Scrisul Românesc2 Nr. 8 (168) ♦ august 2017 Eseu
Scrisul RomânescRevistă de cultură Fondată la Craiova, în 1927, de către criticul D. Tomescu.
Serie nouă, din 2003,întemeiată de Florea Firan
Editată de: Fundația – Revista Scrisul Românesc
Membră A.R.I.E.L.Revista este înregistrată la OSIM
cu nr. 86155 din 11.04.2007
RedacțiaDirector:FLOREA FIRANSecretar general de redacție:GABRIEL COȘOVEANUColegiul redacțional:ADRIAN CIOROIANUANDREI CODRESCUEUGEN NEGRICINICOLAE PANEADUMITRU RADU POPADUMITRU RADU POPESCUMONICA SPIRIDONRedactori:MIHAI ENEDAN IONESCUALEXANDRU OPRESCUION PARHONLUCIAN-FLORIN ROGNEANURedactori asociați:FLORENTINA ANGHELOANA BĂLUICĂADRIAN BUȘUMIHAI DUȚESCURĂZVAN HOTĂRANUGABRIELA RUSU-PĂSĂRINCorectură:CLAUDIA MILOICOVICITehnoredactare computerizată:GEORGIANA OPRESCU
Redacția și Administrația: CraiovaStr. Constantin Brâncuși nr. 24
Tel./Fax: 0722753922; 0251/413.763 E-mail: [email protected]: www.revistascrisulromanesc.roCont: RO03BRDE170SV21564261700BRDE Agenția Mihai Viteazul, Craiova
Abonamentele se pot face la sediul redacției, adresa: Constantin Brâncuși,
nr. 24, Craiova, județul Dolj sau [email protected].
ISSN 1583-9125
Responsabilitatea opiniilor exprimateaparține integral autorilor.
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.
Tiparul: Tipografia PRINTEX Craiova, str. Electroputere, nr. 21, tel. 0251 580431
Sumar
Abonamente la Scrisul Românesc
Abonați-vă la revista „Scrisul Românesc“ și veți avea un prieten apropiat. Abonamentele se fac prin rețeaua
proprie și Poșta Română, se pot achita și la sediul revistei sau în contul: RO 03BRDE170SV21564261700,
Agenția Mihai Viteazul, Craiova. Costul unui abonament anual cu taxele incluse este de 80 lei. Pentru abonații din străinătate este de 140 $ sau de 125 € . Informații primiți la tel.: 0722.75.39.22; Fax. 0251.413.763
Florea Firan, Alexandru Piru – 100 / pp. 1, 3Andrei Codrescu, Intelectualii, Puterea
și Tehnologia / p. 2Gabriel Coșoveanu, Despre uitare, în formă
repetată / pp. 4, 6Monica Spiridon, Omagiu aniversar (Gelu
Ionescu la 80 de ani) / pp. 5, 9 Ovidiu Ghidirmic, Conceptul de istorie
critică / p. 6Adrian Cioroianu, Ziua națională spune
multe despre națiune / pp. 7, 9Ioan Lascu, Poeți români din sudul
Dunării / p. 8Mihai Duțescu, Poeme / p. 9Mihai Ene, Cioran și imaginarul decadent
(III) / p. 10Constantin Cubleșan, Eminescu în
universalitate – bilanț statistic / p. 11Adrian-Florin Bușu, Sub semnul clarității:
Ovidiu Ghidirmic / p. 12Andrey Gritsman, Poeme / pp. 12, 13Dumitru Radu Popa, Eternul duel dintre
știință și „simțul comun” / p. 13Adrian Sângeorzan, Primii 240 de ani din
viața mea (II). Cromozomii și mătura de nuiele / p. 14
Carmen Firan, Umbra pierdută / p. 15Gabriela Rusu-Păsărin, Augustin Buzura:
„Cultura este scoasă de pe locul care i se cuvine!” / pp. 16, 17
Carmen Firan, „Unde zboară vulturul?” / p. 17Marin Sorescu, Scrisori inedite / pp. 18, 19Rodica Grigore, Taina tainiței / p. 19Alexandru Oprescu, Dacopatia și alte
rătăciri românești / p. 20Oana Băluică, Fenomenologia imaginii / p. 21Red., Calendar – august / p. 21Ion Parhon, Două festivaluri tinere / p. 22Dan Ionescu, Ion Simuț: Literaturile
române postbelice / p. 23Red., Okeanos / p. 23Fl. Florescu, Brâncuși la Muzeul
Guggenheim / p. 24
Intelectualii, indiferent dacă se numesc ei așa pe ei înșiși, sau dacă au fost numiți de clasificanți, sunt ultimii dintre pămân-teni care recunosc necesitatea de a înțelege tehnologia, cea care pe vrute sau pe nevrute le-a schimbat viața, modul de cuge-tare și punctul de vedere.
Un scrib umil ca acesta care chinuiește acum tastatura știe că nu există ieșire: întoarcerea la stilou e posibilă, dar zona din creier adaptată ecranului și bătăilor pe tastatură s-a schimbat iremediabil. Dacă ar fi posibil să ne continuăm preocupările pre-internet pe internet, fără să luăm în seamă internetul, am face-o. Din păcate, preocupările noastre pre-cibernetice despre oameni, viață, peisaj, sentimente și drame, nu pot să scape din mulțimea de cercuri infernale de virtualitate care îmbutoiază doagele noastre umaniste cu cercuri metalice, pentru simplul fapt că oamenii, viața, peisajul, sentimentele și dramele sunt ele înseși virtualizate de televiziune și de internet.
