Introducere in Psihologia Sociala

UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ (DIDIFR)

Elena Cocoradă

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA

SOCIALĂ curs pentru anul I

Braşov, 2011

Referenţi ştiinţifici:

prof. univ.dr. Adrian Neculau, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi

conf. dr. Mariela Pavalache-Ilie, Universitatea Transilvania din Braşov

2

Introducere

Analiza perspectivei psihologice şi a celei sociologice indică persistenţa unui gol de

cunoaştere situat între individul singur şi marile grupuri în care omul adesea se pierde. Acest

gol a fost ocupat de o nouă ştiinţă a cărei vârstă abia a ajuns cifra o sută, Psihologia socială,

care depăşeşte impasul “sau psihologie sau sociologie”. Psihologia socială este, aşa cum se

afirmă, o ştiinţă de contact, furnizând explicaţii psihologice cât şi sociale simultan.

Psihologia socială a integrat de la începuturile ei cercetarea şi acţiunea, a căutat răspunsuri la

întrebări tulburătoare ale istoriei. Să luăm doar două exemple. La un an după execuţia

colonel-locotenentului nazist Karl Adolf Eichmann, supranumit „arhitectul Holocaustului”,

psihologul Ph. Zimbardo a montat şi derulat la Universitatea Stanford (1963) un interesant

experiment prin care demonstrează că, puşi în anumite situaţii în care întâlnesc o influenţă

perversă, oamenii se transformă, devin ei înşişi răi. I. Janis a scris lucrarea „Victimele gândirii

de grup”(1972) în care explică eşecuri ale politicii americane datorate erorilor gândirii de

grup. Autorul se referă la momentele 1941 (Pearl Harbour), la 1950 (atacul Coreii de Nord),

la 1961 (planul de intervenţie în Cuba) extrăgând din analiza evenimentelor istorice

caracteristici ale gândirii unor grupuri care pot ajunge la concluzii cu consecinţe catastrofale.

Multe din concluziile psihologiei sociale sunt contrare simţului comun, cunoaşterii cotidiene

care accentuează factorii de personalitate şi diminuează rolul factorilor externi, situaţionali.

Psihologii sociali tind să respingă concepţia dispoziţională, de centrare pe factorii interni, pe

trăsăturile de personalitate, când încearcă să înţeleagă cauzele comportamentelor neobişnuite.

Parcurgând cursul veţi găsi răspunsuri, unele tulburătoare, la întrebări pe care le-aţi auzit în

viaţa cotidiană, în filme sau în romane, dar şi la altele apărute în planul ştiinţific.

Acest curs se adresează studenţilor de la ciclul licenţă, programul de studii Psihologie, dar

poate fi utilizat şi la alte specializări. Selecţia temelor a constituit o grea încercare pentru noi,

câmpul acestei ştiinţe fiind deosebit de amplu. Chiar după alegerea unei teme, opţiunea pentru

unele concepte sau teorii a rămas dificilă, datorită abundenţei şi legăturilor dintre ele. Am

optat pentru temele fundamentale care oferă posibilităţi de deschidere teoretică şi de cercetare

aplicativă şi, pentru a face convingătoare concluziile, am descris adesea experimentele

esenţiale, am semnalat abordările inedite, am propus metode şi instrumente de investigare a

realităţii sociale. O continuare necesară a acestui curs o constituie Dinamica grupurilor, ce se

va studia în semestrele următoare.

3

Obiectivele cursului După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil: • Să opereze cu conceptele fundamentale ale psihologiei sociale

• Să valorifice conceptele şi teoriile studiate în identificarea şi explicarea

proceselor sociale din viaţa cotidiană

• Să utilizeze instrumente de cercetare specifice psihologie sociale (scale de

atitudini)

• Să-şi dezvolte interesul pentru cunoaşterea ştiinţifică a vietii sociale, depăşind simţul comun.

Competenţe conferite Operarea cu conceptele şi utilizarea limbajului fundamental al disciplinei

Înţelegerea relaţiilor şi a proceselor sociale

Proiectarea şi participarea, în grup, la cercetări de diagnoză şi schimbare a

atitudinilor sociale în situaţii de complexitate redusă

Autogestionarea relaţiilor interpersonale

Resurse şi mijloace de lucru Pentru parcurgerea cursului nu vă sunt necesare instrumente, materiale speciale.

Vă recomandăm să vă programaţi realist învăţarea, lăsând timp şi pentru

recapitulare şi pentru efectuarea temelor de control. Folosiţi lucrul cu manualul,

combinaţi studiul individual cu munca în grupuri mici. Alternaţi lectura cu

efectuarea aplicaţiilor, rezolvarea temelor de control şi a testelor de evaluare.

Confruntaţi ideile şi soluţiile dvs., ori de câte ori aveţi ocazia, cu ideile şi

soluţiile altor colegi, transformând învăţarea în cooperare şi negociere de sensuri.

Un dicţionar de psihologie sau de psihologie socială vă pot fi utile.

Structura cursului Cursul este compus din 13 UI.

Pentru verificare sunt propuse 2 teme de control: 1. UI 6. Analizaţi modului în care apare o prejudecată şi discriminarea asociată ei. 2. UI 9. Realizaţi o temă de sinteză, bazată pe comparaţia dintre cele trei procese de influenţă socială: conformare, obedienţă şi influenţă minoritară

4

Temele se vor transmite tutorilor pe suport hârtie. Soluţia fiecărei teme va fi

însoţită de 2 evaluări realizate de colegi. Nu se admit evaluări încrucişate.

Aprecierile vor fi postate pe platforma electronică sau transmise studenţilor la

activităţile tutoriale.

Cerinţe preliminare

Este dezirabil ca studenţii să fi parcurs disciplina

Fundamentele psihologiei

Discipline deservite

Dinamica grupurilor, Psihologie organizaţională, Consiliere educaţională

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii unei UI este de aproximativ 2 ore de studiu

individual.

Evaluarea - În nota finală, ponderile vor fi următoarele:

- răspunsurile la examenul final – 60%

- teme de control – 40%.

Pentru calculul notei finale, studentul trebuie să obţină o notă de trecere la

ambele probe.

5

Cuprins

U.I. 1. Domeniul psihologiei sociale

1. Introducere ..................................................................................................................................13

2. Obiective .....................................................................................................................................13

3. Durata ..........................................................................................................................................13

4. Conţinuturi

1. Definirea şi domeniul psihologiei sociale .........................................................................14

2. Metode de investigaţie .......................................................................................................17

3. Relaţiile sociale .................................................................................................................19

5. Rezumat.......................................................................................................................................24

6. Test de evaluare...........................................................................................................................25

U.I. 2. Atitudinile sociale şi măsurarea lor (1)

1. Introducere ..................................................................................................................................26

2. Obiective .....................................................................................................................................26

3. Durata ..........................................................................................................................................27

4. Conţinuturi

1. Definirea şi caracterizarea atitudinilor sociale ................................................................27

2. Măsurarea atitudinilor .....................................................................................................28

3. Scale de atitudini – scala Guttman...................................................................................30

4. Scala Likert........................................................................................................................35

5. Rezumat.......................................................................................................................................37

6. Test de evaluare...........................................................................................................................38

U.I. 3. Scale de măsurare a atitudinilor

1. Introducere ..................................................................................................................................39

2. Obiective .....................................................................................................................................39

3. Durata ..........................................................................................................................................39

4. Conţinuturi

1. Scala Bogardus..................................................................................................................40

2. Scala Thurstone .................................................................................................................43

3. Diferenţiatorul semantic Osgood ......................................................................................45

5. Rezumat.......................................................................................................................................47

6. Test de evaluare...........................................................................................................................47

6

U.I. 4. Schimbarea atitudinilor

1. Introducere ..................................................................................................................................48

2. Obiective .....................................................................................................................................48

3. Durată .........................................................................................................................................49

4. Conţinuturi

1. Tipuri de experimente pentru schimbarea atitudinilor......................................................49

2. Mecanismul de schimbare a atitudinii ..............................................................................53

3. Factorii schimbării atitudinii ............................................................................................54

4. Rezistenţa la persuasiune ..................................................................................................59

5. Probleme ale schimbării atitudinilor ................................................................................60

5. Rezumat.......................................................................................................................................60

6. Test de evaluare...........................................................................................................................61

7. Test de autoevaluare....................................................................................................................62

U.I. 5. Stereotipuri şi prejudecăţi

1. Introducere ..................................................................................................................................63

2. Obiective .....................................................................................................................................63

3. Durată ..........................................................................................................................................64

4. Conţinuturi

1. Definirea şi caracterizarea stereotipurilor .......................................................................64

2. Forme de stereotipuri negative .........................................................................................67

3. Alte forme de prejudecată .................................................................................................71

5. Rezumat.......................................................................................................................................72

6. Test de evaluare...........................................................................................................................73

U.I. 6. Explicarea şi reducerea prejudecăţii şi a discriminării

1. Introducere ..................................................................................................................................74

2. Obiective .....................................................................................................................................74

3. Durată .........................................................................................................................................74

4. Conţinuturi

1. Teorii ale prejudecăţii .......................................................................................................75

2. Reducerea prejudecăţilor ..................................................................................................80

5. Rezumat.......................................................................................................................................85

6. Temă de control...........................................................................................................................85

U.I. 7. Conformarea

1. Introducere ..................................................................................................................................87

2. Obiective .....................................................................................................................................87

7

3. Durata ..........................................................................................................................................88

4. Conţinuturi

1. Procesul de influenţă socială ............................................................................................88

2. Definirea şi caracterizarea conformării ...........................................................................88

3. Factori care influenţează conformarea .............................................................................91

4. Explicaţii ale conformării..................................................................................................95

5. Rezumat.......................................................................................................................................97

6. Test de evaluare...........................................................................................................................98

U.I.8. Obedienţa

1. Introducere ..................................................................................................................................99

2. Obiective .....................................................................................................................................99

3. Durata ........................................................................................................................................100

4. Conţinuturi

1. Definirea obedienţei ........................................................................................................100

2. Factori care influenţează obedienţa................................................................................104

3. Explicarea comportamentului obedient ..........................................................................106

4. Experimentul închisorii de la Stanford............................................................................107

5. Rezumat.....................................................................................................................................110

6. Test de evaluare.........................................................................................................................110

U.I.9. Influenţa minoritară

1. Introducere ................................................................................................................................111

2. Obiective ...................................................................................................................................111

3. Durata ........................................................................................................................................112

3.Conţinuturi

1. Definirea şi caracterizarea influenţei minoritare ...............................................112

2. Factori ai influenţei minoritare...........................................................................115

3. Explicarea influenţei minoritare .........................................................................118

4. Rezumat.....................................................................................................................................120

5. Test de evaluare.........................................................................................................................121

6. Temă de control.........................................................................................................................121

U.I.10. Facilitarea socială şi lenea socială

1. Introducere ................................................................................................................................122

2. Obiective ...................................................................................................................................122

3. Durata ........................................................................................................................................123

4. Conţinuturi

8

1. Facilitarea socială...........................................................................................................123

2. Lenea socială...................................................................................................................128

5. Rezumat.....................................................................................................................................131

6.Test de autoevaluare...................................................................................................................132

U.I.11. Dezindividuarea

1. Introducere ................................................................................................................................133

2. Obiective ...................................................................................................................................133

3. Durata ........................................................................................................................................134

4. Conţinuturi

1. Psihologia mulţimii .........................................................................................................134

2. Factorii dezindividuării...................................................................................................135

3. O sinteză a factorilor care favorizează dezindividuarea.................................................139

5. Rezumat.....................................................................................................................................139

6. Test de evaluare.........................................................................................................................140

U.I.12. Comportamentul prosocial şi comportamentul agresiv

1. Introducere ................................................................................................................................141

2. Obiective ...................................................................................................................................141

3. Durata .......................................................................................................................................141

4. Conţinuturi

1. Comportamentul prosocial .............................................................................................142

2. Comportamentul agresiv .................................................................................................148

5. Rezumat.....................................................................................................................................155

6. Test de evaluare.........................................................................................................................155

U.I.13. Cunoaşterea şi funcţionarea Eului 1. Introducere ................................................................................................................................156

2. Obiective ...................................................................................................................................156

3. Durata .......................................................................................................................................156

4. Conţinuturi

1. Cunoaşterea Eului ...........................................................................................................157

2. Autocontrolul...................................................................................................................162

3. Atribuirea.........................................................................................................................164

5. Rezumat.....................................................................................................................................165

6. Test de evaluare.........................................................................................................................166

7. Test de autoevaluare..................................................................................................................167

Bibliografie...................................................................................................................................168

9

CHESTIONAR DE EVALUARE INIŢIALĂ

Analizaţi itemii de mai jos şi marcaţi răspunsul adevărat sau fals, după cum credeţi că este corect.

Itemi Adevărat Fals 1 A socializa înseamnă a discuta cu alte persoane.

2 Lenea socială se produce când indivizii nu participă la activităţi de voluntariat.

3 O persoană supusă presiunii unui grup îşi modifică opiniile în sensul opiniilor grupului numai dacă grupul are peste 20 de membri.

4 La experimentele din psihologia socială participă complici şi subiecţi naivi.

5 Persoanele cu atitudini sexiste consideră că bărbaţii sunt mai competenţi şi mai independenţi decât femeile.

6 Dintre două victime cu atractivitate diferită, este ajutată victima mai puţin atractivă fizic.

7 Psihologia socială este doar o ştiinţă, ea nu vizează schimbarea fenomenelor pe care le studiază.

8 Stereotipurile sunt achiziţionate la o vârstă fragedă, prin contactul direct cu persoanele discriminate.

9 Socializarea este procesul de integrare socială realizat prin diferite tipuri de învăţare la care este supus copilul.

10 Când este supusă presiunii unui grup, o persoană îşi modifică opiniile dacă doreşte să fie acceptată de grupul respectiv.

11 Succesul femeilor era atribuit norocului sau faptului că sarcina era uşoară.

12 Nici un om nu va aplica şocuri electrice unei persoane pentru a o pedepsi că nu a învăţat un şir de cuvinte.

13 Participarea subiecţilor complici la experimentele din psihologia socială este interzisă.

14 Formarea numărului plural este uneori o consecinţă a atitudinilor sexiste.

15 Când se lucrează pentru o recompensă comună, indivizii se supun mai mult presiunii grupului.

16 Dacă vrei să-i convingi pe alţii, trebuie neapărat să deţii puterea asupra lor.

17 Un gândac aleargă mai repede în linie dreaptă spre o cameră întunecoasă dacă percepe prezenţa altor gândaci în preajma lui.

Răspunsurile corecte le găsiţi pe pagina următoare.

10

Răspunsurile corecte la testul de evaluare iniţială se află în tabelul de mai jos. Argumentarea corectitudinii răspunsurilor va fi posibilă după parcurgerea întregului curs.

Itemi Adevărat Fals 1 A socializa înseamnă a discuta cu alte persoane. x

2 Lenea socială se produce când aportul personal al indivizilor la o activitate de grup nu poate fi identificat.

x

3 O persoană supusă presiunii unui grup îşi modifică opiniile în sensul opiniilor grupului numai dacă grupul are peste 20 de membri.

x

4 La experimentele din psihologia socială participă complici şi subiecţi naivi.

x

5 Persoanele cu atitudini sexiste consideră că bărbaţii sunt mai competenţi şi mai independenţi decât femeile.

x

6 Dintre două victime cu atractivitate diferită, este ajutată cea mai puţin atractivă fizic.

x

7 Psihologia socială este doar o ştiinţă, ea nu vizează schimbarea fenomenelor pe care le studiază.

x

8 Stereotipurile sunt achiziţionate la o vârstă fragedă, prin contactul direct cu grupurile şi persoanele discriminate.

x

9 Socializarea este procesul de integrare socială realizat prin diferite tipuri de învăţare la care este supus copilul.

x

10 Când este supusă presiunii unui grup, o persoană îşi modifică opiniile dacă doreşte să fie acceptată de grupul respectiv.

x

11 Succesul femeilor era atribuit norocului sau faptului că sarcina era uşoară.

x

12 Nici un om nu va aplica şocuri electrice unei persoane pentru că nu a învăţat un şir de cuvinte.

x

13 Participarea subiecţilor complici la experimentele din psihologia socială este interzisă.

x

14 Formarea numărului plural este uneori o consecinţă a atitudinilor sexiste.

x

15 Când se lucrează pentru o recompensă comună, indivizii se supun mai mult presiunii grupului.

x

16 Dacă vrei să-i convingi pe alţii, trebuie neapărat să deţii puterea asupra lor.

x

17 Un gândac aleargă mai repede în linie dreaptă spre o cameră întunecoasă, dacă percepe prezenţa altor gândaci în preajma lui.

x

Total puncte

11

12

Unitatea de învăţare 1.

DOMENIUL PSIHOLOGIEI SOCIALE

Cuprins 1. Introducere ............................................................................................................................13

2. Obiective ...............................................................................................................................13

3. Durata....................................................................................................................................13

4. Conţinuturi

1.Definirea şi domeniul psihologiei sociale ....................................................................14

2. Metode de investigaţie.................................................................................................17

3. Relaţiile sociale ...........................................................................................................19

5. Rezumat ................................................................................................................................24

6. Test de evaluare ....................................................................................................................25

1. Introducere

Prima unitate de învăţare ne introduce în obiectul de studiu al Psihologiei sociale,

analizând definiţiile disciplinei şi obiectele ei de studiu, relaţiile sociale şi

situaţiile sociale. Sunt prezentate două metode fundamentale de investigare a

câmpului social, observaţia sistematică şi experimentul psihosocial. Experimen-

tul psihosocial, datorită procedurii sale care trebuie să răspundă grilei ternare,

specifice domeniului, a fost supus unor critici din perspectivă etică.

2. Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: • să analizeze definiţii ale psihologiei sociale; • să analizeze un experiment psihosocial, din perspectiva procedurii; • să descrie cel puţin 2 categorii de relaţii sociale.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

13

1. Definirea şi domeniul psihologiei sociale

W.McDougall

Psihologia socială aparţine domeniului ştiinţelor socio-umane,

fiind o disciplină relativ recentă. Primul curs de psihologie socială fost

ţinut de W. McDougall în 1908 şi aborda rolul mecanismelor de control al

instinctelor în constituirea vieţii sociale.

1.1. Definiţii ale psihologiei sociale Definiţiile care au fost date acestei ştiinţe de-a lungul vremii au numeroase elemente

comune, dar şi note distinctive. Vom analiza câteva dintre ele.

G. Allport (1924) afirmă că “Psihologia socială are ca obiect de studiul relaţiile reale

sau imaginate între o persoană şi alta într-un context social dat, în măsura în care ele afectează

persoanele implicate în această situaţie.” Din analiza definiţiei se desprind următoarele două

note: a) “relaţia interpersonală” apare ca noţiune centrală şi b) este subliniată funcţia

contextului în care se produc schimburile. La Allport, societatea este un sistem de relaţii/

interacţiuni şi schimburi între indivizi, în care elementul central al sistemului este considerat

individul, iar elementul central al psihologiei sociale sunt schimburile interindividuale.

Vorbind despre studiul „relaţiile reale sau imaginate”, psihologul anticipă importanţa

“reprezentărilor sociale” care vor deveni obiect de studiu al acestei ştiinţe mai ales în a doua

jumătate a secolului al XX-lea. Studiul reprezentărilor sociale va fi introdus de Moscovici,

prin preluarea unui concept prezent la E. Durkheim.

Psihosociologul american Gergen (1981) defineşte psihologia socială ca „disciplină

care studiază sistematic raporturile umane şi fundamentele lor psihologice”. Studiul sistematic

al raporturilor umane cuprinde de regulă trei componente: dezvoltarea unei teorii, suportul

empiric al teoriei, încurajarea acţiunii. Analizând definiţia, constatăm că termenul relaţie

socială este înlocuit cu cel de raport, specific sociologiei, înţeles ca proces a cărui dinamică

modifică indivizii care relaţionează şi între care există, cu necesitate, o anumită distanţă

socială. Astfel, obiectul psihologiei sociale devine ca şi la Allport "ansamblul relaţiilor sociale

prin care indivizii nu sunt determinaţi doar din exterior, prin relaţia lor ci şi din interior“;

Worchel&Cooper (1976) definesc psihologia socială ca studiul al condiţiilor în care

indivizii sunt afectaţi de situaţiile sociale. Situaţia socială este înţeleasă ca totalitate a

evenimentelor care se produc în mediul unui individ, cu două semnificaţii: a) contextul în care

se exprimă un comportament şi b) interpretarea care se dă contextului, vizibilă în reacţia

14

comportamentală. Spre deosebire de cele două definiţii anterioare, aceasta subliniază conceptul

situaţie care a inspirat o orientare specială în psihologia socială, a condus la abordarea

experimentală a comportamentelor indivizilor şi a generat o problemă de studiu pentru

psihologie şi una de reflecţie pentru alte domenii concentrată în întrebarea „Sunt indivizii

liberi?”

G.Fischer, autorul unei lucrări de sinteză în domeniu (1987) definea psihologia socială

ca studiu al relaţiilor complexe care există între indivizi, grupuri, instituţii într-o societate dată.

Sistemul acestor relaţii este determinat nu numai de variabile personale ci şi de câmpul social

care-i imprimă o formă proprie şi produce conduite caracteristice în plan socio-cultural”.

Definiţia de mai sus se apropie de cea a lui S. Moscovici (1970), psiholog francez de origine

română, care abordează psihologia socială ca ştiinţă a fenomenelor de ideologie (cogniţii şi

reprezentări sociale) şi a fenomenelor de comunicare la diverse niveluri: în raporturile dintre

indivizi, dintre indivizi şi grupuri sau dintre grupuri. Definiţia lui Moscovici evidenţiază

importanţa reprezentărilor sociale – prejudecăţi, stereotipuri, credinţe – pe care indivizii sau

grupurile şi-le formează pentru a acţiona şi a comunica.

Abordarea lui Moscovici (1992) subliniază diferenţele majore dintre psihologia socială

şi alte două ştiinţe Sociologia şi Psihologia. Ultimele două, spune Moscovici, abordează fiinţa

umană printr-o grilă binară. Astfel:

• Psihologia studiază subiectul, Eul în relaţie cu un obiect;

• Sociologia studiază colectivitatea, grupul mare, clasa socială, statul etc. (Exemple:

diferenţierea comportamentelor diverselor categorii de indivizi în funcţie de criterii economice,

politice, etice, istorice.

Exemple Serge Moscovici (n.1925) este unul din cei mai cunoscuţi psihologi în domeniul social. Lucrările sale au impus concepte noi şi productive în psihologia socială. Cele mai multe din lucrări sale au fost cunoscute de publicul românesc prin traducerile realizate sub îngrijirea lui Adrian Neculau (în fotografie, pe coperta cărţii din stânga jos), la editura Polirom. Profesorul Adrian Neculau, de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, a realizat filme şi interviuri în care a prezentat în România personalitatea şi lucrările lui Moscovici, dar şi ale altor cercetători din câmpul social al psihologiei.

S. Moscovici

15

În comparaţie cu Psihologia şi Sociologia, Psihologia socială are o poziţie specială,

studiindu-şi obiectul printr-o grilă ternară: Eu-Alter-Obiect, unde Alter este un individ sau un

grup, obiectul este fizic ori social, real ori imaginar, iar relaţia dintre Eu şi Altul, în raportul lor

cu obiectul, poate fi statică ori dinamică şi se poate traduce într-o co-prezenţă sau o

interacţiune.

Exemple - relaţia dintre Eu şi Altul poate fi: • Co-prezenţă – facilitarea socială - învăţarea răspunsurilor familiare şi mai puţin originale se produce mai uşor în prezenţa unui individ sau a unui grup:

• Interacţiune – individul supus unei presiuni a autorităţii adoptă opiniile, conduitele care-i sunt impuse.

<…orice societate, fie ea seculară sau

atee, este o maşină de făcut zei. Dacă nu are zei, adică pasiuni puternice şi simboluri eficiente, o societate nu este capabilă nici să-i mobilizeze, nici să-i conducă pe membrii ei către realizarea scopurilor pe care le proclamă. Apatia, cum am mai arătat adesea, este forma principală de deviaţie în societate. Ea începe să semene cu o maşină care nu mai funcţionează din lipsa energiei necesare.> S. Moscovici

1.2. Psihologia socială militans Psihologia socială nu este doar o ştiinţă, ea a devenit şi o practică de schimbare a

fenomenelor pe care le studiază. Atitudinea militantă este întâlnită mai ales la psihologii nord-

americani care s-au orientat spre aplicarea imediată a cunoştinţelor din anumite domenii

(Fischer, 1987). De exemplu, ideile lui I. Janis din lucrarea Victimele gândirii de grup au fost

16

aplicate de către preşedintele Kennedy în luarea unor decizii deosebit de eficace în politica

SUA. În 2004, psihologul Zimbardo a fost solicitat de Curtea Marţială a SUA să se pronunţe în

procesul militarilor americani acuzaţi de săvârsirea unor acte inumane (tortură fizică, umilire

sexuală, privare de somn) asupra suspecţilor irakieni deţinuti în inchisoarea de la Abu Ghraib

(lângă Bagdad). În 2007, psihologul a scris cartea cunoscută azi în toată lumea, Efectul Lucifer,

în care reia idea centrală din experimentul “închisorii Stanford”: să înţelegem cum oamenii

buni se transformă în oameni răi în anumite situaţii.

Să ne reamintim...

Psihologia socială, ştiinţă care aparţine domeniului ştiinţelor socio-umane,

este o disciplină relativ recentă, primul curs fiind susţinut în 1908. Definiţiile

care s-au dat psihologiei sociale o prezintă ca ştiinţă a relaţiilor sociale

derulate într-un anumit context.

Psihologia socială a devenit şi o practică de schimbare a fenomenelor pe care

le studiază. Atitudinea militantă este specifică psihologilor nord-americani

care s-au orientat spre aplicarea imediată a cunoştinţelor, spre studiul şi

ameliorarea unor procese sociale reale. 2. Metode de investigaţie În psihologia socială, se folosesc, în accepţiunea lui Moscovici, două metode de

cercetare: observaţia sistematică şi metoda experimentală.

2.1. Observaţia sistematică

Observaţia sistematică este concepută ca o metodă-umbrelă, ce include

a) ancheta pe bază de interviu adecvată pentru a studia preferinţele, reprezentările,

acţiunile indivizilor; declaraţiile lor sunt înregistrate cu un mijloc tehnic fidel, magnetofon,

casetofon, reportofon etc.;

b) chestionarele cu răspunsuri libere sau alese (sondajul) – forma cea mai frecventă de

observaţie sistematică.

17

Ambele metode solicită construirea de eşantioane reprezentative pentru populaţia

vizată, care să permită generalizarea concluziilor. Ar fi util susţine, Moscovici, ca datele

obţinute să fie stocate, analog altor ştiinţe, într-o “bancă de observaţii”, să fie analizate,

interpretate, pentru a verifica concluziile unor teorii.

În accepţiunea restrânsă, observaţia este o metodă de cercetare care ne permite să

pătrundem dincolo de percepţiile selective ale subiecţilor, prin faptul că cercetătorul este el

însuşi martorul acţiunilor, activităţii subiecţilor. Pentru a deosebi observaţia ştiinţifică de cea

cotidiană, nu este suficientă prezenţa cercetătorului, ci trebuie dobândită rigoarea în a privi, a

auzi, a înregistra note de teren şi a atinge parametrii de autenticitate şi acurateţe.

2.2. Metoda experimentală

Spre deosebire de observaţie, experimentul presupune provocarea unei serii de

comportamente, reacţii în condiţii fixate anterior. Producerea acestor comportamente este

proiectată pe baza unei ipoteze, care tinde să izoleze cauzele şi efectele. În experiment sunt

analizate două tipuri de factori:

• variabila independentă (comportamentele provocate de cercetător), care este manipulată de

experimentator;

• variabila dependentă (răspunsurile dependente de aceste reacţii provocate). Experimentul în

psihologie poate fi un experiment de laborator sau unul realizat în condiţii cât mai apropiate de

cele naturale.

Utilizarea experimentului în psihologia socială este atât de frecventă astăzi încât aceasta

a devenit o “ştiinţă experimentală” (Doise et al., 1994). În psihologia socială, cele mai multe

experimente se desfăşoară în laborator, după o procedură specifică. Experimentul este condus

de un asistent al cercetătorului, asistent care nu cunoaşte ipoteza, pentru a nu influenţa conduita

subiecţilor.

La experiment participă două categorii de participanţi, subiecţii complicii şi subiecţii

naivi. Complicii sunt subiecţi care par să participe la experiment, dar care sunt instruiţi în

avans de către experimentator pentru a derula anumite comportamente. Subiecţii naivi sunt

adevăraţii subiecţi ai experimentului al căror comportament, filtrat prin unele trăsături de

personalitate, este dependent de situaţia creată de experimentator şi de comportamentele

subiecţilor complici. Acestora li se explică procedura şi scopul experimentului, după ce a fost

finalizat. În experimentele pe care le vom descrie în lecţiile următoare, vom prezenta

numeroase exemple clarificatoare, extrase din studiile publicate de cercetători.

18

Analizat din perspectiva etică, experimentul psihosocial demonstrează un statut

ambivalent. Este un “Joc naiv sau o şmecherie ideologică?” se întreabă psihologul genevez W.

Doise.

Exemple

În psihologie termenul studiu este folosit pentru a numi o investigaţie ştiinţifică, o cercetare care priveşte comportamentul, gândirea, emoţiile etc. studiile sunt utilizate ca evidenţe ştiinţifice de către cercetători. un studiu are următoarele componente esenţiale: obiectivul, metoda/procedura, rezultatele, concluziile.

APLICAŢII Analizaţi

1. Experimentatorul este scenograful, iar teoria îi furnizează scenariul piesei. 2. Acest scenariu este interpretat de actori care joacă alte roluri decât cred ei înşişi că joacă.” (S.Moscovici)

Să ne reamintim... În psihologia socială, se folosesc două metode principale de cercetare: observaţia sistematică şi metoda experimentală. Experimentul psihosocial este condus de un asistent al cercetătorului care nu cunoaşte ipoteza, pentru a nu influenţa conduita subiecţilor. La experiment participă două categorii de participanţi, subiecţii complicii (care joacă roluri impuse de cercetător) şi subiecţii naivi, adevăraţii subiecţi ai experimentului. Procedura experimentului psihosocial a condus la dispute etice aprinse.

3. Relaţiile sociale Relaţiile sociale constituie obiectul de studiu fundamental al psihologiei sociale.

Relaţiile sociale sunt rezultat al sociabilităţii fiinţei umane, aflată permanent alături de ceilalţi,

într-un câmp social. Au fost definite ca influenţă de varii tipuri care acţionează asupra

comportamentelor şi ca schimb social, având funcţii care permit stabilirea de legături cu alţi

oameni.

19

3.1. Tipuri de relaţii sociale

Vom prezenta succint câteva forme ale relaţiilor sociale: afilierea, atracţia, ataşamentul

şi socializarea.

Afilierea

Afilierea este căutare a relaţiei cu celălalt care intervine în mod special în situaţii de

relativă criză, stres, în condiţii dificil de înţeles, traducând o caracteristică a omului de a ”fi cu

ceilalţi”. Mecanismul esenţial al afilierii constă în descoperirea interdependenţei, a unui

ansamblu de situaţii în care prezenţa Celuilalt este absolut necesară pentru ca fiecare individ

să-şi poată realiza scopurile.

Afilierea intervine preponderent în:

• situaţii pe care individul nu le înţelege;

• situaţii care produc frică, îngrijorare, nesiguranţă.

Primul dintre factorii care intensifică afilierea a fost demonstrat de Schachter într-un

experiment (1959) cu o procedură specifică psihologiei sociale.

Exemple În mijlocul unui curs, directoarea intră îngrijorată şi caută pe o elevă (subiectul

complice), fără a da nici o explicaţie grupului (subiecţii naivi). Incertitudinea cu

privire la acest eveniment a determinat o apropiere a elevelor (subiecţii naivi) pentru

a găsi o explicaţie a evenimentelor.

Atracţia

Atracţia este o dimensiune emoţională a relaţiei sociale caracterizată prin atitudini

pozitive, simpatie, exprimate în dorinţa de apropiere de ceilalţi. Factorii afectivi esenţiali în

atracţie sunt interpretaţi în termeni de profit: o relaţie se stabileşte atunci când corespunde unei

gratificaţii posibile pentru individ. Atracţia este considerată coeficientul gratificaţiei primite

raportat la costul unei relaţii (Homans, 1974). Atracţia depinde de valoarea pe care indivizii o

acordă comportamentului unei persoane şi care variază în funcţie de situaţie. Situaţiile sociale

fiind dinamice, atracţia resimţită pentru alţii este variabilă şi trecătoare.

20

Ataşamentul

Ataşamentul este “relaţie afectivă care uneşte doi indivizi, prin valorizarea şi

importanţa pe care fiecare o acordă celuilalt”. Ataşamentul copilului faţă de mamă constituie

prima formă de ataşament, ce se exprimă prin căutarea contactului fizic, surâs sau plâns

(Masters, 1970).

Exemple

A striga, a plânge, a se agăţa de altul sunt comportamente de solicitare a celuilalt care au fost interpretate ca semnale care fundamentează schimbul (Montagner, 1988, ap. V. Aebicher).

Ataşamentul are un rol esenţial în stabilirea relaţiilor sociale ulterioare, calitatea

relaţiilor unui adult fiind dependentă de calitatea ataşamentului în prima copilărie. Trecerea de

la ataşament la integrare socială este o problemă insuficient elucidată.

Socializarea

Socializarea este procesul de integrare socială prin relaţii sau de “intrare în relaţii

sociale” (Simmel, 1971) şi acoperă diferite tipuri de învăţare la care este supus copilul.

Socializarea ar fi independentă de cultură, de contextele sociale, dar dependentă de structurile

cognitive ale copilului (J.Piaget, 1957) constituind o exprimare a nevoilor fundamentale ale

fiinţei umane (nevoia de incluziune, de control şi de afecţiune).

• Nevoia de incluziune constă în tendinţa fundamentală de căutare a comunicării şi

contactului, fiind o “nevoie arhaică de a exista în ochii celorlalţi” concretizată în atenţia care se

acordă unui individ şi în relaţia care decurge din această atenţie.

• Nevoia de control priveşte interacţiunea dintre nevoia de securitate şi cea de a avea un

ascendent, o influenţă asupra cuiva. Aceste nevoi apar mai târziu în ontogeneză, când copilul a

interiorizat normele pentru a deveni autonom.

• Nevoia de afecţiune priveşte ataşamentul faţă de alţii.

Dacă nevoia de incluziune şi cea de control se satisfac în cadrul familial, cea de

afecţiune presupune şi o relaţie în doi, mai restrânsă decât cadrul familial.

21

3.2 Determinanţii psihosociali ai relaţiei

Relaţiile pe care le stabilesc indivizii sunt influenţate de proximitatea acestora, atracţia

fizică dintre ei, similitudinea-complementaritatea personalităţilor angajate în relaţie. Dacă

iniţial cunoştinţele despre relaţiile dintre indivizi au fost extrase pe bază de reflecţie, de

speculaţie, în psihologia socială contemporană ele au fost supuse experimentării.

A.Girard (1974) efectuează o ancheta pe bază de chestionar pentru a investiga modul de

alegere a soţului/soţiei şi ajunge la concluzia că relaţiile dintre indivizi se amplifică pe măsură

ce se diminuează distanţa geografică. Studiul efectuat arată că înainte de industrializare,

factorul care intervenea preponderent în căsătorie era proximitatea: cei care se căsătoreau

locuiau în aceeaşi localitate ori în localităţi foarte apropiate, care permiteau frecventarea

zilnică. În epoca mobilităţii crescânde a populaţiei, determinată de industrializarea masivă,

proximitatea continuă să intervină în căsătorii, de cele mai multe ori, soţul /soţia fiind dintre

persoanele cu aceeaşi origine geografică. Căsătoriile cu persoane similare au implicaţii

importante asupra inechităţii sociale, a redistribuirii resurselor, fertilităţii, educaţiei, muncii

(Fernandez& Rogerson, 2001).

Dintr-o altă perspectivă, a fost studiată distanţa şi rolul ei în stabilirea relaţiilor sociale.

Hall (1971) a identificat existenţa unor reguli culturale privind utilizarea spaţiului fizic în

relaţiile interpersonale, în funcţie de situaţiile în care se află indivizii (Sommer, 1969).

Exemple - Experiment

Într-un parc, cercetătorii au ales băncile pe care se afla câte o persoană singură şi s-au aşezat alături de acestea, la distanţa de cincisprezece centimetri. Au măsurat timpul în care persoana, care era aşezată, a părăsit banca. Rezultatele au indicat că 60% dintre persoane au părăsit banca la 15 minute după ce s-au aşezat subiecţii complici (Sommer, 1969).

Similitudinea

Multe discuţii din grupurile sociale se referă la întrebarea dacă se atrag oamenii care

seamănă unii cu alţii sau cei care se completează unii pe alţii. Răspunsul nu este univoc.

Similitudinea se referă la reciprocitatea intereselor, opiniilor, gusturilor, a modurilor de a

comunica şi îndeplineşte mai multe roluri în stabilirea relaţiilor sociale: ridică stima de sine, în

măsura în care indivizii conştientizează că împărtăşesc aceleaşi gusturi, păreri, obişnuinţe, face

22

ca relaţia să fie mai puternică, influenţează percepţia socială (despre cei care ne seamănă

presupunem că sunt mai amabili).

Exemple - Experiment S-au plătit treisprezece subiecţi care nu se cunoşteau unui cu alţii, pentru a

rămâne împreună într-un adăpost, zece zile. După expirarea timpului s-a solicitat

identificarea a doi dintre participaţii cu care ar fi preferat să rămână în continuare şi

doi pe care-i doreau excluşi din grup.

Rezultate: s-a confirmat preferinţa pentru cei cu care subiectul are opinii

asemănătoare, existând corelaţii înalte între similitudinea opiniilor şi preferinţele

exprimate (Clore şi Byme. 1974; Griffit şi Veitch, 1974).

Similitudinea poate determina şi apariţia aversiunii, deoarece relaţiile sociale se pot

fundamenta şi pe complementaritate. Winch (1958) a arătat că atracţia personală se poate

explica prin completarea trăsăturilor unui individ de către trăsăturile, diferite, ale celuilalt,

complementaritatea apărând ca mecanism compensator în modul de a trăi o relaţie (Fischer,

1987). Ambii factori, similitudine şi complementaritate, intervin în constituirea relaţiilor

sociale, în funcţie de situaţie, indivizii căutând ori asemănarea ori deosebirea.

Atracţia fizică este unul factorii majori ai relaţiilor sociale, demonstrată de numeroase

experimente. Vom prezenta două experimente, unul desfăşurat în şcoli, altul având ca

protagoniştii poliţiştii.

Exemple - Experiment S-au ataşat lucrărilor scrise ale unor studenţi fotografii mai atractive sau mai

puţin atractive, pentru a fi evaluate.

• Primul grup de evaluatori-studenţi a primit lucrări însoţite de fotografii

seducătoare;

• Al doilea grup a primit aceleaşi lucrări, dar însoţite de fotografii mai puţin

atractive;

• în ambele grupuri, jumătate din lucrări erau foarte bune, jumătate erau slabe.

Rezultatele arată că în ambele grupuri:

• au fost apreciate mai favorabil lucrările foarte bune însoţite de fotografii

atractive;

23

• au fost apreciate mai favorabil lucrările slabe însoţite de fotografii atractive,

faţă de aceleaşi lucrări care aveau ataşate fotografii mai puţin atractive (Landy şi

Sigall, 1975).

Şi alte studii arată că profesorii au tendinţa de a recompensa mai mult pe

elevii cu fizic agreabil (Dion, 1972).

Aparenţa fizică intervine şi în situaţia în care un individ are nevoie de ajutor, dintre

două victime cu atractivitate diferită, cea care este ajutată fiind victima mai atractivă fizic

(Eysenck & Eysenck, 1998).

APLICAŢII Pentru a afla mai multe despre ajutorul dat victimelor cu aparenţa fizică diferită, citiţi şi analizaţi informaţiile din Descifrarea comportamentului uman, Eysenck & Eysenck, 1998, pp.20-27 şi 28-36).

Să ne reamintim...

Principalele relaţii sociale sunt afilierea, atracţia, ataşamentul, socializarea.

Existenţa lor a fost confirmată experimental. Relaţiile sociale sunt rezultat al

sociabilităţii fiinţei umane, aflate permanent într-un câmp social. În

constituirea relaţiilor sociale intervin similitudinea şi complementaritatea în

funcţie de situaţie.

Rezumat Psihologia socială, ştiinţă care aparţine domeniului ştiinţelor socio-umane, este

o disciplină relativ recentă, primul curs fiind susţinut în 1908. Definiţiile care

s-au dat psihologiei sociale o prezintă ca ştiinţă a relaţiilor sociale, desfăşurate

într-un anumit context.

