicalizate (Distrigaz Nord şi Sud – 2002, Termoelectrica – 2001,2000, CONEL – 1998, BCR – 1998, RENEL – 1997, BNR – 1996 şi 1995), credite şi garanţii guvernamentale ( Ministerul Sănătăţii – 2000, Ministerul Mediului – 2000, Alro – 2000, Conel – 1999, Ministerul de Interne – 1990, Romtehnica – 1996), consultanţă în privatizare (Romtelecom – 2002), emisiune de obligaţiuni ( Ministerul de Finanţe – 2002, 2000), prima tranzacţie cu derivate pe rata dobânzi (2000) etc. În afară de Bucureşti, banca are doar şase unităţi în ţară. Concentrarea pe segmentul afacerilor de mare anvergură, datorită susţinerii din partea grupului american, i-au adus totuşi o cotă de piaţă de 2%83.

Alte bănci străine care acţionează îm România, fiecare având sub 0,5% cotă de piaţă şi, în general, înfiinţate ca urmare a unor oportunităţi apărute pe piaţă sau de nişă, sunt: Mindnabk – în curs de preluare de către ATE-Banca Agricolă a Greciei; Romexterra Bank – în curs de preluare de către o bancă de land germană prin subsidiara sa MKB din Ungaria, Eurom Bank (fosta Dacia Felox) – în curs de preluare de către banca israeliană Leumi, Blom Bank of Egipt.

În ciuda progreselor realizate în ultimii ani, piaţa bancară românească poate fi considerată încă subdezvoltată, atât comparativ cu media Uniunii Europene, cât şicu media ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Penetrarea bancară în rândul populaţiei este încă slabă: din populaţia în vârstă de peste 15 ani doar 40% aveau relaţii cu o bancă, 28% aveau un cont bancar şi 17% aveau un card bancar la sfârşitul anului 200484.

Garadul de subdezvoltare aste reflectat şi de indicatorii de eficienţă, deşi s-au înregistrat progrese semnificative şi sistematice. Gradul de intermediere financiară (ponderea activelor totale în PIB) a cunoscut scăderi în perioada 1996 – 2000, reflectând rămânerea în urmă a sectorului bancar în comparaţie cu evoluţiile macroeconomice agregate, în altimii ani însă mai exact după 2000-2001, sistemul bancar românesc a cunoscut adevărate restructurare şi asanare, fapt cea dus la creşteri sistematice ale gradului de intermediere financiară, care a ajuns la 44,76% în 200585.

CONCLUZII

Bãncile multinaţionale sunt bãncile care şi-au implantat sucursale şi filiale în mai multe ţãri, activitatea transnaţionalã depăşind o pătrime din totalul activităţii desfăţurate.

83 http://www.citibank.com/romania/ 84 Bădulescu, Daniel – “Globalizarea şi băncile”, Editura Economică, Bucureşti, 2007, p.230.85 Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, “Moneda, băncile, fenomenele şi politicile monetare în economia actuala”- Editura Sitech Craiova, 2009, p. 93

67

Acestea se deosebesc de bãncile internaţionale care efectueazã operaţiuni pentru clienţii din diferite ţari sau în diferite valute de la sediul din ţara de reşedinţă.

Reforma sistemului bancar în România a început relativ mai târziu faţă de alte state din Europa Centrală şi de Est. Procesul de tranziţie la un sistem bancar orientat spre piaţă a fost marcat de problemele de “stoc” iniţial, datorate eficienţei scăzute, creditele neperformante, subordonării necondiţionate a politicii de creditare faţă de obiectivele planurilor economice.