Informația necesară gândirii este sau împiedicată, cum cred unii, sau ajutată de viteza transmiterii de impresii din lume la intelectu-ali, sau mai simplu, din lume-n lume. Viteza informației care trece prin tot și toți este mai mare decât gândul care trece din cap în cap sau din cap în computer. Existăm azi într-un stat numit de unii „post-uman,” un cuvânt temporar până găsim unul mai precis. Altfel zis, nu suntem nici pește, nici șopârlă – poziția noastră, vorbind de toți oamenii, se aseamănă cu prima vie-tate acvatică în exact momentul în care a făcut primii pași pe pământ. În acel moment, vieta-tea a înțeles că întoarcerea-n apă nu mai era o opțiune – devenise pământean.
Pentru tema Colocviilor Scrisul Românesc din acest an propun ceva pentru poeți și ceva pentru critici. Poeților le propun să încerce să înțeleagă ce a simțit acea vietate post-acvatică în primii ei pași pe pământ. Criticilor le propun o investigație a uneltelor transmiterii de informații, de la microscop/telescop la Norul Amazon. Împreunate, aceste doage de butoi psihologic și istorico-științific ar mai reuși (teoretic) să-și tragă o suflare posibil necuantificabilă între inelele de fier informatic care ne încercuiesc din ce în ce mai strâns. Prin „necuantificabil” înțeleg misterul care în filosofie a rămas la acea „urmă” a lui Jacques Derrida, la teologi și poeți, în ce ei numeau Mister Mister Pururi Misterios.
În momentul nostru de tranziție când Inteligența Singulară AI (The Singularity of Artificial Intelligence, cum e numită de scriitori sci-fi) și forma post-umană încă nu s-au manifestat, când omenirea mai suferă de sadismul foamei și bolii, e clar că puterea aparține celor privilegiați să posede tehnologia cea mai avansată.
Puterea se străduiește să încercuiască informația într-un ascunziș strategic, prin militarizarea spațiului și spălarea creiere-lor. Un război informatic este în plină desfășurare. Ne mai rămâne și sarcina pur creativă de a dezlega ghemul nociv al țarcului puterii pentru a pune la îndemâna tuturor tehnologia tranziției. Demo-crațiile europene sunt amenințate de monopolurile informatice. Scriitorii au monopolul limbajului viu: Să fie acesta o cheie? ■
Andrei CODRESCU pe tema Colocviilor „Scrisul Românesc”
Intelectualii, Puterea și Tehnologia
Scrisul Românesc Nr. 8 (168) ♦ august 2017 3EseuContinuare din p. 1
La 1 octombrie 1949, împreună cu magistrul său, este îndepărtat din învățământul superior și din viața publică, pe motive politice, împiedicat să publice până în 1955. Aproape șapte ani este nevoit să lucreze ca topometrist, strungar, instalator de gaz metan, paznic ori salvamarist. G. Călinescu îi dă să îngrijească Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pe care Al. Piru o va publica în 1982, ediția a II-a (revizuită și adăugită, cu o prefață). Este reintegrat în învățământul superior abia în 1956, ca asistent, apoi profesor universitar, șeful Catedrei de literatură română. Din 1969 se transferă la Craiova unde deține și funcția de decan al Facultății de Filologie până în 1974. În această perioadă este și redactor-șef al revistei „Ramuri”, imprimând publicației craiovene un spirit critic academic, după care se transferă la București și devine unul dintre prorectorii Universității. În 1967 obține titlul de doctor docent și va conduce doctorate până la încetarea activității sale. După ’89 este o perioadă senator de București și direc-tor al ziarului „Dimineața”, unde nu se implică. Pensionat, orice încercare de a continua legătura cu învățământul filologic, de a rămâne profesor consultant, a fost blocată de Senatul Universității, de fapt de către „cei care îl dăduseră afară în 1949”.
Debutează cu un articol, Fragmente din ideo-logia eminesciană, publicat în revista „Năzuinți”, scoasă în 1935 de elevii Liceului „Ferdinand I” din Bacău. În timpul studenției publică versuri în presa cotidiană ieșeană, dar cariera de critic literar și-o începe cu recenzii critice în „Jurnalul literar” (1939). G. Călinescu aprecia că „cele câteva mari articole din Jurnalul literar sunt de pe acum utile prin informațiile și punerea adevărată a probleme-lor”. În 1946, publică prima sa carte, Viața lui G. Ibrăileanu, urmată imediat de Opera lui G. Ibrăi-leanu (având ca model Viața lui M. Eminescu de G. Călinescu) editată abia în 1959. În cei 13 ani dintre cele două apariții nu a publicat nimic, dar și-a strâns articolele de critică literară în volumul Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 pe care îl va publica abia în 1968, o sinteză critică asupra unei perioade literară mai puțin cunoscută, în care scrie despre trei generații de scriitori.
Prin revenirea sa în literatură Al. Piru des-fășoară o activitate bogată, impunându-se ca un „critic total” și un „istoric literar erudit”. În Viața lui G. Ibrăileanu face portretul intelec-tual și psihologic al unui creator complex, spirit superior care trăiește drame interioare, inclusiv în plan sentimental. Anali-zând romanul Adela (1933), Al. Piru insistă pe stările de gelozie ale lui Emil Codrescu, torturat până la anxietate. Romanul este o „patetică elogie a dragostei nesatisfă-cute”, considerat „cel mai bun roman românesc de analiză”. Opera lui G. Ibrăileanu se încheie cu capitolul Despre stil, subliniind că în cea mai mare parte a operei lui Ibră-ileanu „stilul e nu numai oratorie, dar chiar vorbit, gesticulat, monologic, păs-trând vii pasiunile și maniile autorului”. Piru vede însă în personalitatea lui Ibrăileanu
un „critic prob, fin cititor de literatură, chiar erudit cu mari posibilități de disociere în sfera ideilor”. Cele două studii vor fi considerate poate cele mai importante despre criticul ieșean. I s-a reproșat totuși lui Al. Piru o anume tendință de minimalizare, prin comparație, a lui Eugen Lovi-nescu, cunoscut adversar al lui Ibrăileanu.