Relaţiile sociale constituie obiectul de studiu fundamental al

psihologiei sociale. Principalele relaţii sociale sunt: afilierea, atracţia,

ataşamentul, socializarea. Relaţiile sociale sunt rezultat al sociabilităţii fiinţei

umane, aflate permanent într-un câmp social.

24

Psihologia socială a devenit şi o practică de schimbare a fenomenelor şi

proceselor pe care le studiază. Atitudinea militantă este specifică psihologilor

nord-americani care s-au orientat spre aplicarea imediată a cunoştinţelor din

anumite domenii sau spre studiul unor evenimente sociale.

În psihologia socială, se folosesc două metode principale de cercetare:

observaţia sistematică şi metoda experimentală. Experimentul psihosocial este

condus de un asistent al cercetătorului care nu cunoaşte ipoteza, pentru a nu

influenţa conduita subiecţilor. La experiment iau parte două categorii de

persoane: subiecţii complicii (care joacă roluri impuse de cercetător) şi

subiecţii naivi, adevăraţii subiecţi ai exeperimentului. Procedura

experimentului psihosocial a generat dispute etice.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Analizaţi analogia lui Moscovici dintre experimentul psihosocial şi piesa

de teatru evidenţiind alte similitudini, dar şi deosebiri.

2. Cum apreciaţi, din perspectivă deontologică, existenţa complicilor în

cercetările experimentale?

3. În afara deosebirilor evidenţiate de Moscovici, ce asemănări, puncte comune găsiţi între psihologia generală şi psihologia socială?

25

Unitatea de învăţare 2

ATITUDINILE SOCIALE ŞI MĂSURAREA LOR

Cuprins

1.Introducere ............................................................................................................................ 26

2.Obiective ............................................................................................................................... 26

3. Durata ................................................................................................................................... 27

4.Conţinuturi

1. Definirea şi caracterizarea atitudinilor sociale ......................................................... 27

2. Măsurarea atitudinilor .............................................................................................. 28

3. Scale de atitudini – scala Guttman ............................................................................ 30

4. Scala Likert ................................................................................................................. 35

5.Rezumat................................................................................................................................. 37

6.Test de evaluare..................................................................................................................... 38

Introducere

Unitatea de învăţare abordează atitudinile sociale definite ca predispoziţie de a

judeca, de a aprecia un obiect social. Importanţa cunoaşterii AS este majoră

pentru prognoza comportamentele indivizilor şi grupurilor, ca şi pentru

schimbarea unei atitudini. Sunt descrise scalele Gutmann şi Likert. La fiecare

scală sunt prezentate procedura de elaborare, aplicare şi prelucrare a

răspunsurilor.

Obiective

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:

• să confecţioneze cele două 2 tipuri de scale sociale;

• să aplice scalele confecţionate;

• să prelucreze răspunsurile obţinute cu scalele aplicate.

26


1. Definirea şi caracterizarea atitudinilor sociale

Atitudinile au fost definite în modalităţi variate: ca postură corporală, ca fapt de

exprimare a unei opinii, ca modalitate voluntară de exercitare a unui rol într-o situaţie

profesională (tolerant, responsabil), ca formă de manifestare a unei trăsături de personalitate ori

ca predispoziţie de a judeca, de a aprecia un obiect. În psihologie se diferenţeiază atitudini ale

persoanei, individului şi atitudini sociale.

Atitudinile sociale privesc stimuli semnificativi social şi constituie un sistem durabil de

răspunsuri consistente, favorabile sau nefavorabile, la anumiţi stimuli sociali (Campbell, 1963).

Predispoziţia nu poate fi observată, ea trebuie inferată din răspunsurile individului faţă de

obiectul atitudinal. Aceste răspunsuri sunt dependente de context şi nu sunt decât rareori

exprimate în comportamente, comportamentul fiind influenţat de mai mulţi factori.

Atitudinile sunt un răspuns implicit, anticipat şi mediator, actualizat de modelele

stimulilor cu semnificaţie socială, influenţând, de regulă, comportamentele. Ele reprezintă o

organizare relativ durabilă a sentimentelor, credinţelor şi tendinţelor comportamentale faţă de

persoane, grupuri, evenimente, numite şi obiecte atitudinale. Obiectele atitudinale sunt precis

determinate. Atitudinile sociale nu sunt înnăscute, se achiziţionează pe baza experienţei unice sau

repetate, directe sau indirecte. Atitudinile se organizează pe orizontală şi pe verticală formând un

sistem ierarhic.

Exemple de atitudini sociale

• Atitudinile entice;

• Atitudinile politice;

• Atitudinile faţă de diverse grupuri (profesionale, defavorizate);

• Atitudini faţă de liderii unor grupuri.

27

Atitudinile exemplificate în caseta de mai sus, sunt sociale pentru că se raportează la

obiecte prin valoarea şi semnificaţia lor socială şi nu în mod obiectiv. Ele se învaţă în mediul

social. Învăţarea atitudinilor se face prin asumarea de roluri, din acest motiv au fost definite ca

relaţii sociale interiorizate. Atitudinile au componente cognitive, afective şi, uneori, o

componentă comportamentală.

Atitudinile îndeplinesc funcţii variate care privesc evaluarea obiectelor, persoanelor sau

grupurilor, evenimentelor, adaptarea socială a individului, exteriorizarea trăirilor psihice (Smith,

Bruner, Withe, 1959). De asemenea ele servesc exprimării valorilor individului şi grupului,

sistematizării stimulilor din mediu, chiar apărării Eului sau protecţiei imaginii de sine.

APLICAŢII

Pe baza categoriilor de atitudini sociale din caseta Exemple, găsiţi 2-3 exemple

pentru contextul social actual .

Să ne reamintim...

Atitudinile sociale privesc stimuli sociali, fiind un sistem durabil de răspunsuri

consistente la stimuli semnificativi social. Ele reprezintă o organizare relativ

durabilă a sentimentelor, credinţelor şi tendinţelor comportamentale faţă

obiecte atitudinale: persoane, grupuri, evenimente.

Atitudinile sociale nu sunt înnăscute, se achiziţionează pe baza experienţei

unice sau repetate, directe sau indirecte. Atitudinile se organizează pe

orizontală şi pe verticală formând un sistem ierarhic, influenţând, de regulă,

comportamentele.

2. Măsurarea atitudinilor

Cunoaşterea ştiinţifică a atitudinilor se poate face folosind mai multe metode: observarea

comportamentelor, performanţelor sau a reacţiilor fiziologice şi măsurarea pe baza inferenţelor

aplicate autoraportării comportamentelor, sentimentelor sau credinţelor respondenţilor despre un

obiect. Pentru observare, este necesar să înregistrăm comportamente (a participat la grevă!)

28

declaraţii, gesturi, să repetăm observaţia într-o familie de situaţii. Autoraportarea foloseşte în

special scalele de atitudini. Dintre modalităţile nonreactive, neintrusive, indirecte amintim

tehnicile bazate pe măsurarea timpului de reacţie, tehnica amorsajului, , modelul categoriilor

lingvistice, tehnicile proiective etc. Avantajul metodelor neintruzive decurge din independenţa lor

faţă de răspunsurile voluntare ale participanţilor, din diminuarea tendinţei de dezirabilitate socială

prezentă la respondenţi. La completarea unor instrumente clasice, care folosesc autoraportarea,

mulţi participanţi deformează adevărul, conştient sau nu, dorind să transmită cercetătorului o

impresie favorabilă despre propria persoană, dar la cele indirecte această distorsiune nu mai este

posibilă.

2.1. Condiţii ale măsurării

Atitudinile nu se pot cunoaşte direct, ele se deduc din comportamente, inclusiv din

declaraţiile participanţilor, după cum spuneam în rândurile precedente. Cunoaşterea atitudinilor

echivalează cu măsurarea acestora. A măsura înseamnă a pune în corespondenţă anumite

caracteristici cu un şir de numere. Dar este posibilă măsurarea atitudinilor? Pentru a măsura

atitudinile, ele ar trebui să îndeplinească următoarele condiţii:

• variabilitatea – caracteristica să varieze;

• scalabilitatea – să fie posibilă stabilirea unei ordini a opiniilor, comportamentelor,

sentimentelor;

• omogenitatea – ceea ce se măsoară să aparţină aceluiaşi domeniu, să definească o temă.

Tab. 1 Scală de apreciere şi scală de atitudine (fragment)

Scală de apreciere Scală de atitudini

1. Lucrarea scrisă a studentului X este notată cu: - 5

- 6 - 7

2. Elevul Y este: Retras……Bun organizator

Persoanele feministe: - se exprimă curajos cu privire la problemele femeilor în discuţiile cu vecini; - scriu articole în care sprijină femeile - participă la un miting - organizează întruniri.

29

APLICAŢII

Listaţi, pe 2 coloane alte comportamente care se pot scala şi care nu se pot scala,

după modelul de mai sus.

Scala de atitudini se deosebeşte de scala de apreciere (tab.1). În scala de apreciere,

descrierile se exclud reciproc, în scala de atitudini, descrierile NU se exclud, ele se pot condiţiona

una pe cealaltă.

2.2. Studiul atitudinilor

Când familia de situaţii studiate este un grup de situaţii care se subordonează aceleiaşi teme

sau aceluiaşi concept, acestea formează o scală de atitudini. Pentru a construi o scală de

atitudine, se parcurg următorii paşi:

• se defineşte domeniul atitudinii

• se stabilesc conceptele de lucru

- dacă aparţin gândirii ştiinţifice, conceptele se operaţionalizează;

- dacă aparţin gândirii cotidiene, se fac cercetări exploratorii noi, se operaţionalizează provizoriu,

iar atitudinea se defineste mai precis la final;

• se alege tipul scalei;

• se confecţionează scala aleasă;

• se pilotează;

• se perfecţionează scala dacă este cazul.

Instrumentele clasice pentru studiul atitudinilor sunt scala Bogardus, scala Gutmann, scala

Thurstone, diferenţiatorul semantic – Osgood, din care le vom prezenta pe primele trei.

3. Scale de atitudini – scala Guttman

Gândindu-vă la propria persoană, răspundeţi DA sau NU la întrebările de mai jos.

Marcaţi primul răspuns pentru care optaţi (tab.1).

30

Tab. 1. Itemi pentru o scală Gutmann

Itemi Da Nu 1. Dacă nu ai o carte, te duci la vecini să împrumuţi? 2. Îţi cumperi cărţi la fiecare salariu, bursă? 3. Amâni unele cumpărături mai puţin utile pentru a lua o

carte?

4. Renunţi la o haină relativ necesară pentru o carte? 5. Renunţi la distracţia din week-end pentru a achiziţiona cărţi? 6. Renunţi într-o zi la mâncare pentru a cumpăra o carte? 7. Renunţi la medicamente necesare pentru a cumpăra o carte?

Itemii la care aţi răspuns constituie o scală, numită scala Guttman sau scala cumulativă, ierarhică.

Scala a fost creată de sociologul Louis Guttman (1916-1987) în 1940.

APLICAŢII După ce aţi răspuns la întrebările din tabelul 1, păstraţi răspunsul şi apoi

analizaţi itemii după următoarele criterii:

Aparţin itemii aceluiaşi domeniu? Care este atitudinea pe care că o vizează?

Variază ? Putem să le atribuim numere?

Cum sunt ordonaţi?

Scala Guttman este o scală cumulativă sau ierarhică şi se defineşte ca set de enunţuri care

se pot ordona astfel încât orice subiect care a răspuns favorabil la enunţul n a răspuns favorabil şi

la enunţul n-0 şi la toate cele precedente. Scala Guttman este numită scală cumulativă deoarece

un anumit scor înglobează/ cumulează răspunsuri de la itemii cu ponderi mai mici. Exemplu

Itemul 6 „Renunţi într-o zi la mâncare pentru a cumpăra o carte?” cumulează răspunsurile de la

toţi itemii anteriori (1-5). Cine răspunde DA pentru itemul 3 a răspuns DA şi pentru itemii 2 şi 1.

Etape în construcţia scalei:

1. Se defineşte atitudinea.

2. Se operaţionalizează.

3. Se selectează ori se construiesc enunţuri la care se poate răspunde DA sau NU.

31

4. Se scalează /ierarhizează provizoriu enunţurile (pe baza analizei logice). Ierarhizarea logică

echivalează cu ipoteza de lucru în constructia scalei.

5. Se aplică pentru verificare/ pilotare pe un grup restrâns.

6. Se ameliorează folosind tehnici de tatonare. După aceste operaţii, scala este aplicabilă.

Pentru aplicarea şi cotare:

• Se redactează instructajul: se solicită acordul/dezacordul, se solicită atenţie şi sinceritate;

• Se pregătesc formularele.

• Se completează de către participanţi.

• Se scorează fiecare foaie de răspuns. Cota/scorul unei persoane este egal cu numărul itemului

cu cea mai mare valoare.

Posibilităţile de răspuns pentru o persoană pot varia între „respingere totală 0 0 0 0 0 0 0”

şi acceptare totală “1 1 1 1 1 1 1”, trecând, prin poziţii intermediare de tipul „1 1 00……” sau “ 1

1 0 1 1 00 1 1”. În mod ideal, o scală perfect construită pentru un anumit grup, determină

răspunsuri care se ordonează într-o matrice sau scalogramă ideală (tab.2).

Pentru a ameliora o scală nou construită, este necesar ca după prima aplicare (pilotarea),

cea realizată pe un grup mic, să se construiască matricea/ scalograma răspunsurilor. Procedura

de ameliorare a scalei este următoarea: pe baza raspunsurilor la prima aplicare, se aplică tehnici

de tatonare pentru a găsi cea mai bună ordonare, apoi se fixează indicele de eroare acceptabil

cuprins teoretic între 0,1 şi 0,15 %). Acesta corespunde unui coeficientul de reproductibilitate de

0,99-0,85.

Tab. 2 Matrice ideală pentru o scală cu 6 itemi la care au răspuns 7 persoane

Itemii Participanţi

1 2 3 4 5 6 Scor individual 1 0 0 0 0 0 0 0 (at. negativa) 2 1 0 0 0 0 0 1 3 1 1 0 0 0 0 2 4 1 1 1 0 0 0 3 5 1 1 1 1 0 0 4 6 1 1 1 1 1 0 5 7 1 1 1 1 1 1 6 (at. puternic+)

IP (indice de popularitate)

6/7 5/7 4/7 3/7 2/7 1/7 Popularitate descrescătoare

32

Pentru a rearanja ordinea coloanelor într-o scalogramă, avem nevoie, în cazul unui număr

mare de itemi, de indice de popularitate (IP). Se constată în scalograma de mai sus, care este una

ideală, că IP se ordonează descrescător. În mod real, răspunsurile persoanelor participante la

cercetare (subiecţii cercetării) nu urmează modelul ideal, analiza logică pe baza căreia sunt

ordonaţi itemii, nefiind suficientă. În acest caz, înscriem în matrice răspunsurile primite astfel

încât să începem cu cei care se apropie de extreme 111111 sau 000000, după care începem să

mutăm, cu grijă, coloanele şi apoi liniile pentru a ne apropia cât mai mult de o matrice ideală.

Tab. 3 O matrice/ scalogramă posibilă

Itemii Subiecţi 1 2 3 4 5 6 Scorul

1 1 1 1 1 1 1 6 2 1 1 1 1 0 0 4 3 1 1 1 1 1 0 5 4 1 0 1 1 0 0 3 5 1 0 1 1 1 0 4 6 1 0 0 0 0 0 1 7 1 0 0 0 0 0 1

IP 6/7 3/7 4/6 5/7 3/7 1/7

Pentru matricea din tabelul 3, modalităţile de rearanjare sunt următoarele:

1. se organizează coloanele astfel încât răspunsurile marcate prin 1 (Da) 1 să fie mai frecvent la

stânga şi mai puţin frecvent la dreapta; se atribuie rangul 1 itemului cu cele mai multe

răspunsuri 1 (DA) si rangul k itemului cu cele mai puţine răspunsuri 1 – chiar niciunul.

Astfel, coloana a IV-a se mută pe locul 2, a III-a pe locul 4. ş.a.m.d.

2. Se rearanjează liniile/ subiecţii, astfel încât ierarhia să se apropie de cea ideală: de la 00…. spre

11111…. Astfel, prima linie se mută pe ultimul loc, a treia linie pe penultimul, iar ultima si

penultima urcă pe primele locuri ş.a.m.d.

3. După ce au fost efectuate toate mutările necesare, se ajunge la o scalogramă mai apropiată de

cea ideală (tab.4). Pentru a face permutările este necesar să facem mai multe încercări, de

aceea tehnica se şi numeşte „a tatonării”.

33

Tab. 4. Matricea/ scalogramă finală

Itemii Subiecţi 1-1 4 3 2 5 6 Scorul subiecţilor

6 1 0 0 0 0 0 1 7 1 0 0 0 0 0 1 4 1 1 1 0 0 0 3 5 1 1 0 0 1 0 3 2 1 1 1 1 0 0 4 3 1 1 1 1 1 0 5 1 1 1 1 1 1 1 6 IP 6/7 5/7 4/7 3/7 3/7 1/7

După obţinerea celei mai bune ierarhii posibile în stadiul de pilotare, se calculează

coeficientul de reproductibilitate /indicele Green(CR) al scalei Guttman, folosind formula:

Cr= 1-(n*C(01)/ nk - (n*C(0011)/ nk

In formulă, n este numărul de participanţi, k- numărul de itemi, n*C(10) – numărul de

combinări <01> pe linie, iar n*C(1100) - – numărul de combinări <0011> pe linie. Dacă acest

coeficient este mai mare decât 0,85 scala este acceptabilă, se poate folosi, iar dacă este mai mic

de 0,85, atunci scala este respinsă. Uneori, scala se poate ameliora prin renunţare la itemii cu

multe erori, alteori este necesară construirea altei scale, iar în unele cazuri trebuie să alegem alt

tip de scală (Zörgö & Radu, 1979).

APLICAŢII Pornind de la itemii: 1. Găseşti că este necesar să ai faci parte dintr-un partid politic? ………………………………………………… 6. Renunţi la o investiţie dedicată familiei pentru a finanţa partidul cu care simpatizezi/ din care faci parte? 7……………………………………. Identificaţi alţii 6 şi ordonaţii ierarhic pe baza analizei logice. Confruntaţi itemii formulaţi de dvs. şi ierarhia pe care aţi stabilit-o cu ale altor doi colegi.

34

Amintim faptul că scorul/ cota unui participant este constituită de itemul cu cea mai mare

valoare. Participanţii cu configuraţii 01 sau 0011 în răspunsuri sunt dificil de cotat. Scala

Guttman se aplică rapid, permite determinarea inconsistenţei răspunsurilor, a nesincerităţii, dar se

confecţionează mai greu.

În construcţia scalelor de atitudini, este utilă respectarea şi a altor condiţii.

• Excluderea itemilor care se referă la fapte/ cunoştinţe şi nu la opinii (item greşit: „Cinstea

este rară în această comunitate”, item corect „Munca este definitorie pentru om”);

• Itemii să se refere la prezent şi nu la trecut (item greşit: „Din copilărie ştiu că onestitatea este

o valoare socială”);

• Itemi sp fie scurţi, clar formulaţi.

• Itemii să acopere tot continuumul, de la puternic pozitiv la puternic negativ.

• Să evite dubla negaţie.

• Să nu se folosească termenii toţi, niciunul.

• Să nu folosească itemi la care toţi participanţii răspund DA. De exemplu: Este de dorit ca

impozitele să fie mici (A. Edwards, 1957).

Să ne reamintim...

Scala Guttman este alcătuită dintr-un set de enunţuri care se pot ordona astfel

încât orice subiect care a răspuns favorabil la enunţul n a răspuns favorabil şi

la enunţul n-0 şi la toate cele precedente. Construcţia scalei debutează prin

construcţia sau selectarea unor enunţuri care se ierarhizează pe baza analizei

logice şi se reordonează prin tatonare. Dacă indicele Green este mai mare de

0,85 scala se acceptă.

4. Scala Likert

Când construcţia unei scale Guttman este dificilă sau imposibilă, sunt preferate scalele

Likert, introduse de psihologul cu acelaşi nume, Rensis Likert (1903-1981). Scala Likert este

compusă din itemi care au ataşată o scala constituită din 3, 5, 7, 9 sau 4, 6 trepte dispuse pe un

continuum de la „acord puternic” la „dezacord puternic”, trecând prin zona indiferenţă.

35

Tab. 5. Item dintr-o scală Likert

Sunteti de părere ca băieţii să poarte cercei? Acord

puternic

Acord

slab

Neutru Dezacord

slab

Dezacord

puternic

Pentru a elabora o scala Likert:

• se aleg, din reviste, cărti, discursuri, interviuri sau se construiesc, enunţuri/ întrebări

caracteristice pentru o situaţie sau o familie de situaţii şi care conţin judecăţi de valoare.

• se selectează acele întrebările care acoperă tot continuum de la intens pozitiv/ favorabil, la

intens negativ/ nefavorabil.

• se ataşează fiecărui enunţ mai multe răspunsuri, gradate, de la acord total la dezacord total

(tab.5). Numărul de trepte poate fi 5, 7, 3 (acord/ ridicat, indecis/mediu, dezacord/slab) sau 4, 6.

Pentru aplicare, fiecare participant marchează treapta adecvată sieşi, la fiecare din

enunţurile ce compun instrumentul. Cota sau scorul global este dat de suma punctelor

corespunzătoarele treptelor marcate. Asupra oportunităţii cotei globale există discuţii

contradictorii deoarece ea însumează ranguri diferite; de exemplu, un scor de cinci poate să

rezulte din 4+1 sau din 3+2.

Când un instrument este alcătuit din mai mulţi itemi Likert, omogenitatea scalei trebuie

verificată cu grijă pentru ca toţi să vizeze aceeaşi atitudine. Scala Likert este foarte larg folosită,

fiind aplicabilă pentru domenii multidimensionale (liberalismul!), ceea ce nu este valabil pentru

scalele Guttman şi diferenţiatorul semantic Osgood. Formularea itemilor este mai apropiată de

forma discursului cotidian şi permite subiectului să se simtă mai confortabil decat la completarea

altor scale. Este însă mai puţin riguroasă.

Scalele de atitudini vizează răspunsul atitudinal sau opiniile respondenţilor care sunt

diferite de răspunsul comportamental şi pot introduce distorsiuni de interpretare şi predicţie.

Pentru confruntarea răspunsurilor date la itemii scalelor se folosesc mărturii ale subiecţilor, ale

altor observatori, măsura angajării participanţilor în activităţi corespondente, rezultatele efective

ale acestora în diverse activităţi ori aprecierile unui juriu.

36

Să ne reamintim...

Scala Likert este compusă din itemi care au ataşată o scală constituită din 3, 5,

7, 9 sau 4, 6 trepte dispuse pe un continuum de la „acord puternic” la

„dezacord puternic”, trecând prin zona indiferenţă. Cota sau scorul global este

dat de suma punctelor corespunzătoarele treptelor marcate.

Rezumat Atitudinile sociale constituie un sistem durabil de răspunsuri consistente,

favorabile sau nefavorabile, la anumiţi stimuli sociali. Ele formează un sistem

durabil de răspunsuri consistente la stimuli semnificativi social, reprezentând o

organizare relativ durabilă a sentimentelor, credinţelor şi tendinţelor comporta-

mentale faţă obiecte atitudinale: persoane, grupuri, evenimente. Atitudinile se

organizează pe orizontală şi pe verticală formând un sistem ierarhic, influenţând,

de regulă, comportamentele.

Atitudinile sociale nu sunt înnăscute, se achiziţionează pe baza experienţei unice

sau repetate, directe sau indirecte.

Cunoaşterea ştiinţifică a atitudinilor se poate face folosind mai multe metode:

observarea, măsurarea cu scalele de atitudini, cu diferenţiatorul semantic Osgood,

cu metode nonintruzive.

Scala Guttman este alcătuită dintr-un set de enunţuri care se pot ordona astfel încât

orice subiect care a răspuns favorabil la enunţul n a răspuns favorabil şi la enunţul

n-0 şi la toate cele precedente. Construcţia scalei debutează prin construcţia sau

selectarea unor enunţuri care se ierarhizează pe baza analizei logice şi apoi se

reordonează prin tatonare. Dacă indicele Green este mai mare de 0,85 scala se

acceptă.

Când nu este posibilă construcţia unei scale Guttman, se preferă Scala Likert, mai

uşor de confecţionat. Aceasta este compusă din itemi care au ataşată o scala

constituită din 3, 5, 7, 9 sau 4, 6 trepte dispuse pe un continuum de la „acord

puternic” la „dezacord puternic”, trecând prin zona indiferenţă. Cota sau scorul

global la o scală Likert este dat de suma punctelor corespunzătoarele treptelor

37

marcate de un participant, pe când la o scală Guttman este identic cu numărul de

ordine cel mai mare dintre numerele enunţurilor acceptate.

Scalele de atitudini vizează răspunsul atitudinal sau opiniile respondenţilor care

sunt diferite de răspunsul comportamental. Pentru a valida răspunsurile raportate

de participanţi, se folosesc mărturii ale subiecţilor, ale altor observatori, rezultatele

efective ale acestora în diverse activităţi ori aprecierile unui juriu.

Test de evaluare a cunoştinţelor Pornind de la itemii: 1. Găseşti că este necesar să ai faci parte dintr-un partid politic? ………………………………………………… 6. Renunţi la o investiţie dedicată familiei pentru a finanţa partidul cu care simpatizezi/ din care faci parte? identificaţi alţii 7 şi ordonaţi-i ierarhic pe baza analizei logice. Confruntaţi itemii aleşi şi ierarhia personală cu a altor doi colegi. În grup de 3 studenţi, construiţi o scală Guttman, pilotaţi-o cu ajutorul colegilor şi prezentaţi în grupul reunit forma ei finală.

38


SCALE DE MĂSURARE A ATITUDINILOR

Cuprins

1.Introducere ............................................................................................................................ 39

2.Obiective ............................................................................................................................... 39

3. Durata ................................................................................................................................... 39

4.Conţinuturi

1. Scala Bogardus ........................................................................................................... 40

2. Scala Thurstone .......................................................................................................... 43

3. Diferenţiatorul semantic Osgood................................................................................ 45

5.Rezumat................................................................................................................................. 47

6.Test de evaluare..................................................................................................................... 47

Introducere

Unitatea de învăţare descrie scalele clasice Bogardus, Thurstone, diferenţiatorul

semantic Osgood. La fiecare scală sunt prezentate modalităţile de elaborare,

aplicare şi prelucrare a răspunsurilor. Scala Bogardus, o scală ierarhică,

cumulativă, se confecţionează ca şi scala Guttman, prin tatonare, urmând aceeaşi

procedură.

Obiective

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:

• să confecţioneze o scală Bogardus;

• să aplice scalele Bogardus, Thurstone, diferenţiatorul semantic Osgood;

• să prelucreze răspunsurile obţinute cu scalele aplicate.


39

1. Scala Bogardus Scala Bogardus (1925, 1928) mai este numită şi scala distanţei sociale. Distanţa

socială este o metaforă care exprimă măsura relaţiilor sociale dintre grupuri. Scala a fost

inventată de Emory Bogardus (1882-1973) şi are următoarele caracteristici:

• priveşte probleme cruciale ale vieţii sociale;

• vizează o singură dimensiune a unei atitudini;

• pentru o categorie de persoane se obţine, de regulă acelaşi scor (Chelcea, 2005).

Tab. 1 Scală Bogardus

Grup etnic

Să se căsăto-rească cu

fiica/fiul meu

Să lucrăm în acelaşi

birou

Să fie vecin cu

mine

Să devină cetăţean al ţării mele

Să fie vizitator al ţării mele

Să fie exclus din ţara

mea

6 p 5p 4p 3p 2p 1p

Englez x

Negru x

Francez x

Chinez x

Rus x

Grec

Etc.

Pentru aplicarea scalei se construieşte instructajul, se tipăresc foile de răspuns şi se

aplică participanţilor. Instructajul solicită:

1. La fiecare dintre itemi, marcaţi conform primelor Dv. reacţii.

2. Înregistraţi reacţiile Dv. faţă de fiecare grup etnic ca grup. Nu înregistraţi reacţiile Dv.

faţă de cel mai bun sau cel mai rău dintre membrii grupului pe care le-aţi cunoscut. Gândiţi-

vă la imaginea pe care o aveţi despre întregul grup.

3. Puneţi o bifă, un X în casetele corespunzătoare fiecărui grup, conform sentimentele Dv.

Completarea acestor scale este uşoară, participanţii trebuie doar să marcheze un X în

celula ce corespunde opţiunii lor reale. Atenţie! dacă luăm ca model scala din caseta

40

„Exemple” atunci, a doua linie din tabel nu va apărea pe foaia de răspuns. Ea este

destinată doar celui care face prelucrarea răspunsurilor.

În prelucrarea răspunsurilor la scalele Bogardus, se pot calcula mai mulţi indici:

• indicele distanţei sociale (IDS) care este egal cu numărul posibilităţilor de contact social

cu persoanele aparţinând grupurilor listate;

• indicele contactelor sociale (ICS) care este egal cu numărul contactelor sociale acceptate

cu persoanele aparţinând altor grupuri.

Să presupunem că foaia de răspuns a unui participant are marcate celulele, care în tabel

sunt colorate gri (tab.1). La acest tip de scală, marcajul are semnificaţia că sunt acceptate şi

comportamentele situate la dreapta celulei colorate cu gri. Prin urmare, la prima poziţie,

indicele contactelor sociale este 5, la a doua 1, la treia – 4 ş.a.m.d. Complementar, Indicele

distantei sociale este egal cu numărul comportamentelor care indică o anumită intensitate a

atitudinii din care se scade Indicele contactelor sociale. Coloana „Să fie exclus din ţara mea”

indică polul negativ al atitudinii. Altfel spus, IDS este egal cu numărul contactelor respinse

(maximum 5=atitudine negativă), iar ICS este numărul posibilităţilor de contact marcate

(maximum 5 =atitudine pozitivă).

Tab. 2. Foaie de răspuns posibil, cu două coloane suplimentare necesare prelucrării

Grup etnic

Să se căsăto-rească cu fiica/ fiul meu

Să lucrăm în acelaşi birou

Să fie vecin cu mine


Să fie vizitator al ţării mele

Să fie exclus din ţara mea

Indicele distantei sociale

Indicele con-tactelor sociale

Englez x x x x x 0 5

Negru x 4 1

Francez x x x x 1 4

C h i n e z x x x 2 3

Rus x 5 0

La scala Bogardus se poate calcula şi un Indice calitativ, care este suma ponderilor

tuturor treptelor acceptate. Pentru calcularea lui este necesar să ne reamintim punctajele

pentru fiecare din treptele de intensitate a atitudinii investigate.

41

Exemple În tabelul 2, pentru grupul etnic „englez”, indicele calitativ este: 6+5+4+3+2=20, pentru “negru” este 2, pentru “francez” 5+4+3+2=14 s.a.m.d.

Tab. 3. Foaie de răspuns cu trei coloane suplimentare necesare prelucrării

Să se căsătorească cu fiica/ fiul meu

Să lucrăm în acelaşi birou

Să fie vecin cu mine


Să fie vizitator al ţării mele 2p

Să fie exclus din ţara mea

IndiceleDistantei Contactelor

Sociale Sociale

Indicele Indice calitativ

6p 5p 4p 3p 2p 1p

Englez x x x x x 0 5 20

Negru x 4 1 2

Francez x x x x 1 4 14

Chinez x x x 2 3 9

Rus x 5 0 1

Scala Bogardus şi foloseşte şi azi în toată lumea, dar grupurile faţă de care se

investighează atitudinile s-au diversificat mult. De pildă, se pot studia atitudinile unor grupuri

faţă de homosexuali sau faţă de heterosexuali, faţă de persoanele infestate cu HIV, faţă de

consumatorii de droguri.

În România, această scală a fost folosită în 1992, de către sociologul Septimiu Chelcea

cu referire la etniile din ţară, iar itemii au fost adaptaţi contextului. Au participat la cercetare

1024 de români, iar rezultatele au arătat că atitudinile cele mai intens pozitive erau faţă de

etnicii germani. În ordine descrescătoare, se înscriau armenii, bulgarii, sârbii, evreii,

maghiarii, ucrainenii, ruşii, turcii, tătarii. Atitudinile faţă de grupul „romi” erau negative la

acea dată (Chelcea, 2005).

Scala Bogardus se construieşte ca şi scala Guttman, respectând aceiaşi paşi şi aceleaşi

condiţii. În principiu, se ierarhizează comportamentele ce exprimă intensităţi diferite ale

atitudinii.

42

Să ne reamintim...

Scala Bogardus sau scala distanţei sociale vizează o singură dimensiune a unei

atitudini. Este o scală ierarhică şi se construieşte în acelaşi mod ca şi scala

Gutman. Se poate calcula Indicele distanţei sociale (IDS), Indicele contactelor

sociale (ICS) şi Indicele calitativ.

APLICAŢII Construiţi o scala Bogardus, pe bază de analiză logică. Apoi aplicaţi tehnicile de tatonare şi definitivaţi scala. Aplicaţi scala realizată de grupul dv. unui alt grup de colegi şi solicitaţi-le un feedback.

2. Scala Thurstone

Scala Thurstone (1928), creată de psihologul care i-a dat numele, este o scală care se

poate aplica unor obiecte atitudinale variate. Este mai dificil de construit decât scala Bogardus

şi scala Gutmann. Este construită pe asumpţia teoretică că opiniile/atitudinile se distribuie pe

un continuum de la foarte slab la foarte puternic, trecând prin 0. Se foloseşte pentru studierea

importanţei unor evenimente, acţiuni, valori, pentru a cunoaşte modul în care diverse grupuri

apreciază gravitatea unor fapte, delicte, reforme. Nu vom insista asupra ilustrării modului de

construcţie ci vom prezenta doar aplicarea şi utilizarea scalei.

Exemplu de scală Thurstone – varianta pentru participanţi

Alegeţi itemii cu care sunteţi de acord: 1. Psihologii ajută la înţelegerea problemelor umane. 2. Psihologii sunt oameni greu de acceptat. 3. O lume fără psihologi mi se pare plicticoasă. 4. Nu contest utilitatea muncii psihologilor, dar pentru mine nu sunt necesari. 5. Oamenii normali nu au nevoie de psihologi. 6. Orice om are nevoie de psihologi. …………………………………….. 60. Orice om este şi psiholog.

43

Pentru psiholog, scala are ataşat fiecărui enunţ un număr înscris în paranteze care

indică valoarea scalară a atitudinii corespunzătoare respectivului enunţ şi care utilizează

pentru calculul scorului. Valoarea scalară este cunoscută doar de către cercetător/ psiholog şi

nu este cunoscută, nici măcar bănuită de către participanţi. Semnificaţia valorii scalare o vom

înţelege mai bine, analizând modul în care se construieşte o astfel de scală.

• se selectează din diverse documente sau se elaborează un număr de itemi (de ordinul

zecilor) care privesc atitudinea populaţiei studiate faţă de obiectul atitudinal (ex. activitatea

psihologului, tradiţie, rezistenţa anticomunistă, apartenenţa la structurile securităţii);

• se consideră că itemii formează un continuum de la puternic favorabil la puternic

nefavorabil; ex. aprecierea muncii psihologului este o atitudine favorabilă;

• un grup de experţi grupează toţi itemii primiţi în 11 categorii, pe care le ordonează

crescător ca intensitate (de la 1 la 11);

• fiecare item primeşte valoarea scalară ce este media scorurilor acordate de către toţi

experţii;

• toţi itemii dintr-o categorie au acelaşi scor 1, 2 ….sau 11.

Exemplu de scală Thurstone – varianta pentru psiholog

1. Psihologii ajută la înţelegerea problemelor umane. (8,25) 2. Psihologii sunt oameni greu de acceptat. (0,50) 3. O lume fără psihologi mi se pare plicticoasă. (10,25) 4. Nu contest utilitatea muncii psihologilor, dar pentru mine nu sunt necesari. (4,25) 5. Oamenii normali nu au nevoie de psihologi. (0,75) 6. Orice om are nevoie de psihologi. (3,90) …………………………………….. 60. Orice om este şi psiholog. (0,20)

Plasarea aceloraşi itemi în aceeaşi categorie nu este unanimă, între experţi apar adesea

neconcordanţe. Pentru a trata nepotrivirile dintre experţi se elimină itemii care atrag

dezacorduri mari, care sunt plasaţi de experţi diferiţi în clase diferite şi se reţin enunţurile

modale pentru fiecare treaptă.

44

Aplicarea scalei este simplă. Se înmânează participanţilor câte o foaie pe care sunt

listate toate enunţurile, într-o ordine aleatore. Fiecare participant este invitat să marcheze

enunţurile cu care este de acord. Cota unui respondent este suma valorilor scalare ale

itemilor cu care este de acord.

Scala Thurstone este riguroasă, dar greu de confecţionat. Presupune multă muncă

anterioară pentru colectarea enunţurilor prin alte metode (interviu, studiul revistelor, cărţilor

etc.), pentru ponderarea enunţurilor de către experţi, care se face în mai multe runde. Experţii-

evaluatori pot distorsiona ordonarea enunţurilor în funcţie de atitudinile lor, în plus, este

posibil ca opiniile exprimate în enunţuri să nu se distribuie, în mod real, la intervale egale.

Să ne reamintim...

Scala Thorstone foloseşte studierea importanţei unor evenimente,

acţiuni, valori, pentru a cunoaşte modul în care diverse grupuri apreciază

gravitatea unor fapte, delicte, reforme. Cota unui respondent este suma valorilor

scalare ale itemilor cu care este de acord.

Este o scală riguroasă, aplicarea este simplă, dar confecţionarea instrumentului

este laborioasă.

3. Diferenţiatorul semantic Osgood

Diferenţiatorul semantic Osgood (1964), numit după cel care l-a introdus, Charles E.

Osgood este un instrument care se foloseşte pentru evaluarea unui concept, eveniment,

comportament, cuvânt. Prin palicare se obţine de la fiecare participant, haloul afectiv al

conceptului, evenimentului, comportamentului, cuvântului investigat. Pe baza profilului

individual se obţin profiluri de grup prin alegerea treptelor/ scorurilor modale. Autorul a

folosit acest instrument pentru a studia atitudinile publicului faţă programele din mass-media,

în 1957. În alte studii obiectele atitudinale au fost organizaţiile, unele ocupaţii, grupurile

minoritare.

Exemple de concepte cu halou semantic pozitiv: familie, succes, doctor,

fericire, biserică, încredere, frumuseţe.

Exemple de concepte cu halou semantic negativ: duşman, divorţ, greşeală, ură.

45

Asumpţia teoretică fundamentală a instrumentului este că fiecare cuvânt, concept,

eveniment are un sens, o semnificaţie conceptuală, “obiectivă” , aproape universală (sensul

denotativ) şi o rezonanţă afectivă, singulară, subiectivă, specifică unui individ (sensul

conotativ) ce corespunde unei atitudini.

Exemplu de item din diferenţiatorul Osgood 1. Reforma educaţiei este:

(+3) Puternică……… 0…………….Slabă (-3)

(+3) Bună ………… 0…………… .Rea (-3)

(+3) Fierbinte……… 0……………. Rece (-3)

(+3) Plăcută………… 0………….Neplăcută(-3)

Se poate utiliza pentru adulţi şi copii. Folosind o grilă de evaluare tip Osgood, se

înlătură tendinţele de dezirabilitate socială (Vezi UI 13!), participantul nu este chestionat

direct, ci prin haloul subiectiv. În contextele sociale, constituirea haloului semantic al unui

cuvânt, eveniment, comportament urmează o lege de maximum: creşte până la un punct critic

(rezonanţă maximă), apoi scade (rezonanţă minimă, saturaţie).

Evaluarea este realizată cu perechi de adjective, aflate în contrast: puternic-slab,

plăcut-neplăcut, fericit-nefericit etc. În construcţia diferenţiatorului semantic Osgood, sunt

obligatorii factorii care se referă la:

• evaluare (bun-rău, plăcut - neplăcut);

• tărie/forţă (puternic-slab, greu-uşor);

• activitate (lent-rapid, mobil-inert).

În funcţie de obiectul atitudinal vizat, se aleg perechi de adjective adecvate: pentru

unele evenimente se preferă perechea calm –agitat, pentru altele calm –excitabil, pentru altele

calm-vesel. Pentru a identifica atitudinile grupului studiat, se trec în tabele-sinteză treptele

alese de către fiecare participant şi se alege treapta modală pentru eşantionul studiat. Pentru

prelucrarea datelor, se construieşte câte un tabel sinteză pentru fiecare grup de adjective.

46

Să ne reamintim...

Diferenţiatorul semantic Osgood este un instrument care se foloseşte pentru

evaluarea unui concept, eveniment, comportament, cuvânt pentru care se obţine

de la fiecare participant, haloul afectiv. Se poate folosi la adulţi şi copii.

