INVENŢII CARE AU SCHIMBAT OMENIREA

Roata este unul dintre acele obiecte intr-atat de legate de istoria civilizatiei, incat pare a avea o valoare intrinseca. Este si motivul pentru care cuvantul a intrat in alcatuirea unor expresii care subliniaza o evidenta, de felul “a reinventa roata” (adica, a reface inutil ceva ce se stie de mult timp) sau “a fi a cincea roata de la caruta” (lipsit de importanta) sau “a pune bete in roate “, “a merge ca pe roate” etc.Pana in prezent nu a primit nimeni credit exclusiv pentru inventarea rotii (in sensul propriu al cuvantului), atat inventatorul, cat si perioada exacta a inventiei ramanand un mister. Arheologii sunt de parere ca roata era cunoscuta inca din perioada 8000 – 6000 i.Hr., fara a exista dovezi clare in acest sens. In Asia Mica a fost descoperita cea mai veche structura sub forma de cerc, similara rotii, in zona Mesopotamiei (civilizatia sumeriana) – in Ur, astazi parte a Irak-ului, care dateaza din anul 3500 i.Hr. Se pare ca roata era necunoscuta in America precolumbiana (civilizatiile Inca, Maya), desi acestea au lasat omenirii o mostenire impresionanta, culturala si materiala. In schimb, pe un vas de ceramica, descoperit in Polonia, la Bronocice, s-a pututconstata, intr-o pictograma, reprezentarea unui car cu patru roti, datand din jurul anului 3500 i.Hr., probabil cea mai veche imagine a unui vehicul, din lume, ceea ce pune sub semnul intrebarii originea sumeriana a rotii. In 2003, langa Ljubljana (capitala Sloveniei) a fost descoperita o roata din lemn, veche de peste 5300 de ani, dar specialistii nu cred ca roata a fost inventata in aceasta parte de lume. Ulterior, desi destul de tarziu, la scara evolutiei civilizatiei umane, inceputul revolutiei industriale aduce roata in atentia tuturor continentelor.Roata, cercul din lemn sau din piatra, initial plin la interior, este cea mai importanta inventie mecanica din toate timpurile, ideea care sta la baza functionarii sale fiind miscarea circulara, in jurul unui ax, a unui corp simetric. Un simplu principiu al miscarii a generat una dintre cele mai ingenioase descoperiri, care a marcat istoria devenirii umane. Inainte de inventarea rotii, oamenii s-au folosit de diferite metode pentru facilitarea deplasarii, a transportului unor materiale, majoritatea incorporand obiecte masive, de cele mai multe ori busteni, acestia dandu-le posibilitatea de a muta si deplasa din loc, rapid si eficient, obiecte care nu puteau fi transportate, doar cu mainile goale. Singura problema era aceea ca bustenii necesari, nefiind legati, nu asigurau o buna directie decat cu un foarte mare efort. Istoricii inca nu pot spune cu precizie daca aparitia rotii a urmat sau a precedat domesticirea animalelor (a cailor si a bovinelor, in primul rand) si daca celebrele care egiptene, printre cele mai vechi , au fost concepute initial, pentru razboi sau pentru agricultura si transport in viata cotidiana. Cert este ca, de exemplu, in mormantul lui Toutankhamon, din Valea Regilor (Egipt), s-au gasit reprezentate sase care de razboi, cu cate doua roti, cu spite, in

India, China Orientul Mijlociu, nenumarate dovezi demonstreaza ca roata a avut un impact major asupra civilizatiilor respective.De la aparitia rotii pline, compacte, omenirii i-au mai trebuit inca 1500 de ani pentru a inventa roata cu spite. Nevoia unui transport rapid si incercarea de a limita cantitatea de material folosit au condus

catre aceasta schimbare tehnologica majora. Primii care au implementat varianta cu spite au fost egiptenii, acestia folosind-o la carele lor inca din mileniul al II-lea i.Hr. Grecii sunt insa cei care au ramas in istorie pentru introducerea spitelor in cruce sau in H. Primele spite din fier se pare ca au fost folosite la carele celtice, in jurul anului 1000 i.Hr., astfel de roti ramanand, practic, identice pana in anul 1802, cand G.F. Bauer patenteaza primele spite tensionate, aceasta idee evoluand in forma spitelor de la rotile de bicicleta pe care le stim astazi.Din moment ce prima roata, construita din lemn, a reusit sa schimbe lumea, asa cum era ea cunoscuta pana la acel moment, omul a incercat, de-a lungul timpului, sa imbunatateasca materialele care intrau in

alcatuirea acestei inventii remarcabile. Istoria ne arata ca primele structuri circulare construite cu succes erau alcatuite din placi legate intre ele, cu marginile rotunjite, pentru ca cele solide nu puteau rezista la o greutate reala, pe distante foarte lungi sau in cazul folosirii pe teren accidentat.Epoca moderna, a inventarii automobilelor, a transportului aerian, a necesitatii tot mai evidente de deplasare dintr-o locatie in alta, a dus la inventia extrem de importanta a cauciucului pneumatic, patentat de  scotianul R.W. Thompson, in 1845, idee imbunatatita de conationalul sau, John Dunlop, in 1888, cel care va fonda si bine cunoscuta companie de pneuri care ii poarta numele – Dunlop.Daca prima idee inovatoare pentru imbunatatirea rotii a fost infasurarea structurii de lemn cu o banda din fier, in special pentru carute si vagonete, dupa inventarea cauciucului pneumatic, avansul tehnologic, in ceea ce priveste aceasta industrie, a

explodat, continuand, de-a lungul anilor, cu inventarea nylonului, a corzilor si a altor materiale folosite in fabricarea cauciucurilor. Structura actuala a rotii (a jantei) este rezultatul a decenii de experimente cu fier, otel, aluminiu sau variante ale acestor metale, dar si diferite tipuri de plastic cu rol estetic. In prezent, structura cu cea mai mare popularitate este, asa cum era si de asteptat, cea din aluminiu si nu doar pentru ca este mai usoara si mai aratoasa, ci si pentru ca are o rezistenta mult mai mare in timp si face ca deplasarea sa fie mult mai lina. Acesta este motivul pentru care, in cazul masinilor de lux, se foloseste aluminiul, ca si in cazul masinilor de curse, situatie in care viteza, greutatea redusa, balansul si stresul mult mai mic de la

nivelul cauciucurilor conteaza. Singurul aspect negativ vine din faptul ca acest tip de roata este destul de scump, fata de cele din otel.In mii de ani de evolutie, roata a trecut de la forma cea mai simpla la cele mai avansate tehnologii de fabricare, determinand, precum un catalizator al unei reactii chimice, avansul civilizatiei moderne, asa cum o stim astazi. Chiar daca forma cercului a existat in natura, de la inceputuri (trunchiul unui copac, luna, soarele, corola unei flori, o piatra etc.), omul este cel care a inventat roata, valorificand aceasta forma simpla, asociind-o cu un ax, intr-un scop precis.