În 1961 publică Literatura română veche, con-siderat cel mai important studiu, după cel al lui Nicolae Cartojan, urmat de Literatura română premodernă (1964) care, după mai multe recon-siderări, au fost reluate în volumul Istoria literaturii române de la origini până la 1830, publicat în 1977. Privirea critică asupra literaturii române, pe o peri-oadă așa de întinsă, urmărea de fapt să stabilească „o justă scară de valori”, structurând literatura pe epoci mari de creație: epoca veche, epoca de tranzi-ție, perioada modernă, epoca marilor clasici.
În aceeași manieră de sinteză vor fi scrise mai târziu și studiile cu caracter monografic despre Liviu Rebreanu (1965), tradus și în fran-ceză, engleză și germană, C. Negruzzi (1966), Poeții Văcărești (1967), Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu (1971), Introducere în opera lui Vasile Alecsandri (1991). Parte din acestea au fost reluate în Permanențe românești (1978). Cornel Moraru relevă la Al. Piru „spiritul de sin-teză, dublat de simțul, rar la «istoricii literari», al inefabilului”, vizibil în studiile criticului, inclusiv în lucrările cu caracter monografic.
O serie de alte studii, concepute ca o „medita-ție asupra fenomenului literar românesc”, criticul le-a inclus în seria Varia I (1972), Varia II (1973), sau în Analize și sinteze critice (1973), Reflexe și interferențe (1974), Valori clasice (1978), Mar-ginalia (1980). Compendiul Istoria literaturii române de la început până azi, publicat în 1981, este o amplă sinteză asupra literaturii române. Discursul critic (1987) cuprinde comentarii de istorie literară și cronici privind proza lui M. Preda, N. Breban, L. Fulga, A. Buzura, E. Barbu, Al. Ivasiuc, prin care Al. Piru susține scriitorii de talent și autonomia esteticului: „Problema esen-țială pentru mine nu e metoda, ci lectura. Citind o carte, știu numaidecât ce să scriu despre ea.”
Printre ultimele cărți ale lui Al. Piru se numără și Eminescu azi (1993), care nu este o monografie, un studiu sau eseu – mărturisește autorul – ci mai de grabă observații cu privire la probleme, sensuri și semnificații, la extraordinara operă eminesciană și la interpreții ei de ieri și de azi. Cele peste 50 de articole, de la Eminescu editat
de Titu Maiorescu la Imagi-nea interioară eminesciană, compun acest volum prin care criticul a vrut să-și facă cunoscută figura spi-ritului său prin felul în care îl vede pe Eminescu azi. Împreună cu alte studii și comentarii publicate ante-rior în diferite reviste, acest volum îl impune pe Al. Piru drept „un strălucit exeget eminescian”. Nota finală a volumului cu bibliografia studiilor eminesciene ilus-trează acest aspect.
Al. Piru a colaborat la elaborarea Istoriei Literaturii Române realizată sub egida
Academiei Române, a îngrijit și prefațat ediții din Eminescu, Creangă, Ibrăileanu, Arghezi, Bacovia, E. Botta, G. Călinescu ș.a. Romanul Cearta (1969) și versurile din „Jurnalul literar” confirmă vocația sa literară. Fără a fi prin structură călinescian, Al. Piru rămâne în continu-are „adeptul formulei creatoare de tip călinescian”.
Critica literară îl comentează controversat, în spirit polemic, caracteristic de altfel lui Piru. Cornel Moraru susține că Al. Piru are faimă de critic malițios și drastic al actualității literare, în general incomod pentru franchețea judecăților sale. N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române (2008) îl include la Autori de dicționar, menționându-i doar anul nașterii și morții, dar în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc (2014), susține că Al. Piru e „dotat cu o memorie fabuloasă, Piru știa Istoria literaturii române pe de rost. Omul era fermecător și gene-ros, incapabil de ranchiună.”.
L-am avut pe Al. Piru profesor încă din anul întâi de facultate, la Literatura română veche, ținea unele cursuri la Facultatea de Drept de unde îl însoțeam adesea în grup până la Facultatea de Filologie continuând să-l ascultăm cu interes și curiozitate. Era întotdeauna cordial, dădea note mari, fetele aveau mai toate nota maximă. Figură proeminentă, jovial, prietenos și deschis, întot-deauna elegant, mereu zâmbitor, gata să răspundă la provocări pe teme de literatură, din care nu lipseau picanteriile cu trimiteri precise la perso-naje controversate bine cunoscute. I-a plăcut să trăiască farmecul boemei literare bucureștene și a cercurilor de scriitori din alte orașe între care și Craiova. „Bârfea subțire, fără răutate și – fapt esențial – nu lăsa ura să-i desfigureze sufletul” (E. Simion). La Craiova ne-am apropiat, aflându-mă într-o funcție de conducere am susținut numi-rea sa ca redactor-șef la revista „Ramuri” într-o perioadă când publicația avea nevoie de revigo-rare și a reușit într-un timp scurt să-i imprime un spirit academic, european, după cum a contribuit la consolidarea Facultății de Filologie, ca decan. Am respins ca nefondată hotărârea de a fi înlo-cuit din funcția de redactor-șef pentru simplul motiv că a scris un roman, Cearta (1969), prin care stigmatiza anumite persoane ce dețineau funcții nemeritate. M-a invitat să pregătesc doc-toratul sub coordonarea sa, dar am preferat pe Ov. Papadima, la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. În 1971, când mi s-au adus acu-zații că într-o carte pe care am editat-o am inclus autori indezirabili pentru sistemul de atunci, cerându-i-se să-și spună părerea, referatul său se încheia astfel: „ Profesorul a făcut istorie literară… restul nu interesează.” Păstrez un exemplar din studiul său Literatura română premodernă, cu autograful: „Prietenului și fostului meu student Florea Firan, cu vechea și aleasa prețuire a actua-lului coleg – Al. Piru, 26 sept. 1975”.
