Introducere in Medicina Vibrationala

Introducere

în

Medicina Vibraţională

Traian Trandafi r

Introducere

în

Medicina Vibraţională

Mihaela Gheorghiu

Editura DAO PSI

Toate drepturile acestei lucrări aparțin EDITURII DAO PSI.

Editura DAO PSI

Librarie online: www.daopsi.ro

Contact: offi [email protected], [email protected]

Tel/fax: 021.330.57.66

Mobil: 0729.818.044 / 0722.631.411

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

TRANDAFIR, TRAIAN

Introducere în medicina vibrațională / Traian Trandafi r, Mihaela Gheorghiu. - Bucureș : Dao Psi, 2012

Bibliogr.

Index

ISBN 978-606-8180-06-9

I. Gheorghiu, Mihaela

615.8

În loc de introducere.....

Ceea ce urmează este un joc intelectual care va încerca să vă prindă într-o fervoare provocatoare, cu treceri permanente de la concret la abstract, de la par cular la general, de la ș ință la religie, de la cer tudine la îndoială și aceasta cu un singur scop: acela de a vă neliniș . O neliniște intelectuală, ca sursă a îndoielii, a căutării, a trecerii de la necesitate la acțiune.

Nu stăpânim adevăruri și răspunsuri defi ni ve. Sperăm însă că vom putea induce în fi ecare dorința de căutare a unor valențe individuale, care vor fi mai importante poate decât orice ipoteză sa-vantă. Veți deschide poarta unei al el de cunoașteri, veți întâlni alți pelerini cu care veți schimba idei.

Poate veți dori mai mult, veți progresa pe drumul fără sfârșit al întrebărilor, veți cunoaște, vă veți cunoaște și veți găsi în interior o pace cosmică la care aspiră orice conș ință. Oare nu aceasta este su-prema noastră datorie, ca „păstrători de fi ință”, muritori și limitați, liberi și constrânși în propriul nostru cod gene c?

Închideți ochii. E o zi de vară. Soarele abia a răsărit. Sunteți singuri, la marginea unui câmp de fl ori de munte, care se con nuă cu zarea, cu cerul. Nu există nici o potecă, dar puteți porni pe orice drum. Nu deschideți ochii, faceți planuri mentale. Aceasta este liber-tatea, sămânța de stele, fărâma de Divin, sădită în fi ecare dintre noi. Libertatea, în ul mă instanță, rezidă în posibil. Dar câtă responsabi-litate e aici, pe drumul dintre datoriile imediate și Judecata de Apoi! Drumul este alegere, este povara simbolicei Cruci, pe care numai El și-a asumat-o deplin până acum.

Veți spune unii ”Dar poate noi nu suntem fi i lui Dumnezeu”. Dezarmantă umilință!

Dar dacă suntem? Imensă demnitate, reconfortantă însă!

Autorii

7

Introducere în Medicina Vibrațională

INTRODUCERE ÎN CONCEPTUL CUANTIC

La nivelul cel mai profund al materiei, lumea și relațiile sale sunt nesigure și impredic bile - o potenițalitate pură, cu infi nite posibiltați. În acest univers subatomic, o en tate cuan că poate infl uența o altă en tate cuan că, ori de cate ori ele vin în contact, indiferent de distanța dintre ele, fără nici un schimb energe c, fără intervenția vreunei forțe. En tățile păstrează “memoria” acestei legături și atunci când sunt separate. Memoria aceasta este non-locală.

Această non-localitate este conceptul cel mai greu de ac-ceptat, dar care stă la baza unității materiei, în care fi ecare par cu-lă elementară este parte a ansamblului indivizibil. La nivel cuan c, conș ința însăși devine parte ac vă a întregului, infl uențând și lă-sându-se infl uențată: observatorul devine, as el, nu doar martor al trecerii din posibil în real, ci element ac v al colapsării energiei în materie.

Observatorul și fenomenul observat devin o interrelație în care mpul, spațiul și viteza, ca valori ale mecanicii clasice, trebuie reconsiderate.

Heisenberg elaborează principiul incer tudinii (nedetermi-nării), în care un câmp energe c fundamental interacționează cu fi ecare par culă subatomică, par culă care nu rămâne niciodată în repaus complet. Această mișcare subatomică, cumulată la toate par culele din Univers, generează o energie inimaginabilă, care se menține chiar dacă materia se apropie de Zero Absolut.

Ea a fost numită energia Punctului Zero și se suprapune noțiunii de vid fi zic. Această energie este fundalul, oceanul energe- c, în care fi ecare par culă se manifestă ca o individualitate energe- că, ca o unduire reziduală; schimburile energe ce biunivoce deter-

mină poziția, impulsul si fl uctuațiile inerente ale fi ecărei par cule.

Spațiul devine, as el, o en tate “plină” (plenum-ul aristote-lic), în care Faraday introduce conceptul de “câmp”, ca matrice sau

8

mediu, ce conectează puncte din spațiu prin intermediul unor forțe cum ar fi gravitația sau electromagne smul.

Un câmp as el conceput este o succesiune de unde, care se propagă și se intersectează similar cu legile descrise în armonia muzicală, având ca atribute esențiale lungimea de undă, frecvența și amplitudinea. Ele pot da naștere unor unde secundare armonice, prin interferență cu unde similare, decalate, ale aceluiași câmp sau ale altor câmpuri, cum ar fi cel electric sau magne c. Câmpul este, deci, o convenție, care încearcă să acopere interconexiunile între două sarcini afl ate în spațiu și face posibilă detectarea sarcinii sau a efectelor sale.

În conceptul cuan c, câmpurile sunt schimburi energe ce între par cule, ca urmare a unei redistribuiri dinamice a energiei. Fi-ecare par culă rămâne doar un nod energe c în câmpul fundamen-tal – câmpul Punctului Zero. Acesta din urmă este o sumă a tuturor câmpurilor, a stărilor energe ce, a par culelor virtuale și reale, într-un amalgam coerent energe c (un “câmp de câmpuri”).

Schimburile energe ce într-un câmp sunt mici. În câmpul electromagne c, de exemplu, ele nu depășesc jumătate din ener-gia unui foton. Sumarea tuturor acestor câmpuri, calculată teore c de E. Laszlo, în 1995, a nge o valoare mai mare decât toată ener-gia cuprinsă în materie, egală cu aproxima v 1040. Această imensă energie, “marea de lumină a Câmpului Zero” devine originea orică-rei manifestări energe ce sau materiale, sursa evoluției lor în mp și spațiu, cons tuind substratul interconexiunii din Universul material.

Hal Puthoff postulează că vidul produce accelerarea par -culelor, iar accelerarea determină aglu narea lor în materie. Ca ur-mare:

NU EXISTĂ DOUĂ ENTITĂȚI FIZICE DISTINCTE, UNA MATE-RIALĂ ȘI ALTA IMATERIALĂ. EXISTĂ DOAR ENERGIE.

ORICE OBIECT MATERIAL SE REDUCE LA MULTITUDINEA SARCINILOR LUI, CARE REACȚIONEAZĂ CU CÂMPUL IMENS ENERGE-TIC.

MASA ESTE ENERGIE COLAPSATĂ ÎN MATER IE.

Introducere în conceptul cuan c

9


CAPITOLUL 1

MULȚIMEA CU UN SINGUR ELEMENT (MSE)

Conceptul de mulțime cu un singur element aparține, mai degrabă, fi lozofi ei decât matema cii, dar are cu aceasta din urmă o sinonimie de termeni. Pentru înțelegerea completă, este nevoie de analogii mul ple.

Să luăm în discuție, de exemplu, trei par cule subatomice: electroni, protoni, neutroni. Fiecare are caracteris ci fi zice bine de-terminate, care le deosebesc de celelalte, așa încât oricare rămâne o individualitate inconfundabilă. Aritme c vorbind, am putea însu-ma oricât de mulți electroni, dar ansamblul acesta nu induce nici o schimbare în caracterele fi ecărui termen, în parte. Acest p de sume nu intră în discuția noastră.

Dacă am amesteca, într-un fel oarecare, electroni, protoni și neutroni, nu am obținedecât o sumă heterogenă, cu unități emina-mente diferite. Nici acest p de amestecuri nu face parte din con-ceptul nostru.

Gruparea acestor par cule într-un atom de hidrogen, de exemplu, dă naștere la o unitate care nu este un amestec simplu, în care să se eviden eze, prin alăturare, proprietățile fi ecărui compo-nent. Atomul de hidrogen devine o mulțime cu un singur element, în care cele trei componente au generat o unitate, cu proprietă spațio-temporale, fi zico-chimice, energe ce și informaționale, care nu pot fi regăsite la nici una dintre componente. Cu toate aces-tea, un atom de hidrogen, este format doar din electroni, protoni și neutroni. Într-o asemenea mulțime, fi ecare dintre cele trei compo-nente este indisolubil legat de celelalte, ca o condiție obligatorie de existență a mulțimii.

MSE nu poate exista în afara tuturor componentelor și a le-găturilor dintre acestea.

Mai accesibilă ințelegerii este o altă MSE, care poate for-ma succesiv mulțimi omogene diferite: carbon, funingine, grafi t, diamant. Elementul comun tuturor acestor mulțimi este carbonul,

10

dispus în structuri spațiale, lineare, respec v paralelipipedice sau cubice. Deosebirile dintre grafi t și diamant sunt evidente, dar amân-două nu sunt decât molecule formate din opt atomi de carbon, care diferă una față de cealaltă doar prin pul de organizare. Se impune ideea că între mulțimi poate exista o ierarhizare, în care o mulțime de ordin superior include mulțimea de ordin inferior, fi ind, în același mp, aceleași și diferite esențial. În cadrul acestei interrelații,

absența oricărei componente a MSE duce la distrugerea ei completă sau la trecerea într-o mulțime inferioară ierarhic (un diamant poate „arde” până la atomi simpli de carbon).

Toate cristalele sunt MSE, ca forme spațiale geometrice ale atomilor care le compun. Ele sunt fi xe și stabile și nu variază, în condiții de mediu rela v constante. Altele, cum ar fi clusterii, își schimbă forma și proprietățile, în raport cu temperatura și presiu-nea din mediul în care sunt expuși. Ele formează MSE dinamice. In-cludem aici și cele trei forme clasice de agregare a apei.

Există și mulțimi cu un singur element în domeniul strict energe c. Un fascicul laser este o oscilație electromagne că, în care fotonii monocroma ci sunt simfazici. Deosebirile uriașe între lumi-na incoerenta a unui bec și un fascicul laser nu necesită nici un co-mentariu. Asemenea mulțimi sunt eminamente dinamice și aduc în discuție alți parametri, în care sunt incluși spațiul și mpul.

MSE pot fi heterogene și complexe, rezultate din reorganizarea unor MSE de ordin inferior. Intră aici toate combinațiile chimice anorganice și organice, ca structuri fixe, în condiții stabile, dar care se pot schimba prin legături diverse, conform unor legi stricte; în urma acestor combinații, pot rezulta compuși cu proprietăți net diferite de cele ale elementelor pe care le conțin. Fiecare dintre ele aparține unei alte MSE. Exemple: NaCl, colesterolul, lipoproteinele, etc.

Materia vie este o MSE hipercomplexă, în care intră alte mulțimi cu un singur element, care se afl ă unele față de altele în aceeași intercondiționare cu cea existentă între atomii de carbon ai unui cristal de diamant. Sunt incluse aici apa, elementele din tabelul lui Mendeleev, compuși anorganici și organici, structurați în spațiu în forme complexe, primare, secundare, terțiare și cuaternare. Fiecare

Mulțimea cu un singur element (MSE)

11


dintre ele are proprietăți fi zico-chimice inedite și funcții energe ce, care le transformă, de exemplu, în sisteme termodinamice deschise. Deplasări ionice, mișcări ale par culelor elementare, sarcini electri-ce sta ce și în mișcare generează câmpuri care stau la baza apariției schimburilor materiale și energo-informaționale între diferite MSE. Aceste schimburi sunt originea metabolismului, autoreproducerii și autoreglării. De la aceste uimitoare proprietăți, prezente la un orga-nism unicelular, s-a ajuns la încrengături complexe de MSE, carac-teris ce organismelor pluricelulare și, în fi nal, la cea mai complexă structură vie, materia noema că. În această MSE, grupuri de celule organizate spațial și energo-informațional, stau la baza Ființei care este capabilă nu numai să gândească abstract, ci să se și autogân-dească, după modelul hegelian al id-ului, ego-ului și superego-ului. Se recunosc aici modele matema ce de organizare, în care relațiile dintre numere și combinări de fi guri geometrice regulate se cons -tuie în ansambluri, dupa regula poliedrelor din geometria sacră.

Forma pe care o au aceste MSE nu este, deci, întâmplătoare. Ea este obligatorie, generată aprioric, după legi stricte, care guver-nează ordinea, de la microcosmos la macrocosmos.

Legea este arhitectul universului, ca bază a creației, existenței și devenirii, într-o dinamică guvernată și ea de Lege.

Ne oprim puțin la MSE reprezentată de materia noema că. O asemenea structură nu este doar un sistem chimic, pe care l-am considerat mult mp ca rațiune ul mă a mișcării biologice. Cu toată complexitatea milioanelor de reacții chimice dintr-o celulă, a uimito-rului sistem de intercondiționare enzima că, fi zică, informațională sau de altă natură, chimismul celular rămâne doar un substrat ma-terial care nu poate explica singur Viul.

Nici analiza termoenerge că modernă nu mai este sa sfă-cătoare, deși toate fenomenele termodinamice sunt prezente într-o MSE: entropie, negentropie, entalpie. Toate MSE biologice sunt sisteme termodinamice deschise, dar încă insufi ciente pentru o explicație logică completă și coerentă, care să elucideze misterul vi-ului.

Descoperiri recente în domenii foarte diferite pun în discuție un nou aspect al cunoașterii MSE biologice. Acestea pot recepționa

12

radiații diverse, fi ecare organ de simț fi ind un receptor de unde electromagne ce, care decodifi că un semnal din mediu, pe care îl transformă mai întâi în senzație, apoi în percepție. Dar organismul, ca MSE biologică, este „inconș ent sensibil” și la alte forme energe- ce. Nu s m cum sunt și unde sunt percepute și ce efecte au câm-

pul gravitațional, câmpurile de spin sau radiația Hartman. Ș m însă că există posibilitatea ca structuri specializate din sistemul nervos central și nu numai, să poată rezona cu aceste câmpuri, asemenea unui potențiometru tehnic, devenind, la rândul lor, generatori de unde ordonate, de tipul fotonilor în simfază. Aceste unde generate în MSE biologice hipercomplexe sunt surse de câmpuri purtatoare de informații, care stau la baza reglării subsistemelor componen-te. O asemenea MSE devine o interfață în care se integrează toate informațiile din mulțimile subsidiare. În același mp, se realizea-ză și integrarea în contextul energo-informațional al mediului, ast-fel încât MSE capată un „ ming” biologic, pe parcursul căruia se autoîntreține și se reproduce.

Mulțimea cu un singur element (MSE)

13


CAPITOLUL 2:

“DE LA NUMĂR LA MULȚIME”

Am fost obișnui prin educație să privim numerele ca mijloc de desemnare a unor obiecte numărabile. Desigur, această calitate există și asemenea numere au fost numite, încă din mpuri foarte vechi, “numere ordinare” și, mai târziu, “numere contabile”. Privit as el, fi ecare număr, reprezentat prin cifră, este o abstrac zare și devine instrument de lucru pentru a caracteriza obiecte materia-le, care cad sub incidența simțurilor, prin atribute ca: mărime, for-mă, greutate, culoare. Prin asemenea atribute, ele pot fi grupate în obiecte sau fenomene asemenea sau diferite și formează mulțimi omogene. O mulțime omogenă este formată din unitați în care fi -ecare membru al grupării este iden c cu oricare alt membru sau diferă foarte puțin, încât diferențele să fi e neglijabile, raportat la an-samblu.

Exemplu: un electron rămâne electron, chiar dacă spinul lui este diferit de sensul de rotație al altuia.

O asemenea mulțime poate fi adiționată sau diminuată, fără ca esența fi ecărui membru sa fi e modifi cată. Fiecare membru se comportă aleatoriu, în raport cu ceilalți, caracterizând o mulțime dezordonată.

Exemplu: oricâtă apă am adauga într-un recipient, ea nu reprezintă altceva decât coexistența, în același spațiu, a molecule-lor de apă, care se comportă, fi ecare, ca individualitate, animată de proprietățile rezultate din structura lor fi zico-chimică și energe că.

O asemenea mulțime este simplă, dacă ea cuprinde en tăți iden ce, cum ar fi atomi de hidrogen, carbon sau alte elemente din tabelul lui Mendeleev. Aceeași organizare se respectă și la nivel sub-atomic.

Să ne imaginăm 8 atomi de carbon, ca mul me simplă, dez-ordonată, în care fi ecare atom de carbon este iden c cu orice alt membru al mulțimii și rămâne ca atare oricât de multe încercări de amestecare am efectua. Aceiași 8 atomi de carbon, legați într-un lanț

14

de funingine, devin dintr-o data “un altceva”, o mulțime unitară, în care proprietățile mulțimii nu au nimic în comun cu proprietățile in-dividuale ale fi ecăruia dintre cei 8 atomi de carbon. Acestă mulțime este o en tate pe care o numim mulțime cu un singur element. Ur-mând același raționament, dispunerea spațială sub forma unui para-lelipiped, a aceluiași număr de atomi de carbon, dă naștere unei alte mulțimi cu un singur element, grafi tul, cu alte proprietăți specifi ce. Lucrurile sunt și mai clar evidențiate dacă aceiași 8 atomi de carbon sunt dispuși sub forma unui cub – caracteris ca diamnatului – altă mulțime cu un singur element.

Iată o succesiune calita vă de mulțimi cu un singur element: atom de carbon, funingine, grafi t, diamant. Aceste mulțimi ocupă di-ferite trepte de ordonare, grade diferite de ierarhizare, iar diaman-tul, ca element clasat superior, include toate mulțimile precedente, într-o relație univocă: orice diamant este carbon, dar nici un grafi t nu este diamant.

Extrapolând, mulțimile cu un singur element pot fi simple, cu un singur reprezentant (ex: siliciu, uraniu, etc.) sau succesiuni ale aceleiași mulțimi, în care cele de ordin superior le includ pe cele in-ferioare (carbon funingine grafi t diamant). Între mulțimile carbonului, singura diferență decelabilă prin simțuri este forma spațială. Duritatea, de exemplu, aparține, ca esență, diamantului și pare a fi strict legată de formă, neputând fi izolată de structura pro-priu-zisăa acestuia.

Este forma-însăși generatoare de calități, de atribute dece-labile prin simțuri sau aparate de măsură?

Forma, ca generator de calități ale materiei, a fost, până acum, neglijată, umbrită, de alte proprietăți ale materiei, pe care ș ința le-a fi xat în legi: masa, greutatea, densitatea, etc. Pentru mulțimile cu un singur element, forma este un atribut fundamental, care face posibilă trecerea de la o mulțime inferioară la una superi-oară.

Să luăm un alt exemplu: într-un vas cu apă, moleculele se mișcă dezordonat, aleator, după legile browniene. Dacă încălzim apa și notăm ce can tate de căldură este necesară pentru creșterea temperaturii cu un grad, pe aproape tot intervalul dintre 0 si 100

De la număr la mulțime

15


grade Celsius, căldura absorbită este egală. Excepție fac intervalele 70-73 grade Celsius, în care se absoarbe o can tate dublă de căldu-ră pentru fi ecare grad. În aceste intervale, apa are proprietăți care o apropie mai mult de plasmă, privind conduc bilitatea, capacita-tea de solvire, interreacția cu câmpurile electromagne ce, etc. Un studiu atent al moleculelor de apă afl ate la această temperatură, arată o schimbare radicală: mișcarea dezordonată este înlocuită cu o mișcare sincronă, în care fi ecare moleculă are același sens, ritm și amplitudine cu celelalte. O asemenea mulțime a devenit sinergică, fi ecare unitate având o mișcare simfazică, ordonată.

Exemplele date par a fi sufi ciente pentru a ne pune intreba-rea: “Ceea ce numim ordine are o legitate sau mai multe, care stau ascunse în spatele lucrurilor, le alcătuiesc și le dinamizează într-un fl ux care străbate, nevăzut, microcosmosul și macrocosmosul ?”

Pentru a răspunde, va trebui sa ne întoarcem din nou la tre-cut, când idei – concepte au fost formulate ca legități generale, care au rămas de actualitate, chiar dacă trebuie să le redescoperim, așa cum am făcut cu teoria cuacervatelor, a atomilor. Acestea au fost formulate în civilizațiile an ce, pe care le privim încă, nejus fi cat, cu superioritate.

As el, Platon (Epinomis)afi rmă că “numărul reprezintă Cunoașterea – însăși” și că “totul este rânduit după număr”. Nu ne propunem să intrăm în Aritmologie, dar va trebui să dis ngem între cele trei concepte despre numere care au dominat An chitatea și Evul Mediu:

1. prima categorie, afl ată pe treapta de jos, se ocupă de nu-merele concrete, reprezentate grafi c sau prin simboluri, folositoare doar pentru calculul obiectelor numărabile. Nu vom discuta aceste numere.

2. aritme ca, în care numărul ș in fi c (abstract) era inter-pretat după regulile silogis cii, ca mul tudine limitată (1+2+3+4=10) sau ca o combinație de unități.

3. aritmologia (ș ința numerelor mis ce, divine), în care numărul devine dragoste de cunoaștere (filosofie) și, totodată, metoda de lucru pusă în slujba înțelegerii adevăratei naturi a lumii

16

(macrocosmos și microcosmos), care defi nea omul. Numărul este o categorie fi lozofi că abstractă și generalizatoare, desprinsă din pla-nul vizibil, total independentă de acesta și care cuprinde legea care guverneaza în spatele lumii materiale vizibile. Numărul este, deci, eminamente spiritual și nu trebuie confundat cu cifrele, care sunt numai reprezentare grafi că a numărului, ca Idee-Forța (Papus).

Numerele divine și cele ș ințifi ce cons tuie “esența formei sau forma, prin excelență, atât în lumea ideilor pure, cât și în lumea percep bilă”. În lumea percep bilă, numai atributele care cad sub incidența simțurilor au caracter de realitate, concept care s-a păs-trat până în zilele noastre. În acest sens, un atribut (a) este o simplă percepție a unei calități care caracterizează unicitatea obiectului și îl dis nge față de altul (b). Stabilirea unui raport între calitățile ce-lor două atribute a/b este prima treaptă a judecății care stabilește și omogenitatea termenilor de comparat. Acest raport a/b poate fi comparat apoi cu un alt raport, b/c, stabilindu-se: echivalența lor, acordurile dintre ele (mediile aritme că, geometrică și armonică), analogia lor aritme că.

Aceste operații echivalează cu esența sinte că a inteligenței, care pune de acord, leagă mai multe judecăți sau percepții elemen-tare. As el, din proporția con nuă a/b=b/c se deduce și proporția secțiunii de aur, în care

a+b/a = a/b = (√5+1 )/2 = 1.618 (M. Ghika)

Nicomah a stabilit 10 proporții posibile, în care să se pas-treze acest raport, iar ul ma proporție corespunde progresiei ge-ometrice din șirul lui Fibonacci (1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21…). Fiecare număr din acest șir se obține ca sumă a celor două precedente. De asemenea, raportul dintre două as el de numere consecu ve nde asimpto c spre valoarea Numărului de Aur (phi):

2/1=2,0; 3/2=1.5; 5/3=1,667; 8/5=1,60; ….144/89=1,618; etc.

O revelație legată de șirul fi bonaccian se referă la cele 10 -puri de cristale naturale, fi guri geometrice regulate, inscrip bile într-o sferă, care corespund, ca raporturi între raza sferei și latura poligonului înscris, cu cele 10 proporții deduse din teorie.


17


În geometrie, sunt cinci forme solide regulate: cubul (hexae-drul regulat, care are șase fete pătrate), tetraedrul regulat (cu 4 fețe triunghiuri echilaterale), octoedrul (opt fețe triunghiuri echilatera-le), dodecaedrul regulat (douăsprezece fețe pentagoane regulate) și icosaedrul regulat (douăzeci fețe triunghiuri echilaterale). După Pla-ton («Timaeus»), cele cinci solide platonice sunt formele care stau la baza materiei. Sarea de bucătarie este cel mai cunoscut exemplu, în care natriul și clorul se unesc și formează un cub. Molecula de apă, formată din doi atomi de hidrogen și unul de oxigen, ia forma unui tetraedru. Atomii de fl uor se așează în moleculă după un octaedru. Evenimentul epocal al an chității a fost descoperirea legăturii dintre numere, forme geometrice și natură. Înțelepții an ci atribuiau fi e-cărui corp platonic câte un element al naturii; as el tetraedrul era asociat focului, cubul pământului, octoedrul aerului, icosaedrul apei și dodecaedrul universului.

La muzeul Ashmolean (Oxford) din Anglia se afl ă cele cinci corpuri regulate, sculptate în piatră, ce datează cu 1000 de ani îna-inte de Platon. Arheologii au descoperit de curând modele ale cor-purilor platonice care au o vechime de peste 200.000 de ani (deci cu mult înainte de perioada an că).

18

Cristalele naturale sunt solide platonice cu suprafețe plane, care se intersectează în anumite unghiuri și sunt ordonate geome-tric, la nivel microscopic. Ele se formează prin repe ție periodică a aceleiași unități structurale de bază.

Același mod de organizare poate fi ex ns asupra întregului univers. Platon a susținut că universul are limite fi nite și forma unui dodecaedru. Pitagora a fost primul care a asociat dodecaedrul cu energia vieții. Au trecut mii de ani și oamenii de ș intă moderni au demonstrat că matema ca pe care o cunoaștem este valabilă doar dacă universul este fi nit și de formă dodecaedrică.

As el, din octombrie 2001, NASA a adunat probe cu Wilkin-son Microwave Anisotropy Probe (WMAP) din radiația cosmică de fond, pentru a studia forma universului. Radiația cosmică de fond oferă oamenilor de ș intă posibilitatea să privească în trecut, până în faza embrionară a universului. Fluctuațiile acestei radiații pot, de asemenea, să spună multe despre natura fi zică a spațiului. În fe-bruarie 2003, NASA a transmis primele date din aceste probe, iar în


19


octombrie 2003, o echipă de cosmologi și matema cieni francezi, au folosit aceste informații pentru a dezvolta un model matema- c al formei universului. Concluziile rezultate din studiu confi rmă

afi rmațiile lui Platon, dovedind că matema ca pe care o cunoaștem este valabilă dacă universul este fi nit și de formă dodecaedrică.

Studiind raporturile armonice dintre vibrațiile rezultate prin divizarea unei corzi, Pitagora fi xează legile armoniei muzicale. Ulte-rior, postulează că întregul univers urmează aceleași legi armonice (“Divinitatea geometrizează prin intermediul sunetului “).

Şi fizica actuală susține că universul este organizat ca po-ligoane regulate, rezultate din nodurile de interferență ale unde-lor staționare. Acestea sunt formate în urma vibrației cu diferite frecvențe a eterului. Pentru apariția unui nod de interferență, ra-portul dintre frecvențe trebuie să respecte numărul de aur (1.618). Aceste poligoane sunt caracteris ce tuturor formelor de existență a materiei. Ele sunt fronturi de undă care interferă în spațiul tridi-mensional. Figurile de interferență rezultate sunt poliedre, ale caror vârfuri sunt inscrip bile într-o sferă. Punctele în care vibrațiile s-au anulat reciproc formează un nod fi x. Aceste fi guri geometrice, for-mate de diferite frecvențe de vibrație, păstrează aceleași rapoarte cu cele dintre notele muzicale. Materia este, de fapt, “muzică cris-talizată”.

Modalitățile de asociere a formelor geometrice, care res-pectă numărul de aur, asigură atât cons tuirea materiei anorganice, cât și creșterea organismelor pluricelulare (plante, animale și om). Pe baza acestui număr se poate stabili dreptunghiul de aur. Din expansiunea acestor dreptunghiuri se construiește spirala de aur.

20

Acest număr a fost cunoscut din cele mai vechi mpuri, mult înainte de Platon și Pitagora. El era prezent în canoanele cunoscute de toți marii arhitecți și ar ș ai an chității și perioadei clasice. El se regăsește, de asemenea, în proporțiile trupului uman și al mul-tor animale, în modul de organizare a plantelor, în armonia spiralei ADN, a sistemului solar, în armoniile muzicale. Aristotel afi rma că legitatea aparține întregii lumi vii, de la plante la om (“omul este un copac cu vârful în jos”). Ecuațiile care caracterizează matema c re-gulile de creșterea populației, cele după care funcționează bursa de valori, etc. sunt armonice ale numărului phi. Legea lui Bode spune că distanțele dintre planete corespund rațiilor muzicale, iar Kepler intuiește existența unei planete numai din studiul proporțiilor fi bo-nacciene (planeta a fost confi rmată în 1952 de astronomia moder-nă).

Creșterea fi ințelor vii este asimetrică, din interiorul sistemu-lui spre exterior, creștere care produce forme omote ce, iden ce cu ele însele, atât în plan, cât și în spațiu. Creșterea este generată de o pulsație geometrică, ca “urmă schema că a unei spirale logarit-mice” (M. Ghika), care ar putea fi modelul analogic ideal al creșterii omote ce. Braun și Wiener descoperiseră încă din 1875 că în phyllo-taxie (modul de dezvoltare și dispunere a ramurilor, frunzelor și semințelor) există o distanțare helicoidală constantă a ramurilor și frunzelor, care corespunde expunerii op me la lumina ver cală și care este expresia numărului – măsură 1.618.

Aceeași dispoziție helicoidală o au celulele Schwann în jurul axonului.

În urechea internă, cohleea urmează o spirală logaritmică, în care 3, 5 și 8 sunt diametrele cohleei în cele trei axe de coordo-nate.

Capul, colul și zona trohanterică a femurului sunt, respec v, sferă, thor și cilindru, racordate, cu aceeași rază.

Arborele bronșic și căile biliare intrahepa ce se segmentea-ză după șirul cunoscut 1,1,2,3,5,8,….., după care urmează diviziunea dichotomică.

Duratele pauzelor și bătăilor cardiace sunt 0.1, 0.3, 0.5 și 0.8


21


secunde.

Numărul de respirații la naștere are o medie sta s că de 21/minut (cifră din șirul fi bonaccian).

Raportul dintre înalțimea totală și distanța de la pământ la ombilic este 8/5 sau 5/3.

Raportul dintre lungimea feței și lungimea întregului corp este 1/10, raport care se pastrează și pentru mână (10 este mul plu de 5). Linia buzelor sau linia sprâncenelor, în raport cu lungimea to-tală a feței este 1.618. Falangele inelarului se găsesc unele în raport cu altele, ca trei termeni consecu vi ai șirului.

În tabelul lui Mendeleev, regăsim aceeași legitate, evidențiată prin dispoziția elementelor în grupe și a atomilor pe orbitali succesivi, care păstrează între ei aceleași proporții ca și cele dintre termenii șirului fibonaccian.

Legitatea se regasește și în fenomene fi zice mai sub le, emi-namente energe ce. Lumina este cea mai rapidă mișcare posibilă în marea de eter, la o anumită densitate. Teoria Marii Unifi cări, a lui John Nordberg, arată că proprietățile mpului se potrivesc mult mai bine dacă le raportăm la viteza luminii, nu la mișcarea soare-lui. Mișcarea rela vă a unei secunde, conform mpului nostru, pe ceas, este de 1440 de ori mai rapidă decât mișcarea soarelui pe cer (144 este termen al șirului fi bonaccian). Timpul, așa cum noi îl măsu-

22

răm, funcție de viteza luminii, sau a secundei, sunt funcții de simple vibrații în mișcare, în acest caz armonici ale numărului 144.

Ecuațiile unifi cate arată că întregul univers se manifestă prin matricea geometrică armonică a luminii. Considerând trei armonice principale, Cathie a stabilit o ecuație de bază, în care 1703 reprezin-tă armonica masei pământului, împreună cu atmosfera, 1439 este o altă armonică a vitezei luminii și 264 armonica recurentă a rețelei energe ce terestre. Rădăcina pătrată armonică a vitezei luminii la suprafața pământului este 2636. Stabilind diverse corelații matema- ce între aceste armonice, Cathie a reușit un lucru fundamental și

anume exprimarea masei pământului în funcție de viteza luminii:

m = c + √1/c

Aceasta reprezintă, în valori armonice, prima parte a unei ecuații a câmpului unifi cat (B.L.Cathie, “Inves gații în paranormal”, Ed. Vidia, 2011, pag75).

Manifestarea masei este ac vată atunci când la energia lu-minii pure se aplică armonica 264.

Pe de altă parte, Einstein a crezut că valoarea masei din ce-lebra ecuație E=mc2 ar putea fi , la un moment dat, eliminată și în-locuită cu o valoare care să exprime fi zicul sub forma energiei pure. Cu alte cuvinte, înlocuind m, ar rezulta o ecuație a câmpului unifi cat, care ar exprima, în termeni matema ci, întreaga existență. Cathie a înlocuit m din formula lui Einstein cu c + √1/c .

Rezultă E =(c + √1/c)c2

S-a obținut o ecuație armonică a câmpului unifi cat, expri-mată în funcție de lumină, sau de unda electromagne că pură. Este cheia care explică faptul că tot ceea ce înseamnă lume văzută și ne-văzută, solide, lichide, gaze, stele și chiar întunericul din spațiu sunt formate din unde de lumină, vizibile sau invizibile.

TOATĂ CREAȚIA ESTE LUMINĂ.

Argumente ș ințifi ce:

- la om, perioada de gestație, dedusă teore c, este de 269,44 zile, iar valoarea medie, rezultată din clinică, este de 270 de


23


zile. Numărul sincronizează corpul uman cu valoarea armonică din ecuația unifi cată, adică 26944.

- temperatura medie a corpului uman este de 37.10C. Va-loarea calculată pentru temperatura op mă de funcționare este 37.1134. Reciproca armonică (1/371134) este 26944, adică armoni-ca vitezei luminii.

- numărul de puncte de acupunctură din literatura clasică, completat de evidențierea lor bioenerge ca recentă, este de 695, cifră care reprezintă reciproca armonică a vitezei luminii la suprafața pământului.

- Buckminster Fuller a demonstrat că ADN-ul este format din spirale tetrahelicoidale, care se grupează în formațiuni funcționale de câte 5 tetraedre. 10 asemenea tetraedre formează un ciclu he-licoidal, așezat în jurul unei axe transversale. Celor 5 tetraedre cu legătură triplă între ele le lipsesc 7020’, pentru a avea 3600. Acest decalaj a fost numit “unghiul de deblocare a nașterii” și stă la baza duplicării ADN și replicării ARN. Cum 7020’ = 26400 secunde de arc ce se distribuie la fi ecare față a tetraedrului, reapare armonica 264, recurenta rețelei energe ce a pământului, asociată cu ADN, ca for-mă primară a materiei vii.

Experimente efectuate cu microclusteri au pus în evidență relații directe între starea energe că și forma materiei. Microcluste-rii sunt “par cule” minuscule, în care atomii sunt vortexuri energe -ce, ce se combină natural în solidele platonice, în funcție de vibrația lor. Electronii de valență se mișcă liber, ca niște “nori de energie ete-rică”, ce curg dinspre nucleu. Microclusterii acționează ca un singur atom, centrul devenind încărcat cu sarcină pozi vă, datorită curgerii energiei nega ve spre periferie, putand fi asimila unei MSE. Micro-clusterii au proprietățile similare cu ale unui fl uid și ale unui solid în același mp. În fotografi a de mai jos, clusterii de aur iau inițial formă de cub, apoi, la o altă vibrație, se transformă în icosaedru.

24

David Hudson a făcut câteva experimente surprinzătoare cu microclusterii. Prin încălzirea unui microcluster de Iridium, greuta-tea acestuia a crescut de 300 de ori. La 8500 C, materialul a dispărut pur și simplu din această realitate, la scăderea temperaturii, apă-rând din nou și recăpătându-și greutatea. Acest experiment demon-strează cum un obiect poate trece într-o altă dimensiune a realității, în funcție de starea lui vibrațională.


25


CAPITOLUL 3

GEOMETRIA SACRĂ ÎNTR-O ABORDARE MODERNĂ

Dr. Iorgu-Dragoș Matei

„Geometria” înseamnă „măsură a pământului”. În Egiptul an c, Nilul inunda în fi ecare an pământul și distrugea ordinea și marcajele zonelor agricole. Acest ciclu anual de inundații simboliza pentru egipteni întoarcerea periodică la haosul primar reprezentat de apele primordiale. Când apele se retrăgeau, se trasau noi limite și marcaje datorită modifi cării suprafeței terenului. Acest fapt foarte important, numit ulterior geometrie, a fost văzut ca o restabilire a principiului ordinii și legității pe pământ.

Platon considera geometria și numărul drept cărămizi esen-țiale, atribute ale unui limbaj ideal, fi losofi c. Dar numai în virtutea funcționării la un anumit „nivel” al realității, numărul și geometria pot deveni unelte pentru contemplare fi lozofi că. Conform gândirii an ce greceș , geometria este studiul ordinii spațiului prin interme-diul măsurii și relațiilor dintre Forme.

Pentru Platon (în „Republica”), Realitatea consta din idei arhe pale, iar fenomenele pe care noi le percepem ca fi ind reale sunt doar refl ecții palide. „Idee” în limba greacă se poate traduce și ca “Formă”, iar aceste idei nu pot fi percepute prin simțuri, ci pot fi interpretate ca o cauză sau un mo v. Geometria a fost limbajul recomandat de către Platon drept cel mai clar model prin care se poate descrie acest tărâm metafi zic. Matema cienii și fi losofi i din an chitatea greacă foloseau forme vizibile și vorbeau despre ele, le analizau, dar ele foloseau pentru stabilirea unor relații și raporturi importante în lumea înconjurătoare. De exemplu, cercetau pătratul și diagonala, dar nu de dragul imaginii pe care le reprezintă, ci pen-tru a găsi relațiile dintre acestea și macrocosmos. Ceea ce căutau ei era să arunce o privire asupra realităților pe care numai mintea le poate cuprinde.

În lucrarea „Filosofia socială a vechilor greci”, Constantin Tsatsos arată că, în sensul filosofiei greceşti, forma este ceea ce „alcătuieşte, ordonează, armonizează, leagă, defineşte, este legea”.

26

Iar legea nu este altceva decât ordine logica, necesară și universală, este Logos.

“Numerele sunt sursa din care răsar formele și energia în lume. Ele sunt ac ve și dinamice până și în relațiile dintre ele, aproa-pe umane în capacitatea de infl uențare reciprocă” (Teon din Smir-na).

Pentru Pitagora, Numărul și Forma, la nivel ideal, sunt unul și același lucru. Când Pitagora spune :”Totul este aranjat conform Numărului”, el nu se gândea la simpla proprietate de calcul, de enu-merare, ci la faptul că ele posedă și o calitate sau mai multe. Așa se face că „doimea” , „treimea” , „pătrimea” nu sunt formate numai din 2 , 3 respec v 4 elemente, ci reprezintă ele însele unități sau întreguri, fi ecare cu proprietăți specifi ce. „Doi”, de exemplu, este privit ca esența primară prin care se manifestă puterea dualității.

R.A. Schwaller de Lubicz prezintă o analogie prin care se poate înțelege acest sens universal și arhe pal al Numărului. O sferă care se rotește ne prezintă idea unui ax. Ne gândim la acest ax ca la o linie imaginară ce trece prin sferă, iar existența ei este rezultatul subiec vismului nostru. Nu putem spune că axul există acolo, dacă noi nu ne gândim la el că există. Și totuși nu putem face nici un calcul referitor la viteza de rotație sau la înclinația sferei, fără a ține seama de acest ax. Numărul , în sens enumera v, corespunde măsurători-lor și calculelor efectuate pe suprafața sferei, în mp ce aspectul lui universal este mai strâns legat de principiul axului imaginar.