Sistemul bancar românesc a fost organizat, până în 1990, după modelul sovietic de mono-bancă, în centrul sistemului aflându-se Banca Naţională a României (BNR). Aceasta exercită atât funcţii de bancă centrală, cât şi funcţii de bancă comercială şi avea rolul de a implementa planul central şi de a controla administrativ alocarea fondurilor în economie. Alături de BNR, sistemul mai cuprindea patru bănci specializate e finanţarea anumitor sectoare economice: Banca Română de Comerţ Exterior ulterior (ulterior denumită Bancorex)- specializată în finanţarea comerţului exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (ulterior denumită Banca Agricolă)- specializată în finanţarea întreprinderilor agricole şi agroindustriale, Banca de Investiţii ( denumită ulterior Banca Română de Dezvoltare)- specializată în finanţarea investiţiilor şi acordarea de credite pe termen lung şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) – care deţinea monopolul în mobilizarea economiilor populaţiei şi acorda credite pentru construcţia de locuinţe. În plus, erau autorizate să efectueze anumite activităţi îm valută în număr de patru bănci străine şi exista o reţea cu cca 860 de cooperative de credit şi peste 6.000 case de ajutor reciproc. În total, la sfârşitul anului 1990 funcţionau 12 bănci, dintre care 7 erau bănci persone juridice române, iar 5, sucursale ale băncilor străine.

Reforma sistemului bancar în România a început de facto în decembrie 1990, când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost înlocuit cu un system organizat pe două niveluri: BNR şi băncile comerciale. În procesul de organizare a unui sistem bancar modern de tip occidental, BNR şi-a asumat responsabilitatea de a conduce politica modernă şi de a exercita alte funcţii specifice unei bănci centrale, în timp ce activităţile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou înfiinţate: Banca Comercială Română (BCR).Totodată, băncile specializate au fost transformate în bănci comerciale universale. În aprilie 1991 au fost adoptată Legea privind activitatea bancară (Legea nr.33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr. 34/1991). Aceste legi au fost consfinţit de jure crearea unui nou sistem bancar orientat spre piaţă.

Principalele etape ale reformei sistemului bancar sunt:Prima etapă:

promulgarea Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi a Legii nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României a asigurat structurarea sistemului bancar pe două paliere, prin dezvoltarea noilor funcţii ale băncii centrale şi înfiinţarea de bănci comerciale;

înfiinţarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar în 1996 (OG nr.39/1996);

A doua etapă: îmbunătăţirea şi completarea cadrului legislativ bancar prin aprobarea unor noi legi:

Legea privatizării băncilor (Legea nr. 83/1997); Legea bancară (Legea nr. 58/1998); Legea falimentului bancar (Legea nr. 83/1998); Legea privind Statutul BNR (Legea nr. 312/2004);

68

crearea noului cadru legislativ al funcţionării cooperativelor de credit – OUG nr. 97/2000, modificată prin OUG nr. 272/2000, modificată şi aprobată prin Legea nr. 200/2002;

obiectivul fundamental al BNR: stabilirea monedei naţionale în vederea asigurării stabilităţii preţurilor;

instrumentele de intervenţie au fost modernizate prin eliminarea vechilor linii de credit direcţionat şi introducerea operaţiunilor de piaţă deschisă;

A treia etapă: s-a finalizat alinierea cadrului legislativ în domeniul instituţiilor de credit la prevederile

directivelor UE şi la principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficientă

s-au rezolvat aspecte referitoare la forma finală a Legii bancare (prin aprobarea Legea nr.485/2003 pentru modificarea şi completarea Legii bancare nr.58/1998) şi Legii privind Statutul Băncii Naționale (prin aprobarea Legii nr. 312 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004) conform angajamentelor asumate în cadrul capitolelor de negociere cu UE (Cap. 3 şi Cap. 11), privind procesului de transpunere în legislaţia bancară internă a prevederilor comunitare.

A patra etapă: consolidarea sistemului bancar românesc și realizându-se progrese importante privind

alinierea legislației bancare românești la cerințele legislației europene; au fost elaborate reglementărili referitoare la emiterea şi utilizarea instrumentelor de

plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente (Regulamentul nr.6/2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 15.11.2006), limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice (Regulamentul nr.11/2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.617 din 22 august 2008), reglementarea instituțiilor de credit (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aprobată, completată şi modificată prin Legea nr.227 din 4 iulie 2007, publicate Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1027 din 27 decembrie 2006 şi respectiv nr.480 din 18 iulie 2007).