În 1973, lui Al. Piru i se acordă Premiul Asoci-ației Scriitorilor din București, iar în 1977 Premiul „B. P. Hasdeu” al Academiei Române. Încetează din viață la 6 noiembrie 1993, în 2006 este ales membru post-mortem al Academiei Române. ■
Al. Piru, Fl. Firan, A. Marino, N. Gheran și C. D. Papastate la Casa memorială „Al. Macedonski”, Pometești-Adâncata (1971)
Scrisul Românesc4 Nr. 8 (168) ♦ august 2017 Eseu
GabrielCOȘOVEANU Despre uitare,
în formă repetată
Stăm, și stăm prost, într-o endless story, aceea a topirii verigilor care ar trebui să ne ducă pe drumul, de bună seamă peda-gogic, și normal, ce unește cauza cu efectul. Când generalizez, mă gândesc, și în siajul unui Herder, și în acela al lui Hegel, la soarta unor popoare malformate de ideologii aberante, precum comunismul, care își are, în continuare, prozeliții săi, chit că este responsabil, cu tone de mărturii verifi cabile, de cele mai multe orori pe seama demnității umane. Ne-o tot spun istoricii și fi losofi i istoriei, aceia neaserviți propagandei vreunui partid: în mod trist, nu se învață mai nimic din dezastrele înaintașilor, fanatizarea și violența merg triumfal în dispreț evident față de rațiunea speciei, clamată în fel și chip de-a lungul epocilor, cel puțin de la Secolul Lumi-nilor. Deși op serios, ne sună astăzi, parcă nu-știu-cum, cumva ironic?, 1789. Emblemele rațiunii, semnat Jean Starobinski.
În analizarea comunismului s-au făcut pași importanţi, cu frisonanta anchetă statistică la bază și prin rostirea unui verdict irevocabil, ce se anunţa, oricum, evident: crimă, teroare, dezumanizare. Dacă, însă, avem astăzi destule rapoarte, cu arsenalele reunite ale multor dis-cipline, asupra acestui derapaj uman major, nu același lucru se poate afi rma în legătură cu explorările în amontele fenomenului. Momen-tul Lenin este un reper masiv pe un traseu plin de ispite și de întrebări care par să caracteri-zeze comportamentul nostru, în genere. Căci nu e om să nu-și fi pus problema ameliorării stării de fapt la un moment dat. Detalii despre subiect găsim, puzderie, în volumul teribil al lui François Furet, Trecutul unei iluzii. Despre asta scrie, printre alții, Alain Besançon, în Originile intelectuale ale leninismului. Cartea nu vizează neapărat demitizarea lui Lenin, ci este o deconstruire, de impresionantă erudi-ţie, a unor prejudecăţi persistente, cu atât mai jenante. Prima dintre ele rezidă în a considera marxism-leninismul o fi losofi e. Firesc ar fi să discutăm în jurul unei ideologii, ca succe-daneu al gnozei, și prin urmare să ne situăm epistemologic în zona istoriei religiilor, nu în istoria fi losofi ei. Practic, ideologia, cu pretenţia ei maniacală de a avea mereu dreptate, repre-zintă direcţia gnostică de gândire în prezenţa știinţei moderne. Ea nu este altceva decât un sistem de interpretare ce permite justifi carea unei situaţii sociale, ca și perpetuarea puterii ce o generează. Complicaţii apar atunci când sesizăm vocaţia suprainterpretării alegorice, într-o linie maniheistă, care, aplicată sufi cient, duce la schisme sociale, sau, pe înţelesul unor doctrinari, la „lupta de clasă”.
O altă prejudecată gravă, sesizată, iarăși printre destui alții, de Karl R. Popper, în Soci-etatea deschisă și dușmanii ei, Friedrich A. Hayek, în Drumul către servitute, sau de Victor
Frunză, în foarte instructiva Istoria stalinismu-lui în România, consistă în a-l vedea pe Hegel vinovat de folosirea abuzivă, chiar teroristă a dialecticii, termen care a făcut, distorsionat, o carieră fulminantă. Atare logică l-ar scoate culpabil, de pildă, și pe Nietzsche în raport cu nazismul. Există o mare diferenţă de calitate umană între părintele Fenomenologiei spiritu-lui și urmașii săi obsedaţi de cele „practice”. Notează Besançon: „Hegel se îmbăta de bucuria gândirii, care este contemplaţia. Această bucu-rie îi este interzisă lui Engels”, un schematic și un simplifi cator extrem. Acţiunea simplifi -catoare duce de la tandemul Marx-Engels la
Plehanov și Kautski, apoi la Lenin și la „codi-fi cările diamat-ului” (materialismul dialectic și istoric). Avem, evident, alt mod de a gândi, care numai hegelian, adică fi losofi c, nu e.