În planul bidimensional, luăm un cerc şi un pătrat şi dăm valoarea 1 atât diametrului cât şi laturii. Calculând diagonala pătratului, va rezulta întotdeauna un număr iraţional „nemăsurabil” =1.4142....., denumit rădăcina pătrată a lui 2. Pentru cerc, circumferinţa va fi întotdeauna „nemăsurabilă” şi egală cu 3.14159=π. Principiul se păstrează și dacă inversăm relația : dăm di-agonalei și circumferinței valoarea 1 iar latura pătratului va fi 1

2 și raza cercului 1� . Cam în acest punct matema ca consacrată și geo-metria se despart, în sensul următor : matema c nu putem calcula exact diagonala pătratului și circumferința cercului. Putem aproxi-ma aceste numere până la un număr convenabil de zecimale și să prelucrăm mai departe aceste numere, tratându-le ca oricare alt

Geometria sacră într-o abordare modernă

27


număr, dar nu le putem reduce niciodată la o can tate. În geome-trie, considerăm diagonala și circumferința afl ându-se într-o relație formală (diagonala pentru latură ; circumferința pentru diametru); sunt realități evidente ușor cognoscibile ( 1

2 și 1� ). Aceste numere

sunt considerate relații formale și sunt numite funcții. 2 este nu-mărul funcțional pentru pătrat. � este numărul funcțional al cercu-lui. Aceste funcții demonstează că Numărul este deasupra oricărei relații. Indiferent de valorile date laturii sau diametrului, relația ră-mâne neschimbată; în esentă, acest aspect funcțional al Numărului nefi ind nici mic, nici mare, nici fi nit, nici infi nit : este universal.

Uitându-ne la primele patru numere, în această manieră, putem spune următoarele :

UNU poate defi ni o can tate, de exemplu – un caiet. Tot-odată, reprezintă cu claritate principiul absolut al unității, și a fost adeseori folosit ca un simbol reprezentând pe Dumnezeu. Formal, este reprezentat printr-un punct sau un cerc.

DOI este o can tate, dar simbolic reprezintă pricipiul Du-alității, puterea de mul plicare. Formal este reprezentat prin două puncte prin care trece o linie.

TREI este o can tate, dar este și principiul Trinității, al Dum-nezeirii celei în trei Firi. Formal, este reprezentat prin trei puncte care delimitează un triunghi. Prin trei, se face o tranziție de la punct și linie (elemente abstracte) la ceva tangibil numit suprafață.

PATRU reprezintă „primul-născut” al Naturii, este produsul procesului de procreație care este procesul de mul plicare:

2 x 2 = 4Ca reprezentare grafi că, este pătratul și reprezintă materia-

lizarea. Dacă Unitatea nemanifestă încă este reprezentată de cerc, Unitatea manifestată în plan material este pătratul, ce conține col-țurile asociate celor 4 coordonate spațiale N,S,E,V.

Dintre cele mai cunoscute elemente din geometria sacră, corpurile solide ale lui Pitagora, descrise foarte bine de către Platon, sunt poate cel mai des citate și discutate. Aceste corpuri sunt în nu-măr de 5 : tetraedrul, cubul (hexaedrul), octaedrul, dodecaedrul și

28

icosaedrul (hedra înseamnă față ) și reprezintă expresia volumetrică a triunghiului, pătratului și pentagonului. Sunt doar cinci, pentru că numai ele respectă simultan următoarele reguli:

- Toate laturile egale

- Toate unghiurile interne (unghiuri diedre) egale

- Se înscriu perfect într-o sferă

- Au fețele exterioare poligoane regulate

- Toate vârfurile sunt înconjurate de același număr de fețe

Se numesc „platonice”, pentru că despre acestea discută Pla-ton în opera sa „Timeus sau Timaios”, scrisă pe la 350 î.Hr. În acest dialog, cu o bogată încărcătură fi lozofi ca specifi ca școlii pitagoreice, el descrie o cosmologie metaforică între geometria plană și cea so-lidă. Este precizat că există 5 elemente ce stau la baza univesului: pământ, apa, aer, foc şi eter, iar fiecăruia îi este asociat unul din aceste solide. Tradiţia a păstrat următoarele asocieri :

Cubul – pământ

Tetraedru – foc

Octaedru – aer

Icosaedru – apă

Dodecaedru – eter, elementul folosit de Dumnezeu la crea-rea universului

Euclid (300 î.Hr) și alți fi losofi și matema cieni ai An chității au numit aceste corpuri geometrice atomii Universului. La fel cum astăzi noi credem că materia este organizată din atomi, ei credeau că lumea fizică este organizată în atomi formați din solide Platoni-ce. Totodată, ei asociau materiei și un înțeles mis c, reprezentat de legătura descrisă mai sus. Similar modelului atomic actual, în care nucleul este înconjurat de un nor de electroni așezați pe diferite or-bite, grecii credeau într-un model în care solidele perfecte se înscriu într-o sferă, care se înscrie într-un alt corp, care la rândul lui se în-scrie într-o altă sferă, care la rândul ei se înscrie într-un alt corp, etc


29


Mai există o proprietate asociată acestor corpuri, numită stelare. Acest proces rezultă prin alungirea fețelor adiacente unei muchii, până când se intersectează. Se creează as el un nou set de poliedre regulate. Tetraedrul și cubul nu au un as el de corp asociat, octaedrul are unul singur, numit stella octangula (termen echivalent cu Mer-Ka-Bah); dodecaedrul are trei forme stelate, iar icosaedrul una singură.

1.Tetraedrul :

Figura 1 Figura 2 Figura 3 Se numește tetraedru cazul par cular de piramidă în care

baza este reprezentată de un triunghi. În fi gurile 1,2,3 este prezentat tetraedrul regulat în care fețele sunt triunghiuri echilaterale. Toto-dată, este poliedrul cu numărul cel mai mic de fețe, la fel cum și triunghiul este poligonul cu cel mai mic număr de laturi. Tetraedrul regulat este corpul în care toate vârfurile sunt echidistante între ele. Este singurul poliedru cu această proprietate, aplicabilă unui spațiu cu 3 dimensiuni. Tetraedrul regulat este solidul perfect format din :

6 muchii

4 colțuri

4 fețe

Desfășurat în plan arată așa

Figura 4 Figura 5 Figura6

30

Forma de tetraedru este adoptată de foarte multe cristale, cu precădere de grupul silicaților. Siliciul ocupă, împreună cu oxige-nul, mai mult de o treime din totalul materialului solid al Pământu-lui. Complexul cel mai des întâlnit este SiO4. În tetraedru, fi ecare colț este ocupat de către un atom de O, iar în centrul geometric se afl ă Si. O caracteris că importantă o reprezintă faptul că tetraedrul este solidul cu cea mai mare suprafață raportată la volum. Tetraedrul re-prezintă structura de bază, de la care toate lucrurile materiale sunt alcătuite. Un exemplu îl reprezintă ADN-ul care are structura spați-ală de dublu-helix aranjată sub forma unor tetraedre etajate, ca în fi gurile alăturate:

Figura 7 Figura 8 Figura 9

Clasic, se cunoștea că tetraedrele sunt singurele solide care umplu un spațiu fi nit (o cu e) lăsând mai puțin loc liber decât ar lasă sferele care ar umple acel spațiu. „Tetraedrele sunt cele mai simple poliedre regulate, în mp ce cvasicristalele se situează printre cele mai complexe și interesante structuri găsite în natură” (Sharon Glot-zer – Universitatea Michigan). La această universitate, s-au studiat tetraedrele din natura, folosind simularea computerizată. Rezultate-le au arătat că în mpul „s vuirii”, tetraedrele se pot organiza spon-tan în cvasicristale, în momentul în care depășesc cu puțin jumătate din spațiul incintei imaginare u lizate. În experimentul computeri-zat, s-au luat în calcul numai legile termodinamicii și ale mecanicii sta s ce. Structurile apărute au fost de formă dodecagonală, inele și dipiramide pentagonale (o as el de structură conține 5 tetraedre aranjate sub forma unui disc). Dipiramida pentagonală deține cheia procesului general de s vuire.


31


Acest studiu a dovedit că este permisă mărirea gradului de ocupare de la 77% la 85%, saltul fi ind atribuit cvasicristalelor organi-zate spontan în forme geometrice regulate.

2. Cubul (Hexaedrul regulat):


Este format din :

8 colțuri

12 muchii

6 fețe de forma unui pătrat

Dacă an cii considerau pătratul ca forma ce reprezintă lu-mea materială, universul creat, ei au asociat cubului elementul pă-mânt – stabilitatea, calmul, forța regenerării și a procreării.

„Să conferim pământului fi gura cubică. Căci, dintre cele pa-tru elemente, pământul este cel mai greu de mișcat și , dintre cor-puri, cel mai ușor de modelat.“(Timaios)

Cubul este corpul geometric cel mai des folosit în domeniul construcțiilor civile în societatea modernă. Astăzi se construiesc clă-diri având la bază cubul sau paralelipipedul (derivat tot din cub prin dublarea acestuia).

Până în prezent, au fost descrise șaptesisteme de cristaliza-re. Ele poartă următoarele denumiri: triclinică, monoclinică, rom-bică (cu simetrie joasă), trigonală, tetragonală, hexagonală (cu si-metrie medie), și cubică (cu simetrie superioară). Sistemul cubic are cele trei axe de simetrie egale, perpendiculare între ele. Cele mai simple corpuri ce aparțin acestui sistem sunt cubul și octaedrul. În acest sistem, cristalizează următoarele substanțe : C (diamantul) ,

32

Cu, Ag, Au, Pb, Fe, NaCl, FeS (pirita), PbS(galena), ZnS (blenda).

Prin cristalizarea cubică a dioxidului de zirconiu (ZrO2), se obține un cristal cu proprietăți asemănătoare dimantului (printre care duritatea și refracția), fi ind adesea folosit ca și înlocuitor al acestuia în diverse domenii.

O asociere deloc lipsită de importanță este situarea acestui corp ca simbol spiritual, în centrul a două mari religii monoteiste din lume : creș nismul și islamismul. Dacă în creș nism, găsim crucea (cubul afl at în desfășurare plană), în islam el este prezent ca atare în cubul de la Mecca, centrul religios al lumii arabe, existând chiar datoria fi ecărui adept să meargă odată în viață în acest loc.

3. Octaedrul :


Este format din :

12 muchii

6 vârfuri

8 fețe triunghiulare echilaterale

Forma predominantă adoptată de cristalele brute de dia-mant este cea de octaedru. Unind mijlocul laturilor unui tetraedru, se formează un octaedru care are latura egală cu jumătate din cea a tetraedrului din care provine.

Octaedrul se poate construi dintr-un tetraedru, ale cărui laturi sunt marcate la jumătate. Unind aceste puncte între ele, se formează un octaedru cu latura egală cu jumătate din cea a tetrae-drului din care provine.

Volumul octaedrului as el format este de patru ori cel al unui tetraedru cu aceeși lungime a laturii.


33



Compuși ai unor metale tranziționale cu diferte structuri or-ganice (amine) formează structuri octaedrice adesea numite com-plexe Werner.

La originea fenomenului de fotoluminiscență al oxidului de indiu stau structurile octaedrice care apar în procesul de cristalizare prin metoda evaporării în faze (Mukesh Kumar1, V. N. Singh1, F. Sin-gh2, K. V. Lakshmi3, B. R. Mehta1, and J. P. Singh1).

Structuri octaedrice au fost descoperite prin microscopie electronică la interfața dintre un substrat siliconat și stratul de oxid depus la suprafața lui (Manabu; Akiya, Hideo; Ueki, Takemi; To-mita, Masato; Yamawaki, Masataka) Se poate sinte za o catenă de ADN, care, în prezența unor oligodeoxinucleo de sinte ce, se îm-păturește într-o structură de octaedru, printr-un simplu proces de denaturare-renaturare (William M. Shih1, Joel D. Quispe2 & Gerald F. Joyce1). Stella octangula, menționata mai sus, se formează prin stelarea unui octaedru regulat, precum și din 2 tetraedre întrepă-trunse și ro te la un unghi de 900 . Numele a fost pus de Kepler în 1611, obiectul fi ind cunoscut cu mult înainte.

4. Icosaedrul :


34

Reprezintă corpul descris de Platon ca având :

30 de muchii

12 vârfuri

20 de fețe triunghiuri echilaterale (icosi= 20 în limba greacă)

Icosaedrul este corpul după care, la nivel arhe pal, toată lu-mea vie este alcătuita pe baza simetriei pentagonului, adică a numă-rului 5. Microscopul electronic a arătat că virușii au capsula glicopro-teică de forma unui icosaedru, format din 20 de subunități iden ce triunghiulare, amănunt ce reprezintă o modalitate foarte simplă de construcție, cu folosirea unei can tăți minime de energie (Stefano Cozzini, Marco Ronche ).

În procesul de răcire rapidă a unor topituri de aliaje, s-au putut observa regiuni în care structurile icosaedrice erau dominante (Societatea Americană de Fizică)

Desfășurat în plan, are forma unei fl ori cu 5 petale sau a unei spirale cu 5 brațe.

Figura 22

Clusterii de atomi, uniți prin legături van der Waals sau prin alte forțe slabe care depind nu-mai de distanța dintre perechile de atomi, au o stabilitate neobișnu-ită când în acel cluster se găsește numărul exact de atomi care pot forma un icosaedru (serii de 13, 55 și 147 de atomi).


35


5. Dodecaedrul :


Este alcătuit din :

30 de muchii

20 de vârfuri

12 fețe pentagonale

Cele 12 fețe pentagonale erau asociate semnelor zodiacale, dodecaedrul fi ind simbolul Universului. Deal el se leagă de o nouă teorie despre forma Universului, „Spațiul dodecaedric Poincaré”, susținută de o echipă de astronomi și astrofi zicieni de la observa-torul astronomic din Paris, condusă de J.-P. Luminet și care explică unele observații făcute asupra fondului cosmic de microunde (FCM). FCM reprezintă un fond arhaic de unde rămase de la momentul Big-Bangului și sunt observate la suprafața unei sfere de aprox 50 de bilioane de ani care reprezintă modelul universului actual.

Mo-Mg-Zn este un cvasicristal de formă dodecaedrică, rea-lizat prin metoda auto-generării într-un mediu saturat în Mg, și prin răcirea lentă a acestuia de la 7000 C la 4800 C. El face parte din fami-lia unor cvasicristale rare pe Pământ, acestea fi ind folosite în studiul momentelor magne ce localizate într-un mediu cvasi-periodic.

După cercetările întreprinse de Karyn N. Johnson, Liang Tang, John E. Johnson şi L. Andrew Ball, genomul unor viruşi ARN cu structură icosaedrică joacă un rol important în organizarea structurii capsidei. În cazul nadovirusului Pariacoto (VPa), 35% din ARN monocatenar este ordonat după simetrie icosaedrică. Acest lucru se poate vedea la examenul cristalografic cu raze X de înaltă rezoluţie, ca un cadru dodecaedric format din 30 de regiuni duplex

36

(24 nucleotide), care interacţionează puternic cu 60 de subunităţi proteice din capsulă.

O proprietate foarte importantă a celor 5 solide perfecte o reprezintă principiul dualității, potrivit căruia un poliedru se poate construi din alt poliedru, existând as el cuplurile: cub-octaedru, ico-saedru-dodecaedru. Centrul geometric al fi ecărei fețe reprezintă un vârf pentru celălalt corp.

Luăm ca exemplu perechea icosaedru-dodecaedru pentru evidențierea acestui proces dinamic.

Cuplul cub- octaedru : Tetraedrul este dual cu sine însuși.

Relații între Solidele Platonice :

1. 6 margini într-un tetraedru = 6 fețe într-un cub.

2. Există două posibilități, în care 4 din cele 8 colțuri ale cubului să corespundă cu cele 4 colțuri ale tetraedrului.

3. 4 fețe într-un tetraedru = 4 colțuri într-un tetraedru. Așa se explică și dualismul tetraedrului față de el însuși.

4. 6 margini într-un tetraedru = 6 colțuri într-un octaedru. Aceasta este o consecință a faptului că un octaedru poate fi înscris într-un tetraedru.

5. 6 fețe într-un cub = 6 colțuri într-un octaedru. În centrul fi ecăreia din cele 6 fețe ale cubului, este unul din cele 6 colțuri ale


37


octaedrului.

6. 8 colțuri într-un cub = 8 fețe într-un octaedru. În centrul fi ecăreia din cele 8 fețe ale octaedrului, este unul din cele 8 colțuri ale cubului.

7. 12 margini într-un cub = 12 margini într-un octaedru. Dacă cele 12 margini ale cubului și cele 12 margini ale octaedrului se intersectează, formează un unghi drept.

8. 12 margini într-un cub = 12 fețe într-un dodecaedru. Aceasta este o consecință a faptului că un cub poate fi înscris într-un dodecaedru. Fiecare latură a cubului va deveni o diagonală în una din fețele dodecaedrului.

9. 12 margini într-un octaedru sau 12 ale cubului = 12 col-țuri ale icosaedrului,

12 margini într-un octaedru = 12 fețe într-un dodecaedru

12 fețe ale dodecaedrului = 12 colțuri ale icosaedrului

20 colțuri ale dodecaedrului = 20 fețe ale icosaedrului

30 margini ale dodecaedrului = 30 margini ale icosaedrului

Poliedrele regulate în natură

Fiecare corp platonic se gasește într-o formă sau alta în na-tură. Tetraedrul, cubul și octaedrul apar în structurile de cristalizare ale diferitelor minerale și minereuri (aur, pla nă, diamant, silicați, cuarț, etc)

La începutul secolului 20, Ernst Haeckel a descris câteva specii de Radiolaria. Acestea sunt vietăți acva ce cu pseudopode și caracter de protozoare, având dimensiuni de 0,1-0,2mm. S-a des-coperit că o parte din scheletele acestora au diverse forme de po-ligoane regulate. Exemple: Circoporus octahedrus, Circogonia ico-sahedra, Lithocubus geometricus and Circorrhegma dodecahedra; formele acestor animale sunt indicate de numele lor. Exteriorul pro-teic al celor mai multe virusuri are forma de poliedru regulat.

O moleculă de carbon, cunoscută sub denumirea de Fule-

38

ren (C60) este noua membră alotropă a familiei carbonului, alături de grafi t, diamant și forme amorfe. A fost descoperită în anul 1985 de Richard Smalley, Robert Curl, James Heath, Sean O’Brien şi Harold Kroto de la Universitatea Rice (Texas, SUA). Fulerenul are forma unei sfere sau a unui cilindru, cu diverse aplicaţii în electronică şi diverse nanotehnologii. În natură a fost găsit în fumul de la lumânări, în descărcările electrice din atmosferă şi în praful stelar.

Antony Garret Lisi, un renumit om de ș ință în domeniul fi zicii teore ce, propune în lucrarea sa „Excep onally Simple Theo-ry of Everything” o teorie care descrie, printe altele, și posibilitatea existenței mai multor par cule decât se cunosc în acest moment.

Imaginile de mai jos arată locul precis pe care fi ecare par -culă îl ocupă în cadrul acestui model, fi ecare culoare și formă ținând locul unei caracteris ci de genul moment de spin, forță tare, forță slabă, categorie (fermioni, bozon, gluon, quark).

O întrebare importantă și care apare în mintea multor per-soane care se ocupă cu studiul geometriei sacre este : Cum vedem aceste corpuri în lumea înconjurătoare, în realitatea noastră de zi cu zi? Răspunsul poate fi oferit printr-un exemplu matema c. Dacă vrem să măsurăm ceva în jurul nostru, apelăm la niște senzori care


39


culeg date ce vor fi prelucrate analogic și digital, apoi interpretate de un so pe calculator. În analiza datelor respec ve, vom construi grafi ce pe care se găsesc curbe de interpretare a diverșilor parame-tri măsurați. Aplicăm apoi funcții matema ce și diverse operații de calcul matema c. Una din acestea se numește derivare, care, simplu spus, măsoară viteza variației datelor pe o curbă. Prin acest lucru, se îmbogățește informația extrasă din acele date. Universul creat pe baza celor 5 elemente, ne oferă permanent derivări ale caracteris -cilor acestora, precum și combinații între ele. Ele pot fi eviden ate prin studierea obiectelor comune din preajma noastră cu acuratețe ș ințifi că, cu precizie și îndemânare matema că, pentru descoperi-rea „cărămizilor” componente și a relațiilor dintre ele. Sunt proce-dee simple, folosite în Creație numai prin respectarea Legii. Ele con-duc la imensa diversitate de forme și structuri, materiale și texturi, ce se regăsesc peste tot, în jurul nostru.

40

41


CAPITOLUL 4

CÂMPURILE DE TORSIUNE

Pe parcursul ul melor trei sute de ani, ș ința a cunos-cut două câmpuri universale cu acțiune pe distanță mare: câmpul gravitațional și câmpul electromagne c. Însemnătatea acestor câm-puri a fost cel mai bine studiată la nivelul câmpurilor electromag-ne ce. Electroenerge ca, transportul electric, comunicațiile radio, tehnica de calcul, navigația și multe altele sunt aplicații tehnice ale câmpurilor electromagne ce. De asemenea, în domeniul medical, foarte multe tehnologii u lizate în diagnos c și tratament necesită câmp electromagne c.

În structura atomului, s-au identificat particule elementare: protoni, neutroni şi electroni. Protonii şi neutronii sunt alcătuiţi din câte trei subparticule, numite quarci. Quarcii pot fi “sus”, “jos”, “farmec”, “straniu”, “vârf” şi “bază”. Protonul este alcătuit din doi quarci “sus” şi unul “jos”, iar neutronul din doi quarci “jos”şi unul “sus”. O altă particulă elementară este neutrino, fără masă, dar cu energie joasă, medie sau înaltă. Electronul este o particulă încărcată negativ. Au fost descrise şi alte particule, identice cu electronul, dar cu mase mai mari: miuon, cu o masă de 200 de ori mai mare şi particula tau, mai grea decât miuonul.

Fiecare par culă are un echivalent an -par culă, care for-mează an -materia. Între par cule se generează interreacții, care se grupează în patru forțe fundamentale:

- gravitația, dată de masă;

- electromagne smul, dependent de sarcina par culelor elementare;

- forța tare, care leagă quarcii;

- forța slabă, care dă tendința de descompunere radioac vă.

Fotonii sunt cele mai mici par cule ale forței electromag-ne ce. Forțele tare și slabă sunt forțe nucleare, ale căror par cule sunt bosonii și gluonii. Pentru gravitație, s-a presupus existența gra-

42

vitonului, care nu a fost iden fi cat încă. Cea mai slabă dintre aceste forțe este gravitația (de 1042 ori mai slabă decât forța electromag-ne că). Forța tare este de aproxima v 100 de ori mai puternică de-cât forța electromagne că și de 100.000 de ori mai puternică decât forța slabă. Echilibrul dintre aceste forțe este asigurat de repar ția egală a sarcinilor pozi ve și nega ve în atom.

Fiecare par culă elementară este, de fapt, o coardă care vibrează cu o altă lungime de undă și o altă amplitudine (teoria stringurilor).

La începutul secolului al XX-lea, savantul francez Eli Cartan a postulat existența în natură a unei a treia forme de câmp universal, cu acțiune pe distanță mare, câmpurile de torsiune. Acestea repre-zintă niște câmpuri generate de momentul unghiular al unei mișcări de rotație (câmpuri bazate pe densitatea momentului angular al rotaţiei). Eli Cartan creează o analogie între torsiune şi translaţie, similar analogiei dintre curbură şi rotaţie. Până la descoperirea spi-nului, natura câmpurilor de torsiune era legată de rotația obiectelor masive, fi ind tot o modalitate de manifestare a fi zicii clasice. În ca-drul unei as el de abordări, câmpurile de torsiune sunt văzute ca o manifestare a câmpului gravitațional pentru obiectele masive cu rotație. Mai târziu, o dată cu descoperirea spinului - analogul cuan c al momentului unghiular de rotație, s-a înțeles că, la nivel cuan c, aceste câmpuri de torsiune sunt generate de spin, spre deosebire de câmpul electromagne c, care este generat de sarcina și câmpul gravitațional care este generat de masă. De pe aceste poziții, câm-purile de torsiune reprezintă en tăți fi zice independente, ca și câm-purile electromagne c și gravitațional.Recent, lucrări experimenta-le (Rapaport, 2007,2007: Khrenikov şi colab., 2007) au dovedit că mişcarea browniană produce câmpuri rotaţionale. Într-o lucrare recentă, Nodland şi Ralston au descoperit o rotaţie constantă a pla-nului de polarizare a radiaţiei electromagne ce generată de galaxii îndepărtate (Antonio Dobado, 2008). Se consideră că acest efect apare datorită câmpului de torsiune, interpretat ca un câmp vecto-rial dinamic neobişnuit.

La mijlocul anilor ‹70, cercetările teore ce privind câmpuri-le de torsiune au condus la apariția unui capitol special al fi zicii te-

Câmpurile de torsiune

43


ore ce care a fost denumit prin Teoria lui Einstein - Cartan. Prac c, toți specialiștii care utilizează această teorie pornesc de la un punct de vedere inițial, că aceste câmpuri de torsiune reprezintă doar o manifestare specifi că a câmpurilor gravitaționale.

Pe de altă parte, în termenii fi zicii cuan ce, spinul este o proprietate intrinsecă a par culelor elementare care nu poate fi interpretată într-o manieră clasică, drept rotația vreunei anumite structuri în interiorul unei par cule. Să ne imaginăm electronul ca o „minge” ori un „nor” caracterizat de sarcină electrică, afl ată în rotație în jurul unei axe imaginare. Această sarcină electrică dă naș-tere unui moment magne c. În urma experimentelor de împrăș ere de înaltă energie, s-a dovedit că limita superioară a diametrului sfe-rei imaginare create prin rotația electronului este mai mică de 10-19 m. Limita superioară a vitezei de rotație este, de asemenea, stabi-lită, as el încât nici un punct nu poate să se deplaseze mai repede decât lumina. Chiar dacă am presupune că toată sarcina electrică este concentrată pe un inel subțire în jurul „ecuatorului”, momentul cine c ar fi mult prea mic pentru a explica spinul observat pe cale experimentală al electronului. Orice altă distribuție a sarcinii ar con-duce la obținerea unei valori și mai mici. Așadar, noțiunea de spin, poate fi abordată atât în termenii fi zicii clasice, cât și cuan c („The Charm of Strange Quarks - Mysteries and Revolu ons of Par cle Physics” de R.M. Barne , H. Mühry și H.R. Quinn, Springer, New York 2000). Totuşi, ecuaţiile de câmp ale lui Einstein din teoria generală a rela vităţii, care descriu undele gravitaţionale, sunt considerate a fi simetrice şi aplicabile doar materiei fără spin (prezenţa spinului

44

determină asimetria).

PROPRIETĂȚILE CÂMPURILOR DE TORSIUNE

1. La nivelul materiei, există mai multe modalități de gene-rare a câmpurilor de torsiune:

- Rotația sau răsucirea spațiului generată prin mişcarea diver-selor obiecte

- Perturbarea de natură geometrică sau topologică a vidului fi zic

- Atașate inseparabil de orice câmp electromagne c

- Autogenerare, din câmpul de torsiune primar.

Potrivit teoriei vidului fi zic (Sipov), “Nimicul“ Absolut gene-reazăcâmpuri de torsiune primare, din acestea ia naștere vidul fi zic, care generează par culele elementare, putându-se stabili fi liația:

“Nimicul” absolut câmp de torsiune primar vid fi zic par cule elementare

2. Cuantele câmpului de torsiune sunt reprezentate de tor-dioni = neutrino de joasă energie (ordinul unităților de electron-Volți, eV).

3. Atunci când câmpurile de torsiune sunt generate de către spinul clasic, acțiunea lor asupra diferitelor obiecte poate modifi ca doar starea de spin a obiectelor (starea spinilor nucleari sau ato-mici).

4. Spre deosebire de sursele de câmpuri electromagne ce și gravitaționale, care creează niște câmpuri cu simetrie centrală, câmpurile de torsiune creează o simetrie axială. Obiectul care se răsucește («spinează») creează în două conuri spațiale o polariza-re care, într-una din direcții, corespunde câmpului de torsiune din stanga - SL, iar în cealaltă direcție câmpului de torsiune din dreapta - SR. În afară de aceasta, apare zona câmpului de torsiune sub for-ma unui disc perpendicular pe axa de rotație. În zonele indicate sub formă de conuri apare un câmp de torsiune axială (Ta), iar în disc un câmp de torsiune radială (Tr). Fiecare din aceste câmpuri de torsiune


45


poate fi de dreapta și de stânga.

5. Spre deosebire de sarcinile electrice, spinii clasici de același semn (SRSR sau SLSL) se atrag , iar cei de semne diferite (SRSL) - se resping.

6. Obiectul staționar care “spinează” creează un câmp de torsiune static. Dacă în obiectul care „spinează“ există o anumită neuniformitate (modifi carea frecvenței unghiulare de rotație sau repar zarea neuniformă a masei față de axa de rotație), atunci un asemenea obiect dinamic care «spinează» creează o radiație de tor-siune turbionară.

7. Câmpul sta c de torsiune are raza fi nală de acțiune g0, în

46

intervalul căreia intensitatea câmpului de torsiune rămâne aproape constantă. Radiația de torsiune turbionară nu este limitată de inter-valul g0, iar intensitatea acesteia nu depinde de distanță.

8. Câmpurile de torsiune au potențialul electromagne c egal cu zero, ceea ce le conferă un caracter nonenerge c (nu trans-mit energie). În schimb, câmpurile de torsiune transmit informație cu o viteză infi nită.

9. Mediul prin care se propagă radiațiile de torsiune îl repre-zintă vidul fi zic.

Ce înțelegem prin vid fi zic, folosind una dintre cele mai sim-ple interpretări? Să ne imaginăm un volum limitat de spațiu, din care este îndepărtat aerul. Într-o interpretare tradițională, în acest volum nu mai există nimic, deci este un vid. Însa, în accepțiunea modernă, acesta reprezintă un vid tehnic, întrucât acest volum, într-un sens fi zic strict, nu este gol. Să presupunem că noi am reușit să îndepăr-tam din acest volum toate par culele elementare și să îl ecranăm, în așa fel încât în el să nu patrundă par cule din exterior. Dar și în acest caz, din punctul de vedere al fi zicii moderne, nu se poate afi rma că volumul în discuție este gol. În acest volum de spațiu, în niște puncte arbitrare, pot să apară așa numitele perechi virtuale de electroni-pozitroni. Ca obiecte din substantă, perechile electrono-pozitronice nu pot să apară din nimic. Acestea pot fi generate numai de materie, chiar dacă noi nu reușim să le fi xăm nemijlocit în volumul din care se nasc. Așadar, aceste perechi virtuale reprezintă o materie specifi că ce nu se observă într-o stare obișnuită. Această materie specifi că a primit denumirea de vid fi zic.

Vidul fi zic trebuie înțeles ca un obiect cuan c complex și di-namic, care se manifestă prin fl uctuații. El este inobservabil, în lipsa unei forme oarecare de perturbare, este simetric și invariabil. Din punctul de vedere al observatorului, vidul fi zic este întotdeauna mai mic decât zero. Observatorul elaborează modele subiec ve pentru explicarea diverselor posibile modifi cări ale vidului fi zic, dat fi ind că acesta este o structură dinamică complexă, care se manifestă prin autofl uctuații. În aceste concepte, se u lizează modelul Dirac al pe-rechii electron-pozitron, ca structură a vidului fi zic, în care cele două par cule formează un pachet de unde circulare. Vidul fi zic este con-


47


siderat o stare, pentru descrierea căreia a fost necesară introduce-rea noțiunii de fi ton, ca pachet circular de undă electron-poziton, in-serați unul în altul, în care fi ecare par culă are un spin cu sens opus celeilate, ceea ce asigură autocompensarea sarcinilor, a spinilor și a momentului magne c. Fitonul acoperă conceptul de câmp electron-pozitron, care generează o energie a vidului fi zic mai mare decât zero, din care iau naștere perechile materiale electron-pozitron, ca sursă a câmpurilor electromagne c sau gravitațional.

Figură: Repre-zentarea schema că a fi -tonilor (Akomov, Shipov, ”Torsion fi elds and their experimental manifes-ta ons”, Journal of New Energy, vol2, nr.2, pg.70, 1996)

În vidul fizic, fitonii sunt distribuiţi difuz, dar au tendinţa de a forma pachete ordonate liniar. Perturbarea acestei ordini poate fi dată de:

- O sarcină q, care poate polariza vidul fi zic, ceea ce dă naște-re câmpului electromagne c;

- O masă m, care poate produce o oscilație simetrică a fi toni-lor, în lungul axului central, ceea ce echivalează cu polarizarea longi-tudinală a spinului. Aceasta ar putea fi sursa câmpului gravitațional, manifestată prin unde, a căror viteza este cX109 (c este viteza lu-minii). Teoria nu este unanim acceptată de fi zicieni. Oricum, există

48

dovezi pentru a situa domeniul de frecvență a gravitației între 1020

- 1040Hz.

- Dacă perturbarea vidului fi zic este dată de spinul clasic, se pot genera două situații: 1. Dacă sursa de perturbare are același spin cu fi tonii, aceș a își vor păstra orientarea; 2. Fitonii cu spin de sens opus spinului perturbator își vor schimba sensul spinului. În acest caz, vidul fi zic va suferi o polarizare transversă, care generează câmpul de spin, de dreapta sau de stânga. Câmpurile de torsiune au “memorie”’, prin polarizarea transversală a vidului fi zic, care se păstrează și după deplasarea spre alte zone a sursei perturbatoare.

Teoria vidului fi zic (Șipov) oferă o descriere anali că a vidu-lui fi zic pe baza a trei ecuații de vid: ecuația lui A.Einstein, ecuația lui Heisenberg și ecuația lui Yung-Millis. Această teorie a permis înțelegerea, de pe poziții noi, a structurii universului, potrivit căreia Realitatea, a cărei parte suntem noi toți, se compune din șapte ni-vele ierarhice.

I. Cel mai înalt nivel al ierarhiei realității este „Nimicul” Ab-solut și acesta reprezintă nivelul care nu are o descriere anali că riguroasă. Există argumente pentru a considera că acest nivel al realității conține informații care determină obliga vitatea de gene-rare a următorului nivel al realității, care, la rândul său, determină proprietățile următorului nivel al realității, etc. Comportamentul se suprapune celui al mulțimilor cu un singur element, în care fi ecare treaptă conține, în posibil, treapta următoare, care poate deveni sau nu realitate, într-o anumită buclă spațio-temporală. Extrapolând, putem spune că există o “predes nare” informațională.

II. Nivelul următor al realității este câmpul de torsiune pri-mar, structură eminamente informațională, ca și precedenta, din care ia naștere vidul fi zic. Simplist, l-am putea asimila cu suma tu-turor regulilor care stau ascunse în spatele manifestărilor viitoare.

III. Vidul fi zic, ca și câmpul de torsiune primar, este o ma-trice imuabilă din care ia naștere realitatea. Este bogat în câmpuri circulare turbionare. Ele nu transferă energie, dar orice perturbație aparută se propagă cu o viteză egală cu infi nit și generează unde care se combină după modelul undelor laser, rezultând holograme (cărora le vom rezerva un capitol special).


49


IV. Vidul fi zic are proprietatea de a genera perechi virtuale de par cule și an par cule concrete, după un determinism rigu-ros, care exclude aleatoriul. Aceste par cule, născute din vidul fi zic, formează următorul nivel al ierarhiei realită i, care este plasma (ca mulțime cu un singur element).

V, VI, VII. Ansamblul de par cule, cum ar fi electronul, pro-tonul și neutronul interacționează cu vidul fi zic și se condiționează reciproc, cons tuindu-se în atomi concreți, cu respectarea aceluiași determinism. Aceș atomi, cât și moleculele formate ulterior, gene-rate de diferite stări de fază energo-informațională, compun urmă-toarele trei niveluri ale realiță i - gaze, lichide și corpuri solide.

Einstein a declarat că, material, fi zica nu este altceva decât un câmp de forțe concentrate. Ceea ce noi numim substanță fi zică este, de fapt, o concentrare intangibilă de forme de undă. Diferite combinații și pare structurale ale undelor se unesc pentru a forma infi nitatea de produse chimice și elemente, care, la rândul lor, inter-acționează între ele pentru a forma substanțele fi zice. Diferite forme de undă ale materiei ne apar ca fi ind solide, pentru că noi înșine suntem alcătuiți din forme de undă similare, care rezonează într-o gamă de frecvențe clar defi nite și care controlează procesele fi zice din lumea noastră limitată. “Universul este o inteligență vie. Bătăile inimii sale răsună în centrul galaxiilor și murmură în nucleii atomilor. Cu undele sale spiralate, din propria esență, Universul creează din adâncurile sale infi nite materia, care alcatuiește toate en tățile fi zi-ce, vii sau neîsufl ețite” (Cathie, 2011).

Câmpurile de torsiune, ca și vidul fi zic, se comportă ca unde și produc fenomene de interferență, al caror rezultat este o hologra-mă, care se supune acelorași reguli ca și o hologramă op că. Aces-ta este cel de-al doilea factor fi zic principal care explică caracterul informațional (și nu energe c) de a transmite semnale, cât și o vite-ză infi nit de mare de transmitere a semnalelor.

12. Câmpurile de torsiune trec prin medii naturale fără a su-feri pierderi, ca orice neutrino.

13. Se avansează ideea că, teore c, viteza undelor de tor-siune este egală cu infi nit. (Vitezele mai mari ca a luminii au fost observate experimental, pentru prima dată, de către N.Kozârev, iar

50

la nivel cuantic de către Zeilinger).

Perturbațiile de spin (radiațiile de torsiune turbionară) se propagă în orice mediu, fără a putea fi ecranate. De aici, apare posibilitatea de a crea comunicații subacva ce și subterane, cât și legături prin alte medii naturale. Asemenea aplicații au fost deja re-alizate tehnic.

14. Toate corpurile din natura vie și din cea moartă se com-pun din atomi, dintre care majoritatea au spinii atomici sau nucleari clasici, care nu sunt nuli. Ținând cont că toate corpurile se afl ă în câmpul magne c al Pământului, că sarcinile clasice în mișcare gene-rează spin și momente magne ce ale atomilor și nucleelor, suntem îndreptățiți să avansăm ideea că, de aici, iau naștere procese succe-sive de interferență, din care rezultă radiația de torsiune turbionară.

15. Întrucât diferite corpuri au un ansamblu diferit de ele-mente chimice, un set diferit de compuși chimici cu stereochimie diferită (repar zare spațială diferită a acestor atomi și a compușilor chimici), atunci toate corpurile posedă câmpuri de torsiune strict individuale.

În accepțiunea lui Cathie, “fi zica reprezintă orice componen-tă a unei can tăți periodice, care este un mul plu întreg al frecven-ței fundamentale de vibrație, care generează armonice într-o stare de ordine, concordanță, între lucruri sau în relația dintre diferitele părți ale aceluiași întreg. Armoniile fundamentale sunt forme de unde rezonante, care interferă și generează structuri fi zice, în care este esențială mișcarea ondulatorie a luminii și armonicele geome-trice pe care le generează”.

Oricât de neobișnuite ar fi proprietățile câmpurilor de torsi-une, ele nu numai că trebuie să fi e acceptate, dar trebuie să ne ghi-dăm după ele în mod obligatoriu, întrucât aceste proprietăți repre-zintă realitatea obiec vă care ne este dată de către natură și care, în plus, este confi rmată și din punct de vedere experimental.

Caracterul neobișnuit al proprietă lor și, implicit, al mani-festării câmpurilor de torsiune se poate ilustra prin următorul exem-plu: tuturor ni se pare că fi zica cunoaște totul despre mecanică. Se vorbește mult, în special despre inerție, însă nu se explică ce este


51


inerția. Fizica clasică nu numai că nu cunoaște ce este inerția, dar nici nu poate explica dacă forțele inerției sunt interne sau externe, în raport cu corpurile în mișcare.

Vine în ajutor teoria vidului fi zic, în care este demonstrat faptul că inerția reprezintă manifestarea câmpurilor de torsiune în mecanică. Dacă pot fi comandate câmpurile de torsiune, atunci, implicit, pot fi dirijate și forțele inerției și, pe această bază, pot fi create propulsoarele universale care nu folosesc tracțiunea reac vă sau factorul de frecare. La ora actuală, există tehnologii funcționale, cu aplicații medicale și militare, care u lizează câmpuri de torsiune.

Exemple:

1. O sursă de câmpuri de torsiune aplicată unei mase meta-lice fl uide dintr-un furnal modifi că structura cristalină a metalului, generând metale neobișnuite, cu structură amorfă, asemănătoare s clei.

2. În prezent, există comunicări la foarte mare distanţă, cu energii joase, care folosesc doar câmpuri de torsiune.

3. Prospecțiunile geologice folosesc fotografi i aeriene la care se aplică fi ltre de torsiune specifi ce materialului căutat. Se obți-ne o imagine clară a depozitului, dacă acesta există.

52

53


CAPITOLUL 5

CÂMPURILE MORFOGENETICE

Morfogeneza, modalitatea prin care ia naștere un organism dintr-o singură celulă, a fost înțeleasă de la început ca un fenomen complex, căruia i se fac încă adăugiri moderne, rămânând un domeniu de dispute ș ințifi ce între embriologi, fi zicieni, biologi și fi lozofi .

Inițial, s-a postulat existența unui câmp morfogene c, ca o condiție a spațiului, în care embrionul va fi obligat să evolueze și care reține memoria formei, pe care embrionul o va adopta. As el înțeles, câmpul morfogene c este o condiție venită din exterior, cu efecte locale și cu un oarecare scop fi nal, concepte detaliate în te-leologie

Un grup de celule situat într-un anumit loc al embrionului va da naștere, de fi ecare dată, la același organ, postulându-se că toate aceste celule se afl ă într-un câmp organizator. Experiențe ulterioare au demonstrat că celulele, în sine,nu au o specifi citate intrinsecă: transplantarea lor dintr-un câmp (cel al cozii, de exemplu) în altă zonă embrionară arată că aceleași celule pot genera un alt organ sau țesut, ceea ce exclude existența unui determinism strict intracelular.

As el, transplantul celulelor din câmpul membrului supe-rior în regiunea cozii duce la apariția unei cozi și nu a unei lăbuțe.Transplantarea simetrică a unei jumătă longitudinale din celulele mugurelui membrului superior duce la apariția unui membru întreg, indiferent de locul unde este transplantat. Adiționarea unui grup de celule, aparținând unui alt câmp, la câmpul membrului superi-or duce la respecializarea celulelor transplantate, cu formarea unei labuțe normale

În concluzie, există un câmp director general, care cuprin-de confi gurația fi nală a întregului organism, care obligă celulele din câmpurile secundare ale organelor să ocupe o anumită confi gurație în spațiu, într-o secvență strictă temporală.

54

ISTORIC

Încă din 1891 Hans Driesch postula: “există un biocâmp, ge-nerat de toate structurile vii, capabile să emită fotoni” (orice struc-tură vie emite un biocâmp caracteris c).

Gurwitsch (1941) afi rmă că “prin emisia fotonilor, embrio-nul controlează diviziunile celulare și modul de asamblare a celule-lor, pentru a se dispune într-o matrice spațială preformată”. El a nu-mit emisia fotonilor radiație mitogenică, cu valoare informațională, care cons tuie matricea energe că pentru așezarea spaţială a celu-lelor rezultate din diviziune.

Ulterior, Stern precizează că “toate câmpurile structurante embrionare sunt anterioare matricelor codifi cate de gene (pre-pat-tern); ele sunt generate de gene, ca epifenomene” (1954).

În 1981, Sheldrake emite teoria câmpurilor morfi ce (mor-fogene ce). De profesie biolog, Sheldrake a fost uimit de anumite fenomene din lumea fi ințelor vii, care nu puteau fi explicate în nici un fel, pâna la el. Vom descrie aici două experimente celebre, care au dus la fundamentarea acestei teorii.

1. În 1920, profesorul McDougall, de la Harvard, testa inteligența șoarecilor. Pentru aceasta, a folosit un labirint, prin care șoarecii trebuiau să treacă pentru a găsi hrana și a notat mpul în care aceș a reușeau să ajungă la hrană. Spre uimirea lui, a consta-tat că, pe măsură ce apareau noi generații de șoricei, mpul mediu în care aceș a ajungeau la hrană devenea tot mai mic, as el încât generația a 20-a de șoareci ajungea la hrană, în medie, de zece ori mai repede decât prima generație.

A fost ca și cum o învățătură a celor adulți se transmitea la copii. Lumea ș ințifi că ș a că învățătura nu se poate transmite gene- c, decât, cel mult, anumite ins ncte. De aceea, rezultatele lui Mc-

Dougall au fost tratate cu mult scep cism. Pentru a-l contrazice, o echipa de oameni de ș ință din Edimburgh a duplicat experimentul, folosind exact același labirint ca și McDougall. Rezultatele lor au fost și mai uluitoare: prima generație de șoareci a parcurs labirintul apro-xima v în același mp ca generația 20 a lui McDougall, iar unii dintre șoricei au găsit drumul aproape imediat, mergând direct la țintă. În

Câmpurile morfogene ce

55


acest caz, explicațiile gene ce puteau fi eliminate din start și, la fel, și alte explicații bazate pe urme de miros, feromoni, etc. Experiența șoriceilor de la Harvard a trecut oceanul, ajungând la cei din Anglia, fără să existe nici o explicație fi zică pentru aceasta.

2. Din 1952, pe insula Koshima, o specie de maimuțe (Maca-ca Fuscata) a fost observată mai mulți ani. Urmărindu-le comporta-mentul alimentar, cercetătorii au început să ofere maimuțelor fructe dulci, aruncate în nisip. Maimuțelor le plăceau foarte mult fructele, dar erau nevoite să le mănânce acoperite cu nisip. La un moment dat, o femelă de 18 luni a descoperit că putea rezolva problema spă-lând fructele într-o apă din apropiere. Mama ei și colegii de joacă au învățat aceasta și și-au învățat și familiile cum să facă. Apoi, din ce în ce mai multe maimuțe au învățat cum să spele fructele în apă. Între 1952 și 1958, toate maimuțele nere din colonie au învățat spălatul fructelor. Doar unele dintre maimuțele adulte au aplicat și ele acest lucru, con nuând să mănânce fructele pline de nisip. Apoi, de la un anumit număr de maimuțe care își spălau fructele, fenomenul a luat brusc o amploare explozivă. Dacă dimineața doar o parte din maimuțe foloseau această cunoaștere, seara aproape toate maimuțele deja spălau fructele. De asemenea, alte colonii de maimuțe din alte insule, precum și maimuțe de pe con nent, au în-ceput aproape imediat să-si spele fructele. Nici în acest caz nu a pu-tut fi gasită o explicație convențională.

Analizând aceste cazuri, Rupert Sheldrake, a avansat ideea unor câmpuri morfi ce (sau formatoare, generatoare), care au rolul de a menține cunoașterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci și din cea minerală sau chiar cuan că.

De asemenea, Sheldrake introduce și termenul de câmp morfogene c, drept un sub p de câmp morfi c, care exercită infl uențe și este infl uențat de structurile vii. El a postulat că aceste câmpuri înregistrează, într-un anumit fel, toate informațiile despre diverse evenimente, iar apoi exercită o infl uență formatoare asupra tuturor fi ințelor sau obiectelor similare cu cele care au generat eve-nimentele respec ve, as el încât noile evenimente să se încadreze oarecum în noul par comportamental.

Ipoteza lui Sheldrake se dis nge prin originalitate: câmpuri-

56

le nu sunt materiale, sunt non-locale, au scop în sine și prezintă un sistem de reglare din interior spre exterior. Ele dau naștere la forme noi, care generează propriile lor câmpuri, care se întăresc în mp, pe măsura replicării celulare. Câmpurile noi asigură “memoria formei” în care fi ecare celulă este constrânsă să ocupe numai un loc şi numai într-un mp determinat. Câmpurile morfi ce sunt parele non-mate-riale care determină şi constrâng formele.

Câmpurile morfi ce se dis ng prin anumite caracteris ci:

1. non-localitatea. Cum poate o acțiune locală să controle-ze ansamblul dezvoltării sau, cu alte cuvinte, cum ș e o celulă să-și aleagă locul și funcția într-un organism complex?

Răspunsul pare a fi conținut în ADN, care generează un “metaplan”, o schiță globală non-locală, care cuprinde toate detali-ile dezvoltării, în mp și în spațiu. Din acest proiect general, fi ecare moleculă de ADN își alege “par tura” care îi este des nată. Este un concept holis c, în care ansamblul este format din părți corelate ar-monic și care comunică într-o dinamică permanentă.

2. câmpul este generatorul informației cuprinsă în planul general.

Sheldrake:” pentru ca un câmp morfogene c să poată acționa, este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri receptoare ale informațiilor respec vului câmp morfi c. Totodată, este necesar să existe alte structuri emițătoare, care, prin diverse acțiuni fi zice, să infl uențeze structurarea diverse-lor câmpuri morfogene ce” (în succesiunea lor spaţio-temporală).

Notă: Conform descoperirilor din fi zica cuan că, și par -culele elementare sunt supuse unor câmpuri morfi ce specifi ce și, as el, interacțiunea dintre materie și energie se desfașoară la orice scară din Creație.

Sheldrake a avansat o teorie și mai surprinzătoare: ADN-ul uman nu este, în mod intrinsec, depozitarul informației structurante pentru o fi ință, ci, mai curând, un fel de antenă de emisie-recepție pentru câmpul morfi c înconjurător, care, de fapt, depozitează aceas-tă informație.


57


Potrivit acestei teorii, informațiile structurate sunt înregis-trate într-un câmp morfogene c global care acționează asupra tutu-ror proceselor biologice. ADN-ul devine as el un receptor local foar-te complex pentru câmpurile morfogene ce globale, deținătoare de mult mai multă informație decât ar putea ADN-ul să stocheze.

Pe de altă parte, ADN-ul este și un emițător care poate genera câmpuri, ca unităţi morfi ce specifi ce. Sheldrake emite ast-fel termenul de rezonanță morfi că. Aceasta este mecanismul de feedback dintre câmp și formele corespondente din unitățile mor-fi ce. Cu cât este mai mare gradul de similaritate dintre acestea, cu atât mai perfectă este rezonanța între câmpul emis de ADN şi uni-tăţile morfice, rezonanţă care conduce la persistența formelor din unitățile morfi ce. Procesul de rezonanță morfi că generează câmpuri morfi ce stabile. De asemenea, explică autoorganizarea formelor or-ganice simple în sisteme din ce în ce mai complexe.

În concluzie, o ființă vie poate emite informații morfice, care să acționeze asupra celulelor proprii, asupra altor ființe sau asupra materiei, în general. Informaţiile morfi ce au putere structurantă.

Şi procesul de gândire structurează un câmp morfi c, care poate cons tui un par de dezvoltare pentru morfologia şi funcţio-narea sistemului nervos. Teoria morfogene că explică modalitatea prin care comportamentele sau gândurile unui individ modelează «des nul» lui, prin câmpuri morfi ce specifi ce generate. De fapt, aceste comportamente fac să apară parele și căile comportamen-tale care au tendința de a fi permanen zate atât ca model de gân-dire, cât și ca realitate fi zică (conservarea unor gene pe toată scara filogenetică sau a formelor).

Pentru aceasta trebuie doar ca, în dezvoltarea sa, câmpul morfogene c să a ngă o intensitate specifi că, un gen de «masă cri- că», pentru a-i permite să se manifeste concret în planul fi zic.

3. Originea informației din câmpurile morfi ce ar putea fi cuan că

Deși nu o spune explicit, teoria morfogene că lasă să se înțeleagă caracterul transcedental: câmpurile nu sunt materiale, dar pot infl uența materia, fi ind un fel de “inteligență crea vă moștenită

58

în spirit și în natură”.

Teoriei lui Sheldrake i se aduce însă o cri că majoră: nu ex-plică sursa câmpurilor morfi ce. De aceea, Goswami (2003) propune o completare a teoriei, prin existența unui corp vital, ca matrice ge-nerală a formelor vii, care generează informația vehiculată de câm-purile morfi ce.

Conș ința poartă simultan câmpurile morfi ce și capacita-tea lor de rezonanță, ca pare imateriale, care trebuie să aleagă forme posibile pentru corpul vital și cel material al unui organism. Prin aceasta, forma structurilor organice capătă semnifi cație intrin-secă, fi ind expresia spaţio-temporală a “corpului vital” ca structură generatoare strict informaţională.

Extrapolând rolul observatorului din mecanica cuan că, Goswami propune cons ința drept “componentă a corpului vital”, care funcționează probabilis c, după legile quntum-ului matema c din ecuațiile Schrodinger, în care esența este colapsarea posibilului în real (teoria potențialului transcedental).

Rezultate experimentale ale cercetărilor din ul mii ani (Walker, Wolf, Stapp, Eccles) lasă să se înțeleagă, implicit sau expli-cit, că, în creierul uman, procesele fi ziologice sunt echivalente cu cele u lizate de aparatele de măsurare cuan că.

Emisia biofotonilor din țesuturi este o legatură posibilă între câmpul morfogene c și manifestarea concretă a acestuia, biofotoni-ca devenind un mecanism de control, reglare și organizare, care ac -vează la un nivel non-chimic (Bishop, 1998). Este o ipoteza plauzibilă, ținând seama că emisia de biofotoni este o radiație electromagne -că însoțită întotdeauna de un câmp de torsiune, pur informațional, conținător de “date” despre starea funcționalâ a unui țesut.

Noțiunea de bioelectromagne sm este insufi cientă însă pentru a caracteriza “funcționalitatea non-materială” a unui or-ganism. Termenul de biocâmp este mai potrivit, as el încât Savva (1998) consideră că orice organism viu este un sistem termodinamic deschis, cu un autocontrol ciberne c riguros, în care “biocâmpul este sistemul general de control al organismului, implicat în dez-voltarea lui ontogene că, bazat pe întreaga zestre gene că dispo-


59


nibilă, în oricare din fazele de dezvoltare. Acest biocâmp general se diferențiază în biocâmpuri secundare ale organelor, țesuturilor și celulelor.”

Pentru explicarea modului de acțiune a biocâmpurilor, se pos-tulează existența unui câmp fi zic fundamental care interacționează cu toate câmpurile fi zice cunoscute: electromagne c, gravitațional, de torsiune, dar și cu subsistemele genomice de control ale organis-melor vii. Persoane cu abilități deosebite pot extrage din acest câmp fundamental valențe energe ce manifestate prin transferul non-lo-cal de informație, psihokinezie, vindecări psi sau interacțiunea cu obiecte materiale inerte sau aparate. Comunicarea biocâmpurilor cu câmpul fi zic fundamental nu poate fi ecranată.

Concluzii:

1. Câmpurile morfi ce sunt pur informaționale. Prin aceasta, ele pot fi înțelese ca forme de manifestare ale câmpurilor de torsiu-ne. Transmiterea lor este nonenerge că.

2. Există un câmp morfi c general, care conține planul între-gului ce urmează să se manifeste. El conține forma care, la rândul ei, favorizează funcția.

3. Câmpurile morfi ce conțin informația transcedentală pentru organizarea oricărei forme materiale, organice sau anorga-nice. Nu pot exista alte forme decât cele cuprinse în câmpul morfi c. Informaţia despre formă precede manifestare materială.

4. Câmpurile morfi ce specifi ce materiei vii au fost numite câmpuri morfogene ce. Ele conțin planul întregului organism. Do-vada sta faptul că, în imagine Kirlian, o frunză taiată pe jumătate are aura completă.

5. Există și câmpuri morfogene ce secundare, generate de ac varea/inac varea unor gene, într-o secvență temporală contro-lată de câmpul morfogene c general

6. Toate câmpurile morfi ce se infl uențează reciproc și per-manent printr-un fenomen de rezonanță. În plus, ele pot interfera cu alte puri de câmpuri care se manifestă concomitent. Din acest punct de vedere, şi câmpul morfogene c este “un câmp de câm-

60

puri”. Figura de interferență este matricea în care celulele rezultate din diviziune sunt “obligate energe c” să se dispună spațial.

7. Orice structură nou-formată generează un câmp propriu, care schimbă câmpurile preexistente și creează un nou par mor-fogene c prin interferenţă şi rezonanţă, dar care este obligatoriu “acordat” câmpului morfi c general, fi ind doar o altă armonică a acestuia.

8. Grupuri de celule aparținând structurilor de reglare se diferențiază în surse generatoare de câmp morfi c, iar altele în “ante-ne receptoare”. Fiziologia, cu toate aspectele metabolismului, este abilitatea de a menţine vibraţia caracteris că organismului printr-un proces con nuu de rezonanţă. Interferenţa câmpurilor de emisie/recepție este “melodia vieţii”.


61


CAPITOLUL 6

BIOFOTONICA

Biofotonul este un foton de intensitate ultraslabă, emis de sistemele biologice vii. Termenul nu trebuie confundat cu bioluminescența, caracterizată printr-o intensitate mult mai mare de emisie, fi ind specifi că sistemelor biologice conținătoare de luci-ferin/luciferază.

Biofotonii sunt emiși de toate celulele vii ale plantelor, animalelor sau omului. Ei nu sunt vizibili cu ochiul liber, dar pot fi detectați cu o tehnologie inventatâ de cercetătorii germani. Emisia electromagne că a biofotonilor se plasează în spectrul vizibil și ultra-violet, putând varia de la câțiva biofotoni la sute de biofotoni/cm2/secundă. Descoperirea biofotonilor confi rmă și întregește teoria po-trivit căreia fi ecare celulă vie transmite și recepționează energie prin intermediul undelor electromagne ce, ale căror frecvențe pot varia de la zona radio spre frecvențele de infraroșu, vizibil sau ultraviolet. Cele mai multe radiaţii aparţin spectrului vizibil (400-700nm).

ISTORIC

Emisia biofotonilor a fost descoperită în 1923 de Alexander Gurwitsch, care a comunicat prezența în țesuturile vii a unei emisii “ultraslabe” de fotoni, în zona frecvențelor de ultraviolet. El a numit această emisie “radiație mitogene că”, deoarece studiile sale expe-rimentale l-au condus spre ideea că biofotonii s mulează diviziunea celulară. Deoarece reproducerea experimentelor a fost difi cilă, iar s mularea diviziunii celulare s-a putut realiza doar cu radiații de in-tensitate mult mai mare decât a biofotonilor, ipoteza lui Gurwitsch a fost abandonată. Mai mult, în 1953, Irving Langmuir a denumit ideile lui Gurwitsch “s ință patologică”. Spre mijlocul secolului XX, teoria lui Gurwitsch a revenit în atenție, emisia biofotonilor fi ind re-confi rmată independent, de patru cercetători (fi ica lui Gurwitsch, Ana, Colli, Quickenden și Inaba)

În 1974, cercetătorul german Fritz-Albert Popp, de la Uni-versitatea din Marburg, a demostrat că emisia biofotonilor ocupă un spectru larg de lungimi de undă (de la 200 la 800 nm). De aseme-

62

nea, Popp a caracterizat această radiație ca fi ind atât semi-periodi-că, cât și coerentă.

Tot în 1974, dr. V.P. Kaznacheyev a afi rmat, în urma a 12000 de experimente efectuate la Novosibirsk, că emisia biofotonilor stă la baza unui mod imediat de comunicare intercelulară. De aseme-nea, colec vul rus a demonstrat o rată mai mare de emisie a bio-fotonilor în celulele lezate, față de celulele normale. Deci, un țesut bolnav emite o lumină mai intensă, care a fost interpretată ca un “semnal de avarie”. Acest fapt vine în întâmpinarea teoriei lui Gur-witsch, as el încât emisia biofotonică din țesuturile lezate s mulea-ză mitogeneza, în vederea restructurăriiţesutului lezat.

TEHNOLOGII UTILIZATE ACTUAL PENTRU EVIDENȚIEREA BIOFOTONILOR

1. Tuburile de fotomul plicare (u lizate încă din 1950)

2. Cele mai “plas ce” imagini ale emisiei de biofotoni au fost surprinse în celulele angajate în apoptoză, în care s-a urmăritdi-namica proteinelor, ADN, ARN și lipidelor. Studiul a fost efectuat în 2010, în SUA, la Universitatea din Bufallo (Prasad și Suny) și a com-binat trei tehnici: un sistem non-linear de imagini op ce (CARS – Coherent an -Stokes Raman sca ering), TPEF (two-photon excited fl uorescence), care are o mare capacitate de a penetra țesuturile și celulele vii și Fluorescence Recovery a er Photobleaching, pentru a măsura dinamica proteinelor. Aceasta tehnică a permis evidențierea simultană a biofotonilor (alb-strălucitor), proteinelor (roșu), ADN (albastru), ARN (verde) și lipidelor (gri).

Biofotonica

63


Importanța descoperirii biofotonilor a fost confi rmată de oa-meni de ș ință eminenți, cum ar fi Herbert Froelich și laureatul pre-miului Nobel Ilya Prigogine. Din 1992, există o rețea internațională de cercetare în domeniul câmpurilor biofotonice, cu laboratoare în mai mult de 10 țări și care este coordonată din Germania.

ORIGINEA RADIAȚIEI MITOGENETICE (BIOFOTONILOR)

Ideea existenței unei radiații generatoare de diviziune celu-lară a fost emisă de Gurwitsch încă din 1911, pe baza mai multor observații experimentale. El a demonstrat că există o relație de proporționalitate inversă între suprafața celulelor embrionare și frecvența lor de diviziune. De asemenea, celulele embrionare afl a-te în mitoză se dezvoltă spațial, respectând anumite direcții, strict predeterminate. De aici, ipoteza potrivit căreia mitoza se desfășoară pe baza unui principiu dual: celula intră în diviziune, sub acțiunea unui factor endogen, “factor de posibilitate”, dar este necesară și prezența unui factor exogen, “factor de execuție”, care acționează asupra aceleiași celule, determinând locul pe care trebuie să-l ocu-peîn ansamblul organismului.

Generarea fotonilor necesită succesiunea a două faze: “bom-bardamentul” energe c asupra unui electron, în urma căruia elec-tronul trece într-o stare excitată, instabilă, urmată de revenirea la starea anterioară, cu eliberarea energiei acumulate, sub forma unui foton. Excitarea electronilor sulari se poate realiza în mul ple mo-duri. Structurile care au cel mai mare potențial de emisie a biofo-tonilor sunt moleculele mari, cu sisteme de electroni ușor polariza-bile, deci și excitabile: fl avine, indoli, porfi rine, derivații carbonilici ai compușilor aroma ci, purinele și pirimidinele, triptofanul, acizii nucleici, compuși cu specifi citate de specie prezenți în organismele bioluminescente (luciferine).

CARACTERUL INFORMAȚIONAL AL BIOFOTONILOR

Caracterul informațional al emisiei ultraslabe de fotoni a în-ceput să fi e cercetat de către Popp, încă din 1970. El este cel care a introdus, în 1976, termenul de biofoton. Emisia unor fotoni izolați aparține tuturor sistemelor biologice, înțelese ca un quantum biolo-gic. Acesta este un concept holis c care cuprinde ansamblul struc-turilor implicate în emisia de biofotoni și al efectelor rezultate din

64

emisie, fi ind echivalent unei mulțimi cu un singur element, de ordin superior cu caracter energe c. Spre deosebire de bioluminescență, care este un fenomen de intensitate mare și specifi c doar țesuturilor conținătoare de luciferin/luciferaza, emisia biofotonică este un proces con nuu, generalizat caracteris c organismelor vii. În mod obișnuit, orice țesut suferă un proces fi ziologic de apoptoză a celule-lor îmbătrânite sau lezate. Locul acestora va fi ocupat de celule ne-re, rezultate din diviziuni. Controlul acestor înlocuiri echivalente este asigurat de quntumul biologic, sistem energe c global, care contro-lează fi ecare celulă. Pierderea acestui control generează modifi cări patologice ale dimensiunilor sulare ratei diviziunilor spațializării inclusiv transformări maligne ale acesteia. În concluzie, quantumul biologic este un sistem energe c global în care interacțiunile elec-tromagne ce transportă mesajele necesare pentru toate funcțiile reglatorii (Popp, Chang, 1998) intracelulare și de ansamblu. Cu alte cuvinte, acest quantum este rezultanta unui câmp dual, în același mp electromagne c și de torsiune, deoarece orice câmp electro-

magne c (pur energe c) este însoțit întotdeauna de un câmp de torsiune (informațional). Emisia de biofotoni variază în funcție de -pul celular: as el, fi broblaș i și alte celule mul potente au o emisie mai intensă. Pe de altă parte, celulele tumorale prezintă o creștere non-lineară a emisiei de biofotoni, cu valori din ce în ce mai mari, pe măsură ce tumora crește, asociat și cu modifi cări calita ve ale acestei emisii. Celulele normale prezintă o descreștere a emisiei de biofotoni, pe măsură ce numărul lor crește, ca un mecanism de con-trol care se opune proliferării excesive. Fizica clasică nu poate expli-ca descreșterea emisiei de biofotoni, pe măsura creșterii densității unui țesut normal. Singura explicație logică este prezența unei co-municări coerente, nu numai între celulele de vecinătate, ci între toate celulele aparținând aceleiași populații. Lipsa de integrare a ce-lulelor rezultate din diviziune în quantumul local coerent al țesutului respec v, explică diviziunile aberante din tumori și sugerează conco-mitent imposibilitatea de corectare a quantum-ului general.

În concluzie, controlul funcțiilor unor celule care aparțin aceluiași țesut se face prin câmpuri fotonice coerente (fotoni ordonați, comportându-se ca o mulțime cu un singur element sim-fazică). Experimental, s-a demonstrat că un țesut bombardat cu lu-

Biofotonica

65


mină absoarbe lumina și are ulterior o reemisie de fotoni (lumină întârziată). Conform teoriei lui Dick, explicația este următoarea: emisia biofotonilor este permanentă. O parte din această emisie este sub-radiantă, fi ind compusă din fascicule cu o coerență redusă, care vor fi absorbite de structurile moleculare de vecinătate. Chiar dacă undele fotonice au coerență redusă, ele interferă într-o ma-nieră distruc vă. Altă parte a emisiei biofotonice este captată de structurile intracelulare ordonatoare de câmp, cum ar fi pigmenții intracelulari sau fragmentele cristalizabile ale proteinelor și ADN.Ele genereaza fascicule coerente de fotoni, care interferă construc v și dau fl ash-uri de lumină coerentă întârziată. Aceste emisii cons tuie super-radianța.

Argumente experimentale în favoarea caracterului informațional al emisiei de biofotoni:

1. Galle (1991) a comunicat urmatorul experiment: într-un vas de cuarț, au fost plasate un număr de femele iden ce de Daphnia magna, urmărindu-se emisia de biofotoni, pe măsura mul plicării lor. S-a observat că emisia a fost minimă în condițiile în care s-a res-pectat densitatea naturală a insectelor în libertate.

2. Ulterior, Chang, Popp (1998) efectuează o nouă cercetare: într-o cameră cu două compar mente, iluminate separat, au fost in-troduse două loturi de licurici. Ele au fost conectate și deconectate succesiv la o sursa de lumină, printr-un întrerupător plasat între cele două zone de iluminare. Deschiderea și închiderea succesivă a aces-tui întrerupător conferă simultan lumină/întuneric celor două loturi. Deasupra fi ecărui lot, a fost montată câte o cameră de înregistrare a emisiei de biofotoni. Fiecare lot emite fotoni coerenți atunci când înregistrează perturbarea externă (închiderea/deschiderea întreru-pătorului).

3. Două culturi celulare separate comunică între ele modifi că-rile survenite în mediu. Comunicarea nu este perturbată dacă între ele se plasează un perete subțire de s clă de cuarț, dar este blocată de un fi lm subțire metalic. Aceasta pledează pentru comunicarea op că.

4. Van Wijk (1997), Shen (2000): experimentele au fost efec-tuate pe două populații de neutrofi le, separate, dar conectate op c.

66

S mularea unui lot a indus creșterea proceselor oxida ve și la lotul nes mulat. În absența conexiunii op ce, acest fenomen nu mai are loc.

5. Popp: Există două molecule aproape iden ce: benzo(a)piren și benzo(e)piren. Prima absoarbe razele ultraviolete și le ree-mite, cu o frecvență complet diferită. Benzo(a)pirenul este puternic carcinogen. Benzo(e)pirenul nu modifi că razele ultraviolete care îl străbat și nu este carcinogen. Concluzie - radiațiaop că în ultravi-olet cu frecvențe insolite modifi că esențial evoluția celulară. Toate substanțele carcinogene studiate reacționează la lungimea de undă de 380 nm din spectrul ultraviolet. Celule diferite, cu leziuni în nse (care cuprind peste 90% din componentele celulare, inclusiv ADN), induse de expunerea la radiații ultraviolete de intensitate mare, pot fi “reparate” dacă sunt expuse la radiații ultraviolete cu lungimea de undă de 380 nm, dar de intensitate mică. Lungimea de undă de 380 nm, de intensitate mare, blochează cumva efectul reparator generat de aceeași lungime de undă, de intensitate mică?

6. Popp: prin amestecul e dium-bromid cu ADN, se produce separarea celor două lanțuri an paralele. Despiralarea este direct proporțională cu concentrația de e dium-bromid. Prin numărarea fotonilor emiși în acest experiment, a rezultat că ADN intact emite mai puțini fotoni, iar despiralarea crește numărul de fotoni emiși, fotoni care fuseseră anterior stocați în molecula de ADN.ADN emite variate domenii de frecvență și fi ecare are o altă funcție, prin care controlează organismul, de la fecundație, până la moarte.

7. Veljko Veljkovic: “organismul nu este un recipient în care molecule diferite sunt solvite în apă. Recunoașterea între diferite ce-lule sau între enzime și substratul lor nu poate fi explicată mecanic, pentru că șansa lor sta s că de a se întâlni întâmplător este foar-te mică, dacăținem seama că în fi ecare celulă există 100.000 reacții biochimice/secundă.” Acest fapt poate fi posibil, pentru că fi ecare moleculă emite un câmp electromagne c, care poate “simți” un alt câmp complementar. Aceste câmpuri sunt dinamice, se propagă la distanță și recunoșterea lor reciprocă se face prin rezonanță.

Biofotonica

67


PARTICIPAREA BIOFOTONILOR IN MECANISMELE DE CO-MUNICARE INTERCELULARĂ

Comunicarea intercelulară este posibilă numai cu unde de joasă intensitate, care controlează quantumul energe c minimal din interiorul celulelor. Câmpurile cu intensitate mare produc “zgomo-te” – radiații necoerente, care perturbă ac vitatea normală. Emisia de fotoni este legată de poziția pe care o ocupă organismul cercetat pe scară fi logene că. Plantele și viețuitoarele unicelulare, sau cele rudimentare, emit aprox. 100 fotoni/cm2/sec, cu lungimi de undă de 200-800 nm și frecvența înaltă, în spectrul vizibil. Omul emite doar 10 fotoni/cm2/secundă, cu același spectru de frecvență. Emisia de fotoni de către corpul uman urmează bioritmurile biologice (7-14-32-80-270 zile) și pe cele cosmice (diurne, săptămânale, lunare, anuale). Comunicarea poate fi facută și la distanță (mișcările sincro-ne ale bancurilor de pește și stolurilor de păsări). Un argument în fa-voarea acestei afi rmații este următorul experiment: se construiește un ecran, care are o fantă centrală, ce poate fi obturată alterna v cu un geam obișnuit sau cu unul de cuarț.De o parte și de alta a ecranului, se plasează câte un container de cuarț, care conțin, fi e-care, câte o cultură de celule iden ce. Acestea sunt plasate într-o incintă ecranată față de mediul înconjurător. Comunicarea între cele două containere se face numai prin fanta centrală. Dacă sunt omorâ-te celulele dintr-un container (indiferent de mod), celulele din con-tainerul pereche pot supraviețui, fără nici o leziune, dacă fereastra separatoare a fost acoperită de un geam obișnuit. Celulele mor însâ, dacă fanta a fost acoperită cu cuarț.

Explicație: cele două culturi pot comunica între ele prin fereas-tra de cuarț, care lasă să treacă radiațiile ultraviolete și infraroșii. S -cla este rela v opacă la aceste radiații și semnalul generat de moar-tea celulară nu poate trece la grupul de control. Deci comunicarea la distanță se face prin unde electromagne ce, a căror lungime de undă se situează în ultraviolet și în infraroșu.

CONCLUZII:

1. Emisia de biofotoni este specifi că tuturor organismelor vii2. Ei generează câmpuri electromagne ce, cu caracter energe-

c, însoțite de câmpuri de torsiune, cu caracter strict informațional.

68

3. Radiația biofotonilor poate fi coerentă (supra-radiantă) sau necoerentă (sub-radiantă).

4.Radiațiile necoerente interferă distruc v și sunt absorbite de structurile celulare.

5.Radiațiile coerente sunt generate după ordonarea biofoto-nilor în pigmenții și structurile cristaline celulare (cristale lichide). Ele interferă construc v, se amplifi că și devin purtătoare de informație, transmisă intracelular, intercelular și la distanță. De asemenea, in-terferă cu celelalte câmpuri.

6. Biofotonii supra-radianți au grad mare de ordine și se com-portă ca laserele biologice cu intensitate foarte stabilă și care inter-feră cu mare ușurință.

7. Fiecare celulă este cuplată printr-un câmp coerent radiant la câmpul întregului organism (quantum macroscopic system).

8. Radiațiile coerente au un grad minim de incer tudine, în care se instalează o situație paradoxală, unde sunt prezente conco-mitent starea de undă și par culă, coerență și incoerență, localizare și non-localizare.

9. Emisia de biofotoni este ritmică și strâns legată de toate bi-oritmurile organismului, argument pentru supoziția că ea face parte din mecanismele esențiale de reglare.

10. Bishop (2003): fi ecare organism viu este dublat de un câmp electromagne c foarte puțin intens, format din subsisteme care rezonează între ele, cuplate non-linear, prin relațiile lor fazice. Sistemul se autoreglează, comportându-se ca o antenă, care detec-tează s muli de intensități foarte mici și rezonează cu ei.

Biofotonica

69


CAPITOLUL 7

FUNCȚIILE APEI ÎN SISTEMELE BIOLOGICE

Structura apei

În apă, fi ecare atom de hidrogen se leagă de atomul de oxi-gen printr-o pereche de electroni, cons tuindu-se o legătură cova-lentă. As el, doar doi dintre cei șase electroni de pe învelișul extern al oxigenului sunt u lizați în această legătură, rămânând libere două perechi de electroni. Aceș a nd să se orienteze cât mai departe unul de celalalt, minimalizându-se respingerea dintre sarcinile ne-ga ve. Acest aranjament generează o geometrie tetraedrică, în care unghiul dintre cele două perechi de electroni (respec v unghiul de legare H-O-H) este 104.5°. Cele două perechi de electroni ale oxige-nului, neimplicate în legătura covalentă sunt poziționate aproape de atomul de oxigen, exercitând o puternică forță de respingere față de electronii implicați în legătura covalentă (fi g.1).

Figura 1 Figura 2

Legătura de hidrogen

Molecula de apă este neutră electric, dar sarcinile pozi ve și nega ve nu sunt distribuite uniform. Sarcina nega vă este con-centrată la nivelul atomului de oxigen, în mp ce atomii de hidrogen cons tuie polul pozi v. Se formează as el un dipol electric (fi g.2).

Între atomii de hidrogen ai unei molecule de apă și cel de oxigen al unei alte molecule se creează forțe de atracție electrosta -

70

că, cons tuindu-se legături de hidrogen. Acestea sunt mai lungi de-cât legăturile covalente din interiorul moleculei de apă și, de aceea, sunt mai slabe și nu pot rezista decât fracțiuni de secundă (fi g.3).

Figura 3

Proprietățile apei

Apa se deosebește de multe molecule cu dimensiuni simila-re prin proprietăți fi zice speciale.

1. Apa este una dintre puținele substanțe cunoscute cu den-sitate mai mică în stare solidă decât în stare lichidă. La 40C, densi-tatea este maximă, pentru ca, prin răcire sub această temperatură, densitatea ei să scadă, iar prin înghețare să scadă brusc (fi g.4).

Figura 4

Scăderea importantă a densității, pe măsura scăderii tem-peraturii, explică de ce gheața plutește pe apă și de ce se sparg țevile în care ea îngheață. Acest comportament este explicat prin forma-rea de agregate voluminoase prin legăturile de hidrogen. Peste 4°C, creșterea temperaturii generează vibrații din ce în ce mai puternice ale legăturilor O—H, care nd să îndepărteze moleculele de apă.

Funcțiile apei în sistemele biologice

71


2. Alte proprietăți speciale ale apei sunt punctele înalte de fi erbere și de topire. O moleculă de greutatea apei ar trebui sa fi arbă la aproxima v –90°C, as el încât ar trebui să existe în natură predo-minant sub formă gazoasă. Punctul foarte înalt de fi erbere se explică tot prin prezența legăturilor de hidrogen.

3. Căldura specifi că a apei este mult mai mare decât a oricărei substanțe lichide și solide, proprietate care conferă rolul de tampo-nare a variațiilor de temperatură tuturor sistemelor care conțin apă.

4. Conduc bilitatea termică mare a apei amplifi că puterea de a evacua surplusul de caldură.

5. Căldura latentă de vaporizare a apei este mult mai mare de-cât a celorlalate lichide, proprietate care asigură termoliza (pierdere de caldură la temperaturi mai mari de 250C).

6. Constanta dielectrică a apei este foarte mare, generând o capacitate sporită a apei de a ioniza substanțele dizolvate în ea.

7. Conduc bilitatea electrică a apei pure este mică, pentru că legătura de hidrogen nu permite transferul protonilor cu viteză foarte mare. Acest comportament permite stocarea energiei elec-tronilor și fotonilor la nivelul membranelor

8. Tensiunea superfi cială a apei

Suprafața unei pelicule de apă este rezistentă la deformarea cauzată de obiectele cu greutate mică, datorită tensiunii sale super-fi ciale. Aceasta se explică prin forțele de atracție exercitate de mo-leculele de apă, în toate direcțiile, prin intermediul legăturilor de hidrogen. Pentru moleculele din stratul extern, aceste forțe se exer-cită doar spre straturile profunde, fapt care generează rezistența su-perfi cială. Forma geometrică în care raportul suprafata/volum are cea mai mică valoare este sfera, mo v pentru care can tățile mici de lichide iau formă sferică (fi g.5). Pe masură ce picăturile devin mai mari, ele nd să ia forma de lacrimă.

72

Figura 5

P e de altă p a r t e , proprieta-tea unică a apei de a forma c l u s t e r i duce la o scăde-

re marcată a tensiunii superfi ciale, mărind tendința de împrăș ere și capacitatea de udare a suprafețelor solide. Apele cu proprietăți vindecătoare, din locurile sacre, au o tensiune superfi cială mica și proprietăți sporite de udare.

Prin scăderea tensiunii superfi ciale, apa trece cu ușurință prin membranele celulare, cu transportul concomitent al nutrientelor și eliminarea toxinelor. Însăși trecerea apei prin membranele celulare induce un semnal electric (frecvența vibrațională), care infl uențează în mod direct funcțiile proteinelor membranare și intracelulare, ast-fel încât receptorii celulari (proteine transmembranare) devin așa de sensibili, încât pot decela prezența unei singure molecule de glu-coză într-o diluție apoasă de 1:1.000.000

9. Atracția dintre moleculele de H2O, exercitată prin interacțiuni speciale de p dipol-dipol permise de legăturile de hi-drogen, favorizează apariția cluster-ilor cu forma tetraedrică (solid platonic), în care fi ecare moleculă de apă este poziționată în vârfuri-le tetraedrului. Această confi gurație este stabilă din punct de vedere energe c, dar datorită mișcării browniene, durata de viață a unui cluster este de ordinul picosecundelor.

Structura microscopică a apei și cluster-ilor ei a fost studia-tă prin tehnici variate: absorbția în infraroșu, rezonanță magne că nucleară, simulări de imagine computerizate. La ora actuală, sunt cunoscute peste 20 de modele structurale, pe care apa le poate ad-opta, în funcție de mpul de viață și de volum (fi g 6 si 7).


73


Figura 6 Figura 7

Modelele teore ce sugerează că la 0°C, un cluster conține, în medie, 90 de molecule de apă, pentru ca, pe măsură ce tempera-tura crește, numărul de molecule scade. As el, la 70° C, un cluster conține maximum 25 de molecule. Radiațiile electromagne ce în infraroșu stabilizează clusterii mp de câteva ore.

În imaginile de mai jos, se observă aspectul tridimensional pe care îl adoptă apa lichidă și gheața. Există o deschidere mai mare a unghiurilor dintre moleculele gheții, asigurată de dispoziția legă-turilor de hidrogen într-un model care respectă armonia unui cristal periodic și generează și o rezistență mai mare.

Figura 8 Figura 9

APA ÎN SISTEMELE BIOLOGICE

Apa reprezintă, în medie, 2/3 din greutatea unui adult nor-mal. De asemenea, aproxima v 2/3 din apa totală este intracelula-ră, restul fi ind reprezentat de apa extracelulară, inters țială și intra-vasculară.

74

Oricare ar fi sectorul sau compar mentul din oraganism în care există apă, ea interacționează puternic cu ionii, în jurul căro-ra se dispune sub forma unui strat intern sau primar de hidratare. As el, ionii pozi vi, de exemplu Na+, atrag oxigenul din apă. Experi-mente recente au demonstrat un grad înalt de legare covalentă între orbitalii d ai metalelor tranziționale și atomii de oxigen din apa afl ată în stratul intern de hidratare. Structurile ordonate de apă din stra-tul intern exercită, prin legăturile de hidrogen, un efect de ordonare rela vă și asupra moleculelor de apă din vecinatate, cons tuindu-se stratul de hidratare extern (regiunea cibotac că). La periferia aces-teia, apa se afl ă în mișcare browniană (Fig. 10).

Figura 10

Apa poate intra în structuri complexe localizate, cu grad înalt de organizare. În imaginea de mai jos, moleculele de apă poli-merizează liniar și șerpuiesc printre spațiile libere ale unor molecule de dimensiuni mai mari (2003, Inorg. Chem. 44(4) pp 816 - 818). Studii efectuate în 2006, la Universitatea Nebraska-Lincoln au de-scris formarea unor polimeri spațiali de apă, cu structură dublu he-licoidală, de p ADN-like, în interiorul unor nanostructuri tubulare de carbon, supuse unor presiuni mari (fi g.11). Același efect se obține și prin simpla trecere a apei printr-un tub capilar sau prin hidra de apa dulce


75


Figura 11

Apa intracelulară se dispune în proximitatea membranelor or-ganitelor, fi ind organizată foarte diferit de apa browniană. Numim această formă apă structurată și este dovedit rolul ei în organizarea formei și funcției biologice ale unor biopolimeri. Dispoziția geome-trică a apei în aceste structuri este impusă de legăturile de hidrogen pe care le formează cu moleculele vecine: alte molecule de apă, al-cooli, aminoacizi, proteine, acizi nucleici. Dispoziția moleculelor de apă prezentă, de exemplu, în spațiul dintre două molecule de hemo-globină dimerică (fi g.12) demonstrează un grad înalt de ordonare prin intermediul legăturilor de hidrogen (linie punctată). Aceste le-gături stabilizează clusterul rezultat, care, la rândul sau, stabilizează forma geometrică a dimerului de hemoglobină.

Figura 12

Ac vita-tea biologică a proteinelor este strict de-pendentă atât de compoziția

lor, cât și de modul în care molecu-lele lor sunt plicaturate. În procesul de foldare se formează legături de hidrogen atât cu apa, cât și între di-

76

ferite părți ale moleculei proteice. Orice factor care generează rupe-rea acestor legături de hidrogen determină denaturarea proteinelor și pierderea funcțiilor biologice.

„MEMORIA” APEI

Deși dovezile experimentale susțin că apa nu poate menține structuri ordonate decât pe durate de ordinul picosecundelor (fi g.13), există oameni de s ință de mare pres giu, care u lizează termenul de memorie a apei. Conceptul a fost introdus de imunolo-gul francez Jaques Benveniste, în urma unui experiment devenit ce-lebru și care, printre altele, explică și acțiunea terapeu că a diluțiilor homeopate. As el, la diluții înalte, la care nu mai există nici măcar o molecula din substanță originală, preparatul homeopat exercită o acțiune biologică extrem de puternică, explicabilă doar prin memo-rarea informației de către moleculele de apă. Experimentul efectuat de Benveniste și echipa sa la Ins tutul Național Francez pentru Să-natăte și Cercetare Medicală (INSERM) a constat în obținerea unor diluții așa de înalte ale unor soluții cu imunoglobuline E umane, încât s-a exclus posibilitatea existenței unei singure molecule de an- corp în soluție. Cu toate acestea, bazofi lele umane au reacționat

față de aceste diluții ca și cum ar fi fi xat pe membrană mari can tăți de an corpi, declanșând degranularea specifi că reacțiilor alergice. Efectul a fost obținut doar dacă diluția era agitată puternic în mpul reacției (sucusiune).

La acel moment, Benveniste nu a avut nici o explicație teore- că pentru fenomen. Ulterior, s-a afi rmat că orice sursă care gene-

rează un câmp de torsiune poate induce organizarea apei în solide platonice, secundar preluării de către aceasta a informației purtate de câmpul de torsiune. Aceasta informație poate fi transmisă mai departe, altui volum de apă, inclusiv celulară, daca aceasta apă are aceleași proprietăți cu sursa generatoare de câmp de torsiune (feno-men de rezonanță).

Ce legătură există între moleculele de apă și acizii nucleici?

Este dovedit că nu toată informația gene că din ADN este re-plicată în moleculele de ARNm. Unii biologi consideră chiar că ADN-ul nereplicat este inu l (“junk ADN”). Mulți gene cieni consideră


77


că acest ADN este un rest din trecutul nostru și că, în momentul în care nu a mai fost u l pentru supraviețuire, informația sa gene că a fost blocată pentru ci re. Alți cercetători consideră această parte de ADN o rezervă adapta vă, capabilă să genereze câmpuri foto-nice, care să declanșeze o nouă etapă a evoluției. Pe de altă parte, acest ADN „dormant” este ac vat de fl uxurile fotonice ordonate de cristalele biologice organizate în formele solidelor platonice. Inclusiv cristalele lichide de apă, cu forme hexagonale, cubice sau pentago-nale, exercită efect ordonator asupra fl uxurilor fotonice emise de la și spre ADN. S-a demonstrat că procesul de reparare a ADN se ac vează la frecvența de 528 Hz, frecvență la care clusterii de apă formează hexagoane regulate perfecte în jurul moleculei de ADN.

Pe baza unor experimente riguroase, Fritz-Albert Popp a afi r-mat că transmiterea codului gene c de la ADN la ARN se realizează prin emisia de mini-impulsuri în ultraviolet, care folosesc moleculele de apă structurată geometric.

Într-un alt experiment, Vladimir Poponin a observat modifi ca-rea formei inițiale a frontului de undă a doua fascicule laser (fotoni în simfază, coerenți, de intensitate slaba), cu frecvente diferite, care străbat o moleculă de ADN. Pa ern-ul fasciculelor laser înregistrat cu un spectrofotometru s-a păstrat nemodifi cat, pe o perioadă de câteva luni, după ce molecula de ADN a fost scoasă din calea lase-relor (efectul ADN-ului “fantomă”). Efectul poate fi explicat în felul urmator: fasciculul laser este un câmp electromagne c care interfe-ră cu câmpul electromagne c al ADN. Figura de interferență a celor două câmpuri electromagne ce perturbă secundar direcția de vi-brație a fi tonilor vidului fi zic. Aceasta modifi care este de lungă dura-tă și cons tuie substratul „memoriei” câmpului electromagne c și a câmpului de torsiune însoțitor.

Schimbarea unghiului dintre hidrogen și oxigen în punțile de hidrogen dintre moleculele de apă, eliberează o energie de 4-40kJ/mol, care poate induce excitarea unor electroni și apoi revenirea acestora pe treapta anterioară excitării, concomitent cu eliberarea energiei primite sub forma unei cascade fotonice. Cheia acestei eliberări energe ce constă deci în ușurința de a rupe și a regene-ra punțile de hidrogen și unghiurile dintre ele, în urma interacțiunii

78

apei cu alte molecule. Aranjamentul tetraedric ale unei molecule de apă dă posibilitatea grupării în aranjamente de câte 8 unități, formând milioane de tetraedre stelare stabile și cu energie mare (fi g.14). Acestea sunt cristale lichide, care rețin și transportă lumina eliberată de punțile de hidrogen care și-au modifi cat unghiurile (“lu-mina lichidă”, purtătoare de informație).

fi gura 14

Apa structurată hexagonal a fost iden fi cată în jurul ADN din celulele sănătoase, în mp ce în celulele bolnave se dezorgani-zează. Roger Penrose sugerează că apa structurată este implicată și în procesele de conș ință și că organizarea moleculelor de apă ține de pasajul ei prin microtubulii și mitocondriilor neuronilor.

Del Giudice și Preparata (1990) au izolat în apa pură un do-meniu cuan c coerent (clusteri cu diametrul de 100 nm, în care mo-leculele de apă oscilează coerent). Acest domeniu poate deveni un generator de fl uctuații electromagne ce stabile, care sunt însoțite de câmpuri de torsiune, a căror informație persistă pe o perioadă lungă de mp, chiar și după dispari a clusterului inițial. În acest fel, informația poate fi stocată în moleculele de apă, ca memorie.

Interacțiunea moleculelor de apă cu alte molecule schim-bă structura colec vă a apei, schimbare care, la rândul ei, poate determina apariția unor oscilații coerente specifi ce. Apa transpor-tă oscilațiile coerente și poate să însămânțeze alte volume de apă, într-o diluție. Chiar dacă se fi ltrează apa, memoria rămâne. Aseme-nea oscilații ale moleculelor de apă intră în rezonanță cu ADN-ul de vibrație înaltă (“Junk” ADN).


79


Prin deducție logică, noi credem că se poate postula că un remediu homeopat induce într-un volum de apă un câmp informați-onal, care poate fi câmpul de torsiune al remediului. Moleculele de apă „memorează’’, într-o formă holografi că, caracteris cile energe- ce ale acestui câmp, în fi ecare moleculă prezentă în acest volum.

„Memoria apei” nu mai este, în acest fel, o organizare materială a moleculelor într-o structură spațială, ci o formă energo-informa-țională pură, care poate fi transmisă cu ușurință, prin sucusiune, volumelor de apă din diluțiile succesive. „Miracolul homeopa ei” rezidă tocmai în abilitatea apei de a amplifi ca acest câmp, odată cu diluțiile, făcându-l din ce în ce mai apt de rezonanță cu apa intrace-lulară, ceea ce este, în esență, efectul vibrațional cura v. Memoria apei este, deci „fantoma”energe că a câmpului de torsiune al reme-diului, pe care apa o poate conserva așa cum o poate face și ADN-ul în experimentul lui Poponin, deja descris.

CONCLUZII:

Apa este o structură informațională, în care moleculele au po-sibilitatea de a forma agregate (clusteri), a căror structură este un cod care conține informații despre toate interacțiunile la care a fost supus un anumit eșan on de apă. Informația conținută este dinami-că, putând fi infl uențată de :

- Temperatură și presiune,

- Contactul cu materiale solubile sau insolubile

- Infl uențe mecanice

- Câmpuri vibraționale

- Factori astro-, helio- și geofi zici

- Câmpuri structurante topologice (prisma, piramida, rețelele de difracție, matrice de fractali)

80

- Câmpuri biologice emise de fi ințele vii.

Agregatele rezultate capătă sau nu aspect microscopic de cris-tal periodic, în funcție de natura informației captate.


81


CAPITOLUL 8

HOLOGRAMA ÎN BIOLOGIE

Holografi a este o formă avansată a tehnicii fotografi ce, care presupune înregistrarea unei imagini tridimensionale pe un suport, cel mai frecvent, bidimensional. Aceeași metodă se poate aplica și la înregistrarea, redarea și prelucrarea datelor de altă natură decât cele vizuale.

Istoric

Holografi a a fost descoperită în 1947 de fi zicianul maghiar Dennis Gabor, specialist în domeniul microscopiei electronice. Pen-tru această realizare, Gabor a primit în 1971 Premiul Nobel pentru fi zică. Invenția sa nu a putut însă fi aplicată pe scară largă decât după 1960, o dată cu inventarea laserului. Prima hologramă a unor obiec-te tridimensionale a fost înregistrată în 1963 de fi zicienii Emme Leith și Juris Upatnieks, în Statele Unite ale Americii și Yuri Denisyuk, în Uniunea Sovie că.

Principiu

Într-o fotografi e clasică, fi ecare punct al obiectului afl at în câmpul obiec vului se proiectează pe un punct de pe fi lmul fotogra-fi c, în raport cu luminozitatea lui și lungimea de undă refl ectată (în fotografi a color). Deci fi ecare punct al imaginii fotografi ce poartă o informație despre intensitatea (eventual și culoarea) unui punct sau a unei mici zone din obiectul fotografi at.

În holografi e, fi ecare punct al câmpului care se înregistrea-ză se proiectează concomitent în toate punctele fi lmului, deci informația despre fi ecare punct din obiect, este distribuită pe în-treaga suprafață a hologramei. Imaginea obținută este foarte deose-bită de o fotografi e clasică: ea este, de fapt, o succesiune de cercuri concentrice întunecate și luminoase, care seamănă mai degrabă cu o hartă topometrică, în care punctele de aceeași înălțime ale relie-fului sunt unite prin linii neîntrerupte. Contemplarea unei aseme-nea imagini cu ochiul liber nu oferă nici o informație despre câmpul fotografi at. Imaginile holografi ce se obțin cu fascicule monocroma- ce proiectate asupra câmpului care trebuie “fotografi at”. Aceste

fascicule se refl ectă și sunt despărțite în două fascicule secundare,

82

dintre care unul are de parcurs un drum mai lung pană la pelicula de înregistrare. Ambele fascicule (“direct și decalat”) cad pe același fi lm. Diferența de drum de n-λ/2 (n este mul plu) dintre fascicule dă naștere la unde de interferență construc vă și distruc vă, mate-rializate prin inele luminoase sau întunecate care realizează pe fi lm fi gura de interferență.

Reiluminarea fi lmului transparent cu un fascicul luminos iden- c cu cel transmis inițial, redă pe un ecran imaginea câmpului fo-

tografi at. Imaginea obținută este clară, detaliată și generează trei imagini iden ce în planurile de coordonate x, y și z. Pentru redarea imaginii, trebuie păstrate și unghiurile sub care a fost făcută înre-gistrarea. Modifi carea unghiului distorsionează imaginea sau o face să dispară complet. Detalii: La înregistrarea unei holograme, fas-ciculul de lumină coerentă, provenit de la un laser, trece printr-un colimator unde este ex ns, apoi este împărțit în două cu ajutorul unui divizor de fascicul (fi g.1). O parte cade pe placa holografi că, după ce este refl ectată de către o oglindă, iar cealaltă parte cade pe obiect și este refl ectată de către acesta pe placa holografi că. Prima parte a fasciculului, amin tă mai sus, poartă numele de fascicul de referință, iar cea de a doua parte se numește fascicul de la obiect. Fasciculul refl ectat de obiect are o structură ondulatorie care de-pinde de modul în care obiectul a absorbit, refl ectat sau refractat fasciculul laser incident, în raport cu forma lui spațială, structura, strălucirea, etc. Fig.1

Undele luminoase sosite de la obiect se suprapun pe placa fotografi că cu undele luminoase din fasciculul de referință. Se for-

Holograma în biologie

83


mează o structură complexă de interferență, care constă dintr-o mul tudine de franje de interferență, a căror formă și intensitate depind de amplitudinile și fazele celor două fascicule. Apoi, fi lmul se developează după tehnica convenționala și, as el, reprezintă ceea ce se numește o hologramă. Privită cu ochiul liber, nu se observă pe ea nimic asemănător cu obiectul (fi g.2). Pentru ci re, holograma se reiluminează, însă numai cu fasciculul de referință.

Fig.2

Orice fenomene ondulatorii pot crea modele de interferență, inclusiv lumina, undele radio sau undele electromagne ce emi-se de fi ecare celulă, organ sau organism. Tridimensionalitatea nu este singura caracteris că a hologramelor. Dacă un fi lm holografi c conținând imaginea unui măr este tăiat în jumătate și apoi iluminat cu un laser, vom descoperi că fi ecare jumătate de fi lm reda imaginea întreagă a mărului. Chiar dacă bucățile de fi lm sunt divizate iarăși și iarăși, mărul întreg poate fi reconstruit din fi ecare porțiune a fi lmu-lui, deși imaginea va deveni mai neclară, pe măsura ce porțiunea din fi lm este mai mică.

Se cunosc numeroase aplicații ale holografi ei: interferometria holografi că care se u lizează industrial pentru analiza tensiunilor mecanice, vibrațiilor și pentru detecția defectelor de structură, în microscopie, cinematografi e și televiziune, la funcționarea mașinilor de calcul op ce.

La ora actuală, este posibil să se calculeze modelul holografi c

84

al unui obiect doar pe baza op cii teore ce. Aceste modele holo-grafi ce calculate teore c de computer, numite Computer Generated Holograms (CGH), presupun instalarea unui modulator electronic de lumină laser pe un computer, obținându-se o proiecție tridimen-sională a diferitelor obiecte. Această tehnică este u lizată și în cer-cetările din biologie și medicină.

As el, în ul mii ani, a fost pusă la punct metoda de s mulare holografi că neuronală. Mici spoturi luminoase, care creează ima-gini holografi ce strălucitoare, sunt proiectate pe secțiuni de țesut nervos, plasate într-un mediu de neurotransmițător inac v. Spotu-rile luminoase holografi ce ac vează neurotransmițătorul, care va fi captat în diferite puncte ale probei biologice. Aceste puncte sunt calculate computerizat, încât să corespundă chiar membranelor neuronale. Efectul constă în s mularea neuronilor și declanșarea unui s mul nervos. U lizând computere performante, capabile să programeze holograme cu forme diferite ale fasciculelor laser, au fost create mul ple modele de spoturi, care să poata s mula pre-cis anumite zone din secțiunile de țesut nervos. Un mare avantaj al acestei tehnologii este și posibilitatea de a modula spoturile în cate-va milisecunde, as el încât diferite zone ale aceluiași neuron pot fi s mulate simultan sau după un anumit model temporal.

Modelul de funcționare a hologramei a fost însă mult ex ns în afara tehnologiilor, ajungându-se până la conferirea unei existențe holografi ce a întregului univers, dar și a unei funcționari a creierului care să respecte modelul holografi c. David Bohm (specialist în fi zi-că cuan că, Univ. din Londra) și Karl Pribram (neurofi ziolog la Univ. Stanford) au ajuns, independent unul de celalalt la urmatoarea con-cluzie: “Lumea noastră și tot ce este cuprins în ea sunt imagini fan-toma ce, proiecții ale unui nivel de realitate atât de departe de al nostru, încât este, pur și simplu, dincolo de spațiu și mp”

Actual, modelul holografi c este u lizat și pentru a explica te-lepa a, premoniția, diverse sen mente mis ce, psihokinezia (ca-pacitatea minții de a face să se miște obiecte fi zice, fără ca ele să fi e a nse), capacitatea indivizilor care aud numai cu o ureche de a determina direcția din care vine un sunet, capacitatea noastră de a recunoaște fața unei persoane pe care nu am văzut-o de mulți ani,


85


chiar dacă acea persoană s-a schimbat considerabil în mp, etc.

Deși sunt și mulți oameni de s ință care s-au pronunțat îm-potriva valabilității modelului holografi c, personalități s ințifi ce de prim rang consideră acest model cheia de înțelegere a unor fenome-ne inexplicabile în alt mod.

1980 - dr. Kenneth Ring (fi ziolog la Univ. din Connec cut, Președintele Asociației Internaționale de studii asupra pragului morții): “Moartea nu este nimic mai mult decât trecerea conș intei unei persoane de pe un nivel al hologramei realității pe altul”.

1982 – o echipă de cercetători, condusă de fi zicianul Alain Aspect, de la Ins tutul de Op că teore că și aplicată din Paris, a demonstrat că rețeaua de par cule subatomice – chiar structura realității însăși – deține o proprietate holografi că de necontestat.

1985 – dr. Stanislav Grof (Șeful cercetării psihiatrice de la Cen-trul de Cercetări Psihiatrice din Maryland, profesor de psihiatrie la Univ. John Hopkins): ”Numai un model holografi c poate explica lu-cruri precum experiențele arhe pale, întâlnirile cu inconș entul co-lec v și alte fenomene neobișnuite experimentate în mpul stărilor de conș ență modifi cată”.

1987 – fi zicianul Fred Alan Wolf: “ Modelul holografi c explică visele lucide (visele neobișnuit de vii, în care subiectul realizează că este treaz). Acestea sunt, în realitate, vizite în realități paralele”.

1987 – Dr. David Peat, fi zician la Queen’s University din Cana-da, a afi rmat în cartea “Sincronismul: Puntea între materie și minte”: sincronicitățile (coincidențele care sunt atât de neobișnuite și atât de semnifi ca ve din punct de vedere psihologic, încât ele nu par să fi e numai rezultatul hazardului) par să fi e explicate prin modelul ho-lografi c. Peat crede că asemenea coincidențe sunt, de fapt, “defecte în structura/țesătura realității”. Procesele noastre de gândire sunt mult mai in m conectate cu lumea fi zică decât s-a presupus până acum.

86

APLICAȚII ALE MODELULUI HOLOGRAFIC ÎN BIOLOGIECREIERUL CA HOLOGRAMĂ

Cum și unde sunt stocate în creier informațiile acumulate?

Mulți ani s-a considerat că fi ecare amin re are o locație spe-cifi că undeva, în neuroni, sub forma unei engrame.

Marele neurofi ziolog Karl Lashley (Yerkes Laboratory of Pri-mate Biology, Florida) a antrenat șoareci mp de 30 de ani, pen-tru diverse ac vități, inclusiv alergarea într-un labirint, după hrană. Apoi a îndepărtat chirurgical diferite porțiuni din creierul lor și i-a testat din nou, în scopul de a elimina zona de creier care conținea engrama capacității de a alerga prin labirint. Spre surprinderea lui, a descoperit că, indiferent ce porțiune din creier era îndepărtată, nu le putea anula amin rile. Adesea, capacitățile motorii ale șoarecilor erau afectate, dar, chiar și când porțiuni masive din creierele lor erau ex rpate, memoria le rămânea intactă.

Experimente asemănătoare au condus la concluzia că și ve-derea este un fenomen holografi c. Același neurofi ziolog Lashley a demonstrat că centrii vizuali sunt surprinzător de rezistenți la excizia chirurgicală. Chiar și după înlăturarea a 90% din cortexul occipital, șoarecii au prezentat capacitatea de integrare complexă a s muli-lor vizuali. Într-un alt experiment, Karl Pribram (Stanford) a excizat chirurgical 98% din nervul op c al unei pisici, fără a afecta major abilitatea acesteia de a realiza imagini vizuale complexe.

Natura de “întreg în fi ecare parte” a unei holograme explică lipsa afectării capacității de a efectua ac vități vizuale complexe, în condițiile îndepărtării unei mari porțiuni din cortexul vizual sau din nervul op c. Dacă la baza capacității creierului de a procesa ima-gini stă construcția unor holograme interne ale acestora, chiar și cea mai mică parte a hologramei cor cale ar putea reconstrui „întregul” recepționat prin ochi .

Capacitatea extremă de a memora

John von Neuman (fi zician și matema cian maghiar) a cal-culat că, în cursul unei vieți de durată medie, creierul nostru sto-chează 2.8 X 10 20 bi de informație.


87


Hologramele au o capacitate fantas că de a stoca informație prin schimbarea unghiului sub care cele două fascicule laser a ng un fi lm holografi c; as el este posibilă înregistrarea mai multor imagini diferite, pe aceeași suprafață, doar prin schimbarea unghiului de in-cidență. Fiecare imagine imprimată as el poate fi regăsită simplu, prin iluminarea fi lmului cu o rază laser care are același unghi cu la-serul original, prin care a fost creată. Cercetătorii au calculat că, prin folosirea acestei metode, un fi lm de 2.3 cm2 poate stoca informația conținută în cinci Biblii.

Capacitatea de a ne amin și de a uita

Când un fi lm holografi c este iluminat cu un fascicul laser și înclinat înainte și înapoi, diferitele imagini conținute apar și dispar. S-a sugerat că și capacitatea de a ne amin un anumit lucru, este analogă cu iluminarea cu o rază laser, cu un unghi adecvat, pentru a reactualiza doar o anumită imagine din multele depozitate pe un fi lm. Similar, când nu ne amin m ceva, aceasta ar putea echivala cu iluminarea unui fi lm care conține imagini mul ple cu fascicule laser neadecvate sau care nu au unghiul corect pentru a selecta imaginea pe care o căutăm.

Memoria asocia vă

Poate fi descrisă prin alt p de tehnică de înregistrare holo-grafi că: lumina unui fascicul laser este proiectată pe doua obiecte simultan (un scaun și o pipă). Fasciculele refl ectate de fi ecare obiect sunt direcționate apoi să se intersecteze și modelul de interferență rezultat este captat pe un fi lm holografi c. Apoi, oricând este iluminat scaunul cu o rază laser cu unghi iden c cu prima și lumina refl ectată de scaun este trecută pe același fi lm, va apărea imaginea tridimensi-onală a pipei și invers. Un proces similar ar putea fi responsabil pen-tru modul în care anumite obiecte sau situații evocă diferite amin ri.

Abilitatea de a recunoaște lucrurile văzute anterior

În 1970, Peter Van Heerden, descrie în „Nature” holografi a de recunoaștere: o imagine holografi că a unui obiect este înregistrată pe un fi lm holografi c, după ce raza laser este refl ectată de un p special de oglindă (oglinda de focalizare). Dacă un al doilea obiect, similar, dar nu iden c cu primul, este iluminat cu același fascicul la-

88

ser, iar fasciculul refl ectat trece prin oglinda de focalizare și apoi este proiectat pe același fi lm, un punct strălucitor de lumină va apărea pe fi lmul developat. Cu cât este mai strălucitor și mai bine conturat punctul luminos, cu atât mai mare este gradul de similaritate dintre primul și al doilea obiect. Dacă cele două obiecte nu au nici o simila-ritate, nu va apărea nici un punct luminos.

Holografi a de interferență

Este o tehnică prin care un obiect este privit printr-un fi lm holografi c, care conține imaginea sa. În mp, fi ecare trăsătură a obiectului, care s-a schimbat de când a fost înregistrată imaginea inițială, va refl ecta imaginea în mod diferit. Un individ care privește fi lmul este instantaneu conș ent și de cum s-a schimbat obiectul și de cum a rămas același. Este o modalitate care ar putea explica cum recunoaștem fața unei persoane pe care nu am văzut-o de mulți ani.

Tehnica este atât de sensibilă, încât poate fi detectată chiar urma lăsată de apăsarea unui deget pe un bloc de granit. Procedeul are aplicații prac ce în testarea materialelor.

Memoria fotografi că

În 1972, Daniel Pollen și Michael Tractenbergau au explicat prin teoria holografi că memoria fotografi că (memoria eide că). In-divizii cu memorie fotografi că petrec câteva momente scanând sce-na pe care vor să o memoreze. Când vor să vadă scena din nou, ei “proiectează” o imagine mentală a acesteia, fi e cu ochii închiși, fi e uitându-se fi x la un perete alb sau la un ecran. Pollen, Tractenber-gau: “asemenea indivizi au o memorie atât de vie, pentru că ei au acces cumva la regiuni foarte largi ale hologramelor din memoria lor. Invers, cei cu memorie fotografi că mai puțin prodigioasă au acces doar la porțiuni mai mici din hologramele din memorie”.

Transferul deprinderilor învățate

Pribram afi rma: “creierul convertește toate amin rile sale, in-clusiv amin rile deprinderilor învățate, cum ar fi scrisul, într-un lim-baj bazat pe fi gurile de interferență a undelor. Un asemenea creier ar fi mult mai fl exibil și ar putea plimba informația stocată dintr-o parte în alta”. Atunci când creierul memorează o imagine, el o convertește într-un „limbaj ondulatoriu”, putând apoi să “rostogolească” această


89


hologramă internă și să o examineze din orice perspec vă vrea. Pen-tru creier fi gura de interferență devine accesibilă din oricare unghi ar fi actualizată.

As el putem explica ușurința cu care executăm mișcări pe care nu le-am mai făcut niciodată sau cum reușim să recunoaștem o față (sau orice alt obiect sau scenă), indiferent de unghiul din care o vedem.

Percepția realității exterioare

Toți percepem că sen mentele și stările noastre sufl eteș sunt realități interne, iar zgomotul străzii, al mării, tunetul, etc sunt realități externe. Nu se cunoaște însă cum creierele noastre „fac dis ncția” între acestea.

Pribram sugerează că: “atunci când ne uităm la o persoană, imaginea persoanei este, în realitate, pe suprafața re nei. Totuși, noi percepem persoana ca fi ind în lumea de afară”. Dacă acceptăm funcționarea holografi că a creierului, putem găsi o explicație, de-oarece hologramele sunt, prin excelență, imagini virtuale. Așa cum imaginea din oglindă este localizată, în realitate, în stratul de argint din spatele oglinzii, locația reală a hologramei este întotdeauna în emulsia fotografi că de pe suprafața fi lmului pe care este înregistrată.

Senzația „membrului fantomă”

Georg von Bekesy (laureat al premiului Nobel) a plasat in-strumente punc forme vibratoare pe unul dintre genunchii unor subiecți legați la ochi, apoi a variat caracteris cile vibrațiilor instru-mentelor. Subiecții simțeau că o sursă punc formă de vibrații „să-rea” de pe un genunchi pe celălalt. Uneori, aceș a simțeau sursa de vibrații chiar în spațiul dintre genunchii lor. Observația demonstrea-ză faptul că oamenii pot avea percepții în zone din spațiu în care nu a fost s mulat nici un receptor.

Aceste procese ar putea explica fenomenul “membrului fan-tomă” prin reactualizarea hologramei membrului, care este încă în-registrata printre modelele de interferență din creierele lor.

90

Suportul experimental pentru funcționarea holografi că a creierului a fost oferit de Paul Pietsch, biolog la Indiana University, care a u lizat ca subiecți salamandrele.

În studii experimentale precedente, Pietsch a descoperit că putea îndepărta creierul unei salamandre, fără s-o omoare și, cu toate că aceasta rămânea într-o stare de toropeală atât mp cât îi lipsea creierul, comportamentul său revenea la normal de îndată ce creierul era pus la loc. Pietsch a schimbat apoi între ele emisfera dreaptă cu cea stangă, după care salamandra își revenea și-și relua modul normal de hrănire. La altă salamandră, creierul a fost întors cu susul în jos. După revenire, comportamentul de hrănire a sala-mandrei s-a desfășurat normal.

Într-o serie de 700 de experimente, Pietsch a feliat, răsucit, amestecat, sustras și chiar a subțiat creierul, dar, întotdeauna, după ce a reamplasat ceea ce mai rămăsese din creier, comportamentul alimentar al salamandrei revenea la normal.

Ce fenomen ondulatoriu folosește creierul nostru pentru a crea holograme interne?

Punctul nostru de vedere propune o explicație originală, în acord cu experimentele citate anterior.

În SNC, există schimburi ionice transmembranare (K+, Na+, Ca2+, Mg2+) sau deplasări pe suprafața membranelor, care, alături de transmiterea sinap că prin mediatori chimici, reprezintă semna-lele chimice ale ac vității nervoase superioare. În cadrul „quantum-ului” chimic celular, toate deplasările și reacțiile chimice complexe sunt supuse unui control riguros. Din acest punct de vedere, într-un sistem chimic de reglare, esențiale sunt substratele donatoare sau acceptoare de electroni, care stau la baza proceselor de oxido-re-ducere. Toate aceste sisteme sunt soluții complexe, în care sarcinile electrice se deplasează permanent, dând naștere la zone încărcate diferit, care formează poli și generează potențial de repaus sau de acțiune.

Orice deplasare a sarcinilor electrice creează concomitent câmpuri de însoțire, în care par culele ionizate se deplasează după polaritatea lor. Deplasarea aceasta se realizează “în valuri”, pe care


91


le numim câmpuri electrodinamice. Dar mișcarea par culelor încăr-cate electric modifi că structura (distribuția) câmpului inițial. Aceas-tă schimbare este permanentă și reprezintă un mecanism de auto-reglare, care creează câmpuri în mișcare care pot interfera, dând naștere la pare energe ce în care sunt constrânse să coexiste apa, ionii și moleculele complexe ionizate sau polarizate.

Se poate realiza analogia cu arborele circulator, care funcționează asemenea unei unde cu ritmicitate armonică, iden că cu cea muzicală. Ea este bazată pe proporțiile armonice între terme-nii succesivi ai șirului fi bonaccian 1,3,5,8,..și care sugerează ritmul tuturor fl uidelor din organism.

Armonia schimburilor ionice ar putea fi completată de o ana-liză atentă a structurii cuaternare a proteinelor: grupările -NH2 se dispun numai într-un plan al moleculei, în mp ce grupările –COOH se așează în planul opus. Se generează o polarizare moleculară și un “câmp structurant”, care plicaturează moleculele, cu o viteză și exac tate care sfi dează imaginația.

Dacă adăugăm și faptul că aminoacizii sunt semiconductori, în care un capăt al lor acceptă electroni, iar celălalt furnizează elec-troni, fenomenul bioelectronic devine și mai complex, prin adăuga-rea câmpului de torsiune (spin), ca parte a biocâmpului purtătoare de informație structurantă. Prin acest labirint molecular, electronii pot circula la fel ca prin conductori, ducând la redistribuiri de sarcini și la schimbări ale sensului fl uxului, care pot infl uența chiar forma proteinei.

Fiecare din aceste stări generează fl uxuri electromagne ce, care intră în legătură unele cu altele, prin rezonanță. Organismul, ca întreg, devine as el o sumă a câmpurilor individuale.

Esența structurilor proteice este păstrată în ADN-ul fi ecărei celule. El induce sinteza ARN, care edifi că proteinele celulare, între aceste componente existând o comunicare permanentă. În aceas-tă comunicare, ADN-ul are rolul fundamental. Există deci un câmp electronic celular, care poate rezona cu oricare din câmpurile celula-re emise de ADN, dacă au mărimi fi zice generatoare de interferențe.

ADN-ul generează fronturi de undă care interferă, dând

92

naștere la bioholograme. Toate aceste bioholograme sunt stocate și integrate în ADN-ul neuronal din sistemul nervos central. Acesta funcționeazăca un tot energe c (quantum), în care fi ecare neuron păstrează în ac vitate 10% din ADN, compara v cu oricare altă celu-lă, în care numai 1% din ADN este ac v.

Fiecare ansamblu nuclear din SNC, incluzând și cortexul ce-rebral, are o structură spațială strictă, în care sunt incluse și celu-lele gliale, cons tuind o mulțime cu un singur element. Nucleii substanței nervoase funcționează ca antene de recepție ale biocâm-purilor organelor, pe care le decodifi că, le amplifi că și generează apoi alte câmpuri efectoare. Între organe și sistemul nervos cen-tral, se stabilește as el o legătură biunivocă, prin rezonanță. Armo-nizarea acestor câmpuri este funcția principală a SNC și ea asigură supraviețuirea organismului, prin integrarea informațiilor interne și integrarea armonică a celor venite din exterior.

Perturbarea acestor capacități determină apariția bolii.

Nenumărate experimente comunicate de cercetători în di-verse domenii au dovedit că în ac vitatea neuronală, sunt emise spectre diferite de vibrații, de la microunde, la radiații în spectrul vizibil sau, mai departe, spre unde radio de joasă frecvență, confi r-mând aspectul vibraţional al ac vităţii nervoase.

CONCLUZII:

1. Orice undă poate interfera cu o alta, după modelul interferenței op ce din holografi e.

2. Interferența se produce numai între undele decalate care se găsesc una față de alta în raport de n x λ/2. Din interferență rezul-tă fi guri de interferență.

3. Câmpurile interferă, după aceeași regulă, dând naștere la „câmpuri de interferență” simple sau “câmpuri de câmpuri” com-plexe.

4. Organele de simț transformă diverse forme de energie din mediu în unde electromagne ce, modulate în frecvență. Deplasarea lor dă naștere la câmpuri însoțitoare.

5. Transmiterea acestor modulații prin căile aferente selectea-


93


ză și amplifi că numai un anumit semnal al spectrului de frecvență (elimină “zgomotul” de fond).

6. SNC este o structură specializată în recepționarea și de-codifi carea acestor fronturi de undă (probabil în ariile primare) și câmpurilor complexe (probabil în ariile secundare, terțiare sau de asociație).

7. Pe baza acestor vibrații și a câmpurilor lor, sunt generate holograme noi, prin interferență cu matricea informațională holo-grafi că din ADN-ul structurilor reglatoare. Se generează as el holo-grame noi, care se transmit la distanță, devenind elemente de con-trol pentru organele efectoare.

8. Hologramele nou create controlează ac vitatea fi ecărei ce-lule, organ și sistem, de la naștere până la moarte. Ele variază puțin, asigurând homeostazia, dar pot varia sub infl uența altor câmpuri cu care pot intra eventual în interferență.

9. Ca și la interferența luminii, fi gura de interferență a câmpu-rilor (pe care am numit-o interferogramă) este rezultanta interferen-ței construc ve sau distruc ve. Orice interferogramă este purtător de informație structurantă.

94

95


CAPITOLUL 9

INTERFEROGRAMA ÎN SISTEMELE DE INTEGRARE

PSIHO-NEURO-ENDOCRINE

Pilitura de fi er, supusă unui câmp magne c, ia o anumită for-mă spațială, dependentă de atributele fi zice ale câmpului magne- c. Supusă unor câmpuri magne ce mul ple, provenite de la “n”

magneți, fi gura este diferită, fi ind o rezultantă a combinării câmpu-rilor individuale. Dacă aceste câmpuri sunt în con nuă mișcare, fi -gura geometrică se va schimba permanent, dar va păstra o anumită ordine, constantă, care nu variază dacă numărul și sensul de mișcare a câmpurilor generatoare este același. Numim această constantă in-terferogramă.

Ea este rezultanta “intricării” unor câmpuri magne ce indivi-duale, care generează o structura energe că nouă.

Prin suprapunerea în mp și spațiu a diverselor interferogra-me și în raport cu intensitatea câmpului, a lungimii de undă (și nu numai), una dintre ele poate deveni dominantă și funcționează ca “undă purtătoare”. Cealaltă devine “undă purtată” și formează, îm-preună, un tren de unde asemănător cu cel produs de undele radio. O asemenea combinație de câmpuri formează o structură energe- că, având comportamentul unei holograme, asemănătoare celei

op ce.

Universul este generator de energie. Energia este ondulato-rie și se propagă sub formă de unde, care generează, la rândul lor, câmpuri.

Par culele materiale au tendința de a forma grămezi ordo-nate, simetrice, care stau la baza formării cristalelor. Aproape toate obiectele materiale sunt formate din microcristale. Microcristalele au caracteris ci vectoriale, forma lor generând forțe electrosta ce ordonate, din care iau naștere câmpuri sincrone. Orice cristal perio-dic este “ordonator de câmp” propriu sau recepționat, cum ar fi , de exemplu, ordonarea unui fl ux fotonic. După traversarea cristalului, fotonii devin simfazici.

96

Materia vie are aceeași capacitate de a forma structuri care se comportă asemenea unor cristale, având un centru, ax, grad și plan de simetrie, din care se formează cel pu n 32 de sisteme cristaline. Unele dintre aceste structuri sunt sisteme complexe, heterogene și au în compoziție apa, ca element structural.

Fiecare celulă este formată din elemente încărcate electric și polarizate, începând cu apa structurală și terminând cu proteinele complexe. Cum aceste sarcini sunt în con nuă mișcare, ele generea-ză câmpuri electromagne ce.

În celulă, proteinele și ADN sunt sisteme disipa ve deschise, care, în anumite condiții, pierd energie sub formă de fotoni. Majo-ritatea proteinelor au câte două segmente, separabile prin mijloa-ce tehnice: Fab și Fc. În mp ce Fab este o sursă con nuă de fo-toni emiși dezordonat, Fc se comportă ca un cristal, în care fotonii recep onați sunt ordonați în fascicule omogene, sincrone, iar unii sunt polarizați într-o manieră asemănătoare cu laserele tehnologice. Energia acestor fotoni crește exponențial față de cea a fl uxului fo-tonic dezordonat. Fenomenul a fost demonstrat pentru ADN, ARN, imunoglobuline, etc.

Fritz-Popp a demonstrat că fotonii sunt absorbiți și apoi radi-ați de celule. Stocarea fotonilor este direct proporțională cu starea de sănătate a celulei. Radiația emisă de celulă este coerentă. Înain-te de moarte, celulele își amplifi că radiația de fotoni de mii de ori, dar fotonii emiși sunt incoerenți. Fotonii coerenți emiși sunt parte a câmpului electromagne c al celulei și al organismului, în întregime. Pa ern-ul electromagne c stă la baza tuturor funcțiilor celulare. Putem dis nge etapele de acțiune a câmpurilor electromagne ce asupra celulei:

a. Membranele celulare recepționează câmpul și-l conver-tesc în frecvențe electromagne ce specifi ce, prin vibrația straturilor membranare. Membrana celulară este un cristal lichid care funcțio-nează ca un semiconductor cu “gate-control”, în care canalele ionice o transformă într-un echivalent al unui cip siliconic. La organismele unicelulare, s-a dovedit că membrana celulară, ca structură bilami-nară, controlează expresia genică prin proteinele integrale mem-branare (PIM), care pot fi receptoare sau efectoare. PIM receptoare

Interferograma în sistemele de integrare Psiho-Neuro-Endocrine

97


recunosc diverse molecule, dar și forme energe ce, cum ar fi modu-lațiile în frecvență electromagne ce. PIM efectoare pot fi enzime, hormoni, mediatori chimici sau proteine din citoschelet.

b. Ligarea materială a receptorilor inițiază un semnal care re-crutează molecule deja existente în citoplasmă, care ac vează gene-le legate de funcțiile de bază ale celulei. Pe de altă parte, semnalele energe ce recepționate sunt inedite și nu au lanțuri de transducție și gene efectoare. În acest caz, semnalul extern va fi interpretat di-rect de “memoria” din ADN, care va genera un fragment genic nou sau ac varea unei gene inac ve. Aceste gene “noi” pot genera PIM receptoare sau efectoare, care stau la baza adaptării la condițiile schimbate de mediu. Mediul extern poate controla deci expresia ge-nică. Exemplu: hrănirea unei larve de albină lucrătoare cu alimente diferite cons tuie o informație care modifi că geno pul albinei, care va deveni matcă. La baza acestor transformări adapta ve stau mu-tațiile.

c. În reacțiile biochimice, există deplasări ionice, modifi cări ale dispoziției moleculelor organice și apei, care stau la originea for-mării unor interferograme complexe de câmpuri electromagne ce. Acestea sunt baza funcțiilor celulare, a coerenței lor și controlului reciproc. În acest context, metabolismul și homeostazia sunt rezul-tatul interferenței cămpurilor electromagne ce.

d. În drumul lor în celule, câmpurile electromagne ce suferă permenent ordonări prin trecerea prin cristalele biologice celulare: membrana, care se comportă ca un cristal lichid, sodiul (cristal linear unidimensional), proteine, etc.

e. Moleculele de ADN rezonează cu aceste câmpuri, funcțio-nând ca antene de recepție. Informațiile codate în câmpurile elec-tromagne ce și de torsiune sunt transmise bazelor de nucleo de prin rezonanță și creează matricea pentru formarea ARN mesager.

f. Ribozomii preiau instrucțiunile de sinteză și transcriu protei-ne. Informațiile “ascunse” în interferogramă vor controla can tatea, calitatea și migrarea proteinelor spre “des nul” lor, în complexul energe c general.

g. Modifi cări ale interferogramei generate de alte energii ex-

98

terioare sau interioare, incluzând aici și stările psihice, pot modifi ca pa ern-ul fi gurii de interferență, ceea ce cons tuie, în esență, dife-rența dintre sănătate și boală.

Câmpul celular biologic este asemănător, dar nu iden c, cu cel electromagne c, dar poate intra în rezonanță cu acesta, dacă lungimile lor de undă se găsesc în raport de n x λ/2. Celulele dintr-un țesut au capacitatea de a emite câmpuri biologice discrete, cu aceleași caracteris ci fi zice. Ele intră în rezonanță cu mare usurință, as el încât un țesut sau un organ integru funcțional, este caracteri-zat prin sincronicitatea câmpurilor lui celulare. Acestea pot intra în rezonanță și cu orice alt câmp interior sau exterior, dacă mărimile lor fi zice sunt compa bile.

Aceste câmpuri sunt maleabile, deoarece la menținerea și edifi carea lor par cipă majoritar moleculele dipol ale apei. Limitele de variabilitate nu sunt însă foarte largi. Moleculele de apă cons -tuie elementul esențial în edifi carea și maleabilitatea biocâmpului celular. Aceste molecule de apă sunt structurale, iar alterarea lor, în orice fel, duce la moartea sistemului celular, ca mulțime “cu un singur element”, din teoria mulțimilor. Sub infl uența biocâmpurilor, moleculele de apă pot forma structuri spațiale, care sunt pare ale biocâmpului formator. Apa poate modula “engrame” ale oricărui câmp din univers, așa cum pilitura de fi er “modulează caracterele câmpului magne c”.

Cristalele de apă izolate și fotografi ate nu lasă nici un dubiu în acest sens. O asemenea structură ordonată a apei se comportă ca un cristal lichid, conținător de informație și vehicul de informație. Informația conținută într-un cristal de apă va putea fi “ci tă” de ori-ce structură care posedă capacitatea de a recrea câmpul holografi c generator inițial. Decodifi carea este un proces de rezonanță, iar re-zonatorul poate fi plasat la distanța de codifi cator, probând transmi-sibilitatea la distanță a câmpului biologic.

Capacitatea de generare a biocâmpurilor este generală, dar unele celule, cum ar fi neuronii, posedă o “înaltă specializare” în acest sens. Unele dintre aceste câmpuri funcționează în zone de frecvență joasă, între 4 și 12 Hz. Câmpurile cu frecvențe peste 150.000 Hz sunt doar intuite și deloc caracterizate ca semnifi cație


99


fi ziologică. Capacitatea de a genera aceste câmpuri este superioară în toate celulele derivate din tubul neural, inclusiv în celulele endo-crine.

Studii recente din diverse domenii ale biologiei au relevat existența unor energii membranare și intracelulare cu valori extrem de mari, comparabile cu cele existente într-un fulger. Raul Kopelman de la Universitatea din Michigan a introdus nanosfere polimerice cu coloranți sensibili la curentul electric în culturi de celule nervoase canceroase. În acest mod, au fost înregistrate câmpuri electrice de 15 mii Volți/metru. Până la aceste măsurători, nu se ș a de existența unor câmpuri electrice intracelulare, iar valoarea lor depășește orice așteptare.

Aceste câmpuri se transmit direct centrilor rezonatori din SNC și cons tuie substratul informațiilor interocep ve. Schimbul informațional permanent între holograma generată de ADN și holo-gramele periferice sunt substratul menținerii homeostaziei, printr-un process con nuu de remodelare a câmpurilor interferogramei.

Sistemul nervos central are neuronii organizați în subsisteme complexe specializate, deși fi ecare subsistem este parte indisolubilă a întregului. Nu există neuroni sau părți componente ale creierului care să nu fi e u lizate. Fiecare neuron este o sursă de energie, care se însumează și este u lizată de segmentul solicitat de context. Zo-nele de înaltă specializare sunt organizate în “piramide” interconec-tate. Unele sunt senzi ve, altele sunt motorii și altele “integratorii”. Ansamblul acestor piramide formează unitățile de decodifi care, de decizie și cons tuie substratul gândirii logice, abstracte și induc ve. Energia furnizată de ansamblul neuronilor este dirijată pe circuite, printr-un sistem de sinapse s mulatorii sau inhibitorii. În rezonanța câmpurilor compa bile, un rol determinant revine arborizației tri-dimensionale a dendritelor fi ecărui neuron din nucleul specializat. Prin simpla schimbare a unghiului de incidență a câmpului, se pot stoca 2.8X1020 bi /mm3.

Capacitatea intelectuală a unui individ depinde de numărul și abilitatea piramidelor de a prelua informații care ajung la creier sub forma holografi că. Percepția și memoria recentă sunt abilități ale SNC de a forma holograme, în permanență, prin recombinarea

100

câmpurilor biologice. Memoria de lungă durată este abilitatea de a conserva aceste holograme și de a le reedita ori de câte ori este nevoie. Homeostazia este înscrisă gene c, ca hologramă, în toate ariile de decizie ale SNC, soma ce sau vegeta ve. Din acest punct de vedere, orice stare de boală este o hologramă diferită, în afara limitelor admisibile ale hologramei normale. O hologramă anormală nde să fi e corectată de structurile de coordonare neuro-endocrină.

Incapacitatea de corectare, indiferent de cauză (centrală sau perife-rică), duce la apariția semnelor clinice ale bolii.

Semnalele aferente și eferente au pe traiectul lor stații inter-mediare, care funcționează ca rezonatori. Semnalul primar interferă cu semnale primite de la rezonatori, rezultanta fi ind o modulație în frecvență, de pul unei salve de impulsuri. Semnalele aferente sunt captate de celule specializate, capabile să recepționeze energia emi-să din Univers și să o transforme într-un câmp ordonat propagat. Fiecare simț recepționează un anumit fel de câmp din mediul încon-jurător. Pentru câmpurile care nu au traductori, un organism este incapabil de detecție. Numărul organelor de simț este diferit după specie și este suma formelor energe ce pe care aceasta le poate detecta din mediu.

Organele de simț au devenit, în evoluție, structuri complexe, cu receptori codifi catori de semnal, generatori de câmp biologic, sisteme de transmitere a câmpului, care funcționează ca rezona-tori și decodifi catori de semnal, localizați în SNC. Decodifi catorul este format prin apoziția mai multor unități elementare, organiza-te după aceleași reguli, ca un cristal în sistemul hexagonal. În acest sistem, fi ecare neuron ocupă un nod al rețelei cristaline, integrat într-o mulțime heterogenă cu un singur element, care cuprinde apa, electroliții, substanțele organice și ADN neuronal. Un decodifi cator intră în rezonanță cu hologramele generate de fi ecare organ, sistem sau țesut, în parte.

Biocâmpurile generate de un țesut sau organ sunt mărimi vectoriale și sunt rezultanta combinării biocâmpurilor generate de fi ecare celulă, în parte. Un asemenea biocâmp are caracteris cile holografi ce, fi ecare punct al frontului de undă conținând întreaga informație a câmpului din care face parte. Holograma op că este


101


modelul prin care se poate exemplifi ca formarea, transmiterea și repar ția tridimensională a informației conținute în fi gura de interferență.

Decodorul cor cal uman, format din suma unităților calcula-toare (10 dm2) recepționează, ordonează și sincronizează diferite holograme și generează interferograme într-o con nuă schimbare, ca o melodie diferită, bazată pe aceleași note și linie melodică. Inter-ferogramele sunt abstrac zări ale proprietăților lumii reale, numai dacă organismul are receptori specializați. Pentru toate celelalte proprietăți ale universului, individul este “orb”.

Lumea virtuală a interferogramelor este singura modalitate de funcționare a encefalului: cortexul percepe un obiect concret temporo-spațial, generează o interferogramă, care este o catego-rie abstractă și esențializantă. Fiecare interferogramă se fi xează în structurile neuronale și devine memorie. În 1mm3 de țesut nervos se pot stoca milioane de imagini/informații, ca într-un fi lm hologra-fi c.

Comparația permanentă între hologramele venite de la simțuri și abstrac zările interferogramelor stocate este baza pro-ceselor de gândire concretă logică, deduc vă și induc vă. Orice in-terferogramă este plas că, în sensul că oricare parte a hologramei poate genera întreaga interferograma. Acest proces stă la baza me-moriei de recunoaștere.

Orice interferograma este apreciată și prin raportul de usten-silitate sau adversabilitate pentru organism și este strict subiec vă. Acest raport este conver t într-un proces biochimic de secreție a en-dorfi nelor sau substanței P. Procesul stă la baza afec vității. Deco-difi carea semnifi cației unei interferograme este non-locală și presu-pune implicarea ambelor emisfere, deși emisfera dreaptă stochează interferogramele care stau la baza ac vității automate, iar cea stân-gă decodifi că și conferă semnifi cație interferogramelor noi.

Dimensiunea socială a omului determină componente-le abstracte, morale, poli ce, este ce și dau umanității etalonul cons inței, cu dubla ei valoare de libertate și constrângere.

Limbajul, consecința vieții în societate, devine semnifi cant se-

102

cundar al lumii reale și poate actualiza o interferogramă, dar este și indispensabil pentru gândirea induc vă. Descifrarea unei interfe-rograme adusă în actualitate din memorie înseamnă trecerea ei în conș ent. Posibilitatea propagării la distanță a câmpurilor genera-toare de interferograme explică existența comunicărilor de p non-verbal (telepa e, hipnoză), dar și infl uențele câmpurilor externe (gravitație, radio, lumină), percepute de unele specii, dar obscure pentru om.


103


CAPITOLUL 10

INTERFEROGRAMA EMBRIONARĂ

Formarea gameților

Maturarea gonadelor ține de un proces complex, informațional și neuro-endocrin, în care intervin mecanisme de control incluse în genom. Dis ngem aici „ ming-ul” celulelor epifi zare, în care „celu-lele de lumină” sunt programate gene c, pentru o perioadă limitată de supraviețuire, după care intră în apoptoză. Și această programare este o funcție variabilă, legată de can tatea de lumină primită din mediu: cu cât un organism primește mai multa lumină, cu atât ce-lulele epifi zei vor degenera mai rapid. As el, fe țele de la poli au menarha mai târziu cu câțiva ani, față de cele care trăiesc la ecuator. Aceste celule epifi zare secretă un factor an gonadotrop (melatoni-na) care, prin ventriculul al III lea, inhibă, în toată perioada prepu-bertară, secreția gonadotropilor hipofi zari. Apariția pubertății devi-ne, as el, dependentă de dispariția celulelor de lumină și parte a unui calendar de lungă durată, care însumează can tatea de lumină recepționată de ochi în perioada prepubertară. Este, deci, un bio-ritm cu evoluție sinusoidală, de pul unei unde electromagne ce. Dispariția an gonadotropilor permite ac varea genelor de secreție a gonadotrofi nelor hipofi zare, sub acțiunea cărora gonadele devin producătoare de hormoni sexuali, responsabili de apariția caracte-relor sexuale primare și secundare.

O dată cu prima ovulație, câmpul electromagne c rezultant al femeii se schimbă evident, chiar dacă am lua în considerare numai creșterea temperaturii bazale a corpului la 37.50C, temperatură la care toate procesele biochimice din organism se ac vează și se am-plifi că. Modifi cările electrochimice generează, după cum am văzut în capitolele precedente, câmpuri de interferență.

Expulzia ovulului în cavitatea peritoneală este concomitentă cu apariția sau amplifi carea altor câmpuri electromagne ce locale, generate de funcția ovariană, de uter și de prezența hormonilor se-xuali.

104

Fecundația

Gameții sunt celule care au numai un sfert din can tatea de ADN a unei celule normale, rezultat al diviziunii reducționale, în care celula inițială se divide de două ori succesiv, fără interfază. Lanțul ADN al gameților conține însă toate genele unei celule normale, re-duse la o singură catenă. Această catenă nu are un câmp energe c sufi cient pentra a-și sinte za lanțul omolog.

REGULĂ: PENTRU A GENERA O DIVIZIUNE, ESTE OBLIGATORIE PREZENȚA UNEI MASE CRITICE MINIME DE ADN.

Fiecare gamet are un câmp de torsiune, care poate ghida câmpul celuilalt gamet. Câmpurile, fi ind de același sens, se atrag (vezi Campurile de torsiune) și favorizează fecundația.

Ovulația, migrarea ovulului sunt fenomene de câmp comple-xe, în care intervin și câmpurile generate de sistemul nervos și de aparatul genital ale mamei. Modifi cări semnifi ca ve în emisia elec-tromagne că a mamei au fost înregistrate în perioadele de ovula- e, gestație și naștere. Între zigot și organismul mamei se stabilesc

legături informaționale, înaintea nidației; ele se accentuează după nidație și sunt prezente în afara oricăror mijloace de comunicare umorală sau nervoasă. As el, puncția sinusului Trolard la șoarece, pentru a putea recolta sânge care părăsește hipofi za, a demonstrat apariția hormonilor de sarcină la numai câteva minute după implan-tarea oului în uter.

În ovulul fecundat, masa totală a ADN-ului se dublează, prin adăugarea materialului gene c al spermatozoidului. Se întregește as el funcțional o croma dă, ceea ce cons tuie semnalul pentru procesul de diviziune. În diviziune, prima etapă este polarizarea ce-lulei-ou, cu formarea celor celor doi poli, între care se în nd fusurile de diviziune, pe care vor migra cromozomii. Celula-ou poate fi asi-milată, în acest moment, unui câmp bipolar. Este cea mai pregnantă dovadă materială a existenței câmpurilor intracelulare.

Diviziunea celulară

REGULĂ: ADN-UL ÎNCEPE REPLICAREA DE ÎNDATĂ CE ARE O MASĂ CRITICĂ SUFICIENTĂ PENTRU A GENERA UN CÂMP MORFO-GENETIC, CÂMP CARE ESTE O ARMONICĂ A CÂMPULUI MORFIC

Interferograma embrionară

105


GENERAL, CU CARE VA REZONA ÎN PERMANENȚĂ. Procesul de mul- plicare a ADN-ului nu este linear: rata de creștere este mai mare

la început, scade treptat și se oprește când a nge concentrația op- mă, sufi cientă pentru a iniția o nouă diviziune. Experimental, s-a

confi rmat, prin măsurarea fl uxului fotonic emis că, la începutul du-plicării, fl uxul fotonic este mare și scade aproape la zero în interfază.

După fecundare, zigotul începe imediat diviziunile și, încă de la prima diviziune, iau naștere două celule diferite:

- o celulă stem, care păstrează toate caracterele celulei-ma-mă. Ea va putea înlocui, la nevoie, o eventuală celula fi ică, care ra-tează procesul de integrare în ansamblu. Ea va asigura păstrarea speciei, prin conservarea genomului.

- o celulă fi ică, ale cărei gene se vor ac va sau inhiba în concordanță cu informațiile conținute în genom, dar și cu alte informații vehiculate de câmpurile de interferență. Prin ea se asigu-ră adaptarea la mediu.

REGULĂ: O PARTE DIN CELULELE REZULTATE DIN DIVIZIUNE APARȚIN DEJA-EXISTENTULUI (CA MEMORIE GENETICĂ) ȘI O ALTĂ PARTE SE ÎNCADREAZĂ ÎN EVOLUȚIA UNUI PRESUPUS POSIBIL.

Fiecare diviziune crește numărul celulelor în proporție geo-metrică sau în proporție aritme că, în care recunoaștem legea ar-monicilor universale din trigonul lui Francesco Georgi

1

Celule stem 2 3 celule fi ice 4 6 9

8 12 18 27

ADN-ul fi ecărei celule va genera un câmp care se va însuma câmpurilor de vecinătate, rezultanta fi ind o creștere a intensității câmpului, pe măsura sporirii numărului de celule blas ce. Creșterea nu este liniară, ci exponențială.

Ce fel de vibrație generează ADN-ul?

Pentru răspuns, este u lă o analogie: să presupunem că am construit un instrument de coarde imens, care poate emite 50 de octave, cu lungimi de undă cuprinse între 0.000000001 mm și

106

0.000005 mm și cu frecvențe variabile. La un capăt s-ar situa undele herziene, urmate de un interval neexplorat, apoi razele infraroșii, spectrul vizibil, razele ultraviolet, urmate de un alt segment neex-plorat. La celălalt capăt, se afl ă razele X. Adăugam la această scală și caracteris cile de frecvență care, numai în spectrul luminos, pot a nge 500 trilioane cicli/sec. Tot mai multe voci din literatură su-gerează că biocâmpurile emise de ADN-ul nostru s-ar putea situa tocmai în domeniile necaracterizate fi zic, dar și în domenii mai ac-cesibile: nota re a viorii atrage țânțarii, nota sol din octava femini-nă produce dragoste, iar în comerț, sunt uzuale generatoarele de frecvență care alungă insecte sau rozătoare: comunicarea prin unde nu mai este un postulat; ea a devenit aplicabilă în tehnologie.

În primele stadii embrionare se respectă armonia pentago-nală, care generează dispunerea par culelor materiale în celula și a celulelor în spațiu. Pentada, unirea primului număr par cu primul impar, devine simbolul fecundității, euritmia lumii vii, unitatea cea mai completă pentru morfologie și pentru legile de creștere a orga-nismelor vii.

Apa, moleculele polarizate organice și anorganice și celulele nd să formeze grămezi, în mod spontan. Fiecare asemenea grupare

generează un câmp care interferă cu celelalte câmpuri, analog cu modifi carea fi gurii de interferență rezultată din adăugarea succesivă a mai multor magneți.

Pe toată perioada dezvoltării embrionare, s-au pus în eviden-ță câmpuri electrice care ghidează amplasarea celulară și efectele de membrană celulare. Potențiale electrice mici au fost evidenția-te în mpul gastrulației și nerulației (100μA/cm2). Aceste câmpuri au avut un comportament ondulator, generându-se și anulându-se


107


în toată perioada dezvoltării SNC. În 2005, McCaig a detectat de-a lungul întregului perete al tubului neural și un gradient electric pu-ternic (deplasările ionice au fost implicate în controlul diferențierii celulare). La ora actuală, este foarte clar că embrionii vertebratelor au gradiente electrice puternice, mai ales în zonele unde se produc evenimente majore de dezvoltare, legate de mișcările celulare și de diviziune.


La embrionul de 1 mm, toate celulele sunt grupate în 3 foițe embrionare: endoderm, mezoderm și ectoderm. În fi ecare strat, celule sunt mul potente, cu o rată mare de diviziune și cu o mare parte a genelor în ac vitate. Emisia lor fotonică este mare, sugerând o ac vitate electromagne că importantă, materializată prin câm-puri locale de slabă intensitate. Aceste câmpuri interferă cu câmpuri morfi ce de spin și generează fi guri de interferență (interferograme), care sunt matricea câmpurilor morfogene ce.

În ectoderm, pe linia mediană, apar două grupări celulare, ca rezultat al unei rate sporite de diviziune indusă de câmpurile de interferență. Unul dintre ele va deveni extremitatea cefalică a em-brionului, iar celalalt extremitatea caudală. Cele două noduri celula-re generează două câmpuri propagate, care se vor afl a unul față de celălalt ca polii magne ci. La început, tendința de creștere embrio-nară este lineară, cu unități care se adaugă una la capătul celeilalte, amin nd de structura viermilor anelizi. Această dispoziție metame-rică se va păstra și la adult (coaste, nervi spinali).

Concomitent, cei doi poli se îndepărtează unul față de altul și generează un câmp electromagne c simetric, cu doi poli, o axă de simetrie mediană și linii de forță interpolare și radiare (meridiane și paralele). Polul cefalic va deveni dominant și cons tuie zona în care intră vectorul meridianelor câmpului, iar polul opus devine locul prin care liniile de forță părăsesc câmpul.

Celulele care se afl ă pe linia mediană vor avea cea mai mică rată de diviziune, deoarece valoarea câmpului este mică (teore c zero), deoarece jumătățile simetrice se anulează reciproc.

Pe laturile acestei zone, liniile de forță meridiane generează

108

energia necesară și cons tuie matricea pe care se vor așeza celule-le primordiale, rezultate din diviziunile succesive. Din aceste celu-le, vor lua naștere, pe rând, crestele neurale și ganglionare, așezate de o parte și de alta a liniei mediane, care apare acum ca un șant (șantul neural central). Această structură este primul substrat morfofuncțional de autocontrol embrionar, din care vor lua naștere sistemul nervos și sistemul endocrin.

Șantul neural se va închide progresiv, cranio-caudal și va da naștere tubului neural, care circumscrie canalul neural. Acesta va deveni noua axă de simetrie a embrionului. Extremitatea cefalică a tubului se dezvoltă dominant și generează mai întâi o veziculă, apoi trei și, în fi nal, cinci, respectând numărul măsură din șirul fi bonacci-an (1,2, 3,5,…).

Primele trei vezicule sunt situate și vor rămâne până la sfârșit, pe axa longitudinală. Ul ma veziculă se divide în plan perpendicular și va da naștere la două vezicule, dreaptă și stangă, care formează cu primele trei un aranjament spațial în T. Ul mele două vezicule vor avea o mare rată de creștere, generând tot mai multe celule, care vor deveni neuroni. Implicit, aceș a vor genera câmpuri morfogene- ce, care vor controla apariția și dezvoltarea mugurilor faciali.

Dezvoltarea masivului facial este concomitentă cu procesul de creștere laterală a celulelor din jurul tubului neural și cu proce-


109


sul de curbare embrionară, care se soldează cu formarea arcurilor branhiale, tubului intes nal primi v, extremității cefalice și muguri-lor membrelor.

Toate aceste evenimente schimbă esențial numărul câmpuri-lor care interferă, intensitatea acestora și dispoziția spațială a zone-lor de interferență.

Cele două vezicule telencefalice vor genera fi ecare câte un câmp propriu, cu un pol anterior și altul posterior, dictate atât de masa emisferei, cât și de curbura cefalică. Aceste două câmpuri se anulează reciproc pe o axă mediană antero-posterioară. În această zonă de minim, nu se vor stabili neuroni și va lua naștere fi sura inte-remisferică, iar în interior apar ventriculii cerebrali I și II.

Câmpul polului frontal al ambelor emisfere va determina, la zona de intersecție cu cel opus, un vortex frontal, iar la polul oc-cipital, un vortex occipital. Aceste vortexuri vor da câmpuri de interferență directoare pentru dispunerea axonilor în corpul calos și a altor formațiuni interemisferice.

Câmpurile ovoidale ale celor două emisfere generează planuri de forțe, dispuse după meridiane antero-posterioare și circulare, perpendiculare pe planul precedent. Acestea din urmă au tendința de a se grupa ecuatorial, devenind mai intense în zona centrala și devin comune ambelor emisfere. Aceste zone dense cons tuie ca-roiajul energe c din care se vor dezvolta nucleii bazali și câmpurile generate de ei.

Trunchiul cerebral, rezultanta celor trei vezicule distale, își pastrează, pentru început, câmpul în regiunea mediană, ca o con- nuare a părții distale a tubului neural, aceea care va da naștere

măduvei spinării.

Interferența acestui câmp cu cele două câmpuri emisferice creează o “zonă de ruptură” a câmpurilor, cu modifi carea dispoziției lor, prin combinație simplă vectorială. Apare un plan de intersecție, rezultat al combinării vectorilor, cu o înclinare de aproxima v 45 grade între vezicula mezencefalică și cea metencefalică. Acest plan va schimba direcția vectorului, care devine perpendicular pe axa trunchiului. În acest plan, vor evolua neuronii din care se vor dezvol-

110

ta puntea și cerebelul.

Apariția punții și cerebelului creează progresiv un nou câmp, care hibridizează cu câmpul emisferelor, generând o zonă de interferență comună cerebro-cerebeloasă, într-un mod iden c cu hibridizarea orbitalilor electronilor puși în comun. Această zonă co-mună, de forma cifrei 8, aparține ambelor câmpuri, în care se vor dispune axonii neuronilor din pedunculul cerebelos superior, cons -tuind prima cale ascendentă încrucișată. Din aceleași rațiuni, fasci-culele descendente rubro-spinale se vor încrucișa și ele.

Un alt plan de hibridizare ia naștere la limita dintre vezicula mielencefalică (viitorul bulb) și viitoarea măduvă spinală. Liniile de forță directoare ale acestuia vor dirija așezarea axonilor ascendenți și descendenți, în așa fel încât să formeze decusația motorie și decusația senzi vă bulbară.

Interferența câmpurilor dă naștere la noduri și ventre prezen-te în fi ecare metamer, apărând zone de maxim și minim energe c, care cons tuie pare în care se dispun neuronii locali și stau la baza direcționării prelungirilor lor axonice în căi directe și încrucișate.

Când fătul a nge gradul maxim de integrare a tuturor inter-ferogramelor părților componente, cu interferograma biocâmpului generator, fără a mai avea nevoie de interferograma maternă, se va produce nașterea. Momentul expulziei este rezultatul intercomuni-cării câmpurilor feto-materne.

Dezvoltarea post-natala

Prin naștere, fătul schimbă mediul în care s-a dezvoltat cu un mediu ambiant diferit (radiaţii, curenţi ionizanţi, lumina solară). Funcţiile dobândite intrauterin vor trebui să se adapteze la acest mediu diferit.

Energe c, nou-născutul are un câmp cu doi poli si o axă de simetrie fi xă, care urmează coloana vertebrală. De-o parte si de alta, câmpurile se întrepătrund după meridiane şi paralele dispuse sime-tric, care corespund meridianelor de acupunctură. Câmpul nu este magne c şi poate fi inegal repar zat.

Între fiinţele vii, există un grad de comunicare care nu este


111


conş ent percep bil. Abilitatea de a interfera cu alte câmpuri, cu care este compa bil, confera organismului caracteris cile unui re-ceptor care funcţionează ca antenă pentru alte câmpuri, cosmice sau locale. Ele ar putea fi transmise după modelul undelor purtate şi purtătoare din fi zică.

Realitatea înconjurătoare este percepută prin cele cinci or-gane de simţ, sisteme de transductori performante, cu redundanţă mică, care transformă energii din mediu în oscilaţii electromagne-

ce. Acestea se transmit sub formă codifi cată, de trenuri de unde, prin căile nervoase, spre sistemul nervos central. Centrii cor cali elaborează interferograme noi, care capătă semnifi caţie prin repe -ţie şi se stochează în memorie.

Există forme de energie care rămân în afara percepţiei uma-ne, dar pot fi decodifi cate de alte fi inţe: rep lele detectează radiaţia infrarosie, rechinii câmpuri electromagne ce, liliecii ultrasunetele. Sugerăm ca posibilă recepţia acestor puri de informaţie în sisteme

112

cu redundanţă mare, rămânând la stadiul de senzaţie.


113


CAPITOLUL 11

ALTE ARGUMENTE…

În ultimii douăzeci de ani, s-au conturat din ce în ce mai clar caracteristicile esențiale ale funcționării sistemelor biologice:

1. Organismele vii sunt sisteme termodinamice deschise, cu tendință permanentă de a pierde energie. Pe de altă parte, ierarhi-zarea ciclurilor energe ce este as el coordonată, încât entropia să fi e minimă și randamentul să se apropie de 100%.

2. Într-un asemenea sistem, energia produsă în fi ecare sec-tor aparține unui quantum energe c. În interiorul acestuia, există o comunicare non-locală, în care cea mai mică perturbare este trans-misă și amplifi cată în întregul sistem. Această suprasensibilitate la semnale slabe este considerată de dr. Mae-Wan Ho a fi baza tuturor formelor de medicină energe că.

Argumente experimentale:

- Neurofi ziologii au demonstrat prezența unor câmpuri elec-trice sincrone pentru zone cerebrale afl ate la distanță considerabilă unele de altele;

- Energia produsă într-o celulă este transportată non-disipa- v, de molecule specializate, de la locul de producere la locul de

u lizare. Transportul antrenează toate componentele moleculare celulare (Ho, 1996).

- Celula posedă o rețea microtrabeculară foarte complexă, prin care metaboliții, mesagerii chimici și apa sunt “canalizați” spre sisteme mul enzima ce care funcționeaza cuplat. Această rețea poate fi asimilată unei “structuri solide”, care este infl uențată per-manent de semnale mecanice și electrochimice.

În ceea ce privește controlul și coordonarea sistemului nervos în răspunsul față de diferiți s muli, modelele funcționale tradiționa-le nu pot da explicații coerente. As el, nu pot fi argumentate viteza mare a coordonării ochi-mână, sincronicitatea oscilațiilor cerebrale, reacțiile motorii de apărare și detectarea potențialelor locale cu o

114

jumătate de secundă înainte ca semnalele senzoriale să ajungă la creier.

Ul mii ani au adus dovezi că, în interiorul organismelor vii, dar și între ele există sisteme de comunicare interspecifi ce care nu se adresează organelor de simț sau receptorilor tradiționali. Ele par a fi legate de câmpuri diverse, generate în interiorul și exteriorul or-ganismelor, care stabilesc relații complexe cu toate structurile celu-lare, de la membrană până la ADN-ul nuclear.

Una dintre modalitățile de generare a câmpurilor celulare este emisia de biofotoni, căreia i-a fost conferit un capitol special. Această emisie variază de la câțiva fotoni până la sute de fotoni/cm2/secundă și se în nde de la ultraviolet la infraroșu. Câmpurile biofotonice se caracterizează deci printr-o emisie largă a spectru-lui, ceea ce sugerează surse mul ple (molecule excitate). Energia fotonică este stocată difuz, în interiorul sistemului care o produce. Acest comportament persistă și când sistemul este s mulat cu lumi-nă monocroma că, el reemițând fotoni după o anumită perioadă de mp (luminescență întârziată). Evoluția luminescenței întârziate se

înscrie într-o funcție hiperbolică.

Totalitatea fotonilor coerenți și interconectați, care aparțin în-tregului organism, formează “zgomotul” informațional al sistemului. Peste acesta, se poate suprapune oricând un semnal coerent foto-nic, care interferă cu fotonii cu aceeași lungime de undă din “zgo-mot”, rezultând o amplifi care a semnalului și o diminuare, până la anihilare a “zgomotului”. În acest fel, se produce atât op mizarea raportului semnal-zgomot, cât și păstrarea unei valori minime a en-tropiei în sistem (Popp și colab, 1998). Pentru înțelegere, vom ape-la la o analogie: să considerăm emisia coerentă fotonică cu lungimi de undă cuprinse în întregul spectru vizibil. Aceș fotoni cons tuie “zgomotul”. Dacă peste această emisie, se suprapune un semnal ul-traslab corespunzător culorii verde, acest semnal va intra în rezo-nanță construc vă numai cu fotonii cu lungime de undă similară din “zgomot”, amplifi cându-se intensitatea semnalului și anulându-se toate celelalte lungimi de undă ale “zgomotului” (interferența di-struc vă).

Organismul folosește același model funcțional și pentru regla-

Alte argumente...

115


jul molecular al glandelor endocrine. În fl uidele organismului sunt prezente în permanență can tăți mici din toți hormonii, secretați de celulele paracrine. Acest quantum hormonal poate fi asimilat cu “zgomotul” sistemului. Secreția pancrea că de insulină, de exem-plu, chiar în can tăți mici, se suprapune nivelului bazal din “zgomot” și declanșează efectele metabolice cunoscute, la concentrații mult mai mici decât ar fi necesare în absența “zgomotului”. Efectele se-creției pancrea ce de insulină sunt amplifi cate, în mp ce celelalte secreții hormonale rămân fără consecințe fi ziologice.

Am prezentat, în capitolul de biofotonică, modul în care elec-tronii excitați, instabili, se reîntorc în starea stabilă prin emisia de biofotoni cu o energie egală cu cea care a produs excitarea electro-nilor. Pe de altă parte, majoritatea reacțiilor biochimice se realizează atunci când un foton este “împrumutat” de la câmpul electromag-ne c înconjurător, pentru “excitarea” complexului enzimă-substrat, fi ind apoi înapoiat mediului, pentru a fi disponibil în următoarea re-acție (Cilento, Popp, 1999).

Într-o celulă, se desfășoară, în medie, 100.000 de reacții bio-chimice pe secundă, o reacție durând aprox. 10-9 secunde, interval în care fasciculul electromagne c biofotonic traversează o distan-ță de 10 cm (de 10.000 de ori diametrul unei celule) (Popp, 1999). De fapt, există un câmp electromagne c general, non-local, care interferă cu fasciculele biofotonice, generându-se modele de inter-ferență ale lungimilor de undă care variază între nanometri și metri. Aceste modele de interferență ale undelor coerente sunt modalita-tea de stocare a energiei metabolice, obținută din reacții cu randa-ment maximal. Cu alte cuvinte, există un quantum energe c al or-ganismului, care interferă, pe principiu holografi c, cu manifestările energe ce locale, într-un “tot energe c” coerent. Această stare de coerență asigură, pe de o parte, funcționarea independentă a păr-ților componente ale sistemului, iar pe de altă parte, funcționarea sinergică, prin capacitatea de comunicare instantanee între ele. În acest mod, energia introdusă în sistem, la un moment dat și cu o anumită frecvență, poate fi “cuplată” instantaneu și cu alte benzi de frecvență, specifi ce funcționării componentelor (Lian Sidorov, 2003). Modelele complexe de interferență electromagne că a orga-nismului au fi guri cu atât mai clare, cu cât este mai înaltă coerența

116

fasciculelor biofotonice.

Sursa principală de biofotoni coerenți este molecula de ADN, dovadă fi ind faptul că eritrocitele și trombocitele, elemente anucle-ate, nu emit fotoni. Emisia de biofotoni exercită numeroase roluri biologice, așa cum s-a descris deja în capitolul de Biofotonică:

- Oferă substratul energe c și informațional pentru desfășu-rarea reacțiilor biochimice, ac vând enzimele;

- Induc fenomenele de fototaxie, fotomorfogeneză și fototro-pism;

- Reglează expresia genică și diviziunea celulară. Există dovezi indubitabile despre existența unei corelații între intensitatea emisiei de biofotoni și conformațiile ADN din mpul meiozei (creșterea emi-siei de biofotoni a fost dovedită în mpul germinării semințelor, în perioada diviziunii celulare la ouăle de broască, precum și la toate țesuturile embrionare).

Popp și colab. au demonstrat prezența unei creșteri exponen-țiale a ratei de emisie a biofotonilor în țesuturile tumorale, compa-ra v cu cele sănătoase, la care emisia se înscrie într-o funcție hiper-bolică. Întotdeauna, emisia celulelor canceroase este necoerentă, fapt care a permis avansarea ipotezei că tocmai această pierdere a coerenței, secundară prezenței unor stări excitate ale ADN, induce transformarea malignă. Este cunoscut din biologie faptul că regla-rea diviziunilor celulelor se face în funcție de rata morții acestora, existând, normal, un echilibru strict între cele două procese. Se cu-noaște, de asemenea, că în fi ecare secundă, în corpul uman mor 107 celule. Ținând cont că diametrul unei celule este de aprox. 10-3 cm, unui fascicul biofotonic cu lungimi de undă între infraroșu și ultravi-olet, îi trebuie aprox. 10-12 secunde pentru a traversa această distan-ță. Pe de altă parte, mesajul este transmis întregului corp, distanța devenind aprox. 1 metru, ceea ce necesită 10-7 secunde, corespun-zând transmiterii informației cu o viteză apropiată undelor radio.

Aceste deducții logice au fost premisa adaugării undelor ra-dio, ca modalitate de comunicare în organsm. Confi rmarea a venit ulterior, din celebrul experiment Gariaev, desfășurat la începutul anilor ’90 și care a pus la punct o nouă modalitate teore că și expe-

Alte argumente...

117


rimentală de studiu al codării și expresiei materialului gene c. Mai mult, într-o lucrare de pionierat din 2001, Gariaev și colab. pun sub semnul întrebării modelul triplet al codului gene c, propunând în locul acestuia un model dual materie/undă. Potrivit acestui model, ADN-ul în stare polarizată emite fascicule biofotonice, care “înre-gistrează” non-local informația genică, devenită as el o fi gură de interferență (hologramă) între lumină și undele radio. Această fi gură de interferență creează fundalul necesar pe care este înregistrată toată informația gene că. Dzang Kangeng a demonstrat experimen-tal transmiterea ondulatorie a informației gene ce, inclusiv modi-fi carea aspectelor gene ce ereditare ale unui individ. El a u lizat oglinzi paralele, așezate la mică distanță, care au fost intersectate de un fascicul laser (lumină monocroma că coerentă). Fasciculul laser polarizat a fost divizat în unde coerente și a fost trecut repetat peste ADN (donor op c ac v de biofotoni coerenți). S-au obținut mul ple fi guri de interferență, atât între fasciculele laser și biofotonii emiși de ADN, cât și între fasciculele divizate, provenind din aceeași sursă. Aceasta a fost modalitatea de localizare a câmpului fotonic al ADN și de înregistrare a informației gene ce. Mai mult, Gariaev și echipa sa au efectuat experimente cu spectroscopie PLRW (polariza on-laser-radio-wave), în care au u lizat unde electromagne ce mixte (luminoase și radio), “reparând” ADN-ul unor semințe alterate de explozia de la Cernobîl (1987).

Rezultatele acestor experimente i-au permis lui Gariaev pos-tularea un nou mod de funcționare a genomului uman:

- genomul este un text gene c format din litere, cuvinte, pro-poziții și fraze;

- fi ecare cromozom funcționează ca o antenă de emisie-re-cepție pentru textul gene c. Cromozomul codifi că și decodifi că ho-lografi c textul gene c;

- ca unitate funcțională, cromozomul este un captator de ho-lograme dinamice, formate din radiații ultraslabe de fascicule laser, unde radio sau câmpuri solitonice electro-acus ce. El “citește” și “scrie” informațiile textului genic;

- frecvențele de distribuție a “literelor” din text au caracter fractal. Gruparea nucleo delor prefi gurează holografi c biostructu-

118

rile;

- funcționarea cromozomilor este rezultatul intercondiționării dintre “memoria holografi că” și “non-localitatea” quantum-ului ge-ne c. Non-localitatea este legată direct de abilitatea cromozomilor de a emite fascicule laser (care antrenează deplasarea altor fotoni) și benzi înguste de unde radio, cu polarizarea vectorilor. Această po-larizare conține și vehiculează informația, asigurând comunicarea dintre fotoni și banda îngustă de unde radio, fi ind și canalul principal de informație a ADN-ului.

- ansamblul laser – unde radio generează o polarizare a lungi-milor de undă, care este stocată în memoria biocomputerului cere-bral. Spectrele dinamice sunt exprimate în fi guri fractalice;

- fi gurile fractalice sunt stocate cu ajutorul “oglinzilor laser” , caracterizate ca atractori hao ci cu o dinamică fractală complexă (Miller, 2003). O oglindă laser înregistrează caracteris cile spațio-temporale ale obiectelor, în dinamica lor, prin modifcarea vectorilor de polarizare a undelor laser și radio provenite de la obiecte;

- informațiile intracelulare sunt ci te și codifi cate de gene și transmise non-local, prin radiația cromozomială, spre biocompute-rul central. Integrarea informației se face prin rezonanță și depinde de: lungimea de undă, frecvență și polarizare (unghiul de răsucire a planului de polarizare);

- “memoria”genelor, a centrilor cor cali și a ADN-ului, în to-talitatea lui, este de p holografi c, non-locală, asocia vă și uniform distribuită, rezultată din interferența a cel puțin două radiații elec-tromagne ce. Distribuția este de p fractal.

Importanța extraordinară a experimentului Gariaev constă deci în dovedirea emisiei asociate a luminii și undelor radio, care in-terferă non-local, pe principiul holografi c și creează fi guri de interfe-rență care vor fi u lizate ca plan (câmpuri de calibrare) pentru orga-nizare spațio-temporală a unui sistem biologic. Această informație holografi că este “ci tă” constant și simultan de miliarde de celule, fi ind responsabilă de răspunsul rapid și convergent al unui organism. Modelul propus de Gariaev sugerează și că ac varea oncogenelor este dependentă de procesele holografi ce din genom.

Alte argumente...

119


ADN-ul este deci un proiector holografi c cu anumite caraca-teris ci:

a. Toate moleculele de ADN ale corpului sunt interconectate permanent;

b. ADN-ul din fi ecare celulă controlează atât sinteza, cât și ac- vitatea ARN; între cele două puri de molecule există o comunica-

re permanentă;

c. Toate lanțurile enzima ce, proteinele funcționale și canale-le ionice se afl ă sub controlul ADN si ARN;

d. ADN-ul emite unde electromagne ce și unde radio, care interferă și generează bioholograme. Figurile de interferență ale acestor câmpuri cons tuie matricea energo-informațională pentru toate moleculele din organism, cărora le determină așezarea tem-poro-spațiala în ansamblul corpului material;

e. Proiecțiile bioholografi ce ale diverselor molecule de ADN sunt integrate în SNC, care conferă o coerență pentru toate emisiile locale și le integrează într-o nouă și unică hologramă, care aparține întregului organism;

f. ADN-ul din fi ecare celulă are numai o parte mică din gene ac ve (1%), adică acele gene care asigură funcția celulei. Neuronii sunt singurele celule cu 10% din ADN ac v, sugerând implicarea acestuia în mecanismele de integrare complexă.

Pornind de la acest fapt, A. Miller și I. Miller propun un nou mod de organizare a encefalului:

- Encefalul, în întregime, poate fi asimilat cu o imensă celulă mul nucleată, în care fi ecare neuron ar putea fi un nucleu;

- Structura spațială a encefalului este dată de un schelet spa-țial, format din celule gliale. Acestea au un rol mecanic, dar și mul -ple funcții electrosta ce, electrodinamice și de schimburi materiale, implicate în generarea fl uctuațiilor de câmp electromagne c. În an-samblul lor, pot fi asimilate cu organitele citoplasma ce;

- Atât neuronii, cât și celulele gliale pot avea, mai mult sau mai puțin, un comportament independent;

120

- Encefalul generează câmpuri, ale căror spectre sunt cuprin-se de la domeniul vizibil până la partea inițială a domeniului radio. Aceste câmpuri rezonează cu ADN-ul din fi ecare celulă. ADN-ul, la rândul lui, genereazâ alte fi guri de interferență, după rezonanță, care sunt transmise înapoi, spre encefal. Această comunicare bilate-rală, prin câmpuri de intereferențâ, a fost numitâ bioholografi e și stă la baza inițierii, menținerii și controlului oricărei funcții celulare.

Pentru Sidorov, creierul funcționează prin combinarea codifi -cării informației atât în sistem digital, cât și analog. Aferențele senzo-riale sunt transmise rapid și codifi cate digital, în mp ce codifi carea analogă este dată de fondul potențialelor locale de joasă frecvență. Informația este transformată într-o modulație în frecvență.

În capitolul “Funcțiile apei în sistemele biologice”, a fost pre-zentată proprietatea de ordonare a fotonilor pe care o au cristale-le lichide din clusterii de apă, precum și capacitatea de stocare a energiei prin formarea legăturilor de hidrogen din aceș clusteri. Mai mult, lipidele membranare, proteinele intracelulare și muscu-lare, colagenul și alte macromolecule din țesutul conjunc v și, mai ales, ADN-ul sunt cristale lichide (Ho, 1996). Ele sunt considerate a fi în mezofază (stare intermediară a materiei, între solide și lichide), dovedind un înalt grad de organizare structurală, la fel ca și cristalele din lumea anorganică. Aspectul a fost dovedit experimental în 1993 de Ho și Lawrence, u lizând microscopia în lumină polarizată, tehni-că prin care structurile microscopice au aspect “înghețat”, cristalin. Aspectul se explică prin diferența mare între frecvența de vibrație coerentă a luminii polarizate și frecvența de vibrație coerentă a mo-leculelor celulelor analizate. Coerența de vibrație „se ex nde” de la moleculele intracelulare spre citoplasmă, matricea extracelulară și apoi în întregul organism.

Prin modifi cări conformaționale (tranziții de fază), cristalele lichide ale organismului transmit diferite informații, prin transfor-marea unei forme de energie în alta (de exemplu, modifi cările de presiune, temperatură, lumină sunt transformate în curenți elec-trici: piezoelectrici, piroelectrici și fotoelectrici). Mai mult, trecerea acestor curenți prin cristale le “sensibilizează”, facilitând trecerea ulterioară a acelorași puri de curenți (Sidorov, 2003).

Alte argumente...

121


Dr. Ho atribuie matricei de cristale lichide a organismului pro-prietatea de a transmite instantaneu, în întregul organism, curen-ții de injurie și toate fenomenele de câmp apărute strict localizat. Această matrice funcționează “și ca un mediu holografi c care înre-gistrează fi gurile de interferență rezultate între evenimentele locale și câmpurile generale ale organismului” (Ho, 2002). Organismul, în întregul lui, poate fi considerat o unitate, în care SNC recepționează și retransmite oscilații prin intermediul acestui „tot unitar” cristalin al corpului. Becker numește acest ansamblu quantum holografi c, în care interferă informațiile interne și externe.

Poate cea mai importantă dintre informațiile externe este radiația Schumann, un complex de unde staționare ritmice, între pământ și ionosferă, care se propagă aproape instantaneu (non-lo-calitate). În 1957, Schumann calculează frecvența de rezonanță a ca-vității pământ – ionosferă, în care intervin cel puțin doi oscilatori, cu frecvență de rezonanță iden că (ionosfera și pământul). Rezonanța generează în această cavitate unde cu frecvență extrem de joasă (extreme low frequencies, ELF). Frecvențele curente care circulă în acest câmp izoelectric sunt 7.8, 14, 20, 26, 33, 39 și 45 Hz. La această radiație se mai adaugă câmpul magne c al pământului și alte câm-puri electromagne ce cosmice, care, împreună, formează învelișul electromagne c al pământului.

Pentru Ma Pikanen, fi zician fi nlandez, infl uențele factorilor fi zici de pul radiației Schumann (RS), câmpurilor electrice sau elec-tromagne ce, interplanetare, interstelare sau locale, sunt atât de evidente, încât a simțit nevoia de a iniția un nou capitol în fi zică, ge-ometrodinamica topologică, al cărei obiect de studiu este acțiunea acestor forme energe ce asupra viului. Împreună cu Lian Sidorov, emite încă din 2003, câteva concepte care deschid o nouă perspec- vă în biologie, viul fi ind considerat o formă par culară de vibrație.

ADN-ul uman a evoluat în câmpul electromagne c general al pământului, a păstrat această rezonanță a sistemului solar în dublul său helix și o redă aceluiași sistem, prin unde rezonante generate de SNC. Așa se explică similitudinea dintre frecvențele radiației Schu-mann și radiațiile encefalului, înregistrate prin EEG.

As el, frecvenței de 7.8 Hz din radiația Schumann îi corespund

122

undele α cerebrale, frecvenței de 14 Hz undele β joase, frecvenței de 20 Hz undele β mijlocii, pentru 26 Hz undele β înalte, pentru 33 Hz undele γ joase, iar pentru 39, respec v 45 Hz, undele γ mijlocii și înalte.

Toate fi ințele vii au ca mecanism extrasenzorial de percepție structuri diverse, p radar, al căror substrat este RS. Această frec-vență nespecifi că este absorbită și reradiată de toate obiectele ma-teriale, dând naștere la fi guri de interferență, rezultate din radiația Schumann propriu-zisă și re-radianța specifi că fi ecărui obiect. Aces-te fi guri pot fi modifi cate prin modulări, după modelul transformă-rilor Fourrier, fi ind purtătoare de informație. Structuri specializate din encefal captează aceste pa ern-uri, le decodifi că și le pot trece în planul conș enței. Encefalul emite, la rândul sau, alte frecvențe modulate, spre radiația Schumann, fi ind retransmise spre alte ținte afl ate la distanță. Creierul poate fi , deci, asimilat cu o interfață sen-zorială p radar.

Radiațiile electromagne ce (EM), care conțin undele lumi-noase, radioundele, microundele, câmpul magne c terestru și alte puri de câmpuri, cons tuie împreună “zgomotul” electromagne c

de fond. Pe acest fundal, se realizează toate comunicările intercelu-lare care asigură supraviețuirea organismelor și homeostazia. Nu-cleii cerebrali și circuitele lor sunt conectați la acest câmp dinamic, cunoscut în fi zică drept “topologically quan zed dipolar magne c fi eld” (TCDMF).

Sistemul nervos central (SNC) este privit ca organ de simț care execută ac vități “quantum computa on-like”, într-o sferă elec-tromagne că de anvergura diametrului terestru. În această sferă, SNC transmite unde EM cu frecvențe specifi ce, care poartă aproa-pe instantaneu informații care caracterizează fenomenele de p psi (vindecare la distanță, telekinezie, hipnoză). În această transmisie, undele EM sunt generate simultan atât de emitent, cât și de organis-mul țintă. Transmisia se face fără pierderi.

CONCLUZII

1. Toate sistemele biologice sunt organizate conform informa-țiilor cuprinse în câmpuri electrodinamice. Aceste câmpuri interferă și determină structurile celulare și funcțiile lor. Figurile de interfe-

Alte argumente...

123


rență pot fi modifi cate prin schimbarea frecvenței sau amplitudinii undelor care provin din mediul intern sau din exteriorul organismu-lui.

2. Undele SNC sunt strâns legate de frecvența Schumann. Toate ac vitățile nervoase ale encefalului sunt legate de interrelația dintre cele două frecvențe. Pentru ac vitățile p psi, s-a dovedit că encefalul emite unde cu frecvențe de 7.8 - 8Hz, sincronizate în fază și frecvență cu micropulsațiile radiației Schumann.

3. Radiația Schumann poate fi detectată și decodată direct de structurile cristaline celulare, care se comportă ca niște cristale lichi-de. După trecerea undei prin cristalele lichide, se emite un fascicul EM de mare coerență. Și ADN-ul este un cristal lichid, care este un cod complex, mul dimensional, cu parametri locali (codonii), gene-rali (secvențele spațio-temporale), biochimici (nucleo dele) și ener-ge ci (holograma electromagne că) Toate structurile sunt dinamice și se presupun cu necesitate.

4. Toate funcțiile celulare sunt infl uențate de câmpuri ex-terne. De exemplu, tulburările solare și geomagne ce produc mo-difi cări fi ziologice, cu alterarea bioritmurilor. Starea de sănătate a cosmonauților este dependentă de prezența în navetă a unor ge-neratoare de câmp de 10 Hz, apropiată de frecvența dominantă a radiației Schumann (7.8 Hz). Există zone geopatogene, în care câm-pul geomagne c alterat poate induce halucinații sau crize comițiale generate din lobul temporal. În experimente efectuate într-un câmp geomagne c diminuat, a crescut capacitatea indivizilor de percepție și de transmitere telepa că și telekine că.

Dacă intensitatea câmpului geomagne c crește, se suprimă secreția epifi zară de melatonină și scade capacitatea lobului tempo-ral de a genera convulsii.

5. Sincronizarea undelor cerebrale cu radiația Schumann ge-nerează unde EM coerente, care pot fi transmise la distanță, orga-nismele vii fi ind antene de emisie-recepție p radar.

124

125


CAPITOLUL 12

PRINCIPII ȘI TEHNICI DE MEDICINĂ VIBRAȚIONALĂ

Medicina vibrațională: ș ința veche și nouă, în același mp, sinteză a celor mai efi ciente tehnici străvechi de vindecare, combi-nată cu ul mele descoperiri ș ințifi ce despre natura duală (ener-ge că și materială) a atomilor și moleculelor care ne compun. Spre deosebire de medicina alopată, care înțelege organismul uman ca o mașinărie sofisticată, animată numai de reacții electro-chimice, medicina vibrațională privește organismul ca pe un tot unitar, ca un complex integrat material și energe c, care asigură atât vehiculul pentru conș ința umană, cât și o gazdă temporară pentru manifes-tarea creatoare a spiritului uman.

În termenii medicinei vibraționale, boala nu este cauzată doar de germeni, toxine și agresiuni fi zice, ci și de disfuncționalitatea cronică a matricei emoțional-energe ce și de căile nesănătoase de relaționare cu noi înșine și cu cei din jur. Spre deosebire de medicina clasică, a medicamentelor și chirurgiei, medicina vibrațională u li-zează forme energe ce diferite, de p electro-magne c sau sub la bioenergie, încercând să vindece simultan corpul, mintea și spiritul.

Încă din prima jumătate a secolului XX, Einstein a ajuns la concluzia că materia și energia sunt interconver bile și interschim-babile, fi ind, de fapt, două forme diferite ale aceluiași lucru. Expe-rimentele efectuate pe par cule subatomice au dovedit, în fi nal, că materia este, în esență, o formă de “energie înghețată”, cele două forme de existență, materia și energia, fi ind indisolubil legate. Ele pot fi înțelese ca în analogia deja prezentată dintre diamant, ca for-mă materială și duritatea lui, ca manifestare energe că.

Desigur, organismul uman funcționeaza și ca un model meca-nic newtonian: inima este o pompă, rinichiul este un fi ltru, mușchii și ar culațiile formează sisteme de pârghii. Medicina vibrațională adaugă la acest model mecanic un anumit grad de inteligență în-născută, care ne conferă abilitatea să procesăm diverse puri de informații. Cele mai multe informații pe care le primește un organ sunt sub formă de mesaje chimice, care ajută la reglarea funcțiilor

126

fi ecărui organ în parte, în context cu nevoile corpului, în întregime. Celulele și organele comunică între ele si prin mesaje non-chimice, care au fost detaliate în cursurile precedente (câmpuri electromag-ne ce, torsionale, morfi ce, morfogene ce).

În ul mii ani, s ința a descoperit că celulele vii au structuri membranare și elemente intracitoplasma ce care le conferă posi-bilitatea de funcționare ca circuite integrate delicate, foarte asemă-nătoare cu cele din computere. Ele stau la baza bioelectronicii, o nouă ș ință, care încearcă să explice un p aparte de comunicare electronică intra- și intercelulară. Se avansează ipoteza existenței unor semnale bioelectronice, care controlează diviziunea celulară, independente de semnalele gene ce sau chimice.

1. HOMEOPATIA

Ca principiu de tratament, a fost postulată de medicul german Samuel Hahnemann, pornind de la observația că substanțe diferite, organice și anorganice, introduse în doze mari într-un organism să-nătos, produc simptome asemănătoare cu cele prezente în stările de boală.

Prima suges e a fost furnizată de observația că inges a cojii arborelui de chinină produce un simptom asemănător cu malaria. Administrarea aceleiași substanțe poate vindeca infecția cu Plasmo-dium. De aici, ipoteza potrivit căreia bolile ar putea fi vindecate prin administrarea de substanțe care produc simptome iden ce cu stă-rile de boală. După o muncă asiduă, a alcătuit o listă riguroasă, cu semnele produse de diferite substanțe, administrate în doze mari. Ulterior, a încercat efectele cura ve ale aceleiași substanțe, în doze foarte mici, administrate pacienților care prezentau aceeași simpto-matologie clinică, conform principiului că “similarul poate vindeca similarul”.

Să luăm un exemplu care explică principiul metodei: într-un guturai, apar iritații oculare și nazale, cu secreții apoase. Semne ase-mănătoare sunt produse și de expunerea unui organism sănătos la substanțele vola le din ceapă. Ceapa poate deveni un mijloc de tra-tament pentru catar, fi ind numită remediu primar specifi c.

Din remediul primar, se prepară nctura-mamă concentra-

Principii și tehnici de medicină vibrațională

127


tă, din care se fac diluții apoase succesive 1/10, 1/100, 1/1000, etc. După fi ecare diluție, sunt necesare sucusiuni viguroase, prin care potențialul cura v al diluției crește progresiv, ajungându-se la ur-mătorul paradox: cu cât diluția este mai mare, cu atât remediul este mai ac v în combaterea simptomelor și a bolii.

Remediile primare, în doze mari, au efecte mul ple, cura ve și secundare (toxice). Prin diluții succesive, efectele toxice dispar și se păstrează numai efectul lor cura v. Arta și ș ința medicului ho-meopat constau tocmai în alegerea, din lista de remedii primare, a aceluia care se suprapune cât mai exact simptomatologiei pacien-tului. Inițial, homeopa a folosea un singur remediu pentru tratarea unei boli. În prezent, se folosesc combinații de remedii.

Care este mecanismul de acțiune a remediului homeopat?

Alopa a folosește medicamente care se fi xează pe receptori celulari și induc ac varea sau blocarea lor, prin care controlează funcțiile celulare. Răspunsul la un asemenea medicament este line-ar. De aici, rezultă obliga vitatea stabilirii unei doze op me, care să aibă un efect cura v maxim și efecte secundare toxice minime. Do-zele prea mici nu au efi ciență, iar dozele mari sunt toxice.

Homeopa a acționează în doze infi nitezimale și nu folosește aceleași căi receptoriale de ac vare celulară. Remediile ac vează sau inac vează sistemele de control energe c celular, care se adre-sează întregului corp, printr-un mecanism de rezonanță între câm-pul remediului și câmpul celulei bolnave. În urma acestei rezonanțe, se reface matricea energe că celulară normală, așa cum am detaliat în cursurile precedente (rezonanța construc vă).

Remediile homeopate devin as el ordonatori de câmp, care transferă energia lor vibrațională mai întâi ncturii-mamă și apoi apei, în procesele de sucusiune și potențializare.

Considerând starea de boală o deviație de la standardul uni-versal de vibrație, caracteris c celulelor sănătoase, remediul home-opa c rezonează cu câmpurile energe ce celulare și le readuc în limitele matricei vibraționale, caracteris ce stării de sănătate.

Se impune acceptarea unei modalități de comunicare inter- și intracelulară, prin câmpuri de vibrație, care pot rezona cu

128

vibrațiile remediilor homeopate. Acest p de comunicare cu ma-trice specifi ce materiei vii are caracter universal, este rapid și se presupune că precede, în ontogeneză, reglarea prin codurile fi zice (receptoriale), reprezentate de hormoni și neurotransmițători.

Argumente experimentale:

1. Expunerea unei fracturi la un câmp electromagne c, cu o frecvență strict specifi că, accelerează spectaculos vindecarea fractu-rii, prin s mularea osteoblastelor și mineralizarea matricei organice. Frecvențele inadecvate duc la fenomene antagoniste, cu distrugerea osului și imposibilitatea vindecării fracturii.

Concluzie: unele unde electromagne ce cons tuie coduri de reglare a ac vității celulare. Ele acționează pe alte căi decât cele mediate receptorial, dar au aceleași efecte cu mesajele chimice sau cu semnalele hormonale. Între diversele puri de comunicare există un sinergism funcțional.

2. Tagametul blochează chimic receptorii histaminici și impie-dică secreția excesivă de acid clorhidric în stomac. Asemenea recep-tori au și bazofi lele. În vitro, bazofi lele izolate de la persoane alergice nu se mai degranulează la contactul cu an genul specifi c, dacă au fost tratate în prealabil cu Tagamet. Degranularea bazofi lelor ne-tratate se produce cu aceeași intensitate, in vitro și la contactul cu diluții homeopa ce înalte de an gen.

3. Pe culturi de bazofi le, provenite de la persoane alergi-ce, s-au adăugat diluții foarte înalte de Tagamet. Chiar la aceste concentrații infi nitezimale, se produce blocarea receptorilor mem-branari ai bazofi lelor, cu stoparea eliberării histaminei.

Concluzie: există o memorie a câmpurilor remediilor ho-meopate, care se păstrează și la diluțiile foarte înalte. Diluțiile foarte înalte acționează asupra celulelor energo-informațional (prin câmpuri), fi ind sinergice în acțiune cu s mularea receptorilor.

2. ACUPUNCTURA

Poate nici unul dintre miracolele culturii chineze nu a fost mai controversat decât această metodă de tratament, a cărei prac că are o vechime ce depășește 5000 de ani. Puțin cunoscută și deloc


129


prac cată în Europa și America înainte de 1800, metoda a stârnit controverse și respingeri din partea medicinii ves ce, cu o os lita-te pe care nu au mai cunoscut-o alte proceduri. Chiar și în prezent, când este o prac că obișnuită în mai toate țările lumii, ea rămâne, în esență, un mister din multe puncte de vedere, generând mai multe întrebări fără răspuns decât explicații coerente, admisibile de către ș ința occidentală.

Ș m că există puncte de acupunctură, meridiane energe ce sau căi preferențiale de transmitere, care leagă organe diferite, situ-ate la distanță și, aparent, fără nici o legătură unul cu altul. Ș m că inserția acelor în zonele specifi ce vindecă, ameliorează dureri, an-esteziază, modifi că stări psihice, înlătură psihoze și fobii, tonifi că și cresc puterea de adaptare a organismului.

CUM SE PRODUC TOATE ACESTE EFECTE?

CUM AU FOST DESCOPERITE ȘI TOPOGRAFIATE CU ATÂTA ACURATEȚE MINUSCULELE ZONE TEGUMENTARE, CAPABILE SĂ IN-DUCĂ VINDECARE PRIN SIMPLA INSERȚIE A UNUI AC ?

CINE ȘI CU CE MIJLOACE TEHNICE A FĂCUT ACESTE OBSERVA-ȚII, LE-A PERFECȚIONAT ȘI LE-A IMPUS, PÂNĂ CÂND AU AJUNS PRAC-TICI UZUALE, CU LARGĂ RĂSPÂNDIRE?

CE SUBSTRAT CULTURAL PROFUND A GENERAT ASEMENEA CONCEPTE FILOZOFICE ȘI PRACTICE ÎN ACEASTĂ PERIOADA TIMPU-RIE DE EVOLUȚIE A OMENIRII?

CE SE ASCUNDE CU ADEVARAT ÎN SPATELE ACELUI MISTERIOS CH’I, CARE PORNEȘTE DIN PUNCTELE DE ACUPUNCTURĂ ȘI HRĂNEȘ-TE CU ENERGIE TOATE ORGANELE?

Aproape toate aceste întrebări au rămas fără răspuns. Cerce-tări occidentale laborioase și minuțioase, desfășurate în ul mii 200 de ani, au dat numai răspunsuri nega ve.

NU, acupunctura nu este un fenomen placebo, întrucât ani-malele, care nu au putere de autosuges e, pot fi sedate, anesteziate și vindecate, ca și oamenii.

130

NU, nu este un mecanism de “gate-control”, prin care se blo-chează transmiterea nervoasă prin căile ascendente ale sensibilității nocicep ve, pentru că efectul analge c nu este singurul aspect tera-peu c spectaculos, pe care îl poate demonstra acupunctura.

NU s mulează doar eliberarea de endorfi ne, serotonină sau alți mediatori în circuitele cor cale, care să producă analgezie. Prin acupunctură, pot fi vindecate, deopotriva, boli cronice infecțioase sau parazitare, ca malaria.

Ce ș m cu cer tudine?

Că există puncte de acupunctură, aceleași cu cele localizate cu precizie pe hărțile vechilor acupuncturiș chinezi.

Că asemenea puncte se mai afl ă pe zone care reproduc un homunculus în regiunile auriculară, palmară și plantară.

Că în toate aceste puncte există o scădere marcată a rezistenței electrice tegumentare, dovedită indubitabil prin tehnologii moder-ne.

Că s mularea acestor puncte cu ace tradiționale dă naștere la curenți slabi de leziune, cu efect de recrutare a celulelor vecine în procesul de reparare sulară, dar nu aceasta este modalitatea prin care acționează acupunctura. Experiențe repetate cu lasere non-tra-uma ce, de joasă putere, focalizate pe punctele de acupunctură au indus același efect cura v ca și aplicarea tradițională a acelor.

Ș m că există canale de legatură între diferitele puncte afl ate pe același meridian clasic, asa cum a demonstrat dr. Claude Daras, prin injectarea cu technețiu marcat în punctele de acupunctură. Semnifi ca v este faptul că injectarea technețiului în afara puncte-lor caracteris ce produce o difuziune circulară, nespecifi că. Aceste puncte și meridianele pe care sunt așezate funcționează corelat, s -mulări ale unui punct fi ind urmate de schimbări decelabile în trans-miterea inefabilului CH’I pe tot traiectul meridianului.

Dr. Zang-Hee-Cho, u lizând un MRI funcțional, a dovedit că s mularea unui meridian produce modifi cări în ac vitatea unor zone cor cale strict specifi ce, corespunzătoare topografi ei intuite de chinezi, legată de același meridian.


131


Exemplu: meridianul vezicii urinare începe pe fața externă a piciorului, urcă pe fața laterală și apoi pe cea posterioară a mem-brului inferior, are un traiect ascendent, pe toată lungimea coloanei, înconjură postero-anterior scalpul și se termină în regiunea ochiului ipsilateral. S mularea părții inferioare a piciorului prin acupunctu-ră ac vează zona cor calăa ochiului. Ac varea nu se mai produce, dacă sunt s mulate alte zone situate, în afara meridianelor.

Dr Ralph Alan Dale a iden fi cat 18 zone diferite care sunt re-prezentări holografi ce ale întregului organism, care pot fi u lizate pentru microacupunctură.

IPOTEZE

1. Între diversele organe ale corpului există căi energe ce de comunicare, încă neprecizate, ca morfologie și funcție. Aceste căi nu conduc electricitate, hormoni sau substanțe chimice. Ar putea fi însă trasee speciale de condensare a liniilor de forță a biocâmpu-rilor, materializate în chakre. Fluxul energe c circulant ar putea fi misteriosul CHI.

2. Există un dimorfi sm funcțional al punctelor de acupunc-tură, unele fi ind s mulatoare, iar altele inhibitorii. Ele acționează ca stații de releu energe c, în lungul unui meridian, integrând funcțiile organelor cu energia chakrelor. Echilibrul dintre ele caracterizează

132

starea de sănătate a organelor afi liate aceluiași meridian. Pertur-barea energe că într-un organ produce disfuncționalitatea întregu-lui meridian. Arta acupuncturistului este abilitatea de iden fi care a punctelor de ac vare și inhibiție, de s mulare judicioasă a lor, până la echilibrarea energe că a meridianului.

3. Indiferent de modul de s mulare a punctelor, mecanic, cu ace, electric, cu laser sau electronic, efectul produs este similar, fi ind variabilă numai intensitatea răspunsului clinic al pacientului.

4. Integrate în teoria biocâmpurilor, informațiile empirice și cele moderne despre acupunctură sugerează existența unor genera-tori de câmp proprii organismului, posibil localizați în chakre, a unor relee de amplifi care (posibil punctele de acupunctură), a ordonato-rilor de câmp (hormoni, cristale lichide, ADN), a unor rezonatori și decodifi catori de informație (centrii cor cali). Interferența câmpuri-lor generate de toate aceste componente, dar și interferența lor cu alte câmpuri (câmpuri electromagne ce, de torsiune, morfi ce, etc) generează fi guri de interferență, modulabile prin acupunctură.

5. Fiecărui meridian îi corespunde o fi gură de interferență ca-racteris că (interferogramă), iar decodorul central cor cal rezonea-ză cu aceasta. Acupunctura sugerează că organele cuplate pe același meridian au o interferogramă comună.


133


Concluzie: Există mai multe modalități de schimb informațional cu mediul, pe care abia începem să le descoperim, mult mai multe decât prin intermediul celor cinci simțuri, pe care le acceptăm clasic.

3. ANALIZA TELEMETRICĂ NON-LINEARĂ (NLS) METATRON

Aparatul Metatron, creație a academicianului Svyatoslav Pa-vlovich Nesterov, de la Ins tutul de Psihofi zică Aplicată din Omsk, interceptează unele caracteris ci ale biocâmpurilor, cum ar fi cele electro-magne ce. Apoi, informația recepționată este comparată cu datele stocate în memorie și sugerează similitudini cu câmpuri mo-difi cate în anumite stări de boală. De fapt, echipamentul realizează analiza spectrală a câmpului magne c al oricărei structuri biologice.

Principiul fundamental în dezvoltarea echipamentului: or-ganismul uman are un par electromagne c energe c și unul informațional (torsional) asociat, care sunt capabile să interfere cu s muli electromagne ci externi.

Un țesut sau o celulă emite frecvențe caracteris ce individului testat. Ulterior, sistemul stabilește gradul de asemănare spectrală cu un țesut/celulă standard, sănătos sau modifi cat patologic specifi c.

Echipamentul Metatron are și capacitatea de a genera câm-puri corectoare, care acționează ca pa ern-uri asemănătoare cu cele ancestrale, incluse în codul gene c al individului. Aceste câmpuri co-rectoare pot acționa: asupra centrilor nervoși superiori și glandelor endocrine, asupra rezonatorilor, asupra celulelor, țesuturilor și orga-nelor. As el, “tratamentul” aplicat poate corecta comportamentul electromagne c al țesutului tratat, deci poate readuce reacțiile bio-chimice la un nivel corespunzător unui țesut normal.

134

O altă oportunitate oferită de analiza non-lineară prin Meta-tron este testarea efi cienței medicamentelor, precum și prepararea unor remedii. De fapt, sistemul caută sau prepară remediul cu carac-teris cile spectrale cele mai apropiate de procesul patologic.

As el, în imaginile anatomice de mai sus, fi ecare punct colorat reprezintă parametri de undă măsurați pe fi ecare segment anatomic subsidiar. Ei sunt apoi comparați cu diverse standarde normale și pa-tologice, pe care echipamentul le posedă. Rezultatul este furnizarea unor informații exacte despre nivelul de entropie al fragmentului -sular sau celulei inves gate. Prin echipamentul Metatron, pot fi deci evidențiate atât procesele patologice, ca rezultat al modifi carilor ho-meostaziei, cât și tenta vele de reglare ale organismului.

Această reglare presupune o componentă nervoasă (rapidă și hipermetrică), o componentă endocrină (lentă și precisă), precum și răspunsuri imune, înnăscute sau dobândite, adecvate. Atât boala, cât și mecanismele de reglare se bazează pe comunicarea intercelu-lară, realizată la nivel biochimic, și vibrațional (prin rezonanță).

1. Mecanismele de reglare nervoasă a perturbărilor homeos-taziei pot fi declanșate și s mulate de NLS, fi e prin s mularea direc-tă a SNC, în zonele sugerate de anamneză, fi e prin s mulare cardio-vasculară, respiratorie, renală, etc. Rezultatele sunt imediate și cu potențial de amplifi care în mp, locale și generale.

Exemple: s mularea recuperării post AVC, tratarea leziunilor coloanei vertebrale cu stress medular, tratarea cu deosebit succes a leziunilor demielinizante în stadiile inițiale ale sclerozei mul ple, recuperarea după secționarea nervilor periferici, tratarea nevro-zelor și a depresiilor, îmbunătățirea comportamentului în au sm, susținerea organelor vitale, posibilitatea de intervenție în perturbă-rile ADN.

2. Reglarea endocrină poate fi s mulată și amplifi cată în ur-mătoarele patologii: diabet zaharat de p I și II, roidite autoimu-ne, ovarul polichis c, adenoame hipofi zare și de cor cosuprarenală, insufi ciențe endocrine mul ple.

3. S mularea sau inhibarea, după caz, a răspunsurilor imu-ne înnăscute (reacții infl amatorii diseminate sau localizate) și/sau


135


adapta ve (imunitate/autoimunitate umorală sau celulară).

4. Depistarea agenților e ologici (virusuri, bacterii, paraziți, toxine) principali și de însoțire în mul ple patologii.

5. Depistarea perturbărilor metabolice și tratarea lor

6. Depistarea leziunilor precanceroase și maligne

7. Posibilitatea de evidențiere și tratare a perturbărilor la nivel de celulă și molecule.

8. Recomandarea de remedii alopate, homeopate, fi toterape-u ce sau nutriție strict acordate spectral cu patologia pacientului

9. Depistarea alergenilor

10. Posibilitatea de aproximare a numeroase constante bio-chimice umorale

11. Posibilitatea de preparare a unor remedii “informa zate”

Avantajele terapiei prin Metatron: deoarece comunicarea în-tre centrii de comandă, sistemul endocrin și țesuturile efectorii este un fenomen de rezonanță, s mularea oricăruia dintre etajele impli-cate induce o reacție “de val”, prin care poate fi corectat întregul.

Aceasta este o perspec vă seducătoare pentru evoluția tera-peu cii, prin non-invazivitate, reacții adverse minime sau absente, costuri reduse.

4. TERAPIA FLORALĂ BACH

Florile reprezintă, pentru unii oameni de ș ință, materializa-rea, “ci rea” informației conținute în anumite câmpuri morfi ce din univers.

Terapia cu remedii fl orale se bazează pe descoperirile medi-cului și fi lozofului englez Edward Bach (1886-1936). Confruntat cu experiențe personale nefericite, dr. Bach, o persoană cu sensibili-tate deosebită, considerat un “senzi v”, trecea, într-o dimineață, prin fața unei grădini cu fl ori. În dreptul uneia dintre fl ori, a simțit o emoție deosebită, care s-a repetat mai multe dimineți la rând. Cum fl oarea era plină de rouă, s-a aplecat să o miroasă și a pus pe limbă o picătură de apă adunată pe petale. Spre surprinderea lui, starea

136

afec vă nega vă în care se afl a a dispărut instantaneu. De aici, s-a conturat ideea că fl orile ar putea avea efecte terapeu ce, mai ales asupra unor dezechilibre psiho-emoționale și/sau spirituale, produ-se în planul energe c, care generează ulterior toate bolile. Aceste dezechilibre dau naștere unor sen mente nega ve: culpabilitate, autodistrugere, dispreț de sine, absența perspec velor, neîncrede-rea în viitor.

După o muncă asiduă de iden fi care și catalogare, a alcătuit o listă cu 38 de fl ori, care s-au dovedit experimental ca având efect terapeu c asupra 38 de stări psihice nega ve. Studiul dr. Bach este cu atât mai important, cu cât aceste stări afec ve nega ve se re-găsesc la toate popoarele globului, deci aparțin conș inței umane colec ve.

Aceste stări cu efect distruc v energe c sunt considerate de anumiți psihologi corespondente sub le ale virusurilor, bacteriilor, paraziților, care, prin blocarea accesului intui v la sinele superior, slăbesc sistemul imunitar.

PREPARAREA

Florile proaspete au fost puse în apă de izvor și recipientele au fost expuse apoi la soarele dimineții, pentru câteva ore. A preparat as el 38 de esențe fl orale, cu proprietăți terapeu ce. Prin încercări clinice, a stabilit afecțiunile corespondente acțiunii fi ecărei esențe. Efecte similare pot fi obținute și prin fi erberea plantei, urmată de fi l-trare, iar soluția obținută se stabilizează cu alcool sau oțet de mere. Un asemenea preparat a fost numit nctura-mamă, ca și la home-opa e. Dr. Bach a constatat și că nu toate fl orile au efecte cura ve.

IPOTEZĂ:

Florile sunt purtătoarele unei informații de p holografi c care poate interfera cu holograma unui anumit organ sau cu centrii de comandă corespunzători cor cali. Radiația ultravioletă din lumina soarelui de dimineață este un fascicul de fotoni simfazici, care impri-mă apei holograma fl orală, o amplifi că și generează un câmp morfi c compa bil cu cel al organismului uman.

Se administrează de 3 ori pe zi câte 4 picături sublingual sau comprese umede aplicate pe anumite zone tegumentare, care co-


137


respund unui anumit organ.

Bach a intuit că boala apare după o distorsiune în câmpul energe c, care afectează psihicul în întregime. Esențele fl orale re-echilibrează stările afec ve, reducând șansa apariției bolii.“ Energia eliberată de esențele fl orale este de natură sub lă, dar nu este de p electromagne c și conține o forță vitală specifi că fi ecărei plante,

dar concentrată mai ales în fl ori. Terapia fl orală alimentează perso-nalitatea cu frecvența-lipsă specifi că”.

Florile emit frecvențe diferite, unele dintre ele sunt de ordin superior și au calități cura ve care depind de frecvența și lungimea de undă a câmpului emis. “Ele întăresc legătura dintre personalita-tea conș entă și calitățile vibratorii ale sufl etului. Pot, de asemenea, să creeze o aliniere între organe și structura energe că complexă a corpului: chakre, meridiane.”.

Recent, s-au descoperit și alte esențe, care provin de pe diferi-te con nente si care acționează într-o manieră similară cu remediile dr. Bach. În paralel, s-au iden fi cat și esențe fl orale care acționeaza nu în câmpul vibrațional, ci pe receptori celulari.

Medicul german Dietmar Kramer aplică remediile Bach pe piele, în diverse afecțiuni dureroase. Pentru iden fi carea locului de plasare a remediului, a u lizat imagini Kirlian, pe care le-a comparat înainte și după aplicarea remediului. S-a obținut as el și aprecierea obiec vă a efectului. El a alcătuit și o hartă de aplicare a celor 38 de remedii pe piele, care include și punctele de acupunctură. A diversi-fi cat modalitatea de u lizare a remediilor, folosind creme, comprese sau băi și a constatat că durerea dispare mai rapid decât la adminis-trarea orala a remediului.

Harta detaliată determină punctul op m de aplicare pentru fi ecare remediu fl oral, deoarece fi ecare remediu poate avea mai multe localizări cu același efect. Zonele pot fi preac vate mecanic, înainte de aplicarea remediului, pentru creșterea efectului analge- c. Remediile nu reduc numai durerea, ci rebalansează și tulburările

psiho-emoționale însoțitoare, terapia fl orală putând fi considerată o metodă de psihoterapie.

Dr. Kramer a aprofundat studiul remediilor, stabilind că unele

138

dintre ele sunt mai efi ciente în afecțiunile cauzate de agenți externi, iar altele în cele generate de cauze interne. Oricare dintre ele exerci-tă efecte regenera ve pe celule și țesuturi.

Exemple de remedii fl orale Bach: verbina, turița mare, plopul tremurător, fagul, corcodușul, mugurii de castan, iarba neagră, ca-prifoi, crăciunica, măslin, muștar, etc.

Indicații terapeu ce: cele 38 de remedii au fost repar zate în 7 grupe terapeu ce.

Grupa 1: pentru stările de frică de orice natură: trandafi rul de stâncă, crețișoara, corcodușul, plopul tremurător, castanul roșu.

Grupa 2: pentru lipsa de încredere în forțele proprii: cerato, porumbar, gențiană, orzul sălba c, carpen, grozama.

Grupa 3: pentru neadaptați și delăsători: clema ta, caprifoi, măces, măslin, castanul alb, muștarul.

Grupa 4: pentru solitari: vioreaua de baltă, iarba neagră, slă-bănog.

Grupa 5: pentru hipersensibili: turița mare, țintaura, nuc, cră-ciunica.

Grupa 6: pentru disperare și depresie: pinul, ulmul, castanul dulce, salcia, steaua din Betleem, mărul păduret.

Grupa 7: pentru cei care manifestă grijă excesivă față de bu-năstarea altora: cicoarea, vița de vie, verbina, fagul.

5. TERAPIA CU MAGNEȚI

În afara câmpurilor discutate în capitolele precedente, în or-ganismul uman iau naștere câmpuri magne ce pure. Acestea au fost înregistrate în jurul creierului și al inimii (magneto-encefalograma, magneto-electrocardiograma).

Câmpul electromagne c al ADN-ului a fost pus în evidență încă din 1930, de George Lakhovski, care a considerat ADN-ul un oscilator electromagne c. Recent, fi zicienii ucrainieni au măsurat acest câmp și i-au determinat frecvența cuprinsă între 52 și 78 GHz.


139


Intensitatea emisiei ADN-ului este 1/1mld dintr-un Wa . Ei au de-monstrat că fi ecare fi ință umană are o frecvență de emisie op mă unică a ADN de 63,57737 GHz.

Câmpul biomagne c al ADN-ului oscilează de 70 miliarde de ori/secundă, cifră surprinzătoare, care corespunde ordinului de frecvență a spectrului magne c solar. De asemenea, în cea mai mare parte a mpului, celulele umane oscilează și rezonează cu semnalul de fond al pământului de 7.8 cicli/secundă și corespunde zonei mij-locii a undelor cerebrale alfa-teta, specifi ce stării de conș ență.

Înregistrarea câmpurilor ADN-ului demonstrează că diviziu-nea celulară este concomitent un fenomen energe c și altul biochi-mic. Se confi rmă as el ipoteza lui Gurwitch din 1923, potrivit căreia radiația mitogenică este o emisie în domeniul ultraviolet, combinată cu un câmp biomagne c de înaltă frecvență și cons tuie substratul conceptului de câmp morfogene c.

Toate câmpurile enumerate: morfogene ce, electromagne -ce, de torsiune, magne ce sunt asemănătoare, dar nu iden ce.

Suma câmpurilor biologice combinate vectorial, după mode-lul sugerat de interferogramă, cons tuie substratul sistemului ener-ge c mul dimensional al omului, care stă la baza conceptelor de aură, corp energe c, corp spiritual, chakre, intuite teore c și folosite cu succes, de multe ori, în prac ca medicală. Câmpurile vibraționale care dau naștere interferogramelor sunt non-fi zice (eminamente energe ce), în mp ce biocâmpurile celulare pot fi legate de par cu-le materiale (ioni, electroni, molecule polarizate). Ambele puri de câmpuri contribuie la generarea ac vității nervoase superioare și la supraviețuirea, creșterea și diviziunea celulară. Ele pot fi infl uențate de alte energii sub le, care, aplicate corect, au proprietăți vindecă-toare.

Dr. William Tiller introduce termenul de entropie nega vă, care caracterizează energiile sub le (entropia este gradul de ordi-ne dintr-un sistem termodinamic deschis). Într-un sistem obișnuit, entropia nde să crească. Entropia nega vă a energiilor sub le este abilitatea acestora de a crește gradul de ordine și de stabilitate a sistemului.

140

Exemplu: o moleculă de tripsină, al carei situs ac v a fost al-terat prin ultraviolete, își pierde funcțiile enzima ce. Supusă unui câmp negentropic (energia emisă de mâinile unui vindecător), trip-sina își reia funcțiile enzima ce. Este posibil ca, în acest mod, inter-ferograma moleculei de tripsină să fi e refăcută de informația purta-tă și memorată de câmpurile sub le dintr-un pa ern ancestral.

Analog, interferograma obținută prin compunerea unui bio-câmp afectat cu un câmp indus de un magnet cu o anumită putere, poate determina corecția biocâmpului patologic.

Experimente efectuate de Davis și Rowls au demonstrat că jumătatea dreaptă a corpului este electropozi vă, iar cea stângă electronega vă, la fel ca și partea ventrală (pozi vă) și cea dorsală (nega vă). Această polaritate corporală poate fi alterată de câmpuri electromagne ce externe, câmpuri geopatogene, iar redresarea se poate realiza prin aplicarea unor magneți puternici între cele două tălpi, care determină linii de forță cu efecte ordonatoare de câmp.

De asemenea, terapia cu magneți are efecte an algice, de reechilibrare cardiovasculară, de descreștere a acidității sulare, de creștere a nivelului endorfi nelor, de remineralizare osoasă, de indu-cere a somnului profund.

TIPURI DE CÂMPURI MAGNETICE ȘI EFECTELE LOR ENERGE-TICE

1. Feromagne smul: câmpul asociat magneților permanenți, evidențiabil prin dispoziția piliturii de fi er. Efect: poate vindeca anu-mite perturbări prin dispoziția polului N sau S, în funcție de situație, pe locurile afectate.

2. Electromagne smul: câmpul magne c produs de vibrația electronilor care generează curentul electric. Efecte: nega ve sau pozi ve, dependente de frecvență. Poate modifi ca bioritmurile cre-ierului și inimii.

3. Biomagne smul: câmpuri magne ce slabe, rezultate din mișcarea ionilor sau moleculelor încărcate electric, în interiorul ce-lulelor. Efecte: ADNul uman oscilează în GHz, având un efect bio-magne c. Modifi cări în câmpul magne c al creierului și inimii pot fi folosite pentru diagnos cul unor afecțiuni.

141


4. Magne smul animal: curenți magne ci foarte slabi, legați de câmpurile de torsiune (prana, ch’i). Efecte: este acea formă de energie care deosebește materia vie de cea organică.

5. Magne smul sub l: manifestarea locală a câmpurilor de torsiune în organismele vii, deosebită de câmpurile magne ce prin faptul că polii de același sens se atrag. Efecte: purtător de informație.

6. Paramagne smul: proprietatea unor corpuri de a se mag-ne za slab și temporar, prin introducerea lor într-un câmp magne c. Efecte: poate crește efectul câmpului geomagne c asupra dezvoltă-rii plantelor.

7. Diamagne smul: proprietatea unui corp de a avea o mag-ne zare de sens contrar intensității câmpului magne c care i se apli-că. Efecte biologice necunoscute.

8. Geomagne smul: câmpul magne c generat de pământ. Oscilează cu frecvența Schumann (7.8 Hz/sec).

Descoperirile ș ințifi ce din ul ma decadă a secolului XX au demonstrat că centrul pământului este un uriaș cristal de fi er, puțin mai mic, dar mai dens decât Luna. Acest cristal de fi er este un mag-net gigant care se rotește spre est mai repede decât pământul în ansamblu. Cercetările seismologilor au dovedit că mișcarea miezului de fi er este de 100.000 ori mai rapidă decât mișcările plăcilor tecto-nice. Ea înconjoară pământul la fi ecare 400 de ani.

S-a demonstrat, de asemenea, că mișcările tectonice ale pă-mantului sunt orientate mai mult pe direcția nord-sud, decât pe direcția est-vest, ceea ce a ridicat ipoteza potrivit căreia cristalul de fi er este anizotrop, cu o dispoziție a atomilor în rețea asemănătoare unei secțiuni printr-un trunchi de copac.

Efectele câmpului geomagne c sunt resimțite de toate for-mele de viață, care sunt dependente de energia geomagne că, pen-tru păstrarea stării lor de sănătate. Clădirile de oțel și beton, care atenuează această energie, induc sindromul defi cienței câmpului magne c. Abateri de la frecvența standard se asociază cu apariția zonelor geopatogene, care induc stări de stress sau boală.

9. Magne smul solar: câmpurile generate de ac vitatea sola-

142

ră (magne c și de torsiune), situate în zona frecvenței GHz. Efecte: interferă cu câmpul geomagne c și este indispensabil oricărei forme de viață.

ANALOGIE “SURPRINZĂTOARE”:

AND-ul ESTE ACORDAT FRECVENȚEI DE VIBRAȚIE SOLARĂ DE ORDINUL GHZ, LA FEL CA ȘI OSCILAȚIILE MIEZULUI CRISTALIN AL PĂ-MÂNTULUI.

CELULA, ÎN ANSAMBLU, ESTE ACORDATĂ LA FRECVENȚA DE OSCILAȚIE A PĂMÂNTULUI (7.8 HZ/SEC)

10. Magne smul cosmic: energie sub lă, emanată de gala-xii. Efecte: interferă cu celelalte forme de energie, pe care le poate infl uența.

RESTRICȚII ÎN UTILIZAREA MAGNETOTERAPIEI

1. Trebuie evitată folosirea magneților puternici (peste 1000 Gauss) pe cap, abdomenul femeilor gravide sau pe toracele persoa-nelor cu pace-makers cardiaci.

2. Nu se folosesc magneți pe o perioadă mai lungă de 24 de ore. Expunerea con nuă la câmpuri magne ce puternice perturbă biocâmpurile și ritmurile biologice. Expunerea op mă este până la 8-10 ore.

3. Nu se aplică magneți după masă.

4. Atenție la plasarea polului S pe craniu sau pe zonele infl a-matorii. Se pot declanșa crize comițiale.

5. U lizarea magneților în durerile recurente abdominale este contraindicată, deoarece pot fi mascate boli grave.


143


CAPITOLUL 13

FITOTERAPIE

Biolog Gabriela Vlăsceanu

Terapiile cu energii sub le, de multe ori nefi ind înțelese ca mecanism de acțiune, sunt considerate “ezoterice”. Totuși, multe din aceste metode cura ve se prac că de mii de ani în toate cul-turile lumii, fi ind folosite în cadrul ritualurilor religioase și pentru vindecarea bolilor. Un concept de bază comun îl cons tuie acela că “fl orile, culorile, sunetele și parfumurile sunt forme de energie”. Ele transmit infl uențe pozi ve oamenilor, le pot induce liniște interioa-ră, echilibru sufl etesc și armonie. Având la bază experiența genera-țiilor anterioare, în secolul XX au luat naștere noi forme de terapie, care combină cunoș nțele ș ințifi ce actuale cu tezaurul de experi-ențe tradiționale.

Nu doar în ezoterism se ș a că omul și tot ceea ce îl înconjoa-ră cons tuie mai mult decât partea vizibilă. Einstein încearcă o de-scriere a nivelului sub l as el: “ Ceea ce se oferă simțurilor noastre drept materie este în realitate o înaltă concentrație de energii pe cel mai mic spațiu”. Mai târziu această idee a fost exprimată de Max Planck: „ Într-adevăr, materia nu există, de fapt totul este cons tuit din radiație”.

Dacă omul este format ,,numai” din energie, atunci corpul, spiritul și sufl etul nu mai pot fi privite si tratate separat, ci ca unul asociat celuilalt și interdependente între ele. Terapiile sub le îl tra-tează pe om ca pe o fi ință energe că, al cărui corp fi zic nu este alt-ceva decât cea mai densă formă de energie. As el, bolile și simpto-mele psihice se anunță la nivel energe c cu mult înainte de a ajunge la o manifestare fi zică. Boala nu mai reprezintă inamicul, ci este ex-presia unui dezechilibru.

Formele tradiționale ale terapiei sub le, prac cate în culturi-le vechi, exercită prin câmpul energe c o infl uență asupra corpului. Ideea fundamentală comună tuturor este evidentă: dacă centrele energe ce ale corpului sunt dezechilibrate, atunci se pot produce blocaje și acestea, la rândul lor, conduc la apariția bolilor. Nu con-

144

tează dacă dezechilibrul a fost declanșat de fenomene psihice sau fi -zice. De asemenea, îmbolnăvirile se pot manifesta atât pe plan fi zic, cât și psihic. Vindecarea se realizează prin localizarea dezechilibru-lui și prin completarea potențialului energe c pierdut. Acest lucru se efectuează prin agenți intermediari bogați în energie, cum sunt vibrațiile culorilor, texturilor, ale sunetelor și parfumurilor sau prin accesarea și trimiterea energiilor. Nu întâmplător aceste terapii sunt deseori combinate, pentru a se amplifi ca reciproc. [1]

Într-un mod ar fi cial, se consideră că terapiile naturale sunt de categorie secundară, în comparație cu medicația tradițională. Medicul care raționează as el ignoră conceptele terapeu ce cele mai elementare ale întregii cunoașteri academice. Poate nu ș e fap-tul că 60% dintre medicamentele pe care le prescrie zilnic sunt copi-ate sau sinte zate după produse care există deja în natură.

În mod eronat, se ia în considerare existența unei ș inte ofi ci-ale, în afara căreia se învață u lizarea proprietăților terapeu ce ale plantelor medicinale, precum și descoperirea virtuților lor cura ve. În realitate, doar foarte recent ș ința “ofi cială” a asimilat rapid cu-noș nțele acumulate în mii de ani de terapie empirică și a adunat laude nu foarte meritate, doar pentru că a creat un conținut și rigu-rozitate ș ințifi că ,,descoperirii” unei cunoașteri milenare.

Nu tot ce poate fi cunoscut pe cale experimentală reprezintă unica și adevărata cheie pentru descifrarea fenomenelor: viață, să-nătate și boală. Este extrem de difi cilă înțelegerea deplină a sensului unui simptom sau boli, atunci când baza cunoașterii medicale nu este susținută de o concepție energe că a vieții.

Oricare act terapeu c desprins de această concepție devine inevitabil palia v sau supresiv. Tot ceea ce există în sistemul nostru solar, chiar în intregul univers, se bazează pe patru mari suporturi:

energia - materia - mpul – informaţia

(semnalul informațional)

În medicină, informația este reprezentată de simptom, care nu este numai ,,semnul” unei manifestări sau al unei alterări organi-ce sau funcționale apreciabile obiec v sau subiec v, dar semnifi că și informația (semnalul) unui mod par cular de expresie a energi-

Fitoterapie

145


ei în cadrul acelui sistem. Cu alte cuvinte, simptomul, sindromul și boala reprezintă expresia funcțională și structurală a centrilor sau focarelor de auto-reglare și auto-organizare a energiei vitale. Fiecare reprezintă tenta ve ale sistemului ordonat (viața) afl at într-o pertur-bare momentană prin care acesta încearcă, prin creșterea stării de “ordine” să depășească o fază de “haos”. Când “haosul” (biochimic, celular etc) se reconvertește în ordine, apare vindecarea, iar când nu se întâmplă acest lucru, sistemul pierde energie și dezorganizarea se ex nde la nivelul subsistemelor, cu apariția patologiei cronice.

Purifi carea energe că este un mod natural de detoxifi ere și autovindecare a organismului. Par culele pot fi atrase și direcțio-nate oriunde, inclusiv asupra corpului nostru. Aceste par cule vor interacționa cu CESO-urile (câmpurile energe ce sub le) organelor și ale corpului în întregime, refăcându-le potenţialul energetic, în funcție de necesități. Procedura de purifi care și încărcare cu energie (un fl ux de energie numit “râul vieții”) se realizează în etape: prima, energizarea şi ridicarea frecvenţei de vibraţie a învelişurilor corpului, apoi etapa de îndepărtare a energiilor reziduale; catalizează în mod natural procesul de purificare şi autovindecare a organismului la toate nivelele (fizic, energetic, psiho-mental şi spiritual).

Radionica susține că fi ecare persoană dispune de o forță vitală sau câmp energe c care, atunci când este tulburat, produ-ce manifestări şi simptome de boală în corpul fizic. Tratamentele radionice încearcă să alinieze, să regleze câmpul energe c personal, acţiune cunoscută ca „normalizare”. Radionica a fost promovată în mpurile noastre de dr.Albert Abrams (1863-1924) și s-a dezvoltat

datorită unor prac cieni renumiți precum dr. Ruth Drown (USA), Sir George de la Warr, David Tansley și Malcom Rae (Anglia).

Biocâmp vizualizat prin fotografi ere Kirlian. Brăţară dacică din aur

146

Una dintre afi rmațiile fundamentale ale lui Abrams este că tot ceea ce există într-o formă sau alta are o „ semnătură vibraționa-lă unică”. Aceste semnături sunt reprezentate în radionică printr-o serie de coduri numerice, așa numitele „rate” radionice. Dr. Albert Abrams consideră că dispozi vele metalice în formă de spirale du-blu-concentrice infl uențează sistemul nervos central. Purtate ca brățări, pot avea un efect calmant, echilibrând sistemul nervos, in-ducând o stare de armonie. Cele de aur lucrează cu cea mai pură și nobilă energie, cea a Soarelui, căruia îi și este consacrat aurul. Încă de pe vremea masageților (mileniul II î.e.n..) se purtau bijuterii spiralate din aur, la mâini și la picioare, acestea având efect benefi c asupra organismului.

În orice făptură vie, fi ecare parte componentă este, în același mp, întregul și se manifestă ca atare (somatotopie energe că), iar

întregul se regăsește la nivelul fi ecărei părți componente. De aceea, simptomul reprezintă nu numai semnalul specifi c ce indică modifi -cări, ci include și informații despre toate sistemele individuale, ex-primate în semnale despre echilibrul energiei vitale.

Numai înțelegerea fenomenelor prin interpretarea energe că și “intra-administrarea» unui alt semnal analogic capabil să modi-fi ce ordinea funcțională a sistemului asigură refacerea echilibrului și a sănătății. Acestui mod de percepere a vieții sub diversele sale manifestări se conformează acele medicini denumite “alterna ve”, “integra ve”, “energe ce” etc. Acestea, ghidate de o cunoaștere re-vocatoare a legilor naturale, intenționează restabilirea echilibrului dinamic existent la baza structurilor vii. Nici biologia vegetală nu a scăpat acestei diatribe dialec ce.

Viața este un ciclul evolu v de transformări ale substanțelor telurice, ale căror legi complexe sunt aplicate tuturor fi intelor, fi ind o parabolă eternă de forțe afl ate într-o ac vitate permanentă, de destrucție și reparație, având la bază “cărămizi” de compuși albu-minici. Jocul afi nității elementelor materiei vii și a organizării unor părți minime ale materiei se datorează nu numai mișcării atomice, ci și manifestărilor energe ce, funcție de gradul și rotația undelor sale. Energia apare din transformarea mișcării și, as el, materia devine din impoderabilă palpabilă, cu o greutate defi nită; deci, greutatea

Fitoterapie

147


reprezintă prima manifestare a energiei și transformarea mișcării de rotației a atomilor a dat naștere unor afi nități atomice, moleculare, gravitației maselor mai mici sau mai mari și căldurii.

Putem compara plantele cu niște turbine, care absorb can -tăți enorme de apă și săruri, fără a face zgomot sau fără eforturi apa-rente. Ele au capacitatea de transformare a energiei fotonice prin intermediul clorofi lei, la rândul său similară, din punct de vedere al structurii moleculare, cu hem-ul din hemoglobina umană.

Vegetalele captează energia fotonică și calorică prin interme-diul părților verzi și sub infl uența radiațiilor solare, o înmagazinează și o transformă în energie de tensiune, fabricând pe baza elemente-lor intens oxigenate și eliminate de animale, compuși săraci în oxi-gen și bogați în energie chimică, sub formă potențială. Animalele pot as el, prin ingurgitarea plantelor, să repună în acțiune procesul de oxidare.

Așadar, între plante și animale are loc o circulație con nuă de materie și un schimb permanent de energie. Plantele reprezinta as el sursa proteică universală și exclusivă, veriga de origine pentru transformarea oxigenului, indispensabil vieții. Datorită lui au apărut toate impulsurile biologice care au permis evoluția regnului animal pe planeta noastră, determinând perpetuarea speciei.

Plantele medicinale au fost întotdeauna studiate în scopuri terapeu ce, căutându-se în ele unul sau mai multe principii ac ve considerate mai importante, u lizând principiul ac v izolat, frag-mentând și distrugând unitatea biologică reprezentată de planta în întregime, care în totalitatea sa “vitală” internă și în dinamica sa de-fi nește un “fi tocomplex”.

Remediile și substanțele naturale posedă acea coerență in -mă și analogică ce le permite să “ dialogheze” cu alte sisteme ce po-sedă aceeași ordine, același substrat molecular, care vorbesc același limbaj universal al materiei vii, prin intermediul acelorași mesaje ale ordinii naturale.[3](vezi Anexa 1)

Important este a percepe paralelismului existent între evolu-ția pădurii, a plantelor în general și evoluția materiei proteice la spe-cia umană. Mugurele sau extractul fi toterapic embrionar, acționea-

148

ză biologic asupra țesutului re culo-his ocitar, prin impact specifi c asupra complexului pro dic animal. Această acțiune, studiată expe-rimental cu ajutorul electroforezei, determină la animale și la om o ameliorare a raportului albumine-globuline. În caz contrar, planta nu este considerată a avea o acțiune terapeu că asupra respec vului organism uman sau animal. (vezi Anexa 2)

Proprietățile lor farmacodinamice le permit să reechilibreze sistemele energe ce cu care interacționează, legătura fi ind mediată prin intermediul unor receptori specifi ci și mecanisme de contact capabile să blocheze etape metabolice, să ac veze enzime blocate, să elibereze catene respiratorii mitocondriale asfi xiate prin daune iatrogene.

În acest context biologic, fi toterapia, cea mai veche dintre te-rapiile “bio ce”, își găsește spațiul de aplicație terapeu că, aducând o contribuție analogică și logică pentru vindecarea bolii, respectând omul, considerat expresia maximă a materiei vii. Fiecare făptură vie, indiferent cât este de mică sau mare, fi e plantă sau animal, uni sau pluricelulară, face parte din marele sistem fl uctuant al materiei vii, care devine energie pentru a redeveni materie, apoi din nou ener-gie, în conformitate cu legile entropiei și cele ale termodinamicii.

Pentru a reveni la lumea vegetală, amin m faptul că nume-roase medicamente u lizate în tratamentul afecțiunilor cardio-vas-culare, în lupta contra cancerului și în anestezie provin din marea farmacie a naturii. Trebuie ca fi toterapia să reintre demn în rândul terapiei medicale, într-o manieră ș ințifi că și experimentală, în spe-ranța ca medicul să reușească mai ușor să înlocuiască medicamen-tele de sinteză cu remedii naturale. Este indispensabil ca medicul să se convingă, dincolo de orice dubii, de validitatea terapeu că a plantelor medicinale. [2]

Fiecare plantă vibrează într-o anumită frecvență, corespun-zătoare structurilor sale celulare. Oscilațiile acestor celule intră în rezonanță cu corpul uman. Acest fapt este u lizat în fi toterapie, în-cercându-se să se acționeze cu preparate din plante (de preferință obținute din planta proaspătă și afl ată în perioada de germinație, când informa ția gene că este maximă la nivel de meristeme, de țesuturi embrionare) asupra organelor și psihicului. Plantele pot

Fitoterapie

149


dezintegra vibrațiile nega ve sau pot acționa s mulator asupra re-zistenței specifi ce a organismului, refăcând echilibrul acestuia. ( vezi Anexa 3)

Proprietățile binefăcătoare ale plantelor sunt cunoscute de secole. Oamenii au depins întotdeauna de plante. Termenul “plantă medicinală” se referă la acele plante folosite în scopuri terapeu ce. Proprietățile terapeu ce ale plantelor nu s-au schimbat de-a lun-gul secolelor; multe din proprietățile plantelor medicinale nu sunt neapărat bazate pe cercetări medicale recente ci, mai degrabă, pe observații făcute de specialiș de-a lungul secolelor.

În China, fi toterapia este una dintre cele mai cunoscute me-tode de tratament tradițional. De asemenea, se bucură de accep-tabilitate și popularitate și în țările din vest din ce în ce mai mult, cu cât tot mai mulți oameni încearcă să-și înțeleagă propriul corp și mintea și prin aceasta, să își asume responsabilitatea pentru propria sănătate și stare de bine.

Oamenii caută o medicina sigură, efi cientă. Deși plantele me-dicinale sunt mai blânde decât medicamentele obținute prin meto-de sinte ce și au mai puține efecte secundare, ele nu sunt mereu complet sigure. Unele devin chiar periculoase luate necorespun-zător sau mp îndelungat. Majoritatea problemelor apar în situații de abuz; folosite adecvat sunt sigure, cu un efect blând și efi ciente. Plantele medicinale ar trebui tratate ca și celelalte medicamente, de aceea este important să se dozeze corespunzător. (vezi Anexa 4)

Prepararea remediilor pe bază de plante medicinale variază, uneori fi ind făcute într-o concentrație inconsistentă, de aceea tre-buie să existe un control strict al dozajului sau al purității, deci al siguranței în folosire. Pentru a fi sigur în momentul în care vrei să cumperi un produs natural trebuie căutat pe e chetă dacă produsul este cer fi cat printr-un sistem de calitate, pentru a avea cer tudi-nea că produsul are în compoziție doza necesară de fi tocomplex și as el, se evită fi e un supradozaj fi e o lipsă a efi cacității terapeu ce. Este foarte important ca în momentul în care vrei să urmezi un tra-tament cu plante medicinale să te adresezi unui specialist precum: fi toterapeut, homeopat, medic osteopat sau specialist în medicina orientală.

150

De la plantele medicinale, funcție de specie și de momen-tul recoltării (calendaris c, dar și corelat cu ciclul circadian și fazele lunii) se pot folosi frunzele, scoarța, fructele, rădăcinile, semințele, amenții, seva sau fl orile, însă în arsenalul terapeu c se găsesc frec-vent sub formă de tablete, capsule, ncturi, pudră, extracte, creme, loțiuni, unguente sau uleiuri.

Deși este posibilă în prezent sinteza a numeroase medica-mente în laborator, plantele con nuă să rămână şi astăzi un rezervor important şi de neînlocuit de substanţe active, Natura reprezentând cel mai mare laborator capabil să sintetizeze principii active fără nici un cost. Substanţele hormonale şi steroizii existenţi în plante au structura asemănătoare cu a celor existente la om: progesteronul, de exemplu, este precursorul hormonilor masculini şi feminini şi posedă o structură corelată cu cea a colesterolului şi a cortizolului.

Dacă ne gândim că pentru vindecarea unor afecțiuni com-plexe se recurge astăzi la proceduri terapeu ce complicate, vedem avantajul remediilor vegetale simple, care au demonstrat că au proprietăți terapeu ce capabile să soluționeze procese patologice grave, precum cancerul. În portocale, lămâi, bergamot, lavandă și alte plante, de exemplu, este conținută limonina, substanță capabilă de prevenirea și reducerea cancerului mamar (experimente pe șoa-reci). Persoane care se hrănesc în mod obișnuit cu vegetale bogate în limonină prezintă în organism metaboliți capabili să blocheze ce-lulele carcinogene studiate în laborator. Dar dacă acestea sunt des-coperiri de ,,ul mă oră” în fi toterapie, alte plante extrem de efi cace au fost date uitării. Remedii cunoscute și u lizate cu succes în trecut pentru vindecarea unor boli grave au fost, pe nedrept, uitate în zilele noastre.

Acesta este un exemplu trist despre modul cum cunoașterea proprietăților cura ve ale unei plante poate să fi e în mod ,,straniu” dată uitării, ca și când nu mai există nimeni interesat de cercetarea

Fitoterapie

151


și producerea de remedii prea “simple”, ce nu răspund exigențelor precise ale marke ngului economic.

Hotarele dintre farmacia naturală și cea de sinteză sunt ade-sea neclare. Nu există câmp de specialități medicale care să nu fi e îndatorat mamei Natura. Chiar și chirurgia datorează multe lumii ve-getale: u lizarea deriva lor de curara a permis operații desfășurate în condiții mult superioare de anestezie. Recent, clorura de D-tubo-curarină a început să se u lizeze drept miorelaxant în chirurgia pe cord deschis. Alt exemplu este u lizarea plantei ipeca, pentru vinde-carea dizenteriilor ameobiene.

Empirismul care a caracterizat mp de secole fi toterapia a fost înlocuit de cunoașterea proprietăților terapeu ce ale principii-lor ac ve, prin evaluare experimentală și ac vitate clinică. Chimia și farmacologia plantelor medicinale a cunoscut un nou mare impuls, iar rezultate riguroase și cercetări ș ințifi ce minuțioase au stat la originea, în ul mii ani, a unui nou mod de gândire despre cercetarea fi toterapeu că.

Rezultate notabile s-au obținut la prepararea de hormoni se-xuali, cor cosuprarenalieni și a vitaminei D, pornind de la principii ac ve din fam. Dioscoriaceae și Apocinaceae și din saponozide din Sisal. Se consideră că dintre cele 600.000 specii vegetale existente pe planeta noastră au fost studiate specifi c numai 5%, din punct de vedere chimic și farmacologic, de aceea nu putem să nu ținem cont de potențialul terapeu c pe careNatura îl mai are de oferit.

As el, Gemoterapia, una dintre bioterapiile recent apărute, alături de enzimologie, este exemplul elocvent al unui mod revoluți-onar de a concepe fi toterapia. U lizarea de țesuturi meristema ce vegetale a deschis un câmp nou și fascinant de cercetare, prin ex-ploatarea potețialului embrionar al plantelor, ș ut fi ind că în ger-meni și țesuturile vii în creștere se găsesc elemente și principii ac ve în concentrație mult mai ac vă decât în plantele adulte. Multe prin-cipii ac ve dispar sau rămân numai în urme la planta adultă.

152

Bibliografi e

1. Janicke C., Grunwald J., “ Vindecarea alterna vă. Sfaturi competente din teorie și prac că”, Ed. Vesna Virant, ISBN 978-973-88820-0-3, pag. 232, 236-237, Bucureș , 2008

2. Pitera F., “ Compendiu de Gemoterapie clinica”, Funda ția Creș nă de Homeopa e “Smile”, ISBN: 973-0-03231-9, pag. 7, 8, 16, 17, 25-28, 34-40, Constanța, 2005

3. www.sufl etulnaturii.ro, “ Lumea plantelor”

Fitoterapie

153


Anexa 1

Natura posedă un sistem perfecționat de transmitere și recep-tare de informații (plantele vorbesc între ele, au sen mente și trăiri afec ve, râd de bucurie și plâng de durere, asemenea oamenilor).

As el, în anul 1975 biologul Marioara Godeanu, efectuând o sesiune de experimente care priveau testele de toxicitate efectua-te asupra plantelor, a observat că plantele-martor, care se afl au la o oarecare distanță de plantele supuse experimentului, mureau în număr mai mare decât cele care erau otrăvite efec v (planta-mar-tor, cea care asista la „execuția” suratei ei, primea un semnal de la „condamnata la moarte” și suferea la fel de mult ca si ea, ba poate chiar mai mult). Au fost reluate experimentele în condiții speciale, fără factori perturbatori, folosindu-se și metoda de captare a imagi-nii în infraroșu. Pe imaginea în infraroșu apare un halou care se in-tensifi că înainte de momentul începerii agresiunii. Foarte important este faptul că și plantei-martor, afl ată la distanță sau separată prin polis ren, i se întâmplă același lucru, ca și cum și ea ar fi agresată. Haloul, aura energe că respec vă, apare în zonele periproximale (dincolo de marginea frunzei). S-au reluat experimentele la diferite temperaturi, în camere special clima zate, pentru a nu se modifi ca parametrii și s-a dovedit că, într-adevăr, aceste plante își transmit între ele mesaje.

Literatura de specialitate confi rmă că atunci când un “dăună-tor” intră într-o pădure (tăietorii de lemne, incendiile, insectele dă-unătoare), pădurea este deja informată de apariția sa. În condițiile tehnologiilor moderne, aceste afi rmații pot fi dovedite, prin conec-tarea senzorilor la un computer…

“strigătele” pădurii se văd pe ecran.

Un electronist român a realizat un aparat de transformare a semnalelor din domeniul ultra-acus c în domeniul obișnuit de frecvență, apoi au fost perfectate metode grafi ce de înregistrare pe potențiometre și de captare în infraroșu. Când au fost descifrate, “traduse” semnalele respec ve, s-au dovedit a fi semnale diverse, mergând chiar până la cele psihice, de natură sen mentală, deci psi-

154

hoempa e. O modifi care energe că tradusă acus c arată cum plan-tele țipă, plâng, se bucură, chiar reacționează la s muli ca: agresiu-ne, audiții muzicale*, stări de emoție, patologie umană.

* Exemplifi căm experimentul realizat la Periș, unde Elena Cer-nei, cunoscută interpretă de operă, avea un nuc imens, foarte bă-trân. Punând senzorii pe frunzele lui, putea fi prinsă emisiunea de muzică a lui Iosif Sava, vocea lui foarte clară. Deci, nucul nu numai că primea informația și o retransmitea, dar avea și capacitatea de a selecta frecvența pe care primea semnalul. În a doua etapă, s-a urmărit dacă și propriile noastre organisme interacționeaza cu plan-tele, dacă aceste fenomene sunt valabile pentru toate structurile vii. As el, au con nuat experimentele începute cu doamna Elena Cer-nei, privind infl uența empa că a gândului asupra plantelor. A cântat arii preferate din Carmen sau Trubadurul, ceea ce a impresionat tare plantele (acul cromografului înregistra un semnal puternic al plante-lor la auzul vocii; imaginați-vă că vedeți în IR cum „înfl orește” aura, că vedeți fl uidul strălucitor ce apare în jurul plantei). Apoi, d-na Cer-nei a cântat aceleași arii de operă, dar în gând. Semnalele obținute erau similare. Plantele citeau gândurile!

Tot doamna Marioara Godeanu amintește că la realizarea fi lmului „Sensibilitatea plantelor”, la cântecul Mariei Tanase, “Cine iubește și lasă” (interzis de regia muzicală, fi ind considerat mis c), plantele au reacționau cu o sensibilitate acută, mai ales la incanta-ția „Cine iubește și lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă”. În 1987, cercetătoare a primit premiul revistei „Flacăra” pentru „atestarea fenomenului de comunicare la plante”, deși în acea perioadă era in-terzisă popularizarea teoriei transmiterii de la distanță a informației - așadar hipnoza, telepa a, biostructura. Concluzia e clară: plantele comunică printr-un sistem energo-informațional, își transmit infor-mațiile prin emisie și captare de energie. Așadar, ar trebui să înce-pem prin a fi mai buni cu toate fi ințele din jurul nostru, chiar dacă nu vorbesc același limbaj cu noi. [3]

155


Anexa 2

Există un paralelism între evoluția pădurii, a plantelor în gene-ral și evoluția materiei proteice la specia umană. Înțelegerea semni-fi cației unei plante presupune înțelegerea și penetrarea misterelor vieții. Arborele este expresia vie a fl uxului materiei organice, a aspi-rației pământului către cer, conexiunea dintre pământ (maximum de Yin) și cer (maximum de Yang)… as el, cosmosul devine vizibil.

Simbol al omului, acesta reprezintă cele trei nivele, al existen-ței, realității și unității întregii conș ențe. Principiu absolut al ener-giei, arborele se manifestă, precum cerul, pământul și omul, simbol perfect al vieții subterane și cosmice, sinte zând relația existentă între tot ceea ce este în același mp dublu, opus și … complementar.

Arborele este prima mare formă de viață terestră, expresie a înțelepciunii materiei și realității Unicității din Mul plicitate; as el, el mediază universalitatea prin arhe pul său, fi ind martor al legătu-rii profunde primordiale existente între om și plante.

Timp de secole, proprietățile terapeu ce ale plantelor au fost descoperite de om prin observarea comportamentului animalelor. Remediile vegetale erau prescrise ca urmare a cunoașterii exclusiv empirice a efi cacității lor; alteori alegerea era dictată de un substrat simbolic, cons tuind un ritual magic. În alte momente, alegerea re-mediilor era sugerată de analogia morfologică dintre plantă și or-ganul ce trebuia vindecat. Omul se baza în această situație pe un proces analogic cu privire la forma frunzelor, a rădăcinilor și la cu-loarea fructelor, comparându-le cu culoarea organelor și viscerelor corpului omenesc.

Aceste similitudini curioase între organe și plantele cores-punzătoare au fost defi nite ca ,,similitudinea magică a semnăturii” . Această teorie a ,,semnăturii” din Evul Mediu a fost dezvoltată de medicul napolitan Gian Batrista Porta în interesanta sa carte ,,Phy-tognomonica”, publicată la Napoli în 1588, în ,,Magia naturală”. În cartea sa Porta evidențiază existența unui paralelism direct între plante, lumea animală și cea umană. Oricine poate observa analogia de formă între o rodie deschisă și o gură cu dinți, între un con de pin sau rădăcina de Cardamine pratensis și forma dinților, mo ve mai mult decât sufi ciente pentru a încerca aceste plante în terapia

156

afecțiunilor dentare, oculare.

Plante pentru dinţi (Porta, 1591) Plante pentru ochi (Porta, 1591)

Marele Hohenheim Bombastus, mai cunoscut sub numele de Paracelsus, a afi rmat că fi ecare plantă poartă în sine sau în anu-mite părți componente o virtute terapeu că. As el, Hypericum per-foratum (iarba Sfântului Giovanni), având frunzele perforate, poate avea proprietăți cicatrizante pentru răni; mai mult, fl orile sale care putrezind devin roșii sângerii, ar putea fi u lizate pentru cicatrizarea rapidă a rănilor hemoragice. În conformitatecu această doctrină se credea că Orchis Mario (untul vacii), plantă ce deține doi bulbi ase-mănători tes culelor ar putea să determine redobândirea virilit ății masculine, că planta Curcuma fi ind galbenă poate vindeca icterul, că Scrofularia nodosa şi Ranunculus fi caria, având rădăcini noduroa-se, pot fi ulilizate pentru vindecarea “nodozităţilor hemoroidale”. Întrucât Rubia nctoria conține un pigment roșu, a fost u lizată ca un remediu emenagog, care determină reapariția ciclului menstru-al și pentru că determină o colorație roșia că a osaturii animalelor care o pasc, a fost u lizată și ca remediu pentru afecțiuni osoase. Din același considerent Eufrasia, ale cărei fl ori au culoarea și forma irisului, a devenit un prețios remediu o almologic.

Și astăzi, în tradiția populară se consideră că:

1. Vâscul ocrotește de fulger și trăsnet casa în care este așe-zat.

2. Ceapa tăiată în două sau în patru atrag nega vitatea din casă.

157


3. Gălbenelele, sub formă de fl orile proaspete, măresc ener-gia pozi vă din încăpere.

4. Busuiocul protejează de gânduri rele şi energii negative.

5. Chimenul dulce (anason) pe lâng ă casă, atrage energia po-zi vă.

(1) (2) (3) (4) (5)

Protejează casa: ienupărul (1), leurda (2), santalul (3), salcia (4), stejarul (5)

(1) (2) (3) (4) (5)

Renașterea a permis apariția ripostelor ș ințifi ce la cunoș nțe-le bazate până atunci exclusiv pe empirism. Înflorirea universităţilor, a grădinilor botanice, a noilor descoperiri geografice şi a progresului continuu în domeniul botanicii, chimiei şi tehnologiei au permis în secolele ulterioare o verificare experimentală majoră, cu stabilirea unor reguli şi metode riguroase de clasificare, recoltare, utilizare şi conservare a plantelor medicinale, luând naştere astfel fi toterapia modernă.

158

159


Anexa 3

Un studiu NASA vorbește despre câteva plante în ghiveci care nu trebuie să lipsească din locuința nimănui, putând fi o adevă-rată “armă” împotriva poluării:

1. Iedera este de departe cea mai recomandată plantă când vine vorba de poluare. Se spune că ea poate absorbi 90% din benzen, un solvent care se găsește frecvent în vopsea, cerneală, materiale plas ce, cauciuc, detergenți și fum de țigară.

2. Cactusul absoarbe gazele nocive și generează oxigen pur. De aceea se recomandă să-l pui lângă televizor, fi indcă absoarbe un-dele electromagne ce. Față de celelalte plante, cactușii produc oxi-gen noaptea și elimină monoxid de carbon ziua, așa că și dormitorul e un loc bun pentru ei. *

3. Anthuriumul elimină amoniacul care se adună în încăperi, mai ales în bucătării.

4. Dracena acționează împotriva compușilor organici vola li (acetonă, etanol, benzen) eliminați de diferite spume folosite la fa-bricarea mobilei și de picturi.

5. Crassula (arborele de jad) se spune că adună energiile ne-ga ve din camere. Dacă ș i că eș o persoană agitată, nervoasă sau eș supărat, pune o Crassula în cameră și sigur te vei liniș . *

6. Crizantemele sunt bune într-o cameră unde tocmai ai vop-sit ceva, fi indcă absorb vaporii.

7. Palmierul Doamnei se potrivește de minune în bucătărie, fi indcă absoarbe amoniacul prezent în produsele de curățat vasele.

8. Filodendronul degajă o can tate mare de vapori de apă și umidifi că as el camerele cu aer uscat. E bine ca planta să fi e ținută în încăperile în care se afl ă sobe.

9. Voalul miresei (Chlorophytum) absoarbe în 24 ore până la 95% din monoxidul de carbon prezent în fumul de țigară. Nu este o plantă pretențioasă.

10. Ficusul. Deși este cunoscut faptul că plantele purifi că ae-rul, puțini dintre noi ș u însă că fi cusul are proprietatea de a elimina

160

formaldehida „ascunsă” în tapet, mobilă sau zugrăveală.

(1) (2)* (3) (4) (5) *

(6) (7) (8) (9) (10)

161


Anexa 4

Unele plante toxice sunt decora ve, cul vate în jurul caselor, în apartamente și în sere. Exemple:

(1) (2) (3) (4) (5)

1. Tuia (Thuja orientalis), numit și “arborele vieții”, conține un ulei eteric și produce intoxicații în general mortale.

2. Stejarul (Quercus robur). Consumarea lăstarilor neri, a mugurilor și frunzelor provoacă tulburări diges ve și renale (boala lemnului). Majoritatea intoxicațiilor se produc cu ghindă.

3. Castanul porcesc (Aesculus hippocastanum) este unul din cei mai cunoscuți arbori ornamentali. Semințele, mai ales în stare proaspătă, sunt capabile să intoxice atât animalele cât și omul, vic -me făcând mai ales în rândul copiilor.

4. Iedera (Hedera helix) are toxice unele părți. În concentrație mare produce tulburări gastrice și febră.

5. Laur (Prunus laurocerasus) are toxice frunzele și sâmburii. Intoxicațiile produc dureri de burtă și senzații de vomă.

E interesant că unele plantele toxice sunt plante alimentare sau furajere, iar altele medicinale.

(1) (2) (3) (4) (5)

1. Macul (Papaver somniferum) conține opium din care se extrag morfi na, codeina, papaverina. La om, opiumul în doze mici determină, la început, o surescitare, apoi somn profund, presărat cu vise.

2. Sunătoarea (Hypericum perforatum) e frecvent întâlnită în fânețe, tufi șuri. Acțiunea substanței principale (hipericină) se exte-

162

riorizează la nivelul pielii depigmentate printr-un proces infl amator

3. Cartoful (Solanum tuberosum). Tuberculii ținuți la soare, încolțiți, rău conservați în pivnițe umede, își măresc can tatea de solamină care este toxică. Toxicitatea vrejilor uscați se micșorează, dar nu dispare.

4. Socul (Sambucus spp.) are toxice frunzele, vlăstarii și scoar-ța. Intoxicațiile produc vomitări.

5. Rubarba (Rheum rhabarbarum) are frunze toxice. Intoxica-ția produce crampe, tulburări renale.

În limba română sinonimul cuvântului “toxic” este cuvântul “otravă” care derivă din verbul slavon “otravi ” și înseamnă “a amă-rî”, “a produce mâhnire”.

Există plante care nu se “suportă” unele pe altele (nu acceptă să stea în aceeași vază sau se luptă să cucerească un areal ocupat accidental în comun). Din punct de vedere chimic, aceste fenomene se bazează pe eliminarea și asimilarea unor substanțe.

Ipoteza noastră este aceea că există și un fenomen de respin-gere datorat emisiilor de energii antagoniste. Cele mai cunoscute „an pa i“ între plante:

1. Narcisele și Liliacul nu suportă Lalele.

2. Trandafi rii nu se înțeleg cu Garoafele

163


3. Vița-de-vie respinge Varza

4. Măslinul și Nucul nu suportă Stejarul

Cele mai cunoscute „simpa i“ între plante:

1. Mesteacănul e bucuros să îi țină companie Pinului

2. Ridichea se înțelege bine cu Hreanul

164

165


Anexa 5

GEMODERIVATE Hofi gal la monodoză – Index clinic [2]

Nr Denumire botanicaDenumire comunaPartea utilizata

Recomandari clinice Posologie

1ABIES PECTINATABrad alb(muguri)

Demineralizari, anemie, decalcifi eri, carii, rahitism, osteoporoza, consolida-rea fracturilor, infl amatii ale plexurilor limfatice, rinofaringite recidivante ale copiilor

1 doza a 1.0 ml, de 1-3 ori / zi

2ACER CAMPESTREArtar, jugastru(muguri)

Arterioscleroza, litiaza biliara, coles-taza, colecistite, dislipidemie, herpes zoster, nevralgie intercostala, hipergli-cemie, tulburari metabolice

1 doza a 1.5 ml,

1 data / zi

3AESCULUS HIPPOCASTANUMCastan salbatic (muguri)

Drenor al vaselor limfatice ale mem-brelor inferioare, tulburari ale circula-tiei limfatice si venoase, edeme limfati-ce, varice, ulcere varicoase


4ALNUS GLUTINOSAArin negru (muguri)

Scleroza cerebrala, tulburari circulato-rii cerebrale si de memorie, stari infl a-matorii ale mucoaselor, fl ebite parafl e-bite, urticarie, hemocranie


5BETULAPUBESCENSMesteacan pufos(muguri)

Decalcifi ere, artroze, demineralizare, rinofaringite recidivante, rahitism, os-teoporoza


6BETULA VERRUCOSAMesteacan alb (muguri)

Drenor general, antiinfl amator, reu-matism, dismetabolism, osteoartroze, carente minerale, decalcifi ere, carii, mastopatie, astenie a convalescentilor


166

7BUXUS SEMPERVIRENSBuxus (mladite)

Antiinfl amator, antifi brinohialinozic, aderente post-infl amatorii, artrite, icter, colangite


8CARPIUS BETULUSCarpen alb (muguri)

Bronsite acute si cronice, sinuzite, tra-heite, rinite, trombocitopenie, antihe-moragic


9CORNUS SANGUINEASanger (muguri)

Antiagregant trombocitar, tendinta is-chemica, arterita, scleroza coronariana, hipertiroidism, reglare tiroidiana

1 doza a 1.5 ml,

1 data / zi

10CORYLUS AVELLANA Alun (muguri)

Insufi cienta hepatica, hepatopatie cro-nica, scleroza hepatica si bronho-pul-monara, emfi zem, anemie


11CRATAEGUS OXYACANTHAPaducel(mladite)

Insufi cienta cardiaca usoara, aritmie, extasistole, tahicardie, tulburari coro-nariene: angine si precodialgii, hiper-tensiune, anxietate si insomnie, cord senil, tulburari de hipertiroidie, urmari ale infarctelor

1 doza a 1.5 ml,

1 data / zi, se ajunge la de 2-3 ori / zi

12FAGUS SYLVATICAFag (muguri)

Nefrite, nefroangioscleroza, hipo-ga-ma-globulinemie, drenor renal, obezi-tate, dismetabolism, alergie fi broscle-roza pulmonara, litiaza renala


13FRAXINUS EXCELSIORFrasin(muguri)

Diuretic, guta, hipercolesterolemie, hi-peruricemie, drenor biliar si renal, cole-litiaza, diskinezie biliara


167


14

HORDEUM VULGARE Orz(radicele)

Antioxidant şi imunomodulator, drenor hepato-biliar, dischinezie biliară, atonie gastrică,intestinală, insufi cienţă hepati-că, steatoză hepatică, tonic cardiac, in-fl amatii ale căilor urinare


15JUGLANS REGIANuc(muguri)

Antiinfectios, imunostimulator, ac-nee pustuloasa, dermatoze infectate, impetigo si micoze, ulcere varicoase, hiperglicemie, dizenterie, insufi cienta pancreatica

1 doza a 2.0 ml, de 2 ori / zi

16

J U N I P E R U S COMMUNISIenupar(mladite)

Ciroza hepatica, icter, drenor hepato-biliar, ciroza alcoolica, diuretic depu-rativ, insufi cienta hepatica conclamata, nefroza lipoidica, nefrolitiaza calcica si oxalica, cistite recidivante, insufi cienta renala


17LIGUSTRUM VULGARELemn cainesc(mladite)

Artritism, limfedem, celulita, stoma-tita, afte, bronsita cronica, diaree, ate-roscleroza dislipidemica


18MORUS NIGRADud negru(muguri)

Diabet zaharat, insufi cienta pancreatica1 doza a

1.5 ml, de 2-3 ori / zi

19PINUS MONTANAPin montan(muguri)

Artroze, artroze vertebrale, reumatism degenerativ, consolidarea fracturilor, osteoporoza


20POPULUS NIGRAPlop negru(muguri)

Insufi cienta arteriala a membrelor infe-rioare (claudicatie intermitenta), arteri-ta, poliartrita, traheo-bronsita, furuncul antracoid, infectii ale caii urinare


168

21PRUNUS SPINOSAPorumbar(muguri)

Anorexie, debilitatea psiho-fi zica, con-valescenta, intarzieri ae cresterii, defi -cit imunitar, staza metabolica


22QUERCUS PEDUNCULATAStejar(muguri)

Stimulator poliendocrin, astenie, hipo-suprarenalism, hipotensiune, rahitism, senescenta precoce


23RIBES NIGRUMCoacaz negru(muguri)

Alergie, astm alergic, oculo-rinita aler-gica, artroze, artrite, anti-infl amator general, urticarie, sindroame febrile gripale, hiposuprarenalism, mononu-cleoza


24ROSA CANINAMaces(mladite)

Astm alergic, cefalee vasomotorie, hemicranie, rino-faringite, amigdalite, rinite si otite recidivante ale copiilor, imunostimulator, herpes, eczema, ar-troze, sinovita


25ROSMARINUS OFFICINALISRozmarin(mladite)

Colecistite cronice, diskinezie biliara, insufi cienta hepatica incipienta, tulbu-rari de menorie si de circulatie perife-rica


26RUBUS FRUCTICOSUSMur(mladite)

Artroze senile, osteoporoza dureroasa, reumatism degenerativ cronic, hiper-tensiune, hiperglicemie, fi brom


27RUBUS IDAEUSZmeur(mladite)

Hiperfoliculinism, dismenoree, tulbu-rari premenstruale (tensiune mamara, dismenoree). Infl amatii ale organelor genitale feminine, metrite, ovar poli-chistic, mastopatie, dispareunie


169


28SALIX ALBASalcie alba(amenti)

Amenoree, dismenoree, eretism sexual, hipoestrogenie, sterilitate, isterie, nim-fomanie, priapism, anxietate

1 doza a 1.5 ml,

de 3 ori / zi

29SALIX ALBASalcie alba(muguri)

Insomnie, nevroze, isterie, anxietate, eretism genital, anemie


30SALIX ALBASalcie alba(scoarta de trunchi)

Artroza generalizata si a micilor arti-culatii, reumatism articular, poliartrita, nevralgii reumatice, fi bromialgie, hi-perhidroza, hiperpirexie

1 doza a 1.5 ml,

1 data / zi

31SECALE CEREALESecara(radicele)

Hepatopatii acute si cronice, hepatite virale, icter, psoriazis


32SYRINGA VULGARISLiliac(muguri)

Angina pectorala, insufi cienta corona-riana, coronaro-dilatator, miocardio-angioscleroza


33TAMARIX RAMOSISSIMACatina rosie(mladite)

Anemie, trombocitopenie, splenome-galie, limfocitoze, leucopenie, mono-nucleoza, stimulator hematopoetic


34THUYA ORIENTALISTuia, Arborele vietii(mladite)

Epistaxis, hematemeza, melena, he-maturie, hemoragie uterina functiona-la, bronsita cronica, alopecie, calvitie, veruci


35THUYA ORIENTALISTuia, Arborele vietii(seminte)

Insomnie, neurastenie, palpitatii, inte-paturi

1 doza a 1.0 ml , de 1-3 ori / zi

170

36TILIA TOMENTOSATei argintiu(muguri)

Tulburari cardiace de stres, insomnie, nevroze, hipertensiune, colita spastica, sedativ, antispastic


37ULMUS CAMPESTRISUlm de campie (muguri)

Acnee juvenila, eczeme si dermatoze umede

1 doza a 1.5 ml,

1 data / zi

38VACCINIUM MYRTILLUSAfi n negru (mladite)

Enterite, colibaciloze intestinale si vezicale, cistite, disbioze intestinale, retinopatie, hemeralopie, nictalopie, diminuarea acuitatii vizuale


39VITIS VINIFERAVita de vie (muguri)

Artrite ale micilor articulatii, artrite deformante, artroze, leucocitoze, lim-focitoza, angine recidivante, sindroame hiper-gama, neoformatii cutanate, defi -cienta imunitara


40ZEA MAYSPorumb (radicele)

Insufi cienta coronariana, sindrom post-infarct, miocardio-angioscleroza


171


BIBLIOGRAFIE

1. Akimov A.E.; Shipov G.I., Loginov A.V., Lomonosov M.N., Pugach A.F. (1996). “Torsion fi elds of Earth and Universe”. Earth and Universe 6: 9–17.

2. Alberts B, et al. (2002). Organogenesis and the Pa erning of Appendages. in: Molecular Biology of the Cell (4th ed.). Garland. ISBN 0-8153-3218-1.

3. Anonymous [John Maddox] (1988). “When to believe the unbelievable”. Nature 333 (6176): 787

4. Aus n, J. (2000) Zen and the Brain. MIT Press. Cambridge, MA (2000)5. Bagrov, V. G.; Bukhbinder, I. L.; Shapiro, I. L. Possible experimental

manifesta ons of the torsion fi eld Soviet Physics Journal, Volume 35, Issue 3, pp.208-213

6. Ball P. (8 August 2007). “Here lies one whose name is writ in water”. Nature. doi:10.1038/news070806-6

7. Beal, J.B. Biosystems Liquid Crystals and Poten al Eff ects of Natural and Ar fi cial Electromagne c fi elds (EMFs).

8. Becker, R. (1990) Cross Currents: The Perils of Electropollu on, the Promise of Electromedicine. Tarcher/Putnam, New York, NY (1990)

9. Becker, R. and Selden G. (1985) The Body Electric: Electromagne sm and the Founda on of Life. Morrow, New York, NY 1985

10. Bekenstein J.D., Informa on in the Holographic Universe, Scien c American (2003)

11. Bekenstein J.D., Of Gravity, Black Holes and Informa on, Di Renzo, editore12. Bekenstein J.D., Universal upper bound on the entropy-to-energy ra o

for bounded systems, Phys. Rev. D 23, No.2 p.287-298 (1981)13. Belgiorno F.et al., Hawking Radia on from Ultrashort Laser Pulse

Filaments, Phys. Rev. Le . 105 (2010)14. Beloussov, LV (1997). “Life of Alexander G. Gurwitsch and his relevant

contribu on to the theory of morphogene c fi elds”. Interna onal Journal of Developmental Biology 41 (6): 771–779., with comment by SF Gilbert and JM Op z.

15. Benford, M.S. “Spin Doctors”: A New Paradigm Theorizing the Mechanism of Bioenergy Healing. Journal of Theore cs, Vol. 1 (2) June-July 1999.

16. Benor, D. (2001) Spiritual Healing: Scien fi c Valida on of a Healing Revolu on. Vision Publica ons, Southfi eld MI 2001

17. Benor, D. (2002) Spiritual Healing: Scien fi c Valida on of a Healing Revolu on. Professional Supplement. Vision Publica ons, Southfi eld MI 2002

18. Benveniste J.; Aissa, J., Guillonnet. “The molecular signal is not func onal in the absence of “informed water””. Medical Hypotheses 54 (A163 (abstr).

19. Benveniste J.; Thomas Y, Schiff M, Belkadi L, Jurgens P, Kahhak L (2000). “Ac va on of human neutrophils by electronically transmi ed phorbol-myristate acetate”. FASEB Journal 13 (1): 33–39.

20. Bindel E, „Mis ca Numerelor”, Ed. Herald, 2008, ISBN 978-973-111-053-021. Bolker, JA (2000). “Modularity in Development and Why It Ma ers

to Evo-Devo”. American Zoologist 40 (5): 770–776. DOI:10.1668/0003-1569(2000)040[0770:MIDAWI]2.0.CO;2.

172

22. Brian Josephson, Molecule memories, New Scien st le ers, 1 November 1997

23. Cathie B.L., „Inves ga i in paranormal: reteaua energe ca a pamantului”, Ed. Vidia, 2011, ISBN 978-6060-92724-4-2

24. Chang J.J. and Popp F.A. (1998) Biological Organiza on: A possible mechanism based on the coherence of “biophotons” In Biophotons (Chang & al. eds.) Kluwer 1998

25. Chen K. and He B. (2002) Preliminary Studies of the Eff ect of Qigong Therapy onCancer. JNLRMI Vol 1, Nr. 1 January 2002.

26. Chen,W., Kokubo H., Nakamura H., Tanaka M., Haraguchi S., Zhang T., Kokado T., Yamamoto M., Kawano K and Soma T (2001) Skin temperature chages of receiver›s hand in remote ac on experiment. Journal of ISLIS 19(1) March 2001

27. Chien C.H., Tsuei J.J., Lee S.C., Huang Y.C., Wei Y.H. (1991) Eff ect of Emi ed Bioenergy on Biochemical Func ons of Cells. Am J Chin Med 1991, 19(3-4): 285-92

28. Chwirot B.W.-a Luminescence as a Source of Informa on on a State of a Living System. Interna onal Ins tute of Biophysics.

29. Chwirot, B.W. -b Ultraweak Luminescence as a source of infor-ma on in biological systems. Interna onal Ins tute of Biophysics

30. Chwirot, B.W. Do We Always Need to Know Molecular Origin of Light Emi ed by Living Systems? In Biophotons (Chang & al. eds.) Kluwer 1998

31. Cohen, K. (1996) The way of Qigong. Interview by Russell E. DiCarlo, excerpted from thebook “Towards a New World View: Conversa ons at the Leading Edge with Russell E. DiCarlo”, Epic Publishing, 1996

32. Cowan ML, Bruner BD, Huse N, et al. (2005). “Ultrafast memory loss and energy redistribu on in the hydrogen bond network of liquid H2O”. Nature 434 (7030): 199–202.

33. Danielsson U., Entropic dark energy and sourced Friedmann equa ons, arhiv:1003.0668 (2010)

34. Dayenas E; F. Beauvais, J. Amara , M. Oberbaum, B. Robinzon, A. Miadonna, A. Tedeschit, B. Pomeranz, P. Fortner, P. Belon, J. Sainte-Laudy, B. Poitevin and J. Benveniste (30 June 1988). “Human basophil degranula on triggered by very dilute an serum against IgE” . Nature 333 (6176): 816–818.

35. de Rober s, EM; Morita, EA; Cho, KWY (1991). “Gradient fi elds and homeobox genes”. Development 112 (3): 669–678. PMID 1682124.

36. Don N.S., McDonough B.E., Warren C.A. Signal Processing Analysis of Forced Choice ESP Data: Evidence for Psi as a Wave of Correla on.

37. Dong P. and Raffi ll T.E. (1997) China’s Superpsychics. Marlowe & Co. New York, NY 1997

38. Easson D.A., P.H.Frampton, G.F.Smoot, Entropic Accelera ng Universe, arhiv:1002.4278 (2010)

39. Emoto M., „Forma Iubirii”, Ed. Adevar Divin, 2009, ISBN 978-973-88592-5-8

40. Emoto M., „Viata secreta a apei”, Ed. Adevar Divin, ISBN 973-87595-4-441. Emoto M.,”Adevarata putere a apei”, Ed. Adevar Divin, 2008, ISBN 978-

973-88591-0-4

173


42. Fontaine J., „Medic de trei corpuri”, Ed. Lotus, 1999, ISBN 973-9095-08-943. Fontaine J., „Medicina Chakrelor”, Ed. Lotus, 1999, ISBN 973-9095-21-644. Fontaine J., „Medicina corpului energe c”, Ed. Lotus, 1994, ISBN 973-

9095-11-945. Francis Beauvais, Memory of water and blinding Homeopathy, 97(1):41-

42, January 2008.46. G.t’Hoo , Dimensional Reduc on in Quantum Gravity, arhiv:grqc/9310026

(1993).47. Gao, Q.(1998) Bigu and Weight Loss: Qi as a Food Source. 2nd World Congress

on Qigong. San Francisco 199848. Gariaev PP, Chudin VI, Komissarov GG, Berezin AA, Vasiliev AA. (1991) Ho-

lographic Associa ve Memory of Biological Systems. SPIE Vol. 1621 Op cal Memory and Neural Networks

49. Gariaev, PP, Ter shny, GG and Leonova, KA (2001) Why are we s ll not able to successfully treat cancer and HIV?

50. Germine, M. (1998) Experimental Evidence for Collapse of the Wavefunc- on in the Whole Human Brain.

51. Ghyka M., “Le nombre d’or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisa on occidentale. Tome 1 - Les Rythmes. Tome 2 - Les Rites”, Gallimard 1931.

52. Ghyka M., „Esthé que des Propor ons dans la nature et dans les arts”, Paris, Gallimard, 1927.

53. Gilbert SF (2003). Developmental biology (7th ed.). Sunderland, Mass: Sinauer Associates. pp. 65–6. ISBN 0-87893-258-5.

54. Green EG, Parks PA, Guyer PM, Fahrion SL, Coyne L. Anomalous Electrosta c Phenomena in Excep onal Subjects. ISSSEEM Journal 2 (3) 1991

55. Greene B., „Universul elegant”, Ed. Humanitas, 2011, ISBN 978-973-50-3195-4

56. Guenon R., „ Simboluri ale S intei sacre”, Ed. Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0749-0

57. Hawking S., Black hole explosions?, Nature 248, p.30.31 (1974)58. Ho, M.-W. (1993) The Rainbow and the Worm: the Physics of Organisms. World

Scien fi c Publishing Co., Singapore 199359. Ho, M.-W. (1996) The Biology of Free Will. Journal of Consciousness Studies 3,

231-244, 199660. Ho, M.-W. (1997) Quantum Coherence and Conscious Experience. Kyber-

netes 26, 265-276, 199761. Ho, M.-W. (1998) Organism and Psyche in a Par cipatory Universe. The

Evolu onary Outrider: The Impact of the Human Agent on Evolu on, Essays in Honour of Ervin Laszlo (D. Loye, ed.) pp.49-65, Praeger, 1998

62. Ho, M.-W. (1999) Coherent Energy, Liquid Crystallinity and Acupuncture. Presented to the Bri sh Acupuncture Society, 2 October 1999

63. Ho, M.-W., Popp, F.-A. (1989) Gaia and the Evolu on of Coherence. Presented at the 3rd Camelford Conference on the Implica ons of the Gaia Thesis: Symbiosis, Coopera vity and Coherence. November 1989

174

64. Houck, J. Researching Remote Viewing and Psychokinesis. 65. Huang G, Shen X. and Zhou Z (1988). Experimental Study of Fas ng with Qigong

Exercises. 1st World Conf Acad Exch Med Qigong; Beijing, China 198866. Hyland, G.J. (1998) Quantum Coherence and the Understanding of Life.

In Biophotons, J.J. Chang & al. (eds.) Kluwer Academic Publishers, Netherlands 199867. Jacobson T., Thermodynamics of Space me: The Einstein Equa on of

State, arhiv:gr-qc/9504004v2 (1995).68. Jaynes E.T., Informa on Theory and Sta s cal Mechanics, Phys.

Rev.106:620 (1957).69. Kawano, K. (1998-1) Characteriza on of the EEG in Qigong and Hypnosis.

Journal of ISLIS 16(2) September 199870. Kawano, K. (1998-2) EEG changes with progression of Qigong prac ce. Journal

of ISLIS 16(1) March 199871. Kawano, K., Shi, J.M. and Duan, L.Y. (1996) The frequency change in alpha waves

and the appearance of theta waves during qigong and medita on. Journal of ISLIS 14(1) September 1996

72. Kawano, K., Yamada, T., Hirasawa, M., Kokubo, H. and Yamamoto, M (1999) Physiological changes during Qigong training. Journal of ISLIS 17(1) March 1999

73. Kawano, K., Yamamoto, M., Kokubo, H., Hirasawa, M., Sakaida, H. (1998) Annual changes in EEG on Qigong trainees. Journal of ISLIS 16(2) September 1998

74. Kido M and Sato T. (2001) Measurements of Biophysical and Mental Eff ects due to Remote Qi Healing. ISLIS Journal Vol. 19 Nr. 1, March 2001

75. Koelman J., It from bit - how to get rid of Dark Energy, (extensive blog ar cle) (2010)

76. Kokubo, H., Yamamoto, M., Hirasawa, M., Kawano, K., Kokado, T., Taniguchi, J. and Fukuda, N. (2000) Analysis of electrodermal ac vity (EDA) in a remote percep on task using electromagne c shield cage. Journal of ISLIS 18(1) March 2000

77. Kra makher Y.”Two experiments with rota ng magne c fi eld”. Eur. J. Phys. 22: 477–482 (2001)

78. Krippner S. and George L. (1986) Psi States as Related to Altered States of Consciousness. In Handbook of States of Consciousness (Wolman B.B. & Ullman M. eds.) Van Nostrand Reinhold Co. New York, NY 1986

79. LaBerge, S. (1990) Lucid Dreaming: Psychophysiological Studies of Consciousness during REM Sleep. In Bootzen, R.R., Kihlstrom, J.F. & Schacter, D.L.(Eds.) Sleep and Cogni on. Washington, DC. American Psychological Associa on

80. Li, S, Meng, G, Sun, MY, Cui, Y, Yan, S and Yan X An experimental study on ultra-long distance (2,000 km) eff ects of the external Qi of Qigong on the molecular structure of ma er. Nature Journal (Chinese) Vol 11, 1988

81. Lian Sidorov , 2003, „Control systems, transduc on arrays and psi healing: an experimental basis for human poten al science

82. Lin, Z. and Chen, K. Brief analysis of the exploratory studies of external qi in China: an analy c review. Working manuscript, 2001

175


83. Machi, Y., Liu, C., Tohei, K., Ishizaki, T., Hamaoka, T. and Kodato, S. (2001) The physiological study of Ki in Ki Aikido. Journal of ISLIS 19(1) March 2001

84. Maldacena J.M., Large N Limit of Superconformal Field Theories and Supergravity, Adv.Theor.Math.Phys.2. p.231-252 (1998)

85. McGee, C and Chow, EPY Qigong: miracle healing from China. Medipress, Coeur d’Alene, ID 1994

86. McMoneagle, Joseph (1997). Mind Trek: exploring consciousness, me and space through remote viewing. Hampton Roads Publishing, Charlo esville, VA 1997

87. McMoneagle, Joseph (2000). Remote Viewing Secrets: A Handbook. Hampton Roads Publishing, Charlo esville, VA 2000

88. McTaggart L., „ Experimentul inten e”, Ed. Adevar Divin, 2009, ISBN 978-606-8080-17-8

89. McTaggart L., „Campul”, Ed. Adevar Divin, 2009, ISBN 978-606-8080-01-790. Melle; Rubio.; Fulle “Structure and dynamics of magnetorheological

fl uids in rota ng magne c fi elds”. Phys. Rev. E 61: 4111–4117(2000)91. Merriam-Webster, Vigin llion, (2011)92. Mielnik, Bogdan “An electron trapped in a rota ng magne c fi eld”.

Journal of Mathema cal Physics 30 (2): 537–549 (1989)93. Munkhammar J.D., Den holograska gravita onen, Allt om vetenskap

5 (2010). (Popular swedish ar cle on holographic gravity theories and Verlinde’s approach)

94. Nakamura, H., Kokubo, H., Parkhomtchouk, D., Chen, W., Tanaka, M., Zhang, T., Kokado, T., Yamamoto, M. and Fukuda, N. (2000) Biophoton and temperature changes of human hand during Qigong. Journal of ISLIS 18(2) September 2000

95. Narby J., „Le serpent cosmique: l’ADN et les origines du savoir”, Ed. Georg Geneve, 1995, ISBN 2-8257-0495-4

96. Oschman, J.L. The Electromagne c Environment: Implica ons for Bodywork. Part I: Environmental Energies. Journal of Bodywork and Movement Therapies 4 (1) 56-67 January 2000

97. Padmanabhan T., Gravita onal Entropy Of Sta c Space-Times And Microscopic Density Of States, Class. Quant. Grav. 21:4485-4494, arhiv:grqc/0308070 (2004).

98. Papus, „Kabbala – tradi a secreta a occidentului”, Ed. Herald, 2007, ISBN 978-973-7970-93-0

99. Papus, „S inta Numerelor”, Ed. Herald, 2011, ISBN 978-973-111-253-0100. Pitkanen, M. (2002a) TGD-inspired Theory of Consciousness and

Biosystems as Macroscopic Quantum Systems. JNLRMI Vol. 1, Nr. 1 January 2002 101. Pitkanen, M. (2002b) TGD-inspired Theory of Consciousness. JNLRMI

Vol. 1, Nr. 1 January 2002 102. Pitkanen, M. (2002c) Biosystems as Macroscopic Quantum Systems. JNLRMI

Vol. 1, Nr. 1 January 2002 103. Pitkanen, M.-d TGD-inspired theory of consciousness with applica ons

to biosystems. 104. Popp F.A. and Yan Y. Delayed Luminescence of Biological Systems in Terms

of Coherent States. Interna onal Ins tute of Biophysics.

176

105. Popp F.A., Chang J.J. (1998) The Physical Background and the Informa onal Character of Biophoton Emission. In Biophotons, J.J. Chang & al. (eds.) Kluwer Academic Publishers, Netherlands 1998

106. Popp F.A., Chang J.J. Photon Sucking and the Basis of Biological Organiza on. Interna onal Ins tute of Biophysics.

107. Popp, F.A. (1986) On the Coherence of Ultraweak Photon Emission from Living Tissues. From “Disequilibrium and Self-Organisa on”. C.W. Kilmister (ed.) 1986 Reidel

108. Popp, F.A.(1999) About the Coherence of Biophotons. Published in: Macroscopic Quantum Coherence, Proceedings of an Interna onal Conference on the Boston University, edited by Boston University and MIT, World Scien fi c 1999.

109. Popp, FA - a Some Features of Biophotons and their Interpreta on in Terms of Coherent States. Interna onal Ins tute of Biophysics.

110. Radin, DI (1991) Beyond Belief: Exploring Interac ons among Mind, Body and Environment. ISSSEEM Journal Vol 2 Nr. 3 1991

111. Rao, Nannapaneni N. Elements of engineering electromagne cs (4th ed.). Pren ce Hall. ISBN 0-13-948746-8 (1994)

112. Reif F, Fundamentals of Sta s cal and Thermal Physics, McGraw-Hill (1965).

113. Renger G. (1998) Photophysical Reac ons in Cells. In Biophotons (Chang & al. eds) Kluwer Academic Publishers, Netherlands 1998

114. Rivlin R. and Gravelle K. (1984) Deciphering the Senses: the Expanding World of Human Percep on. Simon and Schuster, New York, NY 1984

115. Rubik, B. (1993) Natural Light from Organisms Noe c Sciences Review #26 Summer 1993

116. Sancier, K. An -Aging Benefi ts of Qigong. Journal of ISLIS 14 (1) 1996. 117. Savva, S. Alterna ve Biophysics: Inves ng in the Study of the

Biofi eld. MISAHA Issue 24-27, February 2000 118. Shannon C.E., The Mathemacital Theory of Communica on, Univ. Illinois

Press (1949).119. Sidorov, L. (2001) On the Possible Mechanism of Intent in Paranormal

Phenomena. Journal of Theore cs, July 2001 JNLRMI 1 (1) January 2002 120. Sidorov, L. (2002) The Imprin ng and Transmission of Mentally-

Directed Bioinforma on. JNLRMI 1(1) January 2002 121. Staicov N., „Universul viu – primele acorduri ale jocului cu margele de

s cla”, Ed. Herald, 2009, ISBN 978-973-111-097-4122. Stewart Ian, „Numerele Naturii”, Ed. Humanitas, 2006, ISBN 978-973-

50-2620-2 123. Susskind L, The World as a Hologram, arhiv:hep-th/9409089 (1994).124. Swann, I (1999) Awareness and Percep on vs. Status of Individual

Reali es. 125. Swann, I. (1996) Remote Viewing and Signal-to-Noise Ra o. 126. Swann, I. (1996) Sensory Transducers. 127. Swann, I. (1997) Toward Ac va ng the Superpowers of the

Human Biomind: Informa on, Informa on Theory and Informa on Transfer.

177


128. Swann, I. (1997) Toward Ac va ng the Superpowers of the Human Bio-mind: The Nature of Percep on.

129. Swann, I. (1997) Trending Away from the Parapsychology Paradigm toward a New Paradigm of Superpower Performance.

130. Swann,I.(1996) Mental Informa on Processing Grids and Meaning Trans-ducers.

131. Talbot M., „Universul holografi c”, Ed. Cartea Daath, 2004132. Tanaka, M., Nakamura, H., Kokubo, H., Chen, W., Zhang, T., Soma, T.

and Yamamoto, M (2001) Measurements of hand temperature and physiology during Qi-emission imaging. Journal of ISLIS, 19(1) March 2001

133. Terasawa, K., Karasaki, K. and Watanabe, H. (1997) The physiological changes in human bodies aff ected by power without direct touch. Journal of ISLIS, 15(2) September 1997

134. Terenzini, C. “Those in Bigu State Don’t Do Hungry”, Centre Daily Times. 135. Thalmann, Julia K. Evolu on of Coronal Magne c Fields. uni-edi on.

ISBN 978-3-942171-41-0 (2010)136. Tribus M., E.C. McIrvine, Energy and informa on, Scien c American,

223, p.178-184 (1971).137. Verlinde E.,On The Origin of The Laws of Newton, arhiv:1001.0785

(2010).138. Vilenskaya L., May E.C. Anomalous Mental Phenomena Research in Russia

and the Former Soviet Union: A Follow-Up. Subtle Energies, Vol. 4 Nr. 3, pp. 231139. Weinberg S., „Visul unei teorii fi nale”, Ed. Humanitas, 2008, ISBN 978-

973-50-2248-8140. Wheeler J.A., Informa on, physics, quantum: The search for links, in W.

Zurek (ed.) Complexity, Entropy and the Physics of Informa on, Addison-Wesley (1990).

141. Williams, J. (2001) Discussions on Remote Viewing. HRVG Newsle er 142. Yamamoto, M., Hirasawa, M., Kawano, K., Kokubo, H., Kokado, T., Hirata, T.,

Yasuda, N., Furukawa, A. and Fukuda, N. (1996-b) An experiment on remote ac on against man in sensory -shielding condi on (part II). Journal of ISLIS 14(2) September 1996

143. Yamamoto, M., Hirasawa, M., Kawano, Yasuda, N. and Furukawa, A. (1996-a) An experiment on remote ac on against man in sensory -shielding condi on. Journal of ISLIS 14(1) March 1996

144. Yan X., Lu Z. (1988) Measurement of the Eff ects of External Qi on the Polariza on Plane of a Linearly Polarized Laser Beam. Nature Journal (Chinese). Vol. 11, pp 563-566, 1988

145. Yan X., Zheng C., Zhou G., Lu Z. (1988) Observa on of the Eff ect of External Qi of Qigong on the Ultraviolet Absorp on of Nuclei Acids. Nature Journal (Chinese). Vol. 11, pp 647-649, 1988

146. Zhang, T., Hirasawa, M., Yamamoto, M. and Kawano, K (2000) REM sleep-like response hypothesis on the neurophysiological changes due to sustained a en on in Qigong. Journal of ISLIS 18(1) March 2000

178

147. Zhang, T., Yamamoto, M., Hirasawa, M., Kokado, T., Kokubo, H. Kawano, K. and Kasuga, T. (1999) Analysis of the EEG alpha wave change in qigong state from the viewpoint of a en on theory. Journal of ISLIS 17(2) September 1999

179


CUPRINS

În loc de introducere........................................ pag. 5 Introducere în conceptul cuan c..................... pag. 7

Capitolul 1.

Mulțimea cu un singur element ............................ pag. 9

Capitolul 2

„De la număr la mulțime”...................................... pag. 13

Capitolul 3

Geometria sacră într-o abordare modernă ........... pag . 25

Dr. Iorgu-Dragoș Matei

Capitolul 4

Câmpurile de torsiune ........................................... pag. 41

Capitolul 5

Câmpurile morfogene ce ..................................... pag. 53

Capitolul 6

Biofotonica ............................................................ pag. 62

Capitolul 7

Funcțiile apei în sistemele biologice ...................... pag 69

Capitolul 8

Holograma în biologie ............................................ pag. 81

Capitolul 9

Interferograma în sistemele de integrare

psiho-neuro-endocrină ......................................... pag. 95

Capitolul 10

Interferograma embrionară .................................. pag. 103

180

Capitolul 11

Alte argumente ..................................................... pag. 113

Capitolul 12

Principii și tehnici de medicină vibrațională ......... pag. 125

Capitolul 13

Fitoterapie ............................................................ pag. 143

Biolog Gabriela Vlăsceanu

Anexa 1 ................................................................ pag. 153

Anexa 2 ................................................................ pag. 155

Anexa 3 ................................................................ pag. 159

Anexa 4 ................................................................ pag. 161

Anexa 5 ................................................................ pag. 165

Bibliografi e ........................................................... pag. 171

Date post:	09-Dec-2014
Category:	Documents
Upload:	erzsebet-keresztes
View:	863 times
Download:	149 times

Introducere in Medicina Vibrationala

Documents