+ All Categories
Home > Documents > interviu cu MONICA PILLAT

interviu cu MONICA PILLAT

Date post: 28-Jan-2017
Category:
Upload: hakhanh
View: 285 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
6
62 ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/ Menționarea numelui Monica Pillat, reper al culturii, are un efect puternic, răspândind o lumină ce stăruie dincolo de cuvinte. Și, mai ales, un interviu cu Domnia Sa te aruncă pe tine, interlocutor, într-o lume în care normele moralității, destinele, suferințele şi iertarea se amestecă tulburător. Înainte de a o cunoaşte personal, îmi închipuiam întâlnirea sub influența volumelor sale de poezie, proză sau de memorialis- tică care îi desenau cel mai bine personalitatea. Aşa că emoțiile mi-au dat târcoale, spulberate însă după primul schimb de cuvinte. Rugămintea de a-mi acorda un interviu a fost acceptată cu amabi- litate. Am ales calea unui dialog pe hârtie, cu întrebări şi răspun- suri scrise, al cărui suport inițial a fost recenta sa carte Invitație la vis. Ca apoi discuția să se ordoneze în căutarea „timpului pierdut”. M-a impresionat atât modul elegant şi discret al interlocutoarei în selectarea amintirii, cât şi exigența manifestată față de ce scrie. Steluța Pestrea Suciu: Aş îndrăzni să afirm că „timpul” este un personaj căruia îi acordați o atenție deosebită. Îl recompuneți din perspective variate utilizând strategii distincte de construcție literară. Îmi iau aliat afirmației mele câteva din titlurile cărților semnate de dumneavoastră: Corabia timpului, Minunea timpului trăit, Povestind despre atunci. Cât de acut ați simțit presiunea tim- pului? Monica Pilat: Nu cred că e vorba de o presiune. Pentru mine timpul nu a fost niciodată un dușman, ci un aliat. În cărțile pe care le-am scris, timpul se transformă într-o forță benefică, ce scoate în cele din urmă la liman pe cei aparent rătăciți în această lume. Cum tim- pul ne apropie de Dumnezeu, cu fiecare ceas, el nu ne poate orienta decât pe drumul cel bun. Știind de unde vin, știu și încotro mă duc. SPS: Comentariul este o adevărată lecție de înțelepciune. Ne putem autoeduca pentru a îmblânzi timpul, transformându-l în prieten? MP: Nu e vorba de autoeducație, ci de răbdare, întotdeauna când te afli în vârtejul evenimentelor care îți aduc suferințe nu poți să ai perspectiva rolului lor în coacerea ca de fruct a sufletului. Abia mai târziu descoperi, după ce ai suit treptele înțelegerii, dacă ai învățat ceva din ceea ce ai trăit. SPS: Deschid o paranteză. Credeți că scriitorii câştigă pariul cu timpul? MP: Aș vrea sa mă refer la două cazuri: Nicolae Steinhardt cu Jurnalul fericirii și Dinu Pillat cu romanul Aşteptând ceasul de apoi. Ambele cărți au fost interzise, arestate, îngropate de vremuri potrivnice și totuși ele au ieșit la lumină după atâta timp, răzbunân- du-și autorii. SPS: Vă ispitesc la o mărturisire. Ați privit spectacolul oferit de nisipul care curge într-o clepsidră? Întrebarea mi-a fost generată de povestea Dacă aș fi regele Mark. MP: Sigur că am văzut acest spectacol. În acea poveste sunt menționate trei feluri de clepsidre: una cu nisip, una cu bile sunătoare și una cu bile negre. Toate trei fac perceptibilă trecerea timpului. Cu ajutorul imaginației, putem da curgerii noastre un alt sens decât cel al dispariției în neant. Credința mea este că după stingerea trupului, sufletul rămâne să ardă mai departe. SPS: Clepsidra simbolizează curgerea vremii. Prin răstur- nare, vidul şi plinul urmează unul celuilalt. Ați adus în discuție bilele mici sunătoare şi bilele negre, ca mai departe să aşezați boa- bele sclipitoare. Ce semnifică acestea? MP: În povestea Dacă aş fi regele Mark, am vrut să arăt că timpul curgerii noastre poate fi, grație imaginației, transformat într-un spectacol de muzici și lumini, marcând intensitatea, dar și frumusețea trăirii. SPS: În cartea dumneavoastră recent apărută Invitație la vis cu subtitlul Opt povești vindecătoare (Editura Humanitas, 2014), din care face parte şi povestea amintită, am descoperit semne prin care timpul se deghizează într-un vindecător. În ce moment al vie- ții îi putem conferi acest atribut? MP: Revelația că timpul, în cele din urmă, „le vindecă pe toate” apare mai târziu în viață, atunci când ai deja perspectiva ansamblului. Atunci poți vedea că „dezastrele” au avut rolul lor în realizat de STELUțA PESTREA SUCIU Interviu interviu cu MONICA PILLAT
Transcript
Page 1: interviu cu MONICA PILLAT