Busola, atat de bine cotata in lista inventiilor importante, este cea care a revolutionat tentativa temerara a primilor navigatori de a descoperi noi continente. Inaintea aparitiei acestui dispozitiv, marinarii se bazau doar pe observarea soarelui, pentru a putea naviga, metoda care ducea, de cele mai multe ori, la intarzieri mari, in special din cauza vremii, care nu era intotdeauna favorabila. Este interesant de observat ca exista o diferenta de aproximativ 1400 de ani intre ideea de a realiza un astfel de dispozitiv, care putea fi folosit pentru indicarea directiei, si producerea lui efectiva.Istoria busolei incepe cu mii de ani in urma, in secolul al IV-lea i.Hr., in China, primul dispozitiv fiind o simpla bucata de magnetita atasata unei bucati de pluta, in apa, iar istoricii atesta ca si vikingii foloseau astfel de metode rudimentare. In cultura asiatica, in Antichitate, bucatile foarte fine de fier, polarizate de magnetita, putand indica o directie de tip nord/sud, nu au fost destinate initial orientarii, ci aveau rolul de a oferi repere pentru armonizarea energiei ambientale dupa principiile Feng Shui si ale geomantiei (divinatie cu ajutorul pietrelor, nisipului sau al oricaror alte elemente de Pamant). Prima mentiune despre un instrument magnetic de orientare “in bezna noptii” se gaseste intr-o carte din timpul dinastiei Song, datata 1040 – 1044, in care se descrie “un peste din fier”, pus intr-un bol cu apa si care indica sudul.In Europa, dupa cum rezulta din unele documente, se pare ca un anume Flavio Gioja, italian din localitatea Amalfi, ar fi inventat un instrument asemanator busolei, in jurul anului 1300, dar istoricii inventicii pun sub semnul intrebarii veridicitatea acestei informatii. Mai plauzibila este varianta ca, in secolul al XII-lea, marinarii europeni afla de existenta busolei, prin intermediul arabilor, in contextul expansiunii acestora in zona Mediteranei. Pana la sfarsitul secolulul al XIV-lea, engelzii montasera deja acele pe o rotita care le permitea miscarea, punand astfel bazele dispozitivului modern de indicat directia, iar in anul 1745, englezul Gowin Knight este cel care produce primul mecanism care putea pastra gradul de magnetizare pentru un timp mai indelungat. Roza vanturilor este reprezentarea grafica prin care se descrie orientarea si directia si care apare in interiorul hartilor, al tabelelor maritime si al compasului maritim. Aceasta se prezinta sub forma unui cerc cu 32 de puncte situate la intervale egale, marcand cele patru directii cardinale – nord, sud, est si vest (N, S, E, V), cele patru directii intercardinale (NE, SE, SV, NV) si celelalte saisprezece directii intercardinale secundare. Initial, aceste 32 de puncte erau folosite pentru a indica directia vantului si erau utilizate de catre marinari pentru navigatie, reprezentand cele opt vanturi majore, opt vanturi medii si saisprezece vanturi mici.

Prima busola avea cele opt vanturi majore notate cu o litera deasupra fiecarui marcaj, in functie de numele fiecaruia. Roza vanturilor de mai tarziu, cea din perioada explorarilor portugheze si a explorarilor lui Cristofor Columb, avea inlocuita litera T (de la numele vantului Tramontana) cu o floare de crin, care marca nordul, si o cruce care inlocuia litera L (de la Levant), care marca estul.

Aceste insemne mai sunt si astazi prezente in cazul compasului modern, insa pot exista si variante in care sunt prezentate doar literele care arata directiile cardinale. In general, cartografii profesionisti  folosesc o multitudine de culori si simboluri pentru a facilita distingerea multiplelor puncte si linii din cadrul unei busole. Majoritatea dispozitivelor moderne apeleaza la un sistem de tip 360 de grade, pentru a indica directia, cu valorile 0 si 360 reprezentand nordul, 90 de grade reprezentand estul, 180 de grade, sudul si 270 de grade reprezentand vestul. Prin folosirea acestei metode, navigarea se face mult mai usor si mult mai precis, decat orientarea dupa roza vanturilor. De altfel, busola este folosita ca echipament standard in navigatia maritima, dispozitivele contemporane fiind umplute cu lichid si avand articulatii cardanice pentru a compensa eventualele pendulari ale navei. Se pot instala intr-un binoclu, pentru a corecta deviatia, in cazul in care apar interferente magnetice si sunt prevazute cu o linie speciala pentru a determina cursul.Persoanele pasionate de drumetii sau excursii folosesc busola in varianta sa simplificata, pentru a fi usor de citit. Aceste tipuri de busole sunt utilizate mai ales in cazul distantelor mici, pentru care nu sunt necesare cunostinte aprofundate in ceea ce priveste manevrarea lor si interpretarea datelor.Tipuri de busoleCea mai ieftina versiune de busola este cea de tip ”bushcraft”, aceasta fiind umpluta cu lichid si montata de o placa de baza din plastic, care include o lentila maritoare pentru citirea hartilor, are componente fluorescente pentru conditii de iluminare scazuta si diferite scale folosite la nivel international.Busola maritima are un card de citire, in loc de ace magnetice, motiv pentru care este mult mai usor de citit in cazul miscarilor accelerate ale valurilor. Dispozitivele de navigare care se monteaza pe deget – busola de deget – se utilizeaza, in special, in cazul competitiilor sportive, permitand utilizatorului sa urmareasca, in acelasi timp, si harta, indiferent daca merge pe jos, pe bicicleta sau cu barca. Tipul special de dispozitive de mars, cu stabilirea directiei prin vizare in oglinda are trei parti componente – baza formeaza corpul busolei si are in componenta sa acul magnetic, cadranul gradat si sageata, toate prevazute cu un capac cu rol protector. Busola prismatica este extrem de sofisticata, conceputa pentru o navigatie precisa, profesionista, iar busola electronica are o serie de functii suplimentare – capacitatea de a stoca in memorie trasee si de a seta o alarma vocala, cu scopul avertizarii utilizatorului, in cazul in care acesta deviaza de la traseu.