Tot din categoria prejudecăţilor face parte și tratarea nefericirii Rusiei ca o aglutinare de abisalităţi, aparentă povară metafi zică ce ascunde, de fapt, un complex de superiori-tate. Nici un sufl et nu este profund ca acela slav, și nici mai credincios. A se (re) citi, în acest punct, neapărat Ceaadaev (Scrisori fi lo-sofi ce) sau marchizul de Custine (Scrisori din Rusia). Romanele lui Dostoievski – visceral antioccidental și utopizant creștin slavofi l care detesta dreptul, proprietatea, banii, celebrând iubirea – sunt poate cel mai bun exemplu aici, începând cu Însemnări din subterană, care se constituie într-un răspuns dat lui Cernîșevski, perceput ca mare înnoitor al sorţii omului prin Ce-i de făcut?. Avem de-a face cu nașterea omului nou, pe care l-au exaltat și l-au exportat sovietele. De altfel, Cernîșevski i-a dat roma-nului la care ţinea atât subtitlul Schiţă despre oamenii noi. Revoluţionarul este prefi gurat în această perioadă, iar Dostoievski va contribui serios la încărcarea lui cu sens și cu presti-giu, prin întreţinerea unei confuzii între un extremism creștin și extremismul revoluţionar (vezi violența în rău din Fraţii Karamazov, din Demonii, din Idiotul).
Dar nu obligatoriu în spaţiul rusesc sunt de căutat cauzele comunismului. Ideologia are două cicluri anterioare, ambele vestice, care trebuiau consumate pentru a fi fost preluate de Est. Astfel, ciclul francez indică ceea ce se întâmplă la confl uenţa a două fenomene cât se poate de importante pentru confi gurarea oricărei mentalităţi: nașterea știinţei moderne și criza religiei. Reţinem că, pe fondul deban-dadei spirituale rezultate, iacobinii ar putea fi văzuţi ca un embrion a ceea ce va fi , mai târziu, Partidul – bolșevismul, cu Lenin în frunte, îi stima maximal. Propensiunea teroristă este de la sine înţeleasă și lăudată de actualul „cada-vru” din Mausoleul moscovit. Exterminarea apare atunci drept o soluţie, drept Soluţia, și justifi carea ei ideologică atestă o claritate motivaţională indeniabilă: nu sunt eliminaţi oameni, ci „monștri”, „tâlhari”, „dușmani ai poporului”. O vorbă circulantă în acea perioadă de asemenea nu permite dubiul: „Este vorba mai puţin de a-i pedepsi, cât de a-i nimici”.
Poate fi investigat și un ciclu german, mai relevant pentru subiect, pentru că din Germa-nia a venit în Rusia materia primă intelectuală care i-a forjat ideologia proprie. Spre pildă, Dostoievski s-a inspirat din formula luterană Simul peccator et iustus [totodată păcătos și drept]. Apoi, dacă Leibniz avansase ideea celei mai bune dintre lumi, iar Hegel o gândea „împlinindu-se în istorie”, Rusia va elabora programul de impunere a acestui tip de lume, în care scopul scuză orice mijloace. Numai că ceea ce a frânat ori chiar aneantizat elanul ide-ologiei – sau, mai bine spus, l-a modulat – a fost, la francezi și la germani, ceea ce a lipsit în Rusia: succesul societăţii civile.
Un alt exemplu de neocolit în tristul, dar necesarul, credem, noi, periplu prin metodele de spălare endemică a creierelor, îl constituie Cartea neagră a comunismului, sinteză realizată de o echipă de autori, în frunte cu Stéphane Courtois, specialist în istoria „dictaturii proletariatului”, unde se explică, la scară planetară, că ceea ce n-a înţeles niciodată stânga (ca și nazismul, de altfel) este faptul că nu există o cauză justă ci numai metode juste. Acolo unde a primat „gene-rosul” ideal bolșevic, funcţionarea lui pretindea îndemnuri insistente ca acelea adresate de Lenin: „Găsiţi oameni mai duri!” sau vizând „epurarea defi nitivă” a intelectualilor și a altor „domni”. Axiologia totalitară se reduce, prin urmare la duritate, condiţie sine qua non a epurării. Același Lenin, adulat și azi de unii (cărora li se spune, elegant-monden, nostalgici), pornea de la pre-misa că „intelectualii sunt bălegarul societăţii“ – în consecinţă, printre metode se afl a și aceea, formidabilă, a frunzăririi cataloagelor și carnete-lor de note ale celor mai buni elevi de dinainte de 1917, pentru a se face arestări în rândul acestor „dușmani potenţiali ai puterii sovietice”.
Alergia la orice formă de cerebralitate (cere-bralitate pe care prefer să o numesc în forma ei evoluată, caracter), aruncă în ridicol admiraţia multora pentru „genialitatea, orice s-ar zice”, Conducătorilor de tipul Mao Tzedun, Kim Ir Sen, Ceaușescu, Stalin, Gorbaciov, Deng Xiaoping.
Continuare în p. 6
Marin Sorescu – Obiecte neidentifi cate
Scrisul Românesc Nr. 8 (168) ♦ august 2017 5Eseu
Critic, istoric și comparatist literar, croni-car cinematografi c, eseist, jurnalist, Gelu Ionescu s-a născut în urmă cu 80 de ani (6 iunie 1937) la Galați în familia lui Ghiţă Ionescu, jurist și mare proprietar rural. Împreună cu fami-lia sa – deposedată de toate bunurile odată cu instaurarea comunismului – viitorul scriitor părăsește cu regret locuinţa natală, migrând prin târguri moldovenești de provincie, în refugiu la rudele mamei, și purtând cu sine povara asumată demn a unei „origini sociale nesănătoase”. După absolvirea liceului la Târgu Ocna, o opţiune neinspirată îl transformă temporar în student la Institutul de mine din București. Din 1957 își descoperă însă adevărata vocație și devine student al Facultăţii de Litere, unde își susţine licenţa sub conducerea lui Tudor Vianu. Și azi nepublicată, dizertația sa de literatură comparată sugerează o serie de paralelisme demne de atenție între Caragiale și Flaubert. Refuzând avansurile profesorului Boris Cazacu de a se dedica lingvis-ticii – în pofi da unei vocații fi lologice certe, cu urme evidente în acurateţea și precizia scrisu-lui său, în respectul său pentru acribie și pentru documentarea direct de la surse – alege să devină asistent la catedra de literatură comparată și de teorie literară condusă de Tudor Vianu.