62 ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

Menționarea numelui Monica Pillat, reper al culturii, are un efect puternic, răspândind o lumină ce stăruie dincolo de cuvinte. Și, mai ales, un interviu cu Domnia Sa te aruncă pe tine, interlocutor, într-o lume în care normele moralității, destinele, suferințele şi iertarea se amestecă tulburător.

Înainte de a o cunoaşte personal, îmi închipuiam întâlnirea sub influența volumelor sale de poezie, proză sau de memorialis-tică care îi desenau cel mai bine personalitatea. Aşa că emoțiile mi-au dat târcoale, spulberate însă după primul schimb de cuvinte. Rugămintea de a-mi acorda un interviu a fost acceptată cu amabi-litate. Am ales calea unui dialog pe hârtie, cu întrebări şi răspun-suri scrise, al cărui suport inițial a fost recenta sa carte Invitație la vis. Ca apoi discuția să se ordoneze în căutarea „timpului pierdut”. M-a impresionat atât modul elegant şi discret al interlocutoarei în selectarea amintirii, cât şi exigența manifestată față de ce scrie.

Steluța Pestrea Suciu: Aş îndrăzni să afirm că „timpul” este un personaj căruia îi acordați o atenție deosebită. Îl recompuneți din perspective variate utilizând strategii distincte de construcție literară. Îmi iau aliat afirmației mele câteva din titlurile cărților semnate de dumneavoastră: Corabia timpului, Minunea timpului trăit, Povestind despre atunci. Cât de acut ați simțit presiunea tim-pului?

Monica Pilat: Nu cred că e vorba de o presiune. Pentru mine timpul nu a fost niciodată un dușman, ci un aliat. În cărțile pe care le-am scris, timpul se transformă într-o forță benefică, ce scoate în cele din urmă la liman pe cei aparent rătăciți în această lume. Cum tim-pul ne apropie de Dumnezeu, cu fiecare ceas, el nu ne poate orienta decât pe drumul cel bun. Știind de unde vin, știu și încotro mă duc.

SPS: Comentariul este o adevărată lecție de înțelepciune. Ne putem autoeduca pentru a îmblânzi timpul, transformându-l în prieten?

MP: Nu e vorba de autoeducație, ci de răbdare, întotdeauna când te afli în vârtejul evenimentelor care îți aduc suferințe nu poți să ai perspectiva rolului lor în coacerea ca de fruct a sufletului. Abia mai târziu descoperi, după ce ai suit treptele înțelegerii, dacă ai învățat ceva din ceea ce ai trăit.

SPS: Deschid o paranteză. Credeți că scriitorii câştigă pariul cu timpul?

MP: Aș vrea sa mă refer la două cazuri: Nicolae Steinhardt cu Jurnalul fericirii și Dinu Pillat cu romanul Aşteptând ceasul de apoi. Ambele cărți au fost interzise, arestate, îngropate de vremuri potrivnice și totuși ele au ieșit la lumină după atâta timp, răzbunân-du-și autorii.

SPS: Vă ispitesc la o mărturisire. Ați privit spectacolul oferit de nisipul care curge într-o clepsidră? Întrebarea mi-a fost generată de povestea Dacă aș fi regele Mark.

MP: Sigur că am văzut acest spectacol. În acea poveste sunt menționate trei feluri de clepsidre: una cu nisip, una cu bile sunătoare și una cu bile negre. Toate trei fac perceptibilă trecerea timpului. Cu ajutorul imaginației, putem da curgerii noastre un alt sens decât cel al dispariției în neant. Credința mea este că după stingerea trupului, sufletul rămâne să ardă mai departe.