69

Procesul de privatizare a bǎncilor comerciale cu capital de stat s-a dovedit a fi un proces anevoios, abia în luna mai 1997 a fost adoptatǎ Legea privind privatizarea bǎncilor comerciale cu capital de stat . Procesul de privatizare din România a început cu Banca Română pentru Dezvoltare, prin preluarea pachetului majoritar ( 51%) de către grupul francez Société Générale, achiziţie finalizată în luna martie 1999. Fondul Proprietăţii de Stat a vândut un pachet de 45% din capitalul social al BancPost către General Electric Capital Corporation (35%) şi Banco Potugues de Investimento (10%), cu o valoare totală de 42,7 milioane USD, la care s-au adăugat investiţii în activitatea comercială a băncii de 50 de milioane de USD.

În iulie 2001, RZB-Austria şi Fondul Romăno-American de Investiţii ( FRAI) au preluat de la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului ( APAPS) peste 98,84% din acţiunile celei de-a treia bănci româneşti inclusă în procesul de privatizare, Banca Agricolă. Valoarea totală a tranzacţiei s-a ridicat la 52 milioane de USD, din care 37 milioane de USD reprezentau investiţii de capital, iar 15 milioane de USD preţul plătit pentru achiziţionarea acţiunilor.

În anul 2004 sistemul bancar românesc a cunoscut modificări structurale majore prin trecerea celei mai mari bănci româneşti, Banca Comercială Română, în grupa băncilor cu capital majoritar de stat. Atunci au fost finalizate primele doua etape de privatizare a BCR prin vânzarea unei cote de 25% din capitalul băncii către BERD şi CFI şi respectiv de 8% salariaţilor băncii. In decembrie 2005, a fost semnat contractul de privatizare a celei mai mari bănci din România – Banca Comercială Română (BCR). Cîştigătoarea licitaţiei a fost Erste Bank Austria, care a cumpărat 61,88 la sută din acţiunile BCR cu 3,75 miliarde de euro, cea mai scumpă achiziţie a austriecilor.

Cele mai importante probleme legate de creditale neperformante au aparut la două mari bănci de stat: Bancorex, unde creditele neperformante ajunseseră la 80% din portofoliul total de credite în 1998 şi Banca Agricolă. La sfărşitul anului 1998, situaţia sistemului bancar devenise dramatică: creditele şi dobânzile din categoriile îndoielnice şi pierdere reprezentau 254% din capitalul propriu al băncilor şi peste 58% din total (credite şi dobânzi). Această situaţie este caracterizată în raportul pe anul 2000 al BNR drept „virtual faliment” al sistemului bancar. În virtutea marimii lor, impactul potenţial devastator al falimentului acestora asupra întregii aconomii şi spectrului unei crize sistematice în sectorul bancar, autorităţile au adoptat în 1999 o serie de măsuri de restructurare a acestora, costul fiscal total al operaţiunilor cifrându-se la cca 3 miliarde dolari. Strategia din 1997 a inclus:

eliminarea din sistem a băncilor insolvabile; restructurarea Bancorex şi Băncii Agricole; măsuri pentru privatizarea a două bănci, Banca Română pentru Dezvoltare şi Bancpost.

În privinţa Bancorex, în 1999 s-a luat decizia de lichidare, cu transferul activelor neperformante la o agenţie de administrare a activelor bancare. Restructurarea Bancorex a eşuat în ultimă instanţă, o parte din active fiind preluate de AVAB, o bancă creată special pentru curăţirea bilanţului Bancorex, iar o altă parte, cea sănătoasă, fiind preluată prin absorţie de Banca Comerciala Română.