În construcţia diferenţiatorului semantic Osgood, sunt obligatorii factorii care

se referă la: evaluare, tărie/forţă şi activitate. Este deosebit de util contracarând

dezirabilitatea socială.

Rezumat

Scala Bogardus sau scala distanţei sociale vizează o singură dimensiune a unei

atitudini. Este o scală ierarhică şi se construieşte în acelaşi mod ca şi scala

Guttman. Se poate calcula Indicele distanţei sociale (IDS), Indicele contactelor

sociale (ICS) şi Indicele calitativ.

Diferenţiatorul semantic Osgood este un instrument care se foloseşte pentru

evaluarea unui concept, eveniment, comportament, cuvânt pentru care se obţine

de la fiecare participant, haloul afectiv. În construcţia diferenţiatorului semantic

Osgood, sunt obligatorii factorii care se referă la: evaluare, tărie/forţă şi

activitate. Prin modul de construcţie ingenios, contracarează dezirabilitatea

socială, fiind deosebit de util.

Scalele Guttman şi Thurstone se aplică singure, ca instrumente autonome, dar

nu ca părţi ale unor chestionare.


1. Construiţi în grupuri de 3 studenţi, pe baza modelului din unitatea de

învăţare, o scală Bogardus pentru un grup social, la alegere.

2. Analizaţi avantajele şi inconvenientele scalei construite.

47


SCHIMBAREA ATITUDINILOR

Cuprins 1. Introducere ........................................................................................................................... 48

2. Obiective .............................................................................................................................. 48

3. Durata .................................................................................................................................. 49

4. Conţinuturi

1. Tipuri de experimente pentru schimbarea atitudinilor............................................... 49

2. Mecanismul de schimbare a atitudinii........................................................................ 53

3. Factorii schimbării atitudinii...................................................................................... 54

4. Rezistenţa la persuasiune............................................................................................ 59

5. Probleme ale schimbării atitudinilor.......................................................................... 60

5. Rezumat................................................................................................................................ 60

6. Test de evaluare.................................................................................................................... 61

7. Test de autoevaluare............................................................................................................. 62

Introducere

Unitatea de învăţare abordează una din problemele sociale majore - schimbarea

atitudinilor. Schimbarea atitudinilor se face prin mesaj persuasiv, prin auto-

persuadare sau prin manipulare. Tema pune numeroase probleme de ordin etic şi

ştiinţific. Sunt prezentate modele experimentale de schimbare a atitudinilor prin

mesaj persuasiv ca şi factorii de care depinde schimbarea: sursa, mesajul şi ţinta.

Rezistenţa la persuasiune se poate creşte după modelul vaccinului şi al dopajului.

In această unitate de învăţare sunt valorificate cunoştinţe privind măsurarea ati-

tudinilor.

Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: - să explice cele două variante experimentale de schimbare a atitudinii; - să interpreteze 2-3 experimente focalizate pe schimbarea atitudinilor; - să analizeze impactul caracteristicilor sursei, mesajului şi ţintei asupra modifi-cării atitudinilor.

48


1. Tipuri de experimente pentru schimbarea atitudinilor Cercetările asupra schimbării atitudinilor sunt focalizate pe schimbările la nivelul ati-

tudinilor sau al comportamentului, produse în timpul comunicării persuasive şi al a manipulă-

rii. Pentru schimbarea atitudinilor se folosesc în psihologia socială mai multe metode, din care

vom analiza schimbarea prin mesaj persuasiv. În înţelegerea schimbării atitudinilor prin me-

saj persuasiv, vom porni de la schema clasică a comunicării ce conţine elementele sursa/ emi-

ţătorul, mesajul şi receptorul sau destinatorul (fig.1).

Fig. 1. Schema comunicării

1.1. Schema experimentală clasică „test –retest”

Pe modelul schemei de mai sus, sunt construite intervenţiile clasice experimentale

pentru schimbarea atitudinilor (fig.2). Presupunem că există o problemă, de exemplu atitudi-

nile nefavorabile ale grupului părinţilor faţă de reforma educaţiei, reformă care este însă

apreciată de specialişti ca absolut necesară. În legătură cu această problemă, subiecţii pot da

mai multe răspunsuri, aflate în legătură cu atitudinea lor faţă de reforma educaţiei. O persoană

(AP), expert în domeniu, construieşte un mesaj persuasiv care este destinat grupului ţintă al

părinţilor. Pentru a măsura schimbarea atitudinii părinţilor faţă de reforma educaţiei ca urmare

a mesajului primit, se diagnostichează atitudinile acestui grup faţă de reformă, înainte de apli-

Canal

MESAJUL RECEPTORUL SURSA Canal Canal

Cine vorbeşte? Cui vorbeşte? Ce spune?

49

carea mesajului persuasiv şi se obţine rezultatul R1. Se aplică (comunicare persuasivă) mesa-

jul persuasiv respectând anumite condiţii. La o săptămână de la aplicarea mesajului persuasiv,

se investighează din nou atitudinile grupului investigat al părinţilor şi se obţine rezultatul R2.

Se compară R1 cu R2 şi se obţine o diferenţă care indică eficacitatea mesajului persuasiv.

Schema experimentală test–retest are următoarele avantaje:

• se identifică exact ce s-a schimbat, prin compararea fiecărui răspuns al unui subiect la

pretest (R1) cu răspunsul la post test (R2);

• analiza datelor este uşoară;

• grupul îşi menţine celelalte caracteristici (este identic cu el însuşi).

Schemă experimentală clasică are însă şi dezavantaje:

• investigaţi după o perioadă destul de mică (o săptămână) participanţii pot declara doar o

schimbare din complezenţă, care nu este reală, ghicind ceea ce urmăreşte experimentatorul;

• ei îşi pot menţine răspunsul iniţial în declaraţii, deşi atitudinea s-a schimbat, pentru că se

tem că vor fi bănuiţi de inconsecvenţă;

• poate exista o contaminare între răspunsurile din pretest (R1) şi post test (R2).

Problema

Mesajul A P

Subiectul-ţinta R 1

R 2 Comunicare persuasivă Altă persoană

(AP)

Fig.2. Schema test–retest de schimbare a atitudinilor

1.2. Schema modificată

Pentru a diminua dezavantajele schemei clasice, s-a propus o schemă modificată care

nu este nici ea infailibilă, dar este preferată în anumite condiţii (fig. 3). În această nouă sche-

mă, scala de atitudine nu mai este aplicată iniţial grupului-ţintă/ experimental ci unui grup

50

echivalent cu acesta. Două grupuri sunt echivalente dacă au atribute, sociale şi personale,

identice sau foarte apropiate (vârstă, gen, nivel de studii, aspiraţii, venituri, ocupaţii etc.).

Grupului ţintă i se aplică mesajul persuasiv şi după mesaj, aceeaşi scală de atitudini care s-a

aplicat grupului de control (fig. 3). Şi varianta experimentală modificată are avantaje şi dez-

avantaje (tab.1).

Grupul experimental

Grupul de control

Altă persoană (AP)

Subiectul - ţintă R 1

Mesajul A P

Comunicare persuasivă

R 2

Problema

Fig. 3. Variantă experimentală de schimbare a atitudinilor

Tab. 1. Avantaje şi inconveniente ale variantei experimentale modificate

Avantaje ale schemei modificate Dezavantaje ale schemei modificate

Se elimină complezenţa şi teama de inconsecvenţă Se pot folosi mai multe grupuri variind factorii gen, vârstă, reşedinţă rezultate şcolare etc.) În acest ultim caz, se pot construi pla-nuri experimentale complexe

Grupurile pot să nu fie echivalente Rezultatele se referă la tendinţele celor 2 grupuri şi nu cu exactitate la schimbările produse de co-municarea persuasivă. Nu se identifică exact ceea ce s-a schimbat.

51

Exemple – schema clasică O intervenţie clasică asupra unei clase de elevi (grup-experimental) care res-pinge un subgrup format din copiii infectaţi HIV va folosi procedura: • se măsoară atitudinea clasei a V-a cu o scală Bogardus şi se obţine R1; • se aplică un mesaj persuasiv; • se aplică din nou scala Bogardus (aceeaşi scală!) aceleiaşi clase a V-a A şi se obţine R2; • se compară R1 cu R2 şi se obţine gradul în care s-a schimbat atitudinea ele-vilor faţă de copiii cu HIV în urma comunicării persuasive.

Exemple – schema modificată O intervenţie modificată asupra unei clase de elevi care respinge un subgrup format din copii infectaţi HIV va folosi următoarea procedură: • se aplică un mesaj persuasiv clasei a V-a A (grupul experimental); • se măsoară atitudinea clasei a V-a A, după comunicare persuasivă cu o sca-lă Bogardus şi se obţine R2 ; • se măsoară atitudinea clasei a V-a B ((grupul de control), căreia nu i s-a aplicat mesajul persuasiv, cu aceeaşi scală Bogardus, şi se obţine R1; • se compară R1 (atitudinea grupului de control) cu R2 (atitudinea grupului experimental după comunicarea persuasivă) şi se obţine tendinţa de schimbare a atitudinii elevilor faţă de copiii cu HIV.

Să ne reamintim...

Schimbarea atitudinilor prin mesaj persuasiv foloseşte schema comunicării. Există

două variante experimentale:

- o variantă clasică, unde aceluiaşi grup i se aplică un instrument pentru măsura-

rea iniţială a atitudinii (pretestul), mesajul persuasiv şi apoi, din nou, acelaşi in-

strument (posttestul);

- o variantă modificată, unde mesajul persuasiv şi post-testul se aplică unui grup,

iar pretestul se aplică altui grup, presupus ca echivalent cu primul.

Ambele variante au avantaje şi dezavantaje, dar se foloseşte mai frecvent varianta

modificată. Pentru a identifica schimbări în comportament, schimbări ce depăşesc

atitudinile propriu-zise, se pot utiliza alte întrebări, probe.

52

APLICAŢII

Proiectaţi un experiment de schimbare a atitudinii prin mesaj persuasiv, la un

grup la alegere. Precizaţi:

- atitudinea pe care doriţi să o schimbaţi;

- tipul scalei;

- procedura.

Analizaţi avantajele şi dezavantajele experimentului proiectat de Dv. 2. Mecanismul de schimbare a atitudinii

2.1. Etapele schimbării

Schimbarea constă dintr-o serie de etape succesive care se condiţionează una pe alta:

1. începe cu receptarea mesajului, care presupune din partea destinatarului / a ţintei, atenţie,

înţelegere şi acceptare; dacă mesajul nu este auzit sau nu este înţeles sau acceptat, atunci nu

apare nici un efect la nivelul atitudinilor acestuia sau /şi a comportamentelor lui. 2. mesajul recepţionat trebuie reţinut de către ţintă; 3. ţintă îşi schimbă comportamentul ca urmare a mesajului recepţionat şi memorat (Mc

Guire, 1969, după Moscovici, 1994).

1.Atenţie

2.Înţelegere

3. Acceptare

E. cognitivă a con-cluziei mesajului E. afectivă a con-secinţelor acordului/

Receptarea mesajului EVALUARE

4. Retenţie

dezacordului cu sursa

5. Acţiune Mc Guire, 1969 Cialdini, 1981, Janis, 1959

Fig. 4. Procesul de schimbare a atitudinii din două perspective diferite

53

Cele mai multe experimente nu depăşesc faza de acceptare a mesajului ce se poate ex-

prima în declaraţii privind atitudinile personale. Alte interpretări (Cialdini, 1981, Janis, 1959)

consideră explicaţia descrisă mai sus ca insuficientă şi adaugă un proces nou „evaluarea” care

intervine între înţelegerea mesajului şi acceptarea acestuia (fig. 4). În accepţiunea lui Cialdini,

evaluarea poate fi o evaluare predominant cognitivă care se aplică concluziei mesajului, anali-

zând argumentele prin care este susţinută şi alta predominant afectivă, focalizată pe consecin-

ţele agreabile sau dezagreabile ale acordului sau dezacordului cu respectivul mesaj.

3. Factorii schimbării atitudinii Factorii schimbării atitudinii rezultă, de asemenea, din schema comunicării. Ei sunt

dependenţi de caracteristici ale sursei, mesajului şi receptorului. Caracteristicile acestor trei

categorii de factori au fost variate în experimente, obţinându-se concluzii valoroase pentru

practica socială.

3.1. Sursa

Sursa mesajului nu este întotdeauna persoana care vorbeşte. Sursa poate fi absentă,

poate să nu fie reală. Sursele sunt identificate prin nume, când sunt foarte cunoscute datorită

expertizei lor, pot fi doar persoane slab individualizate (un medic, un om politic), sau pot fi

grupuri (grupul studenţilor de la muzică, grupul luptătorilor anticomunişti) sau loturi întâm-

plătoare (56% dintre profesorii din preuniversitar).

Caracteristicile cele mai importante ale sursei sunt credibilitatea şi competenţa. Expe-

rimentele au identificat unele consecinţe ale caracteristicilor sursei asupra atitudinilor eşantio-

nului ţintă, descrise în sinteză mai jos.

1. Mesajul care provine de la o sursă privită ca superioară relativ la gradul de instruire,

inteligenţă sau reuşită profesională, statut social este mai eficace. Acest adevăr trebuie relati-

vizat în funcţie de caracteristici ale receptorului: dacă receptorul are o poziţie fermă, este po-

sibil ca el să nu-şi schimbe atitudinea nici la un mesaj furnizat de o sursă competentă.

2. Mesajul care aparţine unei surse care pare obiectivă, dezinteresată şi care nu pare a

avea intenţia de a manipula sau înşela este mai eficace. O sursă este percepută ca dezinteresa-

tă când nu pare motivată de interese personale sau chiar pledează împotriva propriilor intere-

se. Când o sursă este suspectată că vrea să persuadeze, apare fenomenul de reactanţă – res-

pingerea unui mesaj la care se presupune intenţia de a persuada. Şi această afirmaţie trebuie

54

relativizată: sursele atractive care declară că vor să convingă sunt crezute, mai mult decât cele

neatractive.

Exemple

Următorul experiment sugerează că impactul unui mesaj atribuit unei surse competente este mai mare decât atribuit unei surse mai puţin competente. Mesajul se referă la oportunitatea de a construi submarine atomice. Acest me-saj este atribui în grupul G1 lui R. Oppenheimer, iar în G.2 mesajul este atribu-it unui ziarist. Rezultatele arată că grupul G1 participanţii şi-au schimbat atitudinea în propor-ţie de aproape 90%, pe când G2 doar în proporţie 21%.

Atractivitatea sursei

1. Mesajul atribuit unei surse atractive este acceptat mai uşor decât cel atribuit unei

surse lipsite de atractivitate. Aceste variaţii se datorează orientării preferenţiale diferite a re-

ceptorului. Receptorii pot fi orientaţi spre sursă sau spre mesaj: la primii este mai puternică

nevoia de afiliere, sunt atraşi de sursă, la al doilea grup este mai puternică nevoia de reuşită, ei

apreciază competenţa sursei.

3.2. Mesajul În comunicarea persuasivă, mesajul este verbal, este orientat în sens unic, de la sursă

la ţintă (receptorul nu îşi exprimă opinia, nu se apără, nu contrargumentează deschis). Mesajul

este unul argumentat, concluzia fiind susţinută prin probe, dovezi. Sunt excluse din acest mo-

del al schimbării atitudinilor prin mesaj persuasiv, discuţiile de grup ca şi situaţiile în care

ţinta este doar informată fără ca mesajul să conţină argumente. Mesajul schimbă atitudinile

prin conţinutul lui sau prin forma ce i s-a dat (Moscovici, 2004).

1. Mesajele cu argumentare unilaterală sunt mesaje care prezintă doar argumente

„pro” sau doar argumente „contra”. Aceste mesaje sunt eficace pentru persoanele ţintă care au

un nivel de instruire modest. Mesajele cu argumentare bilaterală au un impact mai mare asu-

pra receptorilor mai instruiţi. Pentru aceştia din urmă, un mesaj unilateral pare a aparţine unei

surse mai puţin demne de încredere, mai puţin obiective, dornică să-şi impună punctul de ve-

dere.

55

2. Mesaje cu concluzie implicită sau explicită. Ţintele mai inteligente, mai instruite

sunt convinse mai uşor de un mesaj cu concluzie implicită, receptorii mai puţin inteligenţi,

mai puţin instruiţi se lasă convinşi de un mesaj cu concluzie explicită. Şi aceştia din urmă pot

fi persuadaţi de o concluzie implicită dacă sunt foarte motivaţi sau dacă li se oferă un timp

mai lung între ascultarea mesajului şi investigarea atitudinii, necesar pentru procesarea infor-

maţiei.

3. Într-un mesaj bilateral, se reţin mai bine argumentele prezentate primele, dacă pro-

blema socială vizată este complexă, controversată şi interesează receptorul (efectul de

primacitate). Dacă problema este mai simplă, evidentă, de interes mediu, se reţin mai bine

argumentele prezentate la finalul mesajului (efectul de recenţă).

4. Şi conţinutul mesajului influenţează comunicarea persuasivă. Într-un mesaj se poate

face apel la trei tipuri de argumente: 1. argumente care fac apel la emoţii, la sentimente, la

nevoia de a accepta poziţia sursei; 2. argumente care rezultă din autoritatea sursei, a unei

norme, a cifrelor; 3. argumente care invocă raţiunea, logica. În ultimele două cazuri, nu este

necesară o demonstraţie completă fiindcă nu se reţin toate articulaţiile acesteia ci doar câteva

dovezi.

Apelul la frică este la nivelul simţului comun un element capabil să modifice atitudini-

le. Cercetările demonstrează însă contrariul. Influenţa mesajului care face apel la frica va creş-

te dacă argumentele sunt însoţite de soluţii.

Exemple – experiment privind impactul conţinutului mesajelor

Ipoteză: persuadarea privind necesitatea folosirii pastei de dinţi are efecte vari-

ate în funcţie de conţinutul mesajului.

La grupul 1, mesajul a evidenţiat maladiile grave, durerile care pot să apară în

absenţa unei igiene corespunzătoare a dinţilor; au fost prezentate diapozitive cu

imagini respingătoare, care pot trezi emoţii negative, puternice.

La grupul 2, s-a pus un accent moderat pe maladii. Imaginile prezentate nu au

fost şocante, iar emoţiile negative au fost de intensitate medie.

La grupul 3, s-a prezentat rolul funcţional al dinţilor; emoţiile vizate au fost

pozitive, dar slabe.

Rezultate au arătat că:

• fiecare mesaj a produs emoţia vizată;

56

• schimbarea atitudinii, după o săptămână de la aplicarea mesajului a fost mai

puternic la G3- 36%, urmat de G2- 22%, la grupul la care mesajul a fost marcat

de frică, schimbarea a fost cea mai redusă (G1 – 8%)

Acest experiment nu a vizat atitudinile declarate ale participanţii ci acţiu-

nile pe care ei le-au declarat (participanţii au fost întrebaţi dacă se spală pe dinţi).

Experimentele de acest tip au sugerat că se obţine uneori efectul contrar celui scontat,

dacă într-un mesaj care face apel la frică nu se propune nici un remediu (Rogers&Mawborn,

1976). Recomandările privind evitarea consecinţelor periculoase este util să fie plasate la în-

ceputul mesajului.

Apelul la frică are un impact mai puternic dacă sursa este credibilă sau dacă receptorul

are o stimă de sine înaltă. Mesajele cu apel moderat la frică sunt însă eficace la persoanele cu

stimă de sine joasă şi cu anxietate ridicată.

Impactul unui mesaj creşte dacă acesta este clar, este prezentat fluent, cu variaţii de

ton, sunt folosite analogii, metafore. Canalul pe care este transmis mesajul duce la variaţii ale

impactului: când sursa este atractivă, se prefera canalul video, iar când sursa este credibilă,

dar neatractivă fizic – se preferă canalul audio, scrisul.

APLICAŢII

Proiectaţi un experiment de schimbare a atitudinii folosind un mesaj persuasiv,

care să facă apel la frică. Precizaţi:

- atitudinea pe care doriţi să o schimbaţi

- tipul scalei

- procedura

Analizaţi avantajele şi dezavantajele experimentului proiectat de Dv.

3.3. Receptorul

Receptorul este grupul sau individul vizat de mesaj, cel care tratează informaţia şi ale

cărui atitudini se doresc a fi schimbate. Caracteristici ale receptorului ca influenţabilitatea,

genul, stima de sine, unele stări, dispoziţii temporare pot influenţa impactul mesajului.

57

1. Se pare că există grupuri de persoane care sunt mai influenţabile decât altele. Cei mai influ-

enţabili sunt copiii de 8-12 ani, iar nivelul de influenţă descreşte proporţional cu vârsta. Per-

soanele inteligente sunt mai slab influenţabile, iar femeile se pare că sunt totuşi mai influenţa-

bile decât bărbaţii.

2. Participanţii cu stimă de sine înaltă şi scăzută îşi modifică mai greu atitudinile faţă de cei cu

stimă de sine moderată. Când mesajul este simplu, cei cu stimă de sine înaltă sunt mai slab

persuadaţi decât la un mesaj complex.

3. Prevenirea receptorilor, avertizarea că vor primi un mesaj contrar opiniilor lor le măreşte

rezistenţa la persuasiune (reactanţă).

Exemple – experiment privind starea temporară a receptorului Ipoteza: Avertizarea ţintei că va primi un mesaj contrar opiniilor sale îi măreş-te rezistenţa la persuasiune. Procedură: Grupul experimental (GE) a fost avertizat că va asculta un mesaj care conţine idei opuse celor proprii, că trebuie să fie atenţi deoarece li se va solicita părerea la sfârşitul comunicării. Grupul de control (GC) a fost anunţat că o persoană va veni să le vorbească şi la final vor fi invitaţi să-şi spună părerea asupra însuşirilor de personalitate ale acesteia. Rezultate: 20% din GE şi-au schimbat opinia în direcţia mesajului; 43% din GC şi-au schimbat opinia în direcţia mesajului (după S. Moscovici et al., 1992)

Să ne reamintim...

Factorii schimbării atitudinii sunt sursa, mesajul şi receptorul. Caracteristicile

cele mai importante ale sursei sunt credibilitatea şi competenţa. Are impact mai

mare mesajul care provine de la o sursă instruită, inteligentă cu reuşită profe-

sională şi statut social mai înalt, atractivă fizic şi care pare obiectivă şi dezin-

teresată. Receptorii mai influenţabili, cu vârsta între 8-12 ani, cu stimă de sine

medie şi neavertizaţi că vor fi persuadaţi îşi schimbă mai uşor atitudinile. Mesa-

jele cu argumentare bilaterală, cu concluzie implicită sunt mai eficace pentru

58

persoanele instruite şi inteligente. Mesajele care fac apel la frică nu sunt efi-

cace. Dacă nu oferă un remediu, pot avea consecinţe contrare celor scontate.

Ca variante la persuasiune au fost propuse : jocul de rol, în care participanţii sunt invi-

taţi să susţină persoane, argumente contrare propriilor convingeri. Fenomenul este echivalent

cu o autopersuasiune. Un alt mijloc de schimbare a atitudinilor este manipularea, unul din

subiectele cele mai populare azi. Tehnicile cele mai cunoscute de manipulare sunt:

• piciorul în uşă (a cere puţin înainte de a cere mult);

• uşa în nas (a cere mult pentru a obţine puţin);

• amorsarea (ademenirea prin ascunderea unor inconveniente, prin avantaje fictive). Aceste

tehnici sunt descrise pe larg, într-un limbaj accesibil în lucrarea coordonată de Moscovici Psi-

hologia sociala a relaţiilor cu celalalt, tradusă în română în 1998.

APLICAŢII Citiţi capitolul despre manipulare din Moscovici Psihologia sociala a relaţii-

lor cu celalalt (pp.199-208) şi realizaţi descrierea unei tehnici de manipulare, la

alegere.

4. Rezistenţa la persuasiune La fel de importantă ca şi schimbarea atitudinii este rezistenţa la persuasiune. Două

modele au fost propuse pentru explicarea ei: teoria inoculării şi teoria dopării.

Teoria inoculării

McGuire&Papageorgios (1961) susţin că opiniilor şi atitudinilor li se poate aplica

principiul vaccinării antimicrobiene. Principiul vaccinării afirmă că atunci când indivizii sunt

supuşi la ameninţări slabe, vor rezista, ulterior, la încercări de persuadare puternice (Mc

Guire, 1961, în MOscovici, 1992).

Procedura este următoarea: prin ameninţări slabe se stimulează rezistenţa la persuasiu-

ne, prezentând treptat, atenuat argumentele, înainte de faza de atac. Această teorie susţine că

modul de prezentare a mesajului este important şi diferenţiază mai multe căi: citirea pasivă a

unui text care ajută receptorul să se apere; altă metodă este de a citi materialul persuasiv şi a

sublinia pasajele referitoare la argumentele prezentate în apărare. După citire şi subliniere,

59

posibila ţintă va redacta o schiţă a argumentelor. Ultima metodă este de a scrie argumente,

descoperite personal fără nici un ajutor.

Exemple A. Mesajul persuasiv „Consumaţi doar produse naturale” - Contrargument: Şi canabisul este un produs natural! B. Mesajul persuasiv „Un măr pe zi ţine doctorul departe”. Contrargument: Merele pot provoca probleme digestive.

Acest procedeu îi face pe subiecţi să devină conştienţi de vulnerabilitatea credinţelor

lor şi de necesitatea de a le apăra. Acei indivizii care au învăţat să se apere, să producă contra-

argumente puternice, sunt sensibilizaţi şi devin mai vigilenţi.

Teoria dopării

Teoria dopării susţine că a furniza posibilelor ţinte argumente ce se pot utiliza, în faza

de atac contra unui eventual mesaj persuasiv, le ajută să reziste.

5. Probleme ale schimbării atitudinii

Schimbarea atitudinilor, o problemă majoră, vitală pentru toate societăţile pune nume-

roase probleme ştiinţifice şi etice. Adevărurile prezentate anterior ca rezultate ale unor expe-

rimente sunt adevăruri obţinute în laborator. În laborator, schimbarea este facilă, pe teren ea

este mult mai dificilă. Pe teren, intervin numeroase condiţii care nu se pot controla, care se

combină, îngreunând intervenţiile educative sau politice. În plus, în laborator, se măsoară opi-

nii, iar acestea se schimbă mai uşor sau schimbarea se face doar la nivelul acceptării publice

sau al intenţiei de acţiune, care poate fi tot o acceptare publică a mesajului persuasiv. Acţiu-

nea, esenţială în contextul social real, pe tren, se măsoară foarte rar după experimente de per-

suasiune).

Rezumat Schimbarea atitudinilor prin mesaj persuasiv foloseşte schema comunicării.

Există două variante experimentale:

- o variantă clasică, unde aceluiaşi grup i se aplică un instrument pentru măsu-

60

rarea iniţială a atitudinii (pretestul), mesajul persuasiv şi apoi din nou acelaşi

instrument (posttestul);

- o variantă modificată, unde mesajul persuasiv şi posttestul se aplică unui

grup, iar pretestul se aplică unui grup presupus ca echivalent cu primul.

Factorii schimbării atitudinii sunt sursa, mesajul şi receptorul. Caracteristicile

cele mai importante ale sursei sunt credibilitatea şi competenţa. Are impact mai

mare mesajul care provine de la o sursă instruită, inteligentă cu reuşită profe-

sională şi statut social mai înalt, atractivă fizic şi care pare obiectivă şi

dezinteresată. Receptorii mai influenţabili, cu vârsta între 8-12 ani, cu stimă de

sine medie şi cei neavertizaţi că vor fi persuadaţi îşi schimbă mai uşor atitu-

dinile.

Mesajele cu argumentare bilaterală, cu concluzie implicită sunt mai eficace

pentru persoanele instruite şi inteligente. Mesajele care fac apel la frică nu sunt

eficace. Dacă nu oferă un remediu, ele pot avea consecinţe contrare celor scon-

tate. O modalitate alternativă de schimbare a atitudinilor este manipularea.

Tehnicile de manipulare cele mai cunoscute sunt piciorul în uşă, uşa în nas şi

amorsarea.

Opiniilor şi atitudinilor li se poate aplica principiul inoculării, al vaccinării

antimicrobiene care afirmă că atunci când indivizii sunt supuşi la ameninţări

slabe, vor rezista, ulterior, la încercări de persuadare puternice.

În laborator, schimbarea atitudinilor este facilă, pe teren ea este mult mai difici-

lă, deoarece intervin numeroase condiţii care nu se pot controla, care se combi-

nă îngreunând intervenţiile psihosociale.

Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Comparaţi schema test–retest cu schema modificată a schimbării atitudinii prin mesaj persuasiv.

2. Proiectaţi, în grup de 3 studenţi, un experiment de schimbare a atitudinii prin

mesaj persuasiv, la un grup la alegere, folosind una din variantele experimenta-

le descrise. După precizarea atitudinii vizate, descrieţi pe larg procedura.

3. Solicitaţi unui grup de colegi să analizeze avantajele şi dezavantajele expe-

rimentului proiectat de Dv. şi să vă evalueze prin puncte de la 1 la 100.

61

Test de autoevaluare Completaţi spaţiile goale cu termenii adecvaţi:

Există două variante de schimbare a atitudinilor prin mesaj 1……………

- varianta 2.…………….., unde aceluiaşi grup i se aplică iniţial o scală de

atitudini, se prezintă mesajul persuasiv şi apoi se aplică 3…………….. ;

- o variantă în care mesajul persuasiv şi 4. ……………. se aplică unui grup, iar pretestul se aplică 5………. grup. Are impact mare mesajul care provine de la o sursă 6. ………….. cu reuşită profesională şi statut social 7………………., atractivă fizic şi care pare 7. …………..şi dezinteresată.

Răspunsuri corecte la UI 4: 1. persuasiv; 2. test-retest; 3- aceeaşi scală; 4- posttestul; 5- altui; 6 instruită/ inteligentă; 7-mai înalt; 8- obiectivă.

62


STEREOTIPURI ŞI PREJUDECĂŢI

Cuprins

1. Introducere .................................................................................................................. 63

2. Obiective..................................................................................................................... 63

3. Durată.......................................................................................................................... 64

4. Conţinuturi

1. Definirea şi caracterizarea stereotipurilor ....................................................... 64

2. Forme de stereotipuri negative ......................................................................... 67

3. Alte forme de prejudecată ................................................................................. 71

5. Rezumat ...................................................................................................................... 72

6. Test de evaluare .......................................................................................................... 73

Introducere

Băieţii sunt foarte buni la tehnică, fetele la limbi străine, francezii sunt mai

emoţionali, suedezii mai eficienţi, tinerii mai competenţi decât cei mai în vârstă.

Auzim frecvent astfel de aprecieri. Sunt ele adevărate sau false, utile sau

dăunătoare? Putem inhiba astfel de gânduri când prin ele defavorizăm un grup

întreg? La aceste întrebări şi la altele, la fel de interesante din aceeaşi arie, vom

afla răspunsul studiind această lecţie.

Obiective

După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

• să definească, în formulări proprii, conceptele stereotip, prejudecată,

discriminare;

• să recunoască stereotipuri şi prejudecăţi în mediul social;

• să descrie cel puţin două teorii explicative ale stereotipurilor şi

prejudecăţilor.

63


ACTIVITATE DE DESCHIDERE A LECŢIEI

Indicaţi sub formă de procente, pentru fiecare etnie în parte, măsura în care posedă

caracteristicile:

• dominant (mândru, dornic de afirmare, uneori agresiv);

• empatic (prietenos, săritor, se pune în pielea altuia);

• eficient (harnic, bogat, savant);

• emoţional (bucuros de viaţă, religios, care pune mult suflet). Ţineţi seama de faptul ca pe

fiecare linie trebuie să totalizaţi 100.

Etnii Dominant Empatic Eficient Emotiv/pasional

Danezi

Englezi

Olandezi

Francezi

Italieni

Spanioli

Români

Un sondaj similar a fost realizat de Linssen şi Hagendoorn (1994) pe 277 de studenţi din

primele cinci ţări aflate în listă. Rezultatele obţinute au indicat existenţa polarizării: nordicii

mai eficienţi, sudicii mai emoţionali. Comparaţi răspunsurile dv. cu cele obţinute de Linssen şi

Hagendoorn. Ce constataţi?

1. Definirea şi caracterizarea stereotipurilor

Termenul “stereotip “ (din gr. stereos- rigid şi tupos- urmă) a fost utilizat iniţial pentru

a numi formele metalice care servesc la imprimarea clişeelor tipografice. In sensul utilizat în

64

psihologia socială, termenul stereotip apare la Walter Lippman (1922), în lucrarea Public

Opinion, unde este definit ca “imagine ce se află în mintea” oamenilor şi care îi ghidează,

asemenea unei hărţi.

1.1. Stereotipurile ca scheme sociale

Stereotipurile sunt elementele unei scheme sociale (în psihologia socială cognitivistă)

sau ale unei atitudini (în psihologia tradiţională). Ele sunt părţi ale structurii cogniţiei sociale a

fiecărui individ care experimentează şi învaţă şi care îi permite să ajungă mai rapid la judecăţi

despre oameni şi lucruri. Au mai fost definite ca ansamblu de convingeri împărtăşite faţă de

caracteristicile personale, de trăsăturile de personalitate şi de comportament, specifice unui grup

de persoane (Yzerbit şi Schadron, 1997, p. 98).

Stereotipul este considerat ca rezultat al categorizarii, proces cognitiv prin care se

construiesc clase de obiecte, procese pe baza însuşirilor similare. Indivizii folosesc categoriile

pentru a construi raţionamente şi a face predicţii asupra comportamentelor obiectelor întâlnite.

În acest mod se reduce informaţia redundantă şi oamenii se adaptează mai repede. Prin

categorizare se construiesc scheme ale claselor de obiecte, reprezentări, prototipuri şi concepte.

În cogniţia socială se folosesc preponderent prototipuri, scheme despre persoane, scheme

despre roluri, scenarii (scheme despre evenimente). Schemele sunt personale, dar pot să conţină

elemente similare pentru membrii unui grup, devenind sociale.

Exemple Folosind metoda listei de trăsături, Katz şi Braly (1933) au obţinut

următoarele scheme/ descrieri ale americanilor (albii) şi afro-americanilor: americanii erau văzuţi ca fiind muncitori, inteligenţi şi materialişti, în timp ce afro-americanii erau văzuţi ca fiind superstiţioşi, leneşi sau nepăsători.

1.2. Componente ale atitudinii

Ne amintim că Allport (1954) distingea trei componente ale atitudinii:

• cognitivă: se referă la un set de credinţe cu privire la obiectul vizat;

• afectivă: trăirile şi emoţiile legate de persoana sau obiectul sau persoana dată;

65

• conativă: intenţiile pentru o comportare particulară fată de persoană sau un obiect.

În ce priveşte, atitudinile intergrupuri, componenta cognitivă corespunde stereotipului, cea

afectivă – prejudecăţii şi cea conativă – discriminării.

Caracteristici ale stereotipurilor:

• oamenii sunt dispuşi să caracterizeze imediat vaste grupuri umane în termenii unor

atribute comune, brute;

• stereotipurile nu sunt în mod necesar imprecise sau eronate; ele servesc pentru formarea

unui simţ al relaţiilor intergrupale particulare;

• stereotipurile sunt achiziţionate la o vârstă fragedă, adeseori înainte ca individul să aibă

vreo cunoştinţă despre grupurile care sunt stereotipizate;

• stereotipurile se modifică în timp;

• modificarea stereotipurilor are loc, în general, ca răspuns la schimbările sociale, politice

sau economice mai ample;

• stereotipurile devin mai pronunţate, mai ostile atunci când între grupuri apar tensiuni

sociale şi conflicte şi atunci ele sunt dificil de modificat (Hogg &Vaughan, 1995, apud T.

Malim, 2003).

Stereotipurile pot fi pozitive şi negative, deşi percepţia lor cotidiană este preponderent

negativă. În plus, ele sunt complementare: stereotipul negativ faţă de un grup (out-group-ul) este

însoţit de cel pozitiv faţă de alt grup (in group-ul). Percepţia preponderent negativă a

stereotipurilor este rezultat al pregnanţei relaţiilor conflictuale, care conduc la un stereotip

universal: al relaţiilor intergrupale ca relaţii conflictuale (T. Malim, 2003). Majoritatea

cercetătorilor consideră că stereotipul, privit ca expresie a personalităţii colective, este transmis

individului de către mediul social prin intermediul educaţiei (formale şi non-formale), al mass-

media, al cărţilor.

Să ne reamintim...

În funcţie de obiectul atitudinal, atitudinile pot fi atitudini sociale, atitudini

interpersonale (relaţii) şi atitudini intergrupuri. Atitudinile intergrupuri au o

componentă cognitivă (stereotipul), una afectivă (prejudecata) şi o dimensiune

comportamentală (discriminarea). Stereotipul şi prejudecata fac parte din

categoria reprezentărilor mentale complexe, numite scheme de grup.

Stereotipurile sunt un ansamblu de convingeri împărtăşite faţă de

66

caracteristicile personale, de trăsăturile de personalitate şi de comportamentele

specifice unui grup de persoane. Stereotipurile nu sunt în mod necesar

imprecise sau eronate, ele sunt achiziţionate la o vârstă fragedă, adeseori

înainte ca individul să aibă vreo cunoştinţă despre grupurile care sunt

stereotipizate. Stereotipurile se modifică în timp, ca răspuns la schimbările

sociale, politice sau economice mai ample.

2. Forme de stereotipuri negative

Cele mai frecvente manifestări specifice comportamentului influenţat de prejudecăţi sunt:

sexismul, rasismul şi ageismul. Ele se manifestă ostentativ, evident sau în forme subtile, mai

dificil de identificat şi mai greu de diminuat. Manifestările subtile ale prejudecăţilor sunt

rezultatul intervenţiilor de diminuare la nivel social, instituţional.

2.1. Sexismul

Noţiunea de sexism se referă la comportamentul — influenţat de prejudecată — faţă de

sexul individului, de cele mai multe ori prejudecăţi ale bărbaţilor faţă de femei. Opinia cea mai

răspândită este aceea că bărbaţii sunt mai competenţi şi mai independenţi, în timp ce femeile

sunt mai calde şi mai expresive (Broverman et al.,1972), Spence et al., 1974). Deaux (1985) a

adus dovezi transculturale că aceste stereotipuri sociale ale bărbaţilor şi femeilor se regăsesc la

majoritatea oamenilor din Europa, America de Nord şi Sud, zone ale Orientului Mijlociu şi

Australia. Formele cele mai cunoscute de sexism sunt faceism-ul, sexismul la nivel lingvistic,

atribuirea diferenţiată a succesului şi eşecului.

Faceism-ul

O faţetă a sexismului se leagă de diferitele niveluri ale atenţiei acordate, în special de

mass media, bărbaţilor şi femeilor. Archer et al. (1983) au observat că în prezentarea

bărbaţilor, prim-cadrul este centrat pe fizionomie, iar când sunt prezentate femeile, prim-

cadrul se centrează pe partea superioară a corpului. Este ca şi cum femeile sunt considerate în

special ca fiind obiecte decorative. Acest fenomen a fost denumit faceism.

67

Sexismul la nivel lingvistic

O formă mai subtilă de sexism a fost descrisă de Ng (1990), la nivelul limbajului: când se

fac referiri generale despre oameni, există tendinţa de utilizare a pronumelor masculine,

exprimarea pluralului pentru un grup în care există bărbaţi şi femei foloseşte forma de

masculin. “…limbajul sexist este foarte încetăţenit, ca şi cum umanitatea ar fi esenţialmente

masculină, iar a fi femeie este întrucâtva o anomalie ” susţine T. Malim (2003). Modul în

care se foloseşte limbajul este important, deoarece este vorba de limbajul prin care este

reprezentată lumea, iar limbajul influenţat de prejudecată reflectă gândirea dominată de

prejudecăţi.

Exemple Modelele de gândire cu privire la oameni sunt dificil de schimbat, dar

nu imposibil. O cerinţă pentru elaborarea manualelor şcolare constă în evitarea atitudinilor sexiste, la nivelul limbajului şi al imaginilor folosite de autori.

Atribuirea succesului şi eşecului

Atribuirea succesului sau eşecului la bărbaţi şi femei reprezintă o altă manifestare a

felului în care oamenii au fost programaţi în istorie să gândească: în sarcinile care în mod

tradiţional ar putea fi considerate ca masculine, succesul era atribuit în cea mai mare măsură

abilităţii sau efortului bărbaţilor. În cazul femeilor, succesul era atribuit norocului sau

faptului că sarcina era uşoară. De obicei, în cazul sarcinilor apreciate ca tipic feminine, nu

are loc această diferenţă de atribuire (Deaux şi Emswiller,1974).