Aparatul de fotografiat. Cuvantul “fotografie” este format din prefixul grecesc “photo”, care inseamna “lumina” si “graphie” – scriere/ desen, semnificand, asadar, a obtine o imagine cu ajutorul luminii. Pana a se ajunge la aparatul de fotografiat, intr-o alcatuire apropiata de cea din zilele noastre, au fost parcurse mai multe etape, in care s-a imbunatatit continuu tehnologia. In Antichitate, Aristotel a explicat principiul camerei obscure:  daca lumina patrunde printr-un spatiu foarte mic, intr-o cutie intunecata, pe peretele opus orificiului se formeaza o imagine rasturnata a obiectului din fata cutiei respective. In secolul al XIII-lea, englezul Roger Bacon, cel care a promovat metoda experimentala in stiinte, a construit prima camera obscura, prin care putea fi privit soarele. Cercetarile sale in domeniul opticii stau la baza unor inventii precum telescopul, luneta, microscopul. Venetianul Daniele Barbaro, trei sute de ani mai tarziu, a atasat

camerei lui Bacon o lentila, cu ajutorul careia a obtinut imagini mult mai clare. In lucrarea sa, “Practica perspectivei” (La pratica della perspettiva), se gaseste cea mai veche descriere a unei camere obscure (Aristotel descrisese doar principiul), un fel de “stramos” foarte indepartat al aparatelor de fotografiat.Louis Jacques Mande Daguerre, artist si decorator francez, considerat a fi unul dintre inventatorii fotografiei, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, a inventat un procedeu fotografic, numit “daghereotip” (daguerreotype), capabil sa redea o imagine, cu ajutorul unei suprafete de cupru, peste care se aseza un strat de argint, lucios. Aceasta placa, expusa la lumina si la vapori de iod, facea ca iodul sa se combine cu argintul, producandu-se iodura de argint fotosensibila. Prin urmare, o asemenea placa, expusa la lumina, timp de 20-30 de minute, putea sa inregistreze o imagine si sa o conserve, in timp ce alte procedee folosite pana la acea data faceau ca imaginea sa se pastreze pentru putin timp. Tehnica nu ii apartine in intregime lui Daguerre, ci este o imbunatatire a unei idei a colaboratorului sau, Joseph Nicephore Niepce, cel care, in 1827, a realizat prima fotografie. Niepce se stinge insa din viata in 1933 si cercetarile sale sunt duse mai departe de Daguerre. Procedeul a fost brevetat de Academia Franceza, in 1839, subintitulat “un dar facut lumii”.Un an mai tarziu, Alexander Wolcott confectioneaza propriul aparat de fotografiat, cu o durata de expunere mult mai mica decat jumatatea de ora a “daghereotipului”. Cam in aceeasi epoca, Fox Talbot, om de stiinta britanic, breveteaza un “calotype”, care ii permitea sa obtina un “negativ”, adica imagine cu luminozitate inversa fata de original. Aparatul sau de fotografiat, caruia i se spunea, din pricina formei, “cursa de soareci”, avea aproximativ  6 centimetri latime. Cand se apasa pe declansator, se deschidea un obturator, lumina patrundea prin obiectiv, traversa diafragma si impresiona filmul. Pentru a pregati suportul fotosensibil care servea drept negativ, se introducea, in camera obscura, o hartie in solutie de nitrat de argint. Dupa ce se usca era pusa in iodura de potasiu. Hartia era spalata apoi cu apa si uscata, la intuneric. Hartia care servea pentru “pozitiv” era tratata cu o solutie cu sare de bucatarie si cu nitrat de argint. Hartia “negativ” se aplica peste “pozitiv”, erau tinute un timp intr-un cadru, sub presiune, apoi expuse la lumina, cu negativul deasupra, pana cand imaginea prindea contur pe cealalta hartie. Ca fixator se folosea, initial, bromura de potasiu, inlocuita, ulterior, de hiposulfitul de sodiu. La sfarsitul secolului al XIX-lea, a fost fabricat, la Chicago, pentru o societate feroviara, cel mai mare aparat de fotografiat din toate timpurile. Avea patru metri lungime, cantarea 700 de filograme si era nevoie de 15 oameni ca sa poata fi manevrat. In 1900, a primit Marele Premiu, la Expozitia universala de la Paris, unde au mai fost expuse: un model de “trotuar” rulant (cu titlul “Strada viitorului”), cu o lungime de 3,5 kilometri, care inconjura expozitia, o fantana luminoasa (cu electricitate), pentru decorul nocturn, filmele fratilor Lumiere etc.Tot in secolul al XIX-lea, Andre Adophe Eugene Disderi a perfectionat un aparat de fotografiat, astfel incat sa micsoreze costul fotografiilor. In 1859, chiar Napoleon III, primul presedinte al Republicii Franceze, cu putin inainte de o calatorie in Italia, s-a oprit la Disderi, pentru a se fotografia. Vestea s-a raspandit rapid, in intreg Parisul, si urmarea a fost

ca nenumarate studiouri foto s-au deschis in capitala Frantei, iar Disderi a fost recunoscut ca fotograf oficial al Curtii.“Brownie” este numele unei lungi serii de aparate de fotografiat, produsa de firma americana Kodak. Primul Brownie a aparut in 1908, era un model foarte simplu, format dintr-o cutie de carton si costa 10 dolari. Numele era inspirat de cuvantul “brownies”, niste spiridusi din folclorul scotian, foarte populari datorita benzilor desenate ale canadianului Palmer Cox.Incepand cu 1914, Oskar Barnack, inventator si fotograf german, pune la punct, pentru firma Leica (Leitz camera), specializata in aparate optice (firma care functioneaza si astazi), un aparat de fotografiat, la care adapteaza filmul de 35 de milimetri (utilizat in cinema), la fotografie. Este unul dintre primii fotografi care a realizat reportaje, in imagini, despre relatia dintre om si mediul inconjurator. In 1920, el este autorul primului reportaj cu un film de 35 de milimetri, despre zona Wetzlar (Germania), unde se afla o resedinta a scriitorului Goethe si unde s-a nascut firma Leica.In 1928, iese pe piata de profil aparatul de fotografiat Rolleiflex, al firmei germane Rollei GmbH, cu obiectiv dublu, performant, folosit ani la rand, de fotoreporteri, pentru calitatea fotografiilor.Minox este un aparat de fotografiat de lux, conceput in anii ’30, de inginerul Walter Zapp, pentru firma VEF (  Valsts Elektrotehniskā Fabrika). Este un aparat de mici dimensiuni, cu o excelenta caliate a imaginilor. Filmul de 9,2 milimetri avea 50 de pozitii.Primul aparat de fotografiat Polaroid, cu fotografii obtinute instantaneu, a fost conceput in 1948, de americanul Edwin H. Land. La inceput monocromatic, Polaroidul a putut fotografia color, in versiunea 1963.Nikon F a fost lansat in 1959, de firma japoneza Nikon. Este un aparat de fotografiat mecanic, foarte bun si foarte rezistent, fara baterii, singurul inconvenient fiind demontarea partii inferioare si a celei din spate, la incarcarea filmului.Aparatele de fotografiat Hasselblad, produse de firma suedeza cu acelasi nume, au devenit foarte cunoscute si prin faptul ca au fost folosite de NASA, in timpul misiunii Apolo 11, pentru a fotografia peisajul selenar.Primul aparat de fotografiat digital a fost fabricat in 1990, de Kodak, in mai putin de zece ani, acest produs devenind unul de serie (desi, la inceput, din cauza pretului foarte ridicat, era folosit doar in jurnalism). Daca cel mai mare aparat foto a fost realizat in urma cu o suta de ani, in prezent, cei pasionati de fotografie au la dispozitie si cel mai mic aparat de fotografiat creat vreodata – 26 mmX26 mmX28 mm, cu card de memorie inclus, cu o foarte buna rezolutie, compatibil cu Windows 7. Astazi, aparate cu film se mai folosesc numai de catre artistii-fotografi sau de catre profesionistii care inca mai stiu sa aprecieze parfumul vremurilor de altadata.