În cazul Băncii Agricole, prigramul de restructurare din 1997 a condus la o reducere a personalului şi a reţelei teritoriale, fără însă a se reface solvabilitate; în plus, cultura managerială a rămas necorespunzătoare. Insuccesul restructurării şi spectrul încetării plăţilor au condus la aplicarea unui nou program de restructurare în 1998, care a cuprins: transferul activelor neperformante la agenţia de administrare a activelor bancare; numirea unui nou

70

consiliu de administraţie; stabilirea unui calendar strict de măsuri, inclusiv termenul limită de privatizare (nereuşita ar fi fost urmată de lichidare). Costul restructurării acestei bănci achivalează cu circa 1,5% din PIB, la care se adaugă participarea BNR cu asigurarea de lichiditate şi alte mecanisme de sprijin. Termenul limită pentru privatizare a fost reeşalonat de câteva ori; în cele din urmă, în toamna anului 2001 capitalul majorat a fost achiziţionat de un investitor strategic (Raiffeisen Bank).

O a doua componentă a strategiei de consolidare bancară (prima fiind restructurarea Bancorex şi a Băncii Agricole) a fost eliminare din sistem a băncilor insolvabile mai mici: Banca Albina, Bankcoop, Creditbank, Banca Internaţională a Rligiilor, Banca Columnu. Paşi decisivi au fost facuţi în 1999 şi 2000, când BNR a luat măsuri de gestionare a situaţiei mai multor bănci private mici, inclusive introducerea de cereri de declarare a falimentului.

71

BIBLIOGRAFIE

1. Balino, T.J.T., Ubide, A., „Finance and Development”, June 2000 Bari, I. (2001). Globalizare şi probleme globale, Editura Economicã, Bucureşti

2. Burciu, A., Sandu, P., Sandu, Gh. (1999). Activitatea bancarã internaţionalã, Editura Economicã, Bucureşti

3. Coordonator Jenica Popescu, Revista Tinerilor Economisti, An II- Nr.2 Aprilie 2004, p.

7

4. Cristi Marcel Spulbăr- Optimizarea Managementului Bancar, Ed. Universitară Craiova, 1999, p.129

5. Dãianu, D., „Globalizarea şi sistemul financiar internaţional”, Economistul, 5 februarie 2001

6. Gaftoniuc, Simona (1995). Practici bancare internaţionale, Editura Economicã, Bucureşti

7. Gaftoniuc, Simona (2000). Finanţe internaţionale, Editura Economicã, Bucureşti

8. Ionescu, L. C. (2001). Instituţii şi activitãţi financiar-bancare, Editura IBR, Bucureşti

9. Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, “Moneda , băncile, fenomenele şi politicile monetare în economia actuala”- Editura Sitech Craiova, 2009

10. Spiridon, M., Bichi, C. Şi Drăgulin, I., Sistemul bancar:dinamica reformei, slăbiciuni şi provocări, CEROPE, 2002, p.5, www.cerope.ro/workingp.aspx

11. Vãcãrel, I., „Globalizarea – percepţii diferite şi efecte contradictorii”, Economistul nr. 1469/16.10.2003

*** www.ase.ro

*** www.bnro.ro

*** www.insse.ro

72

Anexa A-1

TENDINŢE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ(conform Siuaţiei monetare)

Tabel nr.A.1.1. Topul băncilor internaţionale din Europa în anul 2008

Miliarde euroNr. crt Banca Ţara Active

1. HSBC Marea Britanie 129,22. Santander Spania 72.83. ABN Amro Olanda 724. BNP Paribas Franţa 56,15. UniCredit Austria 49,26. Royal Bank of Scotland Marea Britanie 46,67. UBS Elveţia 43,88. Societe Generale Franţa 399. Credit Suisse Elveţia 36,810. Deusche Bank Germania 30,911. Commerzbank Germania 22

Sursa: www.zf.ro ,2008

73

Tabel nr. A.1.2. Ponderilor capitalului străin în funcţie de ţara de origine la data 31 decembrie 2009*

*Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia şi Turcia nu au fost trecute în acest tabel, având ponderi sub 0,001la sută