Din 1963 până în 1982 se dedică profesiunii didactice, cu o pasiune, cu o vocaţie și cu o efi cienţă neobișnuite, care i-au adus respectul și afecţiunea statornică a generaţiilor succesive de studenți – printre care mă număr. Refuză să se înregimenteze în PCR, și deci nu poate avansa în ierarhia didactică pe trepte supe-rioare celei de lector. Mult mai târziu, fostul profesor de la universităţile din București și din Heidelberg va mărturisi nostalgic într-un interviu: „Cred că dintre diversele mele mese-rii – profesor, gazetar, cronicar literar și de fi lm, jurnalist radio, scriitor, eseist – cea de profesor este aceea pe care am îndrăgit-o cel mai mult, cea care a reprezentat vocaţia mea cea mai adâncă – ciudat, descoperită târziu, în ultimii ani de facultate – cea în care m-am implicat și căreia m-am devotat cel mai mult. Dacă la Judecata de Apoi aș fi întrebat: Ce ai făcut, tu, acolo pe pământ? Aș răspunde: Am fost profesor!” (Copacul din câmpie. Memorii)
Pentru adepţii dezbaterilor stereotipe pe tema „rezistenţei prin cultură” Gelu Ionescu reprezintă un veritabil studiu de caz. În România comunistă n-a existat de fapt o „rezistenţă” prin cultură, ca în alte ţări din Europa de Est. O bună parte dintre intelectualii de calitate au reușit în schimb să „supravieţuiască“ prin cultură, datorită unor spirite catalizatoare – ca cel în discuție – alături de care totul merita făcut și aproape orice părea să capete sens. Cursurile și seminariile dedicate universurilor de civilizaţie și de cultură antice, medievale și renascentiste, deschideau în faţa stu-denţilor săi ferestre către un domeniu care înainte de anii ’80 în cercetarea literară românească nici
nu căpătase un nume: istoria mentalităţilor. Pe cel care știa cum să le citească, cronicile sale cinema-tografi ce, mai ales cele pe marginea ecranizărilor shakespeariene de la BBC, îl introduceau, în laboratoarele teoriei naraţiei, ale semioticii cine-matografi ce sau în strategiile trecerii cuvintelor în imagine. În fi ne, una dintre publicaţiile care au dat sens începuturilor profesionale ale unei întregi promoţii de tineri – azi nume de primă mărime pe scena culturală românească – au fost Caietele critice în prima lor serie, iniţiate și con-duse de Gelu Ionescu, la început sub aripa „Vieţii Românești”. Nu pot să nu-mi amintesc de modul în care redactorul-șef fabrica literalmente revista, de la cap la coadă – de la sumarele tematice la redactare și la corectură – catalizând cu price-pere și cu metodă în jurul publicaţiei o școală de critică și menţinând viu, uneori cu mari eforturi, interesul pentru comentariul literar de înalt nivel.
După ce, din motive famili-ale, emigrează și se stabilește la München, la postul de radio Europa Liberă, Gelu Ionescu a fost, între 1983 și 1995, șeful redacției cultu-rale și coordonatorul emisiunilor Actualitatea culturală românească și respectiv Perspective europene. După căderea comunismului și transferarea postului la Praga, rede-vine universitar, predând literatura și civilizaţia României la Seminarul de Romanistică al Universităţii din Heidelberg (condus de ilustrul profesor Klaus Heitmann) până în 2002, când se pensionează.
Prin tot ce a publicat până în prezent, Gelu Ionescu s-a impus ca un profesionist al comen-tariului literar cu o rară și remarcabilă iniţiere în teoria literară și în comparatistică, chiar și atunci când a practicat cronica de întâmpinare sau foiletonul critic teatral. Urmele acestei iniţi-eri, foarte clare în toate volumele sale, au scăpat comentatorilor mai puțin avizați sau chiar au fost ocolite cu metodă de unii dintre cei iniţiaţi. Probabil că cele mai pregnante și mai severe caracterizări ale cărţilor sale și ale raţiunii lor de a fi aparţin chiar autorului lor – dotat cu o dis-ponibilitate unică a distanţării de sine – intrând ulterior în volumul de memorii, Copacul din câmpie. O parte dintre acestea se regăsesc în memorabilul interviu acordat de Gelu Ionescu numărului din iunie al revistei „Observator Cultural” cu ocazia împlinirii a 80 de ani.
Tot ce a scris și a publicat Gelu Ionescu în România a fost provocator și stimulant la refl exie ca și la replică. Atât Romanul lecturii (distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor) cât și Orizontul traducerii trădează un profesionist erudit, curios și cu o solidă articulaţie teoretică, fi ltrând expert orice noutate și aplicând-o numai acolo unde ea poate să devină rentabilă.