Aparitia   telefonului  se datoreaza mai multor inventatori care, la intervale apropiate de timp, au conceput diverse aparate, care sa poata transmite vocea umana la distanta. In 1860, Antonio Meucci, un italian stabilit la New York, a construit, pentru sotia sa, care suferea de reumatism si se deplasa cu greutate, un dispozitiv care transforma sunetele in semnale electrice, iar printr-un cablu, acestea erau transformate inapoi in sunete. In 1870, Meucci a depus o cerere prin care solicita brevetarea aparatului, dar, pentru ca nu a avut bani sa plateasca taxele, solicitarea nu a fost aprobata. In aceste conditii, el a incredintat prototipul telefonului sau vice-presedintelui Companiei de telegrafie din New York (American District

Telegraph Company), care a ratacit aparatul pe undeva prin laboratorul firmei.In 1861, germanul Philipp Reis a conceput si el un aparat electric, capabil sa transmita sunetul la distanta, ghidandu-se dupa structura urechii si folosind, printre alte materiale, o bucata de vezica de porc, cu rol de timpan, si o piesa de platina, corespunzatoare ciocanelului (osului) din ureche. Prin telefonul sau se auzea destul de bine vocea, dar era foarte sensibil la trepidatii, motiv pentru care Reis abandoneaza cautarile in 1865.Alexander Graham Bell, inginer de origine scotiana, naturalizat in Canada, in 1876, ajunge in posesia materialelor si documentatiei lui Antonio Meucci, abandonate in laboratorul Companiei de telegrafie din New York. Mama si sotia lui Bell erau surde, ceea ce l-a facut pe inventator sa isi dedice mare parte din viata cautand diverse modalitati de comunicare cu persoanele care aveau un astfel de handicap. El era, in acelasi timp, profesor de dictie la Universitatea din Boston (SUA) si specialist in fonologie. Interesul sau pentru vocea umana si pentru sunete, in general, s-a manifestat inca din adolescenta. Incurajat de tatal sau, a reusit chiar sa construiasca un “craniu mecanic”, care putea rosti cateva cuvinte, atunci cand  aerul era suflat printr-o “trahee”, facuta din diverse materiale. La 19 ani, afla, cu stupoare, de la un profesor al sau, ca un experiment pe care el il facea cu o furculita, pentru a studia fenomenul rezonantei, fusese deja demonstrat de medicul german Hermann von Helmholtz, om de stiinta cunoscut mai ales pentru descoperirile sale din domeniul fizicii (de exemplu, Legea Lagrange-Helmholtz). Cautarile lui Bell, in vederea conceperii unui telefon au inceput in jurul anului 1870 si nimeni, pana astazi, nu poate spune cu certitudine, in ce masura a preluat documentatia lui Antonio Meucci, pe care, oricum, a citit-o, de aceea, cand vine vorba de inventatorul telefonului, prima fraza care se rosteste de catre specialisti este ca paternitatea aparatului este controversata. Fapt este ca, in 1876, Graham Bell a brevetat telefonul sau, desi aparatul nu functiona. La numai doua ore dupa Bell, americanul Elisha Gray a depus si el o solicitare pentru un patent, vizand tot un telefon. La cererea avocatului lui Bell, documentatia sa a fost verificata si acceptata imediat, in timp ce solicitarea lui Gray a primit aprobarea abia a doua zi. Toate procesele intentate de cel din urma s-au soldat cu esec, inventatorul recunoscut oficial al telefonului fiind Alexandre Graham Bell. In 2002, Camera Reprezentantilor, a Statelor Unite ale Americii, a facut un gest reparatoriu, recunoscand rolul lui Antonio Meucci in inventarea telefonului, aratand ca “Daca Meucci ar fi avut 10 dolari, ca sa isi plateasca cererea de brevet, nici un alt certificat nu ar mai fi fost eliberat lui Bell”. De la Gray, Bell a preluat un detaliu decisiv, datorita caruia, pana la urma, telefonul a putut sa functioneze si prima conversatie telefonica din istorie a avut loc la 10 martie 1876, cuvintele rostite atunci si auzite la celalalt capat al firului, de catre asistentul lui Bell, care se afla in alt birou, fiind: “Mr. Watson, Come here, I want to see you” (“Domnule Watson, veniti aici, vreau sa va vad”). In acelasi an, la Expozitia organizata cu ocazia Centenarului Independentei Statelor Unite, un inalt oficial brazilian, impresionat de functionarea telefonului, i-a cerut lui Bell sa faca o demonstratie, imprejurare in care inventatorul i-a recitat, la telefon, faimosul monolog al lui Hamlet (“To be or not to be”), din piesa lui Shakespeare. In anul urmator s-a infiintat “Compania de telefonie Bell”, aparatul fiind fabricat pe scara larga. In 1879 a ajuns si in Franta, iar in 1912, in toata lumea se infiintasera 12 milioane de posturi telefonice, dintre care opt milioane numai in Statele Unite. Dupa un astfel de succes, Bell a avut timp sa se dedice altor inventii, precum gramofonul, precum si cercetarilor din domeniul transporturilor nautice. A infiintat “National Geographic Society”, una dintre cele mai importante organizatii stiintifice non-profit, din lume, al carei sediu se afla la Washington, in SUA.

La inceput, apelurile telefonice nu se puteau face decat prin intermediul unui operator (de obicei, o centralista), care raspundea in momentul in care receptorul era luat de pe furca si se ridica o clapeta. Respectiva centralista nota numarul pe care i-l spunea apelantul si, daca abonatul apartinea de aceeasi centrala, convorbirea se considera “locala”, daca nu, era sunata centralista din zona celui apelat si se stabilea legatura intre cei doi abonati. Telefonul automat, care permitea apelul direct (fara operator), a fost inventat in 1891, de catre Almon Strowger, un antreprenor de pompe funebre din SUA. Acesta, exasperat ca sotia concurentului sau, centralista la compania locala de telefoane, ii trimitea pe clientii care solicitau servicii funerare, prin telefon, la sotul sau, s-a hotarat sa gaseasca o solutie pentru a rezolva problema si pentru a-si conserva profitul. A conceput un comutator automat, care elimina serviciile operatorului, prin apasarea, de mai multe ori, a unor clapete, care reprezentau sutele, zecile si unitatile unui anumit numar de telefon. Prima centrala automata a fost infiintata in 1892, in orasul La Porte, din statul Indiana (SUA).In Romania, se pare ca prima linie telefonica a aparut in 1881, in Transilvania, fara a exista date certe in aceasta privinta, iar in Bucuresti, intre 1883-1884, mai intai o linie particulara si, ulterior, o linie intre Ministerul de Interne si Posta Romana. Abia din 1930, pe baza unei concesiuni acordate Companiei de telefonie din New York, serviciul telefonic s-a generalizat, intrand in proprietatea statului roman incepand cu 1941.La nivel mondial, aparitia telefonului mobil, in anii ’50 ai secolului trecut, a insemnat inceputul unei concurente serioase, ceea ce a facut ca si telefonia fixa sa devina din ce in ce mai performanta. Progrese semnificative s-au facut odata cu evolutia electronicii HF (High Frequencies) si a tehnologiilor informatice.