SPS: Clepsidra simbolizează curgerea vremii. Prin răstur-nare, vidul şi plinul urmează unul celuilalt. Ați adus în discuție bilele mici sunătoare şi bilele negre, ca mai departe să aşezați boa-bele sclipitoare. Ce semnifică acestea?

MP: În povestea Dacă aş fi regele Mark, am vrut să arăt că timpul curgerii noastre poate fi, grație imaginației, transformat într-un spectacol de muzici și lumini, marcând intensitatea, dar și frumusețea trăirii.

SPS: În cartea dumneavoastră recent apărută Invitație la vis cu subtitlul Opt povești vindecătoare (Editura Humanitas, 2014), din care face parte şi povestea amintită, am descoperit semne prin care timpul se deghizează într-un vindecător. În ce moment al vie-ții îi putem conferi acest atribut?

MP: Revelația că timpul, în cele din urmă, „le vindecă pe toate” apare mai târziu în viață, atunci când ai deja perspectiva ansamblului. Atunci poți vedea că „dezastrele” au avut rolul lor în

realizat de steluțA PestreA suCiu

Interviu

interviu cu MONICA PILLAT

Page 2: interviu cu MONICA PILLAT

63ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

șlefuirea până la catifelare a sufletului. Întotdeauna cel care se află pe o treaptă mai sus se bucură de o priveliște mai largă decât cel care de abia începe să urce.

SPS: Să zăbovim la linia simbolică a cifrei opt: cifră a echi-librului dat de strămoşi. Ar fi un aspect al simbolului. În cartea menționată, m-am întâlnit ca şi cititor cu personaje dragi dum-neavoastră: părinții, dar şi bunicii care amintesc, într-un fel, de poezia lui Ion Pillat.

MP: Cifra opt este și cifra zilei în care m-am născut: 8 octom-brie. Poate că într-adevăr din punct de vedere grafic, cifra sugerează o tainică simetrie. În accepția sa simbolică ar figura și pragul dintre cele două lumi: cea văzută și cea nevăzută. În acest sens, da, mă simt o punte între prezent și trecut. Uneori, când scriu, mă întreb dacă nu cumva gândurile și imaginile îmi sunt transmise de bunicul meu, dacă muzica pe care îmi pun cuvintele nu îmi vine de la el. Totuși, eu, în acele clipe, nu simt „umbra timpului”, ci „lumina” sa.

SPS: Prin ce fire magice v-a influențat bunicul, poetul Ion Pillat, pe care, de fapt, nu l-ați cunoscut?

MP: Nu m-a influențat, m-a vegheat. Majoritatea cărților pe care le-am descoperit și iubit, fie poezie sau proză, fie teatru sau eseu din literatura noastră sau din cea străină fuseseră preferatele lui. Nu mi-am propus să merg pe pașii lui, dar pe drumul lectu-rii îl întâlneam lângă mine. Teza mea de doctorat, Modernitatea nuvelei fantastice a lui E. A. Poe, a pornit de la parcurgerea operei complete în 4 volume a scriitorului american, singura edi-ție păstrată din biblioteca bunicului meu. În răstimpuri vedeam în colțul paginii însemnate cu un creion subțire gândurile lui și mă bucuram că eram astfel împreună… Apoi muzica, pe care aștern cuvintele, când scriu poezii, de unde îmi vine dacă nu de la el? Am încercat să scriu și eu o prelungire la Aci sosi pe vremuri în poe-zia Printre zăbrelele de umbre. Iată cum: „Printre zăbrelele de umbre/ Zăream cum zboară nemișcate / Pe dealuri morile de vânt./ Conacul sta în așteptare:/ Departe – câmpul ca o apă –,/ Coame de cai, apoi trăsura,/ Foșnetul rochiei printre arbori…/ Veneam citind. Sub bolți de frunze,/ Ca niște păsări, ochii lui/ Băteau din aripi luminând./ Și cum mergeam pe-aleea scrisă,/ Am auzit același clo-pot/ Sunând de nuntă și de moarte./ M-am revăzut ca o fereastră/ Pe care se uita bunicul/ Și dincolo de el un fiu/ Care avea să-mi fie tată./ Eram toți trei într-unul singur/ Atât de tineri în amurg/ Și-aveam în față nemurirea…”

Cel care scrie trebuie să aibă răbdarea de a aştepta venirea cuvintelor

SPS: Personajele din cele „opt poveşti” poartă nume sim-bolice: Alean, Văzbun, Deleac, Firulin, pe care le-ați înzestrat cu trăsături ale persoanelor din imediata dumneavoastră realitate. Alte două mi-au atras atenția în mod deosebit, semnificative pen-tru lumea poveștilor vindecătoare. Ați avut în preajmă „un peşte busolă” care „să vă arate calea când nu ştii s-o iei în timp”? Dar o „pasăre toc” care să scrie?