Centrul de greutate al volumului său de
debut, Romanul lecturii, este ipoteza conform căreia romanul procură un model fundamental de lectură oricărui gen al scrisului, inclusiv criti-cii. Conform propriilor sale mărturisiri, romanul este genul său favorit, ca profesionist dar și ca cititor comun. Autorul cărții a avut în această privință intuiţii fundamentale și de fi neţe, care au devansat înţelegerea autohtonă a mecanismelor lecturii. Volumul următor, Orizontul traducerii, are de asemenea o retorică pledantă, reușind să demonstreze că traducerile reprezintă o compo-nentă inalienabilă și în grad înalt semnifi cativă a oricărui univers literar naţional. Selectat din proză, poezie, dramaturgie și teorie literară, eșantionul autorilor trataţi este impresionant, începând cu marii autori ai antichităţii (fami-liari încă din perioada debutului profesoral),
continuând cu Holderlin, Malraux, Eliade și Goethe, cu Th omas Mann – unul dintre marii săi favoriţi despre care a scris în câteva rânduri pagini subtile – dar și cu latino-americani precum García Márquez și Bioy Casares. Dintre critici și teoreticieni o menţiune specială cred că merită aulicul Gérard Genette, pe care în acel moment Gelu Ionescu l-a receptat mai corect și mai profund decât mulţi teoreticieni autohtoni
cu pretenţii, care încă mai predau în anul de grație 2017 teoria discursului narativ fi e lăută-rește fi e prin bricolaj la mâna a doua, ignorând lucrările fundamentale în domeniu.
Demn de tot interesul mi se pare mai ales destinul tezei sale de doctorat despre începu-turile literare românești ale lui Eugen Ionescu (1926-1940), susținute în România în 1974, respinsă cu obstinaţie de cenzură până la căde-rea comunismului, și publicate în premieră, în traducere franceză, la Heidelberg, cu titlul Les débuts littéraires d’Eugène Ionesco. Autorul tezei îl cunoscuse pe Eugen Ionescu la Paris în timpul unei vizite de documentare, revăzându-l cu prilejul decadelor consacrate scriitorului de faimosul centru cultural de la Cerisy-la-Salle.
Apărută în românește numai după 1990, sub titlul Anatomia unei negaţii, această exe-geză ionesciană esenţială a benefi ciat în spațiul autohton de ecouri alimentate de idiosincrazii și de meschine resentimente personale – așa cum numai cineva de echitatea elegantă dar și de necruţătoarea sinceritate a lui Gelu Ionescu putea să stârnească. În fapt nici un comentariu obiectiv despre acest Portret al scriitorului în tinereţe nu-și poate permite să ignore una dintre afi rmaţiile ulterioare ale autorului sau, cu privire la meca-nismul de autocenzură care a pus-o în mișcare:
MonicaSPIRIDONOMAGIU ANIVERSAR
Gelu Ionescu la 80 de ani
Continuare în p. 9
Scrisul Românesc6 Nr. 8 (168) ♦ august 2017 Eseu
Conceptul de istorie criticăOvidiuGHIDIRMIC
Con
frun
tări
Instalaţi într-un dispreţ visceral faţă de pluralism („Orice anticomunist este un câine”, opina Sartre) inșii cu apucături dictatoriale, deși, istoric și economic vorbind, urmăreau dechiaburizarea, deculachizarea, etatizarea etc., erau interesaţi prioritar de minţile instruite care le puteau denunţa planul declasării generalizate.
O altă componentă, derivată din prima, a societăţii comuniste, este metastaza generali-zată a valorii. Spre pildă, avem ofensiva contra Bisericii, cu măsuri spectaculoase gen confi sca-rea clopotelor. Motivaţia: „Dangătul clopotelor încalcă dreptul la odihnă al uriașelor mase atee de la orașe și sate”. Ar trebui adăugat, din multitu-dinea de exemple halucinante, cel care preconiza
osmoza școală-închisoare, cum s-a întâmplat în Vietnam, sub egida oximoronică a următorului imn de partid: „Trăiască Ho și Min/ Farul prole-tariatului!/ Trăiască Stalin,/ Marele arbore etern/ Adăpostind pacea sub umbra sa./ Ucideţi, ucideţi, mâna să nu obosească niciodată”. Un alt soi de școală, în aer liber însă, prin junglă, ilustra și sce-leratul Che Guevara, prezentat publicului drept un „pur” și „cântat” într-un mare, și puternic, de altfel, roman sud-american, cam în genul în care Marin Preda și-a adus omagiul unui tânăr revo-luţionar în Delirul. În gulagul chinezesc (laogai), prizonierul era califi cat drept elev sau student. Când elevii/studenţii se dovedesc leneși, chiu-lesc și nu asimilează valorile școlii comuniste,
atunci se poate schimba (pe ideea genocidului) tot poporul de învăţăcei – e ceea ce au încercat khmerii roșii în Cambodgia, pretinzând că cetăţe-nii sunt prea „corupţi”. În faţa tentaţiei pluraliste, revoluţionarul „visează scientist” la exterminarea alterităţii – ceilalţi apar întotdeauna ca „insecte dăunătoare”, „păduchi”, „scorpioni”, „vampiri”.
