Introducere în sociologie –

Curs 4

Muncă şi diviziunea socială a

muncii. Muncă salariată, exploatare

şi alienare

Lect. univ. dr. Cristina Raţ

crat@socasis.ubbcluj.ro

Muncă şi diviziunea socială a muncii.

Muncă salariată, exploatare şi alienare

Lecturi:

• * Marx, K. (1849): Muncă salariată şi capital, Neue Rheinische Zeitung nr. 264-267 şi 269 (5-8 şi 11 aprilie, 1849)

• * Marx şi Engles: Manifestul partidului comunist, 1847

• Karl Marx: fragmente din Ideologia germană (1845), Capitalul (vol.I 1867, vol.II 1885, vol.III 1894), Mizeria filosofiei (1847), 18 Brumar al lui Louis Bonaparte (1852), Critica Programului de la Ghota (1875) - www.marxists.org

• Giddens, A. (2000): Sociologie. Bucureşti: All Expert, Cap. 12: „Munca şi viaţa economică”, pp. 25-54.

Scurtă sinteză a ideilor lui Marx:

Lallement, M. (1997 [1993]) Istoria ideilor sociologice. Vol. I., Bucureşti: Ed. Antet.

Muncă şi identitate socială

• În ce moduri conferă munca identitate socială?

• Care este diferenţa între muncă (work) şi

prestare de muncă pentru obţinerea unui venit

pe piaţa economică (labour)?

• Ce înţelegem prin forţă de muncă?

• Care sunt premisele şi consecinţele dezvoltării

capitalismului şi a pieţei forţei de muncă?

• În ce situaţii putem vorbi de exploatare?

Muncă şi identitate socială • Homo faber – devenirea speciei umane a avut loc prin activitatea

creativă a muncii, prin care omul a schimbat mediul său de viaţă, l-a adaptat nevoilor sale.

• Henri Bergson (1907): homo faber - inteligenţa umană rezidă în capacitatea de a crea o diversitate de artefacte şi mai ales “unelte de făcut unelte”.

• Diviziunea socială a muncii

• Munca este o relaţie socială ce conferă identitate socială. Dincolo de beneficii materiale, munca poate aduce prestigiu social sau, dimpotrivă, stigmatizare socială.

• Procesul modern de producţie industrială distruge dimensiunea de creativitate a muncii, transformă munca într-o “marfă” vândută de muncitor în schimbul obţinerii unui venit material şi înstrăinează produsul muncii de la cel care l-a realizat.

Alienare – înstrăinarea omului de la natura umană veritabilă, datorită comercializării (înstrăinării) capacităţii sale de muncă creativă.

Manifestul Partidului Comunist

“Munca proletarilor a pierdut, prin extinderea maşinismului şi prin diviziunea muncii, orice caracter de sine stătător, şi, o dată cu aceasta, orice atracţie pentru muncitor. Acesta devine o simplă anexă a maşinii, anexă de la care se pretinde numai operaţia cea mai simplă, cea mai monotonă, cea mai lesne de învăţat. De aceea cheltuielile pe care muncitorul le pricinuieşte se mărginesc aproape numai la mijloacele de trai necesare pentru întreţinerea sa şi pentru reproducerea speciei sale”.

(Marx şi Engels: Manifestul Partidului Comunist, 1847)

“Filosofii au încercat să interpreteze

lumea în diverse feluri. Dar important

este să o schimbăm.” (Karl Marx)

1839 1875

Contextul istoric al mijlocului sec. XIX:

- Industrializare puternică

- Lipsa reglementărilor privind condiţiile de muncă şi drepturile

muncitorilor

- Condiţii de viaţă mizere: aglomerare, insalubritate, malnutriţie

- Formarea statului naţional german şi dezvoltarea sistemului

de asigurări sociale de către Otto von Bismarck

Contextul istoric:

Ancheta echipei lui Charles Booth

(1886-1903)

Nelămuririle lui Booth:

Cum este posibil ca în Londra sfârşitului de secol XIX,

cea mai bogată metropolă europeană, să existe o

categorie de populaţie care trăieşte în condiţii mizere?

Cât de mare este această populaţie şi prin ce se

caracterizează?

Charles Booth: Inquiry into the Life and Labour of the

People in London – cercetare desfăşurată între anii

1886-1903, în care s-a realizat o cartografiere a Londrei

în funcţie de situaţia materială şi socială a locuitorilor, la

nivel de străzi.