MP: Desigur, într-o poveste numele sunt importante, pentru că semnifică și ele căile de acces către natura personajelor. Iată câteva exemple: Alar, Rubal, Al Balur sunt variante ale cuvântului Balaur, în povestea Îngerul somnului; Alean, Văzbun și Deleac sunt numele celor trei feciori care vor să-și vindece părintele de dorul celor pier-dute în viață. Cât despre mijloacele magice prin care se poate pro-duce minunea „întoarcerii în timp”, ele sunt ca în orice poveste în număr de trei: „peștele-busolă”, „pasărea-toc” și „ciubotele fermecate” (Povestea paşilor întorşi); într-o altă poveste, Firulin din ținutul Arfiriei trebuie s-o aducă din nevăzut pe Ferisa, fiica împăratului Porfir și a împărătesei Rofira, și nepoata doamnei Ferivera. Numele lor împletite duc împreună „firul” poveștii (Giuvaerul).

SPS: Am ajuns la scriitură. Peripeția lui Danvir, ultima poveste a volumului de care vorbim, devine o chintesență a celor-lalte şapte. Transcriu replica unui personaj (Dresorul) : „Cuvintele ar trebui să simtă cine-i adevăratul lor stăpân. Cum altfel le-ai putea struni să execute ce vrei să le comanzi?” Adevăratul stăpân este scriitorul. Vă întreb dacă are el putere tămăduitoare prin mânuirea cu dibăcie a limbajului?

MP: Nu este vorba de dibăcie în mânuirea limbajului, ci de ascultare. Cel care scrie trebuie să aibă răbdarea de a aștepta veni-rea cuvintelor. Ideea mea din această poveste este că în dorința de a manipula limbajul într-un scop sau altul, omul pervertește ade-vărul sacru conținut în Logos. Mi-am imaginat un fel de Divina comedie a cuvintelor/-tului dat. În a treia etapă, receptivitatea e lăsată în urmă de pofta de creație a cititorului care se vrea artist. Nu e nimic ciudat în această perpetuă schimbare de perspective. Oare cărțile nu se fac din cărți? Nu ne stimulează oare lecturile să scriem propria noastră versiune?

SPS: Pentru Borges, lectura este „o formă a fericirii”. În cazul dumneavoastră, îndeletnicirea de a scrie vă oferă fericire?

MP: Nu știu ce ne oferă mai multă fericire: lectura sau scrisul. Singura diferență pe care aș vedea-o între cele două îndeletniciri este că lectura ne aduce „fericirea recunoașterii”, iar scrisul – „fericirea cunoașterii”. Pe parcursul celei dintâi, avem întâlniri revelatoare care ne arată că nu suntem singuri în căutările noastre existenți-ale, în a doua, explorăm necunoscutul lăuntric și descoperim parțial

Interviu

Page 3: interviu cu MONICA PILLAT

64 ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

misterele ființelor noastre. Uneori ceea ce ni se dezvăluie, și într-un caz și în celălalt, e dincolo de fericire și deznădejde, dincolo de bine și de rău.

SPS: Dintre formele de plural ale cuvântului vis care-şi dez-văluie multipla stare – visuri, vise, visări – pe care-l mânuiți cu mai multă plăcere? Vă pun această întrebare deoarece în volumul amintit visul descătuşează timpul.

MP: Ca și bunicul meu, Ion Pillat, care mărturisea cândva că este „un visoman”, sunt și eu fascinată de visele pe care uneori le am noaptea. Unele mi s-au părut atât de interesante, încât le-am notat de-a lungul timpului în mai multe „jurnale de vise”. Aceste daruri ale somnului sunt pentru mine o continuă sursă de inspirație. Sub semnul lor, am scris multe poezii, mi-au venit ideile pentru aceste povești. E minunat să vezi cum visul și starea de veghe se pot corecta reciproc.