Care este cauza acestei stări de lucruri? Două explicaţii au fost construite: teoria kernel

of truth („sâmburele de adevăr) şi teoria identităţii sociale. Teoria „sâmburele de adevăr”

susţine că există o doză de adevăr în sexism: bărbaţii şi femeile posedă într-adevăr

personalităţi diferite (McCauley şi Stitt, 1978). Anumite ocupaţii pentru care fe,eeile au fost

considerate ca fiind mai potrivite — secretariat, asistenţă medicală şi altele — au fost denumite

„munci de femei”. Ele ocupaţii mai puţin valorizate decât ocupaţiile deţinute de mai mulţi

bărbaţi decât de catre femei. Teoria identităţii sociale arată că indivizii sunt percepuţi de alţii

şi de ei înşişi într-un mod care le selectează rolurile şi comportamentul adecvat asociat acelor

roluri. Un studiu realizat de Lloyd şi Duveen (1992) asupra modalităţilor de categorizare a

rolului de gen în şcoli a identificat al elevi reprezentări ale roluri pentru băieţi şi ale roluri

68

pentru fete. Astfel comportamentul puternic, asertiv aparţine băieţilor, iar comportamentul

submisiv aparţine fetelor. Aceste scheme se construiesc din prima copilărie, începând cu

tipurile de jucării care se oferă fetelor şi băieţilor, aşteptările părinţilor şi recompensele

acordate. Grupurile de copii tind să fie de un sex sau altul, există jucării şi jocuri ale băieţilor şi

jucării şi jocuri ale fetelor şi scheme ale „comportamentului de băiat” şi ale „comportamentului

de fată”. Pentru a face referire la o fată ca la <un băieţoi> sau la un băiat că are comportament

de fată trebuie să se indice faptul că ei nu se comportă potrivit stereotipului rolului de gen.

Ceea ce este implicit în relaţiile interpersonale devine explicit în comportament.

Teoria identităţii sociale susţine că indivizii sunt percepuţi, nu doar de către ceilalţi ci

şi de ei înşişi, prin interiorizarea obligaţiilor, într-un mod care le selectează rolurile şi

comportamentul adecvat asociat acelor roluri.

2.2. Rasismul

Rasismul este o atitudine fundamentată cognitiv pe credinţa că rasele sunt inegale, că

diferenţele sociale şi culturale dintre rase, etnii se explică prin diferenţe biologice şi ereditare şi

pe baza acestor diferenţe, rasele şi popoarele pot fi ierarhizate de la superior la inferior. Astfel

de credinţe au fost la baza legitimităţii tendinţelor hegemonice ale rasei superioare şi ale

dorinţei de păstrare a idealului de puritate (G. Ferreol, 1995, 1998). De pildă, în Germania

nazistă, evreii, consideraţi ca rasă inferioară, au fost subiectul unor prejudecăţi şi

discriminări uriaşe, ce au culminat prin Holocaust.

În ţările occidentale, legile decretate împotriva discriminării au redus formele mai

stridente ale rasismului, dar formele subtile de rasism s-au menţinut şi sunt dificil de

eradicat. Pettigrew (1987) a examinat o modalitate foarte răspândită în care persistă rasismul

la cei care au făcut eforturi conştiente de a rezista acestuia.:

Exemple „Mulţi sudişti mi s-au confesat...că şi atunci când nu mai aveau prejudecăţi faţă

de negri, le era totuşi greu să dea mâna cu ei. Aceste sentimente sunt transmise

în familie prin învăţare încă din copilărie.” (Pettigrew, 1987, apud. T. Malim).

69

Fenomenul descris în casetă a fost denumit rasism simbolic (Kinder şi Sears, 1981)

sau rasism modern. Indivizii care au atitudini stabile, bazate pe teama rasială şi pe

stereotipuri, învăţă foarte devreme să-şi exprime aceste atitudini în modalităţi mai

acceptabile din punct de vedere social.

Se constată existenţa a două tipuri de rasism: rasismul dominativ – devalorizare

explicită, diminuarea drepturilor, excludere a unei rase din aria puterii etc. - condamnat de lege

şi rasismul simbolic / r. modern este subtil, neexprimat explicit, ascuns. Ultimul tip de rasism

este văzut ca un comportament regresiv: albii au sentimente pozitive, dar în situaţii de stress la

activează pe cele mai vechi, negative (teoria rasismului regresiv). Atitudinile rasiale simbolice

sunt mai dificil de măsurat decât rasismul ostentativ. Tehnicile utilizate pentru cunoaşterea

rasismului simbolic sunt tehnici nonintrusive, implicite: amorsajul, măsurarea timpului de

reacţie, modelul categoriilor lingvistice.

Exemple Gaertner şi McLaughlin (1983) au asociat adjective descriptive

pozitive şi negative cu etichete rasiale (de exemplu „negru” sau „alb”) şi le-

au cerut participanţilor să spună dacă ele se potrivesc. Ei au anticipat că

atunci când perechile de adjective reprezintă o atitudine prezentă la cei

chestionaţi, aceştia ar trebui să răspundă mai rapid decât dacă trăsătura nu

este asociată cu un grup rasial existent. S-a constatat o tendinţă de a

răspunde mai rapid pentru adjectivele pozitive asociate cu „alb” decât pentru

adjectivele negative. În mod asemănător, atunci când „negru” era asociat cu

adjective negative s-a constatat, de asemenea, o viteză mai mare a

răspunsului.

APLICAŢII

Analizaţi descrierea experimentului din caseta precedentă şi identificaţi

ipoteza, loturi posibile, procedura, rezultatele şi interpretarea acestora.

2.3. Ageismul

Înlocuirea familiei extinse cu familia nucleară a condus la valorizarea tinerilor din

aceste societăţi şi la devalorizarea celor bătrâni, la considerarea lor ca membri relativ fără

70

valoare şi putere în comunitate (Brewer et al., 1981). Acest fapt a condus la înmulţirea

stereotipurilor nefavorabile asociate cu persoanele în vârstă. Ageismul – ca prejudecată faţă de

persoanele bătrâne – debutează din ce în ce mai devreme, în competiţia pentru ocuparea

locurilor de muncă, a avea peste 40 de ani înseamnă a fi prea bătrân pentru anumite posturi.

Să ne reamintim...

Cele mai frecvente manifestări specifice comportamentului influenţat de

prejudecăţi sunt: sexismul, rasismul şi ageismul. Ele se manifestă ostentativ,

evident sau în forme subtile, mai dificil de identificat şi mai greu de diminuat.

APLICAŢII

Extrageţi de la mica publicitate 4-7 anunţuri care în care identificaţi

discriminarea persoanelor în vârstă.

3. Alte forme de prejudecată

Prejudecata constă în evaluarea membrilor unui grup pe baza imaginii stereotipe asupra

grupului respectiv, ce implică respingerea Celuilalt, considerat a fi membru al unui grup faţă de

care se manifestă sentimente negative. Prejudecata este puternic încărcată afectiv, însoţită de

emoţii şi sentimente negative faţă de persoanele din grupul-ţintă, nelinişte şi anxietate până la

revoltă şi dispreţ. Formele de prejudecată includ homosexualii şi oamenii cu diferite tipuri de

invalidităţi.

Prejudecăţile care vizează homosexualii pot fi recunoscute în refuzul ofiţerilor de

comandă din serviciile armatei de a permite celor care au fost identificaţi ca fiind homosexuali

să continue stagiul militar. Această prejudecată este contracarată recent în armata SUA.

Epidemia de HIV şi SIDA a atras atenţia asupra problemei homosexualilor, ceea ce a dus la

creşterea prejudecăţilor împotriva lor. Similar, s-au produs schimbări profunde în nivelul

prejudecăţilor împotriva oamenilor cu handicapuri de diferite forme. În trecut, aceştia erau

consideraţi ciudăţenii ale naturii, erau ascunşi ca un secret de familie.

71

Prejudecăţile şi discriminările ostentative împotriva indivizilor şi grupurilor sunt adeseori

ilegale, din acest motiv ele sunt înlocuite cu discriminarea subtilă. De exemplu, un proprietar

poate refuza un potenţial cumpărător văzând că este negru, sub pretextul că apartamentul este

deja vândut. Femeile sau mamele singure care nu pot găsi un loc de muncă flexibil, deoarece nu

au suficient timp să-l caute. Discriminarea pozitivă are loc atunci când se trece la inversarea

rezultatelor prejudecăţii.

Exemple Partidul Laburist a insistat pentru ocuparea locurilor din parlament de

către femei, pentru a contracara discriminările negative, fapt întâlnit şi la

recentele alegeri din România. Această situaţie poate avea un efect pozitiv,

constând în votarea mai multor femei. Dar s-a demonstrat că acest tip de

discriminare inversă poate avea şi efecte perverse (negative), mai ales asupra

aprecierii de sine. Astfel, femeile votate pe listele comune ar putea simţi că au

fost prea uşor votate, diminuându-şi respectul de sine (Fajardo, 1985).

Rezumat Atitudinile intergrupuri au o componentă cognitivă (stereotipul), una

afectivă (prejudecata) şi o dimensiune comportamentală (discriminarea).

Stereotipul şi prejudecata fac parte din categoria reprezentărilor mentale

complexe, numite scheme de grup.

Stereotipurile sunt convingeri împărtăşite faţă de caracteristicile personale şi de

comportament, specifice unui grup de persoane, nefiind în mod necesar

imprecise sau eronate. Ele sunt achiziţionate la o vârstă fragedă, adeseori

înainte ca individul să aibă vreo cunoştinţă despre grupurile care sunt

stereotipizate. Stereotipurile se modifică în timp, ca răspuns la schimbările

sociale, politice sau economice mai ample.

Cele mai frecvente manifestări specifice comportamentului influenţat de

prejudecăţi sunt sexismul, rasismul şi ageismul. Ele se manifestă ostentativ,

evident sau în forme subtile, mai dificil de identificat şi mai greu de diminuat.

72

Sexismul se referă la comportamentul — influenţat de prejudecată — faţă de

sexul individului, de cele mai multe ori prejudecăţi ale bărbaţilor faţă de femei

Formele cele mai cunoscute de sexism sunt faceism-ul, sexismul la nivel

lingvistic, atribuirea diferenţiată a succesului şi eşecului. Ageismul constă în

devalorizarea celor bătrâni, la considerarea lor ca membri relativ fără valoare

şi putere în comunitate. Rasismul este o atitudine fundamentată cognitiv pe

credinţa inegalităţii biologice dintre rase şi etnii ce ar justifica ierarhizarea lor şi

hegemonia celor superioare.

Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Identificaţi în diverse grupuri pe care le cunoaşteţi stereotipuri de gen şi de

vârstă.

2. Extrageţi din presa românească recentă 2-3 articole care descriu prejudecăţi

ale românilor sau procese de discriminare şi analizaţi consecinţele acestora

asupra relaţiilor intergrupuri

73


EXPLICAREA ŞI REDUCEREA PREJUDECĂŢII ŞI A

DISCRIMINĂRII

Cuprins

1. Introducere ........................................................................................................................... 74

2. Obiective .............................................................................................................................. 74

3. Durată .................................................................................................................................. 74

4. Conţinuturi

1. Teorii ale prejudecăţii ................................................................................................ 75

2. Reducerea prejudecăţilor ........................................................................................... 80

5. Rezumat................................................................................................................................ 85

6. Temă de control.................................................................................................................... 85

Introducere

Unitatea de învăţare abordează explicarea prejudecăţilor şi descrie, cu numeroase

exemple, perspectiva istorică, economică, socioculturală, abordarea

situaţională, din perspectiva structurii şi dinamicii personalităţii şi din

perspectiva holistă. Sunt prezentate modalităţi de reducere a discriminării, ce

se pot aplica ce permit psihologului să proiecteze intervenţii eficace.

Obiective

După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: • să descrie cel puţin două teorii explicative ale stereotipurilor şi

prejudecăţilor; • să descrie cel puţin trei modalităţi de reduce a prejudecăţilor şi

discriminării; • să proiecteze o intervenţie psihosocială simplă pentru diminuarea

stereotipurilor negative şi a prejudecăţilor.


74

1. Teorii ale prejudecăţii

Allport (1954) în cartea „Natura prejudecăţii” (The Nature of Prejudice) identifică

şase orientări privind teoriile cauzale ale prejudecăţii:

• abordarea istorică sau economică.

• abordarea socioculturală.

• abordarea situaţională.

• abordarea din perspectiva structurii şi dinamicii personalităţii (orientarea

psihodinamică).

• orientarea fenomenologică, o abordare holistă din perspectiva obiectului stimul.

1. 1. Abordarea istorico-economică

Abordarea istorico-economică include teoria exploatării şi teoria structurii comunităţii.

În teoria exploatării se afirmă că pentru a înţelege exact cauzele prejudecăţii este necesară

examinarea oricărui conflict particular. Prejudecata rasială este o atitudine socială propagată în

public de către o clasă dominantă în scopul stigmatizării unui anumit grup ca fiind inferior,

astfel încât să fie justificată exploatarea fie a grupului în sine, fie a resurselor sale.” (Cox,

1948, p. 393).

Exemple Prejudecăţile faţă de negrii din Statele Unite şi-ar avea originea în

perioada sclaviei, când proprietarii de sclavi din sudul Statelor Unite şi-au

tratat sclavii ca bunuri personale.

Prejudecăţile faţă de populaţiile native au atins un vârf în perioada expansiunii

colonialiste europene din secolul al XIX-lea, susţinea Cox, deoarece exista nevoia de

justificare a modului în care erau tratate populaţiile indigene. Oamenii din teritoriile ocupate

erau descrişi ca fiind „inferiori”, ca „necesitând protecţie”, aparţinând unei „forme inferioare

de evoluţie” sau ca fiind o„povară" pe care colonialiştii erau nevoiţi să o poarte în mod

altruist. Abordarea istorico-economică nu poate explica toate prejudecăţile. Evreii, obiect al

unor puternice prejudecăţi negative nu au fost victimele exploatării economice. Cauza

prejudecăţilor, în cazul lor, pare a fi invidia: ei erau foarte prosperi, pe când alţii aveau

75

dificultăţi economice (de exemplu, în Germania anilor '30).

Teoria structurii comunităţii foloseşte adevăruri istorice privind relaţiile dintre diverse

grupuri. Există în Europa o reţea de ostilităţi istorice, cauzate de faptul că unele oraşe şi

pământuri au trecut în posesia altor state. De exemplu, ostilitatea lituanienilor, letonienilor şi

estonienilor faţă de ruşi, s-ar datora faptului că au venit să trăiască la un loc cu aceştia când

Uniunea Sovietică a preluat statele baltice.

1.2. Abordarea socio-culturală

Abordarea socio-culturală este preferată de sociologi şi antropologi care enumeră ca

factorii ai apariţiei discriminării urbanizarea, mecanizarea şi creşterea complexităţii vieţii,

materialismul din oraş, mobilitatea ascendentă a anumitor grupuri.

Exemple Oamenii cu educaţie adecvată s-au strâns la oraşe într-o perioadă când

era dificil de trăit în mediul rural, de exemplu în timpul anilor de criză din

Statele Unite sau în timpul foametei din Irlanda. Acolo erau capabili să facă

doar muncă de servitor. În acelaşi timp, reclama comercială încuraja dorinţa

pentru mai multe bunuri de consum şi lux. Săracii nu puteau să atingă

standardul de avere impus ca normă. Prin urmare, aceştia erau trataţi cu

dispreţ. Valorile materialiste ale oraşului sunt urâte de cei de la sat şi

personificate, în ciuda celor care au reuşit, de cei care sunt necinstiţi, meschini,

deştepţi pe jumătate, vulgari şi zgomotoşi. Evreii au primit oprobiul ca simbol

al tuturor lucrurilor detestate la oraş şi astfel a apărut antisemitismul.

Teoria învăţării sociale

În teoria învăţării sociale (Bandura, 1977) comportamentele umane sunt explicate prin

achiziţionare, iniţiere şi menţinere în şi de către contextul social. Un comportament devine

învăţat dacă după executarea sa este întărit printr-o recompensă. În procesul unei astfel de

învăţări indirecte sau observaţionale, persoanele urmărite sunt considerate modele. Dacă

comportamentul modelului este recompensat, el are şanse să fie reţinut ca demn de urmat şi

este imitat ulterior în ideea obţinerii unui beneficiu similar.

76

Bandura identifică trei surse majore care furnizează copilului modele

comportamentale familia (modelele parentale), subcultura în care îşi petrece majoritatea

timpului şi mass-media, care abundă în modele simbolice (în primul rând canalele TV).

Teoria rolului social

Exercitarea unui rol social presupune prezenţa unor anumite calităţi esenţiale. Dacă într-

o societate, prin tradiţie, un rol anume este exercitat cu precădere de un anume grup social,

există tendinţa de a considera caracteristicile de rol ca fiind specifice acelui grup(LeVine &

Campbell, 1972).

Exemple Deoarece majoritatea posturilor care presupun exerciţiul puterii de stat au fost

tradiţional ocupate de bărbaţi, s-a ajuns ca stereotipul pentru genul masculin să

conţină calităţi precum puternic, independent, competitiv etc. De această teorie

se ţine cont atunci când se implementează strategii deliberate de echilibrare a

procentului de persoane de culoare care sunt promovate în anumite poziţii

sociale.

Perspectiva conflictului social

Atunci când, din diferite motive, între două sau mai multe grupuri se naşte un conflict,

acesta determină o accentuare şi exacerbare a reacţiilor negative - cognitive (stereotipuri),

afective (prejudecată) şi comportamentale (discriminare) - pe care le au membrii celor două

grupuri atunci când interacţionează.

1.3. Abordarea situaţională

Nivelul individual de explicaţie preferat de psihologi, în contrast cu explicaţiile

sociologice şi istorice este constituit de abordarea situaţională, centrată pe ideea conform

căreia cei din jur au o influenţă puternică asupra dezvoltării prejudecăţii. Stereotipurile

grupurilor naţionale sau ale celor rasiale tind să se modifice potrivit schimbărilor

situaţionale. De pildă, stereotipurile despre ruşi în timpul „războiului rece” îi descriu ca

fiind ostili şi pregătiţi să adopte aproape orice măsură pentru a afecta puterile vestice. În

77

momentul prăbuşirii regimului comunist din Rusia, se considera că sunt confuzi şi că au

nevoie de ajutor.

1.4. Abordarea psihodinamică

Abordarea psihodinamică se concentrează pe dinamica proceselor intrapsihice ale

individului. Dollard et.al (1939) au pornit de la ideea că, pentru urmărirea şi atingerea unui

anume scop, sistemul psihic rezervă o anumită cantitate de energie. Dacă scopul nu este

atins, individul este frustrat, energia psihică rămâne în stare activă şi pentru a elibera

energia produsă de frustrare se foloseşte comportamentul agresiv în calitatea de supapă.

În mod normal, ţinta agresivităţii este chiar sursa frustrării. Nu de puţine ori

însă, sursa frustrării este fie amorfă, greu de determinat (de exemplu, starea economică,

economia), fie mult prea puternică (de exemplu, şeful). În acest caz, agresivitatea nu este

reprimată, ci se comută asupra unor surse alternative, uşor de identificat şi mai slabe

fizic sau social. Ipoteza frustrare-agresiune pusă în legătură cu prejudecata şi

discriminarea unor grupuri sociale a dat naştere teoriei ţapului ispăşitor. Furia produsă

ca rezultat al frustrării sau al deposedării suferite este deplasată pe o victimă irelevantă

din punct de vedere logic. Teoria „ţapului ispăşitor” se confruntă cu două probleme: nu

explică de ce ostilitatea refulată este revărsată asupra unei anumite victime şi nu explică

de ce această deplasare nu are loc în cazul multor personalităţi, indiferent de natura

frustrării.

Exemple La nivelul relaţiilor interpersonale, frustrările soţului „se sparg” deseori în

capul soţiei şi sunt ulterior comutate de aceasta asupra copiilor. La nivelul

societăţii, mai ales în perioade de instabilitate socială, în calitate de ţapi

ispăşitori sunt identificaţi membrii unor grupuri sociale marginalizate.

Teoria personalităţii autoritare

O altă explicaţie a prejudecăţii se centrează pe structura de caracter a individului supus

prejudecăţii. Se pare că numai anumite tipuri de oameni dezvoltă prejudecăţi, ca o trăsătură

importantă a vieţii lor.

78

Exemple La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, atrocităţile naziştilor în

Holocaust au fost dezvăluite şi se credea că nimeni nu ar fi putut comite aceste

atrocităţi decât dacă ar fi avut structuri de personalitate disfuncţională.

Adorno et al. (1950) au avansat ipoteza unei personalităţi autoritare, ca o explicaţie a

prejudecăţii: unii oameni au prejudecăţi faţă de toate minorităţile. Personalitatea autoritară a

fost definită ca un grup cu caracteristici de personalitate care include:

• respect şi consideraţie pentru autoritate şi personalităţile care reprezintă autoritatea;

• obsesie pentru rang şi status social;

• tendinţă de a-şi deplasa furia şi resentimentele către cei mai slabi;

• intoleranţă la ambiguitate şi incertitudine;

• nevoia de a menţine o lume definită în mod rigid;

• probleme în stabilirea intimităţii cu ceilalţi oameni.

Adorno şi colaboratorii săi susţin că personalitatea autoritară îşi are originea în

copilărie. Când părinţii sunt foarte aspri şi adoptă un regim disciplinar pentru a întări

dependenţa emoţională şi obedienţa copiilor, aceştia dezvoltă o relaţie de iubire-ură în raport

cu părinţii lor. Acest conflict dintre iubire şi ură este stresant şi se impune rezolvarea lui. Ura

este refulată prin teamă şi vinovăţie şi se descarcă orientând-o asupra celor mai slabi, în timp

ce puterea şi autoritatea părinţilor este idealizată şi generalizată la toate personajele autoritare.

Teoria personalităţii autoritare ignoră problemele situaţionale sau socioculturale. S-a

constatat un interes enorm pentru personalitatea autoritară, dar prea puţine cercetări au vizat

factorii socioculturali şi situaţionali..

În cadrul aceleiaşi abordări psihodinamice şi strâns legată de personalitatea autoritară,

este teoria dogmatismului a lui Rokeach (1948, 1960. Caracteristicile personalităţii dogmatice

includ: izolarea sistemelor de credinţe contradictorii, rezistenţa la schimbarea credinţelor în

lumina noilor informaţii, apelul la autoritate pentru justificarea corectitudinii credinţelor.

1.5. Abordarea fenomenologică

Abordarea fenomenologică, ca abordare de tip holist, are ca premisă ideea că impresia

generală creată de obiectul stimul/ atitudinal este hotărâtoare. Putem eticheta o persoană sau

un grup de persoane ca fiind „murdare” sau „stupide”, iar aceasta este eticheta de definire.

79

Când facem parte dintr-o cultură în care curăţenia este o valoare şi întâlnim un grup de

persoane mai puţin curate din cauza muncii lor, acestea pot fi identificate ca „murdare”. Apar

sentimentele negative faţă de grup; simţim ostilitate şi suntem dominaţi de prejudecăţi

împotriva lor.

Să ne reamintim...

Teoriile despre atitudinile intergrupuri pot fi grupate după cum preferă să

evidenţieze contribuţia personalităţii (perspectiva psihodinamică), cea a

învăţării sociale (perspectiva socio-culturală) sau natura relaţiilor între

grupuri (perspectiva conflictului social) ca fiind surse primare pentru geneza

şi menţinerea stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării. Teoriile

psihologice ale atitudinilor intergrupale sunt completate de abordările

istorice şi socioeconomice, ce completează tabloul factorilor invocaţi.

2. Reducerea prejudecăţilor

În toate statele Uniunii Europene în perioada iunie-iulie 2006 a fost realizat un studiul

privind discriminarea care a luat în considerare 6 forme de discriminare: originea etnică,

dizabilităţile/ handicapul, orientarea sexuală, vârsta, religia şi genul. În România s-a realizat

pe un eşantion de 1.001 persoane. Rezultate au sugerat că 79% dintre cetăţenii UE şi 75%

dintre români consideră că cel mai mare dezavantaj, în contextul societăţii actuale, îl

constituie handicapul. Originea etnică şi vârsta de peste 50 de ani sunt alte elemente care

provoacă dezavantaje (afirmat de majoritatea cetăţenilor europeni şi români).

Devine (1989) a arătat că principala diferenţă între oamenii cu prejudecăţii şi cei care

nu au prejudecăţi este dată de în modul în care aceştia din urmă sunt capabili să-şi inhibe

credinţele stereotipice. Dacă există credinţe stereotipice, ele vor fi declanşate spontan în

momentul întâlnirii unui membru al grupului prejudiciat.

Eliminarea credinţelor stereotipice poate fi un proces dificil, de lungă durată, însă un

control conştient poate permite oamenilor să reducă acele comportamente care sunt

influenţate de prejudecăţi. Modelul are două etape:

1. stadiul inconştient, în care identificarea declanşează stereotipul existent;

2. stadiul controlului conştient. În stadiul acesta sunt două situaţii posibile:

80

- persoana inhibă credinţa influenţată de prejudecată pentru a preveni răspunsul influenţat

de aceasta,

- persoană care nu doreşte să-şi inhibe prejudecata va permite ca aceste credinţe să fie

transferate în răspunsuri (fig.1).

Stimulul Vezi pe cineva

Declanşarea stereotipului

Răspuns automat inconştient

Înlăturarea credinţelorne

Fără inhibarea credingative ţelor negativeRăspuns controlat

fără prejudecatăţi Răspuns controlat

discriminant Răspuns neinfluenţat de

prejudecată Răspuns influenţat de

prejudecată

Fig. 1. Modelul prejudecăţii controlate (după Devine, 1989)

2.1. Scopuri supraordonate

Studiile de vară ale lui Sherif au arătat că prin impunerea scopurilor supraordonate

asupra grupurilor care au devenit ostile unele faţă de celelalte poate fi redusă tensiunea

intergrupală. Problemele de aprovizionare cu apă în tabără nu puteau fi rezolvate de către nici

unul din grupuri luate separat, însă prin cooperare ele au fost capabile să rezolve problema. În

consecinţă, cooperarea a redus comportamentul dominat de prejudecată şi discriminarea. Dar

scopurile supraordonate trebuie obţinute. Worchel et al. (1977) au creat relaţii competitive şi

de cooperare între două grupuri, iar apoi au impus scopuri supraordonate care au fost

dobândite sau nu. Relaţiile dintre grupuri s-au îmbunătăţit, cu excepţia situaţiei în care existau

relaţii competitive, iar scopul supraordonat nu a fost atins. În acest caz, relaţiile s-au înrăutăţit.

Când eşecul în obţinerea unui scop poate fi atribuit celuilalt grup, în mod corect sau

eronat, atunci relaţiile intergrupale se deteriorează. Dacă există motive externe pentru acel

eşec, atunci relaţiile intergrupale se pot ameliora.

81

2.2. Contactul

Stephan şi Stephan (1984) consideră că ignoranţa este un factor important în

apariţia prejudecăţilor. Din perspectiva abordării situaţionale, comportamentul dominat de

prejudecată sau discriminatoriu care rezultă din neangajarea într-un loc de muncă (de

exemplu ageismul sau discriminarea împotriva minorităţilor etnice) poate fi redus prin

schimbarea situaţiei; prin crearea mai multor locuri de muncă etc., acolo unde şomajul

atinge cote înalte. Intensificarea contactelor între grupuri este un factor important în acest

context. Grupurile pot fi separate printr-o gamă amplă de diferenţe – educaţionale,

culturale, ocupaţionale şi materiale, dar contactul intergrupal mai intens va reduce

prejudecata şi conflictul.

Allport (1954) care a elaborat ipoteza contactului evidenţiază importanţa naturii

contactului şi propune şase tipuri diferite de contact:

1. Contactul ocazional. Dacă un individ trăieşte într-un loc unde sunt şi membri ai

unui grup minoritar, de exemplu în Braşov sau în Zizin, unde există o concentrare mare de

indivizi de origine maghiară sau ţigani, va afirma că îi cunoaşte pe monoritari pentru că s-

a întâlnit cu mulţi dintre ei; dar acesta este un contact superficial.

Astfel de contacte conduc mai mult la amplificarea prejudecăţilor decât la risipirea

lor: perceperea ocazională a unui membru al unui out-group declanşează rumoare,

zvonuri, tradiţii şi stereotipuri legate de acel out-group. Cu cât este mai mare frecvenţa

contactului ocazional, cu atât sunt mai întărite asociaţiile mentale adverse şi cu atât

suntem mai predispuşi să percepem semnele care confirmă stereotipul. Dacă un grup de

români se comportă impecabil , iar un grup nu, vom lua în considerare pe cel care a avut o

conduită inadecvată pentru a ne confirma ideile preconcepute.

Exemple Allport citează o situaţie imaginară pentru a ilustra acest proces:

„Un irlandez şi un evreu se întâlnesc întâmplător ...De fapt nici unul dintre ei nu avea iniţial animozităţi faţă de celălalt. Dar irlandezul gândeşte: „Ah, un evreu! probabil că mă va jupui de bani, voi fi atent”. Evreul gândeşte, „Probabil este unul care urăşte evreii, i-ar plăcea să mă insulte.” Cu un asemenea început nefavorabil, ambii bărbaţi devin ezitanţi, neîncrezători şi distanţi. Contactul ocazional a lăsat lucrurile mai rău ca înainte." (Allport, 1954).

82

Cunoscuţii. Faptul de a cunoaşte bine pe cineva reduce prejudecăţile. Gray şi

Thompson (1953) au descoperit existenţa unei tendinţe uniforme a subiecţilor de a

supraevalua la scala de acceptabilitate (Scala distanţei sociale a lui Bogardus) acele grupuri

în care ei au cinci sau mai mulţi cunoscuţi. Prin urmare, o cale de a reduce prejudecata este

aceea de a-i cunoaşte cât mai bine pe cei din jur.

Învăţarea academică poate favoriza reducerea stereotipurilor deoarece explică

modalităţile de apariţie a unor obiceiuri, pattern-uri diferite.

Călătoria socială are ca scop de a facilita studenţilor experienţa directă cu alte

grupuri. Smith (1943) a evaluat un experiment cu 46 de studenţi care au plecat în Harlem

pentru a petrece sfârşitul de săptămână, unde au fost găzduiţi în case de negri şi au cunoscut

medici, editori, scriitori, artişti şi asistenţi sociali de prestigiu. Douăzeci şi trei de studenţi n-

au făcut această călătorie şi astfel s-au constituit ca grup de control. Atitudinile faţă de negri

au fost măsurate atât înainte, cât şi după sfârşitul de săptămână. Chiar şi după 1 an, doar 8

din 46 de subiecţi nu au fost capabili să manifeste atitudini pozitive faţă de negri, mult mai

puţini decât în grupul de control. Autorii menţionează că toţi negrii din acest studiu aveau

un status ridicat (cel puţin la fel de ridicat precum statusul vizitatorilor).

APLICAŢII Imaginaţi, după modelul experimentelor psihologice, călătorie care să

faciliteze contacte sociale cu grupuri discriminate.

Educaţia interculturală poate contribui la reducerea prejudecăţilor prin folosirea

jocului de rol. Rolurile jucate vor fi ale unor persoane din grupul discriminat (de preferat cu

status înalt!) şi din grupul ce se consideră superior.

Contactul rezidenţial. Un grup minoritar devine mult mai vizibil dacă este segregat,

segregarea ariilor de rezidenţă însemnând segregare în şcoală, magazine, spitale şi biserici. În

afara graniţelor rezidenţiale relaţiile de prietenie devin foarte greu de format. Negrii reprezintă

în jur de 10% din populaţia metropolitană a oraşului New York şi dacă ei ar fi fost distribuiţi

aleatoriu, acest procent n-ar fi părut semnificativ, dar concentraţi în Harlem ei sunt consideraţi

o ameninţare în expansiune. Rezidenţa integrată elimină barierele, în favoarea unei co-

municări eficiente. Odată ce aceste bariere sunt eliminate, stereotipurile greşite sunt reduse,

iar realismul înlocuieşte teama şi ostilitatea.

83

Contactul ocupaţional. Contactele ocupaţionale cu membrii out-group-urilor care au

statusuri egale sunt importante pentru reducerea prejudecăţii. Legislaţia privind acordarea

de şanse egale poate ajuta, dar impune campanii de persuasiune pentru a fi transpusă în

practică.

Exemple „Bărbatul isteţ de la selecţia de personal îşi începe programul său non-discriminativ întâlnindu-se cu un negru în propriul departament sau la nivel de conducere.”

Preocupare pentru obiectivele comune. Contactele ocupaţionale suferă din cauza

unei limitări inerente. În schimb, o echipă multietnică are un obiectiv comun, iar compoziţia

etnică devine irelevantă. Participarea comună şi interesele comune sunt mai importante

decât simplul contact pe bază de status egal.

Contacte de bunăvoinţă. Contactul de bunăvoinţă cu grupurile minoritare este

ineficient dacă nu există obiective definite concret. DuBois (1950) a organizat un festival

în cartier şi a invitat membrii minorităţilor etnice armeană, mexicană, evreiască şi altele,

pentru a-şi aminti ce obişnuiau să facă la festivalurile de toamnă pe vremea copilăriei lor.

În scopul îmbunătăţirii relaţiilor comunitare, a fost elaborată o agendă ce ar putea fi

întărită prin strădania cooperării.

Practicile de educare a copiilor

Abordarea psihodinamică a vizat unele din frustrările care stau la baza teoriei

ţapului ispăşitor şi care pot fi atenuate. Sărăcia, condiţiile improprii de locuit şi lipsa

posibilităţilor de a găsi un loc de muncă pot fi remediate. Personalitatea autoritară pare a

fi rezultatul mai ales al unor practici rigide de educare a copiilor care, în timp, pot fi şi ele

reduse printr-o educaţie bazată pe răbdare. Într-adevăr, există dovezi că practicile de

educare a copiilor au devenit mai liberale, aşa încât ar fi rezonabil să ne aşteptăm ca

structurile de personalitate autoritară şi dogmatică să devină mai rare.

Educaţia din şcoli poate avea doar un impact redus asupra reducerii prejudecăţilor

dacă, în familie, copiii sunt supuşi bombardamentului stereotipurilor. Educaţia întăreşte

prejudecăţile, dacă victoriile istorice ale unui grup sunt reactualizate şi celebrate sau dacă

manualele şcolare neglijează stereotipurile, la nivel de imagini, nume, selectarea

personalităţilor.

84

Rezumat Teoriile despre atitudinile intergrupuri pot fi grupate după cum preferă să

evidenţieze contribuţia personalităţii (perspectiva psihodinamică), cea a învăţării

sociale (perspectiva socio-culturală) sau natura relaţiilor între grupuri

(perspectiva conflictului social) ca fiind surse primare pentru geneza şi menţinerea

stereotipurilor, prejudecăţilor şi discriminării. Teoriile psihologice ale atitudinilor

intergrupale sunt completate de abordările istorice şi socioeconomice, ce

completează tabloul factorilor invocaţi.

Ignoranţa este un factor important în apariţia prejudecăţilor. Pentru a o

reduce, Allport a propus mai multe soluţii: contactul ocazional, cunoscuţii,

învăţarea academică, călătoria socială, educaţia interculturală, contactul

rezidenţial, contactele de bunăvoinţă, cu consecinţe variate asupra

prejudecăţilor. Un loc important este atribuit practicilor de educare a

copiilor, care ar putea să diminueze posibilităţile de apariţie a structurilor de

personalitate autoritară şi dogmatică. Stabilirea de scopuri supraordonate pentru

grupuri pare a avea cele mai eficace efecte.

La nivelul societăţii există preocupări numeroase, inclusiv iniţiative legislative

care urmăresc reducerea stereotipurilor şi a prejudecăţilor, a discriminării.

TEMĂ DE CONTROL

Analizaţi experimentul de mai jos:

1.din perspectiva modului în care se poate instaura o prejudecată şi

discriminarea aferentă acesteia;

2. din perspectiva etică.

O modalitate prin care copiii pot fi ajutaţi să simtă ceea ce înseamnă să fii o

victimă a fost demonstrată într-un experiment condus de Jane Elliot, profesor

de gradul I1I în Iowa, şi raportat de psihologul Ph. Zimbardo (1979).

Jane Elliot şi-a informat clasa că este de notorietate faptul că copiii cu ochi

albaştri sunt mai inteligenţi şi în general superiori celor cu ochi căprui.

Copiilor cu ochi căprui li s-a spus că sunt inferiori şi că trebuie să îi

privească cu respect pe cei cu ochi albaştri.

85

86

Ei au fost forţaţi să ocupe locurile băncilor din spatele clasei, să folosească

pahare din hârtie în loc să bea apă de la fântână, să stea la coada rândului şi

să poarte gulere speciale ca să fie identificaţi imediat de cei cu ochi albaştri.

Copiilor cu ochi albaştri li s-au acordat privilegii speciale, cum ar fi să

primească o porţie în plus de mâncare la prânz sau recreaţii mai lungi. După

prima oră de experiment, efectele au început să apară. Activitatea şcolară a

copiilor cu ochi căprui s-a deteriorat; ei au devenit mai supăraţi şi mai

deprimaţi şi au început să creadă că sunt nişte proşti. Pentru a-l cita pe

Zimbardo, „Ceea ce a fost înainte o relaţie minunată de cooperare, acum se

bazează pe respingere şi discriminare” (Zimbardo, 1979, p. 638, ap. T.

Malim).

A doua zi Elliot a informat copiii că făcuse o greşeală. Copiii cu ochi căprui,

spunea profesoara, sunt de fapt mai inteligenţi, iar cei cu ochi albaştri

inferiori. S-a constatat încă o dată o transformare atitudinală şi

comportamentală. Activitatea copiilor cu ochi căprui începuse să se

amelioreze, iar copiii cu ochi albaştri au început să-şi piardă încrederea în

sine.

Tema se va transmite tutorilor pe suport hârtie. Soluţia temei va fi însoţită

de 2 evaluări realizate de colegi. Nu se admit evaluări încrucişate. Nota

obţinută la această temă are o pondere de 10 % în nota finală.


CONFORMAREA

Cuprins 1.Introducere ............................................................................................................................ 87

2.Obiective ............................................................................................................................... 87

3. Durata ................................................................................................................................... 88

4.Conţinuturi

1. Procesul de influenţă socială...................................................................................... 88

2. Definirea şi caracterizarea conformării..................................................................... 88

3.Factori care influenţează conformarea ....................................................................... 91

4. Explicaţii ale conformării ........................................................................................... 95

5.Rezumat................................................................................................................................. 97

6.Test de evaluare..................................................................................................................... 98

Introducere Unitatea de învăţare abordează unul din procesele cu care ne confruntăm frecvent în viaţa cotidiană, conformarea. Când opiniile şi comportamentele noastre se schimbă datorită presiunii grupului, a membrilor cu statut egal, ne aflăm sub influenţa grupului. Presiunea exercitată de grup poate să nu fie deliberată şi nici conştientizată, esenţial este ca persoana să resimtă că se află în opoziţie cu grupul. Conformarea variază în funcţie de caracteristici ale grupului, ale individului sau după relaţia dintre individ şi grup. Este conformarea utilă indivizilor şi grupurilor? este un proces care trebuie evitat, sancţionat sau recompensat, dorit?

Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: • să descrie conformarea şi experimentul princeps • să analizeze relaţia conformare - caracteristici ale grupului şi individului; • să explice influenţa normativă şi informativă; • să analizeze consecinţe ale conformării asupra individului şi grupului în activitatea cotidiană; • să manifeste interes pentru cunoaşterea ştiinţifică a conformării.

87


1. Procesul de influenţă socială Influenţa socială este un proces prin care atitudinile şi comportamentele indivizilor se

schimbă datorită presiunii reale sau imaginare a altor persoane. Vom analiza dintre aceste

procese conformarea, obedienţa şi influenţa minoritară. În toate procesele enumerate, indivizii

trăiesc un conflict între ceea ce cred ei şi ceea ce cred alte persoane, conflict care se rezolvă în

maniere diferite. Arthur Schlesinger, fost consilier al preşedintelui R.Kennedy, povesteşte că

în timpul consultărilor pentru invadarea Cubei (1961) a avut dubii privind înţelepciunea

planului elaborat, dar nu şi-a apărat cu convingere punctul de vedere, diferit de poziţia

celorlalţi participanţi.

În timpul războaielor, apar situaţii în care soldaţii execută ordine ale comandanţilor,

deşi faptele pe care trebuie să le comită nu corespund valorilor promovate: sunt ucişi civili,

persoane nevinovate, sunt distruse edificii, tablouri care fac parte din patrimoniul umanităţii.

Este la fel de adevărat însă că există şi situaţii în care doar 3-4 persoane care apără, cu

consecvenţă, o idee reuşesc să atragă de partea lor majoritatea, să-şi convingă colegii de

corectitudinea punctului lor de vedere. În primul caz, opiniile şi comportamentele unei

persoane se schimbă datorită presiunii grupului, a membrilor cu statut egal, în al doilea

presiunea este exercitată de o autoritate. Schimbarea se poate produce însă şi de la individ

spre grup, de la minoritatea spre majoritate.

2. Definirea şi caracterizarea conformării Când opiniile şi comportamentele unei persoane se schimbă datorită presiunii

grupului, a membrilor cu statut egal, influenţa este de tipul conformării. Presiunea exercitată

de grup poate să nu fie deliberată şi nici conştientizată, esenţial este ca persoana să resimtă că

se află în opoziţie cu grupul.