Lumea moderna este o lume electrificata, becul electric fiind cel care a schimbat esential calitatea si ritmul existentei umane, extinzand, prin iluminarea noptii, activitatile care nu se puteau desfasura decat ziua. Lumina electrica, una dintre nevoile vietii cotidiene, a fost inventata de catre Thomas Alva Edison, in anul 1879. Edison nu este, insa, primul preocupat sa inventeze becul cu incandescenta, el reusind sa realizeze primul bec cu filament disponibil pentru comercializare. Chiar daca cei care au studiat istoria inventicii sunt de parere ca inaintea lui Edison mai existau inca alte 20 de inventii in ceea ce priveste lampile incandescente, totusi el primeste intregul credit, datorita faptului ca versiunea sa este singura care reuseste sa depaseasca celelalte modele de becuri electrice, prin combinarea a trei factori – folosirea unui material incandescent eficient, un vacuum mai puternic decat reusisera ceilalti inventatori si o rezistenta infinit mai mare, ceea ce a permis ca distribuirea dintr-o sursa centralizata sa fie si viabila din punct de vedere economic.

Primele becuri

In anul 1802, Humphry Davy, chimist si inventator englez, experimenteaza in domeniul electricitatii, inventand bateria electrica. De aici si pana la aparitia primului bec a fost doar un pas. In momentul in care a conectat bateria deja inventata la niste cabluri si la o bucata de carbon, acesta din urma producea lumina prin stralucire, inventia sa ramanand in istorie sub numele de lampa cu arc electric. Lumina produsa era, insa, de scurta durata si mult prea intensa, pentru a putea fi folosita in scopuri practice. In urmatoarele sapte decenii, alti inventatori au creat becuri electrice, cel mai cunoscut fiind cercetatorul britanic Warren de la Rue, care incorporeaza un filament de

platina, intr-un tub de vacuum, prin care trece un curent electric. Intreaga structura era construita pe principiul conform caruia punctul mare de topire al platinei va duce ca, in tub, sa existe un numar redus de molecule de gaz, care sa reactioneze cu platina, determinand, astfel, o crestere a longevitatii becului, procedeu care, din nefericire, era mult prea costisitor, pentru a fi comercializat. In anul 1850, un fizician englez, Joseph Wilson Swan, inventeaza becul electric, prin incapsularea unor filamente de hartie carbonizata, intr-un cilindru de sticla, reusind obtinerea unui prototip viabil pana in 1860. Lipsa unui vacuum bun, dar si o incarcare electrica de slaba calitate au facut ca durata de viata a acestui produs nou sa fie extrem de redusa, becul sau nefiind eficient. In 1874, in Toronto, Canada, un electrician, Henry Woodward si colegul sau, Mathew Evans, construiesc lampi care contineau diferite dimensiuni de tije de carbon, sustinute de electrozi, intr-un cilindru de sticla umplut cu nitrigen. Cei doi incearca sa comercializeze noul produs, fara succes, motiv pentru care ii vand patentul lui Edison, in anul 1879.In anul 1878, Thomas Edison incepe deja sa cerceteze metodele prin care sa construiasca un bec electric care sa fie si practic, si durabil si economic, in octombrie publicand prima sa lucrare in legatura cu imbunatatirile aduse luminii electrice. Continua sa testeze diferite materiale pentru filamente, pana cand, in anul 1879, aplica pentru un alt patent de inventie – “Folosirea filamentului de carbon conectat prin intermediul firelor de contact din platina”. Chiar daca in patent, Edison descrie diverse modalitati de a crea filamentele de carbon, aici incluzand bumbac, lana, lemn si hartie, abia dupa cateva luni de la acordarea patentului, acesta constata ca un filament din bambus carbonizat poate sa dureze si pana la 1200 de ore. Aceasta descoperire duce la aparitia primului bec electric si marcheaza inceputurile productiei pe scara larga a becului, in scopul comercializarii. Efectul economic al electricitatii depaseste cu mult asteptarile acelei perioade, crescand imens timpul de lucru din cadrul unei zile. Profiturile generate de catre lampa electrica au determinat achizitionarea de generatoare si de cabluri, infrastructura devenind disponibila unor alte categorii de inventii – echipament si aparate care, pana la sfarsitul anilor 1930, au transformat radical casele si spatiul de lucru.Asadar, Edison a fost cel care a inventat becul electric si a reusit sa reuneasca toate cunostintele sale referitoare la electricitate si la becurile cu gaz, pentru a inventa un cu totul alt sistem de iluminare, implicand generatoare electrice, becuri, firele necesare pentru legarea caselor la reteaua de curent, prizele, intrerupatoarele si lampile. Edison a fost primul care a reusit sa desluseasca, intr-o maniera proprie si eficienta, uriasul puzzle construit, pana la un punct, de predecesorii sai.

Viitorul becului

Becurile moderne cu incandescenta nu mai sunt suficient de eficiente, in momentul de fata mai putin de 10% din electricitate fiind convertita in lumina, energia ramasa, pierzandu-se sub forma de caldura. Cu toate acestea, becurile electrice sunt folosite inca, in multe tari, datorita costului redus, a disponibilitatii pe scara larga, a incorporarii usoare, in sistemele electrice, si datorita formelor si dimensiunilor variate. In prezent, legislatia in vigoare vizeaza inlocuirea becului cu incandescenta, cu sisteme mai eficiente, cum ar fi lampile fluorescente si lampile de tip LED, care sunt insa mult mai scumpe decat vechile becuri si ridica destule semne de intrebare in ceea ce priveste contaminarea cu mercurul pe care il contin.

PenicilinaEste una dintre descoperirile faimoase din istoria omenirii. In 1928, cercetatorul scotian,

Alexander Fleming, a descoperit – accidental – ca o ciuperca, vinovata de contaminarea unei culturi bacteriene, era extrem de activa in distrugerea microorganismelor. Respectivul mucegai s-a dovedit a fi penicilina, perfectionata in urmatoarele doua decenii si fabricata ca un medicament cu numele atat de bine cunoscut.