Tata mi-a format gustul pentru poezie

SPS: Să deplasăm dialogul spre elementul personal. De ce toamna este un anotimp preferat? Este impresia pe care mi-am făcut-o după lectura volumului Invitație la vis.

MP: Toamna e, ca și cifra opt, pragul dintre lumea văzutelor și nevăzutelor.

SPS: Pentru următoarea întrebare asoci-ată celei anterioare, apelez la două versuri din Ion Pillat: „Vezi Toamna şi Amintirea – suro-rile divine –/ Când una ne soseşte şi cealaltă revine”. Vă propun jocul întoarcerii în timp. Dacă ați avea posibilitatea, condusă de amin-tire, ce moment al copilăriei ați aduce în pre-zent?

MP: Uite, chiar acum îmi aduc aminte de o seară de toamnă. Aveam pe atunci nouă ani, când am scris prima mea poezie care se termina cu strofa: „E noapte târzie,/ Freamătă castanii, O ceață fumurie/ Învăluie anii”. Citind-o, tata

m-a întrebat surprins: „Ce-ai vrut să spui?” „Nu știu”, i-am răspuns, „explică-mi tu”.

SPS: Vă amintiți răspunsul dat? MP: Nu mi-aduc aminte ce mi-a spus. Acele prime versuri nu

au fost niciodată tipărite. Pe el l-a impresionat faptul că un copil de 9-10 ani putuse să scrie ceva despre melancolia trecerii timpului.

SPS: A fost prima tentativă de a lua în stăpânire pagina albă. Tatăl dv. v-a citit celelalte versuri, în manuscris, înainte de a fi tipărite?

MP: După ce s-a întors din detenție, tata mi-a format gustul pentru poezie prin lecturi din lirica română și universală. Concomitent, mi-a făcut analize amănunțite pe textele poemelor pe care le-am scris mai târziu, arătându-mi vulnerabilitățile și calitățile unor versuri. Sigur că am ținut cont de părerile și sfaturile tatălui meu.

SPS: Copilăria a purtat sâmburele a ceea ce ați devenit peste ani?

MP: Nu simt că m-am schimbat prea mult de atunci. Spre deosebire de tatăl meu, Dinu Pillat, și de mătușa mea, Pia Pillat Edwards, nu cred că ființa noastră este un șir de morți succesive ale vârstelor anterioare. Văd, în schimb, imaginea unui copac în creștere, cu coroana tot mai bogată, legănându-se spre cer. Nu se pierde nimic în timp, totul e acumulare și decantare.

Numele de familie m-a îmbrăcat ca o haină fermecată

SPS: În cartea Povestind despre atunci (dialog cu Barbu Cioculescu), i-ați adresat acestuia întrebarea: „Ce rol a jucat în viața dumneavoastră numele de familie?” Schimbăm rolurile. Acum eu vă pun aceeaşi întrebare.

MP: Numele de familie a fost ostil lumii în care m-am născut. Mă refer la anii 50. Nu aveam voie să spun la școală nimic despre bunicul meu poet, iar numele „Brătianu” era rostit în șoaptă chiar acasă. După venirea tatălui meu din detenție, numele a încetat să-mi mai fie umbrit. M-a îmbrăcat ca o haină fermecată care mi-a ținut

Interviu

Page 4: interviu cu MONICA PILLAT

65ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

de frig și de cald toată viața. Pe de altă parte, nu am avut de luptat ca să-mi fac „un nume”. El îmi fusese dat ca moștenire. Prin cărțile familiei pe care le-am publicat în ultimii ani am vrut să slujesc acest nume.

SPS: Pe lângă volume de poezie, proză şi critică literară,

ați îngrijit edițiile operei tatălui dumneavoastră, Dinu Pillat. De asemenea, ați reînviat prin volumele de corespondență şi memori-alistică existența unor membri ai familiei, dar şi prieteni. În felul acesta, ați salvat de la dispariție Edenul propriu, prin amintirea plină de consistență. Chiar vă citez: „După moartea mamei, sur-venită în aprilie 2005, durerea şi dorul de toți ai mei dispăruți de-a lungul vremii nu mi s-au alinat decât prin scoaterea la lumină a moştenirii spirituale lăsate de familia al cărei ultim descendent devenisem”. Vă rog să lăsați amintirea să lucreze în favoarea evocă-rii unui moment care v-a amprentat şi al cărui personaj principal a fost tatăl dumneavoastră.