2.1. Experimentul princeps

În 1951, psihologul american de orientare gestaltistă, Solomon

Asch (1907-1996) a desfăşurat un experiment care a fost replicat de multe

ori. El voia să verifice evoluţia comportamentului unei persoane care este

88

supusă la presiunea grupului. Pentru a-şi verifica ipoteza, a constituit două grupuri

echivalente, un grup experimental şi unul de control. În grupul experimental sunt 7-9 subiecţi,

din care unul era subiectul naiv şi ceilalţi 6-8, subiecţii complici. Grupul de control era

constituit din 7-9 persoane, ca şi cel experimental. Sarcina anunţată era o „sarcină simplă, de

percepţie vizuală” lipsită de ambiguitate. Participanţilor li se prezentau trei linii de mărimi

inegale (A, B, C) spre a fi comparate cu etalonul din partea dreaptă.

B A

C

Fig. 1. Sarcina de percepţie în experimentul lui Asch Procedură

În grupul experimental, subiecţii complici sunt instruiţi să răspundă eronat în 12 din

18 încercări. Participanţii răspund oral, pe rând, subiectul naiv dând răspunsul, de fiecare dată,

în penultima poziţie. Răspunsurile eronate constau în identificări greşite ale liniei egale cu

etalonul şi sunt distribuite aleator. Se fac 18 încercări. Nu există presiuni explicite,

comunicarea interpersonală fiind interzisă. În grupul de control, fiecare subiect dă răspunsul

personal, fără să existe nicio intervenţie a experimentatorului.

Rezultatele obţinute sunt următoarele: în grupul de control, subiecţii comit erori în 5%

din încercări. În grupul experimental, subiecţii supuşi presiunii grupului răspund incorect în

aproape 32% din încercări, iar 75% din ei (din cei 32%) nu comentează eroarea şi se supun

majorităţii. Rezultatul a fost interpretat ca efect al coerenţei interindividuale sau al

caracterului unanim al majorităţii şi numit conformare.

Conformarea a fost definită ca un proces de influenţă socială prin care un subiect îşi

modifică propria poziţie şi /sau comportamentul în direcţia poziţiei grupului din care face

89

parte. Pentru a exista o situaţie de conformare, este necesară îndeplinirea următoarelor

condiţii: un dezacord iniţial între grup şi persoană, existenţa unei presiuni a grupului asupra

celui care are iniţial o altă opinie sau comportament. Nu există presiune în cazul

contaminărilor reciproce, fără presiune. Fenomenul acesta este numit normalizare şi a fost

studiat de M.Sherif cu ajutorul iluziei stroboscopice. Nu există presiune şi deci conformare în

cazul uniformităţii comportamentului datorate unui factor comun, cum este timpul ploios care

ne face pe mulţi să ne luăm umbrelele (Levine&Zdaniuk, in Moscovici, 1998).

Contraexemple

Uniformizare: indivizii ajung, independent, unul de altul la concluzia ca afară

este foarte frig şi vor îmbrăca haine groase (nu este conformare!).

Normalizarea: fenomen în care persoanele ajung la opinii similare când una

ascultă opiniile celeilalte, fără a exista o presiune a grupului (nu este

conformare!). Experimentul lui Sherif, realizat la universitatea din Columbia pe

baza efectului autocinetic, sugerează normalizarea, crearea unei norme de grup,

când stimulul este ambiguu. De asemenea, practica fixării preţurilor pe o piaţă

perfect concurenţială se supune unui proces de normalizare.

Termenul „conformare” trebuie diferenţiat de „conformism” termen potrivit pentru o

trăsătura de personalitate. Experimentele lui Asch au devenit populare, creând o modă în

epocă. Au fost însă criticate pentru imposibilitatea de a controla total comportamentul

subiecţilor complici

Să ne reamintim...

Conformarea este procesul de influenţă socială prin care un subiect îşi modifică

propria poziţie şi /sau comportamentul în direcţia poziţiei grupului din care face

parte. Pentru a exista o situaţie de conformare, este necesară îndeplinirea

următoarelor condiţii: un dezacord iniţial între grup şi persoană, existenţa unei

presiuni a grupului asupra celui care are iniţial o altă opinie, un alt comportament.

Primele experimente privind conformarea au fost realizate de S. Asch, iar

procedura lor a devenit foarte popularî înscurt timp.

90

3. Factori care influenţează conformarea Conformarea este influenţată de caracteristici ale subiectului naiv, de caracteristici ale

grupului şi de caracteristici ale relaţiei dintre subiectul naiv şi grup.

3.1. Caracteristici ale grupului

Conformarea variază după volumul grupului, numărul de subgrupuri dintr-un grup,

gradul de consens din grup (problema alianţelor). Una din caracteristicile procesului de

conformare rezultă din situaţia de opunere a unei opinii izolate (cea subiectului naiv) unei

majorităţi unanime.

Problema alianţelor

Asch s-a întrebat ce se întâmplă dacă subiectul naiv nu mai este singurul care susţine o

poziţie diferită de a altor membri ai grupului. Pentru a atinge acest obiectiv, a montat un

experiment în care există un al doilea subiect naiv, cei doi aliaţi răspunzând în poziţia a patra

şi a opta (ultima). S-a constatat că procesul de influenţă scade acum de la 33% până la 10,4%

şi chiar până la 5,5,%. Prin urmare apariţia fenomenului de alianţă scade conformarea (după

S. Moscovici, 1998).

Explicaţiile care au fost propuse pentru scăderea conformării în situaţia unei alianţe

invocă nivelul afectiv (prezenţa aliaţilor scade frica subiectului naiv faţă de eventuale

represalii ale grupului la devianţa sa) şi nivelul cognitiv (aliatul furnizează subiectului naiv

informaţii despre obiectul stimul). În ultimul caz, experimentele au arătat că dacă aliatul este

perceput ca fiind competent, conformarea scade mai mult decât în cazul unui aliat apreciat ca

mai puţin competent. Este importantă şi poziţia pe care răspunde aliatul: când aliatul răspunde

printre primii din grup, conformarea scade mai mult, deoarece se întăreşte răspunsul iniţial al

subiectului naiv. În acest mod indivizii îşi recapătă independenţa, se sustrag presiunii grupului

şi, uneori, caută să-şi impună propriul punct de vedere chiar dacă sunt în minoritate.

Studiul efectelor alianţei asupra conformării a arătat că rezultatele variază şi după tipul

sarcinii: când sarcina este perceptivă, un singur aliat care are o altă părere decât grupului,

indiferent dacă este identică sau nu cu a subiectului naiv, duce la scăderea conformării,

producându-se „ruptura consensului majoritar”. Când sarcina solicită opinii, judecăţi de

valoare, suportul unui singur aliat reduce conformarea doar atunci când opinia acestuia este

identică cu a subiectului naiv.

91

Exemple

Subiecţii albi cu atitudini rasiste refuză suportul unui complice de rasă neagră

atunci când propria identitate este în joc şi, mai ales, atunci când sunt prezente şi

alte persoane de aparţinând rasei albe (Boyanovski&Allen, 1973, după Doise et

al., 1999).

APLICAŢII Identificaţi în activitatea cotidiană un fenomen de conformare la care aţi fost martor. Descrieţi întâmplarea folosind conceptele lui S. Asch.

Volumul grupului Experimente ulterioare au variat condiţiile în care se produce conformare şi au

identificat consecinţe interesante.

1. Cu cât numărul de răspunsuri incorecte date de subiecţii complici creşte, creşte şi

conformarea, crescând de fapt conflictul dintre subiect (naiv!) şi grup. Altfel spus, cu cât

presiunea grupului este mai puternică şi exclusivă, cu atât efectul este mai puternic.

Dacă răspunsurilor subiectului naiv i se opun răspunsurile eronate ale unui singur

complice, influenţa este slabă, chiar nulă. Explicaţia este construită pe atribuirea răspunsului

eronat unor caracteristici ale persoanei: spirit de contradicţie, anomalie vizuală, neatenţie.

2. Influenţa începe să crească de la doi membri care dau acelaşi răspuns şi este

maximă la 3, dar începe să diminueze, nesemnificativ, după 4 membri.

3. Conformarea nu creşte liniar cu creşterea volumului grupului, deoarece majoritatea

este percepută ca o singură sursă de influenţă. Când membrii grupului sunt percepuţi ca

entităţi separate, competenţele lor întăresc credibilitatea răspunsului şi atunci conformarea

este mai accentuată. În congresele partidelor politice, prezenţa delegaţiilor din provincie,

percepute ca entităţi separate, creşte conformarea mai mult decât dacă participanţii sunt

percepuţi doar ca membri izolaţi ai partidului.

3.2. Caracteristici ale subiectului naiv Conformarea este dependentă şi de trăsături ale subiectului naiv. Astfel, genul, etnia,

unele caracteristici de personalitate, cum este locus of control, duc la variaţii ale conformării. 92

Genul Primele experimente desfăşurate cu loturi de bărbaţi şi femei arătau că femeile se

conformează mai mult decât bărbaţii (Crutchfield, 1955). Studii ulterioare au arătat că în acest

caz intervine ca variabilă moderatoare, genul experimentatorului. Femeile se conformează

mai mult dacă experimentatorul este bărbat, iar când experimentatorul este femeie, ambele

genuri se conformează la fel. Intervine şi o altă condiţie în diferenţierea conformării după gen,

şi anume gradul de familiaritate a stimulilor: atunci când stimulii le sunt familiari, femeile

nu se conformează mai mult decât bărbaţii, dar când stimulii sunt ambigui, femeile şi bărbaţii

se conformează la fel (Karabenick, 1983).

Locus of control Această caracteristică se referă la locul unde persoana consideră că se află sursa

întăririi comportamentelor sale: internaliştii localizează această sursă în interiorul propriei

persoane (Am întârziat pentru că am plecat prea târziu de acasă.) iar externaliştii localizează

această sursă în exterior (Am întârziat pentru că nu a venit tramvaiul la timp). Experimentele

au vizat două condiţii: acceptarea publică şi acceptarea privată. Acceptarea privată priveşte

schimbarea reală a atitudinii care modifică în sensul atitudinii grupului; aceasta este o

acceptare reală. Acceptarea publică priveşte schimbarea opiniei unei persoane în sensul

atitudinii grupului, afirmată astfel în spaţiul public, dar păstrată nemodificată pe planul

personal (supunere). Acest tip de acceptare a fost numită de Milgram „conformare în cuvinte”

pentru a o diferenţia de conformarea faptelor, a comportamentului. Experimentele desfăşurate

cu grupuri contrastante, arată că în paradigma acceptării private:

• internaliştii, mai sensibili la influenţa informaţională, se conformează mai puţin la

presiunea grupului;

• externaliştii, mai sensibili la influenţa normativă, se conformează mai mult la presiunea

grupului. În paradigma acceptării publice, nu sunt diferenţe între internalişti şi externalişti

(Levine&Zdaniuk, in Moscovici, 1998).

Exemple

Numeroase societăţi încurajează şi recompensează conformarea publică, a

cuvintelor, ca mijloc de a evita conflictele cu superiorii sau sancţiunile grupului

de egali (Moscovici, 1998).

93

Etnia Experimente care au avut ca subiecţi persoane din Franţa şi din Norvegia au arătat că

norvegienii se conformează mai mult decât francezii. Interpretarea iniţială, dată de Milgram,

(1961) a fost că francezii sunt mai independenţi. Ulterior, rezultatul a fost interpretat ca

tendinţă a francezilor de a fi anticonformişti, de a se îndepărta deliberat faţă de poziţia

grupului, trăsătură dezirabilă social în cultura lor.

Tipul de cultură

Studii de metaanaliză (studiu care analizează alte studii focalizate pe aceeaşi

problematică) desfăşurate în ultimul deceniu al secolului trecut arată că în culturile

individualiste (culturile din Europa de Vest) indivizii se conformează mai puţin, pe când în

culturile colectiviste (culturile din Asia) indivizii se conformează mai mult.

Exemple

Culturile individualiste sunt cele care valorizează independenţa, autonomia,

încrederea în sine (SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie, Canada etc.).

Culturile colectiviste valorizează interdependenţa, cooperarea, armonia socială

(Japonia, India etc.) .

Gradul de conformare variază şi în funcţie de relaţia dintre individ şi grup. Când se

lucrează pentru o recompensă comună, indivizii se supun mai mult presiunii grupului.

Statusul în grup influenţează de asemenea conformarea: se conformează mai puternic

persoanele cu status mediu şi mai puţin cele cu status înalt sau scăzut. Grupul este mai

atractiv pentru individul cu status mediu, dar mai puţin pentru ceilalţi, deşi şi aceştia din

urmă se conformează.

Să ne reamintim...

Conformarea este influenţată de caracteristici ale subiectului naiv, de

caracteristici ale grupului şi de caracteristici ale relaţiei dintre subiectul naiv şi

grup.

Conformarea variază după volumul grupului, numărul de subgrupuri dintr-un

grup, gradul de consens din grup (problema alianţelor). Influenţa începe să

94

crească de la doi membri care dau acelaşi răspuns şi este maximă la 3, dar începe

să diminueze, nesemnificativ, după 4 membri. Conformarea nu creşte liniar cu

creşterea volumului grupului, deoarece majoritatea este percepută ca o singură

sursă de influenţă.

În culturile individualiste (culturile din Europa de Vest) indivizii se conformează

mai puţin, pe când în culturile colectiviste (culturile din Asia) indivizii se

conformează mai mult. Genul, etnia, unele caracteristici de personalitate, cum

este locus of control, duc la variaţii ale conformării.

APLICAŢII Identificaţi printre cunoscuţii dv, pe baza observaţiei, persoane care se conformează mai uşor.

4. Explicaţii ale conformării Două forme de influenţă au fost identificate pentru a explica producerea conformării:

influenţa informativă şi influenţa normativă (Deutsch&Gerard, 1955). Pentru a înţelege

diferenţele dintre explicaţiile este util să ne amintim diferenţa dintre informaţie şi normă.

Informaţia este, după DEX, comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o

situaţie, pe când norma este o regulă, dispoziţie etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz

sau ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă.

Unul din scopurile indivizilor spune L. Festinger, este să aibă o percepţie corectă a

realităţii. Când datele despre realitate se pot obţine cu ajutorul unor instrumente (Cred că

temperatura în cameră este de 22◦C) indivizii pot verifica uşor veridicitatea informaţiei. Când

stimulii sunt ambigui, complecşi (trăsăturile morale ale unui candidat al funcţia de rector)

informaţiile nu pot fi verificate folosind etaloane fizice sau alte probe obiective. În acest caz,

oamenii îşi compară credinţele cu ale altor oameni. Când o persoană, aflată în incertitudine

asupra credinţele proprii, adoptă părerea grupului, influenţa este informativă şi presupune, de

regulă, o supunere publică şi o acceptare privată.

95

Influenta informativă este un motiv puternic al supunerii în cazul persoanelor cu slaba

încredere în sine confruntate stimuli ambigui sau dificili, deoarece cred că alte persoane sunt

mai competente decât ea pentru o anumită sarcină.

Conformarea poate avea şi altă explicaţie: obţinerea aprobării din partea altora,

creşterea statusului în grup, obţinerea de recompense sau evitarea pedepselor. Persoanele care

se îndepărtează de credinţele grupului fără a avea susţinere din partea unui aliat, se aşteaptă să

fie respinse de către grup. Când există un aliat, subiectul deviant crede că o parte din

ostilitatea grupului va fi dirijată spre acesta.

O abordare diferită a conformării este propusă de Moscovici, care susţine că orice

conformare este o ieşire dintr-un conflict de definire a realităţii, ea reprezintă mai degrabă o

supunere publica decât o supunere privată În cazul normalizării, spune psihologul francez,

ieşirea din conflict se face prin apropiere reciprocă a credinţelor (Moscovici, 1979).

APLICAŢII Folosind informaţiile despre conformare, găsiţi 2-3 argumente pentru a respinge ideea că „mai multe perechi de ochi văd mai bine decât una singură”.

Consecinţe ale conformării

Conformarea nu este în sine, acceptabilă sau de respins. Ea poate avea, consecinţe

pozitive pentru o persoană: ceilalţi pot fi, în mod real mai competenţi, mulţi indivizi doresc să

fie acceptaţi de către anumite grupuri, unii indivizi chiar se identifică cu grupul. Pentru grup,

conformarea la norme este esenţială, fiind una din condiţiile de existenţă ale acestuia. Există

însă şi consecinţe negative: ideile susţinute de un grup pot fi greşite, aşa cum povesteşte

Arthur Schlesinger (apare gândirea de grup), uneori conformiştii pot fi respinşi de grup, deşi,

în cele mai multe cazuri sunt mai acceptaţi decât devianţii. Când normele grupului nu sunt

acceptate, grupul îşi micşorează capacitatea de adaptare.

APLICAŢII Identificaţi alte avantaje şi dezavantaje ale conformării pentru individ şi grup. Ilustraţi-le folosind experienţa dv.

96

Să ne reamintim...

Pentru a explica producerea conformării au fost identificate două forme de

influenţă, influenţa informativă şi influenţa normativă.

Influenţa este informativă când persoana, aflată în incertitudine asupra

credinţele proprii, adoptă părerea grupului. Influenta informativă apare, în

special, la persoanele cu slaba încredere în sine confruntate stimuli ambigui sau

dificili. Influenţa este normativă când persoana care se supune doreşte aprobare

din partea altora, creşterea statusului în grup, obţinerea de recompense sau

evitarea pedepselor.

Rezumat Conformarea este procesul de influenţă socială prin care un subiect îşi modifică

propria poziţie şi /sau comportamentul în direcţia poziţiei grupului din care face

parte. Pentru a exista o situaţie de conformare, este necesară îndeplinirea

următoarelor condiţii: un dezacord iniţial între grup şi persoană, existenţa unei

presiuni a grupului asupra celui care are iniţial o altă opinie, un alt comportament.

Conformarea este influenţată de caracteristici ale subiectului naiv, de

caracteristici ale grupului şi de caracteristici ale relaţiei dintre subiectul naiv şi

grup.

Conformarea variază după volumul grupului, numărul de subgrupuri

dintr-un grup, gradul de consens din grup (problema alianţelor). Influenţa începe

să crească de la doi membri care dau acelaşi răspuns şi este maximă la 3, dar

începe să diminueze, nesemnificativ, după 4 membri. În culturile individualiste

(culturile din Europa de Vest) indivizii se conformează mai puţin, pe când în

culturile colectiviste (culturile din Asia) indivizii se conformează mai mult.

Genul, etnia, unele caracteristici de personalitate, cum este locus of control, duc

la variaţii ale conformării.

Pentru a explica producerea conformării au fost identificate două forme de

influenţă, influenţa informativă şi influenţa normativă. O abordare diferită a

conformării este propusă de Moscovici, care susţine că orice conformare este o

97

ieşire dintr-un conflict de definire a realităţii.

Conformarea nu este în sine, acceptabilă sau de respins. Ea poate avea,

consecinţe pozitive sau negative pentru o persoană sau pentru un grup, care

trebuie analizate în funcţie de situaţia totală.


1. Găsiţi câte 2 asemănări şi 2 deosebiri între conformare, normalizare şi

uniformizare.

2. Identificaţi în experienţa personală 1-2 situaţii în care s-a produs procesul de

conformare şi descrieţi-le folosind conceptele din această unitate de învăţare.

Includeţi în descriere şi stările afective trăite de dvs. în timpul şi după această

experienţă.

3. Analizaţi cu alţi 2 colegi dacă procesul descris îndeplineşte condiţiile

conformării.

4. Identificaţi 3-4 avantaje şi dezavantaje ale conformării pentru:

a) individ; b) grup. Găsiţi exemple pentru fiecare caz.

5. Realizaţi un portret psihosocial al celor care spun că negrul este alb, atunci

când majoritatea susţine că este alb.

98


OBEDIENŢA

Cuprins 1.Introducere ............................................................................................................................ 99

2.Obiective ............................................................................................................................... 99

3. Durata ................................................................................................................................. 100

4.Conţinuturi

1. Definirea obedienţei ................................................................................................. 100

2. Factori care influenţează obedienţa ......................................................................... 104

3. Explicarea comportamentului obedient.................................................................... 106

4. Experimentul închisorii de la Stanford ..................................................................... 107

5.Rezumat............................................................................................................................... 110

6.Test de evaluare................................................................................................................... 110

Introducere

Atrocităţile comise de nazişti asupra populaţiei civile au suscitat interesul

psihologilor faţă de comportamentul de supunere la ordinele autorităţii. Sunt

răspunzători oamenii sau împrejurările de ceea ce li se întâmplă? Au fost montate

experimente interesante care arată că în gândirea cotidiană se diminuează rolul

factorilor situaţionali exagerându-se cei interni, de personalitate. În ce condiţii ne

supunem presiunii exercitate de o persoană cu poziţie ierarhică mai înaltă decât a

noastră? La aceste întrebări vom afla răspunsuri studiind lecţia care urmează.

Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil • să descrie obedienţa şi experimentul princeps organizat de Milgam • să analizeze relaţia obedienţă - caracteristici ale individului şi autorităţii; • să explice producerea obedienţei; • să analizeze consecinţele obedienţei asupra individului şi grupului în

activitatea cotidiană

• să manifeste interes pentru cunoasterea ştiinţifică a obedienţei.

99


1. Definirea obedienţei

Obedienţa este un proces de influenţă socială ce are ca notă

specifică schimbarea atitudinii sau/şi a comportamentului ca urmare a

unui ordin venit din partea autorităţii. Dacă în cazul conformării,

schimbarea era datorată presiunii din partea egalilor, în obedienţă,

diferenţa de statut influenţează schimbarea. Cu alte cuvinte,

majoritatea calitativă ia locul celei cantitative. Obedienţa a fost

studiată iniţial de Stanley Milgram (1933-1984), psiholog american,

prin experimente deosebit de interesante ca procedură şi implicaţii

psihologice, morale sau filosofice, dar controversate . Contribuţia sa a fost considerată

fundamentală pentru dezvoltarea psihologiei sociale (Levine&Pavelchak, 1992).

S. Milgram


Primul experiment privind obedienţa a fost efectuat în 1974. Milgram şi-a recrutat

participanţii în urma unui anunţ în ziar. Scopul declarat al cercetării era studiul eficacităţii

pedepsei. Se propunea fiecărei persoane care dorea să participe la experiment 4 dolari, adică

echivalentul mediei plăţilor pentru o oră de lucru şi 0,5 cenţi pentru transport. Pentru toată

durata experimentului, se acordau în total 25 dolari, care se plăteau indiferent de ceea ce

urmau să facă participanţii.

Participaţii sunt distribuiţi în două roluri, elevul şi profesorul. Ei vor îndeplini

sarcinile:

• elevul memorizează liste de cuvinte şi primeşte şocuri electrice când greşeşte;

• profesorul citeşte cuvintele şi verifică răspunsul, apoi aplică elevului şocuri electrice când greşeşte

Procedură Profesorul şi elevul vin împreună la experiment, ei se întâlnesc “întâmplător” pe alee

şi discută. ei sunt primiţi în laboratoarele somptuoase ale universităţii Yale, sunt plătiţi şi li se

dau instrucţiunile. În laborator, se truchează tragerea la sorti: subiectul naiv va juca rolul de

profesor, iar complicele - rolul de elev. Se explică procedura: profesorul va citi perechi de

cuvinte, pe care elevul la va memora. Profesorul va verifica învăţarea şi va aplica elevului

100

şocuri electrice atunci când greşeşte. „Elevul” sau victima este aşezat pe un scaun electric şi

participanţilor le este prezentat modul de funcţionare a generatorului de şocuri.

Generatorul de şocuri (fig. 1) are 30 de comutatoare, începând de la 15 volţi până la

450. Pe comutatoare sunt aplicate etichete ce estimează puterea curentului aplicat:

• şoc uşor, moderat, puternic,

• f. puternic, intens, extrem de intens,

• pericol, şoc sever

• XXX, XXX (ultimele 2 comutatoare).

Fig. 1. Schiţă a generatorului de şocuri

Experimentatorul, reprezentant al autorităţii, este prezent tot timpul în sală. El are

bluză gri de tehnician şi rămâne ferm în solicitările făcute profesorului. În cazul obedienţei,

presiunea este explicită, existând un ordin, de supunere. Experimentatorul nu mai este doar

persoana care asigură derularea cercetării, este şi sursa de influenţă (Doise et al., 1999). În

experimentele privind conformarea, ne amintim că presiunea grupului nu era explicită,

subiectul naiv doar constata că se află în dezacord cu grupul.

Rezultatele obţinute

S-a constatat că mulţi dintre participanţii aflaţi în rolul de subiect naiv aplică şocuri

până la treptele cele mai periculoase (435 V - XXX). Când subiectul naiv doreşte să se

oprească, experimentatorul spune gradual:

• “Continuaţi, vă rog!”,

• „Experimentul cere să continuaţi!” , “Nu vă puteţi opri!”

• „Este absolut necesar să continuaţi!”

450 de volţi15 volţi 435 de volţi

şoc moderat şoc puternic şoc sever XXX

101

• “Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi!”.

La ezitările subiectului, se reia ordinul. Dacă subiectul refuză să îndeplinească ultima

cerere a experimentatorului, încercările se opresc. După finalizarea experimentului, subiecţii

naivi răspund unor întrebări şi apoi sunt informaţi asupra scopului cercetării. Li se comunică,

pentru a-i deculpabiliza, că şocurile nu era administrate în mod real.

În condiţiile clasice, profesorul şi elevul se află în camere diferite, profesorul aplică

şocuri conform instructajului, iar elevul bate în perete până la 300 V, iar după 315, nu mai

face nici un zgomot (fig.2).

1.2. Alte condiţii experimentale

Pentru a verifica mai multe ipoteze, au fost imaginate patru condiţii experimentale,

descrise pe scurt în tabelul de mai jos. Sunt modificate gradul de proximitate al celor doi

actori cât şi comportamentul subiectului complice. Se observă că în toate condiţiile, subiecţii

naivi se supun ordinelor experimentatorului, dar procentul participanţilor care sunt obedienţi

diferă de la o condiţie experimentală la alta. Gradul de obedienţă scade pe măsură ce creşte

apropierea fizică dintre cei doi actori: când victima este cel mai aproape de subiectul

experimentului, obedienţa scade la jumătate (tab.1). Milgram a concluzionat că atunci când

indivizii sunt supuşi presiunii exercitate de o autoritate, ei se supun ordinelor acesteia,

indiferent cât de grave sunt consecinţele actelor lor.

Elevul

Experimentatorul Profesorul

Fig. 2. Aşezarea participanţilor - procedura clasică

102

Tab. 1 Rezultatele experimentului în patru condiţii diferite

Condiţia

Descriere

Obedienta Rezultate %

Profesorul şi elevul sunt în camere diferite (procedura clasică)

Elevul bate în perete până la 300 V, după 315 – nu mai face nici un zgomot

65

Profesorul şi elevul sunt în camere diferite, dar se poate auzi vocea elevului

Elevul strigă, ţipă, geme… tace la 315 V 63

Profesorul şi elevul sunt în aceeaşi cameră

Elevul strigă, ţipă, geme… tace la 315 V 40

Profesorul şi elevul se află în proximitate tactilă

Victima primeşte şocul când prof. îi aşează mâna pe placă, îl obligă să o aşeze pe placă.

30

APLICAŢII Descrieţi experimentul lui Milgram, folosind criteriile: obiectiv, ipoteze, participanţi, procedură, rezultate.

Să ne reamintim...

Obedienţa, conformarea şi inovaţia minoritară sunt procese de influenţă socială.

Obedienţa este definită ca schimbare a atitudinii sau/şi a comportamentului ca

urmare a unui ordin venit din partea autorităţii. Spre deosebire de conformare,

în obedienţă, majoritatea calitativă ia locul celei cantitative, diferenţa de statut

influenţând schimbarea. Obedienţa a fost studiată iniţial de Stanley Milgram

(1933-1984), psiholog american, prin experimente deosebit de interesante, dar

controversate. El a arătat că atunci când indivizii sunt supuşi presiunii exercitate

de o autoritate, ei se supun ordinelor acesteia, indiferent cât de grave sunt

consecinţele actelor lor. Gradul de obedienţă scade pe măsură ce creşte

apropierea fizică dintre cei doi actori: când victima este cel mai aproape de

subiectul experimentului.

103

2. Factori ai obedienţei Comportamentul participanţilor la experiment variază în funcţie de caracteristici ale

autorităţii, caracteristici ale subiectului sau ale locului în care se află laboratorul şi

caracteristici ale grupului.

2.1 Caracteristici ale autorităţii

Participanţii sunt obedienţi, indiferent unde se află experimentatorul (autoritatea).

Când experimentatorul este prezent fizic, 65% din subiecţii naivi sunt obedienţi, iar când

ordinele sunt date prin telefon numai 21% dintre subiecţii naivi sunt obedienţi. Dacă

experimentatorul, se dovedeşte a fi imoral, adică promite că va întrerupe experimentul când i

se va cere, dar nu o face, procentul celor care se supun este de 40%.

Locul în care este situat laboratorul influenţează supunerea, dar participanţii rămân

obedienţi. Când laboratorul este situat în universitate, 65 % dintre „profesori” aplică şocuri

până la valoarea maximă, iar când se află într-un orăşel numărul lor scade la 48%, dar rămâne

foarte mare. Prin urmare prestigiul instituţiei influenţează procentul celor care se supun.

Din contra, când ordinele vin de la un alt participant la cercetare, dar sunt prezentate

ca emanând de la experimentator, subiecţii refuză să se supună. Când doi experimentatori,

ambii reprezentând autoritatea, dau ordine contradictorii (unul ordonă aplicare, celălalt este

împotrivă), subiecţii nu aplică şocuri electrice.

2.2. Caracteristici ale subiectului

La experimentele lui Milgram au participat atât femei cât şi bărbaţi. Rezultatele arată

că bărbaţii şi femeile nu au comportamente diferite. Alte studii sugerează că bărbaţii sunt mai

obedienţi.

Milgram a interpretat schimbarea comportamentului indivizilor ca supunere la

ordinele autorităţii şi a numit acest proces obedienţă. Alţi psihologi au contestat interpretarea

iniţială, susţinând că subiecţii ce au jucat rolul de profesor erau sadici. Milgram a replicat

arătând că subiecţii naivi nu sunt sadici, că trăiesc stări de disconfort când sunt nevoiţi să

crească puterea şocurilor aplicate, iar când pot să aleagă, ei aleg şocuri slabe pentru a pedepsi

greşelile elevilor. s-a mai încercat contestarea concluziei lui Milgram prin ideea că subiecţii

nu cred că “victima” suferă. Şi la această interpretare, a fost respinsă de Milgram care a arătat

că 49% dintre participanţii care au aplicat şocuri puternice erau convinşi că victima a murit.

104

2.3. Eşecul obedienţei Milgram a studiat ca şi Asch, consecinţele pe care prezenţa aliaţilor le are asupra

participanţilor. Ca şi în experimentele privind conformarea, prezenţa mai multor subiecţi naivi

care se revoltă, nemairespectând ordinele autorităţii, scade gradul de obedienţă până la 10%.

Acest rezultat îl face pe Milgram să afirme că „în opoziţia lui solitară faţă de autoritate,

individul este slab, dar grupul este puternic” (Doise et al., 1999).

Verificarea supunerii faţă de putere a fost realizată cu participanţi din ţări diferite,

America, Germania, Australia, Iordania etc., dar şi în alte situaţii. Un experiment derulat în

spital a arătat că infirmierele consimţiseră să administreze un medicament periculos la ordinul

unui medic necunoscut şi se pregăteau să o facă.

APLICAŢII

1. Înainte de a continua studiul unităţii de învăţare, vă rugăm să răspundeţi la

întrebarea „Ce ai face dacă ai fi în experiment, participantul care aplică

şocuri?”

……………………………………………………………..

2. De ce?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Să ne reamintim...

Comportamentul participanţilor supuţi presiunii unei autorităţi variază în funcţie

de caracteristici ale autorităţii, ale subiectului sau ale locului în care se află

laboratorul şi de caracteristici ale grupului. Când ordinele vin de la un alt

participant la cercetare, dar sunt prezentate ca emanând de la experimentator,

subiecţii refuză să se supună. Când doi experimentatori dau ordine contradictorii,

subiecţii nu aplică şocuri electrice. De asemenea, prezenţa mai multor subiecţi

naivi care se revoltă, nemairespectând ordinele autorităţii, scade gradul de

obedienţă până la 10%. Milgram conchide că „în opoziţia lui solitară faţă de

autoritate, individul este slab, dar grupul este puternic”.

105

Exemple

Cele mai frecvente răspunsuri la întrebarea „Ce ai face dacă ai fi participantul care aplică şocuri?” sunt: • „Nu am aplica şocuri!” • „Nu, deoarece facem diferenţa dintre bine-rău, suntem fiinţe morale.”

Milgram a interpretat aceste răspunsuri ca supraestimare a rolul factorilor

interni şi subestimare a celor externi. Rolul celor din urmă, au sugerat

experimentele, este mult mai important decât se crede la nivelul simţului comun.

3. Explicarea comportamentului obedient

Pentru explicarea comportamentului obedient, Milgram a avansat următoarea ipoteză:

există două stări psihologice, starea de individ autonom, responsabil şi starea de agent,

parte a unei structuri ierarhice. Starea indivizilor variază după situaţia în care se află. Când

apreciază că se află în starea agentică, adică sunt parte a unei structuri ierarhice, ei se supun

autorităţii, acceptă definirea situaţiei date de autoritate şi astfel îşi diminuează

responsabilitatea. Când nu sunt parte a unei structuri sociale ierarhice, indivizii se consideră

iniţiatori ai propriilor gesturi, responsabili. supunere faţă de experimentator arată şi că

indivizii consideră ştiinţa o activitate legitimă social, iar pe cercetător o persoană cu

autoritate (Levine&Pavalchek, 1992).

Ca şi în cazul conformării, consecinţele obedienţei nu sunt doar negative sau doar

favorabile. Cel care se supune unei autorităţi poate fi recompensat ori evită o sancţiune,

păstrează respectul superiorului, are de multe ori siguranţa că acesta este mai competent decât

el. Pentru cel care reprezintă autoritatea, supunerea subordonaţilor este sursă a creşterii

sentimentului de putere, a stimei de sine, dar se simte şi responsabil pentru faptele acestora,

poate trăi sentimente de vinovăţie când acţiunile ordonate se dovedesc incorecte. Pentru

grupul mai vast, căruia ii aparţin cei doi actori, apar şi alte consecinţe: grupul îşi atinge mai

uşor scopurile dacă există obedienţă. A evalua obedienţa, ca şi conformare ca fiind „bună sau

„” rea” este dificil, judecăţile variind după situaţie. Cercetările asupra celor două procese de

influenţă socială nu rezolvă problema valorilor, dar ne semnalează şi încearcă să explice ceea

ce se poate întâmpla.

106

4. Experimentul închisorii Stanford

Experimentul lui Milgram a fost criticat, contestat şi nu a fost atât de frecvent replicat

ca experimentul lui Asch. Cercetări convergente au fost reluate de Ph. Zimbardo, la un an

după execuţia colonel-locotenentului nazist Adolf Eichman promotor al Holocaustului.

Psihologul Zimbardo, profesor la Universitatea din Stanford, a organizat în anii ’70 un

experiment tulburător.

4.1. Procedura de la Stanford

A selectat 24 de participanţi, echilibraţi, sănătoşi psihic, inteligenţi, fără antecedente

penale şi i-a împărţit aleator în grupul ofiţerilor/ gardienilor şi grupul persoanelor private de

libertate/ deţinuţii/ prizonierii. Au primit haine specifice rolului şi au fost introduşi într-un

mediu care-l reproducea pe cel dintr-o închisoare. Închisoarea experimentală era situată pe

holurile universităţii. Grupului ofiţerilor li s-a permis să se comporte autoritarist, chiar să

tortureze prizonierii. Aceştia din urmă au devenit pasivi, au acceptat abuzurile. După 6 zile,

experimentul a fost stopat de Zimbardo însuşi pentru a evita degradarea puternică a stării

participanţilor care jucau rolul de deţinuţi. Interpretare oferită de autor a subliniat

transformarea pe care o suferă un individ când întâlneşte o influenţă perversă. În concepţia sa,

„un sistem rău generează situaţii rele care îi îndeamnă pe oamenii buni să aibă comportamente

rele”.

Explicaţia acestor transformări utilizează conceptele situaţie şi dispoziţie. „Psihologii

sociali (ca şi eu însumi, susţine Zimbardo) tind să respingă concepţia dispoziţională (de

centrare pe factorii interni, pe trăsăturile de personalitate –n.n.) când încearcă să înţeleagă

cauzele comportamentelor neobişnuite”. El respinge şi concepţia contrară - situaţionistă, care

face din factorii de mediu cheia înţelegerii comportamentelor umane şi propune a treia cale:

o abordarea sistemică, care vede oamenii şi situaţiile în interacţiune dinamică.

APLICAŢII

Reformulaţi şi interpretaţi afirmaţia lui Zimbardo: „un sistem rău generează situaţii rele, care oferă mere rele ce îndeamnă oamenii buni să aibă comportamente rele”

107

Să ne reamintim...

Ph. Zimbardo, profesor la Universitatea din Stanford, a organizat în anii

’70 un experiment tulburător pentru care a selectat 24 de participanţi, echilibraţi

psihic şi i-a împărţit aleator în grupul ofiţerilor/ gardienilor şi grupul deţinuţiilor.

Subiecţii gardieni şi-au schimbat comportamentul umilindu-i şi torturându-i pe

prozonieri. Schimbarea a fost explicată prin influenţa perversă a unui “sistem rău

(care) generează situaţii rele şi îi îndeamnă pe oamenii buni să aibă

comportamente rele.

4.2. Efectul Lucifer Pentru a diminua supunerea indivizilor la o autoritate imorală, sursă a unor crime

cutremurătoare, Zimbardo a propus în lucrarea „Efectul Lucifer” (publicată în 2007 şi tradusă

în româneşte în 2009) un program social pentru a învăţa oamenii să reziste la obedienţă.

Efectul Lucifer „este istoria căderii în păcat a îngerului preferat al lui Dumnezeu, a

transformării cosmice din „Steaua dimineţii" în Satana. Iar parabola Lucifer raportează despre

transformarea omului bun, obişnuit, în răufăcător, în diavol, sub influenta unor situaţii sociale

nefavorabile” (A. Neculau, 2009).

Pornind de la ideea unui experiment invers celui efectuat de Milgram, el s-a întrebat

ce s-ar întâmpla dacă subiecţilor, în loc să li se ceară executarea unor ordine de a face rău

altora, a-i ajuta pe alţii, de a fi altruişti. Programul în 10 paşi prin care oamenii pot învăţa să

reziste influenţelor nedorire este fundamentat pe 3 idei cheie ce privesc dezvoltarea celor trei

„S”: self-awareness (conştiinţa de sine), situational sensibilitatea situaţională sensitivity şi

street smarts (inteligenţa comportamentală). Abilitatea de a rezista forţelor situaţionale

puternice care îi prind cu uşurinţă în capcană pe ce mai mulţi oameni a fost apreciată de

Zimbardo ca fiind eroism.

Tab. 2 Cei 10 paşi pentru a rezista influenţelor nedorite

1. Am făcut o greşeală!

Să învăţăm să spunem: „Îmi cer scuze”, „Scuzaţi-mă” sau, după caz, „Iertaţi-mă”. Să arătăm că am învăţat din greşeli; şi noi şi liderii politici.

108

Sunt preocupat/neatent! Să transformăm neatenţia în preocupare pentru evaluarea situaţiei. Să gândim critic.

Sunt responsabil!

Obedienţa faţă de autoritate ne face uneori complici la crime; de asemenea, conformarea la normele grupurilor antisociale Sunt responsabil pentru acţiunile mele.

Sunt eu însumi, sunt atât de bun pe cât pot să fiu.

Să nu acceptăm dezindividualizarea. Să cerem şi altora să nu-şi abandoneze individualitatea. Să privim oamenii în ochi şi să oferim informaţii clare şi corecte despre cine suntem. Anonimitatea şi secretomania dezumanizează.

Respect autoritatea justă, dar mă revolt împotriva autorităţii nedrepte

Să facem distincţie între autoritatea legitimă, (manifestăm respect) şi pseudoautoritatea liderilor corupţi, a falşilor profeţi, faţă de care să ne distanţăm. Părinţii, profesorii, liderii religioşi trebuie sa-i ajute pe copii să deosebească falsa autoritate de autoritatea autentică.

Doresc să fiu acceptat de grup, dar valorizez independenţa mea

Dorinţa de a fi acceptat ca membru în diferite grupuri este universală, beneficiem de pe urma relaţiilor cu ceilalţi. Uneori, conformarea la normele grupului poate fi contraproductivă. Anumite norme ale grupului trebuie respinse, riscând chiar să rămânem solitari în dezavuarea normelor ilicite.