Sursa: Raport BNR, 2009Anexa A-2

BĂNCII MULTINAŢIONALE

Tabel nr. A.2.1.Top 25 cele mai grave pierderii

Miliarde dolariNr. crt Banca Ţara Pierderea

1. Anglo Irish Bank Corporation Irlanda 18.4862. GMAC Inc US 10.2973. Citigroup US 84454. Normura Holding Japonia 79415. Commerzbank Germania 67316. Norinchukin Bank Japonia 62197. Mizuho Financial Group Japonia 43988. Royal Bank of Scotland UK 43669. KBC Group Belgia 400610. Bayerische Landesbank Germania 398411. Allied Irish Banks Irlanda 382712. Huntington Bancshares US 367813. State Street Corp US 357114. Hypo Real Estate Holding Germania 320015. Sapporo Hokuyo Holdings Japonia 263916. Bank of New York Mellon US 262917. UBS Elveţia 2492

74

18. Sun Trust Banks US 246219. KeyCorp US 239820. VTB-Bank Rusia 225821. ING Bank Olanda 219722. Hypo Alpe-Adria-Bank Austria 201023. HSH Nordbank Germania 181724. Landesbank Baden- Wurttemberg Germania 174925. Zions Bancorporation US 1617

Sursa: www.thebankerdatabase.com 2009

Tabel nr.A.2.2.Cei mai buni ani pe profit deferenţiat

Miliarde dolariNr. crt Banca Ţara Cel mai

recent profitProfit Profit în

pierdere1. Well Fargo&Co US 17.606 -47.788 65.3942. Royal Bank of Scotland UK -4366 -53.147 48.7813. Citigroup US -8445 -53.055 44.6104. Credit Suisse Group Elveţia 8283 -14,010 22,2935. UBS Elveţia -2492 -19636 17,1446. Deutsche Bank Germania 7496 -7990 15,4867. Itau Unibanco Holding SA Brazilia 11,521 -208 11.7308. JPMorgan Chase&Co US 16.143 4679 11.4649. Barclays UK 18.869 8859 10.01010. Dexia Belgia 2022 -5396 7418

11. BNP Paribas Franţa 12,222 5461 6761

12. Gazprombank Rusia 2613 -2588 5201

13. Canadian Imperial Bank of Commerce

Canada 1503 -3500 5004

14. Regions Financial Corp US -1202 -5892 4691

15. Hypo Real Estate Holding Germania -3200 -7481 4281

16. Intesa San Paolo Italia 5222 1471 3751

17. Bank of China China 16,319 12,756 3563

18. Credit Muturel Franţa 4085 569 3516

19. Banco Bradesco Brazilia 6965 3499 3466

75

20. Fifth Third Bancorp US 767 -2664 3431

21. DZ Bank Deutsche Zentra-Genossenschaftsbank

Germania 1205 -2049 3253

22. Industrial Commercial Bank of China

China 24.494 21.260 3234

23. Bayerische Landesbank Germania -3984 -7190 3206

24. China Construction Bank Corp.

China 20.316 17.520 2796

25. Banco do Brasil Brazilia 7957 5172 2785

Sursa: www.thebankerdatabase.com 2009

Tabel nr. A.2.3. Regiuni pe total active de tip 1/total active/profituri totale de pre-impozitare

Miliarde dolariŢara Active de tip 1 Total active Profit de pre-

impozitareUS 973.916 12.741.167 37.484EU 27 1.934.738 46.380.131 103.843UK 439.686 9.590.414 29.462China 435.802 8.574.467 101.836Japonia 403.972 9.833.232 -11.099Brazilia 100.728 1.326.722 28.690

Sursa: www.thebankerdatabase.com 2009

Anexa A-3

PRIVATIZAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

Tabel nr. A.3.1. Participaţiile capitalului străin clasificate în funcţie de ţara de origine