MP: Îmi aduc aminte de serile în care tata, la lumina lămpii de pe biroul tatălui său, ne citea mamei și mie din cărțile lui iubite. Vocea lui caldă și melodioasă era acompaniată de gestul mâinii care dirija muzica poemelor din volumele lui Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Vinea, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Emil Botta, Mihail Eminescu, dar și cadența frazelor din Craii de Curtea-Veche sau din La Medeleni, În casa bunicilor, Noaptea de sânziene. Ne citea și din poezia străină în traduceri de Ion Pillat, Lucian Blaga, Al. Philippide, Maria Banuș, Zaharia Stancu, George Lesnea. Așa am pășit de foarte timpuriu în peisajele sufletești ale lui E. A. Poe, R. M.

Rilke, Ch. Baudelaire, A. Rimbaud, P. Verlaine, S. Esenin. Lectura cu voce tare venea dintr-o tradiție a familiei, inițiată de bunicul meu, Ion Pillat, care obișnuia să citească apropiaților nu doar propriile poeme, ci mai ales din marea poezie a lumii.

SPS: Pentru că acest dialog se află sub semnul timpului, nu vreau să închideți uşa evocării. Permiteți-mi să mai zăbovesc în atmosfera locuinței „care nu mai există decât în dumneavoastră”. Și vă mai rog să refaceți interiorul, nu cu acel dramatic scaun gol pictat de Van Gogh, ci pe acela cu obiecte, simboluri ale unor generații în succesiune, cu istorii petrecute aici.

MP: Locuința în care am copilărit aparținea bunicii mele materne, era o casă bătrânească, pe strada Ion Ţăranu nr. 6, în prelungirea Căii Rahovei, făcând parte dintr-un fermecător cartier al Bucureștiului distrus de buldozerele lui Ceaușescu. Casa avea o grădină plină cu trandafiri, petunii, regina nopții, cârciumărese și era vegheată de trei castani uriași ale căror coroane foșneau ca o pădure. Era o insulă de verdeață și o oază de liniște în miezul unui oraș care păstrase încă atmosfera unor timpuri mai tihnite. Înăuntru, odăile luminoase și înalte se deschideau unele în altele, căci casa avea structura unui vagon. Fiecare cameră cuprindea o lume. Camera din față, a unchiului și a mătușii mele, era indi-vidualizată printr-un aparat de radio impunător, la care ascul-tam din vecinătate muzică de operă; camera bunicii materne, cu mobile vieneze și tablouri cu flori și peisaje câmpenești, închidea în ea cumințenia și înțelepciunea locatarei care găsea în aranjarea și curățenia spațiului din jurul ei puterea de a-și face ordine în

Interviu

Page 5: interviu cu MONICA PILLAT

66 ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

năpăstuita ei existență; apoi camera părinților mei, cu lucruri pre-țioase aduse din naufragiul caselor trecute, precum biroul bunicului meu, un dulap breton al părinților săi, tablouri pictate de bunica mea paternă, o broderie Bukhara pe peretele din dreptul patului; biblioteca tatei cu cărțile frumos aliniate alcătuia și spațiul de lectură în care ascultam vocea caldă a părintelui meu citindu-mi mie și mamei din autorii iubiți. Urma odaia mea, cu o masă mai joasă la care îmi făceam lecțiile, patul din dreptul ferestrei, un tablou cu lalele galbene care dansau într-un vas verzui-albastru. Ultima cameră era cea a bunicii mele paterne, unde era înjghebată și sufrageria. Două fotolii galben pal erau așezate în dreptul unei măsuțe rotunde, la fereastră, în stânga patul, acoperit cu un covor oltenesc roșu închis cu motive geometrice în verde, negru și alb, pe peretele din față – ultimul portret făcut de ea bunicului meu, cu chipul veșted, privind melancolic peisajul învălurat al Miorcanilor, în partea dreaptă, pe zidul dinspre ușa de ieșire, era atârnată în ramă neagră subțire o poezie franceză din secolul al XVIII-lea cu titlul „Le bonheur de ce monde” („Fericirea ăstei lumi”), în care se spunea că fericirea vine atunci când nu-ți dorești nimic din ceea ce nu poți avea.