Să nu ne sacrificăm independenţa de dragul apartenenţei la grup.

Vreau să fiu mai atent la încadrarea informaţiilor

Să fim mai atenţi la tot ce înseamnă persuasiune: informaţii, imagini vizuale, sloganuri şi discursuri. Multe informaţii ne influenţează insidios gândirea, emoţiile şi comportamentele

Vreau să realizez un echilibru în perspectivă temporară

Ceea ce în prezent este avantajos în analiza cost-beneficiu poate fi păgubitor în viitor. Să evaluăm consecinţele comportamentelor noastre. Excesele prezentului se răsfrâng adesea dezastros asupra viitorului. Să nu abdicăm de la standardele morale, chiar dacă pe moment ne pot pune viaţa în pericol.

Nu vreau să sacrific libertatea personală şi civică pentru iluzia securităţii!

Putem fi manipulaţi oferindu-ni-se un contract faustian. Niciodată să nu renunţăm la libertate, la drepturile noastre fundamentale pentru promisiunea securităţii reale şi imediate sau pentru iluzia securităţii personale.

Pot să mă opun sistemelor nedrepte!

Rezistenţa în faţa răului implică opoziţia la controlul informaţiilor, beneficiilor şi sancţiunilor. Să schimbăm mentalitatea, patologia, „gândirea de grup”, să ne alăturăm celor care acţionează pentru înlăturarea sistemelor sociale abuzive.

109

Rezumat Obedienţa este definită ca schimbare a comportamentului ca urmare a

unui ordin venit din partea autorităţii. Spre deosebire de conformare, în

obedienţă, majoritatea calitativă ia locul celei cantitative, diferenţa de statut

influenţând schimbarea. Obedienţa a fost studiată iniţial de Milgram, psiholog

american, prin experimente deosebit de interesante, dar controversate. El a arătat

că atunci când indivizii sunt supuşi presiunii exercitate de o autoritate, ei se

supun ordinelor acesteia, indiferent cât de grave sunt consecinţele actelor lor.

Gradul de obedienţă scade pe măsură ce creşte apropierea fizică dintre cei doi

actori. Comportamentul participanţilor supuşi presiunii unei autorităţi variază în

funcţie de caracteristici ale autorităţii, ale subiectului sau ale locului în care se

află laboratorul şi de caracteristici ale grupului. Prezenţa mai multor subiecţi

naivi care se revoltă, nemairespectând ordinele autorităţii, scade gradul de

obedienţă până la 10%. Milgram conchide că „în opoziţia lui solitară faţă de

autoritate, individul este slab, dar grupul este puternic”.

Ph. Zimbardo, profesor la Universitatea din Stanford, a organizat în anii

’70 un experiment tulburător pentru care a selectat 24 de participanţi, echilibraţi

psihic şi i-a împărţit aleator în grupul ofiţerilor/ gardienilor şi grupul deţinuţiilor.

Subiecţii gardieni şi-au schimbat comportamentul umilindu-i şi torturându-i pe

prozonieri. Schimbarea a fost explicată prin influenţa perversă a unui “sistem rău

(care) generează situaţii rele şi îi îndeamnă pe oamenii buni să aibă

comportamente rele. Reflecţia este reluată în volumul Efectul Lucifer, ce

relatează şi explică transformarea omului bun, obişnuit, în diavol, sub influenta

unor situaţii sociale nefavorabile.


1. Identificaţi în istoria mondială sau naţională, 1-2 personalităţi care s-au supus

ordinelor autorităţii şi analizaţi consecinţele obedienţei asupra indivizilor şi a

grupurilor din care făceau parte ori a celor cu care au interacţionat.

2. Comparaţi conformarea şi obedienţa, după criteriile surse, tip de

comportament, efecte asupra grupului, efectul alianţelor, efecte la nivel social

general.

110


INFLUENŢA MINORITARĂ

Cuprins

1.Introducere............................................................................................................... 111

2.Obiective.................................................................................................................. 111

3. Durata ..................................................................................................................... 112

3.Conţinuturi

1. Definirea şi caracterizarea influenţei minoritare ......................................... 112

2. Factori ai influenţei minoritare .................................................................... 115

3. Explicarea influenţei minoritare................................................................... 118

4. Rezumat.................................................................................................................. 120

5. Test de evaluare...................................................................................................... 121

6. Temă de control...................................................................................................... 121

Introducere Lecţiile anterioare au prezentat condiţiile în care majoritatea, calitativă sau cantitativă, influenţează individul şi îşi impune punctele de vedere. În acest mod, divergenţele dintre membrii unui grup se micşorează şi se impune o concepţie uniformă despre realitate. Istoria omenirii arată însă că există şi situaţii în care majoritatea dintr-un grup îşi schimbă aprecierile, cogniţiile datorită influenţei unor grupuri mici. Poate exista putere şi acolo unde nu sunt mulţi?

Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil • să descrie influenţa minoritară şi experimentul princeps • să explice producerea influenţei minoritare; • să analizeze consecinţele influenţei minoritare în activitatea cotidiană; • să manifeste interes pentru cunoasterea ştiinţifică a influenţei minoritare.


111

1. Definirea şi caracterizarea influenţei minoritare

Conformarea a fost definită ca proces prin care individul, având iniţial o părere

personală, diferită de altora, se supune presiunii grupului şi adoptă, public sau chiar privat

punctul de vedere al majorităţii. Prin supunere, se înlătură opiniile deviante, se asigură

continuitatea grupului. Cercetările din domeniul social au rămas mult timp focalizate pe

influenţa care se transmite de la grup la individ, contribuind la întărirea ideii că influenţa este

o funcţie a dependenţei (Doms&Moscovici, 1992).

Studii ulterioare, stimulate de impasul în care au ajuns cercetările asupra conformării,

imposibilitatea de explica unele rezultate au condus la o abordare diferită a procesului de

influenţa. Poate exista putere şi acolo unde nu sunt mulţi?

În anii ’60, tânărul cercetător S. Moscovici reia experimentele lui Asch, împreună cu

C. Faucheux şi obţin aceleaşi rezultate ca şi Asch, rezultate care tulbură încrederea lor în

raţiunea fiinţei umane şi credinţa lor că puterea de a convinge aparţine personalităţilor. Totuşi,

victoriile lui Copernic, Martin Luther King, ale lui Galilei sau Nelson Mandela sunt dovezi

ale influenţei minoritare.

Pornind de la premisele de mai sus, Serge Moscovici (1969) iniţiază

cercetările asupra influenţei orientate de la individ spre grup (Lobrot, 2001).

În experimentele sale, psihologul francez a arătat că minoritatea poate

influenţa, în anumite condiţii, majoritatea. Conformarea întăreşte

uniformitatea şi serveşte continuităţii grupului, influenţa minoritarilor

introduce idei şi comportamente noi, serveşte inovării. Inovaţia este procesul

de influenţă având ca sursă o minoritate sau un individ care se angajează să

introducă ori să creeze moduri noi de gândire sau de comportament, să

modifice idei primite, atitudini tradiţionale sau comportamente vechi (S. Moscovici, 1969)

S. Moscovici

1.1. Caracteristici ale minorităţii

În psihologia socială, minoritatea este definită cantitativ, reprezentând mai puţin de

jumătate din membrii unui grup. Minoritatea este relativă, funcţie de grupul la care se

raportează, prin urmare acelaşi individ, aparţinând simultan mai multor grupuri, poate face din

minoritate sau din majoritate. un subgrup poate, de asemenea să aparţină majorităţii într-un

grup şi minorităţii în alt grup. grupul minoritar nu are deci nici forţa numerică, nici puterea de

a introduce o schimbare, el poate fi marginalizat sau dispreţuit. Istoria demonstrează însă că

112

sunt posibile modificări ale atitudini tradiţionale, ideilor sau comportamente vechi ca urmare

a influenţei unui singur individ sau a unui grup destul de mic.

Minoritatea devine sursă de influenţă dacă:

• deţine un punct de vedere coerent, bine definit, în dezacord cu norma dominantă;

• îşi câştigă vizibilitatea, îşi face cunoscut punctul de vedere, ajunge să fie recunoscută

social de către majoritate; pentru a deveni vizibilă şi recunoscută social, minoritatea trebuie să

fie motivată să-şi facă publice opiniile.

• produce un dezacord, un conflict la nivel grupal şi intraindividual ca urmare a confruntării

cognitive a celor două opinii, perspective.


Primele experimente care îşi propuneau să verifice existenţa influenţei de la individ la

grup au fost efectuate de Moscovici (1969). Pentru înţelegerea experimentului şi a modului de

interpretare a rezultatelor, este necesară introducerea conceptului de stil comportamental.

Stilul comportamental este o modalitate de organizare a comportamentelor, opiniilor unei

persoane sau ale unui grup, cu două aspecte, unul instrumental ce informează asupra

obiectului de apreciat, altul simbolic ce informează asupra persoanei care adoptă un stil

anume. Stilul comportamental poate fi consistent, rezultat din repetarea persistentă a unei

afirmaţii particulare, evitând, pe baza unui sistem de probe logice, declaraţiile contradictorii

sau poate fi un stil inconsistent, în care afirmaţiile se schimbă de la un moment la altul.

Ipoteza pe care Moscovici şi-a propus să o modifice era următoarea: consistenţa

comportamentului reuşeşte efectiv să decidă ieşirea din conflict.

Procedura

Deoarece sarcina solicita identificarea unor culori, participanţii au fost supuşi înainte

de experiment unui test de daltonism şi menţinuţi doar cei fără tulburări ale vederii cromatice.

Exemple

Daltonismul este o tulburare a vederii cromatice, constând în incapacitatea de

a deosebi unele culori de altele, în special roşul de verde, dar şi albastru de

galben. Se diagnostichează cu ajutorul unor teste creion-hârtie sau a unor

aparate electronice.

113

Participanţii sunt distribuiţi în două grupuri: grupul experimental constituit din şase

subiecţi, patru subiecţi naivi şi doi complici şi grupul de control, format din şase subiecţi. Ca

şi în experimentele privind conformarea, în instructaj se anunţă o sarcină perceptivă simplă:

• să se identifice culoarea a şase diapozitive (Aceste diapozitive sunt albastre!)

• să se indice luminozitatea seriei de diapozitive.

Complicii răspund în pozitiile 1 şi 2, iar după ei răspund subiecţii naivi (majoritarii).

Instructajul pentru complicii variază în funcţie de grup:

• în grupul experimental 1, (GE1) complicii vor afirma că diapozitivele sunt verzi şi vor

repeta cu convescvenţă aceast enunţ. Prin urmare vor avea un comportament consistent;

• în grupul experimental 2 (GE2) complicii vor afirma uneori că diapozitivele sunt verzi

alterori că sunt albastre. Prin urmare vor avea un comportament inconsistent;

• în grupul de control, nu există subiecţi complici, participanţii răspund conform

aprecierilor personale.

Rezultatele obţinute arată că în grupul experimental 1, subiecţii naivi acceptă că

diapozitivele sunt verzi în 8,4% din încercări (minoritarii au fost consistenţi). În grupul

experimental 2, subiecţii naivi acceptă că diapozitivele sunt verzi în 1,25% din încercări

(minoritatea a fost inconsistentă). În grupul de control, participanţii afirmă aproape toţi că

diapozitivele sunt albastre. Există totuşi o eroare reprezentând 0,25% din răspunsuri, în care

se afirmă că diapozitivele sunt verzi. Concluzia cercetătorului este că pentru a fi influentă

minoritatea trebuie să fie consistentă, dar minoritatea pare a avea probleme în influenţarea

majorităţii.

Să ne reamintim...

Inovaţia este procesul de influenţă ce are ca sursă o minoritate care se

angajează să introducă ori să creeze moduri noi de gândire sau de

comportament, să modifice idei primite, atitudini tradiţionale sau

comportamente vechi. Minoritatea reprezintă mai puţin de jumătate din

membrii unui grup. Ea devine sursă de influenţă dacă deţine un punct de

vedere coerent, bine definit, în dezacord cu norma dominantă, este vizibilă şi

recunoscută social. Primele experimente privind influenţa minoritară au fost

realizate de Moscovici în 1969. Rezultatele obţinute arată că subiecţii naivi

acceptă punctual de vedere al minorităţii în 8,4% din încercări când

114

minoritarii sunt consistenţi, iar când minoritarii au un stil cognitiv

inconsistent, ei conving doar în 1,25% din încercări.

1.3 Comportamentul consistent cu schemă logică

O replicare interesantă a experimentului realizat de Moscovici aparţine lui Nemeth şi

colaboratorilor săi (1974) care au utilizat aceleaşi condiţii ca şi Moscovici şi au mai adăugat

încă două: 1. complicii apreciază culoarea ca fiind bleu-verde 2.ei motivează răspunsul.

Schema logică a minoritarilor este următoarea:

• diapozitivele sunt verzi când luminozitatea este slabă;

• diapozitivele sunt bleu-verzi când luminozitatea este puternică.

Când judecata este motivată, majoritatea îşi schimbă punctul de vedere în sensul celui

susţinut de minoritari, acceptându-l în 21% din răspunsuri. Efectul este mult mai accentuat

decât în cazul comportamentului inconsistent (1,25%) şi mai mare decât în cazul

comportamentului consistent, dar rigid, fără o schemă logică. Concluzia lui Nemeth este că

stilul comportamental mai flexibil este mai eficace. Interpretarea furnizată este următoarea:

pentru ca minoritatea să fie influentă trebuie să fie consistentă, idee care apare şi la

Moscovici. Se adaugă însă o nouă dimensiune, şi anume că, minoritatea este mai

convingătoare când construieşte o schemă logică, justificând judecata construită.

2. Factori ai influenţei minoritare

Influenţa minoritarilor variază după volumul grupurilor, tipul ţintei, dispunerea

spaţială, tipul mesajului transmis.

2.1. Volumul grupului minoritar şi tipul ţintei

Cercetările au arătat ca influenţa creşte când grupul minoritarilor creşte de la de la 1 la

4, ei fiind văzuţi ca fiind mai competenţi. După 4 membri, scade încrederea acordată de

majoritate şi efectul de schimbare diminuează. Minoritatea de 3 persoane pare să garanteze

cea mai mare schimbare: ea este privită ca fiind şi competentă şi de încredere. Efectul

minoritar este mai puternic dacă ei conving iniţial pe unul din membrii majorităţii să li se

115

alăture - efect demonstrativ (Doms&Moscovici, 1992). Dacă majoritatea este avertizată, poate

să prevadă comportamentul membrului deviant ea nu mai acceptă punctul de vedere

minoritar. Minoritarii sunt mai influenţi când ocupă locul din capul mesei decât unul lateral.

În acest caz ei sunt percepuţi ca fiind siguri de ei, capabili să conducă. Influenţa este mai mare

când se exercită asupra unei ţinte izolate, faţă de care grupul nu a emis nici o susţinere.

2.2. Tipul de mesaj

Sunt mai eficace schimbările aflate în acord cu spiritul timpului, care sunt deja

populare (zeitgeist/ trend). Paicheler (1976, 1977) şi Maas (1982) a arătat că sunt acceptate cu

mai multă uşurinţă idei „la modă” faţă de idei care par depăşite. Experimentele sale au folosit

mai multe grupuri de câte patru femei, cu vederi lejer feministe care discută mai multe

probleme privind viaţa femeilor. Una dintre participante a fost subiectul complice în toate

grupurile experimentale, cu excepţia grupului de control (tab.1). Înainte şi după discuţia de

grup sunt măsurate atitudinile profeministe ale participantelor.

Tab. 1 Condiţii experimentale şi rezultate

Condiţii

experimentale

Comportamentul complicelui

Rezultate

G1

Complicele adoptă o poziţie extremă

în apărarea mişcării feministe şi are

un comportament consistent. Ea

reprezintă „noul”.

94% din participanţi adoptă poziţia

feministă

G2

Complicele se declară contra mişcării

feministe şi are un comportament

consistent

În 94% din cazuri, membrii nu

ajung la puncte de vedere

convergente. Atitudinile lor faţă de

mişcarea feministă converg spre

valori neutre, iar după experiment

revin la valorile iniţiale.

Rezultatele arată că schimbarea atitudinii sub influenţa unei minorităţi este dependentă

şi de conţinutul mesajului: nivelul persuasiv al stilului comportamental este mai înalt când

116

mesajul corespunde tendinţelor vremii şi este mai scăzut când mesajul furnizat de minoritar

este contra spiritului timpului. În ultima condiţie experimentală, mesajul a crescut divergenţa

atitudinilor. Alte studii (Mugny, 1981) au sugerat că mesajul flexibil, consistent este mai

eficace decât un mesaj rigid, dogmatic.

Exemple – efectul minorităţii inconsistente

Experimentele realizate cu complici care nu sunt întotdeauna de acord

unul cu altul, sau îşi modifică propriile declaraţii arată că influenţa socială nu

apare, grupurile experimentale evoluând ca şi grupul de control.

2.3. Normele sociale

Consensul dintre indivizi confirmă percepţiile unui individ, semnalându-i că el se

apropie de o realitate obiectivă recunoscută de toţi. De asemenea, consensul serveşte creşterii

stimei de sine, individul regăsindu-se confirmat prin recunoaştere de către alţii, deoarece

există un singur răspuns corect şi numai unul.

Pentru a analiza producerea influenţei sociale, Moscovici a diferenţiat trei tipuri de

norme:

• norma de obiectivitate, prezentă în cazurile în care indivizii au nevoie să-şi testeze

opiniile în funcţie de criterii obiective; în acest caz, consensul confirmă percepţiile unui

individ, deoarece există un singur răspuns corect şi numai unul.

• norma de preferinţă, ce presupune existenţa unor gusturi, aprecieri personale, mai mult

sau mai puţin dorite; consensul serveşte creşterii stimei de sine, dar lasă loc unor variaţii

foarte mari.

• norma de originalitatea, conform căreia alegerile se fac în funcţie de gradul de noutate, de

surpriză. Această normă combină exigenţele celor două anterioare, vizând atât obiectivitatea

percepţiei cât şi stima de sine a indivizilor. Inovaţia socială face apel la norma de originalitate.

Minoritatea obţine efecte mai puternice atunci când influenţa ei se exercită într-un cadru de

originalitatea decât într-un cadru de obiectivitate.

117

3. Explicarea influenţei minoritare

Când indivizii aparţinând unei majorităţi sunt puşi în faţa unui mesaj contrar al

minorităţii, ei trăiesc un conflict cognitiv, deoarece se află în prezenţa a două idei opuse care

privesc acelaşi obiect. Pentru a depăşi conflictul, ei se angajează într-o negociere tacită de

restabilire a consensului. Factorii posibili a determina ieşirea din conflict sunt, după

Moscovici, următorii:

• Investirea – minoritatea acordă importantă obiectivelor sau ideilor sale.

• Autonomia – are raţionamente independente, atitudini în acord cu principiile proprii

• Consistenţa - menţine aceeaşi idee permanent

• Echitate – grija minorităţii pentru relaţii reciproce cu majoritatea. Este posibil ca

minoritatea să acţioneze inconsistent, schimbându-şi ideile, fără justificare sau să-şi menţină

aceeaşi idee până la extremism (rigiditate).

Consistenţa comportamentală poate fi intraindividuală (individul îşi menţine aceeaşi

poziţie ) sau interindividuală (între cei doi complici există consonanţă, ei fac aceleaşi

afirmaţii). În oricare din forme, poate incita alte persoane să se angajeze în procesul de

validare spre deosebire de comportamentul inconsistent care nu produce modificarea ideilor,

gândurilor, atitudinilor vechi.

Comportamentul consistent al minoritaţii instaurează îndoiala, atrage atenţia,

semnalează existenta unui punct de vedere alternativ, demonstrează propriul ataşament la

acest punct de vedere şi anuntă ca singurul mijloc de a ieşi din conflict este luarea in

considerare a acestui punct de vedere. Cu alte cuvinte, minoritatea forţează majoritatea să se

lanseze într-un proces de validare, să analizeze mesajul in profunzime. O parte a majorităţii

este sensibilă la argumentele minorităţii pentru că ele corespund unor gânduri intime, au fost

deja auzite, dar şi pentru că este atrasa de noutate, nonconformism.

Când este supus unei influente, indiferent de forma ei, individul trăieşte un sentiment

de ambivalentă : faţă de majoritate individul experimentează atracţie publică şi rezervă

privată/ intimă, ostilitate; este cazul conformării şi faţă de minoritate individul

experimentează ostilitate publică sau rezervă si admiraţie privată/ intimă; este cazul inovaţiei.

acest sentiment trebuie înlăturat sau diminuat prin conformare la presiunea grupului sau prin

cedare la influenţa minorităţii.

118

Moscovici deosebeşte două planuri ale conflictului: planul conflictului conştient cu

altul şi planul conflictului mai mult sau mai puţin conştient cu sine însuşi şi susţine că atunci

când un individ rezistă pe un plan cedează pe altul.

Concluzii

Schimbarea poate fi produsă de cei care deţin puterea, care au o competenţă

recunoscută într-un domeniu, îşi fac prieteni, au un prestigiu deja câştigat, sunt competenţi şi

siguri de ei. Recomandarea făcută adesea tinerilor, spune Moscovici, “Fiţi conformişti,

achiziţionaţi competenţă, flataţi, apoi puteţi propune schimbări” nu este eficace, ei pot

propune schimbări, mai repede, în alte condiţii mult mai avantajoase.

Exemple

În conformare, acceptarea este cel mai adesea publică, individul

cedează în planul conştient. În inovare, acceptarea este iniţial privată şi mai

târziu ea poate deveni publică.

APLICAŢII

Comentaţi, din perspectiva procesului de influenţă socială versurile

„Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creşte.”

Să ne reamintim...

Influenţa minoritarilor variază după volumul grupurilor, tipul ţintei,

dispunerea spaţială, tipul mesajului transmis.

Influenţa creşte când grupul minoritarilor creşte de la 1 la 4, când aceştia

ocupă locul din capul mesei, când exercită influenţa asupra unei ţinte izolate,

faţă de care grupul nu a emis nici o susţinere. Schimbarea atitudinii este

dependentă şi de conţinutul mesajului: când mesajul corespunde tendinţelor

vremii influenţa persuasivă este mai înaltă. Mesajul flexibil, consistent este

mai eficace decât un mesaj rigid, dogmatic.

Consistenţa comportamentală poate fi intraindividuală (individul îşi menţine

aceeaşi poziţie ) sau interindividuală (între cei doi complici există consonanţă,

ei fac aceleaşi afirmaţii). În oricare din forme, poate incita alte persoane să se

119

angajeze în procesul de validare.

Schimbarea poate fi produsă de cei care deţin puterea, care au o competenţă

recunoscută într-un domeniu, îşi fac prieteni, au un prestigiu deja câştigat,

sunt competenţi şi siguri de ei.

Influenţa socială se manifestă sub forma a trei procese diferite, conformarea prima

care a fost studiată şi la care a fost redusă mult timp influenţa (1951), obedienţa, supunerea la

autoritate (1974) şi influenţa minoritară, rezistenţa la presiunea grupului (1969, 2004) cel mai

nou proces studiat ca urmare a schimbărilor democratice din societate.

APLICAŢII

Găsiţi, in mass-media, exemple care să ilustreze cel puţin trei din ipostazele

enumerate în enunţul „Schimbarea poate fi produsă de (1) cei care deţin

puterea, (2) care au o competenţă recunoscută într-un domeniu, (3) îşi fac

prieteni, (4) au un prestigiu deja câştigat, (5) sunt consistenţi şi siguri de ei”

Rezumat

Inovaţia este procesul de influenţă ce are ca sursă o minoritate care se

angajează să introducă ori să creeze moduri noi de gândire sau de

comportament, să modifice idei primite, atitudini tradiţionale sau

comportamente vechi. Minoritatea, reprezentând mai puţin de jumătate din

membrii unui grup, devine sursă de influenţă dacă deţine un punct de vedere

coerent, bine definit, în dezacord cu norma dominantă, este vizibilă şi

recunoscută social. Primele experimente privind influenţa minoritară au fost

realizate de Moscovici în 1969. Rezultatele obţinute arată că subiecţii naivi

acceptă punctual de vedere al minorităţii în 8,4% din încercări când minoritarii

sunt consistenţi.

Influenţa creşte când grupul minoritarilor creşte de la 1 la 4, când aceştia ocupă

locul din capul mesei, când exercită influenţa asupra unei ţinte izolate. Când

mesajul corespunde tendinţelor vremii influenţa persuasivă este mai înaltă.

Mesajul flexibil, consistent este mai eficace decât un mesaj rigid, dogmatic.

Consistenţa comportamentală poate fi intraindividuală (individul îşi menţine

120

aceeaşi poziţie ) sau interindividuală (între cei doi complici există consonanţă,

ei fac aceleaşi afirmaţii). În oricare din forme, poate incita alte persoane să se

angajeze în procesul de validare.

Inovaţia, schimbarea poate fi produsă de cei care deţin puterea, care au

o competenţă recunoscută într-un domeniu, îşi fac prieteni, au un prestigiu deja

câştigat, sunt competenţi şi siguri de ei.


Comparaţi inovaţia şi conformarea, folosind criteriile:

• Tip de influentă

• Ţinta influentei: comp sau idei

• Profunzimea schimbării

• Motivele schimbării

• Durata schimbării.

TEMĂ DE CONTROL

Realizaţi o temă de sinteză, bazată pe comparaţia dintre cele trei

procese de influenţă socială: conformare, obedienţă şi influenţă minoritară.

Tema va avea o întindere de 3-4 pagini A4 şi se se va transmite tutorilor

pe suport hârtie. Soluţia temei va fi însoţită de 2 evaluări realizate de colegi. Nu

se admit evaluări încrucişate. Nota obţinută la această temă are o pondere de 10

% în nota finală.

Criterii de evaluare a temei:

• Definirea corectă a conceptelor cheie şi caracterizarea lor succinta.

• Desprinderea asemănărilor şi a deosebirilor dintre cele trei procese, pe

baza unor criterii relevante identificate de student.

• Stabilirea de asemănări şi deosebiri între factorii care favorizează

conformarea, obedienţa şi inovaţia socială.

• Valorificarea unor experimente relevante din lecţiile studiate

Identificarea celor trei procese în situaţii din viaţa socială.

121


FACILITAREA SOCIALĂ SI LENEA SOCIALĂ

Cuprins

1.Introducere ...............................................................................................................122

2.Obiective ..................................................................................................................122

3. Durata......................................................................................................................123

4.Conţinuturi

1. Facilitarea socială.........................................................................................123

2. Lenea socială .................................................................................................128

5.Rezumat ...................................................................................................................131

6.Test de autoevaluare.................................................................................................132

Introducere

Oamenii şi animalele lucrează mai bine când se află în prezenţa altora? Prezenţa

altora în calitate de co-actori sau de public pasiv produce efectul de facilitare

socială când sarcinile de îndeplinit sunt simple sau de inhibare socială, când

sarcinile sunt complexe. Când propria contribuţie la activitatea comună nu poate

fi stabilită, apare fenomenul de lene socială: indivizii îşi reduc participarea până

la nivelul la care cred că lucrează ceilalţi. Cum reducem lenea socială? când şi

cum favorizăm facilitarea socială?

Obiective

• să descrie facilitarea socială şi lenea socială; • să explice producerea celor două efecte ale prezenţei altora; • să analizeze consecinţele lor asupra individului şi grupului în activitatea

cotidiană;

• să identifice facilitarea socială şi lenea socială în activitatea proprie;

• să manifeste interes pentru studiul ştiinţific al acestor procese sociale

122


1. Facilitarea socială

Într-un articol apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, psihologul N. Triplett

analizează „factorii dinamogenetici în competiţie şi în imprimarea ritmului” la ciclişti,

pornind de la întrebarea ce se întâmplă cînd un individ lucrează împreună cu alţii. Reia

această idee în experimente de laborator şi concluzionează că prezenţa fizică a altui concurent

(co-actor) care participă simultan la o cursă are rolul de a favoriza eliberarea unei energii

latente, care nu este disponibilă, în condiţii de cursă solitară.

1.1. Ce se întâmplă cînd un individ lucrează împreună cu alţii?

Triplett a organizat experimente la care au participat copii cu vârste cuprinse între 7 şi

18 ani. Ei au fost rugaţi să înfăşoare 16 metri de fir de pe o rolă de pescuit cât de repede pot.

Au existat două condiţii experimentale: unii participanţi au lucrat singuri, alţii au lucrat câte

doi la un loc. A fost măsurat timpul, cu un cronometru. Rezultatele arată că majoritatea

copiilor au efectuat sarcina mai repede cu un co-actor decât atunci când lucrau singuri. A

existat totuşi, un număr mic de participanţi ale căror performanţe au fost mai slabe în

prezenţa unui co-actor.

Studiile lui Triplett au fundamentat conceptul de facilitare socială, introdus de F.

Allport (1920) pentru a numi ameliorarea performanţei în prezenţa altora (lumea animală şi a

oamenilor). Allport a diferenţiat prezenţa pasivă a altuia (co-prezenţa) de co-acţiune.

Experimentele lui Allport şi-au propus să studieze efectul prezenţei altor persoane

asupra performanţei. Participanţii la experimente au fost copii, care lucrau în două condiţii

experimentale: izolaţi, într-o cubiculă sau la o masă, împreună cu alţi copii. Pentru a nu

influenţa rezultatele, Allport i-a asigurat că nu v-a compara performanţele şi i-a îndemnat şi

pe copii să nu o facă. Sarcinile propuse solicitau asocierea unor cuvinte, sublinierea vocalelor

dintr-un text de ziar. Rezultatele arată că în prezenţa altora, 14 din 15 copiii muncesc mai

bine, produc mai mult decât atunci când sunt singuri, dar rezultatele sunt mai slabe calitativ.

Prin urmare coprezenţa are efecte pozitive asupra performanţei, cum arătase şi Triplett, dar

alteori, efectele ei sunt negative.

123

1.2. Comportamente dominante şi nedominante

Aproape trei decenii, aceste rezultate divergente nu au fost analizate, nici explicate. În

anii ’60, Robert Zajonc (1923-2008) readuce problematica în centrul atenţiei psihologilor şi

propune o interpretare nouă. Interpretarea sa se bazează pe distincţia dintre comportamente

(răspunsuri) dominante şi comportamente (răspunsuri) nedominante. Zajonc a remarcat

faptul că unele comportamente sunt mai uşor de învăţat şi de a efectua decât altele.

Comportamente care sunt mai uşor de învăţat şi de executat decât altele domină toate

răspunsurile potenţiale ale organismului. A numit aceste comportamente – răspunsuri

dominante. Alte comportamente au o mai mică probabilitate de a fi executate, ele au fost

numite răspunsuri nedominante (Zajonc, 1965, 1969).

Comportament dominant

Zajonc a observat că activarea, excitaţia fiziologică, pe care o identificare Triplett ca

„eliberarea unei energii latente”, întăreşte răspunsul dominant. În sarcinile simple, activarea

ameliorează performanţa, răspunsul dominant fiind cel care se produce cu mai multă

probabilitate (facilitare socială). In sarcini complexe (creativitate, rezolvare de probleme)

activarea scade performanţa, duce la eşec, răspunsul util în astfel de sarcini nemaifiind cel

dominant (apare inhibiţie socială). Co-prezenta creşte activarea, provoacă răspunsuri

dominante.

Experiment 1

În experimentele lui Zajonc şi colaboratorilor săi (1969), participanţii sunt gândacii de

bucătărie. Obiectivul studiului este să verifice performanţa gândacilor, în sarcini simple şi

complexe, în prezenţa unor gândaci. Experimentul s-a folosit de comportamentul fotofob al

gândacilor: ei se îndepărtează de spaţiile luminate, fugind în locuri întunecoase (fig.1).

Experimentul s-a derulat în patru condiţii experimentale: absenţa altor gândaci,

prezenţa altor gândaci, sarcină simplă şi sarcină complexă. Pentru a derula investigaţia, au

fost confecţionate două dispozitive: 1) un tub de plastic având un capăt întunecat şi la celălalt

capăt o sursă luminoasă; 2) un tub în cruce, cu un capăt întunecat. Unele tuburi sunt simple,

altele au alveole pe margini în care se pot introduce alţi gândaci. Toate tuburile sunt din

material plastic transparent.

124

Camera intunecoasă

Fig. 1. Tub prin care aleargă gândacul în prezenţa pasivă a altor gândaci

Rezultatele arată că atunci când este singur, gândacul parcurge tubul drept în 41sec.,

iar cu audienţă (fig.1), tubul este parcurs în 33 sec. Altfel spus, când gândacul este singur

performanţa este mai slabă decât în prezenţa altor gândaci. Ca şi în experiemntele lui Triplett

şi Allport, co-prezenţa ameliorează performanţa. Zajonc adaugă o informaţie nouă: sarcina

solicitată este simplă. Interpretarea sa este următoarea: activarea fiziologică produce

răspunsul dominant, care este şi eficient în sarcinile simple.

Camera întunecoasă

Fig. 2. Tub în cruce prin care aleargă gândacul în prezenţa pasivă a altor gândaci

Pentru a verifica ipoteza privind performanţa în sarcini complexe, este construit un alt

tub, în cruce, la care partea întunecată nu este dispusă în linie dreaptă faţă de punctul de

acces, ci este la dreapta. Prin urmare, gândacul trebuie să schimbe direcţia, ceea ce presupune

125

un comportament nedominant, nou (fig.2). Şi aici există două condiţii experimentale: sunt

prezenţi alţi gîndaci sau sunt absenţi. Rezultatele sugerează că atunci când găndacul este

singur, fără public, parcurge tubul în 110 sec; în prezenţa altor gîndaci, tubul în cruce este

parcurs în 130 sec. Interpretarea lui Zajonc este următoarea: activarea fiziologică, apărută în

prezenţa altor gândaci, produce răspunsul dominant, care este ineficient în sarcinile

complexe. Altfel spus, în sarcinile complexe, prezenta altor gândaci îngreunează răspunsul

corect (fuga directă spre camera întunecoasă). Interpretarea lui Zajonc se bazează pe teoria

impulsului, tendinţa de a furniza un răspuns creşte proporţional cu puterea obişnuinţei de a-l

emite şi cu nivelul impulsului.

Zajonc susţine următoarele concluzii: 1) prezenta publicului creşte probabilitatea

răspunsului dominant; 2) prezenta celorlalţi favorizează răspunsul dominant, cel care este

adecvat în sarcini simple (tubul drept); 3) în sarcini complexe (tubul în cruce), prezenţa altora

este defavorabilă comportamentului adecvat, co-prezenţa fiind urmată de inhibiţie socială.

Explicaţia lui Zajonc este susţinută de teoria lui Yerkes-Dodson, studiată la Psihologia

educaţiei, care priveşte optimul intensităţii motivaţiei în sarcini simple şi complexe, optim

care variază de la o persoană la alta.

Exemple

S-a observat că furnicile-lucrător săpa de trei ori mai mult când lucrează alături

de alte furnici decât atunci când lucrează sigure.

APLICAŢII

De ce credeţi că Zajonc nu a folosit ca participanţi la experimentele sale

oameni?

Să ne reamintim...

Facilitarea socială numeşte ameliorarea performanţei în prezenţa altora. Efectul

este întâlnit atât în lumea animală cât şi la oameni. Prezenţa altora produce activare

fiziologică. Cercetările au arătat că în sarcinile simple, activarea ameliorează

performanţa, răspunsul dominant fiind cel care se produce cu mai multă

probabilitate (facilitare socială). In sarcini complexe (creativitate, rezolvare de

126

probleme) activarea scade performanţa, duce la eşec, răspunsul util în astfel de

sarcini nemaifiind cel dominant (inhibiţie socială).

1.3. Frica de evaluare

Cottrell (1972) a criticat explicaţia lui Zajonc, susţinând că simpla prezenţă a altora nu

creşte activarea fiziologică. Prezenţa altora nu este o simplă prezenţă, susţine Cottrell, cei

prezenţi sunt evaluatori ai performanţei. Co-prezenţa ca şi coacţiunea echivalează cu

posibilitatea de a fi evaluat. Prezenţa altora va genera frica de evaluare, iar frica de a fi

evaluat este cea care produce activare fiziologică. Pentru a verifica ipoteza avansată, Cottrell

a realizat următorul montaj experimental: a comparat performantele unor indivizi obţinute în

patru condiţii experimentale:

1. în prezenţa publicului potenţial evaluator;

2. cu un public prezent, dar legat la ochi, pentru sarcini simple şi pentru sarcini

complexe. Rezultatele arată că se obţin performante mai bune:

• în sarcini simple pentru cond.1

• în sarcini complexe pt. cond. 2

Interpretarea autorului, având ca premisă teoria fricii de evaluare, arată că anxietatea

creşte mai mult în situaţia de evaluare, prin anticiparea unor rezultate negative. În situaţiile

simple, anticiparea unor rezultate negative, duce la activare deci la ridicarea performanţei.

Persoanele cu scoruri înalte la anxietate vor avea performanţe mai slabe în prezenţa altora.

Concluzia generalizată poate fi exprimată astfel: alterii provoacă creşterea activării dacă sunt

priviţi ca potenţiali evaluatori.

APLICAŢII

Ce legături puteţi stabili între informaţiile din această unitate de scurs şi

emoţiile dvs. la examene?

127

Să ne reamintim...

Simpla prezenţă a altora nu creşte activarea fiziologică. Prezenţa

altora, co-prezenţa ca şi coacţiunea, echivalează cu posibilitatea de a fi

evaluat deci genereaza frica de evlauare. Frica de evaluare produce activare

fiziologică, ce influenţează performanţa.

2. Lenea sociala

Profesorul şi inginerul francez, Max Ringelmann, a constatat încă din 1913 că

grupurile sunt mai puţin eficiente decât indivizii care le compun. El a montat şi experimente

pentru a verifica dacă rezultanta forţelor membrilor unui grup care trag o funie este egală cu

suma forţelor indivizilor care compun grupul. Rezultatele obţinute au arătat că doi indivizi

care trag de o frânghie folosesc numai 93% din forţa lor individuală, un grup de trei indivizi

foloseşte doar 85% şi grupuri de opt persoane numai 49% din forţa însumată a indivizilor.

Pentru a explica forţa mai mică dezvoltată de grup, a emis două ipoteze explicative:

• în grup, indivizii nu se pot coordona şi acest fapt le diminuează performanţa;

• în grup, se pierde motivaţia.

Schimbarea observată în astfel de condiţii a fost numită efectul Ringelmann şi mai

târziu, lene socială.

2.1. Diminuarea motivaţiei

Ca şi în cazul facilitării sociale, problema semnalată a fost uitată un timp şi a revenit

în actualitate în anii ’70, când Ingham, profesor la Universitatea Yale, a montat o replică a

experimentelor lui Ringelmann, pentru a-i verifica ipotezele. Ingham a creat două condiţii

experimentale: într-una subiecţii, trăgeau de frânghie ca şi în montajul inginerului francez, în

altă condiţie, subiectul naiv era plasat primul, pentru ca prezenţa altora să nu-i influenţeze

negativ performanţa. Subiecţii complici erau plasaţi după acesta şi ei nu trăgeau efectiv de

frânghie. Rezultatele obţinute arătă că diminuarea performanţei în grup nu se datorează lipsei

de coordonare (subiectul naiv nu era încurcat de mişcările altor membri!) ci scăderii

motivaţiei. Ingham a concluzionat că diminuarea efortului membrilor unui grup care lucrează

la aceeaşi sarcină se datorează modificării motivaţiei şi nu lipsei de coordonare.

128

Lenea socială, nume consacrat azi al efectului descoperit de Ringelmann, a fost

definită ca proces de diminuare a eforturilor celor care desfăşoară împreună o activitate şi ale

căror eforturi personale nu pot fi măsurate şi apreciate.

Exemple

Persoanele care participă la un concert îşi diminuează adesea forţa cu care

aplaudă, gândindu-se că în contextul dat, acţiunea nu va fi observată.

2.2. Factori ai procesului de lene socială

Latané şi colaboratorii au montat mai multe experimente prin care a verificat influenţa

volumului grupului asupra procesului de lene socială şi a identificabiltăţii efortului personal.

Experimentul său s-a desfăşurat astfel: un grup format din subiecţi complici (ei se fac că

strigă!) şi un subiect naiv (singurul care strigă efectiv!) sunt invitate să strige cât pot de tare.

Ei au căşti la urechi pentru a nu se auzi reciproc, iar intensitatea strigătului este înregistrată.

Numărul indivizilor din grup este variat: 2 persoane, patru persoane, şase persoane.

rezultatele sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tab.1. Variaţia efortului individual în grupuri de mărime diferită

Condiţia

experimentală

Rezultate – reducerea efortului individual al

subiectului naiv

2 persoane strigă 29%



Latané a interpretat datele astfel: există o reducere a efortului individual când indivizii

lucrează în grup, iar această reducere este asociată cu volumul grupului, fără a exista o

dependenţă liniară. Mărimea efortului scade semnificativ până la 8 membri, dar este mai mică

în grupurile cu mai mulţi membri. De exemplu, la grupurile de 20 persoane se produc

modificări nesemnificative comparativ cu grupurile de 8 persoane.

129

Ca explicaţie a procesului de lene socială a fost propusă în special lipsa

identificabilităţii, căreia i s-au adăugat distribuţia inegală a compensaţiei în unele grupuri sau

lipsa de coeziune a grupului.

Absenţa identificabilităţii a fost propusă chiar de Latane şi se referă la credinţa unor

membri că nu li se vor cunoaşte şi recunoaşte contribuţiile în grup. ea se bazează pe diferenţa

dintre situaţia individuală şi situaţia de grup: când lucrează singuri, indivizii fac toate

eforturile pentru că munca lor poate fi recunoscută, când există mai mulţi participanţi, munca

unora se poate pierde în anonimat, iar lipsa de participare nu poate fi sancţionată.

Lipsa evaluării favorizează lenea socială. când indivizii lucrează în grup şi

contribuţiile lor individuale nu sunt măsurate, ci doar performanţa comună, ei îşi diminuează

aportul. Această diminuare se datorează şi imposibilităţii de a-şi conştientiza efectele

efortului personal. In situaţia de comparaţie socială, subiecţii îşi ajustează eforturile până la

nivelul la care crede că îl vor reduce ceilalţi pentru a evita, în opinia lor, efectul de fraier. În

situaţie de anonimat, când nu au informaţii despre efortul altor membri ai echipei, ei îşi reduc

efortul, dar când sunt informaţi că şi ceilalţi vor munci mai mult, se implică mai puternic. De

asemenea, în grupurile cu coeziune mică, membrii nu sunt interesaţi de realizarea scopului

comun şi îşi reduc participarea la efortul colectiv (Piezon & Donaldson, 2005).

Studiile efectuate arată că lenea socială este o tendinţă universală, întâlnită în culturi variate:

India, Taiwan, ţările europene, în America, dar este mai accentuată în culturile individualiste

comparativ cu cele colectiviste (din Asia).

2.3 Contracararea lenei sociale

În şcoala actuală, dar şi în organizaţii, munca în grupuri sau în echipe este apreciată ca

sursă a unor potenţiale performanţe înalte, ce pot fi reduse de tendinţa indivizilor de a-şi

reduce, în anumite condiţii, participarea la efortul colectiv. Lenea socială are efecte asupra

atingerii scopului urmărit de grup, asupra relaţiilor din grup şi a coeziunii grupului. Dar există

şi efecte asupra membrilor grupului. Unele persoane cu competenţe înalte într-o activitate pot

fi dezamăgite de slaba lor contribuţie sau cei care ar putea să înveţe muncind alături de colegi

nu o fac pentru că refuză să se implice.

Din aceste motive, s-au căutat soluţii pentru a reduce tendinţa indivizilor la lene

socială. Identificarea performanţelor individuale şi cunoaşterea standardului de performanţă

pot reduce lenea socială. A afla ce performanţe pot obţine alte persoane, a-şi compara propria

contribuţie cu a altora (motivaţia de autocunoaştere), tendinţa de autovalidare prin obţinerea

130

unor rezultate mai bune decât ale altora (motivaţia de autovalidare), apartenenţa la un grup

performant cu care individul de identifică sunt mijloace de a diminua lenea socială.

Exemple

În realizarea unor proiecte de grup, când echipa este mai mare, unele

persoane iţi reduc participarea individuală, gândindu-se că nu pot fi

evaluaţi corect ori se poate ascunde contribuţia lor.

APLICAŢII

Identificaţi în activităţile de grup pe care le-aşi desfăşurat ca studenţi sau

elevi 2-3 situaţii în care unii membri ai grupului au participat mai puţin la

produsul colectiv. Descrieţi o astfel de întâmplare.

Să ne reamintim...

Lenea socială este tendinţa de diminuare a participării la o activitate

de grup şi ale căror eforturi personale nu pot fi măsurate şi apreciate. Lenea

socială este asociată cu volumul grupului: mărimea efortului personal scade

semnificativ până la 8 membri, dar la grupurile de 20 persoane se produc

modificări nesemnificative comparativ cu grupurile de 8 persoane. Acest

proces este explicat prin lipsa identificabilităţii eforturilor din grup, lipsa

evaluării, slaba coeziune a unor grupuri.

Rezumat

Facilitarea socială numeşte ameliorarea performanţei unui individ în

prezenţa altora. Efectul este întâlnit atât în lumea animală cât şi la oameni.

Prezenţa altora produce activare fiziologică. Cercetările au arătat că în

sarcinile simple, activarea ameliorează performanţa, răspunsul dominant fiind

cel care se produce cu mai multă probabilitate (facilitare socială). In sarcini

complexe, cum sunt creativitatea, rezolvarea de probleme, activarea scade

131

performanţa, duce la eşec, răspunsul util în astfel de sarcini nemaifiind cel

dominant. Dar nu simpla prezenţă a altora creşte activarea fiziologică, ci frica

de evaluare cu care sunt asociaţi ceilalţi. Frica de evaluare produce activare

fiziologică, ce influenţează performanţa.

Lenea socială este tendinţa de diminuare a participării la o activitate

de grup unde eforturile personale nu pot fi măsurate şi apreciate. Lenea

socială este asociată cu volumul grupului: mărimea efortului personal scade

semnificativ până la 8 membri, dar la grupurile de 20 persoane se produc

modificări nesemnificative comparativ cu grupurile de 8. Acest proces este

explicat prin lipsa identificabilităţii eforturilor din grup, lipsa evaluării, slaba

coeziune a unor grupuri. Intervenţiile asupra grupurilor pot reduce lenea

socială şi pot favoriza facilitarea socială.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Prezenţa altora generează frica 1……………. Frica de evaluare produce

2………………………, ce influenţează performanţa.

3…………………….este tendinţa de diminuare a participării la o activitate

4…………………..unde eforturi personale nu pot fi 5………………….

Răspunsuri la testul de autoevaluare UI 11

1- de evaluare; 2 - activare fiziologică; 3-lenea socială; 4- de grup; 5 - apreciate

132


DEZINDIVIDUAREA

Cuprins 1.Introducere .......................................................................................................................... 133

2.Obiective ............................................................................................................................. 133

3. Durata ................................................................................................................................. 134

4.Conţinuturi

1. Psihologia mulţimii................................................................................................... 134

2. Factorii dezindividuării ............................................................................................ 135

3. O sinteză a factorilor care favorizează dezindividuarea.......................................... 139

5.Rezumat............................................................................................................................... 139

6.Test de evaluare................................................................................................................... 140

Introducere

Comportamentul indivizilor care se află la un moment dat într-o mulţime a fost

studiat încă din secolul al XIX-lea. Experimente ulterioare, desfăşurate unele în

condiţii riguroase au confirmat producerea de acte antinormative, scăderea

responsabilităţii, tendinţa spre agresivitate a indivizilor aflaţi în situaţie de

anonimat. Ce pot face indivizii, comunitatea pentru a reduce astfel de

comportamente_

Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: • să descrie dezindividuarea; • să explice producerea dezindividuării; • să analizeze consecinţele acestui proces asupra individului şi grupului în

experimentele prezentate şi în activitatea cotidiană;

133


1. Psihologia mulţimii Francezul Gustave le Bon, scrie în 1895 lucrarea Psihologia mulţimilor, un tablou

pertinent al comportamentului în grupuri mari. Marile aglomerări, arăta le Bon, schimbă

comportamentul indivizilor astfel încât ei ajung să simtă, să gândească şi să acţioneze într-un

mod total diferit de activitatea lor independentă. În grupurile mari, ei devin părţi ale „mulţimi

psihologice” care au un sentiment de putere, accentuat de diminuarea responsabilităţii

personale, unde contagiunea mentală favorizează imitarea reciprocă, iar sugestia orientează cu

uşurinţă gândurile şi emoţiile celor prezenţi. Pierderea responsabilităţii sociale, regresul spre

comportamente antisociale, distructive, spre violenţă sunt caracteristici ale mulţimii descrie cu

talent de către G. le Bon.

Deşi lucrarea lui G.Le Bon a fost scrisă pentru a semnala un pericol al democraţiei, a

fost considerată, fără dovezi însă, ca sursă de inspiraţie a marilor dictatori ai lumii

contemporane care au manipulat grupuri mari de oameni, folosind mijloacele descrise în

lucrarea citată. Moscovici, în volumul Epoca mulţimilor, apreciază că Le Bon este unul din

precursorii psihologiei sociale, alături de Tarde şi Freud, primul care a creionat

comportamentul maselor.

Exemple În romanul Răscoala de L.Rebreanu este analizat comportamentul mulţimii. Recitiţi fragmentul şi extrageţi factori, comportamente pe care le regăsiţi în lucrarea Psihologia mulţimilor.

APLICAŢII Recitiţi fragmentul în care L: Rebreanu analizează

comportamentul răsculaţilor şi extrageţi factori şi consecinţele pe care le regăsiţi în lucrarea Psihologia mulţimilor.

134

Să ne reamintim...

Marile aglomerări schimbă comportamentul indivizilor astfel încât ei ajung

să simtă, să gândească şi să acţioneze într-un mod total diferit de activitatea

lor independentă. Indivizii aflaţi în grupuri mari îşi diminuează

responsabilitatea şi pot fi manipulaţi de oratori pricepuţi.

2. Factorii dezindividuării

Ideile autorului francez au fost reluate şi valorificate în psihologia actuală prin

conceptul de dezindividuare, stare psihologică asociată cu pierderea sensului identităţii

proprii, cu o conştientizare de sine redusă şi cu scăderea consecutivă a responsabilităţii

personale apărute în condiţii de grup care favorizează anonimatul. Termenul a fost creat şi

definit de Festinger, prin opoziţie cu termenul de individuare, introdus de C.G. Jung şi văzut

ca proces de diferenţiere al cărui scop este dezvoltarea personalităţii. Dezindividuarea se

poate datora şi unor cauze fizice, întunericul nu doar celor sociale (Chelcea, 1999/2008).

O deosebire importantă între teoria lui Le Bon şi cea a dezindividuării, este că

pierderea individualităţii nu este înlocuită cu „o minte colectivă” care ghidează acţiunile

individului. Dezindividuarea duce la pierderea controlului şi la inhibarea normelor morale

interiorizate de individ.

2.1. Dezindividuarea apare în orice grup

O deosebire faţă de lucrarea clasică a lui Le Bon, este remarcată de Festinger (1952),

care susţine că apariţia comportamentelor antinormative nu este limitată de apartenenţa unui

individ la o mulţime. Comportamentele antinormative apar în orice grup, indiferent de

mărime şi de tip, în care membrii grupului nu sunt priviţi ca indivizi, nu se pot identifica.

Festinger arată că subiecţii se simt atraşi de grupurile care le-au permis deindividualizarea şi

nu îşi mai amintesc nimic din ceea ce s-a discutat în grup, grupul captând întreaga lor atenţie.

Experimentul realizat de Festinger şi colaboratorii săi a fost reluat cu o procedură

simplificată, focalizată pe dezvindividuare, de către Singer, Brush &Lublin. Sarcina

participanţilor era să analizeze pasaje din romanul Amantul doamnei Chatterley, de D. H.

Lawrence, folosind criterii extrase din definiţia oficială a literaturii pornografice. Subiecţii din

grupul experimental primesc halate largi de laborator, identice. Rezultatele arată că

135

participanţii la acest grup utilizează în discuţie mai multe cuvinte obscene decât participanţii

din grupul de control, care au haine cotidiene. Concluzia experimentului este că dificultatea

identificării favorizează dezindividuarea şi activarea unor comportamente antinormative,

necontrolate.

La rezultate similare au ajuns şi Diener şi colaboratorii, folosind o procedură

asemănătoare, dar aplicată pe altă vârstă (1976). Situaţia experimentală este deosebită,

marcată de sărbătoarea de Halloween, când copiii, purtând costume speciale şi măşti merg la

vecini pentru a primi daruri. Autorii au introdus două condiţii experimentale: unii copii au

venit singuri, alţii au venit în grup. Alte două condiţii au complicat procedura: unii copii au

fost rugaţi să-şi dea jos costumele şi măştile după ce au fost lăudate (condiţie de

identificabilitate) alţii au fost lăsaţi cu costumele (condiţie de anonimat). Copiii au vizitat 27

de case unde au fost invitaţi să se servească cu câte o bomboană. Bomboanele se aflau într-un

coş, la îndemâna copiilor. Pentru câteva momente gazda părăseşte camera şi copiii rămân

singuri. Toţi copiii sunt observaţi. Rezultatele arată că acei copii care au fost identificaţi au

luat mult mai puţine bomboane decât cei care s-au aflat în situaţie de anonimat, iar copiii care

erau în grup şi neidentificaţi au „luat” cele mai multe bomboane. Interpretarea autorilor

susţine că anonimatul are efecte mai puternice de dezindividuare când se produce în grup.

APLICAŢII Reformulaţi experimentul de mai sus identificând: ipoteza, variabila dependentă, participanţii, condiţiile experimentale, rezultatele, concluzia şi interpretarea ei.

2.2. Dezindividuare şi agresivitate

Ca şi în cazul procesului de lene socială, anonimatul constituie explicaţia invocată:

inclus într-un grup, individul îşi reduce conştiinţa de sine şi se autoevaluează mai slab,

devenind mai puţin responsabil faţă de acţiunile sale. Experimentele lui Zimbardo au

continuat cercetările anterioare arătând că există asociere directă între dezindividuare şi

agresivitate. Experimentul său a utilizat două condiţii experimentale care variau

identificabilitatea participanţilor. La experiment au luat parte studente cu halate şi glugi albe

(anonimat) şi studente ce purtau ecusoane cu propriul nume (identificabile). Fiecare grup

evalua două fete: una care demonstra că este sinceră şi alta care era egoistă, încrezută.

136

După intervievarea celor două, participanţii le aplicau şocuri electrice pentru a le

sancţiona comportamentul. Rezultatele arată că: 1. nu există asociere între şocurile aplicate şi

stimul (comportamentul celor două fete) în cazul persoanelor aflate în situaţie de anonimat şi

2. Participantele care purtau glugi, nu erau identificabile deci, aplicau mai multe şocuri

comparativ cu cele identificabile.

APLICAŢII Comparaţi experimentul de mai sus cu cel montat de S. Milgram la capitolul despre obedienţă.

2.3 Vestimentaţia identică şi semnificaţia ei

Procedura experimentală prin care dezindividuarea se obţine prin vestimentaţie

identică a fost utilizată mult, contribuind la rafinarea concluziilor iniţiale. La prima vedere, o

generalizare pripită a conduce la concluzia că orice uniformă creează dezindividuare,

micşorează sentimentul de responsabilitate şi creşte probabilitatea actelor antinormative. Dacă

măştile de Halloween, halatele albe sau cele asemănătoare Ku Klux Klan-ului creează

deindividuare, se întâmplă acelaşi fenomen şi în cazul altor uniforme? Experimente realizate

cu alte uniforme, cum sunt cele de soră medicală au arătat că nu apare starea psihologică de

dezindividuare. Prin urmare unele costume sunt asociate cu comportamente agresive,

antinormative şi acestea influenţează negativ comportamentul participanţilor. Altfel spus nu

doar anonimatul ci şi situaţia influenţează comportamentul.

APLICAŢII Identificaţi 2-3 vestimentaţii care ar putea favoriza scăderea responsabilităţii indivizilor şi creşterea actelor antinormative şi 2-3 care nu o favorizează.

2.4. Mărimea comunităţii

Studiile lui Zimbardo au vizat mai multe dimensiuni ale deindividuării. El a cercetat

condiţiile care influenţează apariţia acestei stări, în special mărimea grupului. Experimentul s-

137

a desfăşurat pe teren, spre deosebire de cele anterioare, în două oraşe de mărimi diferite: Palo

Alto şi New York. Ipoteza sa a fost că oraşele mari sunt medii propice pentru dezindividuare.

Procedura a fost următoarea: în cele două oraşe a fost abandonat câte un automobil vechi de

10 ani, cu capota ridicată. Un observator era ascuns în apropierea maşinii. În New York,

primul din cele 23 de atacuri, a survenit după 10 minute când au fost luate bateria şi radiatorul

şi după trei zile din maşină a mai rămas doar caroseria. În orăşelul Palo Alto, maşina nu a fost

atacată, un trecător s-a oprit şi a coborât capota maşinii când a început să plouă. Ipoteza

autorului este confirmată, deşi studiul a fost criticat pentru rigoarea scăzută, controlul asupra

condiţiilor experimentale fiind redus.

Interpretarea experimentelor de acest tip este realizată azi prin teoria geamului spart,

introdusă în 1982 (Broken Windows Theory ) şi care susţine că simbolurile de ordine-

dezordine influenţează comportamentul uman, favorizând crimele şi vandalismul. Metafora

geamului spart indică neglijenţă, absenţa preocupării şi favorizează producerea altor

comportamente care indică dezordinea. Starea mediului urban care influenţează producerea

infracţiunilor se raportează la trei tipuri de factori: normele sociale care sunt sau internalizate

de către indivizi, conformarea lor la norme în prezenţa sau absenţa monitorizării, şi

semnalizarea crimei, a dezordinii prin anumite simboluri. Teoria are un succes foarte mare,

unele comunităţi folosind-o pentru reducerea infracţiunilor care trebuie să înceapă cu

înlăturarea semnelor de neglijenţă (dezordine, mizerie, grafiti, afişaje necontrolate) şi

înmulţirea simbolurilor de ordine (creşterea frecvenţei patrulelor de poliţie (J.Q. Wilson,

1997).

Exemple

Strategia sugerată de teoria geamului spart a fost aplicată de primarul New

York-ului, Rudy Giuliani, din 1993, sub numele „toleranţa zero” şi „calitatea

vieţii”.

Teoria se aplică şi în mediile şcolare prin reglementarea limbajului

(descurajarea argoului, a jignirilor, poreclelor, blestemelor), folosirea etichetei

în relaţiile interpersonale (ascultarea celui care vorbeşte, respectarea normelor

de politeţe) purtarea uniformelor, evitarea bijuteriilor etc.

138

3. O sinteză a factorilor care favorizează dezindividuarea

Studiile asupra dezindividuării au evidenţiat existenţa a numeroşi factori favorizanţi.

O sinteză a acestora a fost realizată de Ph. Zimbardo care a clasificat datele în trei categorii:

antecedente /factori input, schimbări subiective inferate şi consecinţe (output). Antecedentele

dezindividuării sunt anonimatul, scăderea responsabilităţii, activităţi desfăşurate în grup,

mărimea grupului, ancorarea în prezent cu neglijarea efectelor pe termen lung, excitaţia

fiziologică, stările modificate de conştiinţă prin alcool, droguri, muzică intensă, situaţie noua

şi nestructurată.

Persoanele aflate în situaţiile de mai sus îşi minimizează autoobservarea, sunt

focalizate pe evaluarea socială, controlului bazat pe vinovăţie sau teamă este scăzut.

Consecinţele sunt particularizate în distorsiuni perceptive, reacţii impulsive, reacţii

emoţionale puternice, contagiune, pierderea raportării la grupul de referinţă, absenţa raportării

la tradiţie, la structurile sociale, regresia. Prin urmare, susţine Zimbardo, unele condiţii sociale

duc la schimbări în percepţia eului şi în percepţia altora şi la comportamente altfel reprimate

(Zimbardo, 1969).

Rezumat Marile aglomerări schimbă comportamentul indivizilor astfel încât ei ajung să

simtă, să gândească şi să acţioneze într-un mod total diferit de activitatea lor

independentă. Indivizii aflaţi în grupuri mari îşi diminuează responsabilitatea şi

pot fi manipulaţi de oratori pricepuţi, scria G. Le Bon.

Starea descrisă de autorul francez a fost numită mai târziu dezindividuare

şi definită ca stare psihologică asociată cu pierderea sensului identităţii proprii, cu

o conştientizare de sine redusă şi cu scăderea consecutivă a responsabilităţii

personale. Ea apare în condiţii de grup, indiferent de mărime şi de tip, fiind

favorizată de anonimat. Antecedentele dezindividuării sunt anonimatul, scăderea

responsabilităţii, activităţi desfăşurate în grup, mărimea grupului, ancorarea în

prezent cu neglijarea efectelor pe termen lung, excitaţia fiziologică, stările

modificate de conştiinţă prin alcool, droguri, muzică intensă, situaţie noua şi

nestructurată. Anonimatul se poate obţine prin vestimentaţie identică sau apare în

condiţii de întuneric. Nu orice vestimentaţie identică induce agresivitate sau

scăderea responsabilităţii ci numai acele uniforme care sunt asociate cu

139

comportamente agresive.

Test de evaluare a cunoştinţelor Identificaţi la locul de muncă elemente de dezordine care pot favoriza instalarea dezordinii, apariţia comportamentelor antisociale şi scăderea calităţii vieţii angajaţilor.

140

Unitatea de învăţare 12

COMPORTAMENTUL PROSOCIAL ŞI COMPORTAMENTUL AGRESIV

Cuprins 1.Introducere ...........................................................................................................................141

2.Obiective ..............................................................................................................................141

3. Durata .................................................................................................................................141

4.Conţinuturi

1. Comportamentul prosocial .......................................................................................142

2. Comportamentul agresiv ...........................................................................................148

5.Rezumat ...............................................................................................................................155

6.Test de evaluare ...................................................................................................................155

Introducere

Varietatea comportamentelor umane este deconcertantă şi tulburătoare: unii

oameni se dedică ajutării semenilor, alţii îi hărţuiesc sau îi ucid. Studiile de

psihologie socială au abordat aceste teme, au căutat explicaţii şi modalităţi de

prevenire sau reducere a comportamentului violent, de stimulare a celui

prosocial. Temele sunt într-o actualitate perenă, multe din problemele sesizate se

află în cercetare, adesea interdisciplinară.

Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: • să descrie comportamentul agresiv şi pe cel prosocial; • să explice comportamente agresive şi prosociale întâlnite în viaţa cotidiană,

folosind teorii explicative prezentate în curs;

• să proiecteze o intervenţie psihosocială în situaţie standard, pentru diminuarea violenţei şi pentru stimularea comportamentului prosocial.


141

1. Comportamentul prosocial Deşi literatura religioasă şi filosofică au abordat problema binelui făcu t aproapelui de

multe secole, studiile psihosociale sunt de dată recentă. Ele au parcurs etape marcate de o probleme comune. S-au studiat comportamentele rezultate din respectarea normelor responsabilităţii şi reciprocităţii, apoi apatia spectatorului şi difuziunea responsabilităţii, factorii comportamentului prosocial.

1.1. Definire şi caracterizare Comportamentul prosocial este definit ca un comportament intenţionat, realizat în

afara obligaţiilor de serviciu, orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor acceptate social, fără a aştepta nici o recompensă externă (Chelcea, 2003).

APLICAŢII Analizaţi enunţurile de mai jos şi marcaţi cu 1 pe cele care descriu

comportamente prosociale. Argumentaţi decizia dvs. în 3 dintre cazurile

prezentate.

1. Gardianul a salvat uzina împiedicând 2 răufăcători să declanşeze un incendiu. 2. Andrei s-a retras de la facultate, astfel că am ajuns şi eu pe listă. Andrei m-a ajutat mult. 3. Te ajut, sigur, dar te rog sa mă ajuţi şi tu mâine… 4. Pentru că am uitat telefonul deschis, strigătele prietenului meu atacat de hoţi au fost auzite la Poliţie. O maşină a sosit imediat şi prietenul meu a fost salvat. 5. Azi am terminat lucrul la proiectul meu şi şeful m-a delegat să îi ajut şi pe colegii mai tineri. Azi am terminat lucrul la proiectul meu şi şeful m-a delegat să îi ajut şi pe colegii mai tineri. Sunt bucuros pentru că mi-a promis şi o primă.

Să ne reamintim...

Sunt co�portamente prosociale Nu sunt comportamente

prosociale

Ajutorarea, sprijinirea altei persoane Acţiunile care nu aduc beneficii decât celui care primeşte ajutorul Act intenţionat cu consecinţe pozitive Acţiunile intenţionate de a ajuta alte persoane

Ajutorul neintenţionat, întâmplător Obligaţia de serviciu Urmărirea de beneficii personale Lipsa discernământului

142

1.2. Teorii explicative ale comportamentului prosocial Ca şi în cazul comportamentului agresiv, există mai multe încercări de a explica

producerea comportamentului prosocial, construite în domeniile biologie, sociologie şi

psihologie, dar care nu epuizează factorii implicaţi.

Teoriile biologice

Teoriile biologice invocă factori genetici în explicarea comportamentului prosocial.

Susţinătorii lor subliniază că există o nevoie fundamentală de a ajuta pe alţii, rezultată din

nevoia de a ajuta supravieţuirea genelor comune. Aşa s-ar explica faptul că ne ajutăm mai

mult rudele decât pe cei care ne sunt străini. Concepţia biologistă a comportamentului

prosocial a evoluat de la un determinism pur biologic, criticat aspru, la introducerea în

explicaţii a unor factori culturali. Altruismul, considerat ca specific uman, dar întâlnit în

anumite forme şi în lumea animală, este apreciat ca având o bază genetică: pentru a se

ameliora reprezentarea genelor, individul se simte obligat să acorde ajutor, probabilitatea

direct comportamentului fiind proporţională cu gradul de înrudire. Sacrificiul de sine pentru

salvarea celuilalt, cum a fost definit altruismul, ar fi de fapt formă mascată de egoism, care

serveşte integrării individului în grup.

Exemple - forme de altruism:

Faţă de persoane înrudite 1. Ajutăm mai mult pe un frate decât pe un văr 2. Ne sacrificăm pt. copiii noştri

Faţă de persoane care nu ne sunt rude

1. altruism reciproc

Teoriile biologiste ale comportamentului prosocial au fost criticate pentru lipsa lor de

întemeiere empirică, neexistând (şi nefiind posibile, în acest moment) studii pe oameni care

să sprijine explicaţia biologică a ajutorului şi pentru ignorarea altor factori, invocaţi, în

special de teoriile sociale ale altruismului.

Teorii psihologice În corpusul teoriilor psihologice ale comportamentului prosocial, teoria cost-beneficiu

este mai cunoscută azi. Conform acestei teorii, oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile

143

interpersonale, pentru că inechitatea produce disconfort. Echitatea poate fi calculată

comparând ceea ce se oferă (costul comportamentului) şi ceea ce se primeşte într-o relaţie

(beneficiul comportamentului), ca în formula (1).

Analizele desfăşurate din perspectiva acestei teorii arată că:

• ajutăm atunci când credem că beneficiul va fi mai amare decât costul;

• ajutăm mai mult cu vorbele decât prin fapte;

• comportamentele cu costuri mari sunt rare;

• ajută mai adesea persoanele competente pentru că pentru ele, costurile sunt mai mici;

• nu ajutăm când asocierea cu persoanele vizate are costuri morale prea mari: beţivul

lăudăros, care are nevoie efectiv de ajutor, nu îl primeşte, dar bolnavul care nu miroase a

alcool primeşte ajutor!

• ajutăm când anterior, am fost recompensaţi pentru ajutor;

• ajutăm când ne creşte stima de sine ca urmare a implicării (recompensă emoţională).

Teorii ale învăţării Teorii ale învăţării pornesc de la premisa ca nu există tendinţe înnăscute de a oferi

ajutor, ci comportamentul prosocial este dobândit. mai multe teorii ale învăţării aduc dovezi

pentru a susţine învăţarea acestui tip de comportament: condiţionare clasică, pavloviană

(indivizii se simt bine când ajută pentru că sunt lăudaţi şi învaţă să asocieze stările plăcute cu

comportamentul de ajutare al altora), condiţionarea instrumentală (se primesc recompense/

pedepse), învăţare prin modelare (este imitat modelul recompensat, deci apare întărirea

vicariantă).

Pentru a verifica ipotezele privind învăţarea comportamentului prosocial, s-a montat

un experiment simplu dar elegant, în condiţii naturale, având şi subiecţi complici (Bryan &

Test, 1967). Situaţia experimentală: O şoferiţă femeie cu o maşină are pană de cauciuc şi

opreşte pe şosea. Ea este ajutată de un automobilist complice să repare pana. După 2 km, o

altă şoferiţa femeie cu pană de cauciuc este singură. În situaţia de control, şoferiţa femeie cu

pană de cauciuc este singură. Întrebarea cercetătorilor a vizat comportamentul posibil al

automobiliştilor care rulează pe aceeaşi şosea. Rezultate obţinute arată că în situaţia

experimentală (58 de şoferi opresc pentru a ajuta, semnificativ mai mulţi decât în situaţia de 144

lina

Line

lina

Line

lina

Line

control (35 de şoferi opresc pentru a ajuta) Concluzia autorilor este că prin modelare,

comportamentul adultului poate fi influenţat.

Alte experimente privind acordarea ajutorului au arătat că atunci când costul este mai

ridicat, oamenii ajută mai puţin. Pentru a verifica ipoteza a fost montat un experiment în care

se varia tipul de ajutor solicitat, prin întrebări.

Întrebări Ajutor acordat

Vă rog să mă scuzaţi, puteţi să…. %

îmi spuneţi ceasul? 85

cum să ajung în ….? 84

îmi schimbaţi 25 de cenţi? 73

îmi spuneţi cum vă cheamă? 39

îmi daţi 10 cenţi? 34

Rezultatele confirmă ipoteza, interpretarea fiind că îi ajutăm pe cei de la care beneficiul

depăşeşte costul implicat (oferim când nu ni se cere prea mult) şi ajutăm mai mult cu vorba

decât cu fapta.

Studiile asupra diferenţelor personale în acordarea ajutorului arată că acesta variază în

funcţie de mai mulţi factori:

• numărul martorilor: cu cât sunt mai mulţi martori care privesc o victimă, cu atât

ajutorul va fi mai imporbabil (Latane & Darley, 1975); Dacă subiecţii se consideră

singurul martor, victima primeşte ajutor în 45 sec. în 50% din cazuri şi în 0% din cazuri

dacă sunt mai mulţi martori.

• similaritatea: oamenii sunt mai empatici cu cei care le sunt asemănători în credinţe, rasă,

vestimentaţie (Miller et al., 2001);

• unele trăsături de personalitate: indivizii empatici, cu o înaltă autoeficacitate, cu

automonitorizare ridicată ajută mai frecvent ca şi persoanele religioase;

• genul: bărbaţii ajută femeile mai mult decât invers.

Empatia este însă o trăsătură controversată în explicarea comportamentului de ajutor.

Unele studii arată că empatia produce motivaţia altruistă de a oferi ajutor, neegoist, altele au

arătat că în situaţii critice, 86 % din persoanele înalt empatice au refuzat să primească şocuri

145

electrice în locul victimei. prin urmare, “altruismul pur este o floare fragilă, uşor de strivit de

interesele egoiste” (Batson, 1983)

Unele stări pasagere pot influenţa comportamentul prosocial: presiunea timpului nu

favorizează comportamentul prosocial: când oamnii sunt grăbiţi, acordă mai puţin ajutor

decât atunici cînd au mia mult timp la dispoziţie. Satisfacţia: când oferi ajutor, obţii

satisfacţie şi depăşeşti propria tristeţe determinată de suferinţa altuia (Cialdini, 1973, 1987).

Starea de fericire: Ajutăm mai mult când suntem fericiţi pentru că ne apreciem mai generos

resursele.

Situaţia influenţează acordarea ajutorului. Astfel:

• în situaţii periculoase, urgente, bărbaţii intervin mai mult decât femeile (costurile

intervenţiei sunt mai mici pentru bărbaţi şi aceştia se simt mai competenţi decât femeile.

• persoanele atractive fizic primesc ajutor mai mult decât cele neatractive;

• ambiguitatea situaţiei: când victima cere ajutor clar, i se dă mai des; • la sat se oferă ajutorul mai mult decât la oraş; se pare că există o relaţie invers

proporţională între mărimea comunităţii şi comportamentul de ajutor social.

Teorii sociologice

Dintre teoriile sociologice prezentăm întâi pe cea fundamentată de norma

responsabilităţii. Conform acestei teorii, suntem obligaţi să acordăm ajutorul celor care au

nevoie de el (copiilor, soţiei, părinţilor în vârstă). O dovadă a corectitudinii acestei explicaţii

este satisfacţia resimţită de persoanele care primesc solicitarea de ajutor sub forma enunţului

“Numai tu mă poţi ajuta”. Aceeaşi teorie este susţinută şi de alte dovezi care subliniază

influenţe ale situaţiei asupra comportamentul prosocial: îi ajutăm pe cei dependenţi de noi, pe

cei despre care avem o bună părere, pe cei ajunşi într-o situaţie critică, fără a fi vinovaţi de

asta. Norma reciprocităţii fundamentează alte explicaţii sociologice, fiind susţinută de

argumente ca: atunci când cineva te ajută, trebuie să răspunzi la fel, acesta fiind regula de aur

a relaţiilor interpersonale, ce funcţionează mai ales în grupuri mici, localităţi izolate, în oraşe

mici sau în mediul rural. Norma reciprocităţii se aplică între persoane cu acelaşi status socio-

economic, dar se pare că nu este aplicată de către persoanele cu stimă de sine.

O altă explicaţie sociologică este construită pe ipoteza lumii drepte, conform căreia

fiecare primeşte/ obţine ceea ce merită (Lerner, 1977, 1978). Prin aceasta teorie se susţine şi

explicarea comportamentul prosocial prin norma reciprocităţii, prezentă ăn marile religii.

146

Exemple - Conform teorii lumii drepte: A ajuta este în beneficiul individului (budism).

Sunt ajutate victimele care nu sunt vinovate de ceea ce li se întâmplă

Unele violuri sunt apreciate ca “meritate” datorită vestimentaţiei

provocatoare a victimei sau imprudenţei de a circula pe stradă la o oră târzie.

Există diferenţe culturale în acordarea ajutorului. Culturi individualiste,

preponderente în SUA, Canada, Australia, unele ţări europene consideră că responsabilitatea

individului faţă de alţii este mică, indivizii sunt liberi să-şi urmărească scopurile personale. În

culturile colectiviste, Japonia, unele ţări asiatice, America latină, se apreciază că binele

grupului este mai important decât al individului.

Pentru dezvoltarea atitudinilor prosociale s-au propus mai multe soluţii care

privesc educaţia copiilor pentru a deveni mai puţin egoişti cât şi formarea adulţilor. La

ambele categorii de vârstă se urmăreşte dezvoltarea capacităţii empatice, a asertivităţii, a

capacităţii de a rezolva conflicte, încurajarea voluntariatului, sensibilizare la problematica

umană.

Să ne reamintim...

Comportamentul prosocial este explicat prin teorii biolobice şi biosociale,

psihologice şi sociologice. Niciuna din aceste teorii nu oferă o explicaţie completă a

tuturor formelor de ajutor, de accea ele se folosesc în combinaţii. Comportamentul

prosocial a fost explicat prin factori biologici, de personalitate, prin situaţia în care

se află victima sau binefăcătorul potenţial. diferenţe în acordarea jutorului rezultă şi

din tipul de cultură: în culturile colectiviste, s eacordă mai mult ajutorul decât în cele

individualiste.

Promovarea comportamentului prosocial urmăreşte dezvoltarea capacităţii empatice,

a asertivităţii, a capacităţii de a rezolva conflicte, încurajarea voluntariatului,

sensibilizarea la problematica umană.

147

2. Comportamentul agresiv „Agresiune” este un termen derivat din latinescul ad gradior şi semnifica iniţial „cel

care merge spre…, se apropie de altul (într-o relaţie interumană)” marcat de tensiunea

întâlnirii”. Sensul termenului a evoluat spre agredire, însemnând a merge spre altul cu un

spirit belicos, pregătit pentru luptă (Bovay, 2007), pentru a te „afirma într-o situaţie vitală”.

Situaţiile vitale care stimulează agresivitatea ar fi situaţiile de frustrare sau privaţiune,

conflictul de putere sau de prestanţă şi victimizarea, persecuţia, hărţuirea, vandalismul.

Agresivitatea este considerată o funcţie a „dimensiunii sociale” sau „o modalitate elementară

de a rezolva angoasa … care rezultă din inhibarea acţiunii” şi din supunerea la interdicţii,

solicitată de viaţa în grup.

2.1. Definire şi caracterizare

Comportamentul agresiv numeşte toate conduitele de ameninţare şi de atac ce intervin

în situaţiile de rivalitate între congeneri, servesc structurării şi ierarhizării grupurilor.

Agresivitatea îndeplineşte şi numeroase funcţii biologice: asigură liniştea şi/sau accesul la

resursele ce necesare satisfacerii nevoilor fundamentale – hrană, odihnă, sex, securitate.

Definit astfel, comportamentul agresiv este întâlnit, se pare, la toate animalele, inclusiv la om.

În societatea actuală, agresivitatea este deturnată (Laborit, 1976), antrenează disfuncţii şi

stres şi este mascată de ritualuri sofisticate. Practici ca furtul, absenteismul, fraudele,

hărţuirea, vandalismul sunt în creştere azi, contrabalansând violenţa fizică, directă care pare

să scadă comparativ cu epocile anterioare (Bovay, 2007).

Relaţionând conceptele, J.Pain caracterizează agresiunea ca o formă fizică, primitivă a

agresivităţii, iar violenţa ca o formă patologică de agresivitate, tipică epocii actuale.

Comportamentul agresiv este un comportament orientat către obiecte, persoane sau către sine

în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri, daune, cu intenţia de a răni, a

face rău, a distruge.

APLICAŢII Analizaţi aserţiunile de mai jos şi arătaţi care descriu comportamente

agresive. Argumentaţi, pentru 5-6 din ele, decizia dvs.

1. Păianjenul mănâncă o muscă. 2. Două companii se luptă pentru preluarea pieţei.

148

3. Un soldat ucide inamicul pe linia frontului. 4. Directorul unei închisori execută un criminal condamnat. 5. O bandă de tineri atacă pe membrii altei bande. 6. Doi oameni se luptă pentru o bucată de pâine. 7. Domnul X, un bârfitor notoriu, defăimează mulţi oameni pe care-i cunoaşte. 8. Un fiu mânios amână redactarea unei scrisori către mama sa, care o aşteaptă şi care este îndurerată că scrisoarea nu soseşte. 9. În unele reverii, facem rău adversarilor noştri, dar acesta nu se traduce în fapte. 10. Un fermier taie un pui şi face o supă. 11. Un câine care a căzut într-o cursă mârâie la un căruţaş, dar nu-l muşcă. 12. Un boxer umple de sânge nasul adversarului. 13. O fată ezită să acorde ajutor unei bătrâne doamne care s-a accidentat făcând un pas greşit. 14. Un om se sinucide. Un părinte care îşi bate copilul pentru că vrea „să facă om” din el.

2.1 Teorii ale agresivităţii Numeroase teorii încercă să explice agresivitatea din perspectivă biologică, socială,

psihosocială sau a factorilor de personalitate.

Teoriile biologice Teoriile biologice, al căror prim reprezentant este K. Lorenz, afirmă că în toată lumea

animală este prezentă lupta, deoarece este înnăscută şi esenţială pentru supravieţuire

(instinctul de luptă). Etologul austriac identifică trei funcţii adaptative ale

agresivităţii/agresiunii: să asigure repartiţia indivizilor aceleiaşi specii pe tot spaţiul

disponibil (instinctul teritorialităţii), să selecteze pentru reproducere pe cel mai puternic

individ (selecţia naturală) şi să asigure apărarea puilor.

S. Freud (1927) postulează existenţa a două componente ale personalităţii: cu

instinctul vieţii (Eros) aflat în continuă luptă instinctul morţii şi al distrugerii (Thanotos).

Cunoscutul psiholog relaţionează agresivitatea cu restricţionarea instinctelor promovată de

instituţiile religioase şi politice, situând-o în contextul social, al vieţii de grup. Ca şi

K.Lorentz, consideră că agresivitatea poate fi deturnată în alte activităţi, sublimată în sport.

149

Teoriile lui K.Lorentz şi S.Freud sunt grupate în categoria „teorii ale agresivităţii

instinctive” şi sunt completate azi de teoriile agresivităţii învăţate. Totuşi, se păstrează din

vechile teorii câteva idei, susţine D. Favre (2007) idei care privesc factorii biologici ai

agresivităţii, intrinseci vieţii: influenţe hormonale (masculii sunt mai agresivi decât femelele),

influenţe biochimice (creşterea alcoolului şi scăderea glicemiei intensifică agresivitatea),

perpetuarea speciei ce solicită agresivitate pentru cucerirea partenerilor.

Una din teoriile cele mai cunoscute ale agresivităţii a fost formulată de J. Dollard

(1939). Acesta defineşte agresiunea ca un comportament care intenţionează să rănească sau

să pedepsească pe cineva. El presupune că există o legătură cauzală între agresiune şi

frustrare şi că agresiunea este proporţională cu intensitatea frustrării. Pragul de toleranţă la

frustrare scade pe măsură ce se acumulează tot mai multe experienţe frustrante. Cele două

postulate pereche ale lui J.Dollard afirmă: a) agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a

frustrării şi b) frustrarea are întotdeauna drept consecinţă agresivitatea. Sursa frustrării

devine, de regulă, ţinta agresiunii, dar agresiunea se poate deplasa spre alte ţinte, disponibile

imediat (ţapul ispăşitor). Criticii acestuia arată că frustrarea nu este percepută şi trăită la fel

de toţi indivizii şi că agresiunea apare doar la cei care o consideră ca fiind singurul mijloc de

eliminare a frustrării (apud Berkowitz, 1978).

E.D.Berkowitz (1989), după critica teoriei lui J.Dollard, arată că frustrarea produce

doar o stare de pregătire pentru agresivitate, o stare emoţională, de pildă furia. Ea poate fi

urmată de fugă sau de atac în funcţie de modul în care individul analizează situaţia şi îşi

controlează sentimentele.

Teorii ale învăţării sociale a agresivităţii

Una din cele mai cunoscute teorii ale agresivităţii a fost formulată de A. Bandura

(1961). Experimentul princeps s-a desfăşurat cu grupuri de copii între 3 şi 6 ani care privesc

un adult ce agresează în laborator o păpuşă (grupul experimental). Observarea ulterioară a

copiilor din grupul experimental în timpul jocului arată că aceştia imită gesturile de violenţă

faţă de păpuşă, fiind semnificativ mai agresivi decât cei din grupul de control care nu au

asistat la agresarea păpuşii Bobo.

Bandura concluzionează că agresivitatea este expresia învăţării sociale, sursa învăţării

putând fi familia, strada, grupul de egali, televiziunea etc., teză susţinută de numeroase date

empirice. Expunerea la violenţă ca factor al creşterii violenţei copiilor şi elevilor este

confirmată şi de alte studii. Pentru cei care trăiesc într-un climat violent, violenţa devine un

150

mod de comunicare (Bovay, 2007), o strategie de rezolvare a conflictelor care le influenţează

comportamentele şi personalitatea (Petermann & Petermann, 2006).

Învăţarea socială, aşa cum este teoretizată de Bandura, este o învăţare care depăşeşte

simpla imitare, fiind mediată cognitiv. Această ultimă idee a fost preluată şi dezvoltată în

teoria atribuirii ostile, conform căreia indivizii agresivi/ violenţi percep mediul şi multe din

comportamentele altora faţă de ei ca fiind tensionate, răuvoitoare, ostile.

Teoria costurilor şi beneficiilor

Teoria costurilor şi beneficiilor sugerează că şi comportamentele agresive sunt

rezultatul unui proces decizional prin care indivizii tind să-şi maximizeze câştigurile. Decizia

de a acţiona agresiv se ia în funcţie de raportul dintre costurile şi beneficiile anticipate (Iluţ,

2004).

Să ne reamintim...

Comportamentul agresiv este un comportament orientat către obiecte, persoane sau

către sine în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri, daune, cu

intenţie. Numeroase teorii încercă să explice agresivitatea din perspectivă biologică,

socială, psihosocială sau a factorilor de personalitate.

2.2. Forme ale agresivităţii Multitudinea formelor de agresivitate face dificilă clasificarea acestora, susţine N.

Mitrofan (2003). Prezentăm o sinteză în tabelul de mai jos (tab.1).

Tab. 1. Forme ale agresivităţii

Criterii de clasificare

Forme

Agresivitate a copiilor, tinerilor, adulţilor, bătrânilor Agresivitate masculină şi feminină Individuală şi de grup (mobbing- atacul fizic ori psihologic, realizat în grup, de durată, repetat, asupra unui individ cu scopul de a-l izola, a-l discredita, a-l împiedica să se afirme, să se exprime)

Agresor

Mijloace Fizică (directă - atacul fizic, lovirea, rănirea, insultele, injuriile, distrugerile de bunuri) sau verbală /psihică (indirectă - bârfele, excluderea din grup, impoliteţea, manipularea prietenilor, indiferenţa)

151

Instrumentală/ ofensivă (urmăreşte beneficii, câştiguri materiale şi afectivă (urmăreşte distrugerea victimei)

Obiective

Activă (agresivitatea premeditată a unui atacator asupra victimei, orientată spre dominarea sau intimidarea ei) sau reactivă (răspuns agresiv la o violenţă suportată sau pe cale de a se produce)

Sursă

Agresivitatea autentică - comportament intenţionat, orientat către obiecte, persoane sau către sine în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri, daune Pseudoviolenţa ludică( formă de agresivitate fiziologică, interactivă şi consensuală care se adresează unei alte persoane sub formă de joc verbal sau fizic fără intenţia de a-i provoca suferinţă) Pseudoviolenţa experimentală (formă de agresivitate care testează limitele, normele, regulile prin provocare, care nu rezultă din intenţii distructive fiind rezultatul dorinţei de a face ceea ce este interzis).

Scop distructiv sau nondistructiv

2.3. Factori care influenţează agresivitatea Teoriile asupra agresivităţii fac deja referire la factorii care favorizează acest

comportament.

Factori de personalitate

Astfel, tipul de personalitate A este caracterizat prin competitivitate, grabă,

iritabilitate, agresivitate mai accentuate decât a tipului B. Imaginea altuia distorsionată de

atribuiri ostile generează răspunsuri agresive şi justificarea agresiunii la nivel cognitiv.

Această agresiune poate fi amplificată de narcisism, de factori de risc din mediul social -

respingerea socială, expunerea la violenţă. În agresivitate au fost identificate diferenţe certe

de gen: astfel, băieţii sunt mai agresivi decât fetele, agresivitatea masculină este o agresivitate

predominant fizică, pe când cea masculină este verbală sau psihologică. Alţi factori personali

care favorizează agresivitatea sunt durerea fizică şi morală sau alcoolul, drogurile

Factori de mediu Teoriile învăţării sociale antrenează în explicarea agresivităţii preponderent mediul

social. Condiţiile demografice (familii dezorganizate, expunerea copilului la violenţă)

atitudini parentale proagresive ca şi unele tulburări psihice ale părinţilor sunt factori care

influenţează apariţia comportamentului agresiv. aceşti factori, confirmaţi de numeroase studii

empirice arată că agresivitatea este învăţată prin recompensare directă (actorul este răsplătit

152

pentru agresiunile comise) sau prin recompensare vicariantă (este recompensat un model pe

care agresorul îl imită).

Exemple Starea de rău specifică multor adolescenţi este amplificată de probleme

ale familiei: şomajul părinţilor, neliniştea, sentimentul de devalorizare al

părinţilor, lipsa disponibilităţii părinţilor pentru copii. Instabilitatea legăturilor

familiale, mai frecventă în ultimele decenii determinată de divorţuri,

dezorganizare, mituirea cu bani de către părinţi a propriilor copii pentru a fi

absolviţi de lipsa disponibilităţii accentuează problemele adolescenţilor

Şcoala este un mediu propice învăţării agresivităţii pentru că ea produce frustrare prin

efortul impus de atingerea obiectivelor învăţării, prin normele adesea stricte sau momente

favorizante când supravegherea slăbeşte. Fiind un mediu eterogen, şcoala oferă ea însăşi

modele agresive ale egalilor sau ale profesorilor care sunt imitate. Dintre factorii contextului

şcolar, sunt relaţionaţi mai frecvent şi mai puternic cu agresivitatea instabilitatea echipei de

educatori, lipsa de claritate a normelor şi inechitatea aplicării lor, situarea şcolilor la periferie

sau concentrarea dezavantajelor la anumite unităţi şcolare.

Exemple Şcoala impune constrângeri repetate, exagerate, supraşcolarizează, are un

program prelungit, numeroase interdicţii creează care creează elevilor frustrare,

dificultăţi de autocontrol. Regulile şcolii - a asculta o lecţie expusă de profesor,

a te supune unui program strict, a efectua teme dificile, a te simţi supravegheat

şi evaluat – creează, de asemenea, respingere şi ostilitate, nemulţumire

generalizată, favorizând comportamentele agresive.

Comunitatea poate fi o sursă de agresivitate furnizând informaţi pornografice care

stimulează comportamentul agresiv prin transferul excitaţiei. Căldura din unele momente sau

aglomeraţia din unele spaţii, mijloace de transport cresc posibilitatea producerii

comportamentelor agresive. Mass media este considerată azi ca sursa cea mai cunoscută de

153

agresivitate, favorizând expunerea la violenţă prin filme, reportaje, ştiri saturate de violenţă şi

care prezintă modele cu empatie redusă ce sunt apoi imitate de spectatori.

2.4. Prevenirea şi diminuarea comportamentului violent

În condiţiile descrise mai sus, reducerea agresivităţii devine un obiectiv social

important ce poate fi atins dacă sunt reduse efectele învăţării sociale, dacă se dezvoltă

competenţele sociale, comportamentul prosocial (empatie, asertivitate, stima de sine înaltă

nenarcisică) prin programe sociale şi şcolare.

Preocupările privind reducerea agresivităţii sunt vechi, una din cele mai cunoscute

fiind bazată pe teoria catharsisului care susţinea că energia acumulată ca urmare a inhibării

reacţiilor consecutive frustrării şi a impulsurilor instinctuale se poate descărca vizionând

scene violente (teatru, spectacole sportive, film,) orientând-o spre ţinte imaginare sau

angajând-o în sport (Freud). Cercetările arată însă ca modalităţile de substituire a

comportamentului agresiv nu duc la diminuarea acestuia. Altă modalitate, utilizată la toate

nivelurile societăţii, dar fără consecinţele aşteptate, este aplicarea de pedepse. În epoca

actuală, se încearcă reducerea agresivităţii prin programe fundamentate de teoriile învăţării

sociale.

Programele de reducere a violenţei sunt bazate pe principii cum ar fi: concentrarea

agresorului asupra faptelor, gândurilor sau intenţiilor sale, o nouă explicare a actului efectuat,

recunoaşterea adevăratelor consecinţe ale violenţei (CE, 2003). Pentru nivelul clasă şi nivelul

şcoală au fost propuse principii ca valorizarea învăţării şi a efortului personal, respectul

necondiţionat al elevului, cooperarea, dezvoltarea unei culturi a responsabilităţii partajate,

promovarea valorilor ce susţin participarea activă şi egală la viaţa scolii şi a comunităţii,

folosirea unor mijloace de sancţionare non-ostile şi non-fizice, uniformitatea balizelor

(Galand et al., 2004), formarea adecvată a profesorilor (Bowen, 2003; Simpson, 2000).

concentrarea agresorului asupra faptelor, gândurilor sau intenţiilor proprii sau folosirea unei

noi explicaţii a actului efectuat, conduc la recunoaşterea adevăratelor consecinţe ale violentei

(CE, 2003). La nivelul comunităţii, programele fundamentate pe teoria geamului spart se

bucură de aprecieri în multe localităţi din lume.

154

Rezumat Comportamentul prosocial este definit ca un comportament

intenţionat, realizat în afara obligaţiilor de serviciu, orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor acceptate social, fără a aştepta nici o recompensă externă.

Comportamentul agresiv este un comportament orientat către obiecte,

persoane sau către sine în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri,

distrugeri, daune, cu intenţie. Numeroase teorii încercă să explice

agresivitatea din perspectivă biologică, socială, psihosocială sau a factorilor

de personalitate. Ca şi în cazul comportamentului agresiv, există mai multe

încercări de a explica producerea comportamentului prosocial, construite în

domeniile biologie, sociologie şi psihologie, dar care nu epuizează factorii

implicaţi.

Reducerea agresivităţii şi dezvoltarea comportementelor prosociale

sunt obiective sociale importante ce pot fi atinse dacă sunt reduse efectele

învăţării sociale a violenţei şi favorizat comportamentul de ajutorare, dacă se

dezvoltă competenţele sociale, empatia, asertivitatea, stima de sine înaltă

nenarcisică. Numerose programe au fost proiectate, finanţate şi aplicate în

şcoli şi în numerose comunităţi pentru a dezvolta armonia socială şi a reduce

violenţa.


1. Relataţi un comportament pe care îl consideraţi prosocial şi solicitaţi unui

coleg să găsească explicaţii pentru producerea lui, folosind teoriile studiate.

2. Relataţi un comportament pe care îl consideraţi agresiv şi solicitaţi unui

coleg să găsească explicaţii pentru producerea lui, folosind teoriile studiate.

Pentru ambele sarcini, lucraţi în perechi şi verificaţi corectitudinea

răspunsurilor împreună cu altă diadă.

155


CUNOAŞTEREA ŞI FUNCŢIONAREA EULUI Cuprins 1.Introducere .......................................................................................................................... 156

2.Obiective ............................................................................................................................. 156

3. Durata …………………………………………………………………………………….156

4.Conţinuturi

1. Cunoaşterea Eului ……………………………………………………………….157 2. Autocontrolul…………………………………………………………………......162 3. Atribuirea…………………………………………………………………………164

5.Rezumat............................................................................................................................... 165

6.Test de evaluare................................................................................................................... 166

7.Test de autoevaluare............................................................................................................ 166

Introducere

Este eul, definit ca nucleu al personalităţii, un concept al psihologiei sociale?

Cogniţia socială consideră eul ca aflat în relaţie cu mediul social, fiind influenţat

de cei din jur şi producând schimbări în grupurile de apartenenţă. Prin urmare nu

opoziţia <eu - noi> marchează studiile de psihologie socială şi evoluţia noastră

ca indivizi ci interdependenţa omului şi a lumii.

Obiective După studierea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: - să descrie teoria comparării sociale şi teoria discrepanţei eurilor; - să explice modalităţile de autocontrol exprimate prin automonitorizare şi autohandicapare; - să analizeze în situaţii de viaţă diverse modalităţi de autocontrol şi impactul lor asupra individului şi grupului.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

156

1. Cunoaşterea Eului Eu, Sinele sau conceptul de sine (self-conceptul) este una din cele mai studiate noţiuni

în psihologia tradiţională, inclus în ultimele decenii şi în studiile de psihologie socială, mai

precis în tema cogniţiei sociale. Atracţia pentru studierea acestui concept derivă din

influenţele pe care Eul le are asupra comportamentului, asupra relaţiilor interpersonale, asupra

intervenţiilor psihoterapuetice sau asupra grupurilor mari sau mici. A fost studiat în

psihologia tradiţională prin imaginea de sine şi imagina de sine ideală. În cogniţia socială,

focalizată pe aspectele cognitive, termenul preferat este cel de concept de sine. Conceptul de

sine are trei componente:

• componenta cognitivă - schema de sine, incluzând informaţii despre aspectele fizice şi

psihice ale persoanei sau despre rol-statusurile ei,

• componenta afectivă - stima de sine ce priveşte evaluarea componentei cognitive;

• comportamentală – exprimată în automonitorizare, autohandicare, autoprezentare.

1.1. Abordarea integrativă a conceptul de sine

Studiile asupra conceptului de sine au fost finalizate cu concluzii contradictorii. Unele

au arătat că indivizii îşi schimbă structura de cunoştinţe despre ei înşişi (eul este maleabil),

altele au arătat că această structură rămâne neschimbată (eul este stabil). Pentru a exprima

stabilitatea eului, s-a propus conceptul schemă de sine, definit ca structură organizată de

cunoştinţe pe care persoana le are despre sine. Indivizii sunt schematici faţă de trăsătura

puternic dezvoltată. În psihologia socială, a fi schematic are sensurile:

• a se percepe, relativ la o trăsătură, la o extremă (minim - maxim);

• a percepe acea trăsătură ca importantă;

• a tinde să îi vadă pe cei din jur prin prisma acestei trăsături;

• a percepe rapid şi uşor situaţiile în care este implicată trăsătura dată, deoarece indivizii se

iau pe ei înşişi ca standard pentru a-i judeca pe alţii şi memorează mai bine trăsătura.

Exemple

O persoană schematică faţă de trăsătura „stimă de sine” va considera că are

această trăsătură ori foarte dezvoltată ori puţin dezvoltată, îi va judeca pe cei din

jur prin raportare la stima de sine, o va percepe ca foarte importantă, invocând-o

adesea în explicaţiile sale.

157

Ideea maleabilităţii conceptului de sine este susţinută prin observaţii naturale (ne

percepem ca sociabili în familie, dar ca mai puţin sociabili cu persoanele necunoscute) şi

rezultate ale unor experiemente. Pentru a demonstra că indivizii se comportă diferit în funcţie

de situaţii, s-a realizat următorul experiment, pornind de la ipoteza „motivarea schimbării eu-

ului influenţează comportamentul”. S-au constituit două grupuri experimentale:

• în grupul 1 s-a transmis mesajul: introversiunea conduce la succes academic;

• în grupul 2 s-a transmis mesajul: extroversiunea conduce la succes academic.

Rezultatele obţinute arată că participanţii s-au prezentat ca introvertiţi în primul grup

şi extravertiţi în al doilea. Autorii au concluzionat că indivizii s-au autoevaluat în funcţie de

informaţia primită, deci motivaţia poate ghida cogniţia, prin urmare eul este maleabil (Kunda

et al., 1989).

Integrarea celor două serii de studii a condus la apariţia unei concepţii conform căreia,

conceptul de sine este atât stabil cât şi maleabil. Self conceptul este maleabil depinzând de

cunoştinţele despre sine activate în anumite momente, în faţa diferitelor sarcini de lucru, în

situaţii care se schimbă. Acest aspect al eului a fost numit eu de lucru sau eu momentan.

Eurile de lucru se modifică pe fundalul eului stabil, care structurează informaţiile pe care

persoana le deţine despre sine.

Să ne reamintim...

Conceptul de sine are trei componente: componenta cognitivă, componenta

afectivă şi componenta comportamentală.

Conceptul de sine este atât stabil cât şi maleabil. Cunoştinţele despre sine activate

în anumite momente, în faţa diferitelor sarcini de lucru, în situaţii care se schimbă

se organizează în eu de lucru, ce se modifică pe fundalul eului stabil.

1.2. Caracteristici ale eului Eul este o structură complexă, cu ipostaze variate, care au condus la formularea teoriei

discrepanţei dintre euri (Higgins, 1987). Autorul identifică trei euri: Eul actual, perceput (ce

crede persoana că este), Eu ideal (cum ar vrea persoana să fie) şi Eul dorit (cum crede

persoana că trebuie să fie pentru a place celor din jur). Discrepanţa dintre euri generează

emoţii specifice care influenţează performanţele şi relaţiile individului, cum sunt respingerea

şi agitaţia. Acestui model i-au fost adăugate eul/ eurile posibile, portrete ale eului în viitor,

158

incluzând calităţi şi defecte. Eurile posibile pot constitui factori motivaţionali puternici,

furnizând energie pentru autodepăşire. Între eurile posibile, se plasează şi Eul temerilor,

persoana aşa cum ar putea să fie, dar într-o evoluţie nedorită, mai precis respinsă. Reducerea

discrepanţei dintre euri se face prin strategii diferite. Strategiile cognitive presupun

modificarea eului ideal sau includerea în Eul actual a unor trăsături care aparţin celui ideal

(strategie frecventă la adolescenţi). Strategiile comportamentale privesc modificarea Eului

actual spre cel ideal sau spre cel dorit (strategie întâlnită la indivizii capabili de

autodezvoltare, cu niveluri de aspiraţie înalte). Teoria discrepanţei se foloseşte pentru a

explica depresiile, procrastinarea, dezordinile alimentare, a înţelege emoţiile.

1.3 Cunoaşterea de sine

Formarea schemelor despre sine se realizează prin modalităţi variate, din care

menţionăm:

• experienţele personale cu alteri semnificativi;

• aprecierile, directe şi indirecte, ale altora (părinţii, profesorii, egalii);

• comparaţia socială;

• autopercepţia;

• cunoaşterea asistată de experţi cu folosirea metodelor: interviul,

povestea vieţii, teste, inventare, scale etc.

Compararea socială

Una din sursele autocunoaşterii o constituie comparaţia cu ceilalţi. Teoria comparări

sociale, elaborată de sociologul american L. Festinger (1954) postulează că oamenii au nevoie

să-şi evalueze corect abilităţile şi opiniile şi în lipsa unor standarde fizice se compară cu alţii,

preferând să se compare cu cei similari lor. Două tipuri de comparaţie se folosesc: comparaţia

de jos şi comparaţia de sus; în compararea de sus, indivizii se raportează la cei aflaţi în poziţii

sociale superioare, cu performanţe mai bune decât ale lor, în compararea de jos, punctele de

referinţă sunt situate sub performanţele, calităţile persoanei. Compararea socială a permis

explicarea unor aparente paradoxuri, cum este stima de sine înaltă a minorităţilor: acestea nu

se compară cu grupurile majoritare ci cu grupuri mai devalorizate decât ele, ceea ce le permite

să se aprecieze pozitiv.

Teoria clasică a comparării sociale a fost completată de cu teoremele lui Tesser (1988,

după T. Malim, 1997).

Leo Festinger

159

• Succesele indivizilor aflaţi departe de noi (psihologic!) nu ne influenţează autoevaluarea. • Prestaţia superioară, pe o dimensiune relevantă pentru noi, a unei persoane apropiate trezeşte invidie, frustrare, mânie, dar teorema nu este adevărată pentru relaţiile dintre părinţi si copii. • Prestaţia superioară a unei persoane apropiate, pe o dimensiune irelevantă pentru noi, este asimilată la imaginea de sine (efect de reflectare / de asimilare).

Instrumente pentru cunoaşterea eului

Pentru cunoaşterea de sine se folosesc instrumente numeroase, din care prezentăm

câteva pe scurt.

Exemple

• Cine sunt eu? sau testul celor 20 de propoziţii, propus de Markus Kuhn (1970) • Inventarul de narcisism, elaborat de Simons et al., 1994; • Scala stimei de sine (Rosenberg, 1965, Harter, 1990).

Testul celor 20 de propoziţii propune enunţuri incomplete, identice ca început dat „Eu

sunt….” pe care participanţii trebuie să le completeze. Studiile asupra tipului de răspunsuri

arată că se pot detecta paternuri. Pe populaţia din România, a realizat astfel de studii M. Zlate

(2003), studiile sale confirmînd tipurile de răspunsuri identificate pe alte populaţii: atribute

fizice (ex. blondă, înaltă, 1,80m, din Orşova), statusuri şi roluri (studentă, catolică,

necăsătorită), comportamente dependente de hobby-uri, trăsături de personalitate (optimistă,

irascibilă, modestă, curioasă) ca şi răspunsuri generale (o fiinţă, un purtător de valori, o

structură de atomi). Studiile longitudinale efectuate de P. Iluţ, indică o modificare a

răspunsurilor la acest instrument, apărute după 1970 şi apreciate de profesorul clujean ca

schimbări în autopercepţie: în ultimele două decenii sunt mai frecvente trăsăturile privind eul

intim, mai rare trăsăturile ce ţin de eul instituţional, indivizii afirmându-şi dorinţa de a nu se

schimba, de a –şi păstra identitatea.

APLICAŢII Completaţi testul Cine sunt eu? Formaţi grupuri de 5-6 colegi şi

analizaţi tipurile de răspunsuri prezente folosind categoriile atribute fizice, statusuri şi roluri, comportamente, trăsături de personalitate şi răspunsuri generale.

160

Exemple de itemi

Inventarul de narcisism (Simons et

al., 1994)

Scala stimei de sine (Rosenberg,

1966; Harter, 1990)

Sunt o persoană extraordinară

Îmi place să fiu în centrul atenţiei

Sunt inclinat să cred ca sunt un ratat. Pe ansamblu, sunt satisfăcut de mine

O problemă importantă apărută în chestionarele/ inventarele de autocunoaştere este

dezirabilitatea socială, numită şi efect/ tendinţa de faţadă, efect de prestigiu, răspuns

valorizant, conformism verbal. Tendinţa de a răspunde în acord cu normele sociale, cu

valorile acceptate, de a apărea într-o lumină favorabilă a fost detectată în anii ’60 la inventarul

MMPI- Minnesota Multiphasic Personality Inventory. Pentru a identifica tendinţa indivizilor

de a răspunde în acord cu normele sociale, unele instrumente folosesc întrebări speciale, la

care răspunsul de un anumit tip indică prezenţa tendinţei sau absenţa ei. Exemple:

• Ai furat vreodată diverse lucruri?

• Oferi întotdeauna locul in autobuz celor in vârstă?

• Te speli pe dinţi după fiecare masă?

Adulţi care răspund Nu mint niciodată/ sunt mereu loial sau copiii care afirmă Mă spăl

mereu pe dinţi/ ofer locul în autobuz, nu beneficiază de încrederea cercetătorului, toate datele

furnizate fiind puse sub semnul întrebării. Răspunsurile afectate de dezirabilitatea socială au

rol în predicţia comportamentului: cine răspunde saturat dezirabil are şanse să se conformeze

valorilor, normelor şi în alte situaţii (Iluţ, 2001).

Să ne reamintim...

În teoria discrepanţei se diferenţiază Eul actual, perceput, Eu ideal şi Eul dorit.

Discrepanţa dintre euri generează emoţii specifice care influenţează

performanţele şi relaţiile individului, cum sunt respingerea şi agitaţia. Oamenii

au nevoie să-şi evalueze corect abilităţile şi opiniile, în lipsa unor standarde

fizice se compară cu alţii şi preferă să se compare cu cei similari lor. Ei se

compară cu cei având performanţe mai înalte sau cu cei mai slabi. O problemă

delicată apărută în chestionarele/ inventarele de autocunoaştere este

dezirabilitatea socială, tendinţa de a răspunde în acord cu normele sociale, cu

161

valorile acceptate, de a apărea într-o lumină favorabilă, ce afectează negative

rezultatele şi concluziile cercetării.

2. Autocontrolul

Definit ca intervenţie asupra factorilor care influenţează comportamentul,

autocontrolul, se exprimă prin automonitorizare, promovare de sine, intrare in graţie şi

autohandicapare.

Automonitorizarea

O dimensiune esenţială a relaţiilor interpersoanle, fundamentată de autocunoaştere

este auto-monitorizarea (self-monitoring). Expresie a autoreglării, automonitorizarea se

defineşte ca tendinţa de a ne schimba comportamentul ca urmare a autoprezentării în

conformitate cu situaţiile sociale diferite în care ne aflăm.

Automonitorizarea indică măsura în care oamenii sunt centraţi pe ei înşişi, preocupaţi

pentru imaginea publică, îşi exprimă gândurile, emoţiile în orice situaţie sau sunt sensibili la

contexte, se adaptează pentru a obţine beneficii (Snyder, 1987). În funcţie de măsura

preocupării pentru propria imagine, indivizii au monitorizare înaltă sau monitorizare joasă.

Cei cu monitorizare înaltă sunt atenţi la impresia pe care o fac, interesaţi de mimică, expresii

verbale, comportament propriu, au strategii de prezentare/ tehnici de actorie, caută informaţii

despre evenimentele viitoare şi persoanele pe care le vor întâlni, sunt grijulii, adaptabili, minţi

deschise. Monitorizare joasă indică lipsa de atenţie a indivizilor la impresia pe care o fac.

Persoanele din această categorie sunt predictibile, stabile, îşi exprimă

ferm interesele, preferinţele, opiniile, valorizează stabilitatea, autenticitatea, în

relaţiile de prietenie apreciază calităţile interioare (Snyder, 1983).

Majoritatea indivizilor obţin, la instrumentele dedicate, scoruri situate în jurul mediei

şi numai o mică parte au scoruri foarte mari sau foarte mici. Formele extreme, monitorizare

înaltă şi monitorizare joasă, nu sunt valorizate social. Monitorizare înaltă şi monitorizare joasă

nu sunt calităţi sau defecte, intervenind în aprecierea lor socială contextul, scopurile urmărite

de indivizi. De exemplu, monitorizarea înaltă poate fi asociată cu oportunismul, relativismul,

162

cu un eul instabil, iar monitorizarea joasa indică şi dogmatism, insensibilitate la nevoile

altora.

Exemple de itemi

1. Când nu sunt sigur cum să acţionez, mă uit la ceilalţi pentru a mă orienta 2. Eu nu pot decât să mă cert pentru idei la care ţin deja. (Scala monitorizării de sine - Snyders, 1974, 1987)

Intrarea în graţie

Intrarea în graţie constă în flatarea celor semnificativi, realizarea similarităţii cu

aceştia, în plan verbal şi nonverbal, în acordarea de favoruri (mari şi minuscule).

Autohandicaparea

Autohandicaparea este tendinţa de a reduce presiunea asupra stimei de sine prin invocarea sau

crearea unor explicaţii cauzale adecvate, adesea false pentru nerealizări sau greşeli. Scopul

urmărit prin autohandicapare constă în scoaterea abilităţii din modelul explicativ al propriului

comportament pentru a proteja sinele faţă de judecata altora, a apăra credinţa favorabilă

despre propriile abilităţi, calităţi, a păstra buna impresie. De exemplu, un student care nu se

aşteaptă la o nota mare la examen declară colegilor “Am emoţii, nu am dormit toată noaptea!

„ sau „Nu prea am avut timp sa mă pregătesc!”

Exemple

Tehnici de autohandicapare

• autohandicapare comportamentală ce constă în invocarea unor

handicapuri minore, trecătoare (am fost obosită, am mult de lucru, sunt timid,

am fost anxios la examen) pentru a proteja eul stabil, valorizabil social,

numită şi

• handicaparea de personalitate/ autoraportată (anxietatea, ruşinea).

APLICAŢII Amintiţi-vă situaţii critice, de exemplu cele de la examenele importante, şi identificaţi în comportamentul colegilor enunţuri care indică prezenţa autohandicapării.

163

Să ne reamintim...

Tendinţa de a ne schimba comportamentul ca urmare a autoprezentării în

conformitate cu situaţiile sociale diferite în care ne aflăm este numită

automonitorizare. Formele extreme, monitorizare înaltă şi monitorizare joasă,

nu sunt valorizate social. Autohandicaparea este tendinţa de a reduce presiunea

asupra stimei de sine prin invocarea sau creare unor explicaţii cauzale adecvate,

adesea false pentru nerealizări sau greşeli.

3. Atribuirea Psihologul gestaltist Heider (1896-1988) a efectuat împreună cu colaboratorii un

experiment (1944) în urma căruia a concluzionat că gândirea oamenilor este dominată de

cercetarea cauzelor şi că ei exagerează rolului factorilor personali în situaţii în care persoanele

sunt absente. Au fost prezentate participanţilor figuri geometrice animate pe care aceştia le-au

descris ca oameni cu intenţia de a acţiona în modalităţi particulare. Pornind de la acest

experiment, el a elaborat teoria atribuirii. Ideea fundamentală a lui Heider este că oamenii

încearcă să identifice cauzele comportamentelor pentru a le putea controla/ preveni în viitor şi

pentru a reuşi ei organizează lumea în imagini coerente. Acţiunile persoanelor au cauze

stabile, numite dispoziţii (trăsăturile de personalitate) şi cauze situaţionale, subestimate de

observatori.

Teoria lui Heider a fost dezvoltată de Weiner care a propus patru tipuri de cauze ale

comportamentului uman: interne şi stabile (capacitatea), interne şi instabile (efortul), externe

şi stabile (dificultatea sarcinii), externe şi instabile (şansa).

Eroarea fundamentală de atribuire

Dacă psihologul încearcă să diagnosticheze cât mai corect cauzele comportamentului,

în viaţa socială, omul comun deformează atribuirea. Cele mai cunoscute distorsiuni apărute

prin subestimarea unuia sau altuia din factori sunt efectul actor-observator şi eroarea

fundamentală de atribuire. Distorsiunea rezultată din accentuarea importanţei cauzale a

actorului şi neglijarea importanţei circumstanţelor, a situaţiei este considerată o eroare

164

fundamentală. În experimentul princeps, s-au atribuit în public, întâmplător două roluri la

două persoane:

1. rol de anchetator care punea întrebări dificile;

2. rol de anchetat care nu putea să răspundă la întrebări (Ross, Amabile, Steinmetz, 1977).

Rezultate arată că observatorii, deşi cunoşteau maniera de repartizare a rolurilor, au

evaluat anchetatorul ca fiind mai competent decât anchetatul. Interpretarea autorilor invocă

explicarea de către observatori a comportamentul celor 2 actori prin caracteristici personale,

uitând care au fost constrângerile situaţiei. O astfel de interpretare ar conduce la predicţii

comportamentale nefondate. Cercetări ulterioare au arătat că eroarea fundamentală de

atribuire poate fi depăşită dacă se adaugă o informaţie obiectivă care convinge că dispoziţia

actorului nu poate fi cauza posibilă a acţiunii.

Studii transculturale au arătat că eroarea fundamentală de atribuire nu este universală.

În societatea occidentală oamenii au un sentiment al responsabilităţii dezvoltat şi atribuirea

dispoziţională este mai valorizantă. Aici eroarea este mai frecventă decât în India, unde

comportamentul este explicat mai frecvent prin apel la factori situaţionali.

Atribuirea succesului şi eşecului Atribuirea succesului şi eşecului este un proces prin care se construiesc explicaţii

pentru succesul propriu şi al altor persoane. Succesul propriu este explicat prin factori

dispoziţionali, stabili, eşecul propriu este explicat prin factori situaţionali. la fel este

interpretat succesul grupului de apartenenţă (autofavoritism), spre deosebire de succesul

outgroupului (denigrare).

Explicaţiile se nuanţează în funcţie de dificultatea sarcinii, efortul depus, măsura în

care este aşteptat (B.Wiener, 1982). Succesul obţinut cu efort, deci controlabil, însoţit de stări

afective pozitive este interpretat ca dispoziţional, iar eşecul controlabil, însoţit de stări

afective negative este interpretat ca situaţional pentru a salva stimei de sine.

Profesorii interpretează eşecul elevilor cu care lucrează făcând atribuiri

dispoziţionale sau de mediu, iar succesul elevilor prin atribuiri situaţionale, în special prin

eforturi ale echipei pedagogice. Această interpretare este nuanţată în funcţie de situaţie: în

situaţii publice, profesorii introduc şi atribuiri situaţionale ale eşecului, prin cauze externe/ de

mediu, cum ar fi familia. În situaţii private /intime profesorii folosesc mai frecvent atribuiri

dispoziţionale (J. Monteil, 1997).

165

Rezumat Conceptul de sine are trei componente: componenta cognitivă,

componenta afectivă şi componenta comportamentală.

Conceptul de sine este atât stabil cât şi maleabil (eu de lucru). În teoria

discrepanţei se diferenţiază Eul actual, perceput, Eu ideal şi Eul dorit.

Discrepanţa dintre euri generează emoţii specifice care influenţează

performanţele şi relaţiile individului, cum sunt respingerea şi agitaţia.

Pentru a-şi evalua corect abilităţile şi opiniile, în lipsa unor standarde

fizice oamenii se compară cu alţii şi preferă să se compare cu cei similari lor. Ei

se compară cu cei având performanţe mai înalte sau cu cei mai slabi.

Tendinţa de a ne schimba comportamentul ca urmare a autoprezentării în

conformitate cu situaţiile sociale diferite în care ne aflăm este numită

automonitorizare. Formele extreme, monitorizare înaltă şi monitorizare joasă,

nu sunt valorizate social. Autohandicaparea este tendinţa de a reduce presiunea

asupra stimei de sine prin invocarea sau creare unor explicaţii cauzale adecvate,

adesea false pentru nerealizări sau greşeli.

Oamenii încearcă să identifice cauzele comportamentelor pentru a le

putea controla/ preveni în viitor şi pentru a reuşi ei organizează lumea în

imagini coerente. Acţiunile persoanelor au cauze stabile, numite dispoziţii

(trăsăturile de personalitate) şi cauze situaţionale, subestimate de observatori.

De regulă, în aprecierea altora, în situaţie de eşec, sunt supraestimaţi factorii

dispoziţionali. Studii transculturale au arătat că eroarea fundamentală de

atribuire nu este universală

Test de evaluare a cunoştinţelor Identificaţi, în textul de mai jos, 1-2 concepte studiate

„Ne cunoaştem pe noi înşine comparându-ne cu alţii. Imaginea de sine pe

care ne-o construim este cu atât mai aproape de adevăr cu cât avem mai multe

repere. Indemnului socratic: <Cunoaşte-te pe tine însuti!>, trebuie să îi

adăugăm precizarea <…comparându-te cu cât mai mulţi.>".

(Chelcea S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Bucureşti: Editura Ştiinţă şi Tehnică SA, p. 57).

166

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Formele extreme, monitorizare înaltă şi monitorizare joasă sunt valorizate

social.

2. În autohandicapare sunt invocate sau creare unor explicaţii cauzale, adesea

false pentru nerealizări sau greşeli.

3. A fi schematic are sensurile înseamnă a avea puţine trăsături de

personalitate.

4. Conceptul de sine este întotdeauna stabil.

5. Eroarea fundamentală de atribuire constă în accentuarea importanţei cauzale

a actorului şi neglijarea importanţei circumstanţelor.

6. Eroarea fundamentală de atribuire este universală.

7. Profesorii interpretează eşecul elevilor cu care lucrează făcând atribuiri

dispoziţionale sau de mediu.

8. Profesorii interpretează succesul elevilor prin atribuiri dispoziţionale.

9. Persoanele cu monitorizare înaltă sunt atente la impresia pe care o fac.

Răspunsuri corecte UI 13: 1-F; 2-A; 3-F; 4-F; 5-A; 6-F; 7-A; 8-F; 9-A

167

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aronson, E. (1999). The Social Animal. New-York: Worth Publishing. Bandura, A., Ross, D., Ross, S.A. (1961). Transmission of aggression through imitation of aggressive

models. Journal of Abnormal and Social Psychology, 63, 575-582 Boncu, Ş. (2002). Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Polirom. Bovay, M. (2007). La violence faite a l’ecole. Apprendre a vivre ensamble. Paris. Fabert. Chelcea, S. (2005). Psihologie socială. Bucureşti: ed. Economică.

Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitative. Bucureşti: ed. Economică.

Cottrell, N.B. (1972). Social Facilitation, 185-236. In C. McClintock, ed., Experimental Social Psychology, New York: Holt, Rinehart & Winston.

Diener E., Fraser S.C., Beaman A.L. & Kelem R.T. (1976) Effects of deindividuation variables on stealing among Halloween trick-or-treaters Journal of Personality and Social Psychology 33(2) 178-183.

Doise, W., Deschamps, J.C., Mugny, G. (1999). Psihologia socială experimentală. Iaşi :Polirom. Eysenck. H., Eysenck, M. (1998). Descifrarea comportamentului uman. Bucureşti: ed. Tehnică. Festinger, L., Pepitone, A. & Newcomb T. (1952). Some consequences of deindividuation in a group.

Journal of Abnormal and Social Psychology, 47, 382-389. Fischer, G. (1996). Concepts foundamentaux dans psihologie sociale. Paris: PUF. Gergen, K.J. (2001). Social Construction in Context. London: Sage Publications. Goddet, E.T. (2006). Prévenir et gérer la violence en milieu scolaire. Paris: Retz. Iluţ, P. (2001). Sinele şi cunoaşterea lui. Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Polirom. Kunda, Z., Sanitioso, R. (1989). Motivated changes in the self-concept. Journal of Experimental Social

Psychology, 25, 272-285. Lawrence, C., Green, K. (2005). Perceiving classroom aggression: the influence of setting, intervention

style and group perceptions. British Journal of Educational Psychology, 75, 4. Lobrot, M., Moscovici, le rebelle, 345-354, in F.Buschini,N.Kalampalikis, eds. (2001). Penser la vie, le

social, la nature: mélanges en l'honneur de Serge Moscovici. Paris: ed. Maison de sciences de l’homme.

Malim, T. (1997). Psihologie socială. Bucureşti:ed. Tehnică.

Monteil, J. M. (1997). Educaţie şi formare: Iaşi: Polirom. Moscovici, S., Lage, E., & Naffrechoux, M. (1969). Influence of a consistent minority on the responses of a

majority in a color perception task. Sociometry, 32(4), 365-380. Moscovici, S. coord. (1992, 1994, 2003). Psihologie sociale. Paris: PUF. Neculau, A. (2004). Manual de Psihologie socială. Iaşi : Polirom. Neculau, A. coord. (1996.). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom. Neculau, A. coord. (2002, 2003, 2004). Manual de psihologie socială. Iaşi: Polirom. Moscovici, S. (1981. L’Age des foules: un traité historique de psychologie des masses - Fayard, Paris. Snyder, M., Berscheid, E., & Matwychuk, A. (1988). Orientations toward personnel selection: Differential

reliance on appearance and personality. Journal of Personality and Social Psychology, 6, 972-979. Yzerbyt, V., Schandron, G. (2002). Cunoaşterea şi judecarea celuilalt, Iaşi: Polirom.

Zörgö, B., Radu, I. coord. (1979). Studii de psihologie şcolară. Bucureşti: EDP.

168

Date post:	05-Dec-2014
Category:	Documents
Upload:	warlock123456zxcvb
View:	174 times
Download:	15 times

Introducere in Psihologia Sociala

Documents