76

Sursa: Buletin lunarBNR, septembrie2009

Grafic nr. A.3.1. Profitabilitatea sistemului bancar

Sursa: Banca Naţională a României, 2009

Anexa A-4

DIMENSIUNEA PENETRĂRII CAPITALULUI STRĂIN

Tabelul nr.A.4.1. Evoluţia creanţelor, respectiv obligaţiilor locale denominate în lei ale subsidiarelor şi sucursalelor băncilor raportoare BRI din România, 1998 – 2009(în milioane

dolari)

77

0

10000

20000

30000

40000

50000

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Creanţe locale denominate în lei (L)

Obligaţii locale denominate în lei (M)

Sursa: Consolidated Banking Statistics, BIS, 1998-2009 şi BIS Quartely Review, iunie 2010, www.bis.org

Tabelul nr.A.4. 2. Creanţe restante şi îndoielnice în capitalurile proprii şi in totalul activelor bancare

Sursa: Banca Naţională Română, 2009

Anexa A-5

78

STRUCTURA ACTUALĂ A SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNI

Tabelul nr.A.5. 1. Evoluţia fluxurilor ISD în perioada 2003 – 2008

Sursa: Banca Naţională a României, 2008

Tabelul nr. A.5.2. Investiţiile străine directe în România

Evoluţia soldului ISD în perioada 2003 - 2008

79

Sursa: Banca Naţională a Românie, 2008i

Tabelul nr.A.5. 3. Investiţii străine directe la 31 decembrie 2008. Repartizarea pe regiuni de dezvoltare

Sursa: BNR, 2008

Tabel nr. A.5.4. Valoarea activului net bilanţier şi a fondurilor proprii

80

Sursa: Raport anual BNR, 2009 Tabel nr.A.5.5 Indicatori privind instituţiile de credit

81

1. UM Dec. 2007 Mar. 2008

Iun. 2008

Sept. 2008

Dec. 2008

Mar. 2009

Numărul instituţiilor de credit

Nr. 42 42 41 42 43 43

Din care:Sucursalele băncilor străine

Nr. 10 10 9 9 10 11

2.Total active (inclusive sucursalele băncilor srăine)

Mil.lei 251425,8 264448,3 279812,8 279200,4 314639,7 332463,5

3. Activele bilanţiere ale instituţiilor de credit cu capital privat sau majoritar privat (inclusive sucursalele băncilor străine )/ Total active

% 94,6 94,6 64,6 94,7 94,7 93,6

4. Activele bilanţiere ale instituţiilor de credit cu capital străin sau majoritar străin (inclusive sucursalelor băncilor străine)/ Total active

%87,7 87,6 87,7 87,9 88,1 86,5

5. Indicatorii de solvabilitate**(>8%)

%13,78 12,99 12,78 11,85 12,34 12,03

6.Efectul de pârghie** (Fonduri proprii de nivel 1 / Total active la valoare medie )

%

7,32 7,20 7,30 7,10 7,04 6,04

7.Credite restante şi îndoielnice / Total portofoliu de credite (valoare netă)

% 0,22 0,21 0,30 0,24 0,35 0,66

8. Creanţe restante %

82

şi îndoielnice / Total active(valoarea netă)

0,17 0,19 0,25 0,22 0,31 0,25

9.

ROA (Profit net actualizat / Total active la valoare medie)

% ... 1,51 1,44 1,77 1,66 -0,25

10.

ROE (Profit net actualizat / Capitaluri proprii la valoare medie)

%...

16,45 15,82 19,41 18,11 -2,88

11.

Rata rentabilităţii activitaţii de bază(Venituri operaţionale / Cheltuieli operaţionale)

% ...176,38 164,64 182,04 179,56 174,93

12.Credite acordate clientelei (valoarea brută) / Depozite atrase de la clientelă

% 108,72 116,10 119,64 124,71 122,06 124,66

*date provizoriiSursa: http://www.bnro.ro/Indicatori-agregati-privind-institutiile-de-credit-3368.aspx, 2009

83