Cu trei secole in urma, oricine putea cadea victima bolilor infectioase. In 1347, cand a izbucnit epidemia de ciuma, in doar doi ani aproape jumatate dintre locuitorii Europei si-au pierdut viata. In 1800, principala cauza de deces in Occident era tuberculoza. In prezent, infarctul miocardic, cancerul sau atacul cerebral sunt principalele cauze care au scurtat media de viata la 70 de ani. Iar afectiunile respiratorii cronice, datorate in principal fumatului, fac extrem de profitabila activitatea firmelor ce ofera servicii funerare. Si este pacat…Imunizarea consta in a administra unei persoane sanatoase o mica cantitate de microbi inactivi responsabili de boala pentru care se doreste obtinerea protectiei. Acesti microbi invata organismul sa se apere si il imunizeaza astfel impotriva bolii. De la aparitia primelor vaccinuri (pe 14 mai 1796, Jenner a administrat cu succes primul vaccin realizat vreodata: vaccinul antivariolic), milioane de vieti s-au salvat o data cu posibilitatea imunizarii de bolile infectioase. In prezent, peste 20 de boli pot fi prevenite prin intermediul vaccinurilor.In ce priveste antibioticele, acestea sunt substante chimice organice produse de microorganisme patogene. Dupa descoperirea microbilor de catre Pasteur, s-a observat ca unele specii microbiene se apara de alte specii prin elaborarea unor substante chimice nocive. Acest fenomen este numit antibioza, iar substantele chimice rezultate din metabolismul celular vii poarta numele de antibiotic. Primul care a semnalat, in 1885, actiunea inhibanta a substantelor elaborate de

microorganisme a fost savantul roman Victor Babes (tot el a sugerat ca aceste substante ar putea fi utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agentilor patogeni).Termenul de "antibiotic" este folosit pentru o gama larga de compusi atat naturali, cat si sintetici, care au efect antibacterian. Antibioticele se impart in cinci clase: peniciline, tetracicline, macrolide, aminoglicoze si amfenicoli.

CEASUL . Inainte de aceasta descoperire, timpul era inseparabil de evenimente, cel mai important fiind considerat rotirea Pamantului in jurul Soarelui. Pe vremuri, in antichitate, exista doar "timpul local", nu se stia de GMT. Daca iti dadeai intalnire cu cineva, nu exista "sfertul academic", ci eventual "ne vom vedea la apusul soarelui". Miscarea astrelor era cea mai sigura cale spre determinarea si organizarea timpului. Omul obisnuia pe vremuri sa citeasca informatiile in functie de fenomenele naturii, gesturile si obiceiurile animalelor s.a., pana la crearea unor obiecte rudimentare, dar care indicau cu precizie fiecare secunda. In jurul anului 300 i.C, preotii si astronomii asiro-babilonieni au impartit ziua in 24 de ore cu durata egala si au divizat orele in 60 de minute.

Se pare ca primul instrument folosit de om pentru a masura timpul a fost un orologiu solar, un fel de meridian inventat in Egipt in 2000 i.C. Acesta consta dintr-un obiect plat luminat de soare, care isi proiecta umbra pe un cadran pe care erau desenate punctele orare. Cateva secole mai tarziu s-a nascut adevaratul ceas, format dintr-un ax drept, numit gnomon, care isi proiecta umbra pe un plan orizontal. Observand pozitia umbrei, care se muta de la est spre vest, urmarind traiectoria soarelui, oamenii reuseau sa stabileasca ora. Tot egiptenii au inventat un alt ceas, si anume orologiul cu apa.

Apoi, s-a ajuns la inventarea clepsidrei si, ulterior, a ceasului care functioneaza pe baza unui sistem mecanic. Primele ceasuri mecanice au fost

construite in Europa in jurul secolului al XlII-lea. Acestea masurau timpul actionand o sonerie in anumite momente ale zilei si inca nu aveau cadrane sau sageti. Cadranul a fost aplicat pentru prima data unui orologiu mecanic in 1364, de italianul Giovanni Dondi. Orologiul sau era dotat cu sapte cadrane care, in afara de faptul ca indicau ora, aratau si miscarea planetelor.De o buna apreciere in epoca s-au bucurat ceasul cu pendula sau ceasul cu cuc. Si n-a mai fost decat un pas pana la aparitia ceasurilor electronice, orologii ultrasofisticate sau afisajele de pe desktop-ul computerului. Si asta pentru ca astazi traim in "era vitezei", cand totul este planifica strict in agende, trebuie sa fim "la timp" undeva si avem mereu deadline-uri. Oare ce ne-am face fara ticaitul secundarului sau alarma ceasului?

Praful de puşcă. Inventator : anonim, China An : aprox. sec. VII. Praful de pusca a fost descoperit se pare accidental de catre alchimisti din China care incercau de fapt sa obtina asa-numitul elixir al vietii. Initial nu a fost folosit ca agent exploziv in conflictele militare ci doar ca ingredient in fabricarea artificiilor, dar curand dupa inventarea sa va fi totusi introdus in arsenalul armatei chineze. Odata cu inventarea si a armelor de foc praful de pusca va fi folosit pe scara larga mai intai in compozitia unor bombe rudimentare si apoi in crearea unor dispozitive militare din ce in ce mai complexe si variate. Succesul sau a fost de necontestat pana in pragul erei moderne cand apar alti agenti explozivi mai puternici precum nitroglicerina si TNT. Bizantinii cunoșteau deja în 671 un amestec explosiv de colofoniu (rășină de conifere din care este îndepărtată prin încălzire terpentina), sulf și salpetru (nitrați de amoniu, bariu, natriu sau potasiu), acest amestec fiind cunoscut în istorie ca focul grecesc descoperit de Kallinikos din Heliopolis. Această substanță inflamabilă ardea și în apă, fiind o armă de temut în apărarea Constantinopolului fiind folosit mai ales în luptele navale contra musulmanilor. In China sunt amintite în Dinastia-Song (960 – 1279) prin anul 1044 în Wu Jing Zong Yao (o culegere de tehnici militare) incendii provocate de amestecuri de salpetru. Se presupune că chinezii deja în secolul XIII au folosit bombe umplute cu praf de pușcă, această informație stă în contradicție cu legea mongolilor din 1330, care interzic chinezilor toate experimentele militare, la fel cercetările arheologice nu au găsit prin examen radiologic urme de praf de pușcă, din timpul respectiv. Alte urme istorice din secolul XI sunt cele din Siria unde este la fel amintit folosirea în războaie a amestecurilor explosive cu salpetru purificat. Praful de pușcă până la descoperirea explosivilor de azi este singura materie explosivă folosită în artilerie, sau alte arme de foc. Elementele folosite la fabricarea prafului de pusca sunt salpetrul sau azotatul de potasiu (aproape jumatate din compozitia totala) si sulful (aproximativ 25%). Pe langa aceste elemente se mai folosea carbune uneori in amestec cu diferite alte elemente in functie de destinatia dispozitivului creat. Se poate introduce astfel mercur si arsenic pentru a se produce bombe toxice si alte elemente pentru a creste sau diminua efectul destructiv al proiectilului. Salpetrul produce oxigenul necesar arderii celorlalte ingrediente. Carbunele ofera carbonul care in combinatie cu azotatul de potasiu va crea un efect exploziv puternic capabil sa proiecteze un corp greu la o distanta apreciabila. In prima jumătate a secolului XIX -lea este introdus treptat utilizarea nitroglicerinei și dinamitei. Azi este praful de pușcă folosit numai pentru fabricarea rachetelor destinate focurilor de artificii. Un salt de calitate exceptional in dezvoltarea armamentului a avut loc atunci cand in Europa, datorita unei cunoasteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a aparut ideea unei folosiri diferite a prafului de pusca (amestec de nitrat de potasiu, carbon si sulf, inventat in China in seci, dar obtinut in Europa doar in sec. XIV), care nu mai este substanta exploziva de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier (realizat cu tehnici similare celei de topire a clopotelor) pentru a arunca proiectile impotriva grupurilor inarmate si a fortificatiilor. Aparitia primelor bombarde, tot in sec. XIV, si a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat nastere unei revolutii ample si pline de consecinte in domeniul razboiului si al politicii. Armatele de cavaleri cu armuri si arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fara drept de apel; numai monarhiile statelor nationale, pe punctul de a se naste, puteau sa tina piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizand eficient structurile militare legate de noul tip de armament. Nu este intamplator faptul ca numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat in Razboiul de treizeci de ani (1618-1648) a ramas legat atat de progresele tehnice importante in cadrul artileriei, cat si de introducerea unor sisteme organice de comanda si control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de razboi. Si dominatia pe care

Europa sec. XVI a inceput sa o dobandeasca ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelata, cel putin partial, cu prezenta armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corabiei (noul tip de nava de razboi, inarmata cu zeci de tunuri, dispuse pe cele doua laturi ale ambarcatiunii) in sec XVI olandezii au revolutionat si razboiul pe mare, pana atunci legat de lupta corp la corp.

Motorul cu ardere interna. Inventator : Robert Street, englez în anul 1794. Motorul cu ardere interna este una din acele inventii care a adus omenirii atat foloase, cat si neplaceri. Datorita lui a fost posibil ca oamenii sa calatoreasca departe in vacante, sa-si largeasca orizonturile si sa capete mobilitate in viata profesionala. Transportul alimentelor a putut fi organizat cu mai multa usurinta si piata de produse alimentare s-a diversificat. In multe ocupatii s-a economisit o gramada de timp prin utilizarea motorului si, drept consecinta, s-a generat mai mult timp liber. Motorul cu ardere interna a contribuit in multe feluri la cresterea calitatii traiului in sec al XX-lea. Pe de alta parte, a constituit o sursa importanta de poluare a mediului, facand ca satele si orasele sa devina mai aglomerate si mai zgomotoase. Principiul motoarelor cu ardere interna a fost explorat cu multa vreme inainte de inceperea Revolutiei Industriale, prin experientele cu praful de pusca ale inginerului olandez Christian Huygens si ale francezilor Jean de Hauteville si Denis Papin – aceasta inainte de anul 1700. Dar praful de pusca era o sursa de energie nepotrivita. De-abia cand au fost testate alte surse au aparut progrese reale. Gazele explosive, alcoolul si distilatele petroliere erau mult mai promitatoare. In 1794, Robert Street a castigat un brevet britanic pentru primul motor cu ardere interna de utilitate practica. Acesta consta dintr-un cilindru prevazut cu un piston la interior, legat de un brat pivotant care functiona ca o pompa simpla de apa. Cilindrul era racit cu o manta de apa si se prelungea cu o camera de ardere sufficient de fierbinte pentru a aprinde un amestec de aer si combustibil lichid. Combustibilul picura in el sub forta gravitatiei, iar aerul era pompat manual. Unele din caracteristicile motorului sunt usor de recunoscut si au supravietuit in modelele ulterioare, dar acest prim motor prezenta neajunsuri evidente, pe care inventatorii sa-u straduit sa le resolve de-a lungul secolului urmator. Samuel Brown a inceput sa construiasca si sa comercializeze un motor cu ardere interna in Anglia in anii 1820. In acelasi timp, inginerul francez Nicolas Carnot a publicat “Reflectii asupra puterii motrice a focului”, lucrare care contine majoritatea principiilor motorului cu ardere interna modern, dar Carnot nu a construit efectiv un motor. In anii 1830 William Barnetta proiectat primul motor practice in doi timpi. Principiul acestuia avea sa fie larg aplicat mai tarziu in construirea motoarelor mici pe benzina. Barnett a fost un innovator important. El a fost cel ce a inventat sistemul de aprindere cu lampa de veghe, care a constituit principiul de aprindere al motoarelor pana la inventarea bujiei electrice si este inca folosit la cazanele pentru incalzirea centrala pe gaz. In anii 1840 si 1850 s-au adus alte inovatii motorului, dar randamentul de transformare a combustibilului in miscare utila a ramas foarte mic. In 1862 Alphonse Beau de Rochas a publicat o lucrare in care descria cateva imbunatatiri potentiale, inclusiv ceea ce a devenit succesiunea standard in functionarea unui motor in patru timpi : admisia, compresia, arderea si evacuarea. Asemenea lui Carnot, Beau de Rochas a fost un teoretician, nu un constructor. Inginerul german Nikolaus Otto a fost cel ce a luat teoria lui De Rochas si a transformat-o in masinarie functionala. Otto a inceput sa construiasca motoare in 1867. Primele aveau randament mic si erau zgomotoase, dar in decurs de 10 ani Otto a venit cu un model superior, care seaman foarte mult cu motorul cu ardere interna pe care il stim astazi. S-au utilizat numere diferite de cilndrii – doi, patru,

sase, opt si uneori mai mult – dar principiul de baza a ramas neschimbat.

Hârtia. Imaginaţi-vă pentru o clipă cum ar arăta lumea fără hârtie şi vă veţi da seama de importanţa acesteia şi de impactul pe care l-a avut asupra omenirii. În mod evident, dorinţa de a comunica a apărut înaintea mijloacelor practice de a o face. Oamenii au început să-şi comunice ideile şi informaţia folosind tăbliţe de lut, mătase, bronz, plăci acoperite cu ceară sau alte materiale. Desigur, şi aceste metode erau bune, dar materialul era greu de folosit şi adesea costisitor, două caracteristici care au dispărut odată cu inventarea hârtiei.

Papirusul, primul material asemănător hârtiei, era folosit de egipteni încă din anul 4000 î.Hr. Planta de papirus era transformată în hârtie printr-un procedeu simplu. Din tulpina plantei se extrăgeau straturile fibroase, care erau apoi aşezate unul lângă altul şi acoperite de un alt strat, dispus perpendicular pe fibrele primului. Această foaie era udată şi apoi presată. După uscare, seva plantei acţiona ca un adeziv ce lipea cele două straturi, obţinându-se astfel un material pentru scris relativ neted şi, judecând după numărul mare de papirusuri ce mai există şi în prezent, destul de trainic.

Cum arăta hârtia de papirus? Imaginaţi-vă nişte foi de 20-25 cm lăţime şi 30 cm lungime, de culoare alb-gălbui. Din vechime hârtia de papirus avea mai multe calităţi, cele mai importante privind scopul propus, anume scrierea, constau în aceea că ele erau deschise la culoare, subţiri, lucioase, rezistente, ca hârtia bună de azi.Din cuvântul papirus derivă hârtia modernă în plan lingvistic. Din latinescul papyrus s-a format papier

(franceză), papier (germană), paper (engleză). În limba română denumirea respectivă nu a derivat din latină, întrucât cuvântul hârtie are ca etimol slavul vechi chartij.

Papirusul era hârtia obţinută din plante. Cea dintâi hârtie din deşeuri a fost inventată în China în anul105 de un secretar de la Curtea Imperială, pe nume Tsai-lun. Înainte de această inventie, chinezii scriau pe mătase, care era foarte costisitoare, sau pe tăbliţe de bambus, care erau prea grele. Tsai-lun a inventat o alternativă mai ieftină şi mai uşoară. El a anunţat Curtea că produsese hârtia, un amestec de resturi textile şi de foste plase pescăreşti.  Mulţumiţi de produsul relativ neted şi flexibil, chinezii au aplicat în continuare formula, aducându-i mici modificări de-a lungul timpului. Însă hârtia a migrat spre vest cu viteza melcului, ajungând în Asia Centrală abia în anul 751, iar în Bagdad şi Damasc în 793.Odată cu introducerea hârtiei în Orientul Apropiat, materialul cafeniu, care nu era încă înălbit, adus în Spania de invadatorii arabi, începe să se răspândească în Europa. În Spania, cea mai veche fabrică de hârtie cunoscută, a fost cea de la Jatira (Valencia) care funcţiona în 1150. Curând, în Spania, Italia, Franţa şi Germania au apărut manufacturi de producere a hârtiei, iar odată cu inventarea tiparului în jurul anului 1450, cererea pentru acest produs a crescut exponenţial.Multă vreme hârtia era obţinută din haine vechi, zdrenţe şi alte materiale textile, numai că, treptat, cei care o produceau s-au confruntat cu o lipsă a acestor materii prime la nivel mondial. În această situaţie, devenea imperios necesară inventarea unei noi metode de obţinere a hârtiei. Francezul Antoine Ferchault de Reaumur a sugerat folosirea lemnului, după ce observase felul în

care viespile îşi construiesc stupii. Astfel şi-a făcut apariţia pasta de lemn. Curând, procesul de obţinere a pastei de lemn avea să elibereze definitiv industria hârtiei de dependenţa sa faţă de zdrenţele de bumbac şi in. Înălbirea hârtiei pentru producerea unor coli imaculate a fost introdusă în procesul de producţie curând după descoperirea clorului în 1774. În felul acesta se năştea hârtia modernă, tehnologia de producere rămânând aproape neschimbată timp de peste 150 de ani.

Referitor la ţara noastră, vom constata că în spaţiul românesc, primele mori de hârtie datează din secolul al XVI-lea, când în Transilvania, în 1539, funcţiona o moară de hârtie la Orlat, lângă Sibiu. În Moldova hârtia s-a produs cu începere din 1583, iar în secolul al XVII-lea ea se fabrica şi în Ţara Românească (la Câmpulung prin 1643 şi Călimăneşti din 1646). Primele fabrici mari de hârtie în România vor fi deschise în secolul al XIX-lea la Buşteni în anul 1882 şi la Bacău în 1886.

Radioul. Nikola TeslaT s-a nascut in 1856 din parinti sarbi. Dupa colegiu si un loc de munca in Paris, Tesla sa mutat in SUA pentru a lucra pentru Thomas Edison, care va deveni rivalul sau profesional. Printre numeroasele sale contributii stintifice, Tesla a inventat bobina Tesla , un dispozitiv care ar putea trimite si primi unde radio. El a militat pentru dezvoltarea de curent alternativ de alimentare (AC) , care este inca folosit pentru a lumina retelele electrice de azi.In 1893 a avut loc o prelegere despre utilizarea radiatiilor electromagnetice de semnalizare fara fir la Institutul Franklin din Philadephia . El a aplicat pentru mai multe brevete din SUA cu privire la tehnologie in 1897 si le-a castigat in 1900.

Guglielmo Marconi a fost fiul unui proprietar de pamanturi italian Giuseppe Marconi si al Anniei Jameson o irlandeza din inalta societate. El a construit un laborator pe o proprietate a tatalui sau in 1895 si a inceput sa trimita semnal wireless pe o distanta de cativa kilometri. Marconi a castigat primul brevet  pentru “telegrafie fara fir”, in 1896 si a fondat cu succes compania Wireless Telegraph & Semnal ( mai tarziu re-numit Wireless Telegraph Company Marconi). In 1901, el a transmis primul telegraf trans-atlantic. In acelasi timp el a primit sprijin financiar de la Thomas Edison si Andrew Carnegie. In 1904 , US Patent Office a revocat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului si i la acordat lui Marconi. Decizia aceasta a fost unul din mai multe esecuri profesionale in cariera sa, inclusiv un incediu care a distrus laboratorul sau. Adaugand insulta la prejudiciu, Marconi a castigat Premiul Nobel pentru Fizica in 1909 alaturi de Karl Braun pentru activitatea sa in radio. In 1915 , Tesla a dat

in judecata pe Marconi pentru incalcarea brevetului, dar nu a reusit sa castige procesul. Marconi si-a petrecut cariera pentru imbunatatirea tehnologiei de radio si transmitere a semnalelor pe distante tot mai mari. El a prezis principiilor  de tehnologie radar in 1922 si a demonstrat balizele radio pentru navigarea pe mare in 1932. Marconi a petrecut multi ani din viata calatorind pe iahtul lui “Elettra”. A murit la Roma in 1937.In mod ironic, compania Marconi a ajuns in judecata cu guvernul SUA pentru incalcarea brevetului in 1943. Mai degraba decat sa ia acest aspect , Curtea Suprema a SUA a restaurat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului. Din pacate, Tesla a murit cu cateva luni in urma.Acum stiti cine a inventat radioul. Speram ca acest articol vi-a satisfacut dorinta de cunoastere si vi-a imbogatit cunostintele.