De ce, până la urmă, uităm mereu că sursele sărăcirii sunt mereu aceleași, și sunt de pus pe seama „revoluționarilor” de profesie, profi tori înnăscuți? Să fi e responsabilă de asta vreo genă? Să fi m mândri că suntem victime fericite? Doar un istem educațional bazat pe frecventarea onestă și lucidă a trecutului ar ajuta la recă-pătarea memoriei care să împiedice orbirea. ■
Conceptul de „istorie critică” este unul dintre cele mai importante și merită oricând o discuție principială, mai ales pentru că statutul său este destul de ambiguu și accepțiile sale nu sunt îndeajuns de clarifi -cate. Conceptul a fost readus în actualitate de Nicolae Manolescu, în monumentala – ca pro-porții – Istorie critică a literaturii române (2008), despre care ne-am pronunțat în mai multe rân-duri, semnalându-i atât meritele, cât și limitele. Oricum ar sta lucrurile, această „istorie critică” rămâne cea mai demnă de luat în considerație după inegalabila și fascinanta Istorie a litera-turii române… (1941) a lui G. Călines cu, care – primul semnal care ne atrage atenția – spre deosebire de cea a lui N. Manolescu, nu se intitulează și „critică”. Deci, încă o dată, sen-surile conceptului de „istorie critică” se cuvin precizate, pentru că la N. Manolescu conceptul capătă cu totul altfel de conotații. Semnifi cativ rămâne faptul că nici Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu și nici Istoria literaturii române contemporane a lui Eugen Lovinescu, ca să-i numim, de fapt, pe cei mai mari critici români, în ordine cro-nologică, după Titu Maiorescu, ctitorul criticii noastre și mintea cea mai limpede și cea mai logică a culturii românești, nu se intitulează și „istorii critice”. Motivul este, se pare, cât se poate de simplu: pentru că ambii mari critici consi-deră că istoria și critica literară se întrepătrund, fuzionează, formează una și aceeași disciplină. După G. Călinescu, în Tehnica criticii și a istoriei literare (1935), nu poți să fi i critic fără a fi și isto-ric literar și invers. Dintre contemporanii săi, pe plan universal, G. Călinescu se aseamănă și din acest punct de vedere, dar și din altele, în ceea ce privește concepția, cu René Wellek, autorul amplei Istorii a criticii literare moderne. Faptul că istoria și critica literară se presupun și se inter-condiționează, sunt de nedespărțit, a devenit o axiomă, încât sintagma de „istorie critică” s-a destructurat și a fost evitată de autorii de istorii literare. Cu toate acestea, conceptul de „istorie critică” există și este valabil, nu înseamnă că nu este viabil. Îl întâlnim până și la Iustin Popfi u,
poet greco-catolic și profesor de limbă și litera-tură română, fi gură marcantă a învățământului bihorean, din aceeași generație cu Iosif Vulcan, într-o prelegere semnifi cativ intitulată: O privire fugitivă peste literatura română și lipsa unei isto-rii critice a literaturii române, ținută în cadrul Societății „Astra” la Cluj-Napoca (1870), ree-ditată recent de Ion Simuț (Biblioteca revistei „Familia”, 2016). Susținător al Școlii Ardelene, admirator al lui Gheorghe Șincai și George Barițiu și dis-cipol al lui Timotei Cipariu, Iustin Popfi u a fost un adver-sar ireconciliabil al lui Titu Maiorescu, cu care mentorul „Junimii” a polemizat în artico-lul Observări polemice (1865). La Iustin Popfi u, conceptul de „istorie critică” are accepția curentă de spirit critic, valoric, axiologic, ceea ce nu înseamnă puțin lucru, dacă ținem seama de momentul respectiv, când istoria literară încă nu putem spune că se constituise ca dis-ciplină la noi. Dizertația lui Iustin Popfi u poate fi considerată prima pledoarie pentru o istorie critică a literaturii din cultura noastră. Dar, momentul evaluării critice a literaturii noastre era prematur. Pentru Titu Maiorescu, tentativa dascălului bihorean nu era, la acea dată, decât o „formă fără fond”.
Conceptul de „istorie critică” a apărut în cultura europeană, în perioada clasicismului, în cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, odată cu dominația rațiunii și a spiritului cartezian, când se produce și afi rmarea spiritului critic în toată plenitudinea lui. Momentul poate fi fi xat, cu precizie, în cultura franceză, prin Richard Simon, fondatorul criticii textelor biblice, cu lucrările sale: Istoria critică a Vechiu-lui Testament (1678) și Istoria critică a textului Noului Testament (1689). După Paul Hazard, în Critica conștiinței europene, acesta este momen-tul afi rmării depline a spiritului critic obiectiv și științifi c în cultura europeană.
Odată cu trecerea spre iluminism, prin Kant, criticismul s-a afi rmat și în fi losofi e și, de aici, și în alte domenii ale cunoașterii. În istoriografi a națională, conceptul apare în Istoria critică a românilor, monumentala lucrare a lui Hasdeu.
G. Călinescu folosește sintagma numai într-o scrisoare către Al. Rosetti, cu precizarea că își propune să întreprindă o „critică estetică” și o „critică istorică”. La N. Manolescu, discipol
călinescian declarat, conceptul de „istorie critică” va căpăta o cu totul altă dimensiune decât aceea curentă, axiologică, fi ind legat mai mult de „estetica receptării”. În concepția sa, nu se mai poate scrie astăzi o istorie a literaturii fără „este-tica receptării”, disciplină care a cunoscut, în ultima jumătate de veac, un considerabil avânt. După teoreticieni ca Hans Robert Jauss și lucrarea sa fun-damentală, Experiență estetică și hermeneutică literară, isto-ria literară se impune să fi e
rescrisă altfel. Istoria critică se identifi că, până la un punct, cu însăși istoria receptării. Criti-cul și istoricul literar este obligat să țină cont de opiniile mai vechi și mai noi, ca o garanție a creșterii coefi cientului de obiectivitate. Este ceea ce N. Manolescu numește, metaforic vor-bind, o istorie scrisă „la două mâini”. De aceea, orice capitol din Istoria critică a literaturii române începe cu o „critică a criticii”. La G. Călinescu, care nu prea ținea cont de opiniile anterioare, spectacolul critic era mai personal și mai subiectiv, dar prin forța stilistică și suges-tivă, mai agreabil. La N. Manolescu, adept și el al „criticii creatoare” și continuator al lui G. Călinescu pe acest plan, pretenția de obiectivi-tate este mai mare.
Conceptul de „istorie critică” se justifi că din plin la N. Manolescu. Este un concept axiomatic, în toate avatarurile și metamorfo-zele sale, dar nu și pleonastic, cum cred unii teoreticieni și istorici literari. ■
Cont
inua
re d
in p
. 4