SPS: Miorcani şi Florica, toposuri devenite repere literare cu o estetică specifică. Dintre cele două, care vă este mai apropiat?

MP: Niciunul. M-am născut prea târziu ca să mă pot bucura de frumusețea și farmecul locurilor care au inspirat lirica bunicu-lui meu. Amândouă toposurile s-au păstrat doar pe hârtia scrisă. Conacul de la Miorcani, donat de mama mea Mitropoliei Moldovei, a ajuns o ruină de care nu se mai îngrijește nimeni, deși în contractul încheiat inițial se preconiza înființarea acolo a unui centru pasto-ral-cultural „Ion Pillat”. Vila de la Florica, până în 89, fieful lui Ceaușescu, după 90, devenită „Casă de cultură”, iar de curând scoasă la vânzare de Brătienii de la Paris, a fost încă de la început pentru mine un spațiu interzis.

SPS: Familia Pillat, se ştie, a fost martirizată în perioada comunistă. Prezentul îmi dă ghes să vă întreb dacă mentalitățile comuniste au rămas de domeniul trecutului.

MP: Sunt cât se poate de prezente. Vă dau un singur exemplu: disprețul față de cultură, față de educație și față de învățământul performant.

SPS: În perioada când tatăl dumneavoastră, scriitorul Dinu Pillat, ispăşea ani grei de temniță, prietenia, ca relație umană, afectivă, de recunoaştere a valorii celuilalt, v-a ajutat să depăşiți momentele aflate la limita suportabilității? De ce această întrebare? Pentru că segmente din viață v-au fost marcate de absența tatălui cu repercusiuni asupra altor fețe ale sensului absenței.

MP: Cei mai buni prieteni în acea perioadă mi-au fost mama, apoi bunicile mele, unchiul și mătușa mea cu care locuiam în casa-vagon din str. Ion Ţăranu, la nr. 6, stradă ștearsă de pe fața pămân-tului de buldozerele care pregăteau terenul pentru „Centrul Civic”.

Pe urmă, măicuțele de la mânăstirea Văratec, unde îmi petreceam vacanțele de vară, bătrânele prietene ale bunicii mele, povestitoare ale altor timpuri mai domoale…

SPS: Dintre prietenii moşteniți de la părinți pe care doriți să-l evocați? Dacă l-ați transforma în personaj literar, ce nume i-ați da?

MP: Am moștenit doi prieteni extraordinari de la bunicii paterni și de la părinții mei: pe poetul Ștefan Nenițescu și pe romanci-era Lily Teodoreanu (cu pseudonimul Ștefana Velisar). Nu i-aș putea niciodată transforma în personaje literare deoarece personalitățile lor sunt atât de reușite în autenticitatea lor, încât orice proiecție în fictiv i-ar diminua. Ștefan Nenițescu mi-a fost călăuză spirituală în apro-pierea de Dumnezeu, Lily Teodoreanu mi-a fost călăuză prin lumea amintirilor despre timpuri și oameni pe care fără ea n-aș fi putut să le cunosc. Alături de ei, mi-am dat seama că iubirea nu are vârstă, faptul că eu eram adolescentă, iar ei se apropiau de asfințitul vieții nu conta. Sufletele noastre erau într-o profundă consonanță. Mai târziu, am fost cu soțul meu la Păltiniș, era prin anii 80, ca să-l cunoaștem pe Constantin Noica. A fost o întâlnire extraordinară, parcă mă întorse-sem acasă, într-un „acasă” al comunicării și comuniunii ideale. Apoi, după trei zile de nedescris, ne-a trimis „în exil”, adică înapoi în lumea din care veniserăm.

SPS: Dar pe N. Steinhardt când l-ați cunoscut? Ce amintire păstrați despre el?

MP: N. Steinhardt a venit la noi acasă curând după ieșirea sa din detenție. Se împrietenise cu tatăl meu în închisoare și pe amândoi îi lega o iubire adâncită de suferință. Totdeauna când se întâlneau și vorbeau, chipurile lor erau transfigurate de bucurie. N. Steinhardt era un ales, el trăia fiecare clipă cu o intensitate extatică și avea harul de a-i asculta pe ceilalți. Nu dorea să vorbească în primul rând el însuși. Cartea lui, Jurnalul fericirii, a fost pentru mine o revelație târzie a omului care, atunci când era cu noi, se închidea adesea în tăcere pentru a-i lăsa pe ceilalți să-și comunice gândurile.