(source: Booth Archives, London School of Economics)

Raportul : Inquiry into the Life and Labour of the People in London, 1902

The Charles Booth Archives at the London School of Economics:

http://booth.lse.ac.uk/

„… scopul principal al investigaţiei lui Charls Booth a fost de a estima corect

numărului şi proporţia familiilor care trăiasc într-o situaţie de miserie, sărăcie,

relativ confort, respectiv prosperitate. Dar aceste cuvinte vagi, pe care toată

lumea le-ar interpreta diferit, nu erau potrivite pentru atari scopuri. Din această

cauză, după o evaluare atentă, el şi-a creat propria lui clasificare: pe baza

datelor despre fiecare caz, a întocmit opt categorii, lăsând pe seama cititorului

sarcina de a le denumi prin atribute sugestive.

(Traducere din Beatrice Webb: My Apprenticeship, Penguin Books, London, 1971)

Însemnările “operatorilor de teren” au vizat,

la nivel de gospodărie, informaţii privind:

- Numărul camerelor

- Tipul proprietăţii (chiriei)

- Ocupaţia capului de gospodărie

- Ocupaţia soţiei

- Numărul copiilor

- Clasa socială în care se încadra familia

(conform ocupaţiei şi nivelul venitului)

- Categoria în care se încadra strada (culoarea

străzii pe hartă) Pg. 12 din Archiva Booth B15, The Booth Collection at the Archives Division of the British Library of Political and Economic Science.

TABELUL CU OPT CLASE:

A. Clasa cea mai de jos a muncitorilor ocazionali, vagabonzilor şi semi-criminalilor

B. Venituri ocazionale – cei „foarte săraci”

C. Venituri intermitente

D. Veituri scăzute dar regulate. D şi E formează împreună pe cei „săraci”

E. Venituri standard, regulate – cei deasupra pragului de sărăcie

F. Munci cu un status mai înalt (Higher class labour)

G. Clasa de mijloc-jos

H. Clasa de mijloc-sus

PONDEREA CLASELOR:

• Clasa A şi B (cei foarte săraci) 354,444 sau 8.4%

• Clasa C şi D (cei săraci) 983,293 sau 22.3%

• Clasa E şi F (clasa muncitoare într-o situaţia de confort, inclusiv servitorii) 2,166,503 sau 51.5%

• Clasa G şi H (calsa de mijloc-jos, calsa de mijloc şi clasele de sus)

749,930 17.8%

După Beatrice Webb: My Apprenticeship, Penguin Books, London, 1971

Abordarea lui Karl Marx:

• Marx îşi articulează poziţia prin opoziţie cu idealismului Hegelian, la care a aderat în perioada studenţiei (grupul de tineri Hegelieni).

• Felul în care Marx se raportează la stat, naţiune, individ, familie contrazice idealismului Hegelian.

• Accent pe evoluţia istorică a modului de producţie

• Mod de producţie: forţe de producţie şi mijloace de producţie

• Obţinerea plusvalorii în modul de producţie capitalist

• Clasele – diferenţiate în funcţie de proprietatea asupra mijlocelor de producţie

• Relaţia dintre clase: exploatare

• Consecinţele exploatării capitaliste: alienarea omului faţă de esenţa fiinţei umane

• Viziune conflictualistă asupra societăţii

• Scopul cercetării sociale: înlăturarea exploatării şi a alienării, posibil doar dacă eliminăm proprietea privată asupra mijloacelor de producţie

• Mobilizarea clasei muncitoare: transformarea din “clasă în sine” în “clasă pentru sine”

Logica schimbului economic

anterior dezvoltării capitalismului:

Marfă Bani Marfă

Omul vinde ceea ce produce pentru a putea cumpăra alte produse care îi sunt necesare.

Banii mediază procesul de schimb.

Modelul schimbului economic capitalist:

Bani Marfă Bani *

Proprietarii de capital cumpără materie primă

şi forţă de muncă (marfă) şi prin utilizarea

acestora obţin profit.

DAR: Cum se obţine acest profit?

Profit

Profit, plusvaloare, exploatare

• Profitul rezultă din plusvaloare, adică diferenţa dintre valoarea de întrebuinţare (cât produce muncitorul) şi valoarea de schimb (cât primeşte pentru forţa sa de muncă).

• Salariul muncitorului nu este altceva decât costul de întreţinere a forţei sale de muncă. Salariul muncitorului permite reproducerea forţei de muncă, adică a muncitorilor ca o “specie”. Este similar cu costurile de întreţinere a oricăror mijloace de producţie.

• Deţinătorii mijloacelor de producţie îşi însuşesc întreaga plusvaloare exploatarea muncitorilor.

Muncă, forţă de muncă, marfă, salar

“Capitalistul cumpără munca lor pe bani. Pe bani ei îi vând munca lor. Aceasta însă numai în aparenţă. Ceea ce vând muncitorii în realitate capitalistului în schimbul banilor este forţa lor de muncă. Capitalistul cumpără această forţă de muncă pentru o zi, o săptămână, o lună etc. Şi, după ce a cumpărat-o, el o consumă, punând pe muncitori să lucreze timpul convenit. (...) Forţa de muncă este deci o marfă, întocmai ca zahărul. Prima se măsoară cu ceasornicul, cealaltă cu cântarul. (...)

Dându-i 2 mărci, capitalistul i-a dat atâta carne, atâta îmbrăcăminte, atâtea lemne, lumină etc. în schimbul zilei sale de muncă. Cele două mărci exprimă deci proporţia în care forţa de muncă este schimbată pe alte mărfuri, valoarea de schimb a forţei sale de muncă. Valoarea de schimb a unei mărfi exprimată în bani este tocmai ceea ce numim preţul ei. Aşadar, salariul nu este decît o denumire deosebită pentru preţul forţei de muncă, numit de obicei preţul muncii, pentru preţul acestei mărfi specifice care nu poate fi conţinută în altceva decît în carnea şi în sîngele omenesc”.

Extras din: Karl Marx: Muncă salariată şi capital, Neue Rheinische Zeitung nr. 264-267 şi 269 (5-8 şi 11 aprilie, 1849); publicat în broşură cu o introducere de F. Engels, Berlin, 1891 Sursa: www.marxists.org, preluat din: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 47-81 Transcriere: Liviu Iacob, octombrie 2006

Abordarea lui Karl Marx:

Extras din Manuscrisele economico-filosofice de la 1844

Munca Înstrăinată

“Am pornit de la premisele economiei politice. Am acceptat limbajul şi regulile ei. Am acceptat presupoziţia proprietăţii private, a separării muncii, capitalului şi proprietăţii funciare, cât şi a salariilor, profitului şi capitalului; diviziunea muncii, competiţia, conceptul de valoare de schimb, etc. Prin însăşi abordarea economiei politice, utilizând propriul ei vocabular, am arătat că muncitorul decade în postura de marfă, mai mult decât atât, în cea mai mizeră marfă; starea de mizerie a muncitorului este în relaţie invers-proporţională cu volumul producţiei sale; competiţia are drept consecintă necesară acumularea capitalului în câteva mâini şi reinstaurarea unei forme şi mai teribile de monopol; şi, în final, distincţia dintre capitalist şi proprietarul funciar, dintre muncitorul agricol şi muncitorul industrial dispare, şi întreaga societate trebuie divizată în două clase: cei care deţin proprietate şi muncitorii lipsiţi de proprietate.”

Proletarii – clasa în sine

Industria modernă a transformat micul atelier al meşterului patriarhal în marea fabrică a capitalistului industrial. Mase de muncitori îngrămădite în fabrică sînt organizate milităreşte. În calitate de simpli soldaţi industriali, ei sînt supuşi supravegherii unei ierarhii întregi de subofiţeri şi ofiţeri. (...)

Păturile inferioare ale stării de mijloc: micii industriaşi, micii negustori şi rentieri, meseriaşii şi ţăranii, toate aceste clase îngroaşă rîndurile proletariatului, parte din cauză că micul lor capital, fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este înfrînt de concurenţa capitaliştilor mai mari, parte din cauză că îndemînarea lor profesională nu mai are aceeaşi valoare ca urmare a noilor metode de producţie. Astfel proletariatul se recrutează din toate clasele populaţiei. (...)

Lumpenproletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăţi, este tîrît pe alocuri în vîltoarea mişcării de către o revoluţie proletară; din cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă, el va înclina ănsă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacţionare.

(Marx şi Engels: Manifestul Partidului Comunist, 1847)

Proletarii – de la ―clasă în sine‖ la ―clasă pentru sine‖. Mobilizarea clasei muncitoare şi inevitabilitatea (determinismul

istoric) al revoluţiei proletare în viziunea lui Marx şi Engels

―Condiţia esenţială pentru existenţa şi dominaţia clasei burgheze este acumularea bogăţiei în mâinile unor particulari, formarea şi sporirea capitalului; condiţia existenţei capitalului este munca salariată. Munca salariată se întemeiază exclusiv pe concurenţa muncitorilor între ei. Progresul industriei, al cărui purtător involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociaţie. Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce, înainte de toate, pe proprii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile‖.

(Marx şi Engels: Manifestul Partidului Comunist, 1847)

Societatea utopică

În faza superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică; când munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; când, alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor, vor creşte şi forţele de producţie, iar toate izvoarele avuţiei colective vor ţâşni ca un torent — abia atunci limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi!

Critica Programului de la Ghota (1875). Note marginale la programul partidului muncitoresc german.

Publicat: pentru prima oară (cu omisiuni) în Die Neue Zeit, vol. 1, nr. 18 din 1890-1891, p. 563-575 Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, 1967, Editura Politică, p. 5-37 Transcriere: Liviu Iacob, aprilie 2007

Foto: Mormântul lui Karl Marx,

Cimitirul Highgate din Lodra.

Fotograf anonim, www.flickr.com

Marxismul a murit?

Care au fost consecinţele

“experimentelor istorice” nereuşite

de implementare a socialismului de

stat?

Ce susţin neomarxiştii?

-Şcoala critică de la Frankfurt (The

Frankfurt School): Th. Adorno, M.

Horkheimer, H. Marcuse, E. Fromm, J.

Habermas

-Sociologi neomarxişti: E. O. Wright,

M. Burawoy, I. Wallerstein, într-o

oarecare măsură P. Bourdieu

Elaborarea conceptelor de “exploatare” şi “conflict” în neomarxismul lui E.O. Wright

Motto: ―Trebuie să înveţi să scrii într-o asemenea manieră

încât criticilor tăi să le fie cât mai uşor să ştie de ce nu sunt de acord cu tine ‖

(Beatrice A. Wright, citat de E.O. Wright în prefaţa la Classes, 1984)

De ce exploatare?

Pentru a vorbi despre exploatare, trebuie satisfăcute două condiţii:

1. Bunăstarea (avuţia) clasei dominante să depindă de sărăcia (deprivarea de resurse valorizate) a clasei dominate. (opresiune economică)

2. Bunăstarea (avuţia) clasei dominante să fie obţinută prin acapararea unei părţi din ceea ce este realizat prin efortul clasei dominate, să fie rezultatul muncii lor. (acapararea plusvalorii)

E.O.Wright (1984): Towards a General Framework of Class Analysis.

Dacă în perioada capitalismului din sec. XIX exploatarea se realiza prin deprivarea muncitorilor de mijloacele de producţie şi acapararea plusvalorii muncii lor, în sec. XX exploatarea are loc şi prin controlul asupra resurselor organizaţionale şi asupra aparatului birocratic.

!!! Nu este vorba de dominare, adică o poziţie de autoritate în cadrul hierarhiei organizaţionale sau birocratice, ci de faptul că organizaţia sau aparatul birocratic ca atare devin resurse ce sunt controlate de către clasa exploatatoare. Clasa exploatată este deprivată de control asupra organizaţiei (opresiune) iar o parte din valorea muncii realizate în cadrul organizaţiei este acaparat de către clasa exploatatoare.

De ce conflict? Nu există interese comune şi posibilitate de consens?

- Interese comune există doar la nivel declarativ, al discursului clasei exploatatoare (falsele interese comune împiedică legitimarea acţiunii ―revoluţionare‖)

- Negocierea nu conduce la consens, ci la compromis (o barieră în calea acţiunii în direcţia interesului de clasă)

- Impunerea unei ideologii care legimizează inegalităţi sociale – un mijloc de menţinere a exploatării (o barieră în calea conştientizării interesului de clasă)

―În orice epocă, ideile dominante sunt ideile clasei dominante. (…) Ideile dominante nu sunt nimic altceva decât expresia în termeni ideali a relaţiilor materiale dominante‖ (Marx).

De ce DOUA CLASE? Nu există şi poziţii de clasă intermediare?

- Unde putem clasifica meşteşugarii ce lucrează pe cont propriu, fără a avea lucrători salariaţi? Dar micii fermieri? Dar artizanii şi lucrătorii din sectorul serviciilor, cu salarii ridicate? Dar birocraţii şi cei cu ocupaţii liberale – avocaţi, medici, profesori, ziarişti? Dar managerii care controlează activitatea industrială? Nu există o clasă de mijloc?

- Relaţiile dintre clase trebuie să fie conflictuale, bazate pe interese antagonice. Ce se întâmplă cu aceste categorii ce au o locaţie de clasă contradictorie?

E. O. Wright consideră că posesia de capital economic nu mai constituie singurul factor determinant pentru poziţionarea individului în structura de clase. Controlul asupra resurselor valorizate social (prin poziţionarea în aparatul birocratic sau managerial) respectiv posesia de expertiză constituie de asemenea factori-cheie pentru definirea interesului şi localizarea într-una din clasele cu interese antagonice.

Dezbaterile de seminar în care vom încerca să înţelegem mai bine relevanţa ideilor lui Marx pentru

societatea contemporană:

Lecturile din Marx: * Marx, K. (1849): Muncă salariată şi capital, Neue Rheinische

Zeitung nr. 264-267 şi 269 (5-8 şi 11 aprilie, 1849) * Marx şi Engles: Manifestul partidului comunist, 1847 Karl Marx: fragmente din Ideologia germană (1845), Capitalul (vol.I 1867,

vol.II 1885, vol.III 1894), Mizeria filosofiei (1847), 18 Brumar al lui Louis Bonaparte (1852), Critica Programului de la Ghota (1875) - www.marxists.org

UTIL: On-line lectures by prof. David Harvey: Reading Karl Marx’s Capital http://davidharvey.org/reading-capital/