SPS: Dinu Pillat spunea că „pe Dumnezeu nu-l poate scoate nimeni din inimile oamenilor”. Era profund religios. Unde se află Dumnezeu în viața dumneavoastră?

MP: Pretutindeni, și când respir, și când scriu.

SPS: Religiozitatea este o moştenire de familie?MP: Desigur. Bunicul meu, Ion Pillat, avea nostalgia locuri-

lor sacre și a făcut din poezia sa o cale spre Dumnezeu. Fiind până la un punct adeptul tradiționalismului românesc în literatura noas-tră, el a adus la lumină frumusețea unor teme folclorice susținute de Evangheliile apocrife și a sublimat arta iconarilor populari, în încer-carea de a transpune episoade biblice și parabole în peisajul munte-nesc, mai ales în volumul Biserica de altădată.

SPS: De la o generație la alta, experiența spirituală a cunos-cut trăiri diferite şi în funcție de evenimentele sociale şi politice?

Interviu

Page 6: interviu cu MONICA PILLAT

67ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

Mă gândesc la Dinu Pillat.MP: Cred că tatăl meu ajunsese către sfârșitul vieții lui, mai

bine-zis, urcase foarte sus pe treptele spiritualității. În închisoare, el avusese revelația prezenței lui Iisus și ajunsese să se roage pentru torționarii care îl băteau până la pierderea cunoștinței. La ieșirea din detenție, el a refuzat să semneze colaborarea cu Securitatea comunistă, declarând că nu are decât un singur stăpân: pe Dumnezeu. Pe de altă parte, în romanul, descoperit după 50 de ani în Arhivele CNSAS, Aşteptând ceasul de apoi, scriitorul Dinu Pillat așază conștiințele și evenimentele narate pe fundalul apocaliptic al Judecății Supreme.

SPS: V-am adresat întrebările anterioare pentru că bunicul, poetul Ion Pillat, în volumul Biserica de altădată şi, mai ales, în ciclul Povestea Maicii Domnului, şi-a îngăduit o libertate creatoare față de motivele creştine. Mai precis, evenimentele biblice sunt localizate în peisajul autohton, iar credința văzută ca o compo-nentă firească a vieții românilor.

MP: După moartea poetului, în 1945, soția lui, pictorița Maria Pillat-Brateș, a ilustrat ciclul Povestea Maicii Domnului, urmând îndeaproape viziunea lui Ion Pillat. Ea a autohtoni-zat scenele biblice, dându-le familiaritatea peisajelor românești, a îmbrăcat personajele în port țărănesc și a dat siluetelor hieratismul

bizantin, prezent în frescele bisericilor noastre ortodoxe. Bunica mea era ea însăși foarte credincioasă și acest lucru a ajutat-o în momen-tele de mare cumpănă ale vieții ei. Vorbind despre colaborarea de o viață între cei doi soți, vă anunț cu mare bucurie vestea că Editura Humanitas va publica în curând Povestea Maicii Domnului, cu ilustrațiile bunicii mele. Pentru prima oară poetul și pictorița vor apărea împreună în aceeași carte.

SPS: V-am cunoscut în casa Adinei Nanu, critic de artă, cunoscut specialist în istoria vestimentației şi, mai ales, fin intelec-tual. O rog pe scriitoarea Monica Pillat să deseneze prin cuvinte portretul distinsei noastre amfitrioane.

MP: Nu pot să o fixez într-un portret, dar pot să vă spun ce înseamnă ea pentru mine. Adina este întruchiparea vie a imaginației, iubirii și curiozității. Este creatoare în tot ceea ce face și are o tinerețe de spirit molipsitoare. Vioaie, receptivă și plină de idei, are darul unei excelente povestitoare și al unei ascultătoare de mare talent. Totdeauna când vorbim și când ne ascultăm una pe alta, descoperim alte și alte fire nevăzute care ne leagă. Dar spre deosebire de mine, care ard cu o flacără mai domoală, ea e o forță a naturii și de aceea toți cei care se află în preajma ei se umplu de bine. Cum să nu crezi în Dumnezeu, cunoscând-o?

Interviu

Templul dansului


